Metode de torturaIată preparativele pentru administrarea bătăii celui ales. Acesta era asezat pe un fel de scrânciob, format din două scânduri; i se legau cu o sfoară mâinile si picioarele, i se introducea pe sub genunchi un ciomag si astfel, imobilizat burduf, era asezat pe două scaune; ciomagul sprijinit pe ele, forma axul de învârtire. Astfel că, pe rând, o dată tălpile, o dată fesele ajungeau sus, în pozitia de lovire.

Detinutul nu putea face nici o miscare, iar călăul putea să-l bată în orice pozitie, fără să întâmpine vreo rezistentă. Cei doi bătăusi se aruncau asupra victimei cu o furie demonică.

La începutul anchetelor băteau pe fesă si pe spatele gol, apoi din cauza rănilor pricinuite de lovituri, s-au gândit să-i acopere victimei spatele si fesele cu un servet ud, ca să-l poată bate la intervale de timp destul de scurte. Bătaia la tălpi îti distrugea pingelele de la încăltăminte după numai câteva sedinte. De aceea te încăltau cu niste saboti cu talpă de lemn, care erau mai rezistenti la bătaie. Acest sistem călăii îl denumeau „moriscă” sau „scrânciob” pentru că, prin învârtire, veneai în cele două pozitii: „tălpi” sau „fese”.

Cel mai greu de suportat era bătaia la tălpi cu ciomagul, căci simteai lovitura nu în tălpi, ci în ceafă.

Se introduseseră noi genuri de torturi din ce în ce mai diabolice.

Printre altele, trebuia să facem genoflexiuni cu mâinile ridicate. La început cu zecile, apoi cu sutele şi chiar cu miile.

Când cădeam la pământ, săreau torţionarii cu bocancii pe tine. Era ceva de apocalips...

 

Îmi amintesc şi acum de Paul Limberia care ajunsese până la 1200 de genoflexiuni (dacă nu mă înşeală memoria).

Nu ştiu ce legi fizice ar putea explica aceasta. Sărmanul Paul s-a îmbolnăvit. A fost scos din cameră şi nu peste mult a murit.

Paul Limberia avea domiciliul tocmai în oraşul Piteşti.Vestea morţii lui s-a auzit în oraşul Piteşti. Diagnosticul de pneumonie nu i-a satisfăcut pe părinţii lui. Nu ştiu prin ce intervenţii au reusit să obţină deshumarea.

La autopsie s-a constatat că o bună parte din coaste erau rupte. Probabil un gardian mai inimos i-o fi şoptit ceva familiei.

Era iarnă de-a binelea. Frig... Noi cei de la izolare trebuia să dormim pe nişte paturi metalice rupte, fără saltele.

Geamul de la capătul camerei care dădea spre rândul nostru era tot timpul deschis. Noaptea era un chin. Nu se putea dormi, atât din cauza fiarelor patului, cât şi a frigului. Eram obligaţi să stăm nemişcaţi cu faţa în sus, cu mâinile întinse de-a lungul corpului. Orice mişcare era sancţionată pe loc de plantoanele care făceau cu schimbul pentru a ne trezi.

Încercam cel puţin un deget să-l pot ascunde sub clinul hainei pentru un pic de căldură. Tremuram din toată fiinţa de frig, aşteptând dimineaţa care ştiam că începe cu torturile ei, dar cel putin mă mai încălzeam.

O situaţie puţin nostimă:

Chiar la capătul şirului celor izolaţi, chiar sub geam, dormea Rogobete -un student din Oltenia- puţin mai vârstnic decât noi. Îl invidiam. La puţin timp după culcare Rogobete adormea şi sforăia de se cutremura puşcăria.

Nu-mi imaginam cum este posibil... , când eu nu reuşeam să aţipesc nici o clipă măcar.

În tortură aşteptam noaptea ca să scăpăm de chinurile zilei şi toată noaptea aşteptam ziua ca să scăpăm de frig.

Torturile erau bine dozate si incetau in momentul in care detinutul era pe punctul de a muri. Ele erau variate: bataie, infometare, obligatia de a sta intr-o pozitie fixa 17 ore pe zi – picioarele intinse orizontal, mainile pe ganunchi si bustul la 90 de grade – la cea mai mica miscare supraveghetorul intervenind cu bata; erau fortati sa bea urina, sa manance mizeriile din tineta unde isi faceau necesitatile; siliti sa bea apa cu multa sare si lasati apoi sa se usuce de sete, si multe altele, inventate de mintea bolnava a tortionarilor. Cei care cedau erau obligati sa-si faca „demascarea”, adica sa spuna tot ce nu au declarat la anceta, sa-i tradeze pe detinutii care i-au ajutat in inchisoare sau pe gardienii care au avut o comportare omenoasa. De asemenea pentru ca distrugerea sa fie completa, in fata tuturor celor din celula, fiecare trebuia sa batjocoreasca amintirea a ceea ce era mai important pentru el.Spre exemplu, cineva isi iubea foarte mult mama sau sotia. In fata tuturor, trebuia sa le defaime, sa faca afirmatiile cel mai obscene si absurde la adresa lor. Orice era luminos si bun in constiinta celui toturat trebuia sa fie defaimat si umplut de noroi.

 

Studentii teologi si cei evlaviosi – „banditii mistici”, cum erau numiti – erau fortati sa apostazieze, sa se lepede de Dumnezeu, hulind tot ceea ce tine de credinta crestina. De Craciun sau de Pasti, pe melodiile colindelor sau a Prohodului, erau obligati sa cante texte cu obscenitati si insulte de nedescris la adresa Mantuitorului si a Maicii Sale. Totodata erau siliti sa faca procesiuni blasfemiatoare. Sa savarseasca „liturghii” cu mizeriile din tineta de necesitati si apoi sa se „impartaseasca” cu ele. Unii erau „botezati” prin afundarea in hardaul cu fecale. Cred ca acestea sunt suficiente ca sa ne dam seama de satanismul reeducarii.

Dupa ce detinutul isi facea „demascarea”, ca sa dovedeasca ca s-a reeducat trebuia, la randul sau, sa devina tortionar si sa convinga pe altul, sa se lepede „de tot putregaiul burghez” si sa adopte ideologia comunista. Se ajungea astfel, sub teroare, la o adevarata spalare a creierului. Cei torturati, nemaiputand suporta chinurile continue, neavand nici posibilitatea sinuciderii, fiind surpavegheati indeaproape, cedau si se transformau in niste roboti cu inima impietrita, devenind din victime, calai. Nici dupa ce ajungeau reeducati nu scapau de teroare, caci la cel mai mic semn de solidaritate cu cei chinuiti, treceau din nou prin moara torturilor. Astfel, traind intr-o teroare permanenta, suspectandu-se unii pe altii, se prabuseau continuu fara posibilitate de revenire.

În prima perioadă, un grup de tineri deznădăjduiţi s-au aruncat cu mâinile şi capetele în ferestre, cu intenţia de a se sinucide, dar n-au reuşit să moară.

După ce au fost vindecaţi de rănile căpătate au intrat în „tură”. Majoritatea au intrat de mai multe ori în tură, căci se dovediseră încă „nesinceri”. În „tură” fiecare rezista după capacitatea sa, dar la o tortură nelimitată şi necontenită nimeni nu poate rezista la infinit.

Bătaia cea mai obişnuită era cu pumnii şi ciomagul. Bătăuşii ajunseseră mari maeştri în lovituri date la cele mai vulnerabile părţi ale organismului. Sângele care curgea îi întărâta şi mai mult. Au fost rupte coaste, oase, coloana vertebrală. Au fost capete sparte, timpane distruse, ochi scoşi. Pe un tânăr l-au răstignit cu sfori de două cuie din perete şi a fost bătut în ficat până ce a murit. Cu scârbă Ţurcanu l-a coborât de pe perete şi l-a târât afară, unde autorităţile şi doctorul i-au încheiat proces verbal de deces pentru atac de cord. Altuia i s-a dat să bea apă sărată şi a

murit în chinuri groaznice. Multora li s-au scos unghiile. De mai multe ori s-a folosit picătura chinezească, stropul care cădea în capul victimelor zi şi noapte până înnebuneau.

Bătaia se aplica cu rupta sau sistematic. Mulţi au fost puşi pe ciomag şi bătuţi ori învârtiţi până îşi pierdeau cunoştinţa. Cu cât victima era o figură mai reprezentativă, cu atât intensitatea torturii era mai cumplită.

Alt procedeu era “stiva”. Se făcea stivă de oameni, cum se fac stivele de lemne în păduri, apoi ciomăgaşii se urcau sus şi dansau şi loveau, încât victimele urlau de durere. Dar nu era voie să strigi. Cei ce strigau erau pedepsiţi în plus şi li se astupau gurile cu zdrenţele murdare cu care se spălau WC-urile.

Ţurcanu avea „figura leului”: culca pe prici o victimă, se aşeza lângă ea şi începea treptat să o sugrume. Ajunsese să cunoască atât de bine reacţiile oamenilor, încât îşi doza asfixierea de mai multe ori, în doze pe care el le simţea potrivite, până ce omul îşi pierdea cunoştinţa. Printre primele victime a fost Bogdanovici, care era un fel de adversar personal al lui Ţurcanu.

Cineva a observat că în zilele de sărbătoare ori în zilele de post (vineri mai ales) reeducaţii erau şi mai îndrăciţi. De fapt, nu exista nici un moment de destindere. Dacă nu erai sub tortură, atunci erai spectator la tortura altora.

Mulţi au fost bătuţi cu beţe fine peste testicule şi unii au murit. Altora li s-a smuls părul fir cu fir. Dinţii săreau din gură ca fasolea bătută. Alţii au fost spânzuraţi cu picioarele în sus şi torturaţi. Nici limba nu a fost uitată în torturi.Treptat a început sistematizarea torturilor, apoi s-a ajuns la forme şi mai hidoase.

Noaptea avea chinurile ei specifice. Dormitul cu faţa în sus şi cu mâinile pe pătură era supravegheat de un planton, care urmărea orice răsucire şi orice mişcare din poziţia impusă. Cea mai mică răsucire se sancţiona pe loc de către planton cu lovituri crâncene de bâtă.

Eu n-am putut să dorm decât foarte puţin. Noaptea în întregul ei era un coşmar greu de imaginat. Gândurile cele negre şi disperarea îmi dădeau mereu târcoale. Mă preocupa problema sinuciderii, ca mijlocul cel mai bun de a scăpa de torturi. Cum? Toate mijloacele de sinucidere erau barate. Nu vedeam nici un sfârşit al acestor chinuri. Îngerul păzitor m-a părăsit cedând locul demonilor care-mi dădeau târcoale ispitindu-mă.

 

Oare există Dumnezeu ?... Cum este posibil ca El să permită ca fraţi de acelaşi sânge să-şi schingiuiască fratele?! Am ajuns la concluzia că numai nişte capete talmudice au creat toatăBiblia şi pe Dumnezeu pentru înşelarea popoarelor. Culmea ironiei... În loc să crească ura împotriva celor care au inventat acest sistem de schilodire fizică şi spirituală, creştea ura împotriva propriilor tale principii care nu-ţi mai folosesc la nimic. Începeai să-ţi însuşeşti felul de a gândi al călăilor. Aşa se producea, în natura intimă a tinerilor, întoarcerea cu 180 de grade şi deveneai exact opusul a ceea ce ai fost mai înainte.

Era o greşeală de logică. Fiind făcută sub presiune, ea înceta odată cu tortura. Asta la cei mai mulţi. Însă, la o parte mai mică, eroarea s-a menţinut o vreme mai îndelungată. M-a ţinut această stare vreo trei săptămâni până când Ţurcanu a inventat pentru mine o umilinţă care să fie culmea umilirii... Numai că, în loc să aibă efectul scontat de el, a avut un efect benefic pentru mine.