Metodă de predare: Demonstraţia şi observarea didactică

Demonstraţia didactică se evidenţiază prin prezentarea unor obiecte, fenomene, care vor uşura înţelegerea altor fenomene mai complexe. Noţiunea de demonstrare cere după sine, noţiunea de arătare, de prezentare, a unor procese sau acţiuni naturale sau nenaturale, pentru o înţelegere mai bună a elevilor a unor legi, proprietăţi, constante, şi care sunt elemente de bază a cunoaşterii.

Demonstraţia are ca fundament un cadru concret, fie el: natural, simbolic sau artificial. Pe baza acestuia, se deduc constatări şi interpretări. Demonstraţia, este un suport al cunoaşterii pe cale deductivă: prin concretizare şi materealizare şi inductivă: prin concepţii şi deprinderi.

Există diverse tipuri de demonstraţii, în dependenţă de materealul avut la dispoziţie:

- pe viu: experimente de laborator, demonstraţia unor comportamente;

- figurativă: prin intermediul reprezentărilor grafice;

- cu ajutorul desenului;

- cu ajutorul modelelor: fizice, grafice;

- cu ajutorul imaginilor audiovizuale: proiecţii statice sau dinamice;

- prin exemple.

Demonstraţia are un caracter ilustrativ, iar ca finalitate - reproducerea unor acţiuni, sau învăţarea unor cunoştinţe noi pe bază de suport intuitiv.

Observarea didactică include urmărirea atentă a unor obiecte şi fenomene, ce au loc. Acest tip de observare poate avea loc: sistematic – prin îndrumarea profesorului sau independent – prin propria dorinţă. Acestea au va ţel descoperirea cunoştinţelor despre realitatea din jur, şi al completării unor informaţii deja existente în baza de cunoştinţe.

Observaţia are un caracter euristic, şi scopul ei este de a trezi participarea, receptivitatea elevilor faţă de ceea ce se întîmplă în mediul înconjurător. Observaţiile pot fi de 2 tipuri: de lungă sau de scurtă durată. Prin observaţii se ating următoarele obiective: explicarea, descrierea, interpretarea unor fenomene.

Observaţiile văzute vor fi exprimate şi explicate, mai tîrziu, de elevi, prin diferite reprezentări: grafice, referate, desene, grafice.

Prin acest tip de observare şi prin formele care au loc în acest proces, sunt dezvoltate şi alte calităţi, ca: răbdarea, consecvenţa, imaginaţia, perseverenţa, perspicacitatea.

Scanat

Demonstrarea - metodă de explorare indirectă (mijlocită)a realităţii

Demonstrarea este metoda didactică prin care profesoral dovedeşte bază de material concret, intuitiv, exemple, argumente logice, acţiuni pract:. realitatea unui obiect, fenomen, proces sau a unor adevăruri sau afirmaţii.

A demonstra înseamnă:

- a arăta elevilor obiecte şi fenomene reale sau substitutele lor în scor uşurării eforturilor de explorare a realităţii;- a provoca o percepţie activă, concret-senzorială, intuitivă;- a prezenta elevilor acţiuni, operaţii şi mişcări individuale sau de ■ ub unităţi:- a arăta elevilor armament, tehnică de luptă şi alte materiale, modul lor ie funcţionare;- a materializa sub formă de experienţă, principiile expuse teoretic;- a oferi exemple sau argumente prin care dovedim justeţea unor afirmaţii iu existenţa unor fapte.Concluzie: A demonstra înseamnă a dovedi, a convinge, a prezenta.Tipuri de demonstrare'.• demonstrarea concretă a obiectelor şi fenomenelor naturale;• demonstrarea pe baza experimentului de laborator;• demonstrarea acţiunilor;• demonstrarea cu ajutorul reprezentărilor grafice (tablouri, fotografii, planşe, scheme, desene, hărţi);• demonstrarea cu ajutorul desenului pe tablă;• demonstrarea prin intermediul modelelor: similare, analoage.• demonstrarea cu ajutorul mijloacelor tehnice audio-vizuale (proiecţii fixe, dinamice, filme);• demonstrarea întemeiată pe documente auditive (sau reproduceri ale lor);• demonstrarea chimică;• demonstrarea prin exemple;• demonstrarea prin argumente pentru a dovedi justeţea unor afirmaţii sau existenţa unor fapte).Funcţiile (scopurile) demonstrării:- dă elevilor o privire de ansamblu asupra unei acţiuni, operaţii sau a unui ibiect, proces, fenomen;- arată nivelul de performanţă ce trebuie atins;- asigură înţelegerea mecanismului de execuţie a unei acţiuni, stmctura logică a unei scheme, interacţiunea între diferite elemente componente pe timpul funcţionării;- dezvoltă spiritul de observaţie, capacitatea de analiză şi sinteză, de generalizare, capacitatea de a compara, de a descoperi, de a investiga, de a trage concluzii;- arată greşelile ce trebuie evitate în executarea unei acţiuni şi pericolul lor pentru securitatea executantului sau buna funcţionare a materialului;- formează la elevi capacitatea de a desprinde aspecte importante, caracteristice şi de a le consemna în caietele de notiţe.Cerinţe generale de folosire eficientă:- cadrul didactic să conducă observaţia elevilor asupra elementelor caracteristice, esenţiale, prin întrebări, sublinieri, indicaţii, întărirea vocii;- obiectivele, fenomenele demonstrate să fie observate cu uşurinţă de către elevi;- perceperea să fie realizată prin cât mai mulţi analizatori;- cadrul didactic să solicite acţiune din partea elevilor cărora li se demonstrează: efectuarea desenelor, schemelor, efectuarea calculelor etc.- materialul intuitiv să permită înţelegerea fenomenelor, proceselor in mişcare, dezvoltare;

- reproducerea realităţii să se facă în forme care să evidenţieze elementele esenţiale ale realităţii respective;- pregătirea materialului cu ajutoail căruia demonstrarea să se facă din timp în cefe mai mici amănunte, temeinic, pentru a evita incidente neplăc.ute, neprevăzute;- pe timpul demonstrării să se respecte cu stricteţe cerinţele metodice generale, a principiilor didactice;- materialele şi mijloacele folosite să fie bine alese, semnificative, adecvate temei;- menţinerea unui contact permanent cu clasa, stimularea atenţiei;- îmbinarea demonstraţiei cu alte procedee didactice: expunerea, expLicaţiile, convorbirea;- să nu se uite obiectivele didactice stabilite, să se aibă în vedere că demonstrarea, indiferent de modul în care se face, urmăreşte o fixare, o aplicare o verificare a cunoştinţelor.Demonstrarea cu obiecte şi fenomene reale:- perceperea obiectului, procesului sau fenomenului prin mai mulţi analizatori, pentru a se întipări cât mai multe date despre el: forma, mărimea, culoarea, greutatea, temperatura, mirosul etc.;- demonstrarea să respecte succesiunea- ansamblu, părţi componente, detalii, revenirea la ansamblu;- să fie demonstrate în diferitele lor faze (etape) de dezvoltare sau transformare;- obiectul să fie lăsat în câmpul vizual al elevilor atâta timp cât este necesar să poată fi observat, studiat, fenomenele sau procesele să fie repetate ori de câte ori este necesar pentru a putea fi înţelese;- când obiectul este demontabil, elevii să fie puşi să-l demonteze şi să-l monteze sau să-l pună în funcţiune;- pe timpul demonstrării să se respecte ordinea logică a părţilor componente, în ordinea firească a desfăşurării fazelor sau etapelor fenomenului sau procesului respectiv.Demonstrarea pe baza experimentului de laborator:- cunoaşterea de către elevi a cerinţelor şi normelor de protecţie a muncii atunci când aceştia sunt implicaţi în experimente;- stabilirea de sarcini concrete elevilor pe timpul experimentelor, înnărindu-se formarea la elevi a capacităţii de a clasifica şi interpreta datele şi reîaliile, de a stabili concluzii;- prezentarea bazei tehnico-materiale;- dinamizarea observaţiei şi participării independente, active, creative a elevilor.Demonstrarea acţiunilor individuale sau colective:- pregătirea detaliată a demonstrării pentru ca acţiunea să constituie model. Rolul exemplului personal - „Faceţi ca mine!”;- demonstrarea mişcării să se facă frontal, din profil sau chiar din spate :ând mişcarea este complicată;- prezentarea mişcării în formula „ACŢIUNE - INVERSĂ”.Respectarea pe timpul demonstrării acţiunilor a succesiunii:- demonstrarea întrunită în ritm regulamentar; model: demonstrarea pe cărţi; demonstrarea pe părţi (faze) în ritm încetinit cu explicaţii; revenirea la rrezentarea întrunită în ritm regulamentar.Pe timpul demonstrării pe părţi, cu explicaţii, cadrul didactic urmăreşte:- prezentarea acţiunii pe părţi, în ritm lent, adaptat nivelului de înţelegere al elevilor şi dificultăţilor de execuţie;- scoaterea în evidenţă a diferitelor faze (timpi), mişcări, secvenţe, părţi ale execuţiei, punctele cheie ale acţiunii;- asigurarea bazei materiale complete, eliminarea improvizaţiilor;- asigurarea condiţiilor (acţiunilor) ergonomice care să permită o observare perfectă a mişcării;- evitarea prezentării mai multor acţiuni deodată, ceea ce ar duce la dispersarea atenţiei şi la pierderea esenţialului;- menţinerea unui ritm acceptabil care să asigure o bună participare şi înţelegere.Demonstrarea cu ajutorul reprezentărilor grafice:- explicarea construcţiei planşelor, panopliilor, schemelor, înainte de începerea demonstraţiei;- planşele, schemele, desenele să respecte cerinţele ergonomice;- electrificarea, animarea diferitelor procese şi fenomene să nu depăşescă limitele admise, permiţând concentrarea atenţiei înspre înţelegerea fenomenului şi nu asupra planşei.

Demonstrarea cu ajutorul desenului pe tablă:- executarea cu mâna liberă din memorie;- respectarea, pe cât posibil, a condiţiilor de reprezentare cerute de desenul tehnic: corectitudine, proporţionalitate, estetică;reproducerea (respectarea) semnelor convenţionale din atlas;- evitarea, eliminarea detaliilor nesemnificative care încarcă desenul şi îngreunează înţelegerea;- când desenul are un număr mic de repere, acestea să fie denumite pe desen; dacă numărul de repere este mare acestea se vor nota cu cifre - semnificaţia lor trecându-se într-o legendă alăturată;- pe timpul execuţiei, cadrul didactic va denumi părţile componente fara a se angaja în prezentarea lor;- înainte de execuţie va trasa sarcini concrete privind reproducerea lor in caiet;- poziţia cadrului didactic nu trebuie să acopere schema;- pe timpul reproducerii în caiete nu va da lămuriri suplimentare pentr nu dispersa atenţia.

Demonstrarea cu ajutorul mijloacelor tehnice (film):- prezentarea explicaţiilor necesare înainte de începerea proiecţiei sau pe timpul acesteia când fenomenul este complex;- când problematica prezentată este simplă, cadrul didactic urmăreşte să dezvolte spiritul de observaţie sau participarea lor activă la cunoaşte fenomenului - explicaţiile pot fi date la sfârşitul proiecţiei;- prezentarea proiecţiei pe secvenţe, când este posibil, concomitent cu angajarea de discuţii asupra celor vizionate;- prezentarea pârtilor care în mod curent nu pot fi observate cu simţurile folosind desenul animat, tehnicile speciale de filmat şi rulat.

Demonstrarea este metoda didactică prin care se asigură prezentarea s: -- tematică şi organizată a unor obiecte, procese, fenomene şi acţiuni cu scop. învăţării lor corecte. Importanţa ei rezultă din faptul că asigură cunoaşterea, :: condiţii optime, a realităţii pe bază de material concret, exemple, argumente logică.

Ioan jinga elena istrati manual de pedagogie editura all educational SA, timişoara, 1998

Demonstraţia didactică.

Aceasta constă în prezentarea unor obiecte, fenomene substitute ale acestora sau în executarea unor acţiuni de încorporat de către elevi, in scopul asigurării unui suport concret-senzorial, care va facilita cunoaşterea unor aspecte ale realităţii sau reproducerea unor acţiuni ce stau la baza unor comportamente de ordin practic, profesional etc. A demonstra înseamnă a arăta, a prezenta obiecte, proces; acţiuni - reale sau artificiale - în vederea inducerii teoretice la elevi a unor propriei: constante, legităţi care constituie elemente fundamentale ale cunoaşterii. Demonstrarea didactică nu se identifică în nici un caz cu demonstrarea deductivă, teoretică, utilizai de pildă, la matematică. La baza demonstraţiei se află un suport material (natura figurativ sau simbolic), de la care se pleacă şi se construiesc reprezentări, constatări, interpretări. Şi limbajul se poate constitui în suport al demonstraţiei, în măsura în car-, un nivel mai „concret” al acestuia potenţează explicitări mult mai abstracte. De pildă un limbaj abundent în imagini şi reprezentări constituie un bun prag pentru trecerea . formularea unor idei şi interpretări mai generale şi mai abstracte.Demonstraţia sprijină procesul cunoaşterii atât pe traiectul deductiv, prin matern- lizarea şi concretizarea unor idei în construcţii ideatice de ordin inferior (sub aspectul abstractizării), cât şi pe traiectul inductiv, prin conceptualizarea şi „desprinderea” de itate, prin decantarea unor cadre idealizate de operare, ce garantează pătrunderea şi icarea mai nuanţată şi mai adâncă a realităţii.

In funcţie de materialul intuitiv avut la dispoziţie, se pot defini mai multe tipuri de nonstraţii. Astfel, Ioan Cerghit (1980) identifică : demonstraţia pe viu a unor obiecte şi fenomene sau acţiuni, în starea lor naturală de existenţă şi manifestare (experimentul de aborator, demonstraţia operaţiilor motrice, a unor comportamente), demonstraţia figurativă (cu ajutorul reprezentărilor grafice), demonstraţia cu ajutorul desenului la tablă, demonstraţia cu ajutorul modelelor (fizice, grafice), demonstraţia cu ajutorul imaginilor audiovizuale (proiecţii fixe şi dinamice, secvenţe televizate), demonstraţiaprin exemple etc.Spre deosebire de descoperire, care are un rol inventiv, demonstraţia are un caracter ilustrativ, conducând la reproducerea, oarecum pasivă, a unor acţiuni sau la asimilarea unor cunoştinţe pe baza unor surse intuitive.

Constantin cucos, pedagogie, ediţia a II-a, rev si adăugat.- Iaşi: polirom, 2006

Metode demonstrative

a) Implicaţia demonstraţiei în procesul de învăţământContactul nemijlocit, senzorial cu realitatea stă la baza unei cunoaşteri ştiinţifice progresive, hotărâtoare pentru formaţia spirituală de ansamblu a fiecărui individ. „O bună parte din ştiinţe şi din matematică nu poate fi predată fără a se recurge la stimularea care include obiecte reale şi evenimente.” (Gagne, 1975, p. 300) Dar, această cerinţă atât de stringentă nu poate fi realizată în toate situaţiile de învăţare, în orice lecţie. Nu întotdeauna profesorul poate supune observaţiei directe un obiect sau un fenomen real, în starea lui naturală de existenţă. Adeseori, încercarea de a aduce un „extras” al vieţii sau un „fragment” al realităţii, „o mică părticică din lume” în câmpul de cunoaştere al elevilor devine una dintre cele mai dificile cerinţe didactice, constituind dintotdeauna o preocupare deosebită a şcolii. Există obiecte şi fenomene din lumea macro şi microuni- versului, lucruri şi fenomene care aparţin unor timpuri istorice, spaţii geografice Îndepărtate etc. despre care, în mod firesc, elevii nu pot să ia cunoştinţă în mod nemijlocit. în vederea depăşirii, totuşi, a acestor dificultăţi, şcoala se vede nevoită să recurgă la substitutele realităţii, să se servească de diferite materiale şi mijloace demonstrative în măsură să reprezinte, cu mai multă sau mai puţină fidelitate obiectele şi fenomenele despre care elevii urmează să ia cunoştinţă. în câmpul observaţiei, profesorul aduce, atunci, materiale înlocuitoare ale obiectelor şi fenomenelor originale, despre care elevii nu ar putea să ia altfel cunoştinţă decât prin intermediul cuvântului şi al lecturii textului scris. Lor li se oferă astfel o trăire prin substituire a unei experienţe care, în anumite limite, rămâne, totuşi, directă (J.S. Bruner). Materialele demonstrative sunt indispensabile predării tocmai pentru că au această calitate deosebită de a înlocui originalul şi de a-1 reprezenta, atunci când el nu este accesibil unei percepţii directe, sau când este nevoie să fie mai bine pătruns de observaţia elevului.

Din aceste necesităţi s-a născut metoda demonstraţiei. A demonstra (termen derivat din lat. demonstro = a arăta întocmai, a descrie, a dovedi; termen apropiat, „a ilustra” provenit din lat. illustrare = a ilumina, a clarifica, a face limpede ceea ce este scos în evidenţă prin noţiunile, ideile abstracte şi generale) înseamnă a prezenta (a arăta) elevilor obiectele şi fenomenele reale sau substitutele (înlocui-toarele, imaginile) acestora, în scopul uşurării efortului de explorare a realităţii, al asigurării unui suport perceptiv (concret-senzorial) suficient de sugestiv pentru a face accesibilă predarea şi învăţarea unor cunoştinţe, al confirmării consistenţei unor adevăruri (teze, teorii) ori al facilitării execuţiei corecte a unor acţiuni şi al formării deprinderilor sau comportamentelor corespunzătoare (cu caracter practic, profesional, de exemplu). în sens didactic, demonstraţia provoacă o percepţie activă concret-senzorială, inductivă, spre deosebire de demonstraţia logică (teore-

tică), care presupune o fundamentare pe cale deductivă (prin raţionament logic) a unui adevăr. Demonstraţia didactică este destinată „să ajute elevul să pătrundă sensul structurii de bază a unui fenomen, să sesizeze genotipul dincolo de fenotip”. „Esenţa demonstrării constă în aceea că face posibilă conlucrarea celor două sisteme de semnalizare”, al imaginilor şi al cuvintelor, numai că, în acest caz, rolul principal revine imaginilor, în timp ce explicaţiile joacă un rol auxiliar în actul observaţiei, mai mult de orientare a modului de desfăşurare a acestuia şi de definire a rezultatelor la care urmează să se ajungă.în multe situaţii apelul la concretizarea imagistică este indispensabil datorită nivelului gândirii logico-concrete la care se află copilul pe o anumită treaptă a evoluţiei lui psihice, memoriei lui vizuale, concrete. învăţarea noţională, înţek gerea abstracţiilor, presupun, de cele mai multe ori, existenţa unui „depozr suficient de imagini vizuale prin intermediul cărora cel care învaţă devine capa: să încorporeze asemenea abstracţiuni (Bruner, 1970, p. 83). Fără un astfel a: suport i-ar veni greu copilului să depisteze corespondenţele şi să-şi verifice ac: vitatea cu simbolurile. Deşi, în măsura în care ajunge să-şi formeze abstracţiur_ copilul se eliberează treptat de aspectele de suprafaţă ale lucrurilor, el continui totuşi, să se sprijine pe depozitul de imagini acumulate în timp. Datorită aceste rezerve de imagini el îşi permite să se ridice la nivelul unei activităţi euristice prin mijloace potrivite şi neriguroase de explorare a problemelor şi de raporta:: a lor la alte probleme anterior însuşite (Bruner, 1970, p. 85), deci să întreprind! noi investigaţii şi descoperiri. Demonstraţia tradiţională este criticată tocmi pentru faptul că nu a reuşit să favorizeze întrebuinţarea datelor concrete, intuitive într-o perspectivă euristică.

b) Variantele demonstraţiei intuitiveEfectiv, metoda demonstraţiei poate să îmbrace forme dintre cele mai variate ş: mai nuanţate, datorită unei diversităţi extraordinare a materialului intuitiv şi demonstrativ care stă la dispoziţia şcolii şi care de-a lungul anilor de studiu devine din ce în ce mai subtil. Se practică, astfel: demonstraţia obiectelor şi a fenomenelor reale, în starea lor naturală de existenţă şi de manifestare (demonstraţie pe viu) ; demonstraţia experimentelor de laborator (experimentul demonstrativ); demonstraţia acţiunilor şi a comportamentelor; demonstraţia cu ajutorul reprezentărilor grafice (tablouri, fotografii, planşe, desene, hărţi, planuri, scheme, grafice tabele statistice etc.); demonstraţia cu ajutorul desenului pe tablă; demonstraţia prin intermediul modelelor (fizice, figurative etc.); demonstraţia cu ajutorul mijloacelor tehnice audiovizuale (proiecţii fixe, dinamice, video etc.); demonstraţia întemeiată pe documente auditive (sau reproduceri ale lor), ca cele arheologice, istorice, din actualitatea socio-politică etc.; demonstraţii clinice; demonstraţia exemplelor, a modelelor etc.c) Sensul actual al modernizării demonstraţieiCunoscută încă din vremuri îndepărtate, metoda demonstraţiei a căpătat amploare începând din secolul al XlX-lea, odată cu accentuarea învăţământului intuitiv,

întemeiat pe „mărturia simţurilor”, pe principiul intuiţiei şi, în general, pe concepţiile lui Comenius, Rousseau, Pestalozzi, Herbart, Diesterweg etc. ori pe teoria gestalt-istă a învăţării.

Era o reacţie la învăţământul verbalist, încetăţenit încă din perioada Evului Mediu şi a Renaşterii, devenită un mare pas înainte. Dar metoda demonstraţiei a 'ost înţeleasă şi aplicată în spiritul unei psihologii senzualist-empiriste în virtutea Lire ia însuşirea oricărei noţiuni trebuie să se bazeze pe datele sensibile, observate ub supravegherea permanentă a profesorului, la îndemnurile acestuia (prin ntrebări şi indicaţii), eventual descrise, copiate, colorate, reproduse în mod :asiv de către copil. De aici şi preocuparea crescândă pentru introducerea şi rolosirea în proporţii sporite a materialului demonstrativ-intuitiv în cursul desfă- irării lecţiilor.Intuiţia (demonstraţia) avea misiunea să asigure o impresie durabilă în mintea elevilor, să provoace imagini mintale din care să se sustragă apoi abstracţiunile dorite. Adică noţiunile era necesar să fie prezentate în mod intuitiv şi abia după această imprimare sensibilă să aibă loc un proces de abstractizare, de trecere la formalizarea verbală şi la memorizarea noţiunilor. în virtutea acestei înţelegeri, .deile îşi găsesc originea în experienţa sensibilă (concret-senzorială), fără ca subiectul (elevul) să joace vreun rol deosebit în dobândirea (elaborarea) lor. Fireşte, o asemenea pedagogie, fundamentată pe teoria imprimării imaginilor şi a abstragerii unor noţiuni generale, a contribuit la accentuarea descriptivismului şi a pasivităţii în procesul de învăţământ. Acestei metode i s-a atribuit prea mult timp doar o valoare intuitivă, imagistică, de simplă ilustrare, de menţinere a activităţii mintale a elevilor mai mult la nivelul actului perceptiv decât la cel raţional (logic); acţiunile exploratorii fiind destul de reduse, trecerea de la fenomen la esenţă, de la imagine la idee, devenea şi ea destul de anevoioasă. Riscul pasivităţii se asocia astfel riscului superficialităţii, al menţinerii la suprafaţa lucrurilor.Propunându-şi să provoace anumite impresii în mintea copilului, învăţământul tradiţional se limitează să prezinte obiectele şi operaţiile cu ajutorul demonstraţiei făcute în faţa elevilor. Operaţiile efective sunt executate numai de către profesor sau, cel mult, de către un elev chemat în faţa clasei. Care este, în aceste condiţii, activitatea celorlalţi? în cazul cel mai bun, ei urmăresc demonstraţia care le este oferită şi printr-un fel de imitaţie interioară, retrăiesc acţiunile care se desfăşoară înaintea ochilor lor. Cu toate acestea, atitudinea lor rămâne aceea de spectatori, interesaţi, neutri sau complet absenţi. (Aebli, 1973, p. 20)Evident, nimeni nu contestă importanţa datelor concret-sensibile, în procesul elaborării noţiunilor şi al operaţiilor. Numai că simpla impregnare a minţii cu impresii nu este suficientă. Principalul este de a angaja elevul în acţiuni, de a propune subiectului anumite operaţii de procesare a datelor sensibile, de a aplica o activitate raţională la starea de lucruri prezentată, cum se exprimă Hans Aebli(1973, p. 18). Adică este nevoie ca elevul să opereze cu datele sensibile, descompună, să compare, să ordoneze, să suprapună, să descopere, să efecte:: măsurători, să secţioneze, să înserieze, să numere etc., deci, să construiască n sistem de operaţii şi, prin intermediul lor, să ajungă la constituirea noţiunii, a încerce să reconstruiască din interior, şi în mod activ ceea ce i se prezintă i exterior (Aebli, 1973, p. 18). în accepţie tradiţională, demonstraţia ignoră tociri această parte constructiv-operaţională, exploratorie a activităţii elevului. Or:.. de bogat şi de variat ar fi materialul demonstrativ, dacă elevii nu încearcă _ efort

personal de explorare perceptivă, imaginile (datele intuitive) nu se transformă în noi achiziţii, de genul noţiunilor. Ceea ce contează în învăţare esn punerea în joc a tuturor formelor de acţiune prin care se poate ajunge pătrunderea în esenţa lucrurilor.în consecinţă, este de aşteptat ca demonstraţia să sugereze operaţiile mi nu : cu ajutorul cărora să se ajungă la elaborarea noţiunilor; materialele demonstrat: să ofere criterii de observare a obiectului sau fenomenului luat în studiu, repede analiză indispensabilă, să devină purtătoare ale operaţiunilor. Asumându-ş: asemenea funcţie, demonstraţia ar putea crea condiţii optime pentru unirea funcţională a simţurilor şi a inteligenţei; ar sprijini efectiv activitatea gândiri: nu numai a simţurilor, ar dobândi un caracter mai euristic. De exemplu, une.: materiale demonstrative ar putea foarte bine să renunţe la înfăţişarea str;: naturalistă a obiectelor şi a fenomenelor (tip fotografie), despovărându-se ce multe elemente descriptive în favoarea esenţializării, a cuprinderii într-o fonul mai generalizată a unei realităţi, mai schematizată, mai stilizată, de genul une imagini conceptuale, al schemelor dinamice ori simbolice etc. Aplicată în acer sens, ar reuşi să imprime într-adevăr mai mult activism şi valoare procesului ce învăţământ.d) Demonstraţia tehnică audiovizualăCa modalitate inedită de redare a realităţii, demonstraţia audiovizuală valorifici virtuţile imaginii dinamice/statice îmbinate cu cuvântul şi cu sunetul. Extrem de sugestive, de probante şi de convingătoare, imaginile audiovizuale aduc în câmpul observării colective (a clasei), simultane şi prelungite ceea ce este imposibil de a fi adus aici pe căi obişnuite. Lucruri şi fenomene îndepărtate în spaţiu şi în timp, inaccesibile sau greu accesibile unei percepţii obişnuite sun: aduse la cunoştinţa elevilor şi transformate, într-o anumită măsură, în fapte de experienţă directă. Proiecţiile fixe, ca şi proiecţiile video sau cinematografice or: emisiunile de televiziune servesc tot mai mult drept bază în jurul căreia se organizează o lecţie sau alta, înlocuind cu succes o expunere lungă şi greoaie.r.ai puţin accesibilă şi atractivă. Este din ce în ce mai evident că proiecţia fixă, peliculele cinematografice, emisiunile de televiziune şcolară etc. iau forma unei :ompoziţii, a unei re-creaţii a realului, realizează o restructurare a informaţiei, teea ce echivalează cu o structură operaţională, adică cu o structurare prestabilită a operaţiunilor mintale care urmează a fi angajate în receptarea acestei realităţi transfigurate. în plus, demonstraţia audiovizuală asigură şi o fixare mai bună în memorie a noilor cunoştinţe însuşite. Cercetări recente atestă faptul că omul reţine 30% din ceea ce vede şi 20% din ceea ce ascultă, iar în condiţiile asocierii ăzului şi auzului păstrează o proporţie de 65 % din informaţiile care se adresează deodată ambelor simţuri.Demonstraţia spaţiului. Tehnicile audiovizuale reuşesc să desfiinţeze practic distanţele, să înlăture barierele spaţiale, lăsând elevilor posibilitatea să străbată spaţii geografice pe care altfel niciodată nu le-ar cunoaşte nemijlocit; să ia cunoştinţă despre viaţa oamenilor şi a popoarelor din diferite ţări; să observe lumea vie a animalelor şi a plantelor de pe diferitele coordonate ale globului pământesc, inclusiv din adâncurile mărilor şi oceanelor; să pătrundă în vastitatea spaţiului cosmic, a macrouniversului sau în intimitatea microuniversului, a atomului ; să intuiască structuri microscopice sau ultra-microscopice; structuri şi funcţii ale corpului omenesc, construcţia şi funcţionarea dispozitivelor tehnice etc. Filme ştiinţifice sau documentare, emisiuni de televiziune etc. de interes geografic, geologic, biologic, antropologic, astronomic ori din domeniul industriei, al economiei agrare sau al medicinii chirurgicale etc., toate acestea aduc la scară perceptibilă realităţi care anterior nu puteau să facă decât obiectul unor ipoteze sau al unor descripţii fanteziste ori supoziţii pur teoretice, speculative. (Un exemplu spectacular îl poate constitui, în această privinţă, emisiunile televizate de pe lună, filmele ştiinţifice şi fotografiile realizate cu prilejul primelor aselenizări ale omului ş.a.)Demonstraţia timpului. Imaginile audiovizuale au marele avantaj că pot să prezinte în forme modificate, condensate sau deconcentrate, ritmul de desfăşurare a vieţii şi să redea astfel putinţa elevilor de a studia fenomene care se petrec fie prea lent, fie prea rapid pentru o percepţie normală. Câteva secvenţe de film pot să surprindă, de exemplu, formarea în timp îndelungat a zăcămintelor de cărbuni sau petrol, să evoce cu multă subtilitate atmosfera unei epoci sau evoluţia unor fapte şi evenimente istorice petrecute cu mult timp în urmă sau invers, fenomene şi procese care se produc în secunde sau în fracţiuni de secundă, ca cele care au loc în interiorul atomului şi al moleculei, al organismului viu, al creuzetei ori al marilor laboratoare uzinale etc.Demonstraţia mişcării. Aceste modalităţi, care facilitează înţelegerea relaţiilor temporale şi spaţiale atât de necesare sesizării dialecticii vieţii, se asociază cu uşurinţă mişcării, prezentării realităţii în dinamismul ei. Ilustrarea mişcă constituie

una dintre cele mai importante şi preţioase inovaţii pe care tehr. . r audiovizuale o aduc în domeniul demonstraţiei didactice; este una dintre .: mai eficiente posibilităţi de explicare a unor cunoştinţe abstracte, a unor nor complexe, principii, legi etc.

Dinamismul imaginii nu numai că imprimă o r accentuată notă de realism lecţiilor predate, dar are şi marele merit că izbur să conducă gândirea elevilor spre esenţe, căci mişcarea însăşi este esenţl ■ percepţie, esenţă în lucruri şi fenomene. Imaginea animată facilitează des; perirea cauzelor care determină apariţia şi existenţa unor fenomene, moţi.: care stau la baza acţiunii umane şi efectele ei, îi ajută pe elevi să cunoască materia în mişcare, sub diferitele ei forme. Mişcarea, adăugată unor procedee . accelerare de încetinire ori de descompunere a imaginilor prezentate, creeitu posibilităţi de sesizare a transformărilor succesive, a fazelor, a momentelor . . a etapelor principale de evoluţie sau de desfăşurare a unor fenomene, procc: : evenimente etc. Mai ales atunci când cunoaşterea fenomenului cere prezenta:;.

„decurgerii” lui, iar şcoala nu dispune de condiţiile necesare realizării un: experimente, o astfel de prezentare imaginară suplineşte în bune condiţii fap:_ real; ea se poate substitui desfăşurării unor experienţe de chimie ori de fizici fie prea primejdioase, fie prea costisitoare sau imposibil de a fi provocate : cadrul modest al unui laborator şcolar.e) „Intuiţia simbolică” - un suport al conceptualizăriiîn raport cu actuala tendinţă a ştiinţei de a deveni din ce în ce mai abstractă, o. accentuarea gradului de abstractizare şi de generalizare a cunoştinţelor, care obligă profesorul să apeleze tot mai mult la gândirea şi imaginaţia elevilor, si introducă mai multe mijloace de expresie ştiinţifică în cuprinsul lecţiilor sale. noile tehnici furnizează o intuiţie simbolică gata să însoţească cu uşurinţă mersu. expunerilor şi al explicaţiilor teoretice. O serie de simboluri grafice (diagrame, organigrame, scalograme, scheme, schiţe etc.) precum şi alte genuri de simboluri vizuale, cum ar fi formulele (modelele) matematice, formulele din domeniu! fizicii, al chimiei etc. care tind către abstractizare, pot fi transpuse cu uşurinţă ir. materiale proiectabile. O asemenea intuiţie joacă un dublu rol: a) ajută la idealizarea (logicizarea) lucrurilor (imaginilor), la convertirea lor în idei (ridicarea la abstract), devenind astfel un suport (purtător) al noţiunii, al ideii şi invers, b) ajutând, mai apoi, la vizualizarea (materializarea) ideilor, la transpunerea lor în imagini (concretizarea ideilor). Aşa cum se ''Unii psihologi şi pedagogi (B.F. Skinner, Fr. Galton, R. Hubert ş.a.) contestă

audiovizuală şi-ar ,valoarea şi utilizarea imaginii audiovizuale în stadiul conceptualizării, al elaborării

Condiţii ale folosirii eficiente a demonstraţieiDatele cercetărilor şi experienţei practice atestă că eficienţa demonstraţiei sp; reşte în condiţiile în care elevii vor fi sensibilizaţi, în prealabil, asupra a ceea ce vor avea de observat creându-se o atmosferă (atitudine) de aşteptare, de trebuinţă de curiozitate, de interes etc. prin: reactualizarea unor cunoştinţe,

prin conştientizarea scopului urmărit, prin precizarea unor puncte de reper (probleme), care vor orienta percepţia etc. Fireşte, nu este indicat să se ofere prea multe informaţii deoarece în acest fel se răpeşte din ineditul şi prospeţimea demonstraţiei, ceea ce duce la scăderea ulterioară a receptivităţii şi interesului. în actul percepţiei este recomandabil să fie angajaţi cât mai mulţi analizatori; să se prezinte lucrurile nu în formă statică, ci în dinamismul lor, în diferitele stadii de dezvoltare sau de transformare, în acţiunea lor. Prezentarea elementelor intuitive să se îmbine în modul cel mai strâns cu explicaţia (care poate să preceadă, să însoţească sau să urmeze demonstraţiei, cu misiunea de a facilita sesizarea legăturilor cauzale, de a da un impuls de esenţializare etc.), iar materialele iconografice, care servesc demonstraţiei, să fie de înaltă calitate (realizate cu competenţă şi imaginaţie constructivă). Se impune, de asemenea, să se asigure un ritm corespunzător demonstraţiei, pentru a da posibilitate elevilor să realizeze însuşirea 'corectă a structurilor propuse. Normal este să se asigure activizarea întregii clase în timpul demonstraţiei şi ulterior acesteia, în etapa prelucrării datelor obţinute pe această cale. întrucât abundenţa de material intuitiv împiedică procesul conceptualizării, se va avea în vedere o justă dozare a acestuia, în funcţie de experienţa cognitivă acumulată de către elevi, evitându-se aşa-numitul „verbalism al imaginii”, periculos şi el întocmai ca şi „verbalismul cuvintelor”. Pe măsura înaintării în vârstă, adică odată ce gândirea se îndepărtează de latura fenomenală, materialul intuitiv urmează să capete o înfăţişare mai schematică, să devină mai simbolic, să apropie efortul mintal de esenţializare a cunoaşterii. De mare importanţă educativă este antrenarea însăşi a elevilor la confecţionarea anumitor materiale demonstrative solicitate în procesul de învăţământ.Ioan cerghit, metode de învăţămînt, ed. A 4-a, rev,-Iaşi: Polirom 2006