Universitatea Bucureşti

Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială

LUCRARE DE LICENŢĂ

Evaluarea programelor de reintegrare socială

Coordonator ştiinţific: Absolvent:

Prof. Univ. Dr. Banciu Dan Maria Elena-Cristina

BUCUREŞTI

2009

2

Motto: „Dacă îi dai unui om să mănânce un peşte îi dai

hrana pentru acea zi, dar dacă îl înveţi să pescuiască, acel

om va avea hrană pentru toată viaţa!”

Joel A. Freeman

3

CUPRI�S:

REZUMAT................................................................................................................................

5

I�TRODUCERE......................................................................................................................

6

1. ELEME�TE PSIHO-SOCIOLOGICE ALE MEDIULUI PE�ITE�CIAR

1.1. Mediul penitenciar-caracteristici generale.................................................................. 8

1.2. Drepturile şi obligaţiile persoanelor aflate în detenţie................................................ 12

1.2.1. Drepturile persoanelor private de libertate.................................................. 12

1.2.2. Obligaţiile persoanelor private de libertate................................................. 13

1.3. Adaptarea la regimul de detenţie................................................................................ 15

2. ALTER�ATIVE LA SISTEMUL PE�ITE�CIAR: PROBAŢIU�EA ŞI JUSTIŢIA

RESTAURATIVà � ROM�IA

2.1.Probaţiunea ................................................................................................................. 22

2.2. Justiţia restaurativă.....................................................................................................

25

3. REI�TEGRAREA SOCIALà � MEDIUL PE�ITE�CIAR

3.1. Definirea conceptului de reintegrare socială, metode de reintegrare......................... 29

3.1.1. Definirea şi imporanţa metodelor de reintegrare......................................... 29

3.1.2. Palierele pe care se realizează reintegrarea................................................. 32

3.1.3. Deţinutul şi educatorul- variabile în procesul de reintegrare...................... 33

3.2. Programe de reintegrare - definire, caracterizare, clasificare, funcţii........................ 33

3.3. Evaluarea programelor de reintegrare-elemente generale.......................................... 38

3.3.1. Procesul de evaluare- definire şi etape ....................................................... 38

3.3.2. Formele evaluării......................................................................................... 39

3.3.3. Metode de evaluare...................................................................................... 40

4

4. CERCETAREA PRACTICĂ

4.1. Obiectivele cercetării.................................................................................................. 43

4.2. Documentare prealabilă.............................................................................................. 43

4.3. Universul cercetării.................................................................................................... 44

4.4. Unităţile de analiză şi înregistrare.............................................................................. 44

4.5. Designul cercetării...................................................................................................... 44

4.6. Operaţionalizarea conceptelor.................................................................................... 45

4.7. Analiza datelor............................................................................................................ 46

4.8. Concluziile cercetării.................................................................................................. 55

4.9. Experienţa cercetării................................................................................................... 57

BIBLIOGRAFIE......................................................................................................................

60

A�EXE...................................................................................................................................... 62

Anexa 1- Ghid de interviu................................................................................................. 63

Anexa 2- Răspunsurile obţinute în urma aplicării interviului........................................... 64

5

REZUMAT

Am realizat cercetarea cu tema Evaluarea programelor de reintegrare socială

în care mi-am propus să evidenţiez modul în care sunt percepute programele de reintegrare

desfăşurate în penitenciar, de către beneficiari (în cazul de faţă deţinuţii de la Penitenciarul

Colibaşi). Pentru a scoate în evidenţă acest aspect am ales o cercetare de tip calitativ. Am

folosit ca metodă de cercetare ancheta sociologică, ca tehnică interviul, iar ca instrument de

lucru ghidul de interviu. Eşantionul căruia i-am aplicat interviul a fost compus din şase

subiecţi, deţinuţi în cadrul Penitenciarului Colibaşi. Aceştia au răspuns la cele 20 de întrebări

deschise cuprinse în ghidul de interviu. Pe lângă răspunsurile de la interviu am obţinut

informaţii cu privire la programe şi de la personalul penitenciarului. Am împărţit interviul în

trei teme (percepţia mediului penitenciar, programele de reintegrare, percepţia viitorului) şi

am analizat datele în funcţie de obiectivele propuse. Dintre concluzii menţionez următoarele:

Respondenţii apreciază că în cadrul Penitenciarului Colibaşi, condiţiile de detenţie sunt mai

degrabă bune. La Penitenciarul Colibaşi există un număr satisfăcător de programe de

reintegrare care sunt implementate astfel încât să îl ajute pe individ să facă faţă punerii în

libertate. Deţinuţii sunt optimişti cu privire la perioada de după eliberare şi consideră că

programele în care s-au implicat în penitenciar sunt utile transformării lor.

6

I�TRODUCERE

Mediul penitenciar românesc este un mediu în care este foarte dificil să trăieşti.

Condiţiile, de la lipsa libertăţii până la lipsurile elementelor esenţiale unei vieţi decente

(minimul de igienă, hrana adecvată) îşi lasă o amprentă foarte puternică asupra stării psihice a

indivizilor. Penitenciarul ne arată o lume asemănătoare societăţii libere: relaţii şi interacţiuni

sociale, organe de control şi autoritate, ierarhii, însă toate acestea sunt în cadrul unui

subsistem bolnav. Încarcarceraţii, consideraţi „bolnavi” ai societăţii sunt puşi în carantină în

acest mediu privativ şi se încearcă îmbunătăţirea stării lor de sănătate, însă uneori

„medicamentele” care sunt administrare nu sunt exact cele necesare sau diagnosticul (nevoile

deţinutului) pus pacientului este pus greşit.

Am ales să tratez tema “Evaluarea programelor de reintegrare socială”

deoarece mi se pare un subiect destul de important, într-o perioadă în care majoritatea celor

care părăsesc închisorile după terminarea pedepsei, mai devreme sau mai tarziu se întorc

acolo, comiţând aceleaşi sau alte infracţiuni. Având în vedere că România este în statisticile

oficiale pe locul întâi în Europa în ceea ce priveşte rata recidivei deducem că adaptarea la

mediul punitiv este foarte puternică astfel avem “persoane care învaţă atât de bine să trăiască

în lumea carcerală încât aceasta devine pentru ei singura lume posibilă” (Bruno, 2006, p. 77).

Consider că astfel se demonstrează că programele de reintegrare lipsesc, au

anumite părţi deficitare sau sunt aplicate ineficient. La terminarea perioadei de detenţie, cu

atât mai mult în cazul unor delicte grave care implică privarea de libertate pe perioade foarte

lungi, individul trebuie să facă faţă unei lumi cu totul diferite decât aceea pe care a lăsat-o în

momentul condamnării (valorile societăţii se schimbă, familia şi prietenii nu întotdeauna sunt

acolo, locul de muncă nu mai există şi există cazuri în care nu au nici locuinţă). În aceste

condiţii individul este încercat de sentimente de teamă, frustrare, de dezorientare, ceea ce îl

determină să comită altă infracţiune pentru a se întoarce în singurul mediu stabil pe care îl

ştie în momentul respectiv. Auzim foarte multe despre programele de reintegrare socială şi

despre ce se încearcă să se facă pentru a-i ajuta pe aceşti oameni să facă faţă cu bine punerii în

libertate. Însă reuşesc aceste programe să vină în întâmpinarea nevoilor foştilor deţinuţi?

Aceasta este întrebarea la care o să încerc să raspund în cele ce urmează. Voi răspunde la

această întrebare evaluând programele de reintegrare din perspectiva beneficiarilor. Consider

că evaluarea programelor de reintegrare este o temă de actualitate, deoarece, aceste programe

au apărut ca rezolvare a unei probleme foarte importante din punct de vedere social: recidiva.

În ceea ce priveşte evaluarea o să mă refer strict la programele şi activităţile care se

7

desfăşoară în mediul penitenciar, în vederea pregătirii deţinutului pentru eliberare. Vreau să

văd care sunt condiţiile şi programele din penitenciar şi cum sunt ele percepute de deţinuţi.

Dacă şi cum consideră aceştia că îi ajută participarea la aceste programe să se reintegreze în

societate după terminarea detenţiei.

8

1. ELEME�TE PSIHO-SOCIOLOGICE ALE MEDIULUI PE�ITE�CIAR

1.1. Mediul penitenciar-caracteristici generale

„În foarte multe feluri o unitate de încarcerare este că o societate în miniatură

în cadrul unei societăţi mai largi”. (Bohm şi Haley, 2002, p. 439)

Mediul penitenciar este un mediu ostil pentru individ încă de la primul contact

cu acesta. Chiar dacă nu intri în penitenciar observi dacă treci pe lângă acesta zidurile

puternice, gardul de sârmă ghimpată, turnurile în care cadrele înarmate aşteaptă orice semnal

să tragă. Pe lângă acestea ne sunt accesibile şi scurte istorioare despre viaţa deţinuţilor,

povestiri care nu fac din mediul de detenţie un mediu în care să vrei să intri, nici măcar un

mediu acceptabil pentru traiul unor persoane. Dar să vorbim despre caracteristicile mediului

penitenciar din perspectiva celui care intră acolo şi nu doar în vizită ci că să rămână pentru o

perioadă de timp mai lungă sau mai scurtă.

Mediul penitenciar cum spuneam mai devreme citându-i pe Bohn şi Haley este

ca o societate în miniatură, însă în această societate apar caracteristici semnificativ diferite

faţă de societatea liberă. Principala trăsătura a mediului carceral este privarea de libertate.

Aceasta dihotomizează lumea deţinuţilor: cei liberi şi cei din spatele gratiilor, încarceraţii. Pe

lângă privarea de libertate apar alte privaţiuni cum ar fi lipsa spaţiului personal, deposedarea

de obiecte personale, pierderea unor drepturi pe care le aveau în viaţa civilă, lipsa condiţiilor

de igienă corespunzătoare şi altele. Odată încarceraţi indivizii se confruntă cu un mediu ostil

din toate punctele de vedere. Cadrele înrăite de munca în acest mediu nu mai au răbdarea

necesară să îi trateze pe aceştia cu umanitate şi li se adresează nu pe nume ci cu apelative

jignitoare care fac referire la infracţiune a pe care au săvârşit-o „bai criminale, bai violatorule”.

Colegii de detenţie sunt deasemenea foarte rezervaţi în ceea ce priveşte relaţiile cu noii sosiţi.

Spaţiul personal se limitează la un pat în cel mai fericit caz, sau la jumătate din acesta

deoarece, din cauza fenomenului de supraaglomerare uneori dorm şi câte doi într-un pat.

Deoarece resimt foarte puternic lipsa spaţiului personal, unii deţinuţi aleg să muncească la

bucătărie sau în diferite locaţii pentru a-şi spori astfel acest spaţiu. Mediul carceral are

implicaţii numeroase psihologice şi sociologice. Voi trata în continuare câteva dintre acestea

aşa cum le prezintă profesorul Tudorel Butoi în Tratatul său de psihologie judiciară. Privarea

de libertate aduce cu sine „şocul încarcerării” care este resimţit că un amalgam de trăiri ,

frământări psihologice şi sociale. Include izolarea, închiderea în sine, agresiuni asupra

9

propriei pesoane. Izolarea este venită şi din depersonalizarea despre care vorbeam mai

devreme. Deţinutul este obligat să poarte uniformă, uneori este tuns, ajungând astfel să se

piardă în mulţimea celor asemeni lui. Pentru a putea să supravieţuiască este necesar să renunţe

la ceea ce ştia înainte. Strategiile pe care le folosea în viaţa civilă nu îi mai sunt de niciun

ajutor. Valorile pe care le avea înainte nu mai au nicio însemnătate într-un mediu în care

agresivitatea şi violenţa sunt la ele acasă. Un alt fenomen care apare în cadrul penitenciarului

este cel de „prizonizare” definit de către D. Clemmer ca: „socializare” la cultura carcerală

(apud Tudorel Butoi, 2008, p. 396). Prin prizonizare individul ajunge să îmbrăţişeze

credinţele şi opiniile colegilor atât faţă de mediul în care este în prezent (împotrivire faţă de

cadre) cât şi faţă de societatea liberă în general. Fenomenul de deprizonizare este procesul

invers care apare când deţinutul este tot mai aproape de eliberare şi îmbrăţisează un

comportament tot mai dezirabil pentru lumea de afară. La fel că în societatea civilă în carceră

apar reguli, relaţii, ierarhii, grupuri, însă din cauza circumstanţelor în care apar sunt parţial

diferite de primele.

Normele pe care le întâlnim în acest mediu sunt de trei tipuri la fel ca în

societate: organizaţionale, acţionale şi raţionale. Cele organizaţionale se referă la modul de

funcţionare al instituţiei, cele acţionale la evaluarea situaţiilor şi evenimentelor cu privire la

colectivul deţinuţilor, iar cele raţionale privesc modalităţile eficiente utilizate în relaţiile

deţinutului cu alt deţinut, cu un grup de deţinuţi sau cu personalul. În penitenciar normele

oficiale se împletesc cu cele neoficiale. Normele oficiale sunt respectate de frica

repercusiunilor care ar putea surveni în urma încălcării acestora şi nu din convingere.

Normele neoficiale sunt cele după care se ghidează deţinuţii în interacţiunile dintre ei.

Acestea trebuie respectate în mod necondiţionat de noii veniţi, deoarece primesc ajutorul

veteranilor doar dacă se conformează la normele neoficiale. Trebuie să luăm în considerare

faptul că normele neoficiale nu apar de la început, înainte de ele trebuie să existe un grup care

să le adopte.

În ceea ce priveşte sistemul relaţional în cea mai mare parte ceilalţi intră în

relaţie cu tine doar dacă au ceva de câştigat pe urma acestui fapt. Pe acest principiu se

formează şi grupurile. Grupul are rolul de a îndeplini anumite nevoi ale deţinutului pe care

acesta nu şi le poate satisface singur. Când vorbim de grup trebuie să ne referim automat şi la

ierarhie şi statut. Există persoane care primesc anumite sarcini din partea cadrelor, ceea ce îi

face lideri formali, însă cea mai mare importanţă în acest cadru o au liderii informali aceia

care îi conduc pe oameni din interiorul lor nu din faţă lor. Liderii informali sunt aleşi din

categoria „şmecherilor” (Tudorel Butoi, 2008, p 397), iar statutul lor este o urmare firească a

10

unei perioade cât mai mari de detenţie avută la activ, a sumelor mari furate sau a îndrăznelii

de care au dat dovadă la comiterea actului. După şmecheri în ierarhie urmează indivizii care

îşi asumă un statut pe care nu îl pot păstra („impresii”), apoi nepoţii care fac treburile în locul

superiorilor. Există însă şi alte roluri cum ar fi cel de „jupân” atribuit unei persoane cu statutul

foarte ridicat, iar la polul opus sunt cei cu statut scăzut „fraierii”. Există şi lideri care se

remarcă prin calităţile lor profesionale sau intelectuale. Ierarhia se schimbă frecvent în funcţie

de diferite situaţii. Cei care sunt „căutaţi”, adică cei care primesc pachet de acasă trec în

grupul şmecherilor după principiul despre care vorbeam mai devreme: ceilalţi te primesc în

grupul lor dacă au ceva de câştigat de la tine. Există anumite categorii de deţinuţi care nu sunt

primite de niciun grup şi ne referim la cei care au ajuns în penitenciar pentru agresarea

copiilor, homosexuali, cei care au ucis sau atacat bătrâni. Pentru aceştia singura soluţie

rămâne izolarea sau sancţionarea de către grup.

Nu putem să vorbim de grupuri fără să facem referire şi la comunicare.

Aceasta este întâlnită atât în varianta formală de sus în jos preponderent, cât şi în varianta

informală. În varianta informală se preferă argoul şi jargonul, ambele parte a culturii

penitenciare, deoarece sunt mai greu de înţeles de către cadre şi sunt parte componentă a

vieţii în detenţie.

Un alt aspect legat de grup este teritorialitatea. Grupurile îşi cuceresc anumite

teritorii pe care le apără de ceilalţi. Se disting două tipuri de teritorii: primare, ce implică un

control total din partea grupului sau a individului (dormitoare, paturi) şi secundare asupra

cărora controlul este manifestat doar în anumite momente (sala de mese, băncile). Deoarece

nu le este permis să îşi delimiteze teritoriul prin anumite afişe sau poze, încălcarea spaţiului

personal nu mai este resimţită atât de sever. Şi faptul că există nevoi mai importante care nu

sunt satisfăcute cum ar fi hrana şi asistenţa medicală face că aspectele legate de teritorialitate

să nu fie aşa grave.

Agresivitatea, „comportament verbal sau acţional ofensiv, orientat spre

umilirea şi chiar suprimarea fizică a celorlalţi” (Paulescu N. apud Tudorel Butoi, 2008, p. 398)

este încă unul din fenomenele întâlnite frecvent în penitenciar. Vorbim de agresivitate atât

împotriva propriei persoane, împotriva obiectelor, cât şi împotriva celorlalţi, fie ei deţinuţi sau

cadre. Mediul carceral prin prisma privării de libertate este unul în care se adună foarte multe

sentimente care duc la agresivitate. Spuneam mai devreme că există anumite categorii de

deţinuţi care sunt sancţionaţi de către grup. Aceste sancţiuni se manifestă sub forma actelor

agresive.

11

Un factor important este şi stresul, „o caracteristică a materiei vii, lipsa totală

de stres fiind echivalentă cu moartea” (Tudorel Butoi, 2008, p. 401). Aici, ne referim la

stresul dăunător, la stres în cantitate mare. Stresul apare că urmare a unor situaţii solicitante în

care se află individul, iar în mediul penitenciar aceste situaţii sunt permanente. Dintre sursele

de stres specifice mediului privativ vom aminti aici: poziţia ierarhică pe care o ocupă

deţinutul, comportamentul pe care îl au cadrele, imposibilitatea de a lua decizii cu privire la

destinul propriu, pierderea individualitătii şi rutina zilnică.

Panica de asemenea este un element destabilizator deoarece duce de cele mai

multe ori la acte iraţionale, la dezordonare. Este cauzată de obicei de anumite zvonuri

propagate în penitenciar sau de resimţirea unor ameninţări. Problemele cu care deţinutul se

confruntă duc la acte precum automutilările, refuzul de hrană sau tatuaje, de asemenea la

unele persoane la scurt timp după intrarea în mediul privativ apar diferite tulburări psihice,

care în general trec odată cu trecerea timpului şi nu trebuie confundate cu tulburările care apar

în libertate sau care sunt legate de specificul individului.

O altă problemă cu care se confruntă mediul penitenciar este suicidul. Cauzele

sale sunt următoarele: abandonul, doliul, eşecul sentimental, schimbările în ceea ce priveşte

situaţia socială, iar formele pe care acesta la îmbracă în cadrul penitenciar sunt: suicidul

emotiv (prin el subiectul pune capăt unei emoţii foarte puternice), suicidul pasional (individul

pune capăt unei dureri de ordin moral) şi echivalenţele suicidare-automutilări, simularea unor

boli (folosite pentru că aduc beneficii din îngrijirea medicală căreia trebuie supus individul în

urma lor). (ibidem, p. 408). În mediile privative de libertate îşi face apariţia şi fenomenul de

homosexualitate. Vorbim atât de homosexuali autentici, ambigui cât şi de homosexuali

ocazionali. Ultimul tip este cel mai întâlnit în penitenciare. Din cauza privării de libertate şi

lipsei unei vieţi sexuale, deţinuţii încearcă ocazional această alternativă.

Un alt factor perturbator este zvonul. Acesta duce la comportamente

dezorganizate şi uneori iraţionale. Allport şi Postman scot în evidenţă trei legi care stau la

baza transmiterii zvonurilor: legea nivelării (face că zvonul pe măsură ce trece prin mai multe

verigi ale lanţului să devină mai scurt şi concis), legea accentuării (punerea accentului mai

ales pe detalii) şi legea asimilării (constă în reorganizarea informaţiilor în jurul unor

informaţii principale). Cele mai multe zvonuri sunt cu privire la: legislaţia penală şi

modificările suferite de aceasta, anumite decrete de graţiere, severitatea comisiilor de

eliberare condiţionată de la alte penitenciare sau legate de transferuri.

Scopul principal al detenţiei ar trebui să fie reeducarea persoanelor care au

comis infracţiuni şi înapoierea lor societăţii în postura de cetăţeni normali, însă deşi există

12

programe de reintegrare, reeducare, s-ar părea că scopul principal al executarii sentinţei

rămâne scoaterea individului din societate pentru o perioadă de timp mai scurtă sau mai lungă

şi pedepsirea prin luarea libertăţii.

Acestea ar fi principalele aspecte psiho-sociale cu care se confruntă individul

în mediul privativ, aspecte care deosebesc acest mediu de cel liber. Nu putem nega că acestea

se întâlnesc şi înafara închisorii însă aici capătă valenţe deosebite din cauza faptului că

individul este mai slab, se supune celorlalţi pentru a supravieţui, personalitatea să este anulată

şi nu poate să decidă cu privire la propriul destin.

Am început acest capitol cu un citat şi vom incheia sperând că am ilustrat

faptul că societatea carcerală este o societate în miniatură, însă o societate întemeiată pe altfel

de norme, norme care ţin de condiţia deţinutului şi de trăsăturile lui psihologice.

1.2. Drepturile şi obligaţiile persoanelor aflate în penitenciar

Deşi în momentul intrarii în penitenciar deţinuţii îşi pierd câteva drepturi foarte

importante pe care le aveau în viaţa civilă (cum ar fi dreptul la vot) păstrând totuşi drepturi şi

obligaţii care sunt în acord cu condiţia lor din detenţie.

1.2.1. Drepturile persoanelor private de libertate

Deţinuţii au dreptul să:

• fie informaţi cu privire la drepturile şi obligaţiile pe care le au;

• primească hrană în următorul mod: trei mese pe zi, iar în cazul persoanelor

gravide şi minorilor se va face un regim special de alimentaţie;

• să beneficieze de un tratament amabil din partea celor din corpul administrativ;

• să beneficieze de securitate personală, dacă deţinutul simte o ameninţare şi se

adresează organelor administrative, acestea trebuie să acţioneze pentru căa deţinutul să se

simtă în siguranţă;

• să primească în mod gratuit asistenţă medicală şi medicamente;

• înainteze petiţii cu caracter confidenţial care nu pot fi reţinute sau deschise

(referindu-ne aici la orice sesizare către autorităţile publice, instituţiile publice, organele

juridice, instanţele sau organizaţiile internaţionale);

• să comunice familiei şi rudelor mai apropiate locul de detenţie;

13

• să beneficieze de timpul liber în funcţie de programul zilei, cu condiţia să

respecte regulile stabilite de comportament;

• dreptul la a primi bunuri astfel: cei aflaţi în regim de detenţie semi-deschis 20

kg, cei condamnaţi definitiv 15 kg, iar femeile şi minorii 30 kg; (se pot primi şi sume de bani

care sunt trecute pe fişa contabilă nominală);

• să poată să se aboneze la anumite publicaţii (ziare şi reviste) şi să procure

literatură fără a avea impus un număr maxim de publicaţii;

• să beneficieze de activităţi cum ar fi acţiunile culturale şi sportive, studiul în

bibliotecă şi jocurile permise;

• dreptul la corespondenţă ce constă în primirea şi expedierea de scrisori

telegrame, petiţii, care pentru a preveni introducerea de substanţe interzise în penitenciar sunt

deschise în faţa deţinutului fără a fi însă citite;

• sa beneficieze de asistenţă juridică (întâlniri cu avocaţii, mediatorul sau alte

persoane prevăzute de lege, frecvenţa acestor întâlniri fiind nelimitată);

• dreptul la convorbiri telefonice numărul şi durata acestora fiind stabilite de cei

din administraţie tinându-se cont de numărul telefoanelor publice şi de numărul de deţinuţi;

costurile sunt suportate de către deţinut, excepţie făcând cazul în care acesta nu are mijloacele

necesare, iar administraţia penitenciarului suportă aceste cheltuieli;

• dreptul de a primi vizite (cu durată între 30 de minute şi 2 ore); persoanele care

vin în vizită şi pachetele aduse sunt controlate; vizitele sunt de două tipuri: obişnuite şi de

cabină, iar numărul de vizite de care pot beneficia deţinuţii sunt în funcţie de încadrarea lor

astfel: cei arestaţi preventiv - 4 vizite pe lună, recidiviştii - 3 vizite pe lună, iar cei în sistem

semideschis - 4 vizite pe lună;

• dreptul să practice orice confesiune;

• dreptul la deplasare fără escortă înafara penitenciarului în pentru o perioadă

scurtă în cazul unor situaţii personale excepţionale (conform cu art. 236 Codul de executare);

((Ionici (Avram), 2007, pp. 32-33).

Am trecut în revistă drepturile persoanei private de libertate şi ce includ câteva din

cele mai importante, iar în continuare vom prezenta obligaţiile pe care le au condamnaţii.

1.2.2. Obligaţiile persoanelor private de libertate

Deţinuţii sunt obligaţi să :

14

• respecte prevederile tuturor actelor normative ce reglementează detenţia (Codul de

executare, Statutul executării);

• să respecte programul zilnic, regulile de comportament;

• să îndeplinească necondiţionat ce le solicită personalul administrativ;

• să accepte percheziţia la intrarea şi ieşirea din penitenciar şi ori de câte ori li se

solicită acest lucru de către cadre;

• să fie cooperanţi în timpul percheziţiei şi să ajute personalul prin predarea

obiectelor şi substanţelor interzise, prin scoaterea lucrurilor din rucsacuri, genţi şi altele;

• să nu întreprindă activităţi care pot impiedica efectuarea sarcinilor de serviciu ale

personalului administrativ şi ale altor persoane;

• să evite acţiunile care pot afecta demnitatea unor colegi sau superiori;

• să comunice datele de identificare dacă sunt solicitate de către personalul

penitenciar;

• dacă încalcă anumite reguli ale regimului de detenţie să aducă la solicitarea

administraţiei explicaţii cu privire la modul în care a avut loc încălcarea;

• să salute personalul penitenciar şi vizitatorii prin ridicarea în picioare;

• să se alinieze şi să salute cadrele atunci când acestea intră în celulă;

• să se prezinte la vizitele medicale pentru depistarea anumitor maladii ;

• să respecte regulile de igienă şi să păstreze în condiţii optime bunurile eliberate de

penitenciar (uniformă, lenjerie de pat);

• să păstreze curăţenia în locurile de dormit şi de desfăşurarea a altor activităţi;

• zilnic trebuie să aerisească încăperile în care îşi ispăşesc pedeapsa ;

• produsele alimentare şi obiectele de uz personal vor fi păstrate în locuri speciale;

• când ies la plimbare conform regulamentului trebuie să păstreze ordinea şi

curăţenia în curte;

• să consume energia electrică şi apa în mod raţional;

• bunurile aflate în proprietatea pentenciarului vor fi păstrate cu grijă;

• respectarea regulilor cu privire la comportamentul de evitare a incendiilor şi de

protecţie a muncii;

• să fumeze doar în spaţiile prevăzute;

• să menţină ordinea şi să ţină pe toate lucrurile personale (pat, genţi cu lucruri

personale, noptiere) tabliţa de identificare pe care este inscripţionat numele;

15

• cea mai importantă pentru tema pe care am ales să o prezint este obligaţia

deţinuţilor de a depune o muncă şi de a-şi continua pregătirea şcolară prin intrarea într-un

program de calificare sau de recalificare profesională; (Ionici (Avram), 2007, pp. 35-36)

Pe lângă drepturile şi obligaţiile cărora trebuie să se supună, deţinuţilor le sunt

interzise numeroase comportamente. Aceste interdicţii sunt puse pentru a reuşi să se menţină

ordinea în cadrul penitenciarului şi orice încălcare a lor atrage după sine sancţiunile specifice.

În lumea aceasta închisă , regulile şi normele sunt făcute de cei care deţin puterea iar deţinutul

trebuie să se supună necondiţionat, însă deşi reprezintă un simbol al puterii, fără ele s-ar crea

un haos total, iar organele administrative nu ar reuşi nicioadată să gestioneze acest mediu.

1.3. Adaptarea la regimul de detenţie

„Din Raiul dulce şi din tihna bună

Domnul i-a dat afară, în furtună.”

(Tudor Arghezi-Pedeapsa)

Am pornit cu un citat din poezia “Pedeapsa” a lui Tudor Arghezi. Aceasta

simbolizează foarte bine modul în care deţinutul din lumea liberă ajunge în mediul penitenciar.

Un mediu după cum am spus anterior depăşeşte orice imaginaţie în ceea ce priveşte ostilitatea

şi privaţiunile. Este o adevărată „furtună”, raportându-ne la mediul liber, însă acestei furtuni

deţinuţii trebuie să îi facă faţă. În cele ce urmează vom prezenta câteva date generale despre

regimurile de detenţie şi despre tipurile de pedeapsă tratând în acelaşi timp şi adaptarea

deţinuţilor la acestea.

În prezent în România sunt următoarele regimuri de detenţie: de maximă

siguranţă, închis, semi-deschis şi deschis (conform legii 275/2006). Aceste regimuri au fost

stabilite în funcţie de durata pedepsei, astfel că avem:

Regimul de maximă siguranţă: persoane care au fost condamnate la pedeapsa

pe viaţă sau altă pedeapsă mai mare de 15 ani. Aceste persoane sunt aflate sub supraveghere

strictă şi continuă, desfăşoară activităţile educative, terapeutice sau recreative în grupuri mici.

Nu pot să fie încadrate în regimul de maximă siguranţă următoarele categorii de persoane:

barbaţi cu vârsta peste 60 de ani şi femei cu vârsta peste 55, femei însărcinate sau cu un copil

cu vârsta sub un an în grijă, minori, persoanele cu handicap de gradul I şi cele cu afecţiuni

locomotorii. Toate aceste categorii sunt încarcerate în regim închis.

16

Regimul închis: perioada de detenţie de la 5-15 ani. Sunt cazate la comun,

desfăşoară activităţile în interiorul penitenciarului sub supraveghere, însă cu aprobare de la

conducerea penitenciarului pot să efectueze muncă înafara penitenciarului în condiţii de

strictă supraveghere.

Regimul semi-deschis: condamnaţii la o perioadă cuprinsă între 1 an şi maxim

5 ani. Sunt cazaţi în comun, au spaţii în care îşi desfăşoară activităţile educative, de consiliere,

terapeutice, sportive etc. Pot să desfăşoare activităţi înafara penitenciarului sub supraveghere,

iar în interiorul penitenciarului se pot deplasa neînsoţiţi. În acest regim există anumite spaţii

care rămân deschise pe tot parcursul zilei.

Regimul deschis: se aplică celor care au fost condamnaţi la o pedeapsă mai

mică de un an. Aceştia pot să presteze muncă şi alte activităţi educative, terapeutice, de

consiliere înafara penitenciarului fără supraveghere. Există posibilitatea trecerii de la un regim

la altul, pe baza unor merite deosebite. Spre exemplu unul dintre subiecţii cercetării mele, a

trecut de la regimul de maximă siguranţă la cel închis deoarece a dat dovadă de un

comportament excepţional şi a creat numeroase obiecte artistice din mărgeluţe şi beţişoare,

unele dintre ele expuse înafara penitenciarului.

Pedeapsa este: „măsură de represiune, sancţiune aplicată celui care a săvârşit o

greşeală”; „măsură de constrângere prevăzuta de lege şi aplicată cuiva de o instanţă

judecătorească drept sancţiune pentru o infracţiune , condamnare, osândă; situaţie în care se

află cel pedepsit, condamnat”. (DEX, 1998, p. 772) Din definiţia pe care ne-o oferă DEX-ul

reiese că pedeapsa are valenţe negative, manifestându-se că o constrângere, ca o sancţiune

pentru comportament neadecvat conform legii. Pedeapsa privativă de libertate este cea mai

dură deoarece la valenţele negative ale pedepsei se adaugă şi cele ale spaţiului penitenciar,

spaţiu privativ.

Perioada de detenţie în opinia lui Florian Gheorghe se împarte în trei: carantina,

executarea propriu-zisă şi pregatirea pentru eliberare. Aceste etape au fost reluate şi de alţi

autori. Vom prezenta în continuare ce înseamnă fiecare etapă. Carantina este perioada care se

întinde după cele 21 de zile prevăzute din punct de vedere medical. În această perioadă starea

deţinutului se stabilizează până la un mod acceptabil. Cei care vin pentru prima dată în

contact cu acest mediu prezintă dureri de membre, slăbesc, sunt dezorientaţi, au insomnii şi

stări depresive. În partea întâi a acestui capitol vorbeam de şocul depunerii. Acesta este

resimţit foarte puternic de persoanele slabe, de cei cu probleme pe plan afectiv şi social şi la

cei bolnavi. Următoarea subetapă este trecerea la sentimentul de victimizare. În acest moment

persoana realizează pierderile care vin odată cu condamnarea: pierderea familiei şi prietenilor,

17

pierderea locului de muncă. Apoi în mod firesc deoarece sunt supuşi unui mediu pe care nici

nu şi l-au imaginat vreodată, noii condamnaţi, văzând cum stau lucrurile şi că agresivitatea

este un mod de viaţă în penitenciar, că ceilalţi le iau bunurile personale cu forţa, ajung să vadă

aderarea la normele neoficiale singura soluţie a supravieţuirii în detenţie. Etapa de executare

propriu-zisă este etapa cea mai îndelungată. În cadrul acesteia se desfăşoară toate acţiunile de

reeducare, activitate specifică fiind munca. Acum nu mai apar probleme, deţinutul ştie cum

merg lucrurile şi nu mai încalca normele, se resemnează cu condiţia să actuală. Sentimentul

de dezamăgire se păstrează şi în această perioadă mai ales fiindcă relaţiile cu ceilalţi deţinuţi

duc la contaminare. Conform unei cercetări a lui Florian Gheorghe numeroşi deţinuţi afirmă

că au învăţat de la colegii de suferinţă lucruri mult mai rele decât s-ar fi aşteptat. Pentru noii-

depuşi un factor destabilizator este şi supraaglomerarea. Acest fenomen constă în depăşirea

locurilor de cazare, depăşire ce duce la modificarea vieţii deţinuţilor. Spaţiul personal se

micşorează, apar sentimente de frustrare, mânie, condamnatul nu mai este capabil să

anticipeze mişcările colegilor de celulă, scăzând astfel securitatea personală. Există traume şi

din punct de vedere psihologic. Toată lumea interioară a deţinutului se prăbuşeşte deoarece

coordonatele se schimbă, societatea penitenciară este guvernată de alte norme, alte valori sau

şi mai grav de lipsa oricăror valori. Condamnatul se resemnează şi se închide în sine, reveriile

fiind ceva obişnuit în acest cadru, prin ele deţinutul evadând din mediul privativ. Deţinutul în

noua să postură este un nimeni, un nume alăturat unui delict. Sentimentele de regret, de

răzbunare care se instaleaza după primii doi ani de detenţie duc la ruperea legăturilor cu

famila prin divorţ sau neacceptarea vizitelor membrilor familiei. Fenomene ca autorănirile,

greva foamei, înghiţirea diferitelor obiecte apar destul de des. La deţinut apare „complexul

zidului” care îl face pe acesta să se cufunde tot mai mult în sine şi în condiţia de deţinut, nu

iese la muncă, nu participă la nicio activitate, însă cu timpul acest complex trece deţinutul

încercând să muncească, să participe concursuri sportive, îşi continuă şcoala, se califică sau se

recalifică profesional.

Ultima etapă în ceea ce priveşte executarea unei pedepse este pregătirea pentru

libertate. În această perioadă care cuprinde câteva săptămâni dinaintea eliberării deţinutul are

parte de un program special. Primeşte ultimele sfaturi în legătura cu modul de comportament

dezirabil în societatea liberă şi în legătură cu problemele cu care se poate confrunta în noul

loc de muncă. Numeroase cercetări au scos în evidenţă că oamenii liberi îi privesc

neîncrezători pe foştii deţinuţi, nu îi cred capabili de reabilitare socială, şi sunt temători în

relaţiile cu aceştia. Astfel că persoana are o nouă identitate socială faţă de cea pe care o avea

înainte de a intra în închisoare. Cerinţele din mediul civil sunt numeroase faţă de cele cu care

18

s-au confruntat în detenţie şi trebuie să le facă faţă în mod acceptabil. Florian Gheorghe

prezintă procesul de penitenciarizare ca îmbinarea a patru etape:

• De acomodare- etapă dominată de teamă şi supunere, de încercare de a trăi în noul

mediu; în această perioadă sunt prezente sentimente de părăsire şi neputinţa;

• De adaptare- deţinutul încearcă să câştige încrederea, bunăvoinţa cadrelor şi să

atragă recompensele de partea lor. Deţinutul urmează secvenţa cunoaştere-valorizare-conduită.

Astfel că urmărind ceea ce se întâmplă în jurul său evaluează comportamentele şi persoanele,

vede care îi aduc recompense mai mari şi adoptă în funcţie de observaţia făcută o conduită sau

alta.

• De participare- deţinutul este parte integrantă a grupului, nu se mai simte străin de

ceilalţi şi se manifestă activ în relaţiile cu aceştia. Foarte important în această etapă este ca

individul să fie acceptat de către ceilalţi. Există cazuri în care oricât ar încerca deţinutul să

participe la activităţi de grup, să relaţioneze, din cauza faptei comise, acesta riscă să fie izolat

de către colegi.

• De integrare- predomină o stare de echilibru în plan psihosomatic. Această ultimă

etapă se poate împărţi în alte trei perioade, ce corespund nivelului de integrare al deţinutului

în mediul penitenciar: nivelul integrării sociale, al integrării psihosociale şi cel al integrării

subculturale.

a. Nivelul integrării sociale- relaţiile dintre deţinut şi grup s-au armonizat,

contactele interpersonale sunt intense, iar deţinutul împărtăşeste valorile şi atitudinile

grupului din care face parte, scopurile sunt comune şi fiecare are un loc bine stabilit în cadrul

grupului, cum spuneam mai sus la subcapitolul despre mediul penitenciar, esti acceptat dacă

ceilalţi au ceva de câştigat de la tine, dacă satisfaci o anumită nevoie a grupului. Există şi

situaţii în care individul aderă la normele şi regulile grupului doar de formă pentru că aşa este

mai bine pentru el.

b. Nivelul integrării psihosociale- deţinutul acţioneaza în funcţie de statutul pe

care îl deţine în acest moment ceea ce duce la reducerea surselor de stres.

c. Nivelul integrării subcultural- deţinutul a interiorizat sistemul de valori şi

norme informale ale grupului din care face parte, promovând aceste reguli în viaţa de zi cu zi

pe timpul executării pedepsei.

La Ştefan Bruno, întâlnim o altă abordare cu privire la integrarea deţinutului în

mediul de detenţie. El vorbeşte de ritualuri de iniţiere şi de ritualuri de adaptare. Ritualurile de

inţtiere se referă la intrarea individului în mediul penitenciar şi confruntarea cu privaţiunile

19

mai sus menţionate. Astfel ajunge să cunoască modul în care merg lucrurile şi capătă un statut

în cadrul grupului. Se vorbeşte de “botezul în celulă” ca modalitate prin care este stabilită

poziţia socială ulterioară. Botezul constă de fapt în povestirea faptelor care l-au adus pe

individ în această situaţie. De obicei sunt prezentate exact cum s-au petrecut, şi de cele mai

multe ori această relatare este urmată de fenomenul de “prostire” (Bruno, 2006, p. 66) în care

un alt deţinut mimează sentimente de compătimire şi reinterpretează faptele într-un mod care

îl face pe noul venit să treacă de la sentimentele de remuşcare la cele de justificare a faptelor.

Astfel pedeapsa este resimţită foarte aspră, iar gradul de vinovăţie din ce în ce mai redus, ceea

ce îl face pe individ să adere la părerile celorlalţi deoarece ei i-au oferit raţiuni

deculpabilizante. Pentru a menţine sprijinul moral deţinutul trebuie să plătească un anumit

preţ (haine, mâncare, munci în favoarea protectorului) şi intră sub protecţia unui “şmecher”

luând statutul de nepot.

Refuzul plăţii sau renunţarea la a mai plăti pe parcurs implică pedepse fizice

sau sustragerea bunurilor personale. Cel mai umilitor aspect al botezului este la duş. Deţinutul

este luat în râs de ceilalţi, primeşte apelative batjocoritoare (viol verbal: “impotentule,

păpuşă” etc.). Ameninţările cu referire la organul sexual sau atingerile trupului noului venit

sunt de asemenea prezente. Botezul nu implică doar deţinuţii ci este o practică acceptată şi

încurajată de cadre. Acest lucru se întâmpla deoarece şi cadrele trec printr-un botez specific.

Sunt alese în funcţie de nivelul de incultură, dintr-o clasă socială inferioară, plini de dorinţa

de a face carieră. Într-adevar există şi cadre pregătite şi cu comportament mai “uman” însă

aceştia fiind puţini trebuie să suporte ironiile celorlalţi. Ruxandra Cisereanu găseşte

următoarele componente că fiind esenţiale în ceea ce priveşte reuşita unui botez al cadrelor: o

foarte mare capacitate de dezumanizare a condamnatului, cruzime excesivă, ascultarea

ordinelor că nişte roboţi (nu gândeşte execută), să se considere omnipotenţi, asumarea unui

ideal de masculinitate aspră, un trecut în care au existat umilinţe (la şcoală sau în familie).

într-un cuvânt toate acestea se rezumă la îndoctrinare. Pe lângă acestea cadrul nu are voie să

spună ce se întâmplă la serviciu şi în general cadrele se înrudesc între ele, în sistemul

penitenciar, predominând nepotismul.

Ritualurile adaptative sunt imediat următoare “botezului”. În cadrul acestora

are loc o reconstrucţie a eului astfel încât noul venit să se plieze pe cerinţele noului său statut.

“Privilegiile din instituţiile totale, trebuie subliniat, nu constau în indemnizaţii speciale, în

favoruri sau în valori, ci doar în absenţa privaţiunilor pe care individul, în mod normal, nu se

aşteaptă să fie nevoit a le suporta. Conceptele înseşi de pedeapsă şi privilegiu nu sînt croite

20

din stofa vieţii civile.” (Goffman, 2005, p. 54). Astfel că persoana privată de libertate poate să

piardă foarte multe dintre drepturile sale dacă nu se adaptează cum trebuie la cerinţe.

Deşi pare că se promovează egalitarismul, mediul penitenciar nu este deloc

unu în care toţi să aibă acelaşi statut şi aceleaşi drepturi. Şi acest lucru se observă şi de partea

deţinuţilor şi de cea a cadrelor. În acest context cadrele mai au o cale de a scăpa de situaţiile

care îi nemulţumesc, părăsind instituţia pentru una care le oferă aceleaşi beneficii cu mai

puţină luptă, însă deţinuţii trebuie să rabde şi să accepte ceea ce li se întâmplă şi să găsească

forma de adaptare cea mai potrivită. În acest proces de adaptare, deţinutul este încercat de

gânduri de sinucidere şi de gândul că ar putea să înnebunească.

„Ritualurile adaptative se traduc prin expresia des întâlnită “a-ţi face puşcăria

uşoară”, adică posibilitatea de a crea condiţii normale într-un mediu anormal: a avea un pat

bun, o pătură bună, a-şi bea cafeaua de dimineaţă, a putea comunica uşor cu ceilalţi deţinuţi şi

cu familia, a putea telefona oricând, a fi tratat cu respect de către ceilalţi” (Bruno, 2006, p.72).

O primă modalitate prin care deţinutul încearcă să arate că este încă stăpânul propriului său

destin este legată de plângerile şi reclamaţiile pe care acesta le înaintează când nu îi sunt

respectate drepturile.

O altă strategie de adaptare este construirea unei poveşti despre sine, povestire

în care condamnatul se prezintă în faţă celorlalţi că fiind vinovat de o faptă mult mai

importantă decât cea pentru care este acolo. Astfel, un simplu furt poate să ajungă într-o

povestire cea mai mare escrocherie contabilă. Deţinutul se prezintă că o persoană în plin

proces de evoluţie, căreia i-a pus capăt această condamnare, viitorul său strălucit curmându-se

în momentul în care a fost prins, altfel putând acum să fie foarte bogat. Astfel de povestiri

sunt acceptate de ceilalţi deoarece şi ei la rândul lor au nevoie să li se accepte povestirile. Şi în

tabăra cadrelor există de asemenea anumite lucruri cu care unii încearcă să iasă în evidenţă în

faţa altora. Unii spun că au fost garda de corp a nu ştiu cărui demnitar, şef de stat etc.. Deşi

nimeni nu crede şi toată lumea acceptă aceste fapte ca fiind adevărate există o problemă în

cazul deţinuţilor care se laudă cu un fapt comis de altă persoană care ajunge să fie încarcerată

în aceeaşi unitate de detenţie. În acest caz singura ieşire din situaţie este transferul în alt

penitenciar deoarece dacă rămâi ajungi să fii bătaia de joc a celorlalţi.

Deşi povestirile ajută, deţinutul nu doreşte să rămână cunoscut doar pentru o

povestire, astfel fiecare încearcă să obţină o anumită specializare, să fie cel mai bun la ceva.

Specializarea obţinută ar trebui să fie un lucru bun şi pentru ieşirea din detenţie deoarece

deţinutul ar ştii să facă ceva, însă meseriile din detenţie sunt un fel de “schingiuiri” ale

meseriilor de pe piaţa liberă. Pentru a susţine acest lucru Ştefan Bruno oferă un exemplu cu

21

privire la curelele de distribuţie ale motoarelor. În puşcărie nu există curele de distribuţie şi

pentru a repara diferite motoare se folosesc improvizaşii din cârpe. Astfel că ajung să fie mai

importante cârpele şi căutarea lor decât căutarea curelelor propriu-zise. Specializându-se într-

o meserie diferită de cea din societatea liberă deţinutul nu are nicio şansă pe piaţa muncii în

mediul civil. Tot ceea ce am spus despre specilizarea într-un anumit domeniu este o metodă

de “compensare”, (Bruno, 2006, p.73) compensarea eşecului prin ancorarea carierei într-un

anumit domeniu. Ritualuri adaptative sunt şi schimburile de materii din cadrul închisorilor

(conserve în bani, bani în ţigări şi alcool etc.), astfel că pe baza sacoşelor de acasă se poate

face avere într-un mediu de acest gen. În majoritatea lor, ritualurile de adaptare sunt o

modalitate de câştigare a bunăstării într-un mediu total neprielnic. Având în vedere că

România este în statisticile oficiale pe locul întâi în Europa în ceea ce priveşte rata recidivei

deducem că adaptarea la mediul punitiv este foarte puternică astfel avem “persoane care

învaţă atât de bine să trăiască în lumea carcerală încât aceasta devine pentru ei singura lume

posibilă” (Bruno, 2006, p. 77).

22

2. ALTER�ATIVE LA SISTEMUL PE�ITE�CIAR: PROBAŢIU�EA ŞI JUSTIŢIA

RESTAURATIVà � ROM�IA

Judecătorul Dennis Challeen din Wisconsin, SUA, surprinde într-un discurs

sistemul penitenciar şi efectele sale asupra indivizilor, în următorul mod:

“ Vrem că ei să aibă stimă şi valoarizare de sine,

Aşa că le distrugem stima de sine.

Vrem că ei să fie responsabili,

Aşa că le luăm orice responsabilitate.

Vrem că ei să fie o parte a comunităţii,

Aşa că îi izolăm de comunitate

Vrem că ei să gândească pozitiv şi constructiv,

Aşa că îi înjosim şi îi facem nefolositori.

Vrem că ei să nu fie violenţi,

Aşa că îi punem acolo unde sunt înconjuraţi de violenţă.

Vrem că ei să fie oameni blânzi şi iubitori,

Aşa că îi supunem urii şi cruzimii.

Vrem că ei să nu mai fie nişte duri,

Aşa că îi punem acolo unde durii sunt respectaţi.

Vrem să nu se mai întovărăşească cu rataţii,

Aşa că punem toţi rataţii sub acelaşi acoperiş.

Vrem că ei să nu ne mai exploateze,

Aşa că îi punem acolo unde toţi se exploatează unii pe alţii.

Vrem că ei să îşi controleze propriile vieţi şi propriile probleme şi să nu mai fie nişte

paraziţi,

Aşa că îi facem să devină total dependenţi de noi.” (Dennis Challeen apud Bruno,

2006, pp. 171-172).

După părerea mea acest citat explică foarte multe în foarte puţine rânduri.

Explică faptul că mediul penitenciar nu este cea mai bună soluţie pe care o poate găsi

societatea pentru pedepsirea infractorilor întrucât are multe minusuri în ceea ce priveşte

reintegrarea deţinuţilor în cadrul societăţii libere după executarea pedepsei. Ca alternativa la

acest mediu s-au dezvoltat justiţia restaurativă şi instituţia probaţiunii. În baza acestora

deţinutul poate să nu mai ajungă în cadrul penitenciarului şi să nu execute pedepse privative

23

de libertate. Vom prezenta în continuare cele două alternative la detenţie şi vom puncta

principalele avantaje şi dezavantaje ale acestora.

2.1. Probaţiunea în România

Probaţiunea este o sentinţă care poate fi impusă de către instanţă în locul

încarcerării. Un infractor care este “în probaţiune” a fost condamnat pentru o crimă (aici ne

referim la orice act care încalcă normele legale) dar a petrecut doar o parte a sentinţei în

închisoare sau nu a fost deloc încarcerat. Un infractor aflat în probaţiune este obligat să

urmeze anumite condiţii impuse ce curtea de judecată, fiind supravegheat de un ofiţer de

probaţiune pentru a se asigura îndeplinirea acestor condiţii (traducere de pe

www.wikipedia.com). Probaţiunea este o modalitate de a diminua supraaglomerarea

penitenciarelor, care în România este o problemă foarte importantă. Un alt aspect benefic pe

care îl aduce probaţiunea este scăderea costurilor deoarece, infractorul nu mai este încarcerat,

nemaifiind astfel întreţinut din banii publici. În cele din urmă prin acest sistem este evitată

amplificarea conduitei infracţionale care apare prin expunerea la modele negative în cadrul

penitenciarului. Să vedem însă definiţiile pe care le oferă lucrările de specialitate pentru

această instituţie.

În dicţionarul Oxford sunt subliniate două sensuri ale termenului de probaţiune:

“sistemul prin care o persoană, care a fost găsita vinovată pentru săvârşirea unei infracţiuni,

nu este trimisă în penitenciar, dar căreia îi este legal solicitat să se prezinte cu regularitate la

un for oficial pentru o perioadă de timp determinată”, şi “testarea aptitudinilor sau

comportamentului unei persoane pentru a constata dacă acea persoană este corespunzătoare,

în special pentru o slujbă.”

O altă definiţie este oferită de Bohm şi Haley, prin prisma cărora probaţiunea

este o sentinţă pe care instanţa o dă infractorilor care au pledat vinovaţi sau au fost găsiţi

vinovaţi. Infractorul plasat sub pobaţiune nu este încarcerat ci rămâne în comunitate, fiind pus

sub supravegherea unei agenţii de probaţiune. În tot acest timp cel ce a încălcat normele

legale beneficiază de supraveghere şi servicii. Dacă infractorul nu este de acord cu termenii

impuşi poate să refuze, urmând să ispăşească pedeapsa privativă de libertate.

M. Tomic-Malic şi D. Kallogeropoulos (1981) dau următoarea definiţie:

“Probaţiunea este o modalitate de penalizare, cu fundament socio-pedagogic, caracterizată

printr-o combinaţie între supraveghere şi asistenţă. Ea se aplică în regim de libertate

delincvenţilor selecţionati în funcţie de personalitatea lor criminologică şi de receptivitatea lor

24

în raport cu regimul, scopul principal fiind acela de a oferi subiectului posibilitatea de a-şi

modifica atitudinea faţă de viaţa în societate şi de a se reintegra în mediul social, la libera să

dorinţă şi fără riscul de a încălca din nou o normă penală” (Butoi, 2008, p. 452).

Din toate definiţiile menţionate anterior reiese faptul că probaţiunea se referă la

oferirea unei a doua şanse celor care au comis pentru prima dată o infracţiune sau au săvârşit

o infracţiune minoră. Acesta nu este încarcerat ci rămâne în comunitate fiind sprijinit în

vederea înţelegerii şi asumării responsabilităţii, cu privire la actul comis şi reintegrării.

Serviciul de probaţiune are două funcţii principale: supraveghere şi consiliere.

Prin supraveghere se asigură îndeplinirea de către infractor a obligaţiilor care îi revin, iar

procesul de consiliere stă la baza reabilitării şi reintegrării sociale. O altă activitate care intră

în această sferă este culegerea informaţiilor despre infractor şi punerea acestora la dispoziţia

instanţei. Referatele de evaluare cuprind informaţii psiho-sociale şi de natură criminologică.

Pe baza acestora sunt propuse anumite măsuri de recuperare a deţinutului.

Studiul asupra delincventului urmăreşte:

• “Analiza infracţiunii;

• Evaluarea psiho-socială a infractorului: cunoaşterea antecedentelor

comprtamentale;

• Plasarea în context structural, cultural şi biografic a infracţiunii, identificarea

motivelor, cauzelor posibile, intenţiei, nevoilor, a posibilităţilor de alegere;

• Identificarea atitudinii faţă de infracţiune ;

• Evaluarea riscului pe care infractorul îl prezintă pentru comunitate” (Butoi,

2008, p. 453).

În cadrul sistemului de probaţiune sunt incluse următoarele instanţe:

• Biroul de reprezentare în faţa instanţei

• Biroul de probaţiune din penitenciar;

• Centrul de probaţiune;

• Centrul comunitar.

Biroul de reprezentare în faţa instantei este însărcinat cu întocmirea raportului

pre-sentenţial, pe baza căruia, dacă instanţa consideră că infractorul nu prezintă un pericol

ridicat pentru comunitate, propune una din următoarele măsuri:

1. supervizare – infractorul este obligat să se întâlnească periodic cu ofiţerul de

probaţiune, discutând despre modul în care face faţă programului şi să îl

25

înştiinteze pe acesta în legătura cu orice schimbare de domiciliu sau a locului de

muncă;

2. munca în folosul comunităţii – presupune efectuarea unui număr de ore de muncă

în folosul comunităţii. Munca prestată este neplătită, ceea ce face ca această

măsură să se apropie mai mult de ideea de pedeapsă decât supervizarea;

3. închisoarea (Butoi, 2008, p. 453).

2.2. Justiţia restaurativă

Justiţia restaurativă este un fenomen recent în România. A apărut în principal

în urma nevoii de a ne alinia la Uniunea Europeană, din punct de vedere al sistemului de

justiţie. Termenul a fost utilizat pentru prima oară în anul 1977 de către Albert Eglash, cu

referire la justiţia penală, pe care o împarte în trei paliere: justiţia retributivă care constă în

pedepsirea infractorului, justiţia distributivă care are ca scop reabilitarea delincventului şi cea

restaurativă ce se bazează pe repararea prejudiciului suferit de victimă. Primul fapt care reiese

din cele de mai sus este că justiţia restaurativă este singura care pune accent şi pe victimă şi o

implică activ în rezolvarea situaţiei (apud Cuşmir și Balica, 2005, p. 5).

Ca alternativă la sistemul penitenciar acest tip de justiţie a apărut pentu a

rezolva anumite limite ale acestuia. Ne referim la limitele legate de gradul de satisfacţie al

personalului specializat cât şi al victimelor faţă de sistemul tradiţional, la faptul că pedeapsa

cu privarea de libertate constă doar în izolarea individului pe o anumită perioadă, rolul

socializator fiind cel mai des ignorat, nevoia din ce în ce mai mare de a acorda sprijin

victimelor, costurile ridicate în ceea ce priveşte sistemul penitenciar şi aglomerarea de dosare

pin tribunale. (Isabelle Bartkowiak apud Cuşmir şi Balica, 2005, p. 17).

Cand spunem justiţie restaurativă ne referim la: procesul prin care „toate

părţile care au legătură cu o anumită infracţiune colaborează pentru găsirea unei căi prin care

să fie înlăturate consecinţele nefaste ale infracţiunii şi implicaţiile sale pentru viitor”. (Tony

Marshall în Evaluarea sistemului de justiţie restaurativă din România, pp. 91-92). Tony

Marshall vorbind de obiectivele justiţiei restaurative gaseşte următoarele aspecte:

• Răspunde la nevoile victimei şi celor apropiaţi ei (in cazul în care sunt afectaţi),

ne referim atât la nevoi materiale, emoţionale, financiare şi sociale;

• Prin reintegrarea infractorului în cadrul comunităţii urmăreşte prevenirea

recidivei;

26

• Il determină pe infractor să îşi asume responsabilitatea faţă de faptă şi faţă de

persoana prejudiciată;

• Justiţia restaurativă doreşte ca infractorul şi victima să găsească sprijin în

cadrul comunităţii şi ca aceasta din urmă să se implice activ la soluţionarea conflictului şi

prevenirea actelor delincvente ce ar putea să apară;

• Prin justiţia restaurativă, sistemul penal are doar de câştigat, scad costurile, se

evită aglomerările şi întârzierile (Cuşmir și Balica, 2005, pp. 9-10).

Există şi alte perspective asupra fenomenului de justiţie restaurativă dintre care vom

prezenta câteva:

Jeff Latimer consideră că justiţia restaurativă funcţionează cu anumite concepte

din practicile tradiţionale şi religioase (soluţionarea conflictelor în cadrul culturilor indigene,

iertare, reparare). El consideră că primele care au dat naştere unor programe de justiţie

restaurativă sunt anumite grupuri religioase. În cadrul justiţiei restaurative, până şi

comportamentul delincvent capătă o nouă definiţie axată pe efectele pe care le are asupra

victimei şi în sens mai larg asupra comunităţii. Astfel Jeff Latimer şi colaboratorii săi oferă

următoarea definiţie pentru comportamentul criminal: „o infracţiune este înainte de toate, un

conflict între persoane, care produce prejudicii victimei, colectivităţii şi delincventului.” (apud

Cuşmir şi Balica, p. 7) Această definiţie scoate în evidenţă: nevoia de a implica victima în

mod activ în procesul de rezolvare a conflictului, faptul că agresorul este nevoit să îşi asume

responsabilitatea faţă de propriile fapte şi să îndrepte prejudiciul şi implicarea comunităţii.

Un punct de vedere în ceea ce priveşte sistemul restaurativ este exprimat şi de

David Cooley: „justiţia restaurativă are la bază o idee simplă: modul eficient de a răspunde

unui conflict prin repararea prejudiciului cauzat de actul reprobabil. Măsurile de reparaţie,

materiale şi simbolice, reprezintă punctul de plecare, dar reparaţia în sens larg nu se limitează

la despăgubirea victimei” (idem, p. 8). Acelaşi autor scoate în evidenţă un alt avantaj al

justiţiei restaurative şi anume acela că reuşeşte „să dea răspuns la un conflict imediat şi

favorizează dezvoltarea relaţiilor bazate pe respect între delincvent, persoanele care au suferit

prejudiciul şi membrii comunităţii”. (ibidem)

În centrul justiţiei restaurative se află procesul de mediere. Este definită “ca un

proces desfăşurat între victimă şi infractor, părţi care au posibilitatea ca în mod voluntar să

participe activ la rezolvarea problemelor rezultate în urma comiterii unei infracţiuni,

beneficiind şi de ajutorul unei a treia părţi neutre care este un mediator profesionist sau un

membru al comunităţii” (Recomandarea 19/1999 Consiliul Europei în Evaluarea procesului

de justiţie restaurativă din România). Justiţia restaurativă poate să intervină pe tot parcursul

27

procesului penal dar şi că etapă postcondamnatorie, în acest ultim caz venind în sprijinul

modalităţilor de reintegrarea a infractorului în societate. Cu privire la procesul de mediere

aceasta poate fi directă (când victima şi agresorul sunt faţă în faţă) sau indirectă (mediatorul

se întâleşte separat cu victima şi cu agresorul).

Coordonatele generale ale procesului de justiţie restaurativă se întâlnesc şi în

“Memorandumul explicativ la Recomandarea nr. 19/1999 a Consiliului Europei”. Acestea

sunt:

• Perceperea infracţiunii ca prejudiciu adus victimei;

• Centrarea în mare parte pe prejudiciul produs de infracţiune şi mai puţin pe

încălcarea normei penale;

• Victima şi agresorul primesc interes egal şi sunt implicaţi în aceeaşi măsură în

procesul de rezolvare a cazului;

• Accentul este pus pe victimă, (pe reabilitarea acesteia) care primeşte sprijin

pentru a-şi satisface nevoile aşa cum le percepe;

• Infractorul este sprijinit şi el şi făcut să înţeleagă actul şi să îşi asume

responsabilitatea faţă de victimă şi comunitate;

• Modalitatea şi măsura de reparare a prejudiciului este decisă de victimă;

• Victima şi agresorul comunică direct sau indirect în cadrul procesului de

justiţie restaurativă;

• Comunitatea sprijină colaborarea dintre victimă şi infractor, reabilitarea

victimei şi reintegrarea socială a infractorului, lucru care nu se întâmplă în sistemul represiv

de justiţie;

• Victima, agresorul şi comunitatea sunt tratate cu respect;

• Evaluarea rezultatelor se face în funcţie de nivelul în care s-a reparat

prejudiciul (pe cele două paliere- moral şi material) şi nu prin cât de gravă este pedeapsa

aplicată.

Am vorbit de justiţia restaurativă că alternativă la sistemul penal şi am trasat

caracteristicile generale ale acestui proces. Să scoatem în evidenţă în cele ce urmează

principalele avantaje pe care le prezintă faţă de încarcerare şi sistemul tradiţional represiv. În

ceea ce priveşte justiţia restaurativă victimele au rol central în proces, pe când în cadrul celei

restitutive au rol periferic. O altă deosebire este faptul că în cadrul justiţiei restaurative

accentul este pus pe prejudiciul produs şi nu pe sancţionarea infractorului. Comunitatea este

diferit reprezentată în cele două cazuri. Dacă în sistemul represiv este reprezentată de către

28

stat în cealaltă situaţie ea intervine activ prin membrii şi organizaţiile sale. Poziţia părţilor este

un alt element diferenţiator. În cazul tradiţional părţile sunt pe poziţii opuse (acţionează ca

adversari), iar în celălalt (restaurativ) sunt incluse în procesul de mediere şi este înlesnit

dialogul şi negocierea. Un mare plus pe care îl prezintă justiţia restaurativă este tratamentul

pe care îl oferă infractorilor. Aceştia sunt responsabilizaţi în legătură cu actul comis, sunt

făcuţi să înţeleagă şi sprijiniţi de către comunitate şi de către organele abilitate să se schimbe

în bine. Astfel este făcut un pas foarte important în reinserţia socială a individului. Modelul

restaurativ este o metodă care umanizează tratamentul aplicat infractorilor şi prin modul în

care se desfăşoară procesul de reintegrare se previne în mod concret recidiva. Studiile

efectuate arată că reintegrarea se realizează mult mai eficient în cadrul justiţiei restaurative

decât prin metodele represive deoarece se face distincţia între faptă şi făptuitor, iar infractorul

nu este rejectat de societate, i se recunoaşte valoare intrinsecă, fapta comisă fiind cea

dezaprobată de comunitate (Toroipan, Oancea, 2002, p. 2).

Raluca Toroipan şi Gabriel Oancea susţin că la baza practicilor restaurative stă

modelul Real Justice care are la bază teoria lui Tomkins. Această teorie susţine că în

momentul în care individul se confruntă cu propriile greşeli (în cazul infractorilor cu

rezultatele actelor lor, suferinţa victimei) apare ruşinea în mod spontan. Astfel infractorul

văzând răul produs încearcă să îl îndrepte pentru a scăpa de acest sentiment. Un alt aspect

este faptul că deoarece comunitatea este implicată activ şi sprijină infactorul, acesta scapă de

stigmatizarea pe care ar întâlni-o în sistemul penitenciar şi care face din deţinuţi membri ai

unei subculturi sociale. Prin acest tip de justiţie, infractorul este făcut să înţeleagă răul produs

şi i se oferă şansa să înveţe din propriile greşeli, iar ca urmare a faptului că i se oferă credit şi

că nu este pedepsit prea aspru poate fi determina să îi respecte pe cei care au crezut în el şi să

nu repete situaţia.

29

3. REI�TEGRAREA SOCIALà � MEDIUL PE�ITE�CIAR

3.1. Reintegrarea socială ca proces desfăşurat în mediul penitenciar

3.1.1 Definirea şi importanţa metodelor de reintegrare.

În primul capitol am arătat aspectele pe care le implică mediul penitenciar, care

nu sunt dintre cele mai dezirabile pentru individ şi pentru societate. Să ne imaginăm cazul

unui deţinut care a petrecut foarte mulţi ani în detenţie.Îîn această perioadă a învăţat să facă

faţă noului mediu, şi-a însuşit normele, cultura carcerală. De cealaltă parte a gratiilor lucrurile

şi-au continuat şi ele mersul firesc. Au apărut noi tehnologii, se caută alte meserii, s-au

schimbat poate regimurile de guvernare, banii au altă formă şi altă valoare. La un momentdat

acest individ trebuie să iasă din detenţie, iar lumea pe care a lăsat-o este cu totul alta. În

această situaţie este total dezorientat deoarece lucrurile învăţate în penitenciar nu îl ajută să se

integreze şi nici cele pe care le ştia dănainte de a fi încarcerat nu îi mai sunt de ajutor întrucât

nu se mai confruntă cu aceleaşi situaţii. Care este soluţia acestui individ care simte că nu mai

este contemporan cu lumea în care trăieste? După părerea mea, soluţia cea mai simplă este să

comită o altă infracţiune şi să intre iarăşi în penitenciar deoarece măcar acolo ştie cum să se

descurce. Însă există şi cea de-a doua soluţie: reintegrarea. Aşa cum a învăţat să trăiască în

mediul penitenciar, poate să înveţe să facă faţă şi schimbărilor din societate. Însă în vreme ce

în momentul intrării în detenţie a fost obligat să înveţe noile reguli, deoarece altă soluţie nu

era, în momentul eliberării, mai există posibilitatea recidivei. De aceea individul trebuie să fie

sprijinit pentru a trece cu bine peste momentele în care ar putea ceda tentaţiei de a săvârşi un

alt act infracţional. Dacă penitenciarizarea constă în socializarea la normele din penitenciar,

atunci putem afirma la modul general, despre reintegrare că este procesul antitetic ce constă în

socializarea la normele sociale. Pedeapsa pierde din vedere scopul pe care în are: de a reeduca

individul şi de a-i schimba comportamentul într-unul dezirabil din punct de vedere social. De

cele mai multe ori este axată pe ţinerea acestuia într-un mediu închis, fără să fie interesată

dacă la sfârşitul detenţiei redă în mediul civil tot un infractor şi nu un individ responsabil, care

să devină membru activ al familiei, comunităţii şi societăţii. În ultimul timp s-a pus accentul

pe îmbinarea lui “a pedepsi” cu “a recupera”. Astfel detenţia este orientată bidirecţional. Pe de

o parte pedepseşte fapta comisă prin izolarea individului de societate şi privarea acestuia de

anumite drepturi, iar pe de altă parte urmareşte transformarea acestuia, astfel încât să nu

comită altă infracţiune .

30

Reeducarea şi reintegrarea în societate sunt esenţiale pentru a schimba sistemul

comportamental şi atitudinal-valoric la persoanele care au petrecut o perioadă în detenţie. Prin

programe de acest gen sunt ajutate să facă faţă punerii în libertate. Cum spuneam scopul

pedepsei cu privarea de libertate nu este să îl ţină pe individ izolat pentru o perioadă de timp,

ci este acela de a-l transforma pe individ într-un cetăţean onorabil, un membru activ al

societăţii. Florian Gheorghe scoate în evidenţă factorii care au o acţiune favorabil cât şi cei

care au acţiune nefavorabilă în ceea ce priveşte recepţionarea mesajului educativ de către

deţinuţi.

Factori cu acţiune favorabilă:

• este favorabil că deţinuţii să fie trataţi în mod civilizat, chiar dacă sunt într-un

mediu privativ de libertate;

• este favorabilă participarea unora dintre încarceraţi la programele de reeducare;

Factori cu acţiune nefavorabilă:

• deţinuţii nefiind un grup omogen, reacţioneaza în mod diferit la programe;

• aprecierea pe care o face deţinutul cu privire la pedeapsa acordată, în sensul că

o consideră prea aspră duce la respingerea metodelor reeducative;

• în mediul penitenciar deţinuţii nu prezintă interes pentru vreo temă sau alta,

mai ales că abordarea cadrelor este una impersonală şi limbajul este unul specializat, care

impune distanţă.

În ceea ce priveşte programele de reintegrare este important de înţeles ce

urmăresc actorii principali în urma acestora. Cadrele doresc prin programe să menţină ordinea,

respectarea normelor, să îi socializeze pe cei nou veniţi cu mediul penitenciar, să îi facă pe

deţinuţi să perceapă corect evenimentele din detenţie (formarea unor opinii corecte) şi să le

creeze sentimente umane. O viziune ideală, însă la polul opus se află o parte dintre

beneficiarii programelor de reintegrare. Pentru unii dintre deţinuţi scopurile nu mai sunt aşa

de constructive. Există cei care fac acest lucru doar pentru a elimina plictiseala, fără să înveţe

nimic din experienţa trăită. Apoi mai sunt cei care participă la anumite activităţi doar pentru a

le fi micşorată pedeapsa. Desigur, sunt şi cei care se simt implicaţi în ceea ce fac, o fac din

plăcere, pentru a evita conflictele, pentru a se relaxa, pentru a pune bazele viitorului înafara

penitenciarului. Oricum ar fi privite programele de reeducare, cu implicare sau nu, după

părerea mea este bine că deţinutul este expus unor modele pozitive.

Spuneam mai devreme că pedeapsa ar trebui să se centreze pe reintegrarea

deţinutului în mediul civil, pe reeducarea acestuia. Specialiştii au evidenţiat următoarele trei

31

funcţii ale pedepsei: de schimbare (se referă la intimidarea delincvenţilor „de ocazie”), de

neutralizare (referitoare la aplicarea pedepselor mari pentru deţinuţi care nu pot fi recuperaţi)

şi funcţia de readaptare (se referă la pedepsele reeducative pentru deţinuţi care pot fi

schimbaţi în bine) (Leaua, 2006, p. 41).

Un alt punct de vedere cu privire la intervenţiile din mediul penitenciar este cel

al lui D.L. Mackenzie, care împarte aceste intervenţii în şase categorii:

• neutralizarea (folosirea pedepsei privative de libertate pentru a reduce

capacitatea individului de a comite altă infracţiune);

• disuasiunea (utilizarea pedepselor cu efecte neplăcute în vederea descurajării

actului delincvent);

• readaptarea (includerea delincventului în programe care să îi permită

schimbarea modului de a gândi, de a simţi şi de a acţiona);

• măsuri de control în comunitate (delincventul trăieşte în sânul unei comunităţi

şi prin supraveghere este împiedicat să ia parte la acte infracţionale);

• structură, disciplină şi stimulare (se referă la utilizarea unor activităţi sportive

sau mentale, care să aducă schimbari pozitive la nivel atitudinal şi să modifice dorinţa

individului de a comite infracţiuni);

• readaptare şi măsuri de control (se referă la forţarea individului să rămână în

limitele legale prin utilizarea unor „metode de tratsment, de supraveghere şi restrângere a

activităţii”); (Feraru, 2008, p. 79).

Activitatea de reeducare este un aspect foarte important, de ea depinzând cum

am spus transformarea deţinutului într-un membru responsabil al societăţii. Reeducarea

vizează următoarele secţiuni ale vieţii individului: viaţa profesională (pe acest plan metodele

se axează pe fomarea unui individ conştient de valoarea muncii sale şi care să producă o

anumită valoare pentru societate), viaţa socială (individul reeducat trebuie să participe la

îndeplinirea obiectivelor generale ale societăţii), viaţa particulară şi familia (individul este

învăţat să acţioneze autonom şi să se integreze în familie, acţionînd în funcţie de statutul pe

care ar trebui să îl aibă) şi ultima secţiune este viaţa culturală şi modul de petrecere a

timpului liber.

La baza procesului de reintegrare în societate, C. Turianu consideră că stau

următoarele principii: principiul reabilitării timpurii (se referă la faptul că delincventul

ocazional poate să se reabiliteze mai uşor decât unul recidivist), principiul individualizării

măsurilor, metodelor şi procedeelor de reeducare (adaptarea acestora la vârsta deţinutului,

32

personalitatea acestuia, perioada pe care o are de petrecut în detenţie), principiul continuităţii

acţiunilor de reeducare (reeducarea pentru a da rezultate trebuie să fie un proces continuu,

acţiunile ocazionale nu au cum să educe un infractor) (apud Leaua, 2008, p. 42).

3.1.2. Palierele pe care se realizează reintegrarea

Pentru persoanele care au comis o infracţiune, care au încălcat normele legale,

procesul de integrare-reintegrare în societate cuprinde: reintegrarea psiho-socială, reintegrarea

economică şi reintegrarea culturală. Dar să vedem în ce constau fiecare dintre acestea şi cu ce

dificultăţi se confruntă individul pe parcursul procesului.

Reintegrarea psiho-socială constă în modificare anumitor trăsături de

personalitate pentru reechilibrarea eului şi a forţelor psihice ale individului. Reintegrarea

psiho-socială implică o socializare cu normele societăţii libere şi orientarea deţinutului către

acţiunile dezirabile. Pentru a putea să acţioneze în conformitate cu ceea ce societatea

consideră dezirabil, deţinutul trebuie pus într-o postură în care să se simtă devalorizat. Faptul

că un grup îi contestă ideile şi modalităţile de acţiune, îl face pe individ să caute o soluţie,

deoarece altfel ceilalţi îl izolează. Munca este o metodă prin care se poate reintegra individul

din punct de vedere psiho-social. Prin caracterul său educativ cât şi prin atitudinea colegilor

de muncă şi a cadrelor, munca reuşeşte să furnizeze seturi noi de valori şi atitudini faţă de

societate. Pot să apară anumite probleme în cazul în care deţinutul se confruntă cu atitudinea

de respingere a unor membri ai colectivelor de muncă. Faptul că deţinutul este etichetat şi

stigmatizat duce la situaţia în care se va închide în faţa procesului de reeducare. Închiderea

apare şi în relaţiile cu colegii, deoarece deţinutul se poate simţi respins că urmare a modului

în care îi sunt aplicate anumite sancţiuni, sau îi sunt date anumite sarcini. Este important în

cadrul metodelor reintegrative să se asigure individului un cadru emoţional stabil, nişte relaţii

în care să se simtă acceptat şi sprijin să facă faţă oricărei dificultăţi ce poate să apară pentru că

doar simţindu-se acceptat, valorizat că fiinţă umană şi sprijinit va putea să se dezvolte într-un

mod optim. Un alt aspect esenţial când vorbim de restructurarea personalităţii individului este

necesitatea ca personalul implicat în proces să fie la curent cu povestea de viaţă a acestuia, cu

trăsăturile lui de personalitate, astfel încât să poată să adapteze metoda la acestea.

Reintegrarea economică se referă la viaţa profesională a individului. Poate să

cuprinda metode cum ar fi continuarea şcolii, cursuri de calificare şi recalificare într-o

meserie. Este esenţial pentru un fost deţinut să găsească un colectiv care să îl sprijine în

vederea obţinerii unor câştiguri în mod cinstit. Ultima formă pe care o îmbracă procesul de

33

reintegrare, cea culturală, se referă la posibilitatea oferită unui fost deţinut de a avea acces la

cultură.

Există trei domenii care vin în sprijinul metodelor mai sus menţionate, prin

reducerea şanselor unor acte delincvente. Acestea sunt: domeniul relaţiilor semnificative,

domeniul social şi domeniul convingerilor morale (Gheorghe F., apud Leaua, 2006, p. 46).

3.1.3. Deţinutul şi educatorul- variabile în procesul de reintegrare

Un aspect foarte important în ceea ce priveşte reintegrarea vizează

personalitatea deţinutului. Astfel că în cazul în care acesta este o persoană impermeabilă la

influenţele exterioare, sau nu prezintă un nivel înalt de motivare intrinsecă, oricât ar încerca

educatorul, nu are cum să îl determine pe deţinut să se schimbe în bine, sau să ia parte la

programele din cadrul penitenciarului. Trebuie să vrei tu să te schimbi pentru că altfel ceilalţi

nu au cum să te ajute. Aşa cum afirmă şi unul dintre subiecţii cercetării: „Toată această

problemă rămâne ca noi după ce ieşim de aici să facem tot ce ne stă în putinţă să

demonstrăm că merităm, că suntem pregătiţi să trăim în oamenii care nu au avut probleme cu

justiţia. O uşă închisă nu înseamnă că trebuie să renunţi. u există nu se poate şi dacă vreau

să mă ajut cu ceva acela sunt eu” (subiectul 1, 50 de ani, condamnat pentru omor). De

asemenea educatorul este o parte importantă a procesului de reintegrare. El trebuie să îi

valorizeze pe cei cu care lucrează şi să prezinte un anumit nivel de empatie în relaţiile cu

aceştia. În general de educator depinde succesul unui program şi implicarea deţinuţilor.

Importanţa educatorului în programul de reintegrare este subliniată şi de răspunsurile celor

intervievaţi. Aceştia afirmă că o mai mare încredere din partea cadrelor, un tratament mai

potrivit sau o colaborare mai bună ar aduce îmbunătăţiri la nivelul activităţilor reintegrative.

3.2. Programe de reintegrare - definire, caracterizare, clasificare, funcţii

Pentru a putea să înţelegem ce înseamnă program de reintegrare trebuie să

tratăm cadrul mai larg, să vorbim despre programe sociale în general. Există numeroase

definiţii date programelor sociale, însă apare o anumită problemă în momentul în care aceste

definiţii trebuiesc puse în practică. În „Ghidul de bune practici”, sunt trasate elementele

esenţiale ale unui program social. Acestea sunt: „preexistenţa unei nevoi sau probleme sociale,

34

existenţa unui scop general şi a unor obiective operaţionale, determinarea unui grup ţintă sau

a beneficiarilor, stabilirea unui calendar sau a unor termene, alocarea unui buget şi a unui

personal de implementare, identificarea activităţilor care să ducă la atingerea obiectivelor,

stabilirea unor modalităţi de evaluare a măsurii în care obiectivele au fost atinse” (Ghid de

bune practici, nr 5/2002, p. 7). De asemenea un program poate să cuprindă şi date despre

nivelul de performanţă, despre rezultatele aşteptate, despre componentele programului.

Scopul tuturor acestor elemente este de a utiliza resursele în mod optim în demersul de

rezolvare a problemelor sociale.

Programele sociale, în sens general, încearcă prin acţiunile lor „să contribuie la

îmbunătăţirea calităţii vieţii prin dezvoltarea capacităţii oamenilor de a participa la activităţi

sociale” (Cace, 2002, p. 16). Corina Cace oferă o definiţie a programelor sociale, definiţie ce

sintetizează cele spuse anterior: „programele sociale reprezintă un ansamblu planificat şi

coordonat de resurse (materiale, financiare, umane) şi activităţi alocate, derulate pe o perioadă

de timp (necesar pentru atingerea unui obiectiv), în scopul satisfacerii unei nevoi sociale, al

prevenirii sau al rezolvării unei probleme sociale” (Cace, 2002, p. 16). Programele sociale se

confruntă cu anumite probleme din lipsa resurselor, lipsa timpului, identificarea greşită a

nevoii pe care doreşte să o rezolve. De aceeea în acest domeniu oricând pot să fie făcute

îmbunătăţiri.

Am trecut în revistă mai devreme elementele esenţiale ale unui program social,

iar în cele ce urmează le vom identifica în cadrul serviciilor de reintegrare socială. Problema

socială pe care acestea doresc să o rezolve este infracţionalitatea. Reintegrarea socială are că

scop sporirea siguranţei publice, iar dintre obiectivele operaţionale pot fi menţionate: evitarea

încarcerării în cazurile mai puţin grave, supravegherea condamnaţilor în libertate şi

organizarea de programe care să scadă riscul de recidivă în rândul deţinuţilor.

„Multe dintre serviciile şi programele umanitare existente în societatea liberă

sunt reproduse în cadrul instituţiilor” (Bohm şi Haley, 2002, p. 442). Deoarece nevoile

individului sunt aceleaşi în orice mediu ar trăi, este de aşteptat că serviciile şi programele să

fie oarecum asemănătoare. Hrana, îmbrăcămintea, căldura, electricitatea, asistenţa medicală,

serviciile, religioase sunt câteva dintre condiţiile care se regăsesc atât în societatea libera cât şi

printre încarceraţi. Deşi standardele de manifestare a acestora difera între cele două medii,

mediul penitenciar fiind mult mai privativ şi constrângător cu privire la toate acestea, este de

apreciat că se încearcă îmbuătăţirea condiţiilor.

În cele ce urmează vom trece în revistă principalele programe care sunt

întâlnite în cadrul unui penitenciar.

35

Programele de şcolarizare sunt variate începând de la alfabetizarea deţinuţilor

până la posibilitatea continuării studiilor universitare. Astfel există alternative educaţionale

pentru o mare parte dintre deţinuţi. Diplomele şi atestatele sunt recunoscute de către

Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi nu este menţionat faptul că persoana a susţinut şi a

finalizat cursurile în mediul penitenciar. Sistemul penitenciar românesc oferă posibilitatea

înscrierii la cursuri de calificare profesională. În urma acestor cursuri, deţinutul primeşte o

diplomă care îi certifică noile abilităţi însuşite. Profesiile şi respectiv cursurile variază de la o

perioadă la alta, printre acestea numărându-se: cursuri operare PC, croitorie, tâmplărie,

instalator, zidar, dulgher şi parchetar, frizer etc. Nu oricine poate să participe la cursuri şi nu

există aceleaşi cursuri în fiecare perioadă, deoarece există două condiţii importante. Prima ar

fi că meseria în care individul se califică trebuie să fie una căutată pe piaţa muncii, iar cea de-

a doua condiţie este că deţinutul să fie cât mai aproape de terminarea pedepsei deoarece altfel

abilităţile însuşite pe perioada cursurilor vor fi uitate, nefiind de niciun folos. În penitenciarul

în care am mers există o posibilitate a participării la mai multe cursuri, însă dacă individul are

o meserie la bază nu primeşte diplomă de absolvire a cursului, ceea ce face ca participarea să

fie aproape nulă din punct de vedere al unei ulterioare integrări profesionale.

O altă categorie de programe derulate în penitenciare sunt cele de natură

cultural artistică. În sfera acestor activităţi se încadrează:

• Atelierele de pictură, în cadrul cărora sunt dezvoltate aptitudinile artistice şi se

încearcă echilibrarea şi armonizarea individului. Este impresionant să ai acces în cadrul unui

penitenciar şi să poti observa lucrările realizate de deţinuţi. Rămâi uimit cât talent există în

acel mediu privativ şi în ce moduri iese acesta în evidenţă.

• Echipele de teatru - există anumiţi deţinuţi care îndeplinesc rolul de actori în

cadrul unor echipe. Sunt susţinute reprezentaţii cu ocazia unor sărbători aniversare. De

asemenea există posbilitatea că echipa de teatru să îşi pună în scenă piesele şi în cadrul altor

unităţi de încarcerare.

• Organizarea de expoziţii pe anumite teme, are rolul de a scoate în evidenţă

creaţiile persoanelor încarcerate, astfel ca prin mediatizare, comunitatea să îşi modifice

sentimentele negative faţă de acest mediu. Astfel este evidenţiată existenţa valorii chiar şi

într-un mediu privativ.

• Concursuri tematice şi de cultură generală- concursuri care oferă anumite

premii câştigătorilor. Prin recompensa obţinută, aceştia sunt motivaţi să studieze intens şi să

se evidenţieze în cadrul competiţiilor de acest gen. Parafrazând ceea spunea unul dintre

36

respondenţii la interviu rolul acestor concursuri este şi acela de a realiza că încă eşti om şi că

încă ai un creier care funcţionează.

• Cercuri de creaţie literară, cenaclu literar- mediul privativ îi oferă individului

timp suficient să creeze, iar suferinţa prin care trece, dorul de familie şi privaţiunile atât de

numeroase îi oferă material suficient. Astfel că există numeroase cărţi în care sunt cuprinse

poeziile deţinuţilor.

• Redactarea unor reviste- este încă una din activităţile desfăşurate în mediul

penitenciar, care scoate în evidenţă originalitatea şi talentul încarceraţilor. La penitenciarul

Colibaşi am avut ocazia să văd reviste realizate în totalitate de deţinuţi, fără utilizarea vreunui

mijloc tehnologic. De la coperta până la ultima pagină toate desenele şi informaţiile erau

realizate de mână. Aceste reviste permit deţinuţilor să îşi exprime opiniile şi să împărtăşească

experienţe de viaţă. Uneori revistele trec de zidurile penitenciarului.

• Realizarea unor emisiuni radio şi TV - penitenciarul Colibaşi are un post TV cu

circuit închis EXPRES TV, în cadrul căruia sunt prezentate ştiri şi emisiuni cultural educative.

Am avut posibilitatea să aflu că în realizarea emisiunilor nu sunt implicati doar începători.

Există şi persoane care în libertate au lucrat în domeniu şi care participă cu plăcere la aceste

activităţi.

Activităţile sportive şi recreative sunt esenţiale în orice mediu ar trăi individul.

Există adevărate competiţii între instituţiile de acest gen, mai ales în ceea ce priveşte fotbalul.

Penitenciarul Colibaşi are o echipă care participă la antrenamente şi care se îndreaptă către

vârful ierarhiei în competiţia dintre penitenciare. De asemenea sunt amenajate anumite zone

(în cazul penitenciarului Colibaşi, prezente la regimul semi-deschis) în care se desfăşoară

exerciţii cu greutăţi. Prin sport se doreşte eliminarea tensiunilor şi manifestarea agresivităţii

într-un mod constructiv. De asemenea este încurajat spiritul de echipă şi fair-play-ul.

Programelede intervenţie socială- au rolul de a ajuta individul să se integreze

mai uşor în societatea liberă. Pe plan intern se referă la anumite abilităţi pe care individul şi le

dezvoltă şi ne referim la comunicare, relaţionare eficientă cu ceilalţi. Participarea membrilor

familiei la anumite activităţi are efect benefic. De asemenea pe plan extern deţinuţii sunt puşi

în situaţia să interacţioneze cu cei din partea cealaltă a zidurilor. Am avut ocazia să văd un

grup de deţinuţi care urma să meargă într-o şcoală în care se derula un program anti-drog,

pentru a împărtăşi experienţa lor şi pentru a vorbi de efectele negative ale consumului de

droguri.

Programe terapeutice- au anumite teme şi în vreme ce programele anterioare se

adresează tuturor, cele terapeutice se adresează unor anumite categorii de indivizi. Dintre

37

acestea fac parte: programele anti-drog (scopul lor este de a preveni consumul şi distribuţia de

substanţe interzise), programele care au ca scop diminuarea agresivităţii, programele care se

adresează persoanelor cu probleme psihiatrice etc.

O altă categorie este reprezentată de programele de adaptare instituţională care

are două etape: programul de observare şi evaluare iniţială (adaptarea la mediul penitenciar a

noilor veniţi) şi programul de pregătire pentru libertate.

Pregătirea pentru libertate este ultima etapă a perioadei de încarcerare,

începând cu cel puţin trei luni înainte de eliberare ea cuprinde o serie de programe care să

sprijine individul în vederea reinserţiei sociale. Complexitatea acestor programe reiese din

faptul că în derularea lor sunt implicate şi alte instanţe decât penitenciarul (Serviciul de

Protecţie a Victimelor şi Reintegrare Socială a Infractorilor şi Serviciul Umanitar pentru

Penitenciare). De asemenea programele se adresează familiei celui încarcerat cât şi

comunităţii, în scopul de a-i pregăti să primească în cadrul lor un fost deţinut. Vom prezenta

şi aceste tipuri de programe, deoarece sunt extrem de importante în ceea ce priveşte

reintegrarea socială.

• Programele de consiliere cognitiv- comportamentală– sunt destinate celor care

în urma evaluării prezintă un risc crescut de recidivă. În cadrul acestor programe deţinutul

este sprijinit să înţeleagă cauzele comportamentului infracţional, şi să îşi dea seama că poate

să îl ţină sub control.

• Programele de consiliere vocaţională – au ca scop direcţionarea deţinutului

către acele studii, domenii de activitate care să fie în acord cu abilităţile, interesele şi valorile

personale. Deţinutul este încurajat să valorizeze munca şi învăţat cum să îşi găsească un loc

de muncă (să utilizeze sursele de informaţie cu anunţuri pentru locuri de muncă, să îşi

întocmească un CV, să se prezinte la interviu). Şi în penitenciar ca şi înafara zidurilor se pune

accentul pe testarea psihologică pentru a vedea ce i se potriveşte individului.

• Programele de dezvoltare morală – cum spuneam mai devreme un domeniu care să

favorizeze reintegrarea se referă la convingerile morale ale individului. Scopul acestor

programe este dezvoltarea morală a participanţilor şi dezvoltarea şi exercitarea abilităţilor de

raţionament moral.

• Programe de dezvoltare a abilităţilor sociale şi de rezolvare de probleme -

constau în învăţarea şi exersarea unor abilităţi sociale şi rezolutive. De asemenea tot în cadrul

acestor programe sunt însuşite unele tehnici de restructurare a personalităţii pe plan cognitiv,

emoţional şi comportamental.

38

• Programe de asistare şi consiliere a familiilor deţinuţilor – sunt centrate pe

relaţia deţinutului cu familia. Se doreşte ca deţinutul să aibă suportul familiei şi să menţină

relaţiile cu aceasta. Intervenţiile asupra familiilor sunt efectuate în funcţie de rezultatele unei

evaluări. Evaluarea vizează situaţia materială, relaţiile dintre membri familiei, păstrarea

legăturii cu deţinutul şi modul în care familia percepe comportamentul infracţional al acestuia.

În general intervenţiile constau în dezvoltarea unor abilităţi de relaţionare necesare pentru

buna funcţionare a structurii familiale şi în asigurarea unui suport material în cazul în care

este nevoie.

Aceste programe din cadrul penitenciarului sunt continuate, în alte ţari, cu

asistenţa post-penală. Asistenţa post-penală este acel tip de asistenţă oferit persoanelor după

ieşirea din penitenciar, de către organizaţii non-guvernamentale sau instituţii de stat. Scopul

asistenţei post-penale este acela de a sprijini persoana eliberată în vederea dezvoltării unui

comportament acceptat de societate, a reintegrării familiale, profesionale şi vocaţionale.

3.3. Evaluarea programelor de reintegrare-elemente generale

3.3.1. Evaluarea - definire, etape

Un aspect foarte important în ceea ce priveşte programele de reintegrare

socială ţine de evaluarea acestora. Prin evaluare se poate vedea cât de eficiente sunt şi care

sunt punctele lor minus. Pe baza acestor informaţii se iau decizii cu privire la schimbările

necesare pentru îmbunătăţirea acestor metode. Rezultatele evaluării sunt un feed-back oferit

cadrelor care se ocupă cu reintegrarea, cât şi finanţatorilor programelor. Astfel, aceştia stiu ce

a mers bine şi ce trebuie să fie modificat pentru a-şi eficientiza munca. În cele ce urmează

vom trata elementele generale cu privire la evaluarea în cadrul metodelor de reinserţie socială.

Vom oferi mai multe definiţii pentru a putea să scoatem în evidenţă ce

înseamnă procesul de evaluare. Chapman oferă cea mai simplă definiţie: „evaluarea

presupune a află dacă un program şi-a atins obiectivele”. (Ghid de bune practici, nr 5/2002, p.

9). De-a lungul timpului literatura de specialitate a oferit şi definiţii complexe. „Evaluarea

este o colectare sistematică a informaţiilor despre activităţi, caractreristici şi rezultate ale

programelor în vederea sporirii eficacităţii şi/sau pentru a fundamenta deciziile de

management” (Patton, 1997 în Ghid de bune practici, nr 5/2002 , p. 9). O altă definiţie este

dată de Epstein şi Tripodi „evaluarea programelor este procesul prin care sunt determinate

eficacitatea şi eficienţa programului. Ea implică colectarea, analiza şi interpretarea datelor

39

despre îndeplinirea obiectivelor programului” (ibidem). Eficienţa şi eficacitatea sunt esenţiale

pentru a stabili în ce măsură obiectivele stabilite în urma programului au fost atinse.

Evaluarea are şi rolul de a trasa elementele pe care trebuie să le îndeplinească un program de

succes „evaluarea este un demers raţional care examinează efectele politicii şi ale programelor

asupra grupurilor ţintă, în termenii îndeplinirii obiectivelor propuse. Prin metode obiective şi

sistematice, evaluarea estimează măsura în care obiectivele au fost realizate şi analizează

factorii de care depind succesul sau insuccesul unui program” (Ghid de bune practici, nr

5/2002, p.10).

Alături de monitorizare, evaluarea face parte din etapa finală a unui program. A

nu se confunda montorizarea cu evaluarea. În vreme ce monitorizarea este un proces de rutină,

prin care sunt colectate date despre resurse, procese şi relizări, evaluarea este ceva mult mai

complex, prin care se face legătura între rezultatele intermediare şi scopurile generale ale

instiuţiei în cadrul căreia sunt implementate programele. De-a lungul timpului evaluarea, de la

un simplu proces, a evoluat până la statutul de disciplină. Astfel înglobând noi metode şi

tehnici şi un număr mare de informaţii specializate, după unii analişti, „evaluarea- mai mult

decât orice altă ştiinţă- este ceea ce oamenii spun că este; şi în mod curent oamenii spun că

este o mulţime de lucruri diferite” (Cace, 2002, p.18). Cum spuneam evaluarea nu este doar o

parte a programului ci este un proces în sine care are următoarele etape: clarificarea

obiectivelor, stabilirea metodelor de evaluare, colectarea datelor, procesarea şi interpretarea

datelor, raportarea şi diseminarea (Cace, 2002, p.21).

3.3.2. Formele evaluării

Vom prezenta formele pe care evaluarea le poate lua, utilizând criteriul propus

de Sciven, după scop. Astfel avem:

1. Evaluarea procesului, care constă în înţelegerea programului, pe baza

dinamicii sale interne. Sursele de informaţie sunt: dosarele întocmite, interviurile cu

beneficiarii programului şi cu participanţii. Se urmăreşte scoaterea în evidenţă a modului în

care a fost implementat programul din punct de vedere legislativ şi a modului în care a fost

făcută planificarea, pentru a putea reflecta zonele cu probleme, care necesită îmbunătăţiri.

2. Evaluarea calităţii serviciilor şi activităţilor – calitatea se raportează la

anumite standarde de calitate, sau la indicatori de performanţă. Acest tip de evaluare are ca

obiectiv creşterea nivelului calitativ şi repararea erorilor care pot să apară. De cele mai multe

40

ori când ne referim la calitate în programele de reintegrare, ne referim la existenţa sau

inexistenţa competenţelor şi abilităţilor personalului.

3. Evaluarea rezultatelor este o formă de evaluare foarte des utilizată. Măsoară

atât rezultatele finale cât şi pe cele intermediare. Rezultatele intermediare sunt măsurate prin

urmărirea statisticilor şi documentelor din timpul desfăşurării programului, însă cele finale

sunt mult mai greu de evaluat. Greu nu înseamnă însă imposibil. O metodă de evaluare a

rezultatelor finale este experimentul, în care un grup experimental este raportat la un grup de

control.

4. Evaluarea centrată pe clienţi, analizează gradul de satisfacţie al

beneficiarilor cu privire la program. Este foarte important ca un program să ofere satisfacţie

clienţilor săi, deoarece satisfacţia duce la motivarea individului să participe la un anumit

program şi astfel să îşi schimbe comportamentul. În programele de reintegrare socială este

foarte importantă schimbarea comportamentelor, deoarece acestea sunt în general anti-sociale,

astfel rezultă că evaluarea centrată pe clienţi are un rol foarte important.

5. Evaluarea centrată pe parteneri este ultimul tip de evaluare în această

clasificare. Scopul acestui tip de evaluare este analiza utilităţii, pe care o au serviciile de

reintegrare, pentru parteneri (in general instanţele judecătoreşti).

3.3.3. Metode de evaluare

Cum am spus anterior, evaluarea nu este un simplu proces, este un demers

complex de punere în legatură a rezultatelor intermediare cu scopurile generale. Am precizat

tipurile de evaluare în funcţie de criteriul scop, iar în cele ce urmează o să vorbim despre

metodele de evaluare. “Metodele de evaluare se referă în special la tipurile de informaţii

culese, la sursele utilizate, la scopul evaluării etc.” (Ghid de bune practici, nr 5/2002, p. 15)

Există anumite metode care sunt utilizate cu precădere într-un anumit tip de evaluare (ex.,

focus grupul în evaluarea calitativă) şi metode generale care sunt utilizate în toate cele cinci

tipuri de evaluare menţionate mai sus (ex. chestionarul). Întrucât, metodele de evaluare

lucrează cu informaţie, trebuie să menţionăm sursele din care aceasta provine. Avem surse

directe şi indirecte. Din prima categorie fac parte: documentele programului, beneficiarii şi

practicienii, iar ca surse indirecte menţionăm: mass-media, documente de politică sectorială,

parteneri din cadrul programelor şi membri ai comunităţii.

În cele ce urmează voi prezenta clasificarea metodelor de evaluare în funcţie

de tipul de informaţie procesată. Astfel avem: metode cantitative, metode calitative şi metode

41

economice. Metodele cantitative sunt utilizate frecvent datorită gradului de standardizare de

care dau dovadă instrumentele utilizate. Dintre acestea putem vorbi de observarea

comportamentului unui grup după ieşirea din program, observarea şi măsurarea unor anumite

trăsături înainte şi după program, experimentul, care constă scoaterea în evidenţă a

intervenţiei programului, măsurând diferenţele dintre două grupuri şi ultima din seria acestor

metode este sondajul pe verticală, care constă în aplicarea aceluiaşi interviu unor persoane

care sunt incluse în program însă în etape diferite. În metodele calitative, un rol foarte

important îi revine evaluatorului, care culege, analizează datele şi emite concluziile. Dintre

tehnicile de culegere a datelor în cazul metodelor calitative, analiza rezultatelor programului,

care se referă la toate produsele programului atât scrise cât şi de natură fizică. O altă tehnică

este observaţia, care este de două feluri în funcţie de momentul în care sunt formulate

scopurile, astfel că cea sistematică are scop dinainte stabilit, în funcţie de care sunt selectate

situaţiile ce vor fi observate, iar cea nesistemică este observaţia ale cărei obiective se

formulează pe parcurs. În cazul interviului se obţin informaţii cu privire la părerile celor

evaluaţi. Interviul are mai multe etape: pregătirea relaţiei cu subiectul, pregătirea interviului,

întrebările, înregistrarea răspunsurilor şi încheierea interviului. Pentru a realiza un interviu

într-un mod cât mai bun trebuie să trecem prin toate fazele menţionate anterior. O metodă

care implică persoane cu păreri diferite, care pot prin discuţii să obţină rezultate deosebite este

focus-grupul. Forumul comunitar este un grup autoselectat, evaluatorul anunţă public data,

locul şi scopul întâlnirii, urmând ca discuţiile să se poarte cu cei care doresc să participe”

(Ghid de bune practici, nr 5/2002, p.19). Am înşiruit principalele tehnici de culegere a datelor,

însă metodele calitative au şi forme specifice de analiză şi interpretare a datelor. Dintre

acestea: descrierea calitativă (prezentarea principalelor trăsături ale programelor: activităţi,

beneficiari, rezultate etc.), analiza de conţinut (scoaterea în evidenţă a unor motive ce se

repetă în discursul participanţilor şi organizarea informaţiilor în funcţie de acestea) şi studiul

de caz (descrierea în detaliu a unei situaţii).

Metodele economice au în centrul lor banii. În societatea în care trăim ne

confruntăm în fiecare zi cu lipsa sau insuficienţa resurselor. Aceasta este întâlnită în cadrul

tuturor programelor sociale, care se confruntă cu “necesitatea continuă de a rezolva un număr

mare de cazuri cu un minim de resurse” (Cace, 2004, p.13). Alocarea resurselor este un aspect

foarte important, întrucât utilizarea eficientă a acestora oferă posibilitatea de a ajuta mai mulţi

oameni aflaţi în nevoie. Din punctul de vedere al utilizării resurselor evaluarea se axează pe

profit, eficienţă, costuri, eficacitate. Analizele economice cele mai importante sunt: analiza

minimalizării costurilor (alegerea celui mai ieftin program, în cazul în care mai multe

42

programe au rezultate similare), analiza cost-eficacitate (se alege dacă se aplică programul cu

beneficii mai multe sau cel cu costuri mai mici), analiza cost-beneficiu (în funcţie de costul pe

beneficiu, şi de resursele disponibile, se estimează volumul de beneficii) (Cace, 2004, p. 20).

Am scos în evidenţă etapele, formele, metodele şi tehnicile utilizate de

evaluare. După cum am specificat acest proces este foarte important deoarece oferă feed-back

cu privire la program. Dacă nu ar fi evaluare, programele nu ar putea fi îmbunătăţite sau

schimbate, ar fi implementate cu un consum mare de resurse. Prin evaluare putem afirma că

programele se autoreglează.

43

4. CERCETAREA PRACTICĂ

Am ales că temă a cercetării Evaluarea programelor de reintegrare socială

întrucât după părerea mea programele de reintegrare socială au scopul de a rezolva una dintre

problemele importante din societate: recidiva. Lipsa programelor de reintegrare sau aplicare

lor ineficientă ne afectează pe toţi, întrucât punerea în libertate a unui deţinut care nu este

capabil să adopte un comportament dezirabil ameninţă siguranţa întregii comunităţi.

4.1. Obiectivele cercetării:

Obiective generale:

• Descrierea mediului penitenciar şi a efectelor sale asupra individului.

• Descrierea programelor de reintegrare socială.

Obiective specifice:

• Evaluarea eficienţei programelor de reintegrare socială, aşa cum este ea

percepută de beneficiari (deţinuţi).

• Evidenţierea atitudinii deţinuţilor faţă de viitor şi principalele dificultăţi

percepute de aceştia.

4.2. Documentare prealabilă:

Pentru intocmirea lucrării am folosit documentarea livrească şi documentarea

de teren. În ceea ce priveşte documentarea de teren am realizat o vizită la penitenciarul

Colibaşi, unde am purtat discuţii cu psihologul instituţiei şi cu una dintre persoanele care se

ocupau de reeducare. Am realizat de asemenea câteva interviuri cu deţinuţii, deorece ei sunt

beneficiarii direcţi ai programelor de reintegrare.

44

4.3. Universul cercetării:

După cum afirma Ioan Mărginean: „Definirea universului unei cercetări

înseamnă delimitarea populaţiei căreia îi este specific fenomenul (fenomenele) studiat (e) la

un moment dat. [...] se poate referi la populaţia globală, la segmente de populaţie [...] sau la

persoane dispersate în diverse colectivităţi umane [...]” (Mărginean, 2000, p. 111). În ceea ce

priveşte universul cercetării realizate de mine, acesta se referă la populaţia de deţinuţi din

România.

4.4. Unităţi de analiză şi înregistrare

Referitor la unităţile de analiză, acestea se referă la „elemente simple sau

compuse ale universului cercetării [...] persoane, gospodării, diverse grupuri umane [...]”

(Mărginean, 2000, p.115). Unitatea de analiză în acest caz este persoana, iar unitatea de

înregistrare coincide cu aceea de analiză deoarece informaţiile sunt culese „nemijlocit pentru

unităţile de analiză” (ibidem).

4.5. Designul cercetării :

Întrucât am dorit să obţin date cât mai diversificate şi fiindcă mediul

penitenciar îmi era destul de necunoscut am ales să realizez o cercetare calitativă. Septimiu

Chelcea dă definiţia cercetării calitative citându-i pe Norman K. Denzi şi Yvona S. Lincoln:

„Cercetarea calitativă este concentrarea mai multor metode, implicând o abordare

intrepretativă şi naturalistă a subiectului cercetat. Aceasta însemnând o studiere a lucrurilor în

mediul lor natural, încercând să se înţeleagă sau să se interpreteze fenomenele în termenii

semnificaţiilor pe care oamenii le investesc” (Chelcea, 2004, p.72). Metoda de cercetare este

definită ca: „modul de cercetare, sistemul de cunoaştere şi transformare a realităţii obiective.”

(Chelcea, 2004, p. 60). Metoda utilizată de mine în cercetare este ancheta sociologică. Ca

tehnică, „demersul operaţional al abordării fenomenelor de studiu” (Chelcea, 2004, p. 61) am

ales interviul structurat, iar instrumentul este ghidul de interviu (vezi Anexa 1). Am utilizat

interviul deoarece am considerat că răspunsurile obţinute în urma aplicării oferă o gamă mai

largă de informaţii. De asemenea astfel am putut să analizez şi comportamentul non-verbal al

respondenţilor care asociat răspunsurilor oferă o imagine de ansamblu asupra subiectului

studiat. Am utilizat un interviu cu 20 de întrebări cu răspunsuri deschise. Întrebările s-au

45

concentrat în principal pe programele de reintegrare, (existenţa, scopul lor, utilitatea,

dezavantaje) văzute prin prisma deţinuţilor. Pe lângă problema programelor de reintegrare,

interviul mai tratează două aspecte importante: modul în care deţinuţii apreciază mediul

penitenciar şi percepţia pe care o au aceştia despre perioada de după eliberare. Respondenţii la

interviu au fost în număr de 6 (5 dintre ei din cadrul regimului închis, iar unul aflat în regim

de detenţie semi-deschis). Dintre respondenţi 5 erau închişi pentru omor, iar celălalt pentru

tâlhărie. Eşantionarea a fost una de convenienţă, eşantionul fiind unul „nereprezentativ

compus din persoanele disponibile” (Chelcea, 2004 , p. 634). S-a apelat la acest tip de

eşantionare din motive de siguranţă. Cei şase deţinuţi au fost selectaţi de psiholog şi educator

deoarece s-a considerat că nu reprezentau un pericol. Interviul a fost aplicat în acelaşi loc cu

toti subiecţii (clubul deţinuţilor), sub supravegherea unui cadru. Înainte de a începe interviul,

cadrul care era prezent i-a informat pe respondenţi ce urmează să se întâmple. Apoi le-am

povestit puţin despre tema pe care urma să o abordez împreună cu ei şi despre cât de

importante sunt răspunsurile lor cât mai sincere. Aplicarea interviurilor a decurs foarte bine,

cu mici intervenţii de clarificare la unele întrebări. Intervievaţii au fost cooperanţi, unii dintre

ei scoţând la lumină poveşti de viaţă foarte interesante. În general nu s-a simţit în răspusurile

acestora vreun efect datorat prezenţei cadrului. Toţi erau destul de relaxaţi, iar argumentarea

tuturor răspunsurilor şi comportamentul non-verbal în acord cu informaţiile furnizate nu au

indicat în niciun fel că încearcă să falsifice răspunsurile.

Am utilizat şi datele obţinute prin observaţia spontană, pentru a putea să

completez informaţiile obţinute din interviuri şi discuţiile cu personalul.

Evaluarea programelor este una centrată pe beneficiari, întrucât mi se pare că

este foarte important ca deţinutul să fie mulţumit de un anumit program pentru a accepta să

participe la el.

4.6. Operaţionalizare conceptelor:

Evaluare – totalitatea activităţilor prin care se arată în ce măsură anumite

programe şi-au atins obiectivele fixate.

Program – ansamblu de activităţi desfăşurate într-o perioadă stabilită de timp,

cu implicarea unor cantităţi prestabilite de resurse (umane, financiare, materiale) în vederea

rezolvării unor probleme.

46

Reintegrare socială – este procesul prin care un individ ce aparţine unui grup

deviant este sprijinit să adopte un comportament dezirabil, devenind un membu responsabil şi

activ al societăţii.

4.7. Analiza datelor:

Analiza datelor este o parte foarte importantă a cercetării, mai ales în

cercetarea de tip calitativ care oferă informaţii numeroase. Analiza trebuie realizată cu mare

atenţie pentru a nu pierde din vedere datele esenţiale. Pe baza procesului de analiză sunt

elaborate concluziile cercetării, de aceea orice eroare în această fază poate duce la concluzii

greşite.

Am ales să structurez datele culese în urma interviurilor în funcţie de

obiectivele propuse. Astfel că pentru a scoate în evidenţă aspecte ale mediului penitenciar şi

influenţa lor asupra deţinuţilor am grupat primii patru itemi ai interviului. În ceea ce priveşte

cel de-al doilea obiectiv, o să mă bazez pe răspunsurile date de către deţinuţi cu privire la

programele de reintegrare şi pe discuţiile purtate cu psihologul instituţiei şi cu unul dintre

educatori. În ceea ce priveşte evaluarea programelor de reintegrare, o să tratez răspunsurile la

itemii 5-16 şi la 20. Pentru a evidenţia atitudinea deţinuţilor faţă de viitor şi principalele

dificultăţi cu care cred aceştia că se vor confrunta la ieşirea din penitenciar, o să tratez

răspunsurile la întrebările 17-19. Voi face întâi o analiză a răspunsurilor pe fiecare item în

parte pentru ca apoi să le grupez pe obiective.

Răspunsurile de la primul item indică faptul că relaţiile şi condiţiile din mediul

penitenciar sunt unele acceptabile pentru cei intervievaţi. Subiectul 1 a evidenţiat faptul că

pentru el mediul penitenciar a însemnat o întorsătură fericită pe care viaţa sa a luat-o „De

când am intrat, viaţa mea a luat o întorsătură din fericire plăcută, datorită faptului că mi-am

dat seama că s-a întâmplat ceva în trecutul meu… m-au ajutat şi alţii. [..] M-am descoperit

ca om [..]”. În ceea ce priveşte relaţiile cu ceilalţi deţinuţi şi cu personalul acestea sunt unele

bune deoarece consideră că are ce să înveţe de la cadre „am de învăţat pentru că sunt oameni

pregătiţi, cu experienţă”, iar în relaţiile cu colegii încearcă să se facă plăcut. Cel de-al treilea

subiect a fost singurul care a apreciat că „Viaţa aici nu e simplă, e dură şi trebuie trecută.”,

însă deşi apreciază viaţa ca fiind dură, despre relaţiile cu ceilalţi spune că sunt unele pozitive:

cadrele l-au sprijinit să îşi îndrepte greşelile şi i-au acordat încrederea lor, iar cu colegii nu a

intrat în niciun conflict, existând doar mici neînţelegeri. Restul de 4 respondenţi apreciază

viaţa în penitenciar: acceptabilă, satisfăcătoare sau bună din toate punctele de vedere.

47

Consideră că singurele lucruri care ar trebui îmbunătăţite sunt: posibilităţile de muncă

(creşterea numărului acestora) și sporirea colaborării cadrelor cu deţinutul.

Cea de-a doua întrebare are ca scop scoaterea în evidenţă a aspectelor din viaţa

liberă cărora deţinuţii le duc dorul. Patru dintre respondenţi menţionează libertatea, familia

adună şi ea patru voturi, iar restul aspectelor sunt: lipsa ieşirilor în natură, „micile activităţi pe

care nu le luam în seamă afară, dar aici le ducem dorul”. Am observat că este foarte dificil

pentru aceste persoane să menţioneze ce le lipseşte, deoarece aproape toţi tind să spună iniţial:

totul.

Cum spuneam la partea teoretică, mediul penitenciar este unul în care individul

este expus la modele negative. Am încercat să văd care sunt lucrurile pe care aceștia le-au

învățat în penitenciar (atât bune cât si rele) și la ce modele negative pot fi expuși cei mai slabi.

Primul subiect a afirmat că se ferește de lucrurile negative, dar că a învățat în perioada de

încarcerare „lucruri bune, cât n-aş fi învăţat în 10 vieţi (şcoala vieţii, respect, conduită

socială, familială, rostul meu pe acest pământ, ţelul meu, tot ceea ce trebuie să fac eu ca om

pe acest pământ)”. Ceilalţi respondenţi de asemenea s-au declarat neinfluenţaţi de lucruri

negative, dar au specificat că există riscul să îţi strici vocabularul, să fii expus la sentimente

de ură, invidie, injurii, jigniri ale cadrelor, să îţi pierzi demnitatea umană. Dintre învăţăturile

pozitive sunt menţionate: preţuirea celor dragi, răbdarea, un mod de gândire matur, metode de

prevenire a unor probleme, anumite activităţi (construcţiile din beţisoare, din mărgeluţe). Am

văzut că persoanele intervievate subliniază părţile bune ale mediului de detenţie. Parcă nu ar

exista pentru ei părţi rele.

Prin formularea celei de-a patra întrebari, am încercat să observ care sunt

activităţile principale ale celor aflaţi în penitenciar. Acestea sunt din cele mai diverse. Am

remarcat că fiecare găseşte ceva în care să se refugieze. Câteva exemple ar putea fi: studiul

Bibliei sau altor cărţi de rugăciuni („studiez Biblia, cărţile bisericesti, rugăciune” - subiectul

1; „îmi fac rugăciunile, am trecut la credinţa adventistă de când sunt aici” – subiectul 5) ,

activiăţi practice (construcţii din beţisoare, sau mărgele), munca într-un anume domeniu (spre

exemplu: subiectul 2 ocupă postul de redactor al televiziunii cu circuit închis), alţii

rememorează cu plăcere anumite zile („Aş povesti o zi din altă unitate de detenţie. Când am

ieşit pentru prima oară la muncă, mă simţeam la fel ca liber, doar că eram comandat, în rest

îmi vedeam de treaba mea.” – subiectul 5). Alte activităţi sunt cele care fac să treacă timpul:

uitatul la televizor, anumite jocuri (şah, remi), conversaţii cu colegii, citirea presei. După cum

spunea şi subiectul 1, zilele în detenţie sunt cam la fel, prea multe alternative de petrecere a

timpului neexistând. Cum spuneam, fiecare dintre respondenţi încearcă să găsească o

48

activitate care să facă timpul să treacă mai plăcut, deoarece timpul este singurul lucru cert pe

care îl au în închisoare. Unii pot alege să îl piardă fără vreun rost, însă exemplele celor

intervievaţi arată că se pot susţine activităţi constructive şi în acest mediu. Din toate cele

răspunse la acest set de întrebări mi-am dat seama că mediul penitenciar nu este neapărat acel

mediu prezentat în cărţile de specialitate. În Penitenciarul Colibaşi, lucrurile par să fie destul

de bune pentru deţinuţi. Nu se plâng prea mult de condiţii, relaţia cu cadrele şi colegii este în

general bună, încearcă să evite neplăcerile şi deşi le lipsesc multe din vreme când erau liberi

reuşesc să se implice în activităţi constructive, vrând să plece cu ceva bun dacă tot au petrecut

atâta timp acolo. Consider că aceştia sunt dintre cei fericiţi, întrucât doresc să facă ceva cu

timpul lor, la polul opus aflându-se cei care nu se implică în nicio activitate, lăsând zilele să

îşi urmeze cursul firesc. După părerea mea este de apreciat ce fac aceşti oameni, iar ceilalţi ar

trebui să le urmeze exemplul. Am trecut în revistă unele aspecte ale mediului penitenciar şi

am remarcat că acesta nu este aşa de constrângător până la urmă. Condiţiile sunt acceptabile,

cadrele fac eforturi să se ridice la înălţimea aşteptărilor, deşi poate nu reuşesc mereu, fiecare

dintre cei care au răspuns, încercând să îşi facă viaţa mai uşoară, evitând conflictele. Mediul

penitenciar poate să aibă şi efecte pozitive asupra individului, cu condiţia ca acesta să vrea să

folosească experienţa în mod constructiv. Niciunul dintre cei intervievaţi nu părea

deznădăjduit aşa cum mă aşteptam.

Urmează să trec în revistă principalele programe şi activităţi disponibile

încarceraţilor de la penitenciarul Colibaşi. O să folosesc informaţiile din interviuri şi

informaţiile oferite de persoanele care pun în aplicare programele. Există o gamă destul de

variată de programe şi activităţi, iar părerea de rău a cadrelor care se ocupă cu reeducarea este

că nu reuşesc să facă mai mult, întrucât sunt foarte puţine în raport cu sarcinile. Acest aspect

este din cauza fluctuaţiei de personal.

Luând în considerare răspunsurile la itemul 8 al interviului voi prezenta succint

programele pe care le oferă mediul penitenciar. Sunt menţionate activităţile educative:

„Educosan” – educaţie pentru sănătate, „Educolex” – deţinuţi învaţă despre legile din

penitenciare. De asemenea se desfăşoară programe de şcolarizare, de doi ani existând chiar

posibilitatea efectuării studiilor universitare în penitenciar. Concursuri de cultură generală,

care au o anumită tematică în funcţie de luna respectivă. De asemenea sunt efectuate cursuri

de calificare/recalificare în anumite meserii (croitorie, tâmplărie, zidărie, forjor, electrician la

un momentdat existând şi cursuri de operare calculator). Problema acestor cursuri este că se

realizează doar cu cei care sunt foarte aproape de eliberare (pentru a fi în acord cu cerinţele

pieţei muncii şi pentru a nu se uita deprinderile dobândite), iar celor care au deja o meserie la

49

bază nu li se acordă diplome chiar dacă participă la aceste cursuri. Un alt tip de programe sunt

cele sportive. Deţinuţii au posibilitatea de a juca fotbal, echipa penitenciarului fiind una destul

de bine pregătită, au aparate de fitness pe care le pot utiliza (mai ales cei de la semi-deschis),

însă există o problemă şi în acest domeniu, deoarece nu toţi sunt capabili facă efort fizic.

Subiectul 6 prezintă o potenţială soluţie: „Să scoată la club activităţi sportive, pentru şah,

remi, măcar o dată pe săptămână. Să fie concurs pe camere şi învingătorul să joace pe

puşcărie.” Mai există activităţi artistice care se desfăşoară la club. Dintre acestea fac parte:

pictura, desenele, elaborarea revistei, sculptură, anumite piese de teatru (cu care se merge şi

înafara penitenciarului) şi construitul din beţişoare şi din mărgeluţe. Aceste programe au rol

de terapie deoarece relaxează individul, îl fac mai sociabil. Deţinuţii afirmă şi existenţa

programelor terapeutice, desfăşurate în prezenţa psihologului (de exemplu unul pentru

reducerea violenţei), care au rolul de a diminua comportamentele negative şi de a promova

modele dezirabile. Din discuţiile cu psihologul, educatorul, deţinuţii şi din ceea ce am putut

observa în scurtul timp în care am avut acces în penitenciarul Colibaşi, programele sunt puse

în practică, am putut observa cum deţinuţii plecau la fotbal, cum îl abordau pe domnul

psiholog pentru a-i introduce şi pe ei într-un program. Consider deci că există o gamă destul

de largă de activităţi disponibile pentru cei care doresc să îşi petreacă perioada de detenţie

într-un mod constructiv.

Cu privire la evaluarea programelor de reintegrare socială, cel de-al treilea

obiectiv al meu voi face analiza răspunsurilor de la al doilea set de întrebări 5-15. Este partea

cea mai întinsă a interviului, deoarece, aceasta este tema pe care am ales să o aprofundez.

După cum am arătat la partea teoretică, evaluarea constă în măsurarea gradului în care un

program şi-a atins obiectivele. Tot la partea teoretică am trecut în revistă formele pe care le

poate lua procesul de evaluare în funcţie de scop. Astfel am căutat să evidenţiez gradul de

satisfacţie al deţinuţilor în legătură cu programele desfăşurate în penitenciar, adică forma de

evaluare centrată pe clienţi. Întrebările din această secţiune a interviului se referă la

aprecierile deţinuţilor cu privire la: gradul de utilitate al programelor, la cât de bine răspund

acestea nevoilor şi aşteptărilor, ce comportamente a reuşit să schimbe programul, dacă s-au

căpătat noi abilităţi în urma participării la programe, cum consideră condamnaţii că îi va ajuta

programul în momentul eliberării. Este important şi la ce programe sau actvităţi participă

deţinuţii sau de existenţa căror programe ştiu, deoarece este posibil ca dintr-un motiv sau altul

aceştia să nu participe la vreun program.

Întrebarea 5 se referă strict la acele activităţi la care au participat deţinuţii pe

durata şederii lor în penitenciar. O să reproduc o parte dintre răspunsurile celor 6 pentru a

50

vedea care sunt aceste activităţi. Subiectul 1 afirmă ca a participat la „Toate activităţile la

care am fost chemat: spectacole, jocuri artistice, activităţi social educative”. Cel de-al doilea

subiect are şi el o activitate impresionantă de când este în penitenciar „Foarte multe

concursuri de cultură generală, cursuri pentru educaţie între egali (HIV, BTS), am fost un an

în trupa de teatru în Arad, am avut reprezentaţii în Bucureşti, am fost în corul bisericii în

Arad, în Oradea am avut emisiune radio săptămânal, am participat la diverse concursuri, am

facut lucrări artistice, mărţişoare de diferite modele.” Subiectul 4 are o poveste foarte

interesantă. Condamnat pentru omor, a executat o parte din sentință în Grecia, unde a învățat

să facă adevărate opere de artă (construcții cu bețișoare şi cu mărgele). Când a fost transferat a

adus cu sine această tehnică şi i-a învăţat şi pe alţii. „Eu am venit de cinci ani şi de atunci

penitenciarul a cumpărat biluţe şi inventăm orice.” Tot el se ocupă de revista penitenciarului,

făcând toate desenele de mână. Colegul său mai tânăr, condamnat pentru tâlhărie, a învăţat

aceste metode: „În general lucrez toată ziua, îmi petrec timpul construind din beţişoare.

Această activitate are rol de terapie, relaxare psihică, mă ajută să merg pe o linie dreaptă.”

– Subiectul 3. Ceilalţi doi respondenţi au pus accentul pe activităţi precum: cele sportive,

lectură, cursuri biblice, diferite concursuri şi cursuri de specializare. „Merg la bibliotecă, am

participat la activităţi, cursuri biblice, sportive, calificare: forjor, electrician.”- subiectul 6.

„Am participat la activităţi sportive, la concursuri (educaţia bunului cetăţean, pe teme

religioase, de istorie).”- subiectul 5.

Răspunsurile la întrebarea 6 au fost toate în favoarea implicării. Toţi cei şase

au luat parte la acele activităţi pentru că le-a făcut plăcere şi pentru că s-au simţit implicaţi.

Niciunul nu a făcut ceva doar pentru a trece timpul mai repede şi toţi au spus că dacă nu îţi

place o activitate mai bine nu o faci. „Dacă nu îţi place nu... trebuie să îţi placă...”-

subiectul 4.

Itemul 7 se referă la activităţile pe care le susţin aceştia în prezent şi la modul

în care cred că îi vor ajuta aceste activităţi să facă faţă după eliberare. Subiectul 1 povesteşte

cum a lucrat vreme de 7 ani şi jumătate în biserica penitenciarului şi doreşte ca la ieşire să

urmeze calea Lui Dumnezeu. De asemenea crede că discuţiile pe care le poartă cu colegii de

detenţie, legate de viitor şi de ce ar putea să facă mai bine, îl vor ajuta să plece din închisoare

cu ceva bun. De asemenea se bazează pe Dumnezeu să îi scoată în cale o persoană cu care să

îşi îndeplinească o familie. Cel de-al doilea consideră că meseria pe care o practică aici de

redactor TV la televiziunea Expres TV (televiziune cu circuit închis în penitenciarul Colibaşi)

îl ajută putând să o practice şi afară. Cel mai tânăr dintre respondenţi spune că toate lucrurile

te ajută odată şi-odată. Poate că unii le consideră neînsemnate, dar pentru el sunt nişte meserii

51

(se referă la activităţile cu biluţe si beţisoare). Ceilalţi doi consideră că prin activităţile

prestate şi-au îmbunătăţit cunoştinţele (unul dintre ei pune accentul pe şcoala profesională pe

care a făcut-o) şi comportamentul. Se pare că fiecare găseşte ceva bun în toată perioada asta,

care să îi fie de ajutor şi după eliberare.

Răspunsurile la întrebarea 8 le-am analizat mai devreme când am vorbit despre

programele din penitenciar. O concluzie a fost că toţi deţinuţii ştiu de existenţa programelor şi

activităţilor pe care le aplică personalul pentru a-i pregăti pentru eliberare. Următoarea

întrebare se referă la participarea la programe. În general există unele probleme cu privire la

participarea la programe. Deoarece unele persoane au o meserie de afară sau mai au multă

vreme până la eliberare nu pot să participe la programele de calificare. Acestea se fac la o

distanţă cât mai mică de ziua ieşirii din detenţie pentru a fi de actualitate în ceea ce priveşte

cerinţele de pe piaţa muncii sau pentru a nu se uita cele învăţate. Mai sunt aşa-numitele

programe de terapii ocupaţionale la care, după cum am spus doi dintre respondenţi participă.

Chiar dacă unii nu sunt încadraţi în niciun program, deţinuţii consideră că

acestea sunt utile. „Sunt foarte utile, pentru că omul iese cu o diplomă deprins în meseria

respectivă pentru care s-a pregătit în penitenciar.”- subiectul 1. Utilitatea este acceptată şi de

al doilea subiect dar cu o excepţie: „Categoric pentru că întotdeauna este bine să înveţi ceva.

Sunt de folos celor care vor să facă ceva cu viaţa lor. Cei care sunt cu 7-10 intrări le fac doar

aşa. Cei care vor să îşi refacă viaţa sunt stimulaţi de aceste programe.” Programele sunt

apreciate pentru că te ajută să socializezi, să îţi păstrezi nivelul de cunoştinţe, fie pentru

motivul că „decât să înveţi lucruri rele, mai bine să înveţi lucruri bune”. Şi faptul că practica

ajută este menţionat de către cel de-al şaselea respondent. Concluzia ar fi că programele sunt

utile însă pentru cei care vor să schimbe ceva la ei. Se învaţă lucruri bune, iar prin practicarea

lor împreună cu alţii devi mai sociabil, sau în ceea ce priveşte programele de

calificare/recalificare ai o diplomă pe care o poţi utiliza să te angajezi la ieşire.

În legătură cu efectele pe care le au programele au fost formulate şi întrebările

11-13. Acestea se axează pe schimbările care survin în ceea ce priveşte abilităţile,

comportamentul sau rezolvarea unor probleme. La această categorie de itemi opiniile sunt

împărţite. Subiectul 3 afirmă că prin participare la programul de terapii ocupaţionale a reuşit

să devină mai calm, mai relaxat, mai sociabil. Comportamentul său imatur care l-a adus în

penitenciar s-a modificat şi consideră că este meritul activităţilor şi noului mediu. Întrebat

dacă programul l-a ajutat să rezolve probleme importante spune că: „E o chestie şi de psihic.

Astfel te ajută: apar probleme pe acasă, iubita are vreo acţiune care nu îmi place... având în

vedere că există o ocupaţie treci peste starea proastă, te ajută moral şi psihic.” Colegul său

52

de la care a învăţat să construiască spune aceleaşi lucruri despre sine: este mai sociabil, îi

trece supărarea dacă munceşte, îl relaxează. Consideră că la nivel comportamental nu au

apărut schimbări, dar în ceea ce priveşte itemul 13 spune că o problemă importantă a fost

rezolvată: „Am trecut de la maximă siguranţă la regim închis, că urmare a comportamentului

şi activităţii prestate. Dacă nu participi la activităţi care să te evidenţieze nu poti trece de la

un regim la altul.”- subiectul 4. Subiectul 2, participă la concursuri şi consideră că acestea

produc anumite schimbări la nivelul abilităţilor „Mai multă manevrabilitate, creaţie, la

concursuri şi restul programelor stimularea creierului, îţi arată că eşti încă om şi dacă nu

evoluezi, măcar să nu involuezi.” şi comportamentului deoarece presupun un orar ceea ce

implică disciplină. Trei din cei şase intervievaţi vorbesc despre efectele pozitive ale

programelor în care sunt implicaţi. Ceilalţi neparticipând la activităţi nu au putut să răspundă

la întrebările ce vizau schimbări comportamentale probleme rezolvate sau abilităţi dobândite.

Itemul 14 încearcă să scoată în evidenţă gradul în care programele desfăşurate

în penitenciar răspund nevoilor şi aşteptărilor deţinuţilor. Răspunsurile sunt destul de diferite,

astfel că subiecţii 4 şi 6 dau nişte răspunsuri foarte scurte. Fiecare spune că programele

răspund nevoilor deţinuţilor şi precizează şi nevoia căreia îi răspund: detensionare, nevoia de

a face ceva şi respectiv de integrare în societate. Subiectul 2 şi subiectul 5 găsesc şi puncte

mai puţin bune ale programelor în ceea ce priveşte nevoile şi aşteptările deţinuţilor. Subiectul

2 afirmă că în mare parte programele răspund nevoilor şi aşteptărilor, însă nu există interes

din partea deţinuţilor „Dacă s-ar implica toţi s-ar găsi programe. Bunăvoinţă din partea lor

să fie.” Părerea celui de-al cincilea respondent este una destul de importantă, întrucât el

consideră că programele răspund nevoilor şi aşteptărilor în mică măsură: „Suntem persoane

diferite, cu pedepse diferite. Ar trebui să se facă programe pentru diferite categorii de oameni.

Programele sunt şablonate. Ar trebui să se adreseze individului sau grupului de indivizi. Spre

exemplu eu nu mai sunt aşa de tânăr să pot juca fotbal astfel că ar trebui să existe activităţi

sportive şi pentru noi.” Această ultimă părere mi se pare foarte relevantă pentru cercetarea pe

care mi-am propus-o, întrucât pot să scot în evidenţă şi anumite minusuri ale programelor.

Am remarcat că în general punctele de vedere tind să fie destul de diferite. Poate pentru că şi

nevoile indvizilor sunt diferite, fiecare îşi formulează opiniile în funcţie de acest lucru.

Răspunsurile la cea de-a cincisprezecea întrebare nu oferă vreo informaţie

relevantă pentru cercetare. Pot doar să notez că este permis accesul la bibliotecă, televizor,

surse radio şi presă scrisă, însă nu există un anume tip de informaţii căutate. Dintre sursele

menţionate mai sus televizorul este în topul preferinţelor, biblioteca trecând la finalul listei.

Informaţiile sunt diverse: de natură religioasă, ştiri, filme, fotbal, divertisment.

53

Am încadrat în această categorie şi ultimul item al interviului, cel referitor la

sugestiile pentru îmbunătăţirea programelor de reintegrare. Iniţial această întrebare îi cam

debusolează pe deţinuţi, deoarece parcă nu ştiu ce ar trebui să răspundă sau dacă să zică ce îi

deranjează. Nu prea văd cum s-ar putea schimba ceva, deci nu are rost să răspundă, sau mai

sunt cei care afirmă că din moment ce factorii de decizie nu se gândesc la ce ar trebui făcut, ce

rost are să se gândească ei. Câteva dintre schimbările propuse le-am menţionat şi mai devreme:

mai multă încredere din partea cadrelor şi individualizarea programelor astfel încât să

răspundă nevoilor fiecăruia. Subiectul 1 are un punct de vedere care merită reţinut de noi toţi

în relaţiile cu ceilalţi. Susţine că personalul ar trebui să fie mai apropiaţi de deţinuţi, să pună

mai mult suflet şi să îi trateze „ca pe nişte oameni cărora nu li s-ar fi întâmplat nimic. Cum

poţi tu, să reeduci un om, să îl readuci pe calea cea bună, cum poţi să-l respecţi, dacă tu nu

ştii să te respecţi pe tine?” Cel de-al doilea respondent îşi menţine poziţia, specificând că

trebuie să existe bunăvoinţă din partea celor ce participă, că programe există. Subiectul 6

propune ca deţinuţii să fie scoşi la muncă, deoarece altfel cei de la regimul închis nu au nicio

şansă să îşi reducă pedeapsa. Un alt punct de vedere vine de la cel mai tânăr subiect. Acesta

consideră că trebuie să petreci cât mai mult timp învăţând pentru că el prin participare la

programe a reuşit să îşi schimbe comportamentul şi viaţa. De asemenea el consideră că

fluctuaţiile de personal şi numărul redus al acestora trebuie înţelese. Cele mai multe referiri

tind să fie făcute cu privire la cadre. Se sugerează o apropiere mai mare a acestora de indivizi,

tratarea şi valorizarea deținuților ca fiinţe umane. Deşi se menţionează că trebuie înţeleasă

fluctuaţia de personal şi numărul redus al acestora, se vorbeşte despre ea ca de o problemă a

implementării programelor. Însuşi educatorul menţionează lipsa personalului ca un

impediment în desfăşurarea acestor activităţi.

Din ce am observat analizând răspunsurile la itemii referitori la programele de

reintegrare reiese că la Penitenciarul Colibaşi sunt implementate numeroase programe, pe care

deţinuţii le consideră utile din anumite puncte de vedere. Totuşi sunt trasate şi anumite direcţii

de schimbare a acestor activităţi.

Ultimul obiectiv se referă la modul în care percep deținuții viitorul lor după

ieșirea din penitenciar. Am putut să descopăr lucruri diferite de cele pe care le așteptam.

Credeam că o să descopăr niște persoane care se gândesc la viitor cu teamă sau deznădejde,

care nu mai văd nimic bun după eliberare. Lucrurile nu au stat deloc aşa, din discuţii reieşind

că deşi dificultăţile sunt conştientizate, se păstreză optimismul. Voi analiza în cele ce urmează

răspunsurile la întrebările 16-19.

54

Prima întrebare din acest set se referă la sentimentele care îi încearcă pe

indivizi când se gândesc la ziua eliberării. Sentimentele sunt diferite: nerăbdare, fericire,

libertate (să nu mai fie nevoie să te trezeşti sau să te culci la program), sentimentul că te-ai

născut a doua oară (că ai posibilitatea să iei viaţa de la capăt). Subiectul 3 doreşte ca în

momentul eliberării să aibă o perioadă în care să fie singur şi să se pună la curent cu toate

schimbările survenite în lipsa sa.

Răspunsurile la întrebarea 17 se referă la modul în care cei şase văd relaţiile cu

familia, angajarea și integrarea în comunitate după eliberare. Fiecare are un anumit scenariu în

minte când vorbeşte de ziua eliberării. Toţi se gândesc la familie, în sânul căreia vor ajunge, la

profesia de care trebuie să se ocupe. În ceea ce priveşte relaţiile cu comunitatea sunt conştienţi

că vor fi priviţi altfel, însă nu le pasă, deoarece dacă cei apropiaţi (familie, prieteni) le sunt

alături pot să treacă peste orice „Atâta timp cât este familia aproape, restul nu mai contează.”

Subiectul 1 este de părere că după eliberare depinde de fiecare să demonstreze că merită să fie

acceptat de ceilalți. „Toată această problemă rămâne că noi după ce ieșim de aici să facem

tot ce ne stă în putință să demonstrăm că merităm, că suntem pregătiți să trăim în oamenii

care nu au avut probleme cu justiţia. O ușă închisă nu înseamnă că trebuie să renunţi. u

există nu se poate şi dacă vreau să mă ajut cu ceva acela sunt eu.” Am văzut că cei şase

deţinuţi văd viitorul destul de frumos, considerând că alături de familie sau prieteni vor trece

peste toate obstacolele.

Prin utilizarea itemului 18 am dorit să evidenţiez principalele dificultăţi cu care

cred subiecţii că se vor confrunta după eliberare. Primul subiect spune că „Per ansamblu toate

sunt şi pot să le trec şi la capitolul dificultăţi, pentru că orice început este greu în viaţă, totul

este greu dacă priveşti lucrurile cu ușurinţă şi aştepti să ţi se ofere, să vină pe tavă.”

Consideră că dificultăţile apar pentru cei care au impresia că ei sunt nişte oameni foarte

importanţi şi nu acceptă o slujbă care implică muncă, vor ceva mult mai bun deoarece cred ei

că merită. Tot la probleme cu angajarea se referă şi respondenţii 2, 5 şi 6. Cinci dintre ei văd

mentalitatea oamenilor ca pe un obstacol în ceea ce priveşte integrarea profesională. Singurul

care afirmă „ u vreau să mă gândesc la piedici. E că şi cum m-aș gândi dinainte la eşec.”

este cel de-al treilea subiect. Dacă trebuie să se gândească la dificultăţi, principala problemă

este confruntarea cu părerea celor din jur. În România societatea nu este educată să îi

primească pe infractori. Nici măcar nu li se oferă şansa să demonstreze că s-au schimbat,

astfel comunitatea în loc să se implice în recuperarea unui membru, prin stigmatizare şi

izolare unui fost deţinut poate să participe la recidiva acestuia.

55

Ultima întrebare în legătură cu viitorul este singura la care toţi cei intervievaţi

au răspuns „NU!”. Cel mai relevant mi se pare răspunsul subiectului 3 „Cui ar putea să îi

lipsească un colţișor dintr-un cosmar? Dacă am fost în relaţii bune cu o persoană de aici ne

vom întâlni şi afară.” S-ar părea că persoanele aflate în detenţie nu simt că nu o să poată face

faţă după eliberare. Ei în principal văd partea bună a lucrurilor, considerând că dificultăţile se

pot depăşi alături de cei dragi. Toţi aşteaptă cu nerăbdare eliberarea, unii dintre ei având

planuri concrete de viitor. Subiectul 1 afirmă: „ca plan de viitor îmi mai doresc să ofer

copiilor mei față de care am greșit o reparație materială pentru că suferința şi lipsa mea nu

mai am cum să le schimb.”

Experienţa de la Penitenciarul Colibaşi a depăşit cu mult ceea ce am citit. Am

avut ocazia să văd cum stau lucrurile cu privire la anumite aspecte întâlnite doar în cărţi.

Poate că este un caz singular, însă este cu siguranţă un caz fericit. Deţinuţii cu care am putut

colabora în realizarea cercetării au făcut ca mediul acesta să pară mai puţin înfiorător.

Condiţiile au fost apreciare ca fiind bune, programele prezentate într-o lumină pozitivă, iar

viitorul văzut ca o nouă şansă, nu ca un obstacol.

Prezint în cele ce urmează câteva dintre concluziile la care am ajuns realizând

cercetarea de la Penitenciarul Colibaşi.

4.8. Concluziile cercetării:

Din analiza datelor se pot extrage următoarele concluzii:

• În Penitenciarul Colibași, deținuții apreciază condiţiile de viaţă şi relaţiile cu

personalul şi colegii ca fiind satisfăcătoare.

• Odată cu intrarea în detenţie condamnaţii simt foarte puternic lipsa familiei şi

libertăţii, valorizând chiar şi lucrurile mărunte pe care noi, oamenii liberi nu le

luăm în seamă.

• Deşi nu contestă posibilitatea expunerii la modele negative, cei intervievaţi au

afirmat că doresc să folosescă perioada de detenţie într-un mod constructiv.

• Din descrierea unei zile de detenţie, a reieşit că pe lângă programul obligatoriu

(orele de trezire şi stingere, mesele, apelul de seară) fiecare deţinut îşi găseşte

refugiul într-o activitate, pentru ca timpul să treacă într-un mod plăcut.

56

• Discuţiile cu educatorii şi cei şase deţinuţi precum şi confruntarea întâmplătoare,

cu unele dintre situaţiile din Penitenciarul Colibaşi, au scos în evidenţă un număr

însemnat de activităţi şi programe realizate în vederea reintegrării/reabilitării

deţinuților. Dintre acestea menţionez: posibilitatea continuării studiilor (inclusiv

nivelul universitar), programele educative, cursuri de calificare/recalificare,

activităţi sportive, concursuri pe diferite teme, programe de terapie, activităţi

artistice etc.

• De-a lungul perioadei de detenţie cei şase deţinuţi au participat la diferite activităţi,

specificând că participarea s-a datorat unor motive intrinseci cum ar fi: petrecerea

timpului într-un mod plăcut, să simtă că fac ceva pentru ei înşişi, detensionarea,

testarea limitelor personale.

• Subiecţii consideră că activităţile desfăşurate le vor fi de folos şi după eliberare:

Subiectul 1, consideră că apropierea de Dumnezeu şi planurile făcute pe parcursul

discuţiilor cu alţii îl vor ajuta în schimbarea comportamentului în bine şi

întemeierea unei noi familii. Subiecţii 2, 4 şi 6 consideră că ceea ce fac în prezent,

îi va ajuta la integrarea socio-profesională. Subiectul 5 consideră că pe baza

activităţilor la care a participat comportamentul şi cunoştinţele sale s-au

îmbunătăţit. Cel mai tânăr respondent consideră că totul este de folos la un

momentdat.

• Deşi nu toţi respondenţii participă la vreun program, cu toţii le apreciază ca fiind

utile în ceea ce priveşte: îmbunătăţirea comportamentului, susţinerea morală,

relaxare, dobândirea unei calificări. Subiectul 2 face însă o precizare: utilitatea

depinde şi de dorinţa de schimbare a individului.

• Motivele care îi împiedică pe respondenţi să participe la programe sunt: efectuarea

acestora cât mai aproape de momentul eliberării, faptul că au o meserie de bază ce

nu le permite dobândirea altei diplome, faptul că programele sunt „şablonate”

neluând în considerare diferenţele dintre indivizi.

• Cei trei intervievaţi care participă la anumite programe recunosc meritul acestora

în: dobândirea de noi abilităţi (sociabilitate, relaxare), schimbarea în bine a

comportamentului (reducerea impulsivităţii) şi în rezolvarea unor probleme

importante (trecerea de la un regim de detenţie la altul mai permisiv).

• În ceea ce priveşte gradul în care programele răspund nevoilor şi aştepărilor celor

încarceraţi, trei dintre ei sunt satisfăcuţi de serviciile oferite şi consideră că

57

programele răspund şi nevoilor celorlalţi colegi. Subiectul 5 afirmă că modul

standardizat în care sunt construite programele le face necorespunzătoare în raport

cu nevoile şi aşteptările deţinuţilor.

• Subiecţii se gândesc cu optimism la ziua eliberării, imaginând planuri de viitor

alături de familie şi prieteni. Singura dificultate pe care respondenţii o reclamă

atunci când vine vorba de reintegrarea socială se referă la incapacitatea societăţii

româneşti de a-i primi pe foştii deţinuţi.

• Se observă că persoanele intervievate sunt reţinute în a emite sugestii de

îmbunătăţire a programelor fie pentru că sunt mulţumiţi cu situaţia, fie pentru că

nu se simt în măsură. Totuşi aceştia apreciază că o relaţie mai apropiată cu

personalul ar avea un efect benefic.

Consider că pe baza celor spuse anterior putem spune că la Penitenciarul Colibaşi,

programele derulate îşi îndeplinesc rolul de a-i sprijini pe deţinuţi să facă faţă eliberării.

4.9. Experienţa cercetării:

Cercetarea realizată, nu numai că a fost prima cercetare pe care am realizat-o

individual (în sensul că nu a fost realizată în echipă), dar cu acest prilej am ajuns pentru prima

dată într-un penitenciar. Penitenciarul Colibaşi, este situat în oraşul Mioveni, cartierul

Mioveni. Am trecut de foarte multe ori pe lângă această instituţie şi poate de cele mai multe

ori mi-am imaginat cum îşi duc viaţa cei încarceraţi. Confruntarea reală cu acest spaţiu mi-a

arătat că nu poţi să îţi formezi o părere apropiată de realitate dacă nu ai intrat măcar o dată

acolo. Până de curând vorbeam de penitenciar pe baza unor cărţi sau filme. Acum pot spune

că opiniile mele erau destul de diferite de ceea ce am întâlnit la Penitenciarul Colibaşi. De

afară se vedeau doar zidurile impozante, cu sârmă ghimpată deasupra, turla bisericuţei şi

locurile din care gardienii înarmaţi supravegheau orice mişcare. Întotdeauna am considerat că

persoanele de acolo au o viaţă plină de lipsuri, dar consideram că majoritatea merită. Poate de

multe ori i-am stigmatizat pe cei de acolo. Nu am crezut că în acest mediu poţi să descoperi

oameni excepţionali. Oameni cu care poţi să comunici mai bine decât cu mulţi dintre cei aflaţi

în libertate. Oameni pregătiţi care folosesc timpul de pedeapsă pentru a face ceva constructiv.

Mi-am dat seama că mulţi dintre noi ne formăm concepţii greşite despre condamnaţi, îi

considerăm „scursurile societăţii”, fără să fi intrat măcar o dată în contact cu ei. Pot afirma că

am rămas impresionată de acestă experienţă.

58

Prima zi în care am ajuns la uşa penitenciarului eram foarte dezorientată. Nu

ştiam cum să anunţ prezenţa mea acolo. La una dintre cele două uşi erau aşezaţi vizitatorii,

rudele şi prietenii celor încarceraţi, cu sacoşele pline de mâncare, haine şi sucuri. Am fost

îndrumată de o persoană să sun la uşa pe care intră cadrele şi să aştept să mi se răspundă. Am

sunat şi după câteva un timp s-a deschis vizorul. Am precizat scopul pentru care eram acolo şi

mi s-a spus să aştept. La un moment dat s-a deschis uşa şi mi s-a dat voie să intru. Am trecut

de control cu bine, păstrând cu mine doar adresa de la facultate un pix şi câteva foi, dintre

care una era ghidul de interviu. Am fost preluată de la poartă de unul dintre cadrele de la

departamentul de reeducare şi însoţită pe toată durata vizitei. Am remarcat pe holurile clădirii

de birouri, panourile pe care erau expuse mărţişoare sau desene ale deţinuţilor. Am prezentat

adresa unei doamne inspector, care m-a asigurat că o să pot să realizez cercetarea. De

asemenea i-am vorbit acesteia despre ce doresc să fac şi i-am lăsat un ghid de interviu pentru

a-l putea analiza mai în detaliu. Mi s-a spus că o să fiu anunţată în legătură cu ziua şi ora

exactă la care să vin pentru că departamentul era destul de ocupat în acea perioadă cu

şedinţele şi activităţile, mai ales din cauza numărului redus de cadre (mulţi au considerat că

acest post este solicitant şi au ales alte profesii).

Ce-a de-a doua vizită a fost prilejul cu care l-am cunoscut pe domnul psiholog

şi am realizat primul interviu. Pentru a ajunge în zona în care se aflau deţinuţii am trecut de

încă un control. Am putut observa clădirea cu geamuri mici prevăzute cu gratii, în care se

aflau cei de la regimul de maximă siguranţă şi o seră în care erau flori şi diferite legume.

Primul interviu l-am aplicat la regim semi-deschis. M-a uimit faptul că deţinuţii erau prin

curte conversau unii cu alţii şi râdeau. Când am ajuns în clubul deţinuţilor am rămas

impresionată într-un mod plăcut. Pereţii erau plini de picturi, sculpturi, desene, reviste

realizate în totalitate de către deţinuţi. Am putut să particip la instruirea unei echipe ce urma

să vorbească elevilor despre efectele consumului de droguri. De asemenea am văzut că

deţinuţii prezintă interes faţă de programele din penitenciar, unul dintre ei rugându-l pe

domnul psiholog să îl bage şi pe el într-un program de terapie. Aveam foarte mari emoţii,

deoarece mă gândeam că poate cei care vor veni să îmi răspundă nu vor colabora şi că va

trebui să insist pentru a obţine informaţiile dorite. Interviurile s-au desfăşurat foarte bine,

singura dificultate am întâmpinat-o cu privire la notarea informaţiilor. A trebuit să notez un

volum mare de informaţii în timp ce păstram şi contactul vizual cu respondentul.

Următoarele interviuri le-am aplicat la regim închis (din motive de siguranţă),

unde am avut o altă surpriză. Celulele nu erau la fel ca cele din filmele americane. Acestea

aveau uşi mari metalice, în spatele cărora erau grijlaje de fier. În pereţi erau din loc în loc

59

spaţii rotunde (diametrul aproximativ 10 cm) care aveau grilaje de sârmă şi un gemuleţ pe

care educatorul l-a dat la o parte şi a vorbit cu deţinuţii. Am văzut că personalul desfăşoară

diferite activităţi cu deţinuţii, iar ceea ce mi s-a spus despre numărul redus de cadre a fost o

informaţie susţinută şi de încarceraţi.

În legătură cu educatorii, aceştia aveau faţă de deţinuţi un comportament

adecvat unei bune colaborări. Erau disponibili să asculte problemele celor care îi abordau și

de cele mai multe ori oferind și o rezolvare a acestora. Cercetarea realizată a fost pentru mine

o confruntare a concepţiilor personale cu realitatea din mediul penitenciar.

Penitenciarul Colibaşi a scos la lumină o lume diferită de cea a cărţilor de

specialitate sau a filmelor cu închisori. Anumite concluzii au reieşit din cercetare, însă acestea

nu pot fi extrapolate la nivelul tuturor instituţiilor penitenciare din ţară şi programelor de

reintegrare pe care acestea le implementează. Dimensiunea redusă și nereprezentativitatea

eșantionului sunt principalele aspecte care nu permit generalizarea rezultatelor.

60

BIBLIOGRAFIE

1. Bohm, Robert M., Haley, Keith N., Justiţia penală - o viziune asupra modelului

american, Bucureşti, Editura Expert, 2002.

2. Bruno, Ştefan, Mediul penitenciar românesc. Cultură şi civilizaţie carcerală, Iaşi,

Editura Institutul European, 2006.

3. Butoi, Tudorel Badea, Psihologie Judiciară, tratat universitar, Bucureşti, Editura

Pinguin Book, 2008.

4. Cace, Corina, Evaluarea programelor sociale, Jurnalul practicilor pozitive comunitare,

numărul 3-4/2002.

5. Chelcea, Septimiu, Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi calitative,

Ediţia a II-a, Editura Economică, Bucureşti, 2004.

6. Cuşmir, Anca, Balica, Ecaterina, Programe de justiţie restaurativă în lumea

contemporană. Analiză documentară, Cap. I. Considerente generale privind modelul

justiţiei restaurative, Institutul Naţional de Criminologie, 2005. (disponibilă în format

pdf).

7. Feraru, Daniela Petronela, Condiţiile deţinuţilor din România înaintea aderării la

Uniunea Europeană, Iaşi, Editura Lumen, 2008.

8. Gheorghe, Florian, Psihologie penitenciara, Ediția a III-a revizuită, Bucureşti, Editura

Oscar Print, 2002.

9. Goffman, Ervin, Aziluri. Eseuri despre situaţia socială a pacienţilor psihiatrici şi a

altor categorii de persoane instituţionalizate, Capitolul I, Iaşi, Editura Polirom, 2004.

10. Ionici (Avram), Claudia Emanuela, Desocializare şi excluziune, 2007, Lucrare de

dizertaţie nepublicată.

11. Leaua, Anamaria, Penitenciarul. Psihologie socială aplicată, Iaşi, Editura Lumen,

2006.

12. Mărginean, Ioan, Proiectarea cercetării sociologice, Iaşi, Editura Polirom, 2000.

13. Toroipan, Raluca, Oancea, Gabriel, Justiţia restaurativă-metode de reinserţie pentru

tinerii delincvenţi din România, Jurnalul practicilor pozitive comunitare, numărul 3-

4/2002.

14. Evaluarea sistemului de justiţie restaurativă din România, Bucureşti, Editura Oscar

Print, 2004.

61

15. Ghid de bune practici, Evaluarea serviciilor de reintegrare socială şi supraveghere,

Anul 1, Nr. 5/2002.

16. http://www.judecatorie.ro/drepturiarestaţi.php- drepturile arestaţilor

62

A�EXE:

63

ANEXA 1 Ghid de interviu:

1. Cum apreciaţi viaţa în mediul penitenciar? (condiţiile, comportamentul cadrelor,

relaţiile cu colegii)

2. Ce vă lipseşte cel mai mult din perioada în care eraţi liber?

3. Va rog să îmi menţionaţi câteva lucruri pe care le-aţi învăţat în perioada de detenţie

(ne referim atât la lucrurile bune cât şi la cele negative).

4. Descrieţi o zi din viaţa dumneavoastră.

5. La ce activităţi aţi participat în cadrul penitenciarului?

6. Aţi simţit că sunteţi implicat în activităţile la care aţi participat?

7. Există vreo activitate pe care să o susţineti în prezent care credeţi că vă va fi de ajutor

în momentul punerii în libertate? Dacă da, care este aceasta şi cum consideraţi că vă poate

ajuta?

8. Ştiţi de existenţa unor programe care să vă ajute să faceţi faţă ieşirii din detenţie? Dacă

da, care sunt aceste programe?

9. Participaţi la vreunul dintre aceste programe? Dacă nu, de ce?

10. Credeţi că aceste programe sunt utile?

11. Credeţi că aţi învăţat abilităţi noi în urma participării la program/e? Dacă da, care?

12. Credeţi că programul v-a ajutat să vă schimbaţi comportamentul? (exemple)

13. V-a ajutat sau credeţi că vă ajută programul să rezolvaţi probleme importante?

14. Răspunde programul nevoilor şi aşteptărilor dumneavoastră?

15. Aveţi acces la bibliotecă, la surse de informare (radio, tv, ziare)? Cum le utilizaţi? Ce

informaţii urmăriţi?

16. Dacă vă gândiți la ziua în care veţi termina perioada de încarcerare ce

sentimente/emoţii trăiţi?

17. Cum vedeţi viitorul dumneavoastră după ieşirea din detenţie? Vorbiţi despre relaţiile

cu familia, despre o potenţială angajare, despre modul în care vă va accepta comunitatea.

18. Care credeţi că sunt dificultăţile pe care le veţi întâmpina în momentul punerii în

libertate?

19. Există vreun aspect care o să vă lipsească din perioada de detenţie în momentul în care

veţi fi pus în libertate?

20. Ce sugestii aţi avea pentru îmbunătăţirea metodelor de reintegrare socială?

64

ANEXA 2

Subiectul 1:

Condamnat la 18 ani pentru omor: a executat 12 şi mai are 2.

Vârsta 50 de ani, în libertate a lucrat, are calificări, este pensionat pe caz de boală.

Este foarte optimist cu privire la viitor.

1. Cum apreciaţi viaţa în mediul penitenciar? (condiţiile, comportamentul cadrelor,

relaţiile cu colegii)

De când am intrat, viaţa mea a luat o întorsătură din fericire plăcută, datorită faptului că

mi-am dat seama că s-a întâmplat ceva în trecutul meu… m-au ajutat şi alţii. Privirea şi

sufletul mi s-au îndreptat către Dumnezeu. L-am descoperit pe Dumnezeu şi m-am descoperit

ca om. Am încercat să am o relaţie bună, am de învăţat pentru că sunt oameni pregătiţi, cu

experienţă (despre cadre). Cu colegii de suferinţă am încercat să mă port ca o persoana

plăcută, am încercat să ajut. Dacă am făcut vreun rău a fost din întâmplare.

1. Ce vă lipsește cel mai mult din perioada în care eraţi liber?

După arestarea mea, mi-a lipsit familia. Sunt şi voi fi un familist convins. Afară mă

regăseam alături de ei: copii, de soţie, sora mea, mama mea. Refuzam să mă gândesc la cei

care au făcut parte din anturajul meu şi care m-au învăţat de rău.

2. Vă rog să îmi menţionati câteva lucruri pe care le-ași învăţat în perioada de detenţie

(ne referim atât la lucrurile bune cât şi la cele negative).

După cum v-am spus am ajuns aici, viaţa mea a prins altă culoare. Am avut posibilitatea

să învăţ lucruri bune, cât n-aş fi învăţat în 10 vieţi (şcoala vieţii, respect, conduită socială,

familială, rostul meu pe acest pământ, ţelul meu, tot ceea ce trebuie să fac eu că om pe acest

pământ). De lucruri rele m-am ferit, vorbesc doar de familie şi de un viitor frumos. În aceşti

ani eu am suferit pentru că familia nu m-a căutat şi am fost ajutat de străini. Suferinţa mi-a

adus înţelepciune. Acum, şi de acum stiu să fac deosebirea între oamenii adevăraţi şi cei mai

puţin bine intenţionaţi. Am lucrat la biserică, am învăţat slujbele bisericeşti nouă ani şi

jumătate, în compania preotului am învăţat multe din tainele Bibliei.

3. Descrieţi o zi din viaţa dumneavoastră.

Zilele sunt cam asemănătoare, dar în ceea ce priveşte persoana mea, studiez Biblia, cărţile

bisericeşti, rugăciune, poate mai facem şi câte o glumă, ne descreţim frunţile. Mă ataşez de

oamenii care folosesc vocabularul decent.

4. La ce activităţi ati participat în cadrul penitenciarului?

65

Toate activităţile la care am fost chemat: spectacole, jocuri artistice, activităţi social

educative, alături de educatori care ne-au susţinut, ne-au ajutat, ne-au indrumat.

5. Ați simţit că sunteţi implicat în activităţile la care ați participat?

Tot ce am făcut de când sunt aici am făcut din plăcere, suflet. De fiecare dată simţeam că

este o chemare a Lui Dumnezeu, pentru a mă linişti, pentru a-mi demonstra calităţile,

defectele. Cred că am făcut impresie plăcută celor care m-au selectat.

6. Există vreo activitate pe care să o susţineti în prezent care credeţi că vă va fii de ajutor

în momentul punerii în libertate? Dacă da, care este aceasta şi cum consideraţi că vă

poate ajuta?

Un an şi jumatate în biserică nu a mai fost viaţă deoarece preotul a ieşit la pensie. Eu am

descoperit că sunt foarte bolnav, am ciroză hepatică de la atâta consum, plâns după familie şi

după copii, de la atâta muncă, însă gândul mi-e mereu la Dumnezeu şi îl rog să mă ducă într-

o biserică. Intenţionez să îl urmez pe Dumnezeu şi în libertate şi să fac numai bine. Nu ni se

permite mersul la spectacol şi nici întâlnirile cu alţi deţinuţi de la alt penitenciar. Ieşim la aer,

avem curte cu aparatură pentru exerciţii fizice. Discutăm despre ce am putea face bun. Eu mă

gândesc să... am rămas fără familie, sunt despărţit de soţie... să îmi scoată Dumnezeu în cale o

persoană pentru a ne putea întemeia, din nou o familie, să ne regăsim şi să ne descurcăm, să

plecăm de aici cu ceva bun. dacă s-a întâmplat ceva şi am executat această pedeapsa mare,

măcar să plec cu ceva.

7. Știți de existența unor programe care să vă ajute să faceţi față ieșirii din detenţie? Dacă

da, care sunt aceste programe?

Da. Cursuri de tâmplar, zidar, croitor, programe educative.

8. Participați la vreunul dintre aceste programe? Dacă nu, de ce?

Nu, pentru că eu am meseria de afară, tehnician prelucrător prin aşchiere, am permis de

conducere, am autorizaţtie de macaragiu, de mecanic auto, calificare de sudor. O să am cu ce

să mă ocup, am un strung, intenţionez să îmi fac acasă atelier. Am lucrat şase ani în

străinătate, am lucrat la canale, pe şantiere.

9. Credeţi că aceste programe sunt utile?

Sunt foarte utile, pentru că omul iese cu o diplomă deprins în meseria respectivă pentru

care s-a pregătit în penitenciar. Nu ştiu cum vom fi percepuţi de patroni şi de oamenii care

dirijează forţa de muncă. Nu suntem bine văzuţi, toată lumea ne respinge... Sunt unii care pe

bună dreptate vor să muncească. Şi pentru un caz nu trebuie să...

10. Credeţi că ati învăţat abilităţi noi în urma participării la program/e? Dacă da, care?

11. Credeţi că programul v-a ajutat să vă schimbaţi comportamentul? (exemple)

66

12. V-a ajutat sau credeţi că vă ajută programul să rezolvați probleme importante?

13. Răspunde programul nevoilor şi aşteptărilor dumneavoastră?

14. Aveţi acces la bibliotecă, la surse de informare (radio, tv, ziare)? Cum le utilizaţi? Ce

informaţii urmăriţi?

Da. Urmăresc emisiunile cultural educative, fotbal. Nu prindem Trinitas, dar ascult la

radio Trinitas, înfiinţat de Mitropolia din Moldova. Mă uit la ştiri, nu prea mă uit la filme,

citesc ziarele, am acces la club (clubul deţinuţilor unde se desfăşoară activităţi artistice,

educative), la masa de tenis.

15. Dacă vă gândiți la ziua în care veţi termina perioada de încarcerare ce

sentimente/emoţii trăiți?

Nu ştiu ce aş putea să spun după atâţia ani. Primul pas pe care îl voi face va fi într-o

biserică, voi participa la slujbă alături de ceilalţi, mă spovedesc, dau o lacrimă pentru... îmi

vor da lacrimile de bucurie. Bucurie pe care cred că ar trebui să o împărtăşească şi ceilalţi (cei

cu care m-au ajutat cu siguranţă mă voi întâlni cât de repede posibil, mama, copiii pe care

trebuie să îi caut şi să le cer iertare că nu am fost lângă ei când aveau cea mai mare nevoie de

mine).

16. Cum vedeţi viitorul dumneavoastră după ieşirea din detenţie? Vorbiţi despre relaţiile

cu familia, despre o potenţială angajare, despre modul în care vă va accepta

comunitatea.

Relaţiile mele şi societatea sunt conştient că un semn de întrebare va există chiar dacă

până la săvârşirea acestei fapte am fost un om care nu am făcut probleme societăţii şi justiţiei.

Toată aceasta problemă rămâne că noi după ce ieşim de aici să facem tot ce ne stă în putinţă

să demonstrăm că merităm, că suntem pregătiţi să trăim în oamenii care nu au avut probleme

cu justiţia. O uşă închisă nu înseamnă că trebuie să renunţi. Nu există nu se poate şi dacă

vreau să mă ajut cu ceva acela sunt eu.

17. Care credeţi că sunt dificultăţile pe care le veţi întâmpina în momentul punerii în

libertate?

Per ansamblu toate sunt şi pot să le trec şi la capitolul dificultăţi, pentru că orice început

este greu în viaţă totul este greu dacă priveşti lucrurile cu uşurinţă şi aştepti să ţi se ofere, să

vină pe tavă. Ar putea să fie o dificultate în cazul în care se gândesc că trebuie să se trezească

la ora 10, că cineva trebuie să îi aştepte cu cafeaua, ţigara pe masă, micul dejun lângă ele, şi

aşteptând poate să i se ofere un loc la un birou. (vorbeşte de dificultăţile pentru ceilalţi) Toţi

trebuie să înţelegem că trebuie să plecăm de jos pentru a putea ajunge sus. Să nu ne gândim că

cineva are obligaţia sau eu sunt o persoană care merit să mi se ofere un loc la un birou.

67

18. Există vreun aspect care o să vă lipsească din perioada de detenţie în momentul în

care veţi fi pus în libertate?

În primul rând aş putea spune că nu o să îmi mai aduc aminte decât de oamenii cu care am

fost în relaţii bune (cadre, colegi) de la care poate am avut ceva de învăţat şi care la nevoie m-

au îndrumat. În rest puşcăria pentru mine va însemna: şcoala vieţii, apropiere de Dumnezeu şi

suferinţa prin care am trecut.

19. Ce sugestii ați avea pentru îmbunătățirea metodelor de reintegrare socială?

Ca să nu fiu părtinitor aș putea să spun că eu în general am fost şi sunt mulţumit într-o

oarecare măsură de relaţia mea cu educatorii, cu care am lucrat, cu personalul întregului

penitenciar. Dacă ar fi să existe o problemă pentru mine aş menţiona faptul că o parte sau unii

dintre toti aceştia privesc lucrurile dintr-un alt punct, fără să se gândească că la urma urmei

suntem şi noi oameni şi merităm să fim trataţi ca pe nişte oameni cărora nu li s-ar fi întâmplat

nimic. Cum poţi tu, să reeduci un om, să îl readuci pe calea cea bună, cum poţi sa-l respecţi,

dacă tu nu ştii să te respecţi pe tine? Trebuie să se pună mai mult suflet să încerce să apropie

omul, să rezolve problemele oamenilor. Ca plan de viitor îmi mai doresc să ofer copiilor mei

faţă de care am greşit o reparaţie materială pentru că suferinţa şi lipsa mea nu mai am cum să

le schimb.

68

ANEXA 3

Subiectul 2:

Vârsta 32 de ani

Condamnat la 30 de ani din care a facut 9 mai are 13.

Doreşte să reia cursurile universitare în cadrul penitenciarului.

1. Cum apreciați viaţa în mediul penitenciar? (condiţiile, comportamentul cadrelor,

relaţiile cu colegii).

Bune din toate punctele de vedere. Poate că ar trebui să existe mai multe posibilităţi de

muncă.

2. Ce vă lipsește cel mai mult din perioada în care eraţi liber?

Libertatea de mişcare, micile activităţi pe care nu le luam în seamă afară, dar aici le

ducem dorul, ieşirile în naturp săptămânal.

3. Vă rog să îmi menţionați câteva lucruri pe care le-ați învăţat în perioada de detenţie

(ne referim atât la lucrurile bune cât şi la cele negative).

Cel mai important este că am învăţat să previn majoritatea problemelor. În ceea ce

priveşte exemplele negative la care am fost supus şi din care puteam să învăţ, aş fi putut să

îmi stric limbajul şi să îmi pierd demnitatea cs om.

4. Descrieţi o zi din viaţa dumneavoastră.

Trezire la şapte şi ceva opt fără, igiena personală, cafeaua de dimineaţă, ne uităm la

televizor la diverse emisiuni, în general Răzvan şi Dani, între 11 şi 15 sunt la studioul TV în

cadrul unităţii (televiziune cu circuit închis Expres TV). Apoi masa, citirea presei şi trece

timpul şi vine apelul de seară, apoi ne uităm la ştiri şi apoi la televizor până pe la 11-1 noaptea.

Sâmbătă şi duminică este doar program de uitat la televizor şi este plictiseală.

5. La ce activităţi ați participat în cadrul penitenciarului?

Foarte multe concursuri de cultură generală, cursuri pentru educaţie între egali (HIV,

BTS), am fost un an în trupa de teatru în Arad, am avut reprezentaţii în Bucureşti, am fost în

corul bisericii în Arad, în Oradea am avut emisiune radio săptămânal, am participat la diverse

concursuri, am făcut lucrări artistice, mărţişoare de diferite modele.

6. Ați simţit că sunteţi implicat în activităţile la care ați participat?

Categoric. Le-am făcut cu plăcere şi le fac în continuare.

69

7. Există vreo activitate pe care să o susţineti în prezent care credeţi că vă va fii de ajutor

în momentul punerii în libertate? Dacă da, care este aceasta şi cum consideraţi că vă

poate ajuta?

Cea de redactor TV pentru că am lucrat şi în libertate redactor la Radio Contact, am fost şi

DJ. Este o activitate pe care o fac şi am făcut-o cu plăcere.

8. Știți de existența unor programe care să vă ajute să faceţi față ieșirii din detenţie? Dacă

da, care sunt aceste programe?

Educative, concursuri lunare, bilunare (de cultură generală). Tematica este în funcţie de

luna respectivă. Cum pe 29 iunie este ziua penitenciarului, Sf. Petru şi Pavel, concursurile au

temă religioasă. Mai sunt calificări în tâmplărie, croitorie. Au fost şi cursuri de iniţiere în

calculatoare.

9. Participați la vreunul dintre aceste programe? Dacă nu, de ce?

Nu deoarece intră în program doar cei care mai au un an până la eliberare, pentru că altfel

meseriile pe care le înveţi le uiti şi poate nici nu mai sunt în concordanţă cu piaţa muncii.

10. Credeţi că aceste programe sunt utile?

Categoric pentru că întotdeauna este bine să înveţi ceva. Sunt de folos celor care vor să

facă ceva cu viaţa lor. Cei care sunt cu 7-10 intrări le fac doar aşsa. Cei care vor să îşi refacă

viaţa sunt stimulaţi de aceste programe.

11. Credeţi că ati învăţat abilităţi noi în urma participării la program/e? Dacă da, care?

Mai multă manevrabilitate, creaţie, la concursuri şi restul programelor stimularea

creierului, îţi arată că esti încă om şi dacă nu evoluezi, măcar să nu involuezi.

12. Credeţi că programul v-a ajutat să vă schimbaţi comportamentul? (exemple)

Sigur, în primul rând pentru că în cadrul unui program există un orar care impune

disciplină.

13. V-a ajutat sau credeţi că vă ajută programul să rezolvati probleme importante?

14. Răspunde programul nevoilor şi aşteptărilor dumneavoastră?

În mare parte da. Nu prea este interes din partea colegilor. Dacă s-ar implica toţi s-ar găsi

programe. Bunăvoinţă din partea lor să fie.

15. Aveţi acces la bibliotecă, la surse de informare (radio, tv, ziare)? Cum le utilizaţi? Ce

informaţii urmăriţi?

Da. Informaţii cât mai diverse. Politică, ştiri, emisiuni de divertisment şi curiozitate.

16. Dacă vă gândiți la ziua în care veţi termina perioada de încarcerare ce

sentimente/emoţii trăiți?

70

Greu de exprimat. Nerăbdare! Nerăbdare! Nerăbdare! Senzaţia că ne naştem a doua oară.

Avem şansa să luăm viaţa de la capăt.

17. Cum vedeţi viitorul dumneavoastră după ieşirea din detenţie? Vorbiţi despre relaţiile

cu familia, despre o potenţială angajare, despre modul în care vă va accepta

comunitatea.

Linisştit şi îndestulat. Profesional doresc să mă încadrez în domeniu sau dacă apar alte

cursuri de specializare. Cred că în ceea ce priveşte comunitatea o să fie vorba de o toleranţă

reciprocă fără prea multe implicaţii. Atâta timp cât este familia aproape, restul nu mai

contează.

18. Care credeţi că sunt dificultăţile pe care le veţi întâmpina în momentul punerii în

libertate?

Mentalitatea oamenilor. Probabil din această cauză îmi voi găsi mai greu un loc de muncă.

19. Există vreun aspect care o să vă lipsească din perioada de detenţie în momentul în care

veţi fi pus în libertate?

Absolut nimic.

20. Ce sugestii ati avea pentru îmbunătățirea metodelor de reintegrare socială?

Momentan care sunt sunt suficiente, trebuie să existe bunăvoinţă din partea celor ce

participă. În general sunt acoperite toate domeniile.

71

ANEXA 4

Subiectul 4

Vârsta 22 de ani.

Condamnat pentru tâlhărie.

A făcut 3 ani şi mai are 58 de zile.

1. Cum apreciați viaţa în mediul penitenciar? (condiţiile, comportamentul cadrelor,

relaţiile cu colegii).

Având în vedere că au avut încredere în mine, mi-au dat şansa să îmi repar greşelile. Viaţa

aici nu e simplă, e dură şi trebuie trecută. În ceea ce îi priveşte pe colegii mei, în trei ani şi

jumătate nu am avut niciun conflict. Au mai existat certuri mici, neînţelegeri, însă sunt genul

care evită aceste lucruri.

2. Ce vă lipsește cel mai mult din perioada în care eraţi liber?

Nu ştiu cu ce să încep: totul. Libertatea, tandreţea unei fiinţe dragi, familia. Indiferent în

ce măsură îţi menţii relaţiile, nu mai există căldura de altădată, acestea se răcesc.

3. Vă rog să îmi menţionati câteva lucruri pe care le-ati învăţat în perioada de detenţie

(ne referim atât la lucrurile bune cât şi la cele negative).

Lucrurile rele nu le iau în seamă, trec pe lângă ele. Educaţia pe care am primit-o mă ajută

să mă feresc de cele ce mă dezavantajează. În această perioadă am învăţat să gândesc matur,

să nu mai am încredere în toată lumea, să construiesc cu beţişoare. Poate într-un fel nu mai

am încredere nici în mine. Am făcut actorie, am jucat în două piese de teatru şi am învăţat să

îi preţuiesc pe cei dragi şi să îmi cunosc limitele.

4. Descrieţi o zi din viaţa dumneavoastră.

Sincer nu ştiu ce aş putea spune dintr-o viaţă care nu e viaţă. În general lucrez toată ziua,

îmi petrec timpul construind din beţişoare. Această activitate are rol de terapie, relaxare

psihică, mă ajută să merg pe o linie dreaptă.

5. La ce activităţi ați participat în cadrul penitenciarului?

6. Ați simţit că sunteţi implicat în activităţile la care ați participat?

Chiar mă simt implicat pentru că îmi place. În libertate nu aveam timp de chestiile astea

pentru că sunt migăloase, însă acum au devenit o relaxare.

7. Există vreo activitate pe care să o susţineti în prezent care credeţi că vă va fii de ajutor

în momentul punerii în libertate? dacă da, care este aceasta şi cum consideraţi că vă

poate ajuta?

72

Consider că totul este de ajutor. Odată şi-odată te loveşti de aceste lucruri pe care unii le

consideră neînsemnate. Eu le consider meserii.

8. Știți de existența unor programe care să vă ajute să faceţi față ieșirii din detenţie? dacă

da, care sunt aceste programe?

Terapie ocupaţională, programe sportive, programe socio-educative, concursuri.

9. Participați la vreunul dintre aceste programe? dacă nu, de ce?

Pentru moment particip doar la programele de terapie ocupaţională şi la concursurile care

se organizează.

10. Credeţi că aceste programe sunt utile?

Cu siguranţă, te ajută să socializezi, şi îţi ridică moralul. În cercul din cameră e foarte

greu să păstrezi o linie din punct de vedere al vocabularului şi al comunicării. Se pierd

cunoştinţele. Foarte puţini sunt pregătiţi şi te pot ajută într-un anumit fel. Spre exemplu am un

coleg cu care exersez engleza. Este nevoie mereu de cineva care să te ajute.

11. Credeţi că ați învăţat abilităţi noi în urma participării la program/e? dacă da, care?

Cu siguranţă. Am învăţat să respect o persoană, am devenit mai calm şi mai prietenos. Am

învăţat să fac anumite lucruri constructive.

12. Credeţi că programul v-a ajutat să vă schimbaţi comportamentul? (exemple)

Niciodată libertatea nu se compară cu viaţa de aici. Perioada de început este foarte grea

sunt multe lucruri îţi lipsesc şi care te afectează. Am învăţat să mă calmez şi să îmi cunosc

limitele. Înainte eram copil, iar comportamentul şi gândirea imatură şi-au spus cuvântul.

13. V-a ajutat sau credeţi că vă ajută programul să rezolvați probleme importante?

E o chestie şi de psihic. Astfel te ajută. Apar probleme pe acasă, iubita are vreo acţiune

care nu îmi place... având în vedere că există o ocupaţie treci peste starea proastă, te ajută

moral şi psihic.

14. Răspunde programul nevoilor şi aşteptărilor dumneavoastră?

15. Aveţi acces la biblioteca, la surse de informare (radio, tv, ziare)? Cum le utilizaţi? Ce

informaţii urmăriţi?

În ceea ce priveşte accesul la bibliotecă avem, însă nu am mai citit vreo 4-5 luni o carte.

Nu prea îmi place să citesc cărţi. Citesc reviste în care caut informaţiile despre lumea

mondenă, pentru că eu sunt o persoană mai complicată şi nu pot să îmi explic anumite lucruri.

după parerea mea o persoană care citeşte este o persoană care se simte singură.

16. Daca vă gândiți la ziua în care veţi termina perioada de încarcerare ce

sentimente/emoţii trăiți?

73

Nu mă gândesc ce se va întâmpla. Pentru moment vreau doar singurătate, să mă relaxez

şi să mă reintegrez. Să îmi dau seama de schimbările din timpul lipsei mele. Totul se

demodează, apar tot timpul lucruri noi.

17. Cum vedeţi viitorul dumneavoastră după ieşirea din detenţie? Vorbiţi despre relaţiile

cu familia, despre o potenţială angajare, despre modul în care vă va accepta

comunitatea.

Persoana iubită o să treacă pe locul secundar, nu este importantă acum, am învăţat să îmi

cunosc limitele, m-am îndepărtat de ea. Cândva eram mai tandru. Am renunţat la afectivitate

pentru că eram prea bun şi aveam de suferit. Îmi doresc să îmi creez un viitor şi să plec din

ţară... chiar din Europa. În ceea ce priveşte relaţiile cu familia acestea sunt foarte bune, totul e

foarte bine, distanţa însă e grea îţi lipsesc foarte mult. Niciodată nu am fost în relaţii proaste

cu familia. Profesional e o problemă. Eu am facut silvicultura şi o să încerc să văd ce se caută

că să mă pot recalifica. Societatea cu siguranţă o să mă privească cu alţi ochi, dar sunt o fire

comunicativă, nu am avut niciodată probleme de comunicare, am fost în relaţii bune cu toată

lumea.

18. Care credeţi că sunt dificultăţile pe care le veţi întâmpina în momentul punerii în

libertate?

Nu vreau să mă gândesc la piedici. E că şi cum m-aş gândi dinainte la eşec.

19. Există vreun aspect care o să vă lipsească din perioada de detenţie în momentul în care

veţi fi pus în libertate?

Cui ar putea să îi lipsească un colţişor dintr-un coşmar? Dacă am fost în relaţii bune cu o

persoană de aici ne vom întâlni şi afară.

20. Ce sugestii ați avea pentru îmbunătățirea metodelor de reintegrare socială?

Nu sunt în măsură să mă gândesc la acestea. Cu cât mai mult timp petrecut învățând, cu

atât mai bine. Trebuie să înţelegem lipsa personalului şi fluctuațiile acestuia. Am participat la

orice tip de program şi s-a schimbat comportamentul şi viaţa mea.

74

ANEXA 5

Subiectul 4

Vârsta 40 de ani

A făcut 8 ani din pedeapsă în Grecia, apoi a fost transferat aici unde a executat ani 5 şi

mai are 7.

A lucrat ca dulgher, tâmplar şi are permis de conducere categoriile B,C,E.

1. Cum apreciați viaţa în mediul penitenciar? (condiţiile, comportamentul cadrelor,

relaţiile cu colegii).

Bună din toate punctele de vedere.

2. Ce vă lipsește cel mai mult din perioada în care eraţi liber?

Soția, copiii, familia, toată lumea.

3. Vă rog să îmi menţionați câteva lucruri pe care le-ați învăţat în perioada de detenţie

(ne referim atât la lucrurile bune cât şi la cele negative).

Ai ce învăţa şi bun. Am făcut obiecte din biluțe, din bețișoare, plus lucruri care pot fi

utilizate în exterior (aici se referă la o figurină în formă de ou care a fost expusă în centrul

Piteștiului în perioada sărbătorilor de Paște). Asupra mea nu au fost influențe negative.

4. Descrieţi o zi din viaţa dumneavoastră.

Păi nu ați vorbit cu colegul meu? Cel dinaintea mea stă cu mine în cameră şi avem cam

acelaşi program. Plancton pe cameră, terapii ocupaționale.

5. La ce activităţi ați participat în cadrul penitenciarului?

Am făcut reviste, desene, am participat la expoziții. Eu am venit de cinci ani şi de atunci

penitenciarul a cumpărat biluțe şi inventăm orice.

6. Ați simţit că sunteţi implicat în activităţile la care ați participat?

Dacă nu îţi place nu... trebuie să îţi placă...

7. Există vreo activitate pe care să o susţineti în prezent care credeţi că vă va fii de ajutor

în momentul punerii în libertate? dacă da, care este aceasta şi cum consideraţi că vă

poate ajuta?

Cu activităţile astea aș putea supraviețui şi afară.

8. Știți de existența unor programe care să vă ajute să faceţi față ieșirii din detenţie? dacă

da, care sunt aceste programe?

75

Da. Vreau să știu, de cultură generală, Educosan, Educolex (ni s-a prezentat legea

penitenciarelor). Cu doamna Ardeleanu am mai făcut alte programe, cu domnul psiholog am

avut un program contra violenței.

9. Participați la vreunul dintre aceste programe? dacă nu, de ce?

10. Credeţi că aceste programe sunt utile?

Normal, decât să înveţi lucruri rele, mai bine să înveţi lucruri bune.

11. Credeţi că ați învăţat abilităţi noi în urma participării la program/e? dacă da, care?

Cu biluțele, pe mine unul mă calmează. Dacă lucrez ceva îmi trece supărarea. Consider că

am devenit şi un om mai sociabil.

12. Credeţi că programul v-a ajutat să vă schimbaţi comportamentul? (exemple)

Tot aşa este... comportamentul tot aşa l-am avut. Hai să zicem că am mai crescut în vârstă,

nu mai sunt aşa de copil.

13. V-a ajutat sau credeţi că vă ajută programul să rezolvați probleme importante?

Am trecut de la maximă siguranţă la regim închis, ca urmare a comportamentului şi

activităţii prestate. Dacă nu participi la activităţi care să te evidențieze nu poți trece de la un

regim la altul.

14. Răspunde programul nevoilor şi aşteptărilor dumneavoastră?

Da. De a face ceva, de a mă detensiona.

15. Aveţi acces la bibliotecă, la surse de informare (radio, tv, ziare)? Cum le utilizaţi? Ce

informaţii urmăriţi?

Da am acces. Urmăresc știri, sport, fotbal, filme.

16. Daca vă gândiți la ziua în care veţi termina perioada de încarcerare ce

sentimente/emoţii traiti?

Fericire.

17. Cum vedeţi viitorul dumneavoastră după ieşirea din detenţie? Vorbiţi despre relaţiile

cu familia, despre o potenţială angajare, despre modul în care vă va accepta

comunitatea.

Bun. Profesional cred că o să mă descurc cu activitatea aceasta, iar relaţiile cu familia

sunt bune. Nu mă interesează ce cred ceilalţi, mă gândesc doar la mine şi familia mea.

18. Care credeţi că sunt dificultăţile pe care le veţi întâmpina în momentul punerii în

libertate?

Nu sunt. Nu am de ce... am casa mea, familia mea. O să am până mă asociez cu lumea.

dacă trec la alt regim o să mă asociez mai bine. Este altă lume la semi-deschis. Schimbi o

vorbă cu ceilalţi, nu mai stai mereu închis în cameră.

76

19. Există vreun aspect care o să vă lipsească din perioada de detenţie în momentul în

care veţi fi pus în libertate?

Nu.

20. Ce sugestii ați avea pentru îmbunătățirea metodelor de reintegrare socială?

Sunt bune așa, totuşi nu ar strica mai multă încredere din partea cadrelor.

77

ANEXA 6

1. Cum apreciați viaţa în mediul penitenciar? (condiţiile, comportamentul cadrelor,

relaţiile cu colegii).

Satisfăcătoare.

2. Ce vă lipsește cel mai mult din perioada în care eraţi liber?

Libertatea, evident.

3. Vă rog să îmi menţionați câteva lucruri pe care le-ați învăţat în perioada de detenţie

(ne referim atât la lucrurile bune cât şi la cele negative).

Răbdare în primul rând, ajutorare, facere de bine. Sunt foarte multe sentimente negative în

închisoare: invidie, sentimente de ură.

4. Descrieţi o zi din viaţa dumneavoastră.

Mă scol de dimineață. Apoi îmi fac rugăciunile, am trecut la credința adventistă de când

sunt aici, apoi scriu scrisori, de curând am început să compun şi poezii, urmează masa de

prânz, apoi program la televizor, joc remi cu colegii de detenţie, şi se face seară şi vine apelul

şi apoi mai rămânem să ne uitam la televizor până se dă stingerea.

5. La ce activităţi ați participat în cadrul penitenciarului?

Am participat la activităţi sportive, la concursuri (educaţia bunului cetățean, pe teme

religioase, de istorie).

6. Ați simţit că sunteţi implicat în activităţile la care ați participat?

Cu siguranţă.

7. Există vreo activitate pe care să o susţineti în prezent care credeţi că vă va fii de ajutor

în momentul punerii în libertate? dacă da, care este aceasta şi cum consideraţi că vă

poate ajuta?

Ar trebui intervenit cu cât mai mulți factori de decizie care să ne ajute. Și în ceea ce

priveşte activităţile cred că o să mă ajute faptul că mi-am îmbunătătit cunoștintele şi

comportamentul de când sunt aici. Sunt mai puțin impulsiv.

8. Știți de existența unor programe care să vă ajute să faceţi fata ieșirii din detenţie? dacă

da, care sunt aceste programe?

Da. Programele educaționale, cele de calificare şi recalificare.

9. Participați la vreunul dintre aceste programe? dacă nu, de ce?

Ar trebui diversificate, să fie mai multe domenii de activitate pentru că noi suntem diferiţi

şi nu întotdeauna există programe care să ni se potrivească.

10. Credeţi că aceste programe sunt utile?

78

Da sunt utile pentru că ajută la schimbarea comportamentului şi gândirii.

11. Credeţi că ați învăţat abilităţi noi în urma participării la program/e? dacă da, care?

12. Credeţi că programul v-a ajutat să vă schimbaţi comportamentul? (exemple)

13. V-a ajutat sau credeţi că vă ajută programul să rezolvați probleme importante?

14. Răspunde programul nevoilor şi aşteptărilor dumneavoastră?

În mică măsură. Suntem persoane diferite, cu pedepse diferite. Ar trebui să se facă

programe pentru diferite categorii de oameni. Programele sunt șablonate. Ar trebui să se

adreseze individului sau grupului de indivizi. Spre exemplu eu nu mai sunt aşa de tânăr să pot

juca fotbal astfel că ar trebui să existe activităţi sportive şi pentru noi.

15. Aveţi acces la biblioteca, la surse de informare (radio, tv, ziare)? Cum le utilizaţi? Ce

informaţii urmăriţi?

Da. Informaţii de natură religioasă.

16. Daca vă gândiți la ziua în care veţi termina perioada de încarcerare ce

sentimente/emoţii trăiți?

Voi fi un om liber. Nu îmi va mai impune nimeni ce să fac, să mă culc sau să mă scol la

program.

17. Cum vedeţi viitorul dumneavoastră după ieşirea din detenţie? Vorbiţi despre relaţiile

cu familia, despre o potenţială angajare, despre modul în care vă va accepta

comunitatea.

Nu mi se pare prea roz. Pentru toată societatea roamânească este această situaţie. În niciun

caz ceilalţi nu mă vor privi cu ochi buni, majoritatea ne văd cu ochi răi. Societatea

românească nu este pregătită să îi primească pe deţinuţi în cadrul ei. Ar trebui educată pentru

asta.

18. Care credeţi că sunt dificultăţile pe care le veţi întâmpina în momentul punerii în

libertate?

Unii mă vor respinge, iar cel mai greu îmi va fi să găsesc un loc de muncă din cauza

cazierului. În general oamenii nu îi primesc pe cei ca noi, nu le oferă un loc de muncă.

19. Există vreun aspect care o să vă lipsească din perioada de detenţie în momentul în

care veţi fi pus în libertate?

Se gândește destul de mult, parcă rememorând toți anii în petrecuți în penitenciar şi spune:

Nu cred.

20. Ce sugestii ați avea pentru îmbunătățirea metodelor de reintegrare socială?

79

Nu știu, pur şi simplu nu știu. Dacă factorii de decizie nu se gândesc ce putem să zicem

noi. Știm cu toții care sunt problemele şi dacă era să se rezolve ceva se făcea. Am fost şi la

Rahova şi am răspuns la diferiţi studeți şi am zis ce nu îmi convine şi nu s-a schimbat nimic.

80

ANEXA 7

1. Cum apreciați viaţa în mediul penitenciar? (condiţiile, comportamentul cadrelor,

relaţiile cu colegii).

Acceptabilă. Ar trebui să existe o colaborare mai mare între cadre şi deţinut.

2. Ce vă lipsește cel mai mult din perioada în care eraţi liber?

Lipsa familială şi libertatea.

3. Vă rog să îmi menţionați câteva lucruri pe care le-ați învăţat în perioada de detenţie

(ne referim atât la lucrurile bune cât şi la cele negative).

În detenţie am fost în mai multe unităti, am urmat cursuri de calificare, recalificare dar

având o meserie la bază tot în aria aia am lucrat (lăcătuș mecanic). Nu am ce să învăț negativ

deoarece am vârsta pe care o am și.... e altă concepție, îi invăț eu pe alții. Dar sunt modele

negative: înjurături, tatuaje, jignirea cadrelor.

4. Descrieţi o zi din viaţa dumneavoastră.

Aș povesti o zi din altă unitate de detenţie. Când am ieșit pentru prima oară la muncă, mă

simțeam la fel ca liber, doar că eram comandat, în rest îmi vedeam de treaba mea.

5. La ce activităţi ați participat în cadrul penitenciarului?

Merg la bibliotecă, am participat la activităţi, cursuri biblice, sportive, calificare: forjor,

electrician, dar nu s-au dat diplome. Eu nu am dat teste pentru că aveam o meserie de bază.

6. Ați simţit că sunteţi implicat în activităţile la care ați participat?

Am facut toate acestea pentru cunoștința mea.

7. Există vreo activitate pe care să o susţineti în prezent care credeţi că vă va fii de ajutor

în momentul punerii în libertate? dacă da, care este aceasta şi cum consideraţi că vă

poate ajuta?

Meseria pe care am făcut-o, școala profesională.

8. Știți de existența unor programe care să va ajute să faceţi fata ieșirii din detenţie? dacă

da, care sunt aceste programe?

Scoaterea la muncă este o activitate necesară pentru viitor.

9. Participați la vreunul dintre aceste programe? dacă nu, de ce?

10. Credeţi că aceste programe sunt utile?

Da. Dacă stai în cameră şi nu practici uiți, dar cei care au lucrat, greu mai uită.

11. Credeţi că ați învăţat abilităţi noi în urma participării la program/e? dacă da, care?

12. Credeţi că programul v-a ajutat să vă schimbaţi comportamentul? (exemple)

13. V-a ajutat sau credeţi că vă ajută programul să rezolvați probleme importante?

81

14. Răspunde programul nevoilor şi aşteptărilor dumneavoastră?

Da. Ajutăă la integrarea în societate.

15. Aveţi acces la biblioteca, la surse de informare (radio, tv, ziare)? Cum le utilizaţi? Ce

informaţii urmăriţi?

Da. Caut informaţii diverse.

16. Daca vă gândiți la ziua în care veţi termina perioada de încarcerare ce

sentimente/emoţii trăiți?

Și bune şi rele. Sunt alături de familie să îi pot ajuta, dar este foarte greu să te angajezi.

17. Cum vedeţi viitorul dumneavoastră după ieşirea din detenţie? Vorbiţi despre relaţiile

cu familia, despre o potenţială angajare, despre modul în care vă va accepta

comunitatea.

Cred că oamenii o să se uite foarte urât la mine, o să fie zvonuri peste zvonuri, sfialâ din

partea angajatorului

18. Care credeţi că sunt dificultăţile pe care le veţi întâmpina în momentul punerii în

libertate?

Angajarea, din cauză că am cazier.

19. Există vreun aspect care o să vă lipsească din perioada de detenţie în momentul în

care veţi fi pus în libertate?

Nu.

20. Ce sugestii ați avea pentru îmbunătățirea metodelor de reintegrare socială?

Să scoată la club activităţi sportive, pentru șah, remi, măcar o data pe săptămână. Să fie

concurs pe camere şi învingătorul să joace pe pușcărie. Să scoată deţinutul la lucru. Cei de la

regimul închis nu au nicio șansă pentru reducerea pedepsei, ar trebui să ni se dea o șansă.