Mesianism biblicversus iudaism rabinic versus creştinism

Odată l-am întrebat pe unul care-şi zicea „mesianic” care este esenţa mesianismului. Mi-a răspuns: „Păi, noi purtăm talit şi kippah...”

Mi-a părut rău că flăcăul nu sesizase că eu îl întrebasem despre esenţa mesianismului. Sau poate că facultatea de teologie creştină pe care o frecventa îi făcuse o spălare de creier şi el credea că mesianismul e o cioară creştină care s-a vopsit şi se pretinde papagal exotic...

Totuşi, întrebarea rămâne. Pe vremuri, unii au întrebat mai tranşant ce are Yeruşalayim-ul de-a face cu Athena (şi Ekklesia cu Akademia, dar nu marşăm pe linia deschisă de această idee). În acest eseu voi înfăţişa câteva deosebiri între iudaismul mozaic-rabinic (ortodox), mesianism (iudaic şi nu numai) şi creştinism. Deosebirile cu pricina vor fi abordate urmând cât de mult posibil doctrinele stabilite de teologia dogmatică.

Despre Sfânta Scriptură (Bibliologie):Iudaismul rabinic crede că Biblia este compusă doar din cărţile Tanakh-ului, adică

Legea, Profeţii şi Scrierile (Torah, Neviim, Ketuvim).Creştinismul crede că acest corpus se numeşte „Vechiul Testament” şi la el mai

adaugă unul: „Noul Testament”.Mesianismul biblic afirmă că Tanakh-ul este format din Lege, Profeţi şi Scrieri,

împărţite aşa cum le împarte iudaismul rabinic, şi nu cu un „Vechi Testament”; mieii jertfiţi în vechime nu-şi făceau testamentul, ei erau jertfiţi în vederea validării sau confirmării unui legământ. La acest corpus, mesianicii acceptă încă unul, format din cărţile Legământului Înnoit; în seara anterioară arestării Sale, Iisus, Yeşua, nu şi-a făcut testamentul, deci nu avem un Nou Testament, ci a înnoit Legământul din Ieremia, 31:31-34. (Unii mesianici le denumesc „Memoriile apostolilor” sau „Scrierile apostolice”, deşi e clar că nu toţi apostolii au scris, că nu tot ce e scris în „Noul Testament” e scris de apostoli, și că unii erau predicatori fără să fi fost apostoli.)

Despre Dumnezeu:Pornind de la afirmaţia din Deuteronom, 6:4: „Ascultă, Yisraele: YHWH,

Dumnezeul nostru, YHWH este unul” (traducere ad-litteram) şi alte pasaje, iudaismul rabinic (ortodox) susţine monoteismul strict. (De fapt, pentru a fi foarte riguroși, el nu este numai monoteist, ci chiar monolatru.)

Creştinismul citeşte şi „Noul Testament” şi, pe lângă aluzii trinitariene în Vechiul Testament, descoperă alte afirmaţii mai concret trinitariene în Noul Testament. Astfel, creştinismul se afirmă a fi tot monoteist, dar de tip trinitarian.

Mesianismul biblic este, în general, monoteist trinitarian, dar există şi nuanţări, şi nu puţine, după cum vom vedea mai jos.

Despre Iisus (cristologie sau mesianologie):Iudaismul rabinic (ortodox) Îl consideră un înşelător, şi nu-L denumeşte Yeşua,

aşa cum se numea, ci Yeşu, după iniţialele care provin de la nişte cuvinte care, traduse, înseamnă: „Fie ca Numele Său să fie şters pe vecie!” Eventual, în cel mai fericit caz, unii

1

credincioşi mozaici cred că Yeşua a fost un rabin demn de a fi luat în seamă, dar evreii religioşi nu concep că Dumnezeu S-ar fi putut înomeni vreodată, adică ar fi putut deveni om.

„Iisus a fost Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut, Fiul lui Dumnezeu!” strigă creştinii în cor. „Şi cine nu crede aceasta este un eretic şi este anathema!”, mai adaugă unii, dar mai degrabă în șoaptă. (De ce să deranjeze procesul de ecumenizare numai din cauza acestui adevăr?...)

Toţi mesianicii sunt absolut convinşi că Yeşua este Mesia cel prevestit de profeţii DOMNULUI din Tanakh (este doctrina centrală a sistemului lor teologic), şi mulţi cred că El era Fiul lui Dumnezeu, dar nu toţi cred că El era Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, de aceeaşi esenţă cu Tatăl şi co-etern cu El.

(Desigur, implicaţiile teologice ultime ale fiecărei poziţii sunt extrem de grave şi afectează veşnicia, dar nu despre ele discutăm acum.)

În legătură cu Duhul Sfânt (pneumatologie): Iudaismul rabinic Îl asimilează cu Dumnezeu, în timp ce creştinii cred că El are o

personalitate de sine stătătoare, fiind chiar a treia Persoană din Dumnezeire. Ei mai problematizează dacă Duhul purcede de la Tatăl şi de la Fiul, Iisus, având două surse de procesiune ekporeutică, sau numai una, purcezând numai de la Tatăl.

Majoritatea mesianicilor consideră, ca şi creştinii, că Duhul lui Dumnezeu este într-adevăr Dumnezeu, dar distinct de Tatăl. Foarte puţini mesianici, de extracţie milenistă sau raţionalistă, nu cred că Duhul Sfânt este o Persoană, ci, cumva, manifestarea directă a Tatălui sau chiar o forţă impersonală.

Hamartiologia, sau doctrina păcatului este alt punct de dezacord între mozaici, pe de-o parte, şi celelalte două şcoli de gândire, pe de cealaltă parte. Iudaismul rabinic crede că în fiecare om există o înclinaţie bună (yeţer ha-tov) şi una rea (yeţer ha-ra) şi esenţial este să urmezi impulsurile înclinaţiei bune. În definitiv, Creatorul a făcut omul bun, după chipul şi asemănarea Sa, şi porunca de a stăpâni peste păcat a fost rostită de El şi după ce Adam căzuse în păcat, nu (Genesa, 4:7)?...Deci evreii nu se consideră păcătoşi din naştere, ci accentuează Imago Dei în fiinţele umane.

„În nici un caz!” se opun mesianicii şi creştinii (neo-)protestanţi. „De la căderea în păcat a proto-părinţilor noştri, omul s-a născut virusat de păcat în toate componentele fiinţei sale...”, mai completează aceştia.

Despre mântuire:Concepţia despre om, antropologia susţinută de fiecare dintre tabere, dacă omul

este păcătos sau nu, determină categoric o anumită soteriologie, pe care o vom prezenta puţin mai detaliat.

Mulţi evrei astăzi sunt atei şi ei interpretează mântuirea uitându-se la Biblie (exemplul clasic: cartea Exodului), dar nu din punctul de vedere teologic, ci din cel istoric şi corporativ: Dumnezeul care a izbăvit atunci poporul Israel a acordat o mântuire naţională, o izbăvire de o calamitate, a redat libertatea, a eliberat un popor. Dar această libertate nu e personală şi n-are nimic de-a face cu refacerea unei relaţii, de restaurarea unei legături personale.

2

Evreii credincioşi, însă, respectă preceptele unui iudaism care nu mai este mozaic, ci rabinic: ei nu mai au Templu, Mare Preot şi jertfe, dar sunt conştienţi că păcatul trebuie ispăşit. Ei cred că păcatele personale săvârşite de fiecare om pot fi ispăşite prin regretarea lor, prin mărturisirea şi abandonarea păcatului şi compensarea sa prin post şi fapte bune, milostive, şi resping convingerea mesianicilor şi a creştinilor că un Om ar putea să moară ca ispăşire, ca sacrificiu substitutiv pentru păcatele altora.

În ceea ce priveşte rugăciunea: evreii consideră că rugăciunile lor ajung direct la Dumnezeu, nu este nevoie de vreun Mijlocitor sau intermediar între om şi Dumnezeu.

Bref, evreii cred că mântuirea omului se află înlăuntrul lui, în cadrul capacităţilor sale, care trebuie exercitate.

Pe de-altă parte, mesianismul biblic şi creştinismul (neo-)protestant sunt convinse că o dată ce omul este păcătos în sine însuşi, el are nevoie de o mântuire venită din exteriorul său şi, dacă ea este în afara sa, el trebuie să şi-o însuşească cumva, altfel rămâne pierdut pe veci. Astfel că afirmaţia categorică pe care o fac în comun mesianicii şi creştinii (neo-)protestanţi este următoarea: „omul este păcătos şi orice încercare de a-şi ispăşi păcatele este imperfectă. Mântuirea omului se găseşte în afara lui, oferită numai pe baza harului divin, şi însuşită prin pocăinţa de păcat şi credinţa în jertfa ispăşitoare a lui Iisus/Yeşua.

Când Îl primeşti pe Iisus/Yeşua în fiinţa şi în viaţa ta ca Stăpân de care asculţi şi Mântuitor, El te regenerează; adică, la natura ta veche, păcătoasă, altoiește şi o natură nouă, dumnezeiască şi te aduce la o stare dreaptă, de neprihănire, înaintea lui Dumnezeu.”

Altfel spus, Evanghelia în care cred mesianicii şi creştinii (neo-)protestanţi spune că pentru a fi mântuit, omul are nevoie de intervenţia harică a lui Dumnezeu, care regenerează omul şi-i oferă refacerea relaţiei rupte de acesta prin păcat.

Pe lângă asta, mesianicii şi creştinii (neo-)protestanţi cred că rugăciunile lor nu ajung direct la Dumnezeu, ci sunt intermediate de un Mijlocitor, Yeşua/Iisus.

Distanţarea între mesianici şi unii creştini apare, totuşi, atunci când se ridică unii creştini care cred şi propovăduiesc că mântuirea este numai prin har şi Legea nu mai este valabilă, deci pot trăi cam cum vor, ca antinomieni.

Mesianicii, atenţi la Legea dată de Cel Preaînalt în Tanakh, spun: „Evanghelia spune că mântuirea nu e PRIN fapte, dar nu-i FĂRĂ fapte”, şi apelează la Epistola lui Yaakov, care pentru antinomieni este deranjant de canonică...

Despre lucrurile viitoare (Eschatologie): Eschatologia rabinică modernă nu este foarte dogmatică în această privinţă, dar

unii speră într-un tikun ha-olam, o restaurare a tuturor lucrurilor, o înnoire a lor, dar prin eforturi umane colective, conjugate.

Cu certitudine, mesianicii şi creştinii diferă în aşteptări: creştinii aşteaptă să-i „răpească” Domnul Iisus, să meargă în Cer şi să domnească de la distanţă pe Pământ, sau pe vreo stea, planetă sau măcar asteroid. Şi pentru unii GIZĂS (Jesus) va reveni, dar poate în calitate de Secretar general ONU, la New York sau măcar primar la Bucureşti, unde va stârpi corupţia.

„Ba în nici un caz aşa!” strigă mesianicii. „Yeşua nu va reveni în satul Ciorogârla, purtând o banderolă tricoloră, ci pe Muntele Măslinilor, şi va domni din Yeruşalayim-ul

3

pământesc, peste care se va pogorî cel ceresc. Atunci se vor împlini promisiunile Tatălui faţă de Yisrael şi profeţiile mesianice neîmplinite încă.

Israelologia:Punctul final de dezacord dintre mozaism, mesianism şi creştinism este

israelologia, setul de convingeri privitoare la poporul Yisrael. Ea are multe faţete, dar aici ne oprim doar la câteva.

Mai întâi, direct sau indirect, mulţi creştini au fost învăţaţi să creadă că Dumnezeu nu mai are inclus în planul Său de mântuire pe „poporul jidănesc, care L-a răstignit pe Domnul Hristos. De acum noi, Biserica, suntem adevăratul Israel, cel spiritual.”

Mesianicii nu acceptă această teologie dez-naţionalizatoare şi o consideră o erezie înlocuitoare, „replacement theology”. Ei îşi văd lungul nasului şi, dacă sunt mesianici ne-evrei, se ştiu doar „altoiţi” în măslinul evreiesc, nefiind puii de cuc care izgonesc din cuib oule adevăraţilor părinţi-păsări... Mai mult, ei continuă să respecte Şabatul, Praznicele din Levitic, capitolul 23 etc, hrana kaşer, talit-ul, kippah şi, eventual, circumcizia, ca respectare a Bibliei şi ca elemente de identificare cu israeliţii.

Evreii sunt atei, în imensa lor majoritate, dar asta nu-i împiedică să fie foarte buni familişti, oameni uniţi, şi să-şi păstreze identitatea etnică. Ca atare, israelologia evreilor vizavi de evreii care au ajuns să creadă că Yeşua este Mesia este esenţialmente una: oricine se alipeşte de Yeşua crezând în El ca Mesia, nu mai este considerat evreu, ci se crede că a murit, a fost „retezat” din iudaism.

Plastic vorbind, mi se pare că iudaismul mozaic/rabinic este o femeie foarte în vârstă, scrobită şi crispată, care-şi este suficientă sieşi şi-şi păstrează convingerea că nu are nevoie de aer proaspăt.

Pe de altă parte, să nu ne grăbim să afirmăm că mesianismul biblic este, de fapt, o formă de creştinism: mesianismul seamănă cu creştinismul în măsura în care evreica Miryam, bună gospodină şi productivă, o femeie veselă în mijlocul copiilor ei, seamănă cu Miss Hollywood, o domnișorică eclatantă, dar care a trecut printr-o operaţie de sterilizare.

4