2.1. Tipurile riscurilor şi metodele de evaluare a lor.

Riscul este o măsură incertă. Modificările mărimii lui sînt condiţionate de

schimbările în economie în general şi de influenţa altor factori. Companiile de

asigurare trebuie întotdeauna să urmărească evoluţia riscului: să ducă o evidenţă

statistică, să prelucreze şi să analizeze informaţia culeasă. Reeşind din informaţia

primită referitor la riscul cercetat şi evoluţia lui, asiguratorul îl estimează, acţiune

ce constă în analiza situaţiilor riscante, care caracterizează parametrii riscului.

Evidenţiază grupe de risc care servesc ca parametri de evaluare. Fiecare grupă

conţine obiecte de asigurare cu aproximativ aceleaşi proprietăţi (grupe omogene).

În conformitate cu rezultatele evaluării se iau decizii referitor la ce grupă de

risc trebuie de atribuit un obiect sau altul, ce cotă de primă tarifară cel mai bine

corespunde riscului dat. Mărimea medie a situaţiilor riscante este tipul de risc

mediu al grupei, care se foloseşte în calitate de criteriu de comparaţie.

Evaluarea obiectului de asigurare este importantă pentru stabilirea sau

determinarea sumei de asigurare, care determină răspunderea asiguratorului sau

mărimea maximă a sumei pagubei ce va fi restituită prin despăgubire. Mărimea

despăgubirii este dependentă de mărimea pagubei produse şi poate coincide sau

poate fi mai mică decît suma de asigurare în dependenţă de tipul şi condiţiile de

asigurare. Mai mult ca atât suma de asigurare este un indicator care conduce la

decizia de a lua sau nu în asigurare un anumit tip de risc.

Metru evaluarea riscurilor în practica asigurărilor sînt folosite mai multe

metode, cele mai cunoscute şi mai importante dintre ele sînt următoarele:

Metoda aprecierii individuale se foloseşte numai la evaluarea riscurilor, care

nu pot fi comparate cu tipul de risc mediu al grupei. Asiguratorul face o evaluare

bazată pe experienţa sa profesională şi intuiţie. Aplicarea în practică a rezultatelor

revoluţiei tehnico-ştiinţifice în diferite sfere ale industriei, gospodăriilor ţărăneşti,

etc, formarea obiectelor mari, cu costuri înalte şi tehnologii unicale (firme, fabrici,

uzine, etc.) fac metoda aprecierii individuale foarte importantă la încheierea

contractelor de asigurare.

Metodei mărimilor medii îi este caracteristic divizarea tipurilor de grupe de

risc pe subgrupe. În aşa mod se formează o bază analitică pentru determinarea

mărimii riscului după indicii lui (de ex. Valoarea de bilanţ al obiectului asigurat,

capacitatea de producţie, tipul ciclului tehnologic, etc.).

Metoda procentelor reprezintă ansamblul de reduceri sau majorări la baza

analitică existentă, în dependenţă de posibilele devieri pozitive sau negative de la

tipul de risc mediu. Reducerile şi majorările folosite se exprimă procentual de la

tipul de risc mediu.

Una din cele mai importante probleme a asigurătorului este întreţinerea

concordanţei dintre politica tarifară şi tendinţa prognozată de dezvoltare a riscului.

Prognoza generală poate fi redusă la direcţiile ce corespund situaţiilor riscante,

legate de următoarele condiţii:

asimilarea noilor tipuri de resurse tehnologice, înlocuirea metalelor cu

polimere;

condiţii noi de producere în industrie, introducerea sistemelor automate de

conducere a ciclului tehnologic, robotizarea secţiilor, etc;

schimbări în tehnologiile industriale;

introducerea noilor sisteme de transport, dotate cu capacităţi înalte de

transportare pe uscat, de tip maritim şi aerian.

Pentru evaluarea evoluţiei riscului într-un domeniu este important să se

dispună de informaţie certă. Organizarea statistică incorectă a riscului duce la

erori şi necorespunderi în evaluarea riscului. Numai o grupă destul de mare de

obiecte, care a fost cercetată un timp îndelungat, permite, cu un nivel înalt de

certitudine, constatarea posibilităţii pierderii.

La evaluarea riscului se evidenţiază următoarele tipuri ale lui:

riscuri asigurabile;

riscuri neasigurabile;

riscuri favorabile;

riscuri nefavorabile;

riscul tehnic al asigurătorului.

Cea mai mare grupă este cea a riscurilor asigurabile. Risc asigurabil este

riscul care poate fi evaluat din punct de vedere a probabilităţii survenirii

cazului asigurat şi mărimea pagubelor posibile. Criteriile principale, care

permit considerarea riscului ca risc asigurabil sînt:

1. riscul, care se include în răspunderea asiguratorului trebuie să fie posibil;

2. riscul trebuie să fie aleator. Obiectul care se asigură nu trebuie să fie supus

din timp vreunui risc cunoscut asiguratului sau asigurătorului. Ambele părţi

participante la contractul de asigurare nu trebuie să cunoască timpul concret al

producerii cazului asigurat, mărimea posibilelor pagube.

3. modul întîmplător de manifestare a riscului trebuie corelat cu mulţimea

obiectelor omogene. În acest scop se organizează supraveghere statistică

corespunzătoare, analiza datelor permiţînd stabilirea adecvată a primei de

asigurare. Datele statistice permit reflectarea asupra caracterului legic al

apariţiei riscului într-o unitate de obiecte omogene.

4. producerea cazului asigurat nu trebuie să survină la dorinţa asiguratului sau a

altei persoane cointeresate. Nu se iau în asigurare riscurile speculative.

5. momentul producerii riscului nu este cunoscut în timp şi spaţiu.

6. cazul asigurat nu trebuie să aibă proporţii catastrofale, adică nu trebuie să

cuprindă o totalitate de obiecte omogene, producînd pagube în masă.

7. urmările negative şi pagubele în urma cazului asigurat este important să fie

evaluate corect. Mărimea pagubelor trebuie să fie în aşa măsură încît să atingă

interesul asigurătorului.

În dependenţă de sursa pericolului se evidenţiază riscuri legate de calamităţi

naturale şi riscuri produse de acţiunea intenţionată a oamenilor în procesul

însuşirii bunurilor materiale. La riscurile legate de calamităţile naturale se

atribuie cutremurele de pămînt, inundaţiile, secetele, etc. Prin acţiuni

intenţionate ale omului se au în vedere furturi, jafuri, acte de vandalism ş. a.

După volumul răspunderii asigurătorului riscurile se divizează în riscuri

individuale şi riscuri universale. De exemplu riscul individual este exprimat în

contractul de asigurare a unei opere de artă în timpul transportului şi

expoziţiei pentru cazuri de acte de vandalism. Riscul universal, care se

include în volumul răspunderii asiguratorului la majoritatea contractelor de

asigurare a proprietăţii, este furtul.

O grupă aparte o compun riscurile specifice: anomale şi catastrofale. Ca

anomale se socot tipurile de riscuri mărimea cărora nu permite atribuirea

obiectelor de asigurat la careva grupe omogene de asigurare. Riscurile

anomale sînt mai mari sau mai mici ca nivelul normal al riscului mediu.

Riscul mai mic de nivelul normal este convenabil pentru asigurător şi, când

este cazul, este acoperit din condiţiile generale ale contractului de asigurare.

Riscul mai mare de nivelul normal nu este întotdeauna acceptabil pentru

asigurător şi, când se produce cazul de asigurare, pagubele sînt acoperite din

condiţiile speciale ale contractului de asigurare. În lista condiţiilor speciale de

asigurare pot fi incluse: procedura examinării medicale prealabile a

potenţialului asigurat, dacă sînt argumente convingătoare (suma de asigurare

maxim posibilă a contractului de asigurare, predispunerea genetică la unele

boli grave, etc.). luînd în consideraţie rezultatele controlului medical,

asigurătorul decide asupra încheierii contractului de asigurare.

Riscurile catastrofale alcătuiesc o grupă considerabilă, care cuprinde un

număr mare de obiecte asigurate sau persoane asigurate, producînd pagube în

proporţii mari la producerea sa. Aceste riscuri sînt legate de calamităţi

naturale şi acţiuni premeditate ale omului (uneori din necompetenţă, de ex.

Avaria de la Cernobîl)1.

După clasificarea internaţională a O.N.U. riscurile catastrofale se împart în:

riscuri endemice (locale) care se petrec sub acţiunea factorilor metereologici

şi riscuri care se produc din cauza calităţii solului ( de ex. eroziunea). O grupă

deosebită în clasificarea internaţională sînt riscurile provocate de acţiunile

intenţionate ale oamenilor. Ele au o clasificare internă: riscuri politice şi

riscuri militare.

Foarte important în lucrul asigurătorului este delimitarea riscurilor în riscuri

obiective şi riscuri subiective. Riscurile obiective exprimă acţiunea negativă a

puterilor necontrolate ale naturii şi altor întîmplări asupra obiectelor asigurate;

riscurile obiective nu depind de voinţa omului. Riscurile subiective se bazează

pe negarea sau ignorarea abordării obiective a realităţii. Ele sînt legate de

cunoaşterea incompletă şi inobiectivă a situaţiilor riscante şi sînt legate de

voinţa omului.

În clasificarea generală riscurile se împart în riscuri ecologice, de transport,

politice şi speciale.

1 Riscurile catastrofale pot fi asigurate prin contracte şi condiţii speciale între asigurat şi asigurător.

Riscurile ecologice sînt rezultatul impurificării mediului înconjurător şi sînt

condiţionate de acţiunea oamenilor în procesul producerii bunurilor materiale.

Riscurile ecologice, de obicei, nu se includ în răspunderea asigurătorului. Cu

toate acestea interese de asigurare determinate, condiţionate de riscuri

ecologice, au condus la formarea tipului de asigurare desinestătător ce

răspunde acestor interese.

Riscul de transport este de tip casco şi cargo. Riscurile de transport tip casco

au în vedere asigurarea transportului terestru, maritim şi aerian în timpul

mişcării, staţionării şi reparaţiei. Riscurile de transport cargo subînţeleg

asigurarea încărcăturilor transportate prin orice mijloace de transport.

Riscurile politice sînt condiţionate de acţiuni care contravin legislaţiei

internaţionale şi sînt orientate spre careva state sau cetăţeni a acestora.

Riscurile speciale se manifestă la transportarea anumitor bunuri de lux, metale

preţioase, bani, opere de artă, etc. Conţinutul riscurilor speciale se stipulează

în condiţii speciale a contractului de asigurare şi pot fi incluse în volumul

răspunderii asigurătorului.

Pentru fiecare caz de asigurare se determină: riscurile asigurate, suma de

asigurare, prima de asigurare, rezervele de asigurare, locul şi timpul în care şi

unde se află obiectul de asigurare, metodele de determinare a primelor de

asigurare şi modalităţile de încasare a lor, condiţiile de anulare a contractului

şi modul de soluţionare a litigiilor.

Riscurile tehnice se manifestă sub formă de avarieri a utilajului tehnic şi

defecţiuni în timpul procesului de producţie. Problema acestor riscuri constă

în evaluarea frecvenţei avarierilor şi posibilităţii evaluării pagubelor în urma

lor.