METODELE DEFECTOLOGIEI ŞI LOGOPEDIEI

Introducere

In documentele editate sub egida UNESCO referitoare la terminologia educaţiei speciale şi a disciplinelor ei conexe, se subliniază faptul că psihopedagogia specială este o ştiinţă de sinteza care utilizează informaţii furnizate de medicină, psihologie, pedagogie, sociologie, asistenţă socială, ştiinţe juridice în studiul personalităţii persoanelor cu diferite tipuri de deficienţă (mentală, auditivă, vizuală, somatică, de conduită, de limbaj etc) sau a persoanelor aflate în dificultate privind integrarea şi relaţionarea lor cu instituţiile comunităţii sau cu semenii lor din comunitatea din care fac parte. Psihopedagogia specială împrumută termeni, concepte din alte discipline a căror semnificaţie este utilizată într-o manieră interdisciplinară distinctă în funcţie de varietatea formelor de deficienţă şi inadaptarea consecutivă tipului de deficienţă. Câmpul de acţiune al psihopedagogiei speciale se situează între studierea stării de normalitate şi a stării patologice, având ca obiect de studiu prevenirea, depistarea, diagnoza, terapia, recuperarea, educarea, orientarea şcolară şi profesională, integrarea socială şi monitorizarea evoluţiei ulterioare a persoanei aflate în dificultate. Toate aceste etape pot fi incluse într-o formulă specifică acestui domeniu care justifică în mare parte caracterul pragmatic al psihopedagogiei speciale: asistenţa psihopedagogică şi socială (GHERGUŢ, 2001).

Psihopedagogia specială este o ştiinţă psihopedagogică ce se ocupă de studiul particularităţilor psihice, de instrucţia şi educaţia, evoluţia şi dezvoltarea psihică, de modalităţile corectiv – recuperative, pentru valorificarea potenţialului uman existent şi formarea personalităţii persoanelor cu deficienţe psihice, senzoriale, fizice, de limbaj sau de comportament, în vederea integrării acestora în viaţa socio-profesională, cu cât mai puţine dificultăţi.

Definiţia modernă dată domeniului de către Emil Verza (1998) este: “Psihopedagogia specială sau defectologia este ştiinţa psihopedagogică ce se ocupă de persoanele handicapate, de studiul particularităţilor psihice, de instrucţia şi educaţia lor, de evoluţia şi dezvoltarea lor psihică, de modalitaţile corectiv-recuperative pentru valorificarea potenţialului uman existent şi formarea personalităţii acestora în vederea integrării socio-profesionale cât mai adecvate”.

Deoarece sfera de cuprindere a problematicii deficienţelor ce conduc la instalarea şi perpetuarea stărilor de handicap este enormă, în timp au apărut mai multe ramuri ale defectologiei, precum psihopedagogia handicapului de intelect, psihopedagogia handicapului de auz, psihopedagogia handicapului de vedere, psihopedagogia handicapului motor, logopedia (Buică, 2004).

Metodele defectologiei şi logopediei

Au fost elaborate metodologii corectiv – recuperative specifice fiecărei categorii de deficienţi şi raportate la gravitatea deficienţei, la forma de manifestare, la vârsta deficientului, la posibilităţile de compensare şi valorizare a disponibilităţilor persoanei respective.

În ultimii ani au fost realizate progrese însemnate  nu numai în domeniul ştiinţelor psihopedagogie, dar şi într-o serie de domenii adiacente, cum ar fi: biologia, fiziologia, medicina, lingvistica, etc., ceea ce a făcut posibilă colaborarea, de pe poziţii diferite, în cadrul terapiei şi educaţiei deficienţilor.

Domeniul defectologiei depăşeşte cadrul teoretic şi are profunde implicaţii practic-aplicative în care educaţia, instrucţia, recuperarea şi integrarea se constituie ca activităţi de intervenţie specială, care conduc la dezvoltarea de comportamente şi disponibilităţi necesare inserţiei sociale (Verza, 1990) .

Ea are ca obiect de studiu fenomenul deficienţei, în multiplele sale forme şi grade. Orice deficienţă reprezintă un handicap în procesul dezvoltării psihice şi implicit în integrarea copilului deficient în viaţa şi activitatea socială. Copilul deficient rămâne în urma copilului cu posibilităţi normale de dezvoltare. Decalajul este mai mare sau mai mic în funcţie de gravitatea deficienţei, de momentul apariţiei ei, de condiţiile de viaţă şi de educaţie. De aceea se impune o intervenţie educativă specială, ştiinţific fundamentată, intensivă, promptă şi precoce.

Ştiinţă de graniţă între psihologie şi pedagogie, psihopedagogia specială se foloseşte de metodele acestor ştiinţe, imprimându-le un caracter specific, în funcţie de tipul de handicap, de gravitatea acestuia, de existenţa unui cumul de deficienţe (pentru deficienţii de auz şi pentru cei cu tulburări de vorbire). Metodele bazate pe probe nonverbale şi pe studiul unor comportamente practic-acţionale pot duce la surprinderea pertinentă a caracteristicilor activităţii psihice în comparaţie cu acele tehnici în care sunt implicate construcţii verbale; pentru deficienţii de vedere se vor evita metodele care se bazează exclusiv pe stimuli vizuali etc. Cel mai frecvent sunt folosite următoarele metode: observaţia, experimentul, testele, conversaţia, analiza produselor activităţii, anamneza etc.

a) Observaţia:

Observaţia are drept scop culegerea unor date cu privire la comportamentul deficienţilor, caracteristicile şi evoluţia lor psihică, nivelul deprinderilor şi a aptitudinilor intelectuale, acumularea de cunoştinţe şi de experienţe recuperative pentru inserţia socio-profesională.

Observaţia „nu se reduce practic la simpla lectură a faptului brut, ci se prelungeşte intr-un act de clasificare, de încadrare a informaţiei în anumite concepte şi de anticipare a unor relaţii” (Radu, 1993)

Observaţia are avantajul de a permite studiul subiectului în condiţiile obişnuite de activitate, evitând situaţiile artificiale.Pentru ca observaţia să fie cât mai eficientă, este recomandat ca subiectul să nu ştie că este observat în mod special. Cercetătorul trebuie să-şi fixeze locul de desfăşurare a observaţiei, scopul, să-şi noteze în protocol datele observate, să-şi procure din timp mijloacele tehnice de înregistrare (dacă este cazul). Subiectul conştient de faptul că este observat îşi poate regla, în anumite limite, manifestările comportamentale în raport cu propriile interese faţă de ceea ce consideră a fi scopul observaţiei sau implicaţiile acesteia, experienţa subiectivă în ipostaza de “urmărit” poate induce seturi aperceptive, modificatoare a comportamentelor ulterioare (Carcea, 2003).

Pentru a imprima o cât mai mare veridicitate datelor obţinute, observarea subiecţilor trebuie să se facă în situaţii şi activităţi diferite, la intervale de timp şi momente diferite.

Observaţia psihopedagogică este o activitate discursivă care se realizează în mai multe faze succesive, precum: pregătirea observaţiei, observarea propriu-zisă şi prelucrarea datelor observaţiei. Este important de înţeles că, se poate vorbi de observaţie ştiinţifică numai când cele trei faze – proiectarea, realizarea proiectului, interpretarea datelor - se regăsesc într-un demers unitar.

b) Experimentul

Experimentul are două variante: natural şi de laborator.

Experimentul natural se desfăşoară prin introducerea unor stimuli suplimentari în activitatea desfăşurată de către subiect, la care se solicită răspuns, sau prin organizarea unor activităţi (ludice, de învăţare, de formare a deprinderilor practice etc.) în care apar variabile diferite ce îl pun pe subiect în situaţii deosebite. De exemplu, experimentul psihopedagogic răspunde acestor cerinţe şi îşi dovedeşte utilitatea în procesul instructiv-educativ, când se pot preda unele cunoştinţe prin alte metode decât cele obişnuite pentru a le verifica eficienţa etc.

Experimentul de laborator are loc în laborator, deoarece pentru  măsurarea şi înregistrarea  reacţiilor  subiectului trebuie folosită aparatură specială, fiind necesară o mai mare precizie.

Experimentul natural este mai apropiat de observaţie căci, aceasta implică şi culegerea datelor despre subiect. În schimb, experimentul de laborator imprimă o notă de precizie mai mare pentru că, aşa cum îi spune numele, se realizează în laboratoare dotate cu aparatură specială de creare a unui cadru stimulativ şi de înregistrare a reacţiilor subiectului.

Proiectarea experimentului este faza de pregătire care asigură caracterul ştiinţific al acestuia, spre deosebire de încercările empirice în care există riscul neluării în considerare a tuturor factorilor de influenţă a obiectivităţii rezultatelor încercării, sau neasumării responsabilităţii pentru efectele demersului experimental.

Realizarea experimentului se desfăşoară în două etape, ambele având la bază proiectul elaborat în faza anterioară. Realizarea montajului experimental constă în procurarea mijloacelor şi aranjarea spaţiului în care se va desfăşura experimentul.

   c) Testele (Probele psihologice standardizate)

„Scopul utilizării testelor constă în a obţine, într-un timp relativ scurt, informaţii relativ precise (cuantificabile) şi obiective (independente de subiectivitatea şi autoaprecierile celui ce efectuează sau suportă testarea). Prin intermediul acestor informaţii cu privire la subiectul considerat se conturează şi un eventual prognostic” (Şchiopu, 2002).

Testele au o mare răspândire şi se împart în verbale şi neverbale.Testele pot fi aplicate colectiv sau individual şi sunt adaptate la nivelul vârstei. În

general, testele vizează o însuşire, o funcţie sau un proces psihic şi nu ansamblul psihismului uman. Nu toate testele ce se aplică la persoanele cu dezvoltare psihică normală pot fi utilizate şi la diferitele categorii de deficienţi, deoarece unele depăşesc nivelul de înţelegere şi capacitatea de a elabora răspunsuri apropiate de cerinţele probei. Multe teste au fost adaptate, de către specialişti, specificului diferitelor categorii de deficienţi. Pentru unele categorii de deficienţi, de exemplu, pentru surdomuţi sau pentru deficienţii mintal sever, singurele teste edificatoare sunt cele neverbale, care sunt bazate pe simboluri imagistice sau pe ansamblări de obiecte. Aplicarea testelor verbale este posibilă la persoanele cu deficienţă de vedere, la cei cu debilitate

mintală, ca şi la persoanele cu tulburări de comportament, deoarece această categorie de teste operează cu cuvinte şi cifre ceea ce  presupune o oarecare capacitate de a utiliza simboluri verbale.

Multi specialişti au elaborat sau adaptat teste specifice condiţiei handicapului. Pentru a evita erorile este indicat ca rezultatele obţinute să fie corelate cu cele obţinute prin alte mijloace sau procedee.

d) Conversaţia

     Conversaţia prezintă avantajul că deficienţii nu pot simula sau masca unele comportamente, sunt mai sinceri şi manifestă un oarecare infantilism în elaborarea răspunsurilor, deşi se desfăşoară cu dificultate la unele categorii de deficienţi. Important este să se folosească un limbaj adecvat nivelului de înţelegere şi o formă ce poate fi receptată de subiecţi (limbajul gestual sau al dactilemelor pentru surdomuţi, limbajul verbal, însoţit de un material ilustrativ adecvat care să stimuleze înţelegerea şi verbalizarea, pentru deficienţii mintal etc.)

Conversaţia trebuie să aibă loc într-un cadru relaxat şi atractiv. Asigurarea confortului necesar desfăşurării convorbirii este foarte important pentru creşterea şanselor compatibilităţii interpersonale şi a intimităţii. Se iau în atenţie principalele dimensiuni ale mediului: fizic, psiho-social dar şi cultural (limba folosită – funcţie de etnia, cetăţenia persoanei; vocabularul folosit – funcţie de nivelul de dezvoltare, de cunoştinţe, de emanciparea culturală a persoanei).

Conversaţia este o relaţie de tip comunicaţional care foloseşte cuvântul pentru codificarea mesajelor. În general codul verbal se foloseşte în formă orală, dar în situaţii particulare pot fi folosite şi în formă tactil-sensibilă, scrisă sau gestuală, de exemplu în cazul partenerilor cu deficienţe vizuale, respectiv acustice. Imediat după încheierea conversaţiei cercetătorul va consemna, pe cât posibil nealterat, toate datele pe care le consideră relevante în prezent şi în perspectivă.

e) Analiza produselor activităţii

Analiza produselor activităţii este o metodă de explorare a profilului psihopedagogic al subiectului accesibilă, complexă şi completă.

Rezultatele muncii practice poate constitui un mijloc de cunoaştere a subiecţilor, dar şi de psihodiagnoză (desenele, produsul grafic, în general scrisul, diferitele produse de modelaj, eficientă este şi analiza modului de păstrare a rechizitelor şcolare, a cărţilor şi caietelor etc.).

f) Anamneza

Anamneza se poate folosi cu eficienţă maximă pentru stabilirea momentului instalării deficienţei şi a cauzelor acesteia, ca şi pentru studiul evoluţiei subiectului şi al episoadelor mai importante din viaţa sa. Informaţii pertinente pot fi luate de la părinţi sau alţi membri ai familiei, rude, membri ai anturajului copilului şi bineînţeles pot fi luate în considerare şi relatările copilului investigat, dacă este posibil. În situaţia în care părinţii sunt iresponsabili medical sau moral, se vor folosi datele obţinute de la instituţiile de ocrotire, fişa medicală, fişa de caracterizare, în cazul în care subiectul a urmat vreo formă de învăţământ etc.

g) Studiul de caz

Au fost enumerate doar câteva dintre metodele de largă aplicabilitate. În multe studii se apelează la metode diferite sau la o combinare a acestora, pentru a putea cuprinde

complexitatea unor fenomene psihice. Pe baza acestora se poate efectua analiza de caz, ce se realizează prin studiul subiectului cu ajutorul mai multor probe şi prin observarea comportamentului în diverse ipostaze. În cadrul analizei de caz se iau în considerare toate datele personale ale subiectului, începând de la cele familiale şi de etiologie, ajungând la evidenţierea principalelor caracteristici psihice şi terminând cu creionarea profilului psihologic în care să se stabilească diagnosticul şi prognosticul evoluţiei probabile pe scurtă şi lungă durată.

Concluzii

În strânsă legătură cu noţiunile de instrucţie, educaţie şi compensare se află noţiunea de recuperare, adică valorificarea la maximum a posibilităţilor deficienţilor, prin antrenarea funcţiilor psihofizice valide, încât să poată suplini activitatea funcţiilor deficitare, în vederea facilitării încadrării deficientului în viaţă. În acelaşi timp, prin compensare/recuperare se urmăreşte pregătirea psihologică a individului pentru crearea unei stări afectiv-motivaţionale pozitive. În acest sens se apelează la factori de natură psiho-pedagogică, cât şi la cei de natură medicală, fără a pierde din vedere faptul că numai o bună conlucrare, colaborare, îmbinare a lor devine eficientă.

Bibliografie

1. Buică B.C. (2004), Bazele defectologiei, Bucureşti, Editura Aramis2. Carcea, M. (2003), Cunoaşterea psihopedagogică a persoanei, Iaşi, Editura Gh. Asachi

3. Gherguţ, A. (2001), Psihopedagogia persoanelor cu cerinţe speciale: strategii de educaţie integrată, laşi, Editura Polirom

4. Radu, I. (1993), Metodologie psihologică şi analiza datelor, Cluj-Napoca, Editura Sincron.

5. Şchiopu, U. (2002), Introducere în psihodiagnostic, Bucureşti, Editura Fundaţiei Humanitas.

6. Verza E. (1998), Psihopedagogia specială, Bucureşti, E.D.P.7. Verza E. . (1998), Elemente de psihopedagogia handicapaţilor, Ed. Universităţii

Bucureşti