Margareta Amza Simfonia bucolică

Margareta Amza

Simfonia bucolică Ediţia a li-a, ilustrată

Editura Danubius

Ilustraţii: Mihai Macici

Dedicaţie: Colegilor mei de Istriţa şi tuturor agronomilor din lume

I.S.B.N. 973-98274-1-1

Cuvânt înainte

"Dacă s-ar găsi cineva care, cu mult timp şi puţină îndemânare,

le-ar aşterne isprăvile pe hârtie..." (Ponetti - 40 de ani de la

aniversarea practicii la Istriţa)

Da, dragul meu Luca Ponetti, am avut şi timp, şi inspiraţie, şi un pic de îndemânare, dar cât de târziu... cât de târziu... atât de târ­ziu, încât tu nu mai poţi să le mai citeşti...

Am scris această carte în amintirea unor momente din viaţa mea de care mi-aduc aminte cu plăcere. Iniţial, nu mai voiam ca vo­lumul "Demult, ca şi ieri", apărut mai înainte, să aibă o urmare. Se părea că povestea se sfârşise şi eu pusesem punct întoarcerii în timp.

Dar, după vechiul meu obicei de-a prefira din când în când ar­hivele personale, printre scrisori, poze, desene şi fragmente de nu­vele plus un roman neterminat, în care personajele îşi schimbau numele după dispoziţia autorului, încât, recitindu-l, nu mai ştiam ca­re e care şi cine e cine, am descoperit un mic fascicul datat: Noiem­brie 1988.

Era cel mai tânăr din seria acumulărilor cantitative de amintiri şi, parcurgând cele câteva foi volante, rătăcite într-un maldăr cu macu­latură de vârstă matusalemică, am ajuns la pasajul care acum con­stituie un motto la epilog, l-am promis în gând colegului meu că-i voi îndeplini dorinţa, chiar dacă, în clipa de faţă, ea a devenit postu­mă.

5

Capitolul I

Au sosit studenţii ia "Pepenărie"

Plecat-am nouă din Vaslui...

Şi cu sergentul, zece. Numai că noi, toţi cei care plecam din Gara de Nord din Bucureşti nu aveam nici un sergent cu noi. Eram o adunătură de tineri care nu ne cunoşteam unui cu altul, în afară de câteva reprezentante ale genului feminin, împrietenite în vară, la cursurile de pregătire pentru examenul de admitere în facultate.

Ne urcaserăm cu toţii, de-a valma, în vagonul de clasa a lll-a al personalului de Buzău, bineînţeles, fetele care ne cunoşteam, în acelaşi compartiment.

Pe banca din faţa noastră, doi băieţi, cu siguranţă având ace­eaşi destinaţie, ne priveau muţi. Muţi ca peştii. Desigur intimidaţi de agitaţia pe care o făceam în jurul nostru, trăind emoţia exaltantă a primei zile de facultate, chiar dacă această primă zi debuta într-un compartiment C.F.R de clasa a Hl-a.

Mai ales că, la gară, eu venisem însoţită de cooperativa "Ala­iul", ca de la o nuntă din care lipseau numai lăutarii, după o ultimă seară de petrecere, fiindcă, în ziua dinainte, depăşisem pragul ce­lor optsprezece ani. Se luaseră după mine toţi musafirii, toate prie­tenele mele şi toţi prietenii cu care dansasem o noapte întreagă, sărbătorind astfel schimbarea dintre ceea ce fusesem până atunci şi ceea ce urma să devin.

Era dimineaţa de 24 noiembrie - ziua Sfintei Ecaterina, patroa­na fetelor bătrâne, închisă şi rece, ceţoasă şi tristă... dar cine avea timp s-o vadă şi, mai ales, cine asocia acea stare a vremii cu un semn premonitoriu?

7

în vara dinaintea examenului, unul dintre stagiarii anului V, plin de resurse inventive şi mai puţin plin de bani, organizase o sesiune de cursuri zise "de pregătire", prima iniţiativă de acest gen din ana­lele facultăţii, pentru viitorii candidaţi care se hotărâseră din capul locului să dea la Secţia de Agronomie a Politehnicii din Bucureşti. Probabil că foarte puţină lume îşi mai aminteşte astăzi că, numai cu câţiva ani înainte de reforma învăţământului din 1948, Facultatea de Agronomie era una dintre cele şapte secţii ale Politehnicii din Bucureşti.

Revăd şi astăzi în minte prospectul editat pe hârtie verde, în care erau enumerate, pe lângă Electromecanică, Mine şi Metalur­gie, Chimie Industrială, Construcţii civile, aparţinând acestei insti­tuţii de zeci de ani, Arhitectura, Agronomia şi Silvicultura, ataşate de ultimă oră.

Eu nu-mi părăsisem ideea care-mi stăruia în minte din clasa a şasea de liceu, de la ziua Lidiei Mateescu, colega mea, atunci când fiecare dintre noi şi-a spus dorinţa, destăinuidu-şi opţiunile pentru viitoarea profesie.

Nu ştiu cine m-a anunţat, cine mi-a făcut cunoştinţă cu Paula Stârcu, o blondă drăguţă şi rotofeie, al cărei tată lucra la contabili­tatea Institutului Agronomic, şi cu Aurica Bordeianu, copila profe­sorului Bordeianu, prietenă cu Paula din fragedă pruncie, fiindcă a-mândouă copilăriseră în curtea facultăţii, unde stăteau cu casa, şi fuseseră colege la Liceul "Ion Heliade Rădulescu".

împreună cu ele, m-am înscris şi eu la aceste cursurj minune, unde stagiarul cu pricina, pe nume Pândele Georgescu, şi cei câţi­va asistenţi rămaşi pe vară în Bucureşti se străduiau să ne iniţieze în tainele materiilor din programă, văzute prin prisma examenului.

Eram cu toţii vreo 20 de candidaţi, Pândele mizase probabil pe mai mulţi, care, aşezaţi în viitoarele noastre săli de curs, audiam expunerile "ex catedra" ale acestui mentor de ocazie.

Mi-aduc aminte că matematica ne-o preda Pândele, geologia şi petrografia, disciplină cu probă separată, tot Pândele, fizica şi chimia, tot Pândele, singura materie pentru care individul nu-şi lua nici o răspundere fiind ştiinţele naturale, la care venea un asistent al lui "Moş Protoplasma", profesorul titular, pe care de fapt îl chema Popescu.

8

Nu pot să spun că nu luam în serios intenţiile lăudabile ale pro­fesorilor noştri din acest divan ad-hoc, care voiau cu tot dinadinsul să ne înghesuie în creierii capului materiile de concurs, dar mai a-les ne distram de minune într-un cadru pitoresc, ca într-o staţiune de odihnă.

Curtea facultăţii era imensă - aşa cum a rămas până în ziua de azi - şi în ea erau plantaţi tot felul de copaci, erau sădite flori de toa­te soiurile şi de toate culorile, şi mai existau de asemenea un teren arabil pe care creşteau culturi experimentale, o parcelă mare de vie pe rod şi o seră plină de plante rare şi tropicale.

Vechea "Şcoală Superioară de Agricultură de la Herăstrău", ridicată la rang de facultate cam după Primul Război Mondial, află­toare tot în această curte, cu intrarea prin Bulevardul Mărăşti, se a-variase atât de tare la cutremurul din 1940, încât a trebuit să fie dă­râmată aproape imediat. Rămăsese căminul, o clădire mai moder­nă, stil Mincu, dacă n-o fi fost proiectată chiar de el, în care acum se găseau îngrămădite sălile de curs, căminul şi cantina. Din păca­te, clădirea despre care vorbesc, aceea care ne-a legănat amintiri­le şi ne-a liniştit privirea mulţi ani de zile, a căzut în uzură materială şi morală, mai ales după cutremurul din 1977, când a fost complet dezafectată.

între timp, în curtea facultăţii, după 1960, a apărut mai întâi o clădire fără uşi, fără fereşti, proiectată de nu ştiu ce somitate din rân­dul arhitecţilor: Facultatea de Horticultura, dar căreia studenţii i-au zis din capul locului "Moara" sau "Moara Domnească", poreclă ră­masă până în zilele noastre.

Edificiul cel mare al facultăţii de astăzi, cu rectoratul şi alte sec­ţii, plus "Moara Domnească", s-au construit pe locul vechii Şcoli de Agricultură. Clădirea cea mare păstrează o oarecare simetrie şi de-signul este foarte apropiat de cel al Institutului de Cercetări Agrico­le, vecin de curte.

Numele institutului s-a schimbat de atâtea ori în decursul tim­pului, încât nu mai sunt la curent cu el. Ultima oară purta denumirea pompoasă de Academia de Ştiinţe Agricole, ridicându-se la un grad mai înalt decât pe vremea celebrilor înaintaşi care îl înfiinţaseră.

Tot în curtea facultăţii - loc era berechet - s-a ridicat o clădire mică, dar cochetă, Secţia de îmbunătăţiri Funciare, cea mai nou

9

construită, pentru al cărei sediu li s-a conferit proiectanţilor Premiul de Stat.

După atâtea înnoiri şi schimbări de peisaj, minuscula fostă fa­cultate, care adăpostise în vreme de restrişte şi căminul, şi cantina studenţilor, acum rătăcită printre semene mai tinere şi mai făloase, lăsată de izbelişte şi abandonată fără drept de apel, privind cu dis­perare în jurul ei, cu ferestrele sparte de intemperii şi de răuvoitori, a început să deranjeze, să stea în calea spiritelor fine. "S-o demo­lăm!", a fost verdictul, desigur, după oarece controverse, şi aşa s-a şi făcut.

Dar de aici şi de acum începe partea interesantă. Cei meniţi să ducă la îndeplinire această cumplită faptă au so­

cotit că demolarea zidurilor care se încăpăţânau să rămână în pi­cioare trebuia să se facă după o metodă tehnică de ultimă oră şi să constituie un exemplu. Dixit!

S-au studiat posibilităţile, s-au întrunit capetele cele mai lumi­nate, specialiste în demolare, dintre care lipsea unul singur, şi pro­blema părea să fie rezolvată. Se va demola clădirea prin "implozie".

Nu pot să descriu tehnologia acestei metode "sui generis", de­oarece n-am văzut, personal, decât două exemple: unul la Montreal şi cel pe care-l voi descrie mai jos. Ştiu doar că până şi în ţările cele mai avansate din lume, sistemul e încă în curs de experimentare.

S-au burduşit pereţii, stâlpii de susţinere şi alte puncte cheie cu cartuşe de exploziv şi, după o numărătoare inversă şi o apăsare pe unul sau mai multe butoane, s-a declanşat fenomenul. Deflagra­ţia a luat aspect de război atomic, zgomotul s-a auzit la mari distan­ţe, a speriat toate vieţuitoarele înaripate care îşi făcuseră cuib în copacii din parc, de şi-au jurat să plece unde or vedea cu ochii, dar pe locul ăsta să nu se mai întoarcă. Norul de praf stârnit s-a ridicat ca ciuperca de la Hiroshima şi apoi s-a aşternut, colbuind toate îm­prejurimile pe o rază de câteva sute de metri şi mai bine, de-au tre­buit gospodinele să devanseze cu două luni curăţenia de Crăciun, şi toate ferestrele cochetului sediu al secţiei de îmbunătăţiri Funcia-re au zburat în ţăndări şi aşa au rămas un timp, până au venit geam­giii din vacanţă.

Dar, în ciuda tuturor avatarurilor care au decurs din această experienţă inedită, scopul a fost atins, iar draga şi dulcea noastră

10

facultate s-a dus, luând cu ea toate amintirile şi visurile tinereţii noastre.

Datele preluate de mine din presa vremii aduc o serie de preci­zări, pe care le citez: "Construcţia ocupa 1040 de metri pătraţi şi a-vea şase niveluri. Au fost necesare 500 de kilograme deT.N.T., am­plasate în lăcaşuri practicate în grinzi şi stâlpi."

— # — întorcându-ne cu istorisirea la Pândele Georgescu şi, implicit,

la cursurile de pregătire, mi-amintesc că printre băieţii în majoritate zdrobitoare, erau doi tineri ofiţeri deblocaţi, care veneau în ţinută militară la program, fiindcă autorităţile le îngăduiseră să mai poarte uniforma încă şase luni de zile. Printre ceilalţi colegi interesanţi ca­re ne atrăseseră atenţia, era un blond simpatic, Sorin Bradea, fin curtezan cu fetele şi plăcut interlocutor, cu care ne-am împrietenit i-mediat.

în această veselă societate de candidaţi optimişti din care fă­ceam şi noi parte, Aurica, Paulica şi subsemnata, a mai apărut o fa­tă, Magda lakob, sportivă, melomană şi venită din Braşov.

Cursurile au durat cât au durat, dar apoi, fiindcă numitul Pân­dele Georgescu n-a ieşit prea bine cu socotelile, şi s-a declarat fali­mentar, noi am fost înştiinţaţi că, dată fiind situaţia, trebuie să ne continuăm studiile în casele personale şi pe cont propriu.

Cu toată lipsa de continuitate a acestor cursuri, totuşi trebuie să îi fim recunoscători lui Pândele, că fără el nu puteam să aflăm micile manii ale profesorilor examinatori, pe vremea când ministerul nu se amesteca în ciorba lor. De exemplu, nimeni n-ar fi bănuit că Moş Protoplasma, de ani buni, are un fix cu "Clasificarea Peştilor", care nu lipsea din nici o probă scrisă la biologie. De asemenea, a-flaserăm că profesorul Cernescu, de geologie, adoră rocile eruptive - vechi, interesante şi grele - şi că le dispreţuieşte pe cele sedimen­tare, prea răspândite, uşoare şi cu calităţi mediocre.

— # — Acestea fiind spuse, mai adaug că nu toţi dintre cei care au ur­

mat cursurile s-au prezentat la examen, după cum nu toţi dintre cei ce s-au prezentat la examen au intrat în facultate.

în ziua examenului, stăteam într-o sală enormă, cu ferestrele dând către intrare, pe un loc cu număr fixat dinainte, şi priveam la

11

12

şirul neîntrerupt de candidaţi care venea pe porţile facultăţii. Erau foarte mulţi, mai mulţi decât în orice alt an până atunci, şi mă gân­deam în sinea mea cum să fac să nu reuşesc, fiindcă, dacă intram în categoria respinşilor, examenul din toamna următoare l-aş fi dat la arhitectură.

Probele scrise la concurs, fiindcă de fapt era un concurs, nu un examen propriu-zis, oralul se desfiinţase de curând, n-au avut nimic spectaculos. Subiectele se scriau pe tablă, se citeau tare, pentru ca să nu încapă nici o îndoială asupra conţinutului, şi apoi aveam trei ore la dispoziţie.

La teza de matematică, enunţarea subiectului s-a făcut după o formulă originală. încă din perioada cursului de pregătire al lui Pân­dele, ştiam că profesorul respectivei discipline este un oarecare Bă-descu, cu studii înalte la Oxford, pentru care pricină era mai mult de­cât pretenţios. Noi, candidaţii, speriaţi, ba chiar timoraţi de-a bine-lea cu toţii, auziserăm că subiectele lui comportă un grad de dificul­tate foarte mare. Nu cred că era chiar întocmai, mai mult se dusese vestea fiindcă n-am observat că aceia dinaintea noastră, care dădu­seră examenul cu el, s-ar fi dovedit ulterior nişte genii matematice.

Cu totul întâmplător şi spre norocul meu şi al celorlalţi, domnul profesor Bădescu se plimba, la vremea examenului, prin depărtate străinătăţi, după ce îi predase ştafeta şefului catedrei de îmbunătă­ţiri Funciare, profesorul Ion Andreescu-Cale. Acesta, cu figură de distins bonom şi ţinută academică, a intrat în sală, i-a dictat subiec­tul unui asistent care l-a scris pe tablă şi, înainte de-a ieşi pe uşă, lăsându-ne în grija unei armate de păzitori, ne-a atras atenţia să ve­rificăm, de şapte ori câte şapte, cifrele din enunţ, fiindcă ar fi păcat ca o mică neatenţie să ducă la o mare catastrofă.

A fost o problemă stufoasă şi lungă, care îmbina algebra, geo­metria şi trigonometria, iar faptul interesant era că, într-una dintre ecuaţii, în locul unei necunoscute, fiecare dintre candidaţi trebuia să introducă ultima cifră din numărul matricol pe care-l avea afişat pe un bileţel lipit pe locul lui. Deci, fiecare lucra cu altă valoare şi, astfel, copiatul sau consultaţiile deveneau inoperante.

Ne păzea o armată de asistenţi, cum am mai spus, stăteau cu ochii pe noi, se plimbau printre rânduri spionându-ne şi urmărind cu privirea mişculaţiile candidaţilor dar şi fetele frumoase din sală.

Eu mă agitam în bancă, spre disperarea asistentului de desen tehnic, Bărbulescu (am aflat după aceea cine era de la Pauli, care-i cunoştea pe toţi), iar motivul acestei agitaţii venea de la faptul că ci­fra doi pe care n-o s-o uit niciodată, mă conducea în calcule la un triunghi dreptunghic, cu soluţii mai simple. Nu-mi venea să cred că această cifră matricolă, introducând-o în ecuaţii, nu debuta în co­respondenta geometrică, şi apoi trigonometrică spre un triunghi oa­recare, cum mă aşteptasem, care ar fi comportat calcule mai com­plicate. Mi se părea aproape imposibil faptul că problema mea se simplificase, comporta mai puţine operaţii, aşa cum li se întâmpla­se, de altfel, tuturor celor care aveau ultima cifră a numărului matri­col doi.

După două ore şi jumătate, am predat teza şi am ieşit din sală liniştită şi încrezătoare în steaua mea. Afară, pe coridor, o grămadă de candidaţi discutau gălăgios despre conţinutul lucrării. Unii dintre ei se lăudau sus şi tare că au rezolvat problema prin nu ştiu ce me­tode sofisticate de calcul integral, alţii susţineau nişte teorii de care eu, simplă elevă venită dintr-a Vlll-a de liceu, nu auzisem în viaţa mea. M-am retras dezamăgită şi speriată de cantitatea de noţiuni pe care le aveau unii în cap, socotindu-mă pierdută şi în afară de orice competiţie.

Noroc că m-am întâlnit cu Aurica Bordeianu pe aleile parcului facultăţii. Terminase şi ea lucrarea şi, printr-o fericită coincidenţă, îi căzuse şi ei aceeaşi cifră: 2. Ne-am consultat cu de-amănuntul, ve-rificându-ne rezultatul final, care consta până la urmă dintr-o sin­gură valoare, identică la amândouă. Mi-a mai venit inima la loc şi am început să sper că făcusem bine la teză.

Trebuie să spun că toţi cei care se făloşeau cu ştiinţa lor sa­vantă în ale matematicii au încasat la probă note de doi sau trei, şi asta fiindcă i s-a făcut milă profesorului de ei şi nu i-a cadorisit cu un zero tăiat în patru. Aurica şi cu mine am luat fiecare câte un no­uă. Nu mi-am dat seama nici până în ziua de azi de ce nu ne-a a-cordat nota maximă, fiindcă rezultatul era cel corect...

Proba la teza de geologie şi petrografie - materie pe care am iubit-o întotdeauna - a fost excepţională. N-am spus-o eu ci profe­sorul Cernescu, savant în materie, care s-a exprimat faţă de nu ştiu cine - dar mi-a ajuns şi mie la urechi - că de când e el profesor, n-a

13

văzut o teză mai bună. Mi-a evaluat-o la zece, regretând că s-a schimbat modul de notare la examen, altfel, un douăzeci ar fi fost mai potrivit pentru lucrare.

Nu l-am mai văzut pe profesorul Cernescu după aceea, fiind­că altul îi luase locul la catedră! Rămăsese însă preşedintele Comi­tetului Geologic, cu sediul la şosea, acolo unde, în rondul din faţa clădirii, tronează o formaţie geologică ceva mai mică decât piatra căzută din cer de la Kaaba.

Cu toate că nu l-am mai avut la catedră anul următor, eu am reţinut aprecierile lui în ce mă privea şi, la sfârşitul facultăţii, când îmi doream să găsesc un serviciu de calitate în Capitală, m-am dus la profesorul Cernescu, după o înţelegere prealabilă, şi i-am spus printre altele, plină de importanţă: "Ştiţi domnule profesor, eu sunt candidata aceea care a făcut la materia dumneavoastră teza cea mai bună la concursul din '47, după cum am auzit că v-aţi exprimat". Cernescu a tăcut, m-a examinat o clipă fără să spună nimic, eu aş­teptam să sară în tavan de bucurie că mă redescoperă, dar n-a dat nici cel mai mic semn de entuziasm şi mi-a zis, cu un aer mai mult decât indiferent: "Ştiu, domnişoară, mi-aduc aminte, dar acum lu­crurile s-au schimbat şi n-am locuri în schemă. Totuşi, dacă vrei să laşi o cerere, treci pe la serviciul de cadre şi depune-o".

Am trecut pe la serviciul de cadre, iar cel care avea în mână pâinea şi cuţitul Comitetului mi-a spus şi mai plictisit: "Degeaba lă­saţi cererea, fiindcă noi urmează să ne restrângem". Mi-am luat ce­rerea şi tălpăşiţa, foarte dezamăgită, cu sentimentul că societatea îmi respinge toate şansele de realizare profesională.

— # — Din păcate sau poate din fericire, după examenul la Agrono­

mie, anul următor n-aveam să mă mai prezint la facultatea de Arhi­tectură. După o lună de aşteptare a rezultatelor, m-am văzut pe pri­mul loc, în capul unei liste cu 60 de candidaţi admişi şi 350 respinşi, ceea ce am socotit a fi o performanţă. în plus, odată cu publicarea clasificărilor, noi, cei dintâi admişi la cele şapte secţii ale Politehni­cii, am fost propuşi pentru medalia "Dimitrie Pompei", care trebuia să ne fie atribuită în cursul anului 1948, în cadrul unei festivităţi de premiere specială. Dar mari schimbări erau în vedere, se pregăteau situaţii incomode pentru toată lumea, ca să nu zic de-a dreptul ca-

14

tastrofale, şi nimeni nu şi-a mai adus aminte de medaliaţi şi, cu atât mai puţin de festivităţi de premiere.

Din grupul meu de prieteni, mai ales fraţii Gallin erau supăraţi pe mine că alesesem această facultate, şi cum spuneau ei, nu ca­dra cu o fată "frumoasă şi deşteaptă" (!), însă după succesul repur­tat la examen, situaţia devenise ireversibilă, mai ales că nu eram de părerea lor.

Pe timpul acela, Agricultura noastră mai păstra ceva din avân­tul semnalat între cele două războaie mondiale, iar la facultate şi la Institutul de Cercetări a cărui faimă depăşise de mult hotarele ţării, majoritatea profesorilor aveau doctorate în străinătate, făceau parte din comisii internaţionale şi publicau lucrări de reputaţie mondială.

Şi eu visam la o carieră universitară - aşa îmi pusesem în gând din capul locului - şi nu mi-ar fi fost greu să ajung pe anumite culmi... începutul debutase şi, cu perseverenţa care nu-mi lipsea, puteam să realizez ceea ce mi se întipărise în minte. Din păcate n-a fost aşa; ascensiunea mea pe o scară a valorilor inversată, n-a mai avut loc.

Dar până atunci trebuia să mai curgă apă pe Dâmbovita, să mai treacă alte veri şi alte primăveri, şi în primul rând să plecăm în practică agricolă un an întreg, aşa cum stabiliseră forurile didactice superioare...

Deocamdată, fericită că intram din nou în poveste, coboram împreună cu toată liota de studenţi în gară la Vintileanca, Judeţul Buzău, unde "personalul" staţiona două minute. Gara Vintileanca străjuia calea ferată Ploieşti-Buzău, cam pe la jumătatea drumului, îşi căpătase o reputaţie proastă de când un groaznic accident se petrecuse acolo şi în urma căruia devenise de o tristă celebritate acel "Acar Păun", intrat în legendă.

Pe peron nu era nimeni să ne aştepte; un stagiar urcat şi el în tren de la Bucureşti luase comanda coloanei care se înşiruise pe şoseaua naţională ce lega Mizilul de Buzău, trecând pe la porţile Pepinierei Istriţa - ferma didactică a facultăţii.

Sătenii cu care ne încrucişam pe drum, dădeau din cap a înţe­lege... Cunoscuseră multe serii de studenţi şi din cauza asta îi au­zeam spunând în urma noastră: "Au venit iar băieţii la Istriţa, la Pe-penărie". Băieţii erau vreo patruzeci, la acest număr adăugându-se şase fete, care până la sfârşitul anului aveau să se facă opt.

15

Am uitat să spun că administraţia fermei nu ne lăsase chiar de izbelişte, ci trimisese două căruţe cu două mârţoage nemâncate, numai şi numai pentru transportul boccelelor. Era după seceta cum­plită din '45 - '46 şi efectele nefaste se resimţeau în toată tara.

"Pepenăria" Istriţa nu ne-a aşteptat cu prea mult entuziasm. Di­rectorul, inginerul Armăsescu - cu reputaţie de om morocănos şi se­ver mai ales în privinţa fetelor, pe care nu le admitea în şort - ne-a întâmpinat cu răceală. Era prima dată când studenţii soseau toam­na şi aveau să rămână aproape un an, deranjându-l din tabieturile lui profesionale.

Domnul Staticescu, asistentul de practică, cel cu puteri depline asupra grupului de studenţi, nu s-a arătat nici el prea entuziasmat, mărginindu-se să ne convoace în minutele următoare sosirii noas­tre, în sala de mese, şi să ne prezinte programul care ne aştepta a doua zi. în acelaşi timp, ne-a comunicat repartizarea pe dormitoare. Fetele, conform tradiţiei, trebuiau să locuiască într-o coşmelie care adăpostea cancelaria fermei şi biroul domnului Armăsescu. Spate în spate cu aceste încăperi, de cealaltă parte a coşmeliei, în două camere despărţite printr-un antreu - obişnuita configuraţie a caselor de la ţară - aveam să ne instalăm noi, cele şase graţii.

Mobilierul unei camere consta din trei paturi de fier, ca la spital, acoperite cu pături cenuşii şi aspre ca de armată, saltele şi perne de paie şi un dulap şchiop de un picior, care de bine, de rău, ne-a primit o parte dintre efecte.

Odaia, ca să nu zic camera, mirosea a igrasie, a mucegai şi a şoareci, fiindcă nimeni nu locuise acolo de un timp nedeterminat. E-xista şi o baie aferentă, deservind amândouă camerele, în care pu­teai să intri şi pe o uşă, direct de afară.

Am început să ne orânduim lucrurile, tremurând din toate mă­dularele fiindcă nimeni nu făcuse focul în sobă de secole, şi pereţii erau reci ca gheaţa. Ne simţeam ca într-o pivniţă sfoegită, devenită peste noapte dormitor.

Devansând puţin firul povestirii, pot să spun că toată noaptea am dârdâit în pat şi am ascultat sarabanda şoriceilor care dansau în dulap, printre boarfele noastre. După o săptămână, când micilor rozătoare începuse să le placă mediul înconjurător care se încălzea pe măsură ce se încălzeau şi pereţii, Magdi a venit într-o după-ma-

16

să cu un pisoi de coadă, pripăşit pe la bucătăria cantinei. Nu ştiu dacă îl adusese ca remediu împotriva şoarecilor, sau fiindcă, aşa mic şi prăpădit cum era, i se făcuse milă de el. L-a botezat pe dată Bimbirică şi l-a culcat peste noapte în pat cu ea, de frică să nu-l mă­nânce... şoarecii!

Acest Bimbirică, devenit celebru în colonie, a vegetat multă vreme într-un stadiu de prăpăditură până să-şi ia o înfăţişare de pi­soi în toată regula. Era cam limfatic din naştere şi, tocmai de aceea, n-am înţeles niciodată prin ce minune micile vietăţi cu coadă lungă şi urechi rotunde au dezertat, mutându-şi sediul în altă parte.

în acea primă zi de practică agricolă, administraţia fermei ne-a oferit haine de protecţie, nişte salopete spălăcite de fierberea în le­şie, purtate de aproape toate generaţiile de studenţi care trecuseră pe la Istriţa. Bineînţeles că nimănui nu-i veneau turnate hainele bă­ieţilor; erau-prea mici, iar nouă fetelor ne erau mari - aşa că aproa­pe o după-masă întreagă am petrecut-o făcând probe şi schimbân-du-ne care cu cine şi cine cu care.

Eu purtam în picioare o pereche de cizme cu şireturi în faţă, li se ziceau "bilghere", probabil denumirea pocită a germanului burg-er şi eram foarte mândră. Pe deasupra unui pulover, făcut cu mă­iestrie de tanti Cleopatra - cumnata mamei - îmbrăcam salopeta. Cu ţoalele astea mă apăram împotriva frigului şi a vântului din acel anotimp. Ce-i drept, poate nimeni nu-şi mai aduce aminte că în anul de graţie şi de greaţă 1948, iarna a fost de-o blândeţe nemaiîntâl­nită de multă vreme, aşa că am ieşit la lucru afară în câmp în haine uşoare.

în dimineaţa celei de-a doua zi, după descinderea noastră in­tempestivă la Istriţa, la ora cinei a bătut toaca. Toaca era un instru­ment de tortură care ne scula din somn, chemându-ne la repartiza­re. Toată lumea se îmbrăca pe apucate, jumătate în pat şi jumătate alergând pe drum, spre locul unde se striga prezenţa şi se hotărau lucrările din ziua respectivă.

Şi fiindcă fiecare om are unul sau mai multe fixuri, printre altele eu îl am şi pe acela privind latinitatea limbii române, cuvântul "toa­că" vine de la latinescul tocar, care înseamnă a cânta dintr-un in­strument, ceea ce e aproape acelaşi lucru cu a bate toaca. Dease-menea nu mă pot abţine să nu spun - să nu le deschid gustul şi al-

17

18

tora de a studia problema - că "merindea" românească vine din lati­nescul merenda întâlnit, de altfel, şi în spaniolul merienda, semni­ficând masa de la ora cinci după-amiază.

Revenind la vacile noastre (oi nu avea ferma), în general lucră­rile erau diverse şi se executau pe grupuri mici, uneori chiar indivi­dual, cum era de exemplu serviciul la grajd.

Nu mai ţin minte unde a hotărât domnul Staticescu să mă trimi­tă în acea primă dimineaţă de practică, poate la îngropat via, poate la scos ridichi negre din pământ, destinate pentru a-i hrăni pe stu­denţi, dar şi pentru bucuria genului cornut, dacă nu cumva erau ţi­nute departe de această delicatesă, ca să nu li se iuţească laptele.

în orice caz, până la vacanţa de Crăciun, care se mai respec­ta încă după datină, am tot cules la porumb în fiecare zi, aproape toată liota, fiindcă era multă cultură rămasă de izbelişte în aştepta­rea studenţilor. Aici, am putut să ne cunoaştem mai bine între noi şi să-i cunoaştem pe stagiarii din anul V (Nae Ştefan, Purcel, Baltagi, lonescu şi Ştefănescu), care-şi făceau proiectul de diplomă la Istriţa şi care ne supravegheau, îndrumându-ne din când în când la lu­crări.

Grupul celor 50 de studenţi nu era omogen după cum ar fi tre­buit să fie, dar în acele timpuri tulburi, când abia ieşisem din război şi din perioada de secetă catastrofală, tunase şi ne adunase care mai de care.

întâi se deosebeau cei sosiţi de la Liceul Militar din Predeal, care avea să se desfiinţeze în anul următor, fiindcă dovedeau o oa­recare tendinţă de a face opinie separată: Mihai Macici, Stelică Co-man şi Duţi Drăgănescu, plus Nelu Puchiu care, din motive cunos­cute numai de el, era mai puţin solidar cu ceilalţi.

Mircea Ungureanu, poreclit Rolando, absolvent şi el de liceu militar, cu un an mai mare, nu ştiu ce căuta la agronomie. Era bol­nav de plămâni, în stadiu de pneumotorax, iar capacitatea lui respi­ratorie mult micşorată nu-i îngăduia să ţină pasul cu noi. Totuşi a a-vut ambiţie şi şi-a ţinut curajul; uneori îmi mărturisea că numai da­torită mie - ceea ce mă îndoiesc foarte, chiar şi acum, judecând cu mintea cea mai recentă, fiindcă eram prea tânără, prea imaginativă şi prea mă jucam cu viaţa, ca să pot lua în serios anumite situaţii li­mită.

Un aii grup de băieţi drăgălaşi şi simpatici era grupul din Plo­ieşti. Din el făceau parte Titi lordăchescu, Nini Oprea şi Luca Pone-tti. Pe Nini Oprea mi-l amintesc cum mergea la lucru cu nişte galoşi pe care-i spăla în fiecare zi şi-i punea să se usuce pe balustrada prispei din- faţa căminului unde îşi aveau băieţii dormitoarele. Era atât de îndrăgostit de celebrii lui galoşi, de fapt unicate în raport cu încălţările celorlalţi studenţi care purtau bocanci, încât Ponetti n-a putut să mai reziste şi i-a închinat o "Odă a galoşilor de gumă", a-părută în gazeta de perete editată de un colectiv de studenţi-redac-tori, afişată în sala de mese de la Istriţa şi reînnoită din an în Paşte.

Tot Nini Oprea - mare amator de fotbal, ca şi mulţi dintre noi (minus fetele) - la un meci care se încinsese între două echipe, res­pectiv între cele două dormitoare, fiind în apărare şi vrând să dega­jeze mingea, s-a repezit cu toată puterea în ea şi, printr-o piruetă neprevăzută nici de el, nici de echipa din care făcea parte, a reuşit să şuteze balonul înapoi, în propria lui poartă, lăsându-l pe portar cu gura căscată, mai rău ca la dentist, şi pe noi, spectatorii, com­plet năuciţi.

Printre ploieşteni se afla şi acel Romică Constantinescu, de care voi mai avea ocazia să vorbesc, fiind o figură ieşită din comun. Nu ştiu cine i-a zis într-o zi, după o discuţie în contradictoriu, cu parapon: "Măi Constantinescule, mai bine ţi-ai vedea de treabă, nu eşti decât un copil care de-abia a deschis ochii pe lume", la care Romică, foarte ofensat, i-a replicat cu emfază în limba lui Corneille: "Je suis jeune il est vrai/ Mais pour les âmes bien nées/ La valeur n'attend point/ Le nombre des années."

Eu l-am auzit când cita aceste versuri din Cidul, şi ştiind foarte bine franţuzeşte, m-am mirat de faptul că Romică pronunţă mai mult decât corect toate cuvintele, cu toate că nu învăţase această limbă decât în orele de la liceu, fiindcă sosea dintr-un mediu famili­al modest.

Mai aveam doi colegi cu nume identic: Munteanu Constantin, şi, pentru a-i deosebi, Staticescu îi striga la catalog folosindu-se şi de iniţiala tatălui, ca la armată Astfel, unul devenea Munteanu A. Constantin iar celălalt Munteanu C. Constantin.

Urmarea a fost că într-o zi, cel mai tânăr dintre noi, Gheorghiţă Predescu, i-a poreclit în gura mare, în timp ce se făcea prezenţa la

19

lecţii: "Avion" şi "Camion". Nu ştiu dacă le-a mai zis cineva vreodată altfel.

Costică Munteanu, alias Camion, era un coleg mai în vârstă decât noi, căsătorit, care privea cu îngăduinţă poznele celor mai tineri, fără a ne reproşa nimic şi fără a face pe lupul moralist sau împărţitorul de poveţe.

într-o zi, unul dintre stagiarii noştri, Nae Ştefan - de care voi mai vorbi pe parcurs - ne-a anunţat că trebuie să meargă la Viile Finţescu, deoarece a fost solicitat de proprietar pentru asistenţă în unele probleme de vinificaţie. Fiindcă lucrarea era de aşa natură în­cât nu o putea rezolva de unul singur, l-a solicitat pe Costică Mun-teanu-Camion, om serios şi mai priceput decât noi în practica agri­culturii.

Au lipsit toată ziua şi s-au întors destul de târziu seara, când cina se terminase şi studenţii se retrăseseră în camere, pregătindu-se pentru culcare. Când erau gata să adoarmă, a apărut Camion pe uşa dormitorului. Era volubil şi vesel ca niciodată, râdea cu gura pâ­nă la urechi. Pe moment, nimeni n-a ştiut precis ce anume îi provo­ca această stare euforică, până când a spus că e mort de foame.

Ponetti, ca cel mai tânăr din adunare, s-a repezit la bucătărie şi i-a adus o farfurie cu mâncare de cartofi, dar cum Camion nu mai era în stare să ţină furculiţa în mână, tot colegul Ponetti a început să-i ducă mâncarea la gură, servindu-se nu de furculiţă, ci de o lin­gură de lemn.

între timp, toată lumea îl întreba curioasă cum a fost la Finţes­cu; el însă răspundea într-un limbaj cu totul schimbat faţă de cel pe care i-l cunoşteau colegii. Le-a spus că au muncit din greu (n-a dez­văluit ce anume au făcut sau poate am uitat eu), şi că spre sfârşit­ul după-amiezii proprietarul le-a adus un Pinot-Gris din care "au gustat de multe ori" - ca să nu spună că au dat pe gât multe pahare - şi că el făcea "treişpe-paişpe" iar stagiarul "paişpe-cinşpe". Cei care erau de faţă l-au întrebat ce semnificaţie are această numără­toare, la care Camion n-a putut decât să bolborosească nişte cuvinte din care nu se înţelegea nimic, apoi, cu o voce mai sigură, i s-a adresat lui Ponetti: "Mai dă-mi o păstaie", şi a ţinut-o tot aşa până când a terminat toţi cartofii din farfurie. în final, înainte să se bage în scu-tece ca să se culce, într-un acces de sinceră autocrit-

20

icà, a màrturi-sit faţă de toată adunarea din dormitor: "Mài fraţilor, eu nu sunt de-cât un şemidox" şi apoi a adormit pe loc.

Printre nou veniţii la fermă, mai era un grup de moldoveni, toţi din inima podgoriilor vestite: Costei Grozavu, fiu de răzeşi din Nico-reşti, Valeriu Ifrim, de la Podul Turcului, pe care îl botezarăm "Tai­ca", Bergi Vosganian alias Percică, şi adorabilul Puiu Artenie, cu fi­gură de efeb şi ochi languroşi, poreclit de Romică Constantinescu "Adonis".

Bineînţeles că cei doi ofiţeri, Voicu şi Negrilă, proaspăt scoşi din armată dar şi proaspăt admişi la examen, purtând încă hainele militare, cu eghileţi, centură cu diagonală şi tot felul de atârnători cărora le-am uitat numele, în care se înfăţişau foarte chipeşi, fă­ceau şi ei parte din "ploton".

într-o zi, unul dintre colegi căruia începuse să-i crească un ochi în ceafă, i-a interpelat tendenţios: "De ce mai îmbrăcaţi haina militară dacă nu mai aparţineţi de armată?" "Fiindcă ne dă voie gu­vernul" - i-au răspuns înţepat cei doi deblocaţi şi i-au întors urgent spatele.

Cel mai în vârstă dintre studenţi era tot un ofiţer scos din arma­tă, căruia îi ziceam Căpitanu', fiindcă trecuse în cadrul disponibil cu grad de căpitan. Se ţinea deoparte, nu intra în rând cu noi, nevastă-sa profesa medicina şi, pentru acest motiv se purta ca un prinţ con­sort plin de ifose şi fasoane. Avea o vorbă: "Ce să mai tergiversăm", singurul lucru prin care s-a făcut remarcat. După anul I, a plecat la o altă facultate şi n-am mai auzit de el niciodată.

Colegul nostru cu nume umoristic Bonu P. Bonu Bonaventura, la care noi adăugam şi "ura, ura, ura", era simpatic, blajin, dar nu prea comunicativ. Se ţinea şi el cam izolat, nu voia să facă prea multe valuri în jurul lui, ocupându-se în timpul liber cu studierea căr­ţilor de specialitate. într-o zi, după ce mă cântărise şi mă studiase multă vreme, observând cam ce hram port, m-a luat deoparte şi m-a întrebat conspirativ: "Rety, tu, care ai învăţat la o şcoală catolică, nu eşti catolică?" Am dat din cap în semn că nu şi am văzut că răs­punsul nerostit îl cam deconcertase. "Da' tu eşti catolic?" l-am între­bat la rândul meu. "Sigur că da!" mi-a răspuns, "dar vezi să nu afle ăştia că mă mănâncă... M-a şi întrebat unul dintre ei la ce biserică mă duc şi i-am spus că sunt ateu şi că nu frecventez bisericile".

21

Ăştia, mai exact "ăsta", cam ştiam noi cine erau. "Ăsta' era cel căruia, de fapt, nu începuse să-i crească ochiul de la ceafă în tim­pul şederii la fermă, ci venise cu el gata crescut, gata să ne supra­vegheze pe toţi.

Nu ne-am vorbit prea mult nici după acest conciliabul secret, dar de fiecare dată când ni se întâlneau privirile, exista ceva înţe­les între noi, aveam o taină numai a noastră şi asta ţinea locul con­versaţiei.

Nu pot să-i menţionez aici pe toţi colegii mei de la Istriţa, enu-merându-i unul după altul, fiindcă prezentarea lor ar lua o prea ma­re amploare. Totuşi, în decursul povestirii, cei lăsaţi deoparte vor a-părea sau vor dispărea după circumstanţe.

Ultimul, pe care nu vreau să-l uit, fiindcă cei de pe urmă vor fi cei dintâi, e Victor Bârnaure. Tatăl lui lucrase ca laborant la faculta­te ani buni. După cum am amintit şi în primul volum, Bârnaure-seni-or fusese printre primele victime ale bombardamentelor americane din vara anului 1944.

în curtea foarte mare a facultăţii era amenajat un adăpost aeri­an, în care se refugiaseră toţi cei care se găseau prin preajmă în acele momente. O bombă a căzut chiar pe adăpost. Restul se de­duce, şi n-am ce să mai adaug.

Victor era un băiat superinteligent, ca să mă exprim în limbajul modern. Se situase al doilea pe lista celor admişi la examen, însă din cauza unei zăpăceli de moment, la ultima operaţie matematică a rămas în urmă faţă de mine cu două sutimi de punct, altfel mi-ar fi luat-o cu mult înainte.

După absolvirea facultăţii, Victor Bârnaure, poreclit de mine Vi­şinei, a devenit un - după unele opinii - "demn urmaş al iluştrilor dascăli ai agriculturii româneşti, printre care se numără: Constantin Sandu Aldea, Gheorghe lonescu Siseşti, Traian Săvulescu şi alţii", aşa cum citează şi colegul nostru Luca Ponetti în locuţiunea de la aniversarea a 40 de ani de când am păşit prima dată pe poarta fer­mei didactice de la Istriţa.

Sosiserăm târziu în stagiul de practică, cam după 20 noiem­brie, şi se apropia Crăciunul. Noi, studenţii, trebuia să fim în fruntea activităţilor culturale din judeţ, iar sătenii de prin satele din jur aştep­tau cu nerăbdare să le facem serbări şi să organizăm baluri. Aşa

22

era datina de cánd "Pepenaría" Istriţa devenise ferma didactică a facultăţii. în vederea realizării acestui scop, am început să ne pre­gătim din vreme, să facem repetiţii zilnice, sub îndrumările colegu­lui Voicu, fost ofiţer în armata română.

23

Capitolul II

Irod gătit în plapumă de zestre

- Stratioate! - Poruncă, prea înălţate împărate!

în prima lună de practică, n-am plecat decât o singură dată, la sfârşit de săptămână, acasă la Bucureşti. Eram ocupaţi cu muncile câmpului, cu repetiţiile pentru serbare şi cu pregătirea decorului. Din păcate, recuzita lipsea cu desăvârşire, nimeni nu ne dădea nici un ban, drept pentru care ne-am hotărât să apelăm la propriile noas­tre mijloace ca să ieşim din impas. Aceste lipsuri ne-au determinat pe Paula şi pe mine să luăm trenul din gara Vintileanca, cea cu prost renume, şi să mergem acasă.

Am găsit-o pe mama în compania verişoarei Micrula, studentă la Facultatea de Drept, şi a finei Niculina, cea bună şi drăguţă, în-conjurându-le cu grijă maternă şi tratându-le cu .delicatese. S-au bucurat când m-au văzut, mai ales că nu se aşteptau, iar eu, specu­lând situaţia de moment am început de îndată tratativele în vederea înzestrării artiştilor amatori.

în timpul negocierilor, mi-am adus aminte că mama ţinea într-un dulap materiale pentru o plapumă pe care voia s-o lucreze ca să mi-o dea de zestre la momentul potrivit, şi i-am propus să ne împru­mute materialul, un crep-satin culoarea portocalei, ca să-l costu­măm pe Victor Bârnaure, devenit Vişinei, aşa cum îl poreclisem, în hainele lui Irod.

Pentru cei doi îngeraşi care figurau în piesă, interpretaţi de Pa­ula şi de mine, am scormonit prin lăzile pitite în camera din pod şi am găsit două cămăşi albe de noapte, cu râuri, tocmai bune pentru

24

o autentică înfăţişare celestă. Ce dacă aveau cămăşile râuri? Eram nişte îngeraşi în costum naţional! Am mai cotrobăit prin podul meu şi în cel al Paulei să găsim cartoane, hârtie colorată şi alte accesorii pentru recuzita teatrului şi am plecat, luni dimineaţă, la fermă, în­cărcate cu toate minunile, plus un balot de zdrenţe.

în timpul liber, Paula, cu mâinile ei de aur i-a confecţionat lui Vişinei din dosul de plapumă o mantie regească, aşa cum cred că nici regele Irod n-a avut pe vremea lui, iar Mihai Macici, zugravul nostru oficial, a început să picteze coroana şi decorurile.

Repetiţiile aveau loc după orele de practică, zilnic, şi duminici­le. Vişinei îşi luase rolul în serios, dar uneori, după mai multe paha­re de "negru vârtos", nu mai putea recita coerent, iar vocea îi deve­nea piţigăiată: "Soarele apune după munţii cărunţi, gonind spre stâ­ne păstorii mărunţi". Noi bufneam în râs şi aşa-zisul Irod îşi dregea glasul şi o lua de la început, cu o octavă mai jos: "Soarele apune du­pă munţii mărunţi... gonind spre stâne păstorii cărunţi..." începeam să râdem iarăşi, aşa încât Vişinei o lua de la-nceput: "Soarele, soa­rele... soarele, păstorii cărunţi... ba nu, mărunţi...", şi iar o lua de la început, până când Voicu se plictisea şi-l trimitea la culcare.

într-o seară, Vişinei s-a încurcat în mantie, călcând-o cu bo­cancii plini de noroi. Am încercat şi Pauli şi eu s-o curăţăm cum am putut mai bine, dar tot pătată a rămas. Ce-i drept, calitatea specta­colului n-a avut de suferit în urma acestui incident. După aceea, eu m-am învelit, o bună parte din viaţa mea de nevastă, cu o plapumă al cărei dos purta nişte urme "fine" de... bocanci.

înainte de-a descrie penultima zi dinaintea vacanţei, când s-a ţinut serbarea, vreau să spun câteva cuvinte despre serviciul la grajd, una dintre corvezile la care eram repartizaţi prin rotaţie.

Am avut în primele zile de practică onoarea şi plăcerea să fiu şi eu repartizată la această aşa-zisă lucrare.

Grajdul fermei, o clădire mare din piatră construită cu mult timp înainte, adăpostea şi caii şi vacile deopotrivă. Vacile stăteau pripo­nite mai aproape de uşă, iar caii pe latura de vizavi, cu spatele la vaci. între animale, o alee destul de lată permitea circulaţia, căra­tul fânului pentru iesle şi manipularea altor materiale.

La grajd se repartizau câte doi studenţi, unul la cornute, ce­lălalt la cabaline, şi eram anunţaţi cu o zi înainte, fiindcă pentru

25

activitatea respectivă trebuia să ne trezim la ora două dimineaţa. Mi-aduc aminte că în jurul acestei ore mi-a bătut paznicul de

noapte al fermei în geam, m-am îmbrăcat pompieristic, pe întune­ric şi fără zgomot, pentru ca Paula şi Magdi să nu mă simtă, şi am pornit către grajd. Aici, din primul moment am avut parte de o lumi­nă cât se poate de chioară, de o "mireasmă îmbătătoare" de balegă stătută şi de bocănitul copitelor pe cărămida cu care era pardosită încăperea.

M-a întâmpinat Tică, grăjdaml, vesel nevoie mare, şi mi-a spus cu un zâmbet până la urechi: "Domnişoară, să ştiţi că serviciul dum­neavoastră azi e la cai, aşa scrie pe lista domnului Staticescu. Eu încep ţesălatul din partea asta, iar dumneavoastră din partea cea­laltă, de-acolo de unde e legat Radu".

Oare cine era bidiviul cu nume atât de frumos? Radu nu era un bidiviu, ci un cal voinic, de culoare cam nedefinită, dar cu coama şi coada aproape albe. Era un animal de tracţiune - de o rasă căreia, pe atunci, i se zicea ardeneză - gros şi gras, cu picioarele zdravene şi cu copitele de trei ori mai mari decât ale semenilor săi. îl aban­donaseră nemţii când se retrăseseră după 23 August, şi cineva din personalul de la fermă l-a găsit păscând pe câmp, târând încă după el o piesă de artilerie uşoară. Mai erau caii de la trăsură, care de fapt erau două iepe murge, destul de frumoase şi vioaie. Celelalte cabaline, de ambele sexe, deţineau posturi de mârţoage şi erau fo­losite doar la îndeplinirea unor treburi mărunte şi pentru transpor­turi locale.

Mie-mi căzuseră sorţii să iau în primire partea din grajd unde se aflau Radu şi patru dintre mârţoage. Tică mi-a încredinţat două perii cu dinţi de fier şi mi-a arătat cam în ce constă operaţia de ţe-sălare: "Trageţi, domnişoară, cu ţesala pe spinarea calului, în lun­gul părului, să nu vă fie teamă că-l zgâriaţi cu dinţii de fier, că are pielea groasă. După ce trageţi de două-trei ori, loviţi pieptenele de o cărămidă de pe jos, ca să iasă praful. Pentru un cal bine ţesălat, trebuie să aveţi făcute 32 până la 34 de "prafuri". Ca la armată dom­nişoară, ca la armată!".

Nu ştiu cum era la armată fiindcă n-o făcusem defel, dar frică de cai nu mi-a fost niciodată. Am prins voiniceşte ţesala de mâner şi am înscris pe pardoseala grajdului, în total, vreo 150 de prafuri.

26

Când am ajuns la ultima mârţoagă, am intuit.-o dintr-o privire şi i-am strigat grăjdarului: "Nea Tică, ce să fac cu animalul ăsta care muş­că?". La care Tică, dându-şi şapca pe ceafă, a fluierat nu a pagubă, ci a spaimă, şi s-a dat de ceasul morţii: "Aoleu, domnişoară, uitai că "boala" asta se dă la lume. Să nu vă apropiaţi, lăsaţi-o că mă ocup eu de ea". Noroc că la Tunari zburdasem în copilărie în tovărăşia mânjilor, încălecasem pe Murga cea blândă, dar învăţasem şi cum se manifestă un cal care muşcă: îşi întinde gâtul împingând botul înainte şi îşi culcă urechile pe spatele capului, rânjindu-şi dinţii. Spun asta pentru ca cei care nu ştiu să afle şi să se ferească.

După ce am terminat de ţesălat caii, i-am frecat cu paie pe pi­cioare ca să le dau noroiul jos, apoi i-am periat cu peria de mistreţ ca să le lucească părul, şi treaba luând sfârşit, se putea spune că sunt pregătiţi să înfrunte o inspecţie în toată regula.

In orice caz, am fost fericită că domnul Staticescu m-a reparti­zat la cai... A fost vai de colegul meu trimis la vaci, care, înainte de-a proceda la mulsoare, trebuia musai să le cureţe posteriorul de ba­legă cu un instrument special, ca o lopată de tablă, apoi trebuia să aducă apă într-o găleată să le spele ugerul - operaţie ce preceda mulsul. Nu de puţine ori, se întâmpla să dea peste o vacă mai "gâ-dilicioasă", care, mişcând nervos picioarele, răsturna găleata cu apă inundând pardosela şi aşternutul de paie.

La ora şase dimineaţa, cei care erau de seviciu la grajd îşi luau micul dejun înaintea celorlalţi studenţi, ca să poată Anişoara, feme­ia de serviciu, şi coana Manda bucătăreasa să aerisească sala de mese. Bănuiesc că este inutil să spun de ce!

în a doua zi a mea de serviciu la grajd - am omis să spun că serviciul la grajd ţinea trei zile - Tică a adăpat caii, i-a înhămat la o căruţă mai mare, a umplut-o cu saci de porumb şi am primit ordin să plecăm la moară.

Moara era departe, peste trei sate, mergând pe şoseaua naţio­nală. Trebuia să mân eu caii, aşa suna porunca de la împărăţie, şi tot drumul mi-a fost frică să nu se sperie bidiviii de la căruţă de ma­şinile şi, mai ales, de camioanele care circulau cu mare viteză.

în zilele despre care vorbesc, şoseaua naţională tocmai se as­falta, mai sus de Buzău, spre Râmnicu Sărat, şi lucrările fuseseră încredinţate unei societăţi suedeze "Derubau", sigla figura înscrisă

27

pe toate utilajele grele care, zi şi noapte, transportau materialele spre punctul de lucru. Câteva luni mai târziu, statul socialist nemai-tolerând intervenţii străine pe teritoriul ţării, Derubau dispăruse din raza noastră vizuală, luându-şi tălpăşiţa.

După cum spuneam, mi-era teamă ca animalele să nu se spe­rie, uitând că bidiviii mei erau doar nişte biete rosinante apatice şi învăţate de multă vreme cu traficul intens de pe şosele.

La moară erau nenumărate căruţe trase în curte, trebuia să stăm "la rând ca la moară", aşa că ne-am aşezat şi noi, ca şi ceilalţi, aşteptând să fim băgaţi în seamă. Când s-a împlinit sorocul şi am intrat cu Tică în sala maşinilor, am avut surpriza vieţii mele: morarul semăna leit-poleit cu Tyron Power, arătând chiar mai bine decât cunoscutul actor american al multor filme celebre. Un Tyron Power în versiune blondă, cu părul ondulat. Era să cad pe jos când l-am văzut, mai ales că n-avea urme de făină nici pe faţă, nici pe haine, spre deosebire de cei doi ucenici care alergau pe lângă el.

Surpriza n-a fost însă de-o singură parte. Şi el a rămas des­cumpănit, cu ochii pironiţi la mine. După ce şi-a venit în fire, s-a re­cules pentru o clipă şi l-a întrebat pe Tică în şoaptă: "Nea Tică... şi arătând cu degetul spre mine... mândra asta e o studentă?" La care colegul meu de grajd i-a confirmat, făcând şi el un semn aprobator cu capul.

Apoi, morarul din poveste a poruncit să ne bage imediat po­rumbul la măcinat şi, când am plecat cu sacii doldora de mălai, ne-a condus până la şosea şi mi s-a adresat cu glas nostalgic: "Să mai veniţi pe la noi domnişoară, eu am să vă aştept mereu". Tică a zâm­bit cu înţeles pe sub mustăţile de care era complet lipsit şi, când ne­am depărtat mi-a zis amuzat: "L-aţi făcut praf, domnişoară, pe mo­rar!" Puteam şi eu să-i răspund lui Tică: "Şi el m-a făcut praf pe mine", dar nu m-am exprimat în nici un fel, nu se cădea să-mi măr­turisesc slăbiciunile.

Nu ştiu cât m-a aşteptat morarul cel nespus de frumos şi făcut praf, dar pe mine nu m-a mai trimis nimeni la moară de-atunci, cu toate că am mai făcut de multe ori de serviciu la grajd, şi căruţele plecau de două ori pe lună la măcinat.

înainte de-a trece la altă istorie năzdrăvană, vreau să amintesc de un coleg de la Istriţa, Octav Niculescu, nu mai mare de-o şchioa-

28

pă, Statu-palmă barbă cot, căruia îi lipsea barba. într-o zi, i-au că­zut şi lui sorţii să fie repartizat de serviciu la grajd, iar Tică, găsind cu cale să-şi bată joc de el, i l-a dat pe Radu în grijă. Ca să se a-chite onorabil şi să termine treaba în timp util, Octăviţă a trebuit să împrumute un scaun de la o fată mulgătoare la vaci, ca să ajungă la greabănul ardenezului.

între timp, profitând din plin de clima neobişnuit de blândă, bă­ieţii jucau fotbal aproape în fiecare zi, între masa de prânz şi ora re­feratelor lui Staticescu. Unii dintre ei se ocupaseră cu acest sport din vremea liceului, printre care Tică Bălescu, Nelu Puchiu, Bârna-ure, parcă şi Ponetti, astfel încât echipele, reprezentând fiecare câ­te un dormitor, se echilibrau în ce priveşte abilitatea la joc. Singurul gafeur, despre care am povestit mai înainte, a fost Nini Oprea, care a şutat cu putere, marcând un gol în propria poartă.

După aceste meciuri susţinute, majoritatea jucătorilor dădeau buzna la noi în cameră, ca la dispensarul public, ceea ce ne obliga pe Pauli şi pe mine să ne transformăm în infirmiere de ocazie, dar pline de bunăvoinţă şi aptitudini medicale.

Majoritatea aveau genunchii zdreliţi, degetele ferfeniţite, vână-tăi peste tot, de parcă jucaseră rugby, nu fotbal. Singurul care prac­ticase acest sport era Mircea David, şi era foarte mândru când po­vestea de partidele lui de pe "Federaţie" - aşa se chema înainte te­renul de sport situat vizavi este ştrandul Tineretului, unde se ţineau şi meciurile de rugby.

Din cauza acestei avalanşe de răniţi şi betegiţi care se perin­dau cu o frecvenţă de unu la cinci minute - cei pansaţi nu plecau imediat, ci găseau cu cale să mai rămână, în timp ce noi pansam o a doua serie - nu puteam să ne facem referatele. Când venea ora să ne ducem la cursul domnului Staticescu şi să-i predăm lucrările, o făceam cu frică şi jenă, fiindcă le scriseserăm pe un colţ de masă, în grabă mare, ca vai de capul lor.

Referitor la aceste referate obligatorii, din când în când, în tim­pul orei, Staticescu citea tare din câte unul. îmi amintesc de notiţele lui Adonis care îşi termina darea de seamă la nu ştiu ce lucrare cu fraza: "...am pus toate uneltele în căruţă şi apoi ne-am retras cu toţii...", la care asistentul de practică a citit: "...şi ne-am retras cu tonţii", spre disperarea autorului şi amuzamentul nostru.

29

Mai vreau să povestesc că lui Pauli şi mie ne venise brusc che­ful să învăţăm limba germană de la Magdi, care o vorbea perfect. Magdi, în calitate de presupusă profesoară, se lăsa greu, n-avea chef de ore suplimentare, nici de vreo activitate didactică. Atunci, Pauli şi cu mine ne-am hotărât să învăţăm singure şi doar din când în când să o consultăm pe colega noastră. Drept pentru care, ne salutam în fiecare dimineaţă şi seară în limba lui Goethe, compu-neam jumătăţi de fraze cu cuvintele pe care le uitase neamţul, şi cam la asta se reducea învăţătura noastră. Nu ştiu ce mi-a venit aşa, din senin, într-o zi, şi i-am spus Paulei: Guten morgen, ich will ein pipi zu machen! Paula a fost cam derutată, apoi şi-a găsit în me­morie replica potrivită şi a ţipat la mine: Geht herausl Bineînţeles, totul era o glumă, dar apoi, în fiecare dimineaţă, o bună bucată de timp, până ne-am plictisit, lecţia noastră de germană se reducea la: Ich will ein pipi zu machen, la care Paula răspundea ţipând: Geht heraus, geht herausl

O aventură cu totul neobişnuită pentru noi studenţii, am avut în acel început de decembrie, când Staticescu, la masa de prânz, du­pă ce de dimineaţă căzuse singura şi unica zăpadă care avea să cadă în iarna aceea - vreo doi-trei centimetri - ne-a anunţat cu voce gravă, ca şi cum am fi fost în pragul unei catastrofe: "Domnilor stu­denţi, mai avem o parcelă mare de vie de îngropat. După masă, în loc de cursuri, vă rog să treceţi toţi la îngropat plantaţia, fiindcă s-ar putea să vină friguri şi zăpezi mari şi să îngheţe viţa".

Bineînţeles, ne-am dus cu toţii, nu-ncăpea tocmeală, dar n-am lucrat decât trei ore pe lumină. La ora cinci după-amiază s-a făcut întuneric beznă şi, atunci, directorul Armăsescu a dispus să se a-ducă din fermă toate felinarele de vânt, care-unde se aflau, inclusiv cele noi, de la magazia domnului Fim, şi aşa s-a putut continua lu­crul, îmi aduc aminte cum se desfăşura activitatea, mai ales că ne împrumutam felinarele unii altora, Octăviţă fiind agentul nostru de legătură, alegând de pe un rând pe celălalt.

Acum nu se mai îngroapă viile decât sporadic, acolo unde în­gheţurile sunt târzii şi frecvente. Viile rezistă mai ales pe dealurile cu expunere sudică, cum e întreg Dealu Mare, şi, astfel, s-au mai redus cheltuielile de exploatare, foarte ridicate în raport cu ale altor culturi intensive.

30

Cu toată alarma şi îngrijorarea stârnite la fermă prin apariţia celor doi centimetri de zăpadă, în iarna cu pricina n-am mai văzut o alta.

încet-încet, ne apropiam de sărbătoarea Crăciunului, iar spec­tacolul era aproape gata pregătit. Voicu se agita în dreapta şi în stânga să facă ultimele retuşuri în program şi îl îndruma pe Vişinei, pentru ca acesta să-şi găsească tonul just când avea să recite 'Soarele apune după munţii cărunţi..."

S-au confecţionat afişe frumos colorate, la care îşi dăduseră osteneala Mihai Macici şi Mircea David, ajutorul lui, şi câţiva dintre noi s-au dus să le lipească prin satele din jur, la Pietroasele, la Breaza, la Greceanca şi chiar în oraş, la Buzău.

în ziua serbării, ne-am pomenit cu o grămadă de lume, ferche­zuită şi îmbrăcată de sărbătoare. Din Buzău n-a venit nimeni, dar, în schimb, au venit multe dintre notabilităţile satelor în care anunţa­sem evenimentul, însoţite de odraslele lor.

Vicleimul pus în scenă a fost deosebit de reuşit, iar Vişinei şi-a regăsit vocea lui Irod, pe tonul cel mai autentic. în rolul celor trei magi, Adonis, Ponetti (pe care atunci îl chema Poponeţe Luca) şi Ghiţă Untaru se înfăşuraseră cu nişte prosoape dungate, puse pes­te păturile cazone din dormitor. Şi ei purtau coroane de aur pe cap, dar nu ştiu din ce cauză se lăbărţaseră în aşa hal, încât trebuiau să le îndese cu mâna să nu cadă pe jos şi astfel să-şi piardă rangul.

Mai era în piesă şi un ostaş - Nelu Puchiu - care n-avea decât o replică să-i dea regelui Irod când acesta striga: "Stratioate!" Nelu trebuia să răspundă: "Poruncă, prea înălţate împărate!"

Paula era pe post de înger, un îngeraş cam dolofan, o ducea bine în rai şi se fâţâia pe scenă fără vreo ţintă precisă, ca să se afle în treabă, dar aşa cerea "pesa". în schimb, când mi-a venit rândul, eu am apărut pe scenă în chip de prunc, îmbrăcată într-o cămaşă de noapte albă şi cu ceas la mână. în conţinutul Vicleimului era pre­zent printre personaje şi un prunc, nu ştiu ce rol juca şi cum se situa în raport cu celelalte roluri, dar era musai să fie, n-am habar să se fi specificat în instrucţiuni dacă trebuia să aibă sau nu ceas la mână.

După serbare a urmat un Mare bal Mare, cum scria şi pe afişe, la care toate domnişoarele aveau dreptul să primească ilustrate. La sfârşitul balului se numărau misivele care constituiau un fel de vo-

31

turî. iar aceea dintre fete care avea mai multe "ilustraţii" era aleasă "regina balului".

Nu mai ştiu dacă am fost aleasă regina balului, parcă nu, dar îmi aduc aminte că, pe lângă ilustratele pe post de voturi, am primit şi una de la un pretendent din Pietroasele, odrasla unei notabilităţi, care glăsuia cam în halul ăsta (liniuţele semnalând trecerea la ca­pul rândului, după spaţiul cărţii poştale): Domniş-oarei Rety Gor-gescu cea mai frum-oasă din bal.

Peste două zile a început vacanţa, tot grupul de studenţi s-a răspândit care-ncotro, de unde veniseră, iar noi, cele trei graţii, Pa­uli, Magdi şi cea mai frum-oasă din bal, am luat trenul vacanţei spre Bucureşti.

Vacanţa a trecut destul de repede, Magdi şi cu mine mergeam la familia Stârcu aproape în fiecare zi şi mâneam cârnaţi de casă cu murături delicioase şi sifonate, făcute de mama Paulichii. Ţin minte că odată m-am certat cu mama Florica la cuţite şi, drept represalii, am plecat la colega mea, unde am stat vreo trei zile, ca într-o pensi­une, până a venit verişoara Micrula să mă cheme acasă, spunân-du-mi: "M-a trimis tanti să te chem să vii să faci baie". Fireşte, era un pretext, doar şi Stârculeştii aveau baie în locuinţă.

în seara de ajun a Crăciunului eram, ca de obicei, la Paula. Ve­niseră şi Mircea Ungureanu de la Ploieşti, Petrică logu, Mircea Da-vid, Mihai Macici şi Sorin Bradea. Ne strânseserăm cu toţii, după ce o parte dintre colegii noştri colindaseră pe la alte geamuri, cântând "Bună dimineaţa la Moş Ajun".

Pe urmă am plecat cu Moş Ajunul la Aurica Bordeianu, care lo­cuia tot în curtea facultăţii, la marginea plantaţiei de vie, într-o casă în care la parter şi la etajul unu era instalat laboratorul de Oenolo-gie, şi de fiecare dată când intrai în clădire, te ameţea mirosul de must în fermentaţie. Aici, profesorul şi cu doamna Bordeianu ne aş­teptau cu o masă întinsă, pe care se aflau vin şi bunătăţi.

Aurica urmase pe vară cursurile de pregătire ale lui Pândele împreună cu noi, dăduse examen la Agronomie, dar, în acelaşi timp, se prezentase şi la probele Facultăţii de Medicină şi reuşise la amândouă examenele. Bineînţeles că, spre regretul nostru puţin egoist că n-o s-o avem mai departe alături de noi, a optat pentru profesia de medic.

32

N-am stat prea mult în casa profesorului Bordeianu, fiindcă grupul nostru avea şi altă ţintă precisă: să-l colindăm pe nea Ma­nóle. Şeful Catedrei de Practică locuia tot în curtea facultăţii, într-o aripă din micu'a clădire rămasă întreagă după cutremurul din '40 şi după bombardamente, singurul edificiu cu scop didactic. Nu ştiu unde se mai găsea loc pentru cele două, trei apartamente destinate câtorva profesori, printre care figura şi nea Manóle.

Ne-am oprit în faţa uşii şi am început să cântăm în surdină, fă­ră să facem prea mare agitaţie, să nu îi deranjăm pe ceilalţi locatari din vecinătate. Apoi am sunat la uşă, întâi timid, apoi mai insistent şi, într-un târziu, a ieşit o femeie legată cu un batic la cap. Era doam­na Constantinescu. Eu am confundat-o cu o menajeră, ca să nu-i zic direct servitoare, fiindcă nu-mi dădea voie mama să întrebuinţez acest termen. Când ne-a văzut pe toţi buluc la uşă, după concertul de colinde, doamna s-a arătat cam ambarasată de situaţie, s-a scu­zat că nea Manóle nu-i acasă şi că, prin urmare, n-avem ce căuta la ei. Că n-avem ce căuta la ei n-a spus-o cu glas tare, dar am de­dus-o şi noi, din atitudine şi din ton.

Am plecat foarte dezamăgiţi, nu ne aşteptam la o astfel de pri­mire sau mai degrabă neprimire. Nea Manóle nu cred că lipsea de acasă, dar îşi aranja ploile, presimţea sau ştia care va fi linia de-acum încolo, şi nu voia să se expună la vindicta noilor conducători de oşti care aveau să descalece curând.

Multă vreme i-am purtat pică soţiei profesorului Constantines­cu, mama cartofilor de la ICAR, până în ziua când, întâlnindu-mă cu ea într-o anume împrejurare, mi-a vorbit foarte frumos, de parcă mă cunoştea de când lumea, şi mi-a spus că i-a părut rău că nu i-am fost noră. Afirmaţia ei rostită cu sinceritate m-a făcut să cad din cer, fiindcă mă cunoşteam cu Florin, fiul Constantineştilor, băiat simpatic şi frumuşel, dar nu cred că lui sau mie ne-ar fi trecut vreo­dată aşa ceva prin cap.

Ne-am întors înapoi la Paula, tot aliotmanul, cam dezumflaţi şi melancolici. Aici, Nae, fratele Paulei, avea în vizită câţiva colegi şi colege de anul IV, aşa că ne-am retras strategic, i-am lăsat să se distreze între ei şi am plecat fiecare pe la "căşile" noastre.

în noaptea de Anul Nou 1947-'48 eram invitată la Braşov. îmi făcusem bagajele, aveam o rochie neagră, din mătase grea, şi alte

33

toalete frumoase cu care mă pregăteam să plec. Luasem bilete de tren de clasa a ll-a, eu, care circulam fie cu clasa lll-a, fie pe butoa­iele din camionul lui moş Ivânuş, ceea ce ar fi însemnat, probabil, clasa IV-a, dacă ar fi existat. Dar n-am mai plecat.

în după-amiaza zilei de 30 decembrie s-a anunţat abdicarea Regelui Mihai şi schimbarea la faţă a României. De acum încolo, ţara noastră avea să se cheme Republica Populară Română, iar ul­timul reprezentant al unui trecut încărcat de glorioasă istorie pără­sea ţara, luând calea exilului.

în urma lui se trăgea cortina, care, pentru mult timp, pentru prea mult timp, avea să fie o cortină de fier. Rămâneam singuri şi neajutoraţi în calea tuturor răutăţilor.

34

Capitolul III

De la ce liceu veniţi dumneavoastră?

"Vinul este singura fiinţă lichidă" Papa Bernazi

Ne-am întors după vacanţă la Istriţa, fără prea mult entuziasm. Bătea un vânt de plictiseală printre noi, cu toate că timpul era fru­mos şi însorit, un ianuarie cald, cum Institutul Meteorologic nu mai înregistrase de mulţi ani sau poate niciodată.

Toţi studenţii veniseră în păr, nu lipsea nimeni, ba chiar se adă­ugase efectivului o "doamnă", o persoană măritată, pe care o che­ma Lya. Era drăguţă şi deşteaptă, dar cam absentă în ce priveşte viaţa de student, şi complet străină de meserie. Nu ştiu ce rude sus-puse avea, fiindcă lipsea zile întregi, iar Staticescu, asistentul de practică, închidea ochii. Băieţii, care abia aşteptau să le vină apă la moară, îi făcuseră o poezioară pe portativ şi nu se sfiau să o cânte şi în prezenta ei: "Eu sunt doamna Tonton Lya, iupai dia iupai da, mult îmi place-agronomia, iupai dia da. Aşa practica-mi petrec, marţea viu şi joia pleeec... iu-iu-iupai da, iupai dia n-o lăsa, iu-iu-iupai da, iupai dia da".

Melodia nu era nouă, era cunoscută, o cântau studenţii de la Agronomie de când lumea, şi avea alte strofe, care sunau cam a-şa: "Cine dracu' a mai văzut, iupai dia, iupai da, de când mama l-a făcut, iupai dia da, iepure mergând călare şi studentă fată mare, iu-iu-iupai da. Ţine-o bine n-o lăsa..." etc. Cer scuze, dar versurile nu le-am inventat eu.

Un alt episod hazliu, în acel sfârşit de iarnă, aduce în prim-plan pe o altă colegă de-a noastră, Coşa Paraschiva, alias Puia, care,

35

împreună cu Marietta şi cu Sanda, ocupa camera nr. 2 din coşmelia unde se aciuaseră fetele. Această simpatică dobrogeancă cu ochi migdalaţi, de turcoaică, ajunsese la o vârstă potrivită pentru mări­tiş. De fapt, şi noi eram de aceeaşi vârstă cu ea, dar încă nu aveam în vedere o schimbare de statut.

Pretendentul domnişoarei Puia, asistent la facultate şi prieten cu Staticescu, venea din când în când să-i facă o vizită la Istriţa şi, în virtutea amiciţiei lor, o chema şi pe logodnică să stea de vorbă în camera asistentului de practică. Din când în când, Staticescu îşi mai făcea drum pe ici, pe colo, ca să-i lase pe cei doi porumbei sa­şi spună păsurile între patru ochi.

La una dintre aceste vizite, pe seară, când afară se întunecase de-a binelea, câţiva băieţi, dintre cei mai poznaşi, nu se ştie nici pâ­nă în ziua de azi care au fost, au scos buşonul de la tabloul de sigu­ranţă de lângă dormitoare, lăsând în bezna cea mai adâncă odaia în care Puia şi iubitul ei se aflau în plină conversaţie tandruă.

Se înţelege că acest amestec în treburile care nu-i priveau pe studenţi a creat mari nemulţumiri, determinându-l pe Staticescu, fu­rios pentru cele întâmplate, să decidă pe loc ca, la repartizarea de a doua zi, să-i pedepsească pe presupuşii făptaşi, trimiţându-i la scoaterea din rădăcină a merilor bătrâni de pe aleea din spatele că­minului. Desigur că o parte dintre cei pedepsiţi nu aveau nici un a-mestec, în speţă Ponetti, care mărturiseşte, după patruzeci de ani, că n-a avut nici în clin, nici în mânecă, fiind în afara oricărui complot.

Scoaterea merilor bătrâni de pe alee a constituit şi după aceea un mijloc de a sancţiona orice năzdrăvănie comisă, aleea devenind astfel, o "alee a penitenţei".

La început, fusese dezrădăcinat un singur măr, în scopuri di­dactice, pentru a li se arăta studenţilor cum se prezintă rădăcinile unui pom de vârstă matusalemică. Mai târziu însă, pentru a tempe­ra uneori din zelul nostru, scopurile didactice au fost lăsate la o par­te, aleea transformându-se într-un mijloc de îndreptare a celor care făceau dese incursiuni la Broasca, în cârciuma Garofiţei, ori care absentau până târziu, aflându-se la Mizil, pe strada Inocenţei, cred că se subînţelege în ce scop.

Altfel, zilele se înşirau ca mărgelele pe aţă, ne cuprinsese pe toţi un marasm şi o plictiseală din care numai profesorii de la facul-

36

tate au reuşit să ne scoată, începând să se perinde pe la Istriţa, unul câte unul, conform programei stabilite de nea Manole Cons-tantinescu, şeful Catedrei de Practică.

Primul care şi-a făcut apariţia, descinzând din docarul trimis să-l ia de la gară, a fost profesorul I.C. Teodorescu, o somitate în materie de Viticultură, şeful Catedrei, cu lucrări de specialitate tra­duse peste hotare.

Cele două prelegeri, pe care le-a ţinut în două zile consecuti­ve, ne-au apropiat de el, cunoscând astfel un om deosebit de in­teresant. Avea o teorie personală, sui generis pe care o expunea şi la curs, şi în comunicările ştiinţifice. El susţinea sus şi tare - redau textual - că "Romania e o ţară de sapă şi lopată, o ţară de culturi in­tensive, nu extensive, cu asolamente întocmite adecvat".

Ceea ce spunea profesorul Teodorescu - explic ca să se dumi­rească toată lumea - nu era o enormitate retrogradă, aşa cum în­cercau cei care-l înlocuiseră mai târziu la catedră să afirme. El o so­cotea cea mai eficientă formulă de organizare agrară, potrivită pen­tru ţara noastră. "Sapa şi lopata" era un enunţ eufemistic, care voia să însemne că nu grâul şi porumbul trebuiau să deţină o prioritate, să fie în fruntea culturilor, ci grădina, via şi livada sau alte plante va­loroase, cu care România să-şi facă un vad, o deschidere pe piaţa internaţională.

Desigur că acestei teorii i se puteau aduce corecţii pe parcur­sul anilor, mai ales după dezvoltarea micii mecanizări, care a mic­şorat mult preţul de cost al lucrărilor agricole specializate.

Un astfel de model de exploatare judicioasă a fondului funciar a dezvoltat Basarabia (Republica Moldova) din vechime şi până în zilele noastre, provincie care aprovizionează cu legume, fructe, vin şi miere tot colosul rus, de la Petersburg până la Marea Neagră, făcând un ocol şi pe la Moscova. Onorabilul Nichita Hrusciov apre­cia doar vinurile de la Româneşti, din viile fostelor proprietăţi ale fa­miliei Hârjeu, de lângă Chişinău, aşa cum le apreciau şi ţarii de odi­nioară.

După ce profesorul Teodorescu şi-a dezvoltat pre :gerea şi şi-a susţinut ideile, am plecat cu toţii, în trăsuri, în căruţe şi în teleguţe, la Pietroasele, localitate situată pe versantul sudic al dealului Istriţa. Era prima vizită cu scop didactic în Staţiunea experimentală, aparţi-

37

nând tot facultăţii de Agronomie, unde se făceau - am ocolit noţiu­nea "se fabricau", neadecvată la timpul respectiv - cele mai fine vi­nuri din ţară.

Conducerea staţiunii şi ceilalţi ingineri ne-au invitat să facem turul de onoare, înfăţişându-ne instalaţiile de vinificare cele mai mo­derne la vremea de-atunci, aduse din Italia şi Germania, ne-au ex­plicat cum funcţionează ele, şi apoi, observând pe furiş sau ştiind din experienţă că toată lumea aşteaptă altceva decât discursuri ste­rile, ne-au poftit în pivniţă, să degustăm probe din colecţia de vinuri.

Vinurile reprezentative ale staţiunii, din viile adaptate acestor dealuri calcaroase şi însorite, erau şi mai sunt şi astăzi: Riesling -atunci am degustat unul din 1942, vechi deci de cinci ani; un Caber-net căruia la data respectivă i se mai zicea şi Negru Vârtos, şi cele­bra Tămâioasă Românească de Pietroasele, cu un buchet incom­parabil şi cu un gust divin.

Bineînţeles că toată trupa se pilise straşnic, inclusiv Statices-cu. Singurul ce îşi păstrase capul limpede era profesorul, căruia, la întoarcere, îi era frică să nu se întâmple vreo nenorocire din cauza stării de semiebrietate în care ne aflam toţi. Nu s-a întâmplat nimic, toate căruţele, teleguţele şi docarul au revenit fără nici un incident la fermă, afară doar că pe drum vreo două căruţe s-au luat la între­cere cu docarul, pe panta care coboară de la Breaza la Istriţa. Pro­fesorul Teodorescu ne striga disperat: "Fiţi cuminţi copii, ţineţi caii mai încet", la care noi făceam pe surzii, spre necazul mârţoagelor trezite, pentru un scurt timp, la adevărata viaţă.

Pauli, care era cu mine într-una dintre echipele alergătoare, îl ţinea pe colegul Nelu Puchiu de cap, fiindcă respectivul o luase cam tare la măsea şi, drept urmare, stătea tot timpul aplecat peste lada căruţei ca să poată "să dea la boboci" fără să se expună privir­ilor indiscrete. Mie mi-era frică să nu cadă de-a berbeleacul şi s-o tragă şi pe Pauli după el şi, de-aceea, o apucasem zdravăn de poa­la hăinuţei cu o mână, iar pe cealaltă o înfipsesem în braţul lui Tică Bălescu, aşezat lângă mine, şi care, mai rezistent la băutură, cânta cât îl ţinea gura: "Frumoasă râmniceancă şi Marto, Marto... ce sunt acestea...!".

Din păcate, în anul următor, profesorul Teodorescu n-a mai a-părut la catedră, în schimb a rămas bătrânul profesor Bernazi, că-

38

ruia toate generaţiile de studenţi îi ziceau "Mareşalul". Mareşalul preda disciplina Vinificaţie şi Oenologie, devenită ulterior catedră de sine stătătoare. înainte să-şi înceapă prima oră de curs, nu uita să ne declare cu voce suavă că "Vinul e singura fiinţă lichidă". Apoi, tot gustând din această fiinţă lichidă în scop cu totul didactic, ne cher-cheleam cu toţii, cu profesorul în frunte, şi deseori intra decanul pe uşă să vadă care este pricina harababurii ieşite din comun la o oră de predare. Dar asta se întâmpla în ultimele zile ale anului IV.

De la Papa Bernazi am învăţat că vinurile roz sau roze, cum de obicei li se spune, sunt vinuri "pătate". Culoarea lor provine de la un cupaj între un vin alb şi un vin roşu, astfel că soiul nu este pur.

Tot în acea lună ianuarie, însorită şi caldă, ne-a vizitat, ateri­zând din sfere înalte, profesorul Bădescu, cu diplomă luată la Ox­ford, sever şi grav, slab şi tras la patru ace, precum un lord englez de modă veche.

Din capul locului, înainte să înceapă prelegerea, a strigat cata­logul şi ne-a întrebat pe fiecare de la ce liceu venim. Cănd m-a auzit pe mine spunând că vin de la Notre Dame de Sion, a căscat nişte ochi după măsura posibilităţilor, fiindcă nu-i avea prea mari, şi a fă­cut o pauză, înghiţind în sec. Probabil că ar fi vrut să facă un anu­mit comentariu sau să-şi dea o părere, dar s-a abţinut şi a trecut la următorul student.

Am omis să spun că, pe lângă interogarea-cheie: "De la ce li­ceu vii mata?", ne-a mai întrebat ce notă luaserăm la proba de ma­tematică de la examenul de admitere. Când a venit rândul meu, i-am răspuns cam timid, de parcă îi mărturiseam o vinovăţie, că am fost notată cu nouă, ceea ce l-a lăsat complet rece.

Din expunerea lui matematică n-am înţeles nimic, a fost o ma­re cantitate de informaţii, încâlcite şi sucite, scrise mărunt pe tablă din care nu ştiu dacă a putut careva să desluşească măcar firul ex­plicaţiei. Tot timpul orei m-am închinat în gând şi mi-am făcut cruce cu limba în cerul gurii să nu mă scoată la tablă sau să-mi pună vreo întrebare referitoare la expunere, fiindcă m-aş fi prezentat mai rău decât o tufă de Veneţia. A fost singurul profesor de care m-am bu­curat că am scăpat în anul următor.

Spre sfârşitul aceleiaşi luni, au sosit în inspecţie nea Manole, titularul Catedrei de Practică, şi administratorul sau directorul Fer-

39

melor Didactice. Ţin minte că eram la arat cu tractorul în doi timpi Lanz-Bulldog, şi mi-a făcut semn de departe să nu opresc motorul, ci să continui să trag brazde adânci în miriştea rămasă după po­rumbul cules de noi. Nici nu se punea problema să opresc tractorul. Acest tip de maşină agricolă nu pornea la cheie, trebuia încălzit cu lampa de benzină, apoi învârtită o manivelă care se mai întâmpla să şi scape din rotaţie, ridicându-se în înaltul cerului - după ce su­cise mâna mecanicului - şi căzând apoi cine ştie pe cine sau pe ce. Noroc că, încă de-atunci, nu se mai fabricau astfel de tipuri de mo­toare căzute în desuetudine.

Ferma mai dispunea de un tractor Hannomag, care pornea la cheie, ca un automobil, dar care, având mecanismele mai fragile, nu era lăsat pe mâna studenţilor.

Nea Manole a stat vreo trei zile, timp în care ne-a ţinut trei lecţii despre creşterea şi îngrăşarea porcului York mijlociu, cel mai efi­cient pentru nevoile ţării noastre. Ne-a vorbit îndelung şi ne-a dictat raţiile zilnice, cantitatea de apă şi tot ce trebuie să îngurgiteze pa­trupedul ca să devină rotofei şi apt pentru tăiere. Ce ni s-a părut de mare mirare nouă, viitorilor agronomi, a fost afirmaţia profesorului că, pentru ca să obşii bacon-ul de cea mai bună calitate, cu două sau trei luni înainte porcul trebuie hrănit alternativ cu porumb boabe (cea mai grasă dintre cereale) şi, apoi, cu uruială de orz şi de grâu. Alternanţa raţiilor se repeta din două în două săptămâni, după care dobitocul, ajuns la 90 de kilograme, nici un gram în plus, putea să fie supus sacrificării. Ne-a mai spus că un porc care depăşeşte suta de kilograme nu mai câştigă în carne, ci i se măresc oasele, mai a-les cele ale capului, şi animalul pierde din calităţi.

îi cer scuze cititorului pentru aceste amănunte zootehnice, dar e bine ca toată lumea să ştie cât mai multe şi, mai ales, să se înca­dreze în atmosferă.

înainte de-a termina, irevocabil, capitolul porci, vreau să amin­tesc că la noi în ţară, până acum vreo 20-30 de ani, se creştea o rasă cu nume ciudat, rasa Mangaliţa. Nu ştiu de unde-şi aveau o-bârşia aceste animale, ştiu însă că erau mari şi rotunde ca un pe­pene, cu păr scurt şi creţ, de parcă îşi făcuseră o ondulare perma­nentă la mahala, şi cu o coadă minusculă, în formă de tirbuşon. E-rau numai porci de untură, 70% din greutatea lor consta în grăsime,

40

încât nu ştiu cum de nu se îmbolnăveau de ficat. Nu am nici o idee dacă mai există în ţară astfel de exemplare.

La ferma didactică Pietroşani-Vlaşca, despre care n-am adus încă vorba, cu toate că acolo era încartiruit jumătate din efectivul anului nostru, plus alte şase fete, am văzut o specie de porci ţără­neşti, crescuţi toată vara în balta Dunării, urâţi şi ciolănoşi asemă­nători la forma corpului cu nişte mistreţi cărora le căzuseră colţii şi degeneraseră prin domesticire. Toamna, fiecare îşi căuta ramatorii după însemnul de la ureche.

Fiindcă era iarnă, mult blândă de altfel, dar totuşi iarnă, nu pu­team să mergem nicăieri să ne plimbăm sau să facem vreo excur­sie prin împrejurimile foarte pitoreşti ale fermei. Şi atunci, după pre­legerile de după-masă, în lipsa profesorilor, Staticescu ne ţinea ore­le de teorie, iar după cină, încingeam un dans în sala de mese, cu muzică de la patefonul meu adus de-acasă sau după muzicuţa lui Stelică Coman, din grupul celor de la Mănăstirea Dealului. Stelică dansa şi el în timp ce cânta la muzicuţă, iar noi şi mai abitir, până venea Staticescu şi ne gonea la culcare: "Ce e petrecerea asta pe capul dumneavoastră? Nu uitaţi că toaca bate la ora cinci". Aşa era, dar noi ne simţeam bine şi fericiţi, nu ne păsa de nimic şi uitaserăm de toacă în toiul dansului.

într-o seară, pe când dănţuiam de mama focului, după "muzi­ca bătută cu băţul" a patefonului, ni s-a anunţat pe neaşteptate o vi­zită. A intrat în sala de mese un băiat blond şi scund, îmbrăcat într-o hăinuţă de stofă bleumarin, cam ca o tunică marinărească. Avea o faţă de bebeluş, alb şi roz, şi zâmbea tot timpul. După el a venit Staticescu, cu pardesiul tras peste pijama, şi, probabil, era prima şi ultima dată când s-a bucurat că nici unul dintre noi nu intrase încă în scutece: "Vi-I prezint pe domnul... a ezitat, fiindcă îi uitase nume­le... pe domnul... de la ajutorul danez, ne-a adus ceva alimente pentru cantină".

Domnul de la ajutorul danez s-a prezentat pe dată: îl chema Nils Larsen, nume mai danez nici că se putea, şi în timp ce domnul Firu, magazionerul, şi vreo doi ciraci de-ai lui, sculaţi şi ei din somn, descărcau camioneta. Nils, în compania noastră, dădea pe gât câ­teva pahare de negru vârtos. Apoi a început şi el să danseze lao­laltă cu noi. Vorbea englezeşte, iar eu eram singura care puteam,

41

de bine, de rău, să mă înţeleg cu el. De aceea sau, poate, nu numai de aceea, a dansat mai mult cu mine şi se simţea în largul lui între atâţia tineri de aceeaşi vârstă cu el. Nu mai ţin minte dacă a plecat în seara respectivă sau dacă a dormit în camera de oaspeţi. La ple­care mi-a dat adresa, dar nu i-am scris niciodată, din multe motive, printre care şi acela că începusem să fiu şi eu, ca şi alţii, conştien­tă de prezenţa unui ochi în ceafă la unii dintre noi.

în orice caz, vreo trei luni s-au mâncat la micul dejun fulgi de ovăz cu lapte, "smac", cum botezase Nelu Puchiu acest fel de mân­care. Unii îngurgitau două, chiar trei porţii, era hrănitor şi săţios, dar eu nici n-am pus gura pe el. Nu ştiu ce o fi gândit Nils în sinea lui când s-a văzut înconjurat de o ceată voioasă de tineri, de fete dră­guţe, toţi dansând de le sfârâiau călcâiele şi bând cel mai bun vin din lume. E drept că nu se vedea mâncare pe masă, noi terminase­răm cina, dar societatea pe care o întâlnise era departe de-a semă­na cu o adunătură de indivizi famelici, slabi şi cocârjaţi de subnutri­ţie, cum li s-a spus că vor găsi în România. Probabil că aceia care duceau ajutoare în zonele din Moldova, afectate de doi ani de sece­tă, avuseseră surprize mult mai neplăcute decât simpaticul nostru vizitator, Nils Larsen.

în ultima zi a lunii ianuarie, fiindcă ne plictiseam şi nu ştiam ce să mai inventăm să ne distrăm, am găsit de cuviinţă că ne trebuia să petrecem la o nuntă colectivă. Era musai ca fiecare dintre fete să-şi aleagă un soţ dintre colegi. Fete eram puţine, băieţi erau mulţi, aşa că... greu de ales. Unii au ieşit a priori din competiţie, lă­sând locul celor care se dăduseră jocului.

Prima care şi-a ales bărbatul a fost Pauli, aruncând sortii asu-pra lui Titi lordăchescu, care, de fapt, îi cam trăgea clopotele mai dinainte. Al doilea mariaj, al Magdei lacob, nu a fost lipsit de peri­peţii: Magda a divorţat de colegul nostru Sissi Andrei, înainte să ştie că e măritată cu el, apoi s-a recăsătorit cu Ghiţă Untaru, un braşo­vean căruia băieţii îi ziceau Gulbobo, fiindcă aşa se chema un soi de cartofi din urbea lui natală, ca până la sfârşit să se fixeze asupra lui Sorin Bradea.

Din păcate Sorin nici nu ştia că Magda s-a căsătorit cu el, fiind­că la momentul respectiv era absent de la fermă. Ce căsnicie com­plicată!

42

Eu m-am măritat cu Mircea Ungureanu, Marietta Isar cu Ion Mateescu, pe care tot Romică Constantinescu îl poreclise "Nea Gi-că meticulosul", şi Sanda Guţu cu Bergi Vosganian, căruia îi ziceam Perei.

Căsătoriile s-au serbat într-un cadru festiv, Vişinei a furat câte­va file dintr-un registru de la cancelarie şi a contrasemnat, atestând valabilitatea actului în care figurau viitorii soţi. Magda s-a căsătorit prin procură.

După o petrecere de pomină şi după ce a mai trecut timpul, noi, fetele, ne-am cam plictisit de bărbaţii pe care-i aleseserăm şi am început să divorţăm, una câte una, nu înainte de-a se ivi câte­va controverse şi mici incidente cu alură serioasă.

De exemplu, într-o seară de aşa-zis bal, Mihai Macici voia mu­sai să danseze cu mine. înainte ca el să ajungă la locul unde stă­team eu pe un scaun, Mircea m-a invitat, grăbit, să fac un tango, ca să mă sustragă altor solicitări. Când a ajuns Mihai în dreptul nos­tru, Mircea i-a pus mâna în piept şi i-a spus pe un ton autoritar: "Dansez cu nevastă-mea", "Nu recunosc", i-a replicat Mihai, "Dom­nule Macici, am drepturi legale asupra dânsei". Conflictul era pe ca­le să degenereze şi, de aceea, nu mi-a mai rămas decât să plec de la "bal", iar fiindcă ora era destul de târzie, m-am dus la culcare. A doua zi m-am grăbit să divorţez, în procedură de urgenţă, aşa cum divorţaseră şi altele dintre colege, ca să pun capăt unei glume care ameninţa să devină cam periculoasă.

în cadrul vizitelor profesorale pe care le primeam regulat, o da­tă pe săptămână, şi care durau două zile, cu escapada de rigoare a musafirului la Pietroasele, şi-a făcut apariţia profesorul Nae Dumi-trescu, titular la Catedra de Zootehnie. Cele două lecţii au avut ca obiect "însămânţarea artificială". La noi în ţară, atunci se făceau pri­mii paşi, iar profesorul ne-a descris cu lux de amănunte procede­ele, cu desene pe tablă şi cu o "conversaţie zootehnică". Apoi ne-a întrebat pe rând, pe unii dintre noi, ce am înţeles şi a repetat ches­tiunile care i se păreau nelămurite.

Nu ştiu nici până astăzi de ce şi-a ales ca primă prelegere un astfel de subiect, pe care ni l-a predat cu atâta conştiinciozitate de parcă a doua zi treceam direct la fapte şi începeam o campanie susţinută de reproducere a şeptelului, prin însămânţare artificială.

43

Am ajuns la concluzia că puţin, puţin, era obsedat sexual... Nu ţin minte ce profesori au mai venit la fermă în acel sfârşit

de iarnă. S-ar fi putut ca prelegerile să fi fost continuate de Stati-cescu, o bună perioadă de timp, de obicei el se substituia acestora când îşi amânau venirea sau lipseau de la apel.

într-una din zile însă, ne-am pomenit cu o vizită neobişnuită şi intimidantă. A venit decanul de atunci al Facultăţii de Agronomie, împreună cu rectorul Politehnicii, de care aparţineam şi noi. Deca­nul, Agrippa Popescu, profesor de mecanică agricolă, cu speciali­zare în Germania, era voinic, gras peste măsură şi foarte bonom. Se apropia de pensie.

în schimb, rectorul de la Politehnică, i-am uitat numele, era un bărbat înalt şi frumos, cu o distincţie naturală şi o alură elegantă.

Au venit amândoi în inspecţie la ferma Istriţa pe care o aveau în subordine, fiind fermă didactică, fiindcă voiau să intre în toate de­taliile. Unul dintre acestea îl reprezentau camerele studentelor, în care au dat buzna şi ne-au întrebat cum ne-am acomodat. Mi se pare că în odafâ numărul 1 nu m-au găsit decât pe mine. Eu m-am fâstâcit de era cât p-aci să le fac o reverenţă ca Maicii Superioare de la Notre Dame, apoi l-au zărit pe Bimbirică dormind în patul lui Magdi, şi care, trezit brusc din somn, îşi rostogolea ochii mari cât ce­pele. Au zâmbit amuzaţi amândoi, iar Agrippa Popescu mi-a spus cu un aer părintesc: "Dacă aveţi şi un pisoi înseamnă că vă simţiţi ca acasă", apoi au ieşit pe uşă. Eu mi-am revenit din emoţie, m-am uitat pe fereastră să văd dacă au plecat, şi i-am zărit urcându-se în maşină. Probabil că aveau să ia direcţia dealului, la Pietroasele, un­de tot vizitatorul ce se respectă trebuia să facă o haltă "de ajustare".

Mai spre vară ne-a vizitat profesorul Anghel, de Păşuni şi Fâ-neţe, cu care două sau trei zile am colindat pajiştile şi câmpurile din împrejurimi în căutarea tuturor speciilor sălbatice de plante. Era un personaj sfătos şi simpatic, venit de la Cluj, cu un rar talent peda­gogic. Lecţiile lui, ţinute pe viu şi în mijlocul naturii, nu le-am uitat niciodată, aşa cum n-am uitat nici denumirile ierburilor care umplu păşunile şi ce compoziţie trebuie să aibă islazurile de păscut. N-am uitat-o pe Medicago Lupulina, pe Lolium perene, pe Festuca ovina, Festuca pratensis şi altele, altele, miraculos de parfumate şi deopo­trivă de sălbatice...

44

Foarte târziu, după mulţi ani, prin toate ţările pe unde m-au purtat paşii, am încercat să reconstitui compoziţia florei spontane de aiurea şi nicăieri n-am găsit atâta bogăţie de plante şi de fâneţuri ca în România.

Tot spre vară, ne-a vizitat şi profesorul Cornăţeanu, şeful Ca­tedrei de Economie Agrară. Spirit foarte alert şi de-o inteligenţă ie­şită din comun. Ne-a vorbit despre metoda pe care el o preconiza în România şi care se chema dry farming, însuşită de el pe timpul când făcuse studii în străinătate.

Pentru cine nu ştie, această formă de exploatare a pământului şi a culturilor, dispune de o serie de metode prin care se evită pier­derea apei din sol în zonele secetoase ale globului, zone în care se încadrează şi o parte din ţara noastră. Desigur, irigarea culturilor este o soluţie radicală pentru a contracara efectele secetei, dar da­că sursa de apă lipseşte sau cheltuielile de exploatare a unor siste­me de irigaţie sunt dezavantajoase?

Profesorul puncta aceste exemple prin cercetările efectuate sau prin subiecte în curs de cercetare la Institutul de Cercetări Agri­cole, "de unde, spre marele meu regret, am fost dat afară acum do­uă zile". Ne-a făcut o declaraţie bruscă şi tare, noi am rămas impre­sionaţi, a fost un moment de penibilă tăcere, nu ştiam ce să spu­nem. De fapt; nu era nimic de spus, dar sunt sigură că unii dintre cei cărora le creştea ochiul de la ceafă s-au bucurat în sinea lor, în-trevăzând noua politică de cadre în curs de instaurare, care, cu si­guranţă, urma să le permită să ocupe posturi importante fără o pre­gătire adecvată.

Profesorul Cornăţeanu era tatăl unei prietene de la Sinaia, Sanda. O cunoscusem cam prin '43; ea ne învăţase pe Suzi şi pe mine să dansăm, în decursul a două şedinţe. Sanda s-a măritat, când i-a sosit timpul, cu un coleg de-al stagiarilor noştri, Nae Cote-nescu, şi am pierdut-o din vedere.

Apoi, tot către vară, a mai poposit la Istriţa profesorul lonescu-Siseşti, care a stat şi el printre noi două zile. Reputatul om de şti­inţă şi dascăl al multor generaţii n-a vrut să se prezir.e studenţilor anului întâi de practică, din care marea majoritate îl vedeau pentru pri-ma dată, oficial şi solemn, ex catedra. Sosind cu trenul de diminea-ţă, a dorit şi i-a cerut domnului Staticescu, asistentul, ca,

45

pâna la ora 14:30, oră la care începea cursul, să facă o incursiune prin fer-mă şi să vadă cu propriii ochi cam în ce fel se prezintă stu­denţii la locul de practică.

Printre primii vizitaţi s-a nimerit să fie Magdi, repartizată de cu noapte la pregătirea de zeamă sulfocalcică, pentru nu ştiu ce nevoi ale gospodăriei.

într-un şopron mare, deschis tuturor vânturilor, Magdi ameste­ca de zor cu o lopată de lemn într-un cazan enorm, care fierbea pe foc. Profesorul Siseşti s-a apropiat de ea, s-a recomandat, apoi du­pă saluturile de rigoare, i-a pus câteva întrebări referitoare la lucra­re, respectiv la componentele soluţiei pe care o pregătea.

Se pare că Magdi a răspuns corect, ştia ea ce face, dar fiind foarte atentă la amestecul care fierbea pe foc şi care trebuia să-şi schimbe culoarea din galben-portocaliu în roşu "sânge de iepure", n-a realizat sensul următoarei întrebări a profesorului, care suna cam aşa: "Ei... şi acum vreau să ştiu şi eu... cum o duceţi?" La care Magdi a replicat instantaneu, dar cu ochii în cazanul cu fiertura: "Păi, cum s-o ducem... cu căruţa!"

Siseşti a rămas o clipă descumpănit, nu se dumirea deloc, a-poi a zâmbit amuzat, asistenţa a râs pe sub mustăţi, fiindcă Magdi, preocupată de schimbarea culorii zemei din cazan, nu şi-a dat sea­ma că, de fapt, profesorul a vrut s-o întrebe "cum o duceţi la Istriţa", şi nu "cum căraţi sulfocalcică în livadă".

Profesorul lonescu Siseşti preda la facultate agrotehnica. Era membru al mai multor academii străine şi publicase un tratat după care studiau studenţii pentru examene.

Prelegerile pe care le-a ţinut la Istriţa se refereau în special la tipurile de sol din România şi formarea lor în raport direct cu clima diferitelor regiuni. Aşa am aflat că lunile cele mai ploioase în Câm­pia Dunării sunt noiembrie şi iunie, iar cei doi poli de secetă sunt lu­nile aprilie şi octombrie. Mergând spre nord, în Transilvania şi Mol­dova, curbele precipitaţiilor diferă fiindcă repartiţia ploilor ia un alt aspect şi clima se modifică. Ne-a mai vorbit despre multe alte ele­mente, legate tot de climă în formarea solurilor, şi eu le-am ţinut atât de bine minte, încât ani întregi după aceea, devenisem o ma-faldâ care prevestea timpul pe bază de observaţii personale şi a-vând ca fir călăuzitor ştiinţa profesorului Siseşti.

46

In anul care a urmat, un alt coleg i-a luat locul, cu mutră încrun­tată şi acră, cu aere de Deus ex machina, sub care se ascundea nu ştiu câtă glagorie ştiinţifică, dar, cu certitudine, o aprigă încrâncena 1

re faţă de înaintaşi. Un coleg de-al meu, trecut după reformă la secţia Agrotehnică

(între timp s-a transformat denumirea în Agricultură), răsfoia trata­tul despre care am vorbit, aşezat dinaintea lui pe bancă. Intră epi­gonul cu pricina la oră şi, văzând cartea profesorului Siseşti, se în­furie grozav şi, într-o clipă, începe să reverse o ploaie de invective asupra nefericitului student: "De-aia nu ştiţi nimic... fiindcă citiţi otra­va asta de carte şi interpretaţi cum vreţi voi... Cum te cheamă? Să ştii c-am să te trântesc la examen!"

Nu i-am avut profesori nici pe Siseşti, ceea ce regret din suflet, nici pe celălalt, ceea ce mă bucură. în orice caz, cel din urmă, în ca­litate de şef al Comisiei pentru Examenul de Stat din sesiunea 1951, a dispus să mi se modifice notele de la probe, ca să poată să mă declare respinsă. Dar asta e altă poveste, trăită în alt timp, despre care, oricum, nu doresc să mai adaug nici un cuvinţel.

Profesorul Săulescu, o valoare în materie de fitotehnie, a sosit în momentul în care culturile de grâu şi de orz nu ajunseseră la în-spicare. La prima vedere, noi, studenţii, nu puteam să desluşim ca­re e una şi care e alta. Profesorul ne-a împărtăşit metoda cea mai simplă de recunoaştere, în sensul că orzul prezintă la baza frunzuli­ţelor nişte "urechiuşe" care-l deosebesc de grâu. Din păcate, nu-mi amintesc subiectul prelegerilor prezentate; mi-a rămas în minte doar această mică probă practică, fiindcă ne-a făcut mult timp după aceea să ne întrebăm unii pe alţii: "Măi, tu ai urechiuşe?".

Nu mi-aş aduce aminte de profesorul Bontea decât prin faptul că era părintele unei fete, adorabilă şi cuminţică, asistentă şi ea la facultate, care avea să-şi facă apariţia la Istriţa spre sfârşitul verii pentru nişte experimente. Despre ea voi vorbi mai târziu.

Deocamdată, sosise tatăl ei. Profesorul Bontea - uscăţiv, scor­ţos şi cu mustăcioară - părea din alt secol, scos de la naftalină. Pre­da contabilitate şi statistică agrară, ne-a ţinut o prelegere destul de academică, dar foarte plicticoasă, fiindcă nu înţelegeam mare lu­cru, şi, chiar la un moment dat, Tică Bălescu aţipise pe scaun şi în­cepuse să sforăie mărunt. Profesorul auzea o vagă rumoare în fun-

47

dul sălii, însă nu era dumirit ce se întâmplă, aşa că nu s-a oprit din vorbire, dar îşi rostogolea ochii, luându-ne la rând pe fiecare, fiind­că intuise ceva, ceva, până ce Nelu Puchiu i-a tras lui Tică un picior pe sub masă care l-a readus urgent la starea de trezie.

în orice caz, anul nostru a avut un mare noroc cu aceste pre­legeri organizate de nea Manole, fiindcă numai aşa am putut să cu­noaştem profesorii de seamă ai Facultăţii de Agronomie, să-i "mai apucăm", ca să mă exprim într-un limbaj mai simplu, să-i vedem la catedră pe toţi cei care ridicaseră ştacheta învăţământului agrono­mic la acelaşi nivel cu al celorlalte ţări europene, dacă nu şi mai sus.

Cer scuze pentru folosirea cuvântului "catedră", obiect cu totul inexistent în sala noastră de sufragerie, dar o simplă măsuţă, un scaun şi o tablă neagră, cam scrijelită de timp, nu i-a împiedicat pe cei chemaţi să se desfăşoare cu depline posibilităţi.

în anul doi, când am intrat şi noi la cursuri ca toată lumea, a-proape toţi profesorii vechi fuseseră scoşi din peisaj, aruncaţi deo­parte, daţi afară. Mai rămăseseră câţiva, cei care făcuseră pactul doctorului Faust sau cei care se ţineau în umbră, şterşi, temători, cu toate că erau nişte valori.

încă din iarnă, pe când băieţii se zbenguiau seara prin dormi­toare, spiritul inventiv al unuia dintre ei concepuse un joc nebun: "Os". Dar la acest joc se potriveau numai cei mai tineri şi "sturlu­batici", fiindcă ceilalţi, dacă nu jucau cărţi în compania lui Nelu Pu­chiu, mare amator de pokeraşe, dădeau fuga la Broasca, la cârciu­mă, unde servea Garofiţa, celebră prin împrejurimi. Ţin să dumiresc cititorul că expediţiile nu durau decât cel mult două ore, cătunul Broasca fiind la o aruncătură de piatră faţă de fermă, şi nimeni nu se întorcea mai mult decât bine dispus.

De asemenea, ţin să precizez că Garofiţa, cu tot numele ei exotic, era departe de-a fi o frumuseţe. Deşi tânără, se prezenta o-chilor cu o siluetă rotofeie, îndesată, mai ales că nu depăşea în înălţime 1,57 m, iar chipul ei n-avea nici o calitate estetică.

Eu, când am auzit acest nume circulând printre băieţi, mi-am imaginat că "frumoasa cârciumăriţă de la Broasca" trebuie să fie o zână din poveşti, aciuită într-un han vestit, la răspântie de drumuri. Mare mi-a fost mirarea când am păşit pragul acestui "Han al Ancu-

48

ţei", cu o sală întunecoasă şi nu prea curată, cu miros specific de crâşmă proastă şi cu o amfitrioană lipsită de orice farmec. Am ieşit urgent din povestea în care n-o găsisem pe Ileana Cosânzeana. M-am întors din escapada mea teribilistă cu două ţuici la bord şi cu o mare dezamăgire.

Şi fiindcă am început să povestesc despre "Os" şi am ajuns la cârciumă, revin cu explicaţia în ce priveşte acea găselniţă a băieţi­lor (cu care poate veniseră de la Liceul Militar), şi anume că toţi câţi erau în dormitor se aruncau asupra unuia dintre cei mai liniştiţi, vi­zaţi în secret de multă vreme, unii peste alţii, alţii peste unii, până se făcea o piramidă de trupuri mişcătoare, iar cel din pat, strivit pâ­nă la stadiul de "afiş", cerea îndurare. îl făcuseră "Os".

Bonu P. Bonu Bonaventura, (ura, ura, ura), stătea liniştit într-un colţ al dormitorului ca şi Avion (Constantin A. Munteanu), rozând cărţile şi caietele de notiţe. Asupra lor cădea năpasta, ei erau de ce­le mai multe ori victimele inocente ale "Os-ului". Patul lui Avion avea somiera asemănătoare unui cal deşelat, abia mai putea să doarmă în el, fiindcă, sub greutatea celor care-l făceau "Os" în daţi nenu­mărate, se rablagise de-a binelea.

Bonu n-a putut să suporte să fie făcut "Os", aşa, tam-nisam, şi i-a reclamat pe autori lui Staticescu. Staticescu a dat din umeri şi i-a răspuns cam dur: "Reglează-ţi domnule student problemele sin­gur; eu sunt asistent de practică, nu de oase". Dixi et salvavi anima meaml

De necaz, Bonu s-a pilit într-o seară, fără să depăşească o a-numită măsură, şi a căzut într-o melancolie blegoasă, perorând în dormitor pentru cine voia să-l asculte: "Ce, băi, fraţilor... ascultaţi la mine... amorul la Istriţa e o pierdere de timp... amorul la Istriţa e o ardere de gaz... asta e". Ştia el ce ştia când se repezea, cam des, sâmbăta la Bucureşti, probabil cu scopuri precise, în care amorul nu mai era o ardere de gaz şi nici o pierdere de timp.

Fiindcă mă plictisisem să mai fac de serviciu la cai, bătusem recordul în ce priveşte numărul de zile, m-am hotărât să iau "vaca de coarne" şi să trec la departamentul de peste drum de aleea cen­trală, adică la bovine. Sigur că n-a fost uşor să rad picioarele vaci­lor de baligă şi să evacuez aşternutul de paie ude şi murdare, dar cum la şcoala pe care o făcusem, contrar aparenţelor, învăţasem

49

mai ales cu Mere Rodica să ne mortificăm pentru a ne întări voinţa, am strâns din dinţi şi m-am depăşit pe mine însămi. Scopul dorinţei mele de-a trece la vaci a fost nu să învăţ condiţiile de menţinere a igienei animalelor, ci pentru că voiam musai să mă deprind cu mul­sul. Şi am învăţat în foarte scurt timp, nu e greu deloc, sunt câteva mici secrete pentru ca acţiunea să reuşească. începuse să-mi pla­că aşa de mult, încât mulgeam câte cinci, şase vaci dintr-o clipită, nici n-aveam la fermă mai multe, spre bucuria grăjdâriţelor, scutite astfel de o corvoadă în plus.

Mai mare peste aşezămintele "zootehnice' era un individ Ion A. Ion, secretarul organizaţiei de bază din fermă, formă politică legalizată după 23 August, dar ieşită de curând la iveală. Se ţinea mare tovarăşul Ion A. Ion, dar încă nu se ţinea şi tare. Pe mine mă privea cam pieziş - eram prea frumoasă pentru concepţia lui despre femeia în societatea proletară, şi prea zglobie. Asistentului de prac­tică îi vorbea cam de sus, adresându-i-se cu "tovarăşul" Staticescu, şi la fel tuturor. Mă-ntreb cum vorbea cu directorul Armăşescu, om sobru şi distant, care-şi ţinea rangul.

îi ti-o seară se îmbătase şi el criţă - nimeni nu era scutit de a-sen-enea extravaganţe - şi, luând parte la unul dintre balurile noas­tre, s-a apropiat de mine, m-a bătut pe umăr şi mi-a zis cu o voce lipsită de crispare: "Tovărăşiţa noastră studentă..." - apoi întorcân-du-se spre Staticescu, aflător şi el prin preajmă - "...ştiţi ce bine mulge tovărăşiţa vacile, la meserie?!" După ce a trecut balul, m-am gândit toată noaptea că, a doua zi, tovarăşul Ion A. Ion avea să mă înscrie urgent în Partid.

Nu m-a înscris în nici un partid şi a continuat să fie tot atât de suspicios şi să-mi arunce priviri piezişe, dar pe mine m-a cuprins o bănuială şi mi-am dat cu presupusul în mintea mea că nu el, cu de la sine putere, adoptase această atitudine, ci altcineva mai de sus i-c sugerase tacit, dacă nu-i spusese chiar direct: "Vezi, fii cu ochii pe ea!".

— # — Dar în timpul despre care vorbesc, cei mai mulţi dintre noi nu

intuiam încă ce avea să vie, ne jucam cu soarele, cu vântul şi cu dobitoacele; Magda dormea în pat cu Bimbirică, nu fiindcă îi era frică să nu-l mănânce şoarecii, ci fiindcă mâţul îşi făcuse un ade-

50

vărat obicei, şi aşa treceau zilele, neasemănătoare unele cu altele, şi noi aşteptam să vină primăvara ca s-o luăm din loc.

Cu privire la persoana lui Bimbirică, Sanda, colega noastră, vrând într-o zi să-i verifice calităţile şi instinctele de pisoi adevărat, l-a dus în cada de baie, unde nu ştiu prin ce mijloace intrase un şo­ricel. Bimbirică s-a speriat aşa de tare, încât a început să miorlăie pe un ton foarte ridicat, iar când l-am luat de-acolo, dârdâia din toa­te mădularele. Am certat-o pe Sanda, care râdea în hohote, şi am rugat-o ca pe viitor să evite să-i mai provoace drăgălaşului nostru pisoi un şoc atât de "şocant".

Capitolul IV

Păcat, fetelor, că v-aţi greşit cariera

'Angel radios... Rica Venturiano

Nu puteam să lăsăm să treacă sezonul rece fără să mai iniţiem o altă serbare şi un alt bal cu care să-i delectăm pe locuitorii împre­jurimilor. Cineva dintre noi a avut iniţiativa montării piesei "O noapte furtunoasă" de Ion Luca Caragiale, fiind de părere că se pretează la "stilul nostru".

Nu ştiu de ce Ion Luca Caragiale, spumosul şi inteligentul dra­maturg care a ridiculizat moravurile societăţii contemporane lui, nu şi-a modificat ordinea prenumelor, acceptând astfel să-i fie inclus numele printre cacofoniile admise în limba română (Ion Luca Cara­giale, Biserica Catolică şi Banca Comercială). Ce ar fi fost dacă şi-ar fi zis Luca Ion Caragiale, era tot atât de sonor şi nici nu-i cădea rangul... în sfârşit, fiecare cu gusturile şi părerile lui!

Până una-alta, noi începuserăm să ne pregătim de spectacol. Pe unde ne duceam, pe unde ne întorceam, ţineam hârtiile cu repli­cile rolului în buzunar, iar în momentele de pauză, le scoteam ca să le memorăm. Cel puţin Tică Bălescu - el avea să joace rolul lui ju­pan Dumitrache - repeta în fiecare dimineaţă, în timp ce-şi mânca porţiile, două la număr, de "smac" de la ajutorul danez.

Paula era Veta, nevasta lui jupan Dumitrache, eu eram sora ei, Ziţa, colegul Romică Constantinescu juca pe Rică Venturiano, iar unul dintre băieţii frumoşi pe Chiriac. Un coleguţ mic şi simpatic, Gheorghiţă Predescu, interpreta rolul băiatului de prăvălie, simbri-aş la jupan Dumitrache.

52

Repetiţiile mergeau ca pe roate, tot Voicu se ocupa de regie, dar se punea iarăşi problema costumelor, care nu mai puteau să fie improvizate de data asta, ci veritabile, ca pe timpul lui Caragiale. Do­surile de plapumă, cartoanele pictate şi prosoapele vărgate nu-şi mai aveau locul şi ar fi creat o impresie inversă unei emoţii estetice. Aşadar, trebuia musai să ne găsim recuzită, dar mai ales costume.

Am apelat din nou la tanti Cleopaişpea, cum îmi plăcea să-i zic, şi ea m-a salvat şi de data asta, scoţând ca din joben, ca un prestidigitator, absolut tot ce-mi trebuia. Mi-a găsit o rochie roz, lun­gă, cu care se ducea ea în tinereţe la bal, cu un decolteu tocmai po­trivit pentru damoazela Ziţa. Mi-a făcut rost şi de nişte mănuşi albe până la cot, ca să le port în primul act. Mi-a mai dat şi o geantă a-sortată, şi un pieptene de baga, cu care să-mi prind cocul în creş­tetul capului după moda vremii. Era să uit să spun că tanti Cleopa-tra mă dotase şi cu un evantai japonez de culoare roz, ca rochia, pe care încercam să-l mânuiesc cât mai graţios cu putinţă, în mo­mentele de candidă pudoare ale suspinatei. Eram gătită, ce mai, nu-mi lipsea nimic pentru ca să urc pe scenă.

Rică Venturiano (alias Romică Constantinescu) îşi găsise un costum negru şi un joben cu fundul spart, pe care-l cususe Pauli, împreună cu nişte nasturi lipsă de la veston, astfel încât, Romică părea în costumul de rigoare mai mult un cioclu de mahala decât un prim amorez, ziarist şi piţifelnic.

Mihai Macici şi ajutorul lui, Mircea David, pictau de zor decoru­rile, se punea problema cum să aşeze mai bine fereastra pe care trebuia s-o escaladeze Rică Venturiano de vreo două ori, după ce rostise fraza rămasă celebră în analele teatrului românesc: "Angel radios... de când te-am văzut întâiaşi dată pentru prima oară, mi-am pierdut uzul raţiunii." Scena a fost foarte reuşită, Romică a intrat în pielea lui Rică, s-a identificat cu el în mod desăvârşit, până la ca­pătul capătului, fiindcă a murit... nebun. Păcat de el şi de inteligenţa lui ieşită din comun.

înainte de-a începe piesa, Rolando (Mircea Ungureanu) a citit un prolog în versuri (producţie proprie) din care spicuiesc:

"Prea onorate public, din suflet eu vă rog Să aşteptaţi o clipă: voi spune un prolog...

53

La Istriţa-aşteptarea e lucru epidemic Respectă Staticescu pătratul academic... Aştepţi la bucătărie când bate ora şapte Să vină Anişoara cu blidul tău cu lapte..."

Şi tot o ţinea aşa, întruna, ridiculizând pe majoritatea dintre noi, printre care şi pe mine:

"Când stau şi-ascult orchestra pe-o bancă solitară Şi-o văd pe coana Rety dansând o-ntreagă seară Cu domnul Armăşescu, rivalul meu de-acu..."

în treacăt fie spus, domnul Armăşescu habar n-avea să dan­seze...

înaintea spectacolului propriu-zis, Duţi Drăgănescu a ţinut o cuvântare doctă şi interesantă asupra vieţii şi operei lui Caragiale. La un moment dat, în timpul expunerii, a citat un scurt pasaj dintr-un studiu critic al unui autor contemporan cu marele dramaturg, care-l numea acolo, cum era şi normal, "domnul Caragiale". Uitând că au­torul "Nopţii furtunoase" era mort de multă vreme, Duţi, atent la fon­dul expunerii, de fiecare dată când rostea numele lui Caragiale, îl însoţea de apelativul "domnul", ca şi cum marele dramaturg ar fi fost contemporan cu noi. Bineînţeles că Romică, alias Rică Venturi-ano, a fost foarte încântat că i-a găsit colegului său porecla "dom­nul Caragiale", aşa că Duţi a intrat şi el în galeria figurilor de neui­tat de la Istriţa.

Piesa a avut un succes grozav, pe lângă Rică Venturiano, ju­pan Dumitrache (Tică Bălescu), membru în Garda Civilă din maha­laua lunionului, a făcut o creaţie. Ceilalţi actori au fost la înălţime, fă­ră să iasă însă prea mult din comun, iar noi, fetele (adică Pauli şi cu mine), am avut, pe lângă o contribuţie reuşită, şi un rol decorativ. Mai ales Pauli, care juca într-un fel de dezabie, cu părul revărsat pe umeri, fiind pe punctul de-a intra în aşternut (bineînţeles, în piesă), şi poate n-am spus mai înainte, dar protagonista Vetei avea o po­doabă capilară blondă şi ondulată cum n-am mai văzut la nimeni.

După piesa mult aplaudată, a urmat balul, era puzderie de lu­me, venită de data asta şi de la Buzău, şi din împrejurimile fermei.

54

Pretendentul meu din Pietroasele nu şi-a mai făcut apariţia, aşa că eu n-am mai fost cea mai "frum-oasă" din bal. în schimb, un june-prim, mi se pare avocat la Buzău, înalt şi cu mustăcioară, care o \ cunoştea pe Pauli dinainte, a întrebat-o în timpul dansului: "Cine e colega dumitale care a jucat pe Ziţa şi are o figură foarte distinsă?".

Nu ştiu cât puteam să fiu de distinsă, cu o greutate corporală mai mare decât de obicei, fiindcă ne îngrăşaserăm toţii la fermă, cu obrajii rumeni şi cu tenul ars de vânt, dar, în ciuda faptului că s-ar zice că mă admira de la distanţă, n-a catadicsit să mă invite nicio­dată la dans, ceea ce m-a ofuscat profund. în schimb, alt avocat, u-nul Simionescu, nu ştiu cum se făcea de luau parte la bal toţi avo­caţii din Buzău, m-a dansat de nenumărate ori şi mi-a spus că sunt cea mai frumoasă fată din judeţ. Ţinea, probabil, o statistică exac­tă!!!

N-am apreciat peste măsură complimentul, nu-mi aduc aminte de ce eram cam plictisită şi, de-aceea, m-am dus să mă culc înainte de spartul târgului. Aici, surpriza surprizelor, l-am găsit pe Mircea Ungureanu, alias Rolando, dormind în patul lui Magdi, care se afla încă în bal. A trebuit să-l trezesc urgent şi să-l conving că nu e în dormitorul băieţilor şi nici în patul lui. Când s-a dumirit pe deplin, şi-a luat paltonul şi a părăsit locul, zicând că se duce să doarmă la fa­brica de marmeladă de peste drum, fiindcă în dormitorul lui se aude prea tare taraful ţiganilor.

Făcând o mică paranteză, după ce am scris rândurile de mai sus, mi s-a înmânat o scrisoare pe care o trimisesem unei prietene la Bucureşti, după bal, şi în ea găsesc o frază foarte interesantă, care dovedeşte că sunt amintiri latente, îngropate adânc în con-şti-inţa noastră, ce ies la lumină fără să ne dăm seama: "...din pă-cate, la bal n-am stat prea mult, nu ştiu de ce mă apucase o melancolie foarte rău venită, un fel de disperare fără motiv aş zice, aşa, dintr-o dată...".

Din fericire, tot în scrisoarea cu pricina regăsesc nişte pasaje inedite în ce priveşte seara spectacolului: "Majoritatea băieţilor fă­ceau parte din echipa de sacrificiu, echipă ce avea principala «sar­cină» să danseze cu toate duduile, fie ele de la Broasca, de la Ma­lul Spart sau de la Săhăteni, în special pe cele care sprijineau zidu­rile sălii de bal".

55

A doua zi, toţi cei care asistaseră la spectacolul cu piesa "O noapte furtunoasă" s-au exprimat întrebuinţând un cuvânt importat de mine şi adus printre colegi: "a fost esbulifantascomagic!", iar în ceea ce priveşte pe câţiva dintre noi, în special pe protagoniste, părerea unanimă a fost că ne-am greşit cariera.

— # — Şi fiindcă veni vorba de acest cuvânt cu sonoritate insolită şi

suntem încă la capitolul teatru, mă întorc înapoi, în vara dinainte, pe timpul când Pauli şi cu mine audiam cursurile de pregătire sub îndrumarea lui Pândele Georgescu.

Era cald în Bucureşti, zilele se lungeau spre asfinţit şi serile păreau luminoase de-atâta senin. Tanti Mariana şi soţul ei, doctorul Traian Dumitrescu, care locuiau şi ei în casa noastră, întreţineau relaţii foarte cordiale cu o serie de actori de la Naţional şi primeau des bilete de favoare. Uneori nu erau dispuşi să meargă şi, atunci, mi le dădeau mie să mă duc cu cine doresc. Am ales-o pe Pauli şi m-am dus cu ea la teatru.

Printre actorii cunoscuţi din piesa pe care trebuia s-o vedem, era şi un anume Nicuşor Motoc. Am mai vorbit despre el în primul volum al cărţii mele, când povesteam momentul căsătoriei unchilor mei, ce a avut loc la Sinaia. în ziua aceea, prietenul lor Motoc era prost dispus din cauza unei crize de gastroenterocolită, ca să nu-i spun mai pe şleau, şi fiindcă avea o mină galben-verde-străvezie, Elva şi cu mine l-am botezat "Madona".

Madona însă n-a fost un actor nemaipomenit, totuşi a făcut câteva roluri de creaţie, printre care personajul principal din piesa "Madona", care i-a venit ca o mănuşă. în vara aceea juca la o grădi­nă de vară (mai târziu s-a chemat Grădina Boema) o piesă amu­zantă şi plină de gaguri: "Casa Roro Robes et Manteaux". Nicolae Motoc, fosta Madonă, a interpretat un rol principal de june-prim cu multă vervă şi entuziasm, iar atunci am auzit câteva cuvinte care a-poi mi-au stăruit în minte peste ani. Printre ele era vorba de "esbu-lifantacomagic", pentru ceva cu totul nemaipomenit, şi expresia "una caldă, una rece".

în acelaşi spectacol juca şi un actor înăltuţ, subţirel şi frumuşel, în rolul unui băiat peltic şi amorezat până peste urechi, care replica tot timpul: "Te să-i faţi... ata ete". La un moment dat, a traversat sce-

56

na aproape fugind, în pielea goală şi înfăşurat doar cu un prosop peste şolduri, fiindcă fusese prins în flagrant delict... Casa Roro oferea, pe lângă confecţii de damă, şi alte servicii clientelei.

— # — După câţiva ani, când l-am revăzut pe Ion Lucian pe scenă,

fiindcă el era individul prins în flagrant în piesa pomenită mai sus, nu mai putea sub nici un pretext să mai apară pe scenă în aseme­nea ipostaze. Cred că explicaţiile sunt inutile dat fiind faptul că, Ion Lucian câştigase în câţiva ani mult în prestigiu, dar şi în... corpo­lenţă.

Eram încă în toiul iernii calendaristice, cu toate că în anul 1948 a fost tot timpul "primăvară în ianuarie", şi trebuia să executăm şi să terminăm lucrările adecvate sezonului. O mare parte dintre noi eram repartizaţi la stropitul pomilor. Operaţia respectivă se făcea cu ajutorul pompelor hipopurtate, iar zeama sulfocalcică, produsul de stropit, se fabrica într-o magazie dotată special. Toţi cei care erau trimişi acolo să amestece în căldare ca să se omogenizeze lichidul, veneau murdari într-un hal fără de hal, iar salopetele se pătau de un galben care nu mai ieşea niciodată.

între timp, cei repartizaţi la stropit pomii trebuiau să bage de seamă să nu se aşeze în direcţia vântului, fiindcă dacă intrau în ra­za stropitorii, veneau galbeni de sus şi până jos, pe salopetă, pe fa­ţă, pe mâini, pe păr, şi zile de-a rândul n-ar mai fi putut ieşi din fer­mă, fiindcă s-ar fi speriat lumea care i-ar fi întâlnit pe şosea.

Nu ştiu de unde am avut atâta noroc să nu fiu trimisă niciodată la această operaţiune şi nici la o alta, şi mai înspăimântătoare, sno-pirea cânepei în bătaie.

Printre alte culturi, ferma Istriţa făcea experimente pe cultura cânepei de sămânţă. Soiul de atunci se numea "Carmagnola" şi creştea în anii cu precipitaţii abundente, până la trei metri înălţime.

însămânţarea se făcea de cum se zvânta terenul, cu seminţe recuperate din plantele anului precedent. Aici era necazul. Ca să obţii materialul pentru semănat, trebuia să "baţi cânepa cu ciomag­ul" până cădea toată sămânţa de pe ea, şi lucrarea asta se execu­ta de obicei iarna. De cu toamnă, cânepa era depozitată într-un pod, nu ştiu în care dintre clădirile de la fermă se afla podul, şi aco­lo, pe loc, trebuia snopită în bătaie.

57

Colegii noştri repartizaţi la lucrare s-au dus şi au început să execute conştiincios ce li se dăduse de făcut, dar după o dimineaţă de lucru, n-au mai rezistat. în podul cu pricina se ridicaseră nori groşi şi înecăcioşi de praf, care-i sufocau. Ca să se protejeze şi să nu le intre praful în toate orificiile capului, unii şi l-au înfăşurat în feţe de pernă, decupând câte o gaură în dreptul fiecărui ochi, alţii şi-au pus prosoape ude la gură, iar fetele, mi se pare Pauli şi Marieta, s-au transformat în autentice cadâne, demne de a intra imediat în ha­rem.

La ora 12, când a bătut toaca anunţând ora mesei, toate mumi­ile, aşa bandajate şi înfofolite cum coborâseră din pod, în frunte cu Mircea Ungureanu, iniţiatorul revoltei, s-au prezentat la Staticescu şi i-au adus la cunoştinţă că nimeni nu mai pune piciorul în podul cu cânepă, deci că refuză să termine această lucrare. Staticescu s-a uitat la ei, probabil se mira în sinea lui de asemenea arătări, şi i-a absolvit de caznă, nu înainte de a spune pe un ton grav: "Care va-săzică, dumneavoastră vreţi să faceţi grevă, eu nu v-aş sfătui şi alt­ceva nu spun mai mult!".

Studenţii n-au mai bătut cânepa, nu ştiu cine a bătut-o în locul lor, dar probabil că ferma şi-a procurat totuşi sămânţa de care avea nevoie, fiindcă în vară cultura de Carmagnola era mai înaltă decât docarul, cu noi cocoţaţi în el.

Dacă pe mine domnul Staticescu nu m-a repartizat la stropit, pomii cu zeamă sulfocalcică, în schimb, am fost dată la o lucrare care se numea foarte poetic: "Pregătirea soluţiei şi tratamentul oilor bolnave de râie". Soluţia cu care se badijona pielea sărmanelor pa­trupede din spaţiul mioritic consta într-un amestec de pucioasă cu nu ştiu ce alt produs. Parcă mi-aduc aminte că le cufundam într-o baie cu acest lichid sau poate numai le ungeam pe locurile atacate de sarcopta galii, aşa cum am spus mai înainte. Cu mine erau Ste-lică Coman şi taica Ifrim, care amestecau în cazanul cu mixtură drăcescă ce degaja un miros înecăcios şi fetid, miros ce s-a lipit de noi aproape o săptămână.

— # — Tot spre sfârşitul acelei ierni blânde şi însorite, s-a strecurat

deodată şi pe nesimţite o zi friguroasă cu temperaturi de minus zece grade Celsius. Nu ştiu cum s-a rătăcit printre atâtea zile calde

58

şi fără zăpadă. A fost parcă doar una singură, care s-a dus aşa cum a venit.

Dar în acea zi, fiindcă era neaşteptat de frig, Staticescu ne-a repartizat aproape pe toţi la platforma de bălegar. Platforma era foarte mare, fiindcă erau animale multe la fermă. O parte din guno­iul de grajd se transformase în mraniţă, tocmai potrivită pentru a fi împrăştiată pe câmp. Din întâmplare, în partea cea mai importantă a platformei bălegarul nu fermentase complet şi trebuia întors cu furca pentru a nu face mucegai. Staticescu spera să ne încălzim la această lucrare, întrucât se ştie că bălegarul în curs de fermentare degajă căldură multă. Din păcate, gunoiul de grajd era îngheţat tun.

Ne-am învârtit noi pe lângă munţii de gunoi, le-am tot dat ocol, nu ne hotărâm să începem operaţia. Vişinei, conştiincios ca întot­deauna, a luat taurul de coarne, respectiv furca de coadă, şi a în­fipt-o în paiele amestecate cu bălegar. Gestul n-a dus la nici un re­zultat. Bârnaure a scos furca din masa platformei cu toţi dinţii îndo­iţi, fiindcă platforma de gunoi era îngheţată tun, aşa cum am mai spus.

Nelu Puchiu, care se dotase cu o cazma, a încercat şi el vite­jeşte să întoarcă muntele pe dos, nu prea i-a dat de cap, în schimb, s-a produs ceva imprevizibil. Când a reuşit, după îndelungi eforturi, să întoarcă o pală de paie cu bălegar, a ieşit la iveală un cuib de şobolani, cu vreo cinci pui de-o zi, numai în piele, rozalii şi minus­culi, cât o jumătate de degetar. Toată lumea s-a strâns cerc în jurul lor, nimeni nu mai văzuse până atunci aşa ceva.

Mie mi s-a făcut milă de ei, i-am propus lui Magdi să întreprin­dem ceva ca să-i scăpăm cu viaţă, eventual să-i luăm la noi în ca­meră, la care Magdi mi-a replicat: "Draga mea, eu i-aş lua bucuroa­să dacă tu le găseşti biberoane pe măsură!" Colegii au făcut mare haz, nimeni, în afară de mine, nu s-a înduioşat, singura concesie pe care mi-au făcut-o băieţii a fost să acopere cuibul din nou cu pă­mânt, poate îi regăsea sobolănoaica vii, dacă între timp puii nu con­tractaseră o dublă pneumonie.

Şi aşa a trecut iarna, nu cred să fi fost o iarnă mai caldă decât aceea în care noi ne-am efectuat practica agricolă la ferma Istriţa. Mă întrebam şi atunci, mă întreb şi acum dacă nu cumva nea Ma-nole se înţelesese cu Dumnezeu când a instituit acest program de

59

un an întreg, rămas unic în analele facultăţii. Sau poate a dăruit vreo damigeana cu vin de Pietroasele Sfântului Mie (cel din ceruri care se ocupă cu vremea), ca să nu fie iarnă în anul acela. Ce-ar fi fost dacă din decembrie până în martie ne-ar fi năpădit nămeţii, ar fi suflat crivăţul cu turbare şi ar fi încremenit natura de îngheţ? Cum am fi putut să trecem prin atâtea lucrări prin care am trecut cu voie bună, cu inima uşoară şi cu cămăşi cu mâneci scurte..?

60

Capitolul V

în excursie pe fundul Mării Sarmatice

Pe măsură ce ne apropiam de primăvară şi, implicit, de va­canţa de Paşte, care a fost ultima din studenţia mea, precum şi ulti­ma din proaspăta Republică Populară, se desena la orizont o situa­ţie nouă, o nouă împărţire şi reîmpărţire a lumii noastre de la prac­tică.

N-am vorbit de la început de faptul că, pe lângă ferma facultăţii de la Istriţa, mai exista o fermă didactică la Pietroşani-Arsache, ju­deţul Vlaşca (actualul judeţ Giurgiu), înfundată în balta Dunării, la 20 de kilometri de oraşul Giurgiu. Când începeau noroaiele, toam­na şi iarna, drumul devenea aproape impracticabil, se circula prin mâzgă până la jumătatea roţilor de la căruţă sau uneori nu se circu­la deloc.

Pentru ca studenţii de la Pietroşani-Arsache, să plece în va­canţa de Crăciun şi, uneori, de Paşte, se punea în funcţiune un tractor cu şenile prevăzut cu o remorcă, în care se aburcau laolaltă fete, băieţi şi bagaje. Totuşi, în ciuda acestor avataruri, a optat pen­tru ferma Pietroşani aproape jumătate din efectivul anului nostru, dintre care şase fete.

Noi nu ştiam exact ce făceau şi cum o duceau ceilalţi colegi ai noştri din Balta Dunării, ecourile erau slabe, aflasem doar că tre­ceau prin aceleaşi lucrări ca noi, dar că nu se bucurau de acelaşi pitoresc al împrejurimilor şi n-aveau o pivniţă ca la Pietroasele.

La ultima sa vizită, nea Manole, după o lecţie cu boliie porcine (trecuserăm la boli), ne anunţase că s-a reînfiinţat ferma didactică de la Feteşti, al cărei cămin, distrus în timpul războiului, tocmai ieşi-

61

se din reparaţii, astfel că unitatea trebuia să-şi înceapă activitatea cu studenţii imediat după vacanţa de Paşte, adică în jurul datei de 1 mai.

Am rămas uimiţi cu toţii, nu se zvonise nimic până atunci, şi as­ta însemna, tot după spusele lui nea Manole, ca o parte din grupul de practicanţi de la Istriţa şi de la Pietroşani să ia drumul Feteştilor. Fetele erau excluse.

Se presupunea că ferma Feteşti, lăsată după război în paragi­nă, avea nevoie de braţe vânjoase, care s-o pună pe picioare, şi noului director, numit de curând (inginerul Aurel Negrilă), se părea că nu-i lipseau nici ambiţiile şi nici mâna de fier.

începuse întocmirea listelor, la început pe bază de opţiuni, a-poi dacă numărul prestabilit nu se completa, nea Manole urma să-i treacă pe unii din oficiu. Desigur, pe cei mai voinici!

Mi-aduc aminte că a fost o mare emulaţie printre grupuri şi gru-puşoare, cei mai mulţi nu-şi doreau acest aşa-zis exil, ferma Feteşti nu oferea nici vin, nici plimbări pe deal, nici gară la doi paşi, nici cole­ge frumoase şi pline de drăgălăşenii. Ferma Feteşti avea în schimb Dunărea la poartă, peşte din belşug, şi brânză... Dar pentru colegii noştri asta nu era "mare brânză"!

Pe lângă această veste poveste, nea Manole ne-a mai anunţat că, la începutul lunii iunie, vom face o excursie de studii, aşa cum se obişnuia în fiecare an la Agronomie, cu un itinerar ieşit din co­mun: un traseu cu vaporul pe Dunăre, de la Pietroşani la Brăila, bi­neînţeles cu opririle de rigoare pentru vizitele didactice.

După această scurtă vacanţă "de studii", marea majoritate a băieţilor aveau să plece în brigadă la Salva Vişeu. Nu erau scutiţi de muncă decât cei cu certificat medical, suferind de vreun beteşug sau slăbănogii, puşi în prealabil pe cântar.

Desigur că foarte puţină lume îşi mai aduce aminte de brigăzile de muncă "voluntară" instituite în anii '48. Se deschiseseră trei mari şantiere: şantierul Vasile Luca de la Salva Vişeu, şantierul Gheor-ghe Gheorghiu-Dej de la Bumbeşti-Livezeni şi şantierul Ana Pauk-er de pe Prut.

U.N.S.R-ul (Uniunea Naţională a Studenţilor Români, devenită apoi U.T.M şi U.T.C.) de la Agronomie optase pentru şantierul de la Salva Vişeu, în Maramureş.

62

Primele două şantiere aveau ca scop construirea unei linii fe­rate şi a unor tuneluri care să lege localităţile amintite, iar la cel de­al treilea se făceau lucrări de îndiguire în lunca Prutului.

Cred că puţină lume îşi mai aminteşte că, înainte de război, pentru a merge de la Sighetul Marmaţiei la Satu-Mare, drumul de fier trecea, cale de zeci de kilometri, pe teritoriul Cehoslovaciei, cu care se învecina Maramureşul, respectiv România. Era linia veche, de pe vremea când Maramureşul de Sud (teritoriu românesc) şi cel de Nord (aflat până înainte de 1944 pe teritoriul Cehoslovaciei, a-poi, după 1940, când ruşii au ocupat sudul Poloniei şi sudul Cehos­lovaciei, pe teritoriul U.R.S.S şi apoi pe al Ucrainei subcarpatice), aparţineau amândouă de Imperiul Austro-Ungar.

După război, România n-a mai avut graniţă comună nici cu su­dul Cehoslovaciei, nici cu sudul Poloniei, aceste teritorii trecând în stăpânire sovietică. Cum calea ferată nu mai putea să traverseze un colţ din această ţară care-şi ţinea graniţele închise, a fost imperi­os necesar să se construiască un drum de fier care să nu mai treacă

Ipe teritorii străine, astfel că s-a înfiinţat şantierul de la Salva Vişeu.

Am rămas cam năuciţi după atâtea veşti care anunţau schim­bări radicale în viaţa noastră de la fermă. începuseră să se facă grupuleţe şi bisericuţe, băieţii se întrebau unul pe altul: "Mă, tu nu mergi la Feteşti?" "Da tu te duci, mă...?" "Eu mă duc, de ce să nu mă duc!".

De pomină în toată povestea asta cu plecatul, era că tot mai mulţi anunţau că pleacă, făloşi şi siguri pe ei, când, în realitate, nici unul nu voia să se ducă.

Până să se plece la Feteşti, avea să mai curgă ceva apă pe Du­năre, aveam să mai facem de multe ori de serviciu la grajd, să toc­mim în graba mare biloanele pentru şcoala de vite şi să altoim bu­taşii de vie în vederea plantării. Erau lucrările specifice lunii martie.

Tot în acea lună, care nu mai isprăvea să fie caldă şi frumoasă, şeful staţiei de la Vintileanca a solicitat conducerii de la "Pepenărie" să-i dea doi studenţi care să scrie pe frontispiciul gării - cea cu prost renume: TRĂIASCĂ REPUBLICA POPULARĂ ROMÂNĂ. Este de la sine înţeles că aleşii au fost Mihai Macici, pictorul şi zugravul ofi­cial, şi ajutorul lui, Mircea David, desemnat în primul rând să-i ţină scara.

63

Lucrul a durat şase zile. băieţii au lungit-o intenţionat fiindcă, după fiecare şedinţă de zugrăveală, şeful gării se simţea obligat să-i aşeze la masă. dar mai ales să-i cinstească zdravăn cu un negru vârtos de Tohani, primit plocon. Când veneau, pe înserat la fermă, cei doi voinici mergeau în pas cadenţat, cântând cât îi ţinea gura: "Păşeşte în front cu mine, copilă cu păr bălai". în front cu ei nu se vedea păşind nici o copilă cu păr bălai, dar ei nu se opreau din zbie­rat până acasă, adică la dormitor, şi nici acolo nu conteneau defel; aşa că într-o zi, Staticescu i-a telefonat şefului de gară şi l-a rugat să fie mai parcimonios în distribuirea paharelor cu negru-vârtos la aceşti reputaţi mari artişti.

începuse luna aprilie, caldă, cu pomi înfloriţi şi fără nici o pică­tură de ploaie, aşa cum spunea şi profesorul Siseşti că trebuie să fie. în schimb, băteau vânturile destrăbălate, nu se opreau nici ziua, nici noaptea, eram aproape de văgăuna lor de la întorsura Carpa-ţilor.

Noaptea se auzea zgomotul moriştii care scotea apă dintr-un foraj, utilizând energia eoliană, pentru alimentarea clădirilor fermei.

Vânturile alungau norii de ploaie, uscau potecile dealurilor şi a-duceau mireasma amăruie a frunzelor tinere.

Spiritul meu de aventură şi dorul de-a intra din nou în poveste mi-au trezit pofta de drumeţie. Trebuia să plecăm într-o zi pe dealul Istriţa, care-şi înălţa culmea falnică la marginea orizontului. Nu pă­şisem mai sus de satul Breaza, aşezat pe o cotă ceva mai înaltă decât Pietroasele, de unde se desfăşoară priveliştea coastelor plan­tate cu vii şi a câmpiei fără margini, unde începe Bărăganul.

— # — Şi am pornit, într-o dimineaţă de 4 aprilie, toţi cei îndrăgostiţi

de plecări şi de zările necunoscute. Ce se ascundea după înălţimi­le care se ridicau spre cer?

Am urcat coastele râpoase prin comuna Greceanca, apoi am trecut de Breaza, alta decât cea din Prahova, şi am ajuns deasupra viilor de la Pietroasele. Locurile pe care le străbăteam se arătau din ce în ce mai sălbatice, stânca era din calcar oolitic alb, strălucind în soare. Tovarăşii mei de drum nu prea băgau în seamă pe ce căl­cau, dar eu mă aplecam la tot pasul să culeg scoici minuscule şi melcişori albi ca şi pietroaiele din jur.

64

Vegetaţia era săracă în acea zonă, creştea pitită printre stânci. Primele flori de păpădie scoteau căpuşoarele galbene, ca nişte bă­nuţi de aur; smocuri de iarbă cu firul subţire, festuca ovina, se iveau rar, întâlneam şi câte un nuc din loc în loc, ieşit dintr-o nucă scăpa­tă din cioc de vreo pasăre călătoare, câte un arbore de corn, ca un măslin cu trunchiul răsucit şi noduros, iar deasupra noastră, peste tot, un cer albastru ca albastrul de Voroneţ şi un soare de zile împă­răteşti. Vedeam o lume minunată, ca de pe alt tărâm, şi intrasem din nou în poveste, după luni de aşteptări.

Am urcat până pe culme, la cumpăna apelor, acolo unde înce­pe să coboare pe versantul celălalt pădurea de stejari, fagi şi mes­teceni. Apoi ne-am întors din drum, atinseserăm obiectivul pentru ziua respectivă şi ne apucase foamea. Ne-am oprit într-o vale în ca­re abia dăduse colţul ierbii şi am făcut un foc. Vişinei a improvizat câteva ţepuşe din crengi tinere şi, la focul aprins de Adonis, am fript slănină adusă de Pauli de la ea de-acasă. Apoi am băut apă de la izvor, cu toate că eram atât de aproape de poloboacele cu vin. Mi-hai a schiţat câteva caricaturi care vor figura la loc de cinste într-un album pe care-l va termina mai târziu şi Titi lordăchescu, ex-soţul Paulicăi, ne-a imortalizat pe toţi într-o peliculă fotografică.

După ce nu ne-au mai preocupat exigenţele stomacului, am co­borât să vedem locul unde a fost găsită "Cloşca cu puii de aur", pe o costişă a dealului. Acolo unde tezaurul a ieşit la lumină fiindcă-i venise sorocul, s-a clădit o bisericuţă. Când am fost noi, nu era prin preajmă nici un credincios. Timpul n-o ruinase încă, fiindcă după cât se părea, cineva avea grija ei şi uşa de la intrare stătea ferecată.

Ne-am uitat pe jos, am căutat printre pietre şi bolovani, doar-doar s-o afla şi pentru noi vreun rest de comoară, dar n-am găsit decât melci, melci şi iar melci, dovadă clară că locurile pe care căl­cam acum au fost în vechime acoperite de Marea Sarmatică. (După unele informaţii pe care le am, se pare că Istriţa, numele dealului, ar însemna în slavona veche scoică.)

Făcând o mică digresiune, în ce priveşte tezaurul de la Pie­troasele, toată lumea cunoaşte prin ce avataruri a trecut, mult îna­inte de-a fi podoaba unui muzeu din Bucureşti şi înainte de-a fi tri­mis la "adăpost" în Rusia, în anul 1917. îmi aduc aminte însă că doamna Malcoci, învăţătoarea noastră din clasele primare, ne-a

65

spus odată despre Cloşca cu puii de aur", că ar mai exista în Ro­mânia o copie fidelă a acestei comori naţionale, care e păstrată în tezaur. Bănuiesc că afirmaţia ei nu putea să fie decât conformă cu adevărul, fiindcă era o femeie foarte cultă şi atotştiutoare. Astfel că mă întreb: ceea ce am văzut expus în sălile din subsolul Muzeului de Istorie din Bucureşti, cu mai mulţi ani în urmă, sunt piesele aut­entice, restituite României, după cum s-a declarat la un anumit mo­ment, sau e acea copie reuşită despre care ne vorbea învăţătoarea noastră?

După umila mea părere, dacă tezaurul romanesc a rămas aco­lo unde a fost încredinţat spre păstrare, el nu mai există de mult, fiindcă, după 1920, autorităţile sovietice au dispus să fie comerciali­zate pe piaţa internaţională multe dintre obiectele provenite din di­ferite achiziţii ale Revoluţiei, cu valoare intrinsecă sau cu valoare de antichitate, pentru a se reface vistieria publică a tânărului stat so­vietic.

în orice caz, odată cu tezaurul de la Pietroasele, cântărind 19 kilograme de aur, au mai fost "puse la adăpost" şi alte valori deose­bite c in colecţiile statului nostru, ale mănăstirilor sau din cele parti­c u l e , care s-au pierdut în neant.

întorcându-ne la povestire şi la excursie, după ce n-a mai ră­mas nici un locşor necercetat de atenţia noastră, am coborât pe o potecă, în lungul unei văi torenţiale, acum secată, spre drumul ce ducea la Istriţa. Trebuia să ajungem la fermă înainte să se îngâne ziua cu noaptea, altfel ne mâncau lupii.

Pe drum, când am ajuns în satul Greceanca, ne-am întâlnit cu un personaj neobişnuit. Acesta umbla în haine de călugăr, cam zdrenţuite şi decolorate, şi ducea, legate la spate şi pe braţe, coşuri de nuiele împletite frumos. O femeie care stătea în poarta casei îl băgă în seamă, zicându-i: "Săru-mâna părinte", apoi, după ce omul trecu, se întoarse spre noi şi spuse, făcându-ne cu ochiul: "Părinte­le Ambrozie, îl cunoaşteţi?" Noi nu-l cunoşteam pe părintele Ambro­zie, auziserăm numai de el, şi de aceea ne-am uitat lung în urma lui, i-am luat seama cum mergea, agale şi legănat, înfăşurat în rasa de şiac cenuşie, pe o margine de drum. "Se duce să-şi vândă coşu­rile", mai adăugă femeia spre deplina noastră dumirire, şi apoi a in­trat în curte.

66

N-am avut ocazia să-l mai vedem pe călugărul Ambrozie decât după patru ani, când i-am făcut o vizită chiar la chilia săpată în stâncă pe dealul Istriţa.

Era prin luna august, în vacanţa dinspre anul IV, şi noi, cei câţi­va prieteni rămaşi cu gustul excursiilor, plecaserăm să străbatem culmile Istriţei, să trecem de cumpăna apelor şi să urcăm dealul de ia Mănăstirea Ciolanu, unde să poposim peste noapte. Drumeţia noastră nu se oprea aici. Aveam intenţia să ajungem la întorsura Buzăului şi chiar mai departe.

Dar, cum socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din târg, planurile noastre nu s-au realizat decât pe jumătate, fiindcă în anul acela de graţie 1950, după nişte călduri tropicale, a căzut o ploaie torenţială cu bulbuci şi cu piatră cât oul porumbelului, care ne-a imobilizat la Breaza (de pe dealul Istriţa), la un coleg mai mare, Pe-trică Baniţă, bucuros să ne ofere, împreună cu părinţii lui, ospitali­tatea.

După ploaia cu piatră s-a pornit un vânt năprasnic şi s-a lăsat un frig ca în noiembrie, din creste şi până aproape de poala dea­lurilor.

în mijlocul lunii august a nins în Bucegi, zăpadă de două pal­me, şi turmele au avut mult de suferit, pierzând o parte din mieii născuţi spre vară.

Noi, excursioniştii nenorocoşi, stăteam la căldură, se făcuse focul la sobe şi aşteptam ca vremea să şe schimbe. După trei zile de somn, mâncare şi plictis, fiindcă timpul se mai îmblânzise, Pe-trică Baniţă ne-a sugerat să facem o plimbare pe deal şi să trecem pe la părintele Ambrozie, care nu poate să lipsească din peşteră pe o astfel de vreme.

Nu mai ploua, se mai limpezise atmosfera, doar că bătea un vânt de îndoia coroanele plopilor până la pământ. Am pornit şi nu ne-am oprit decât la piciorul stâncilor în care călugărul Ambrozie îşi săpase sălaşul. Nu se putea ajunge la el în chilie decât cu ajutorul unei scări pe care el o trăgea sus, izolându-se de lume, sau o lăsa jos când părăsea adăpostul.

Eram şase (Pauli, Magdi, Mihai Georgescu, viitorul soţ al lui Magdi, Petrică Baniţă, Valerica Severin şi cu mine). Am răcnit toţi în cor, aproape un sfert de oră, bătea vântul şi se auzea greu, până

67

când a ieşit Ambrozie în pragul scobiturii din stâncă, pe un fel de balconaş de lemn suspendat în gol. A prăvălit scara cu destulă gre­utate şi. târâş-grăpiş. ne-am căţărat până sus la el.

Sălaşul lui săpat în pereţii de stâncă avea trei încăperi minus­cule, fără uşă între ele. Una era camera de odihnă, cu un pat tăiat tot în stâncă şi acoperit cu o saltea de paie; a doua voia să fie un mic paraclis, în care se afla un altar încărcat de icoane şi o candelă aprinsă, apoi a treia încăpere, sala mare, care de fapt era foarte mi­că, cu velinţe aşternute pe jos, puse unele peste altele ca să ţină de cald. Mi-aduc aminte că i-am dus ceva de mâncare şi vin, ne­am aşezat pe jos şi l-am întrebat cum de s-a sihăstrit în pustie, când de fapt dânsul aparţinea comunităţii de la Mănăstirea Ciolanu. Ne-a răspuns că asta e o poveste pe care ne-o va istorisi altă dată, când ne vom mai întoarce pe la el.

Nu ne-am mai întors niciodată şi, după câţiva ani, am aflat că moartea nu l-a găsit acasă, în peştera din stâncă, ci pe o pajişte în­vecinată, pe când probabil se pregătea să coboare în sat.

Poetul şi prozatorul Vasile Voiculescu a făcut o referire la acest straniu personaj într-o nuvelă (Schimnicul), atribuindu-i puteri magi­ce şi comportări neobişnuite, dar cred că, în afară de faptul că bă­trânul călugăr Ambrozie intrase în legenda satelor din preajmă doar prin originalitatea unei vieţi ieşite din comun, mă îndoiesc să fi de­păşit tiparele omeneşti normale. Dar... se nori e vero e ben trova-to, şi cu asta se încheie istorisirea mea autentică despre unul din­tre cei din urmă sihastri.

68

Capitolul VI

O făclie de Paşte

Am plecat în vacanţa de Paşti, cu ideea că, la reîntoarcerea noastră la Istriţa, vom asista la evenimente deosebite. A fost o va­canţă de Paşti ca multe altele, debutând cu Săptămâna Mare, în care toată lumea din casă ţinea post şi asista la deniile de fiecare seară de la Biserica Mănăstirea Caşin. înfloriseră liliacul, zambilele şi narcisele, ne duceam la slujbă încărcaţi de buchete imense, casa era plină de flori, parfumul lor se răspândise prin toate încăperile, dându-ne un fel de stare de reverie şi, în acelaşi timp, o plăcută a-meţeală, din cauza postului prelungit.

Primeam scrisori de la colegi, printre aceştia fiind şi Mircea Un-gureanu care într-o epistolă se exprima astfel: "Coboară petale de cais înflorit peste sufletul meu chinuit, încă o primăvară... încă o pri­măvară". Apoi, Mihai Macici, de pe meleagurile natale ale părinţilor: "Pe tine, dragă Floricico (aşa mă botezase), te-am fixat în mintea şi în sufletul meu prin două amănunte care-mi vor evoca întotdeauna figura ta: parfumul de muşeţel care-ţi stăruie în păr şi... deprinderea de a-ţi trage nasul..." Apoi, mai spre sfârşitul scrisorii: "Printre altele, te anunţ că vaca noastră a făcut noaptea trecută un viţeluş şi l-am botezat Peticei, fiindcă are blana plină de pete negre...".

în general, tuturor colegilor le era dor de mine şi de Pauli, dar eu visam cai verzi pe pereţi, aşteptând un bilet de favoare de la a-cest insesizabil Dan. Presupusul meu curtezan. Bineînţeles că l-am văzut o singură dată, grăbit şi absent, discutând subiecte insignifi­ante, având însă grijă să strecoare în vorbire o frază cu sens echi­voc, dar care ştia el bine că mă va face să nu îl uit câteva luni. Şi

69

nu numai că nu-l uitam câteva luni. dar atmosfera acelui anotimp de sfârşit de primăvară îmi întreţinea o melancolie "blegoasă" şi în fie­care seară încercam să-mi transpun pe hârtie gândurile ce-mi nă­pădeau mintea în timpul zilei şi tristeţea "iremediabilă" (vorba lui To-pârceanu).

De fapt, cam de atunci am început să fac versuri, dar nu redau decât din cele de început, inspirate de amorul meu nefericit:

Non ce n'est pas le noir Mais c'est le gris Qu'est la couleur prédestinée du désespoir Non ce n 'est pas le soir, C'est le matin Qu'est le moment prédestiné du désespoir Non ce n'est pas la pluie sur le trottoir C'est sa cadence Qui a le son indéfini du désespoir...

Apoi, fiindcă aveam impresia că invocaţiile mele nu erau destul de convingătoare - faţă chiar de mine însămi - continuam versurile, de data asta pe româneşte, limbă care mi se părea mie că poate lua tonuri mai dramatice:

Eşti crucea pe care o port/ Din ceasul întâi al luminii/ lisus de-aş fi fost şi aş fi dus-o/Pe drumul Golgotei, o zi...

Continuam apoi, cu alte gânduri, transpuse în versuri din ce în ce mai disperate:

Tu eşti întâiul meu cuvânt/ Eşti dorul care nu se spune/ Eşti gândul meu/ Eşti rugăciune...

Şi în final:

Oamenii se închină unui Dumnezeu făcut din trei: în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh/ Eu n-am decât un singur Dum­nezeu, care eşti tu: în numele tău, în numele tău, în numele tău...

70

Cred că nu eram chiar zdravănă la cap când scriam asemenea prăpăstii, plus că la aceste inepţii şi la multe altele, fiindcă aici n-am spicuit decât câteva, s-a adăugat şi o "Scrisoare către mine însumi", fund o culme a extravaganţei, din care nu merită să fie reprodus nici un cuvinţel, dar şi ăsta era un fel al meu de a-mi trece timpul, inven­tând situaţii de amor catastrofale, în vreme ce Dan nici nu visa la subsemnata sau, chiar dacă ar fi ştiut de iubirea mea, l-ar fi durut exact în cot, scuzaţi exprimarea.

Când mă mai ostoiam, cum zice vorba românească, şi nu mer­geam la biserică, mă duceam la Paula acasă, în curtea Agronomiei, unde, în afară de fratele ei, Nae cel "sturlubatic" (cuvântul era pro­prietatea lui, dar eu, tot zdrobindu-mă să-i găsesc originea, am citit cu totul întâmplător într-una dintre nuvelele lui Vasile Voiculescu o exprimare aproape asemănătoare, dar nu se referea nici la o fată, nici la un băiat, ci adjectivul era atribuit armăsarilor: "...era un fugar focos şi şturloibaîic") veneau colegii lui din anul IV şi încingeam niş­te dansuri de ne sfârâiau călcâiele. Ce dacă trăiam un amor neferi­cit? Amorul meu exista în imaginaţie, nu şi în picioare. Şi nu se pu­tea ca pe masa părinţilor Paulei să nu se afle o prăjitură, un cozo­nac, o plăcintă şi, bineînţeles, nelipsita damigeana cu vin.

în anul lui Nae erau fete frumoase şi băieţi simpatici, colegele lor aveau mare trecere pe lângă ei şi, de-aceea, nici unul nu-mi dă­dea o atenţie deosebită. Mie mi-era ciudă de nu mai ştiam de mine, dar oricâte graţii şi ştrengării făceam în societatea colegilor lui, ni­meni nu mi-a dat vreodată o întâlnire la o plimbare sau o invitaţie la cinematograf.

Printre ei, unul nu ştia să danseze deloc. Stătea pe scaun, fără să dea mare atenţie "perechilor înlănţuite" ce se perindau prin faţa lui, călcându-l uneori pe bombeuri. Ca să aibă o ocupaţie, să nu se plictisească, discuta aprins cu cei care mai luau câte o pauză. Din­tre colegii lui Nae, el mi se părea cel mai drăguţ, avea o figură de efeb, cu părul blond, ondulat, şi purta un costum albastru, cu re­flexe lucioase ca de mătase (mai târziu i s-a zis lustrin), foarte dife­rit de cum erau îmbrăcaţi ceilalţi. El era singurul care nu dansa, iar acesta era tânărul de care îmi plăcea mie. Din păcate, şi atunci când l-am văzut la Nae, şi după aceea, când ne-am mai întâlnit în­tâmplător, nu mi-a acordat nici o privire, iar eu, în sinea mea, nu

71

eram supărată, eram surprinsă că nu dădea nici cea mai mică do­vadă de simţ estetic...

Toate astea erau însă o nimica toată, treceau ca ploile de vară, aveam alţi prieteni în Bucureşti care ridicau garduri înalte în jurul meu, aspirau la suava mea mânuşiţă, dar în gândurile mele n-avea loc decât Dan, aşteptam să se întâmple ceva imposibil, poate o mi­nune, până când toţi pretendenţii mei, ajunşi pe culmile exasperării, au declarat grevă sentimentală şi, nici măcar în vacanţa de vară din august, n-am mai auzit de nici unul.

Reamintesc faptul că în casa noastră mai locuiau mătuşa Ma­riana şi soţul ei, doctorul Traian Dumitrescu. La ei venea în vizită foarte des tanti Cleopaişpea, despre care am mai vorbit şi care ghi­cea în cafea. Mi-aduc aminte că întorceam ceştile cu fundul în sus, până se zvânta zaţul şi aşteptam cu sufletul la gură ca tanti Cleo­paişpea să citească în semnele cabalistice din cafea tainele viitoru­lui. Ea nu contenea să-mi dea zor cu băiatul frumos al cărui nume începe cu D şi care, după ce aleargă până la capătul zărilor după o fata morgana, se întoarce de grabă şi cade la drum de seară în pragul casei noastre. Mai romantic nici că se putea.

Dan n-a alergat niciodată până la capătul zărilor, n-a făcut de­cât doi paşi, de pe o stradă pe alta alăturată, şi a căzut la drum de seară în pragul altei Cosânzene. N-a fost să fie, iar ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus.

Noaptea de înviere a fost senină şi caldă, ne-am dus la slujbă cum obişnuiam în fiecare an, ca să ascultăm corurile cântând Cris­tos a înviat şi, în acelaşi timp, să ne întâlnim cu vecinii şi prietenii, locuitori în Parcul Domeniilor. Erau mulţi tineri pe timpul acela în acest cartier liniştit şi verde, iar băieţii pe care-i vedeam des, prin­tre care Radu şi Mircea Aldulescu, fraţii Gallin, Mihai Georgescu, Onu Boambă şi alţii, conduceau după slujbă fetele până acasă, cu grijă să nu ni se stingă lumânările aprinse.

Mă duceam des la biserică, mai ales duminica şi la sărbătorile mari, când nu eram plecată din Bucureşti. Printre cei pe care-i întâl­neam de fiecare dată, stând în acelaşi loc şi făcându-şi cruce cu multă evlavie, se afla un personaj inedit. Este vorba despre un băr­bat în vârstă, cu părul alb şi creştetul pleşuv, lama purta o pălărie neagră cu fundul plat şi un palton închis la culoare, ajustat pe corp.

72

Locuia la câţiva paşi de noi, trecea destul de des pe trotuarul din faţa casei şi, de câte ori mă zarea pe stradă, mă privea în ochi cu dezinvoltură, iar când treceam de el, se uita lung după mine. Era căsătorit cu o femeie frumoasă, mult mai tânără, actriţă fără rol, ca­re probabil nu mai urca pe scenă.

Pe mine mă lăsa rece această insistenţă vizuală, dar îl priveam pe furiş la biserică, recules şi sever, sărutând icoanele cu un aer cu­cernic şi închinându-se cu gesturi largi, aşa cum văzusem numai la călugărul care păzea Crucea de pe Caraiman şi care se închina înainte de-a bea apă de la izvor când cobora în Sinaia.

Mult timp, n-am ştiut cine era acel bărbat înalt şi voinic, vecin cu mine, care nu lipsea în nici o duminică de la liturghie. într-o zi im­am întâlnit pe stradă cu un alt vecin, care l-a salutat când a trecut întâmplător pe lângă noi pe acela care îmi stârnise curiozitatea. "Ştii cine este?", m-a întrebat vecinul, nerăbdător să mă informeze. "Habar n-am" i-am răspuns "îl văd mereu la biserică!" "Cum, chiar nu ştii?". "Nu" am zis eu. "E colonelul A. P!" "Şi ce caută la biseri­că?" "Se duce să se roage să-i ierte Dumnezeu păcatele..."

Eu ştiam, auzisem chiar şi la posturile de radio străine despre acest colonel P. - avansat ulterior la gradul de general în magistra­tura militară - preşedintele majorităţii instanţelor care îi judecaseră pe toţi oamenii de valoare de la acea oră din România, dându-le su­te de ani de puşcărie sau condamnându-i la moarte. Un fel de An­drei lanuarevici Vîşinschi, procurorul U.R.S.S în procesele politice fără supravieţuitori.

După terminarea misiunii încredinţate de Tribunalul Militar al Republicii Populare Române, nu ştiu dacă a fost demis sau dacă s-a retras de bunăvoie în anonimat, dar tot i-au servit la ceva închină­ciunile, mătăniile şi frecventarea slujbelor de la biserică, fiindcă el n-a înfundat puşcăriile şi n-a suferit în grelele regimuri de detenţie la care îi condamnase pe foarte mulţi, cu toate că aşa era de multe ori uzanţa pe vremea aceea, ca acuzatorii, după îndeplinirea misiu­nii, să se mute pe banca acuzaţilor.

Mai târziu, venind vorba despre această tristă figură, cineva mi-a sugerat că se ducea la biserică să ia seama la cei care, ca şi el, frecventau asiduu sfintele slujbe. Nu-mi vine să cred, iar după u-mila mea părere, la ora respectivă era un personaj mult prea impor-

73

tant. era încă un "inamovibil" care nu se ocupa cu lucruri mărunte. Se găseau destui indivizi de doi bani însărcinaţi cu asemenea afa­ceri şi pe care Puterea nu dorea să-i trimită la şomaj.

Dar până una-alta eu eram în vacanţă, zilele erau însorite şi calde, mă întâlneam cu colonelul P. nas în nas aproape în fiecare zi şi, de când ştiam că "el e acela", îl priveam în ochi fără sfială, spunându-i în gând: "Mie nu mi-e frică de tine", apoi intram şi eu în pielea celor cărora le creştea un ochi la ceafă şi număram în biseri­că de câte ori preopinentul se închina, de câte ori se apleca spre sărutarea icoanelor şi de câte ori îl miruia popa.

Să trecem... — # —

Cu toate că viaţa mea era lipsită de griji, mă plictiseam în Bu­cureşti, nu se mai iveau aventuri rustice ca la Istriţa, nu mai aveam cu cine să ne hârjonim toată ziua, de cine să râdem şi, în ultimă ins­tanţă, cine să râdă de noi. Mă duceam la Pauli zilnic, nu mai pu­team fără ea, apoi am fost invitată la câteva ceaiuri, în Săptămâna Luminată de după Paşti, dar, fiindcă Dan lipsea din societate, cu toţi ridicătorii de garduri şi oftătorii în titlu, mie nu-mi tihnea nimic şi ple­cam devreme de la petreceri fiindcă n-aveam nici un chef să mai rămân.

îmi aduc aminte că, într-o seară când mă întorsesem acasă cu mult înainte de ora când se cânta marşul final, m-am pus pe un plâns "de sălta cămaşa pe mine" şi, ca să nu mă simtă mama, am plecat în altă cameră, invocând că trebuie să fac sistematizarea no­tiţelor din practică, la care mama, enervată, mi-a spus pe tonul ei obişnuit: "Dacă aveai de făcut lecţii, de ce te-ai dus la ceai?". Asta mai lipsea; am jelit de una singură, ascunsă de toţi ochii din casă, vorba finei Niculina: "Mândra e-n cămară, plânge de se omoară". Am plâns şi până spre ora trei din noapte, de mi se umflaseră ochii în cap ca cepele, şi a doua zi de dimineaţă, mama, care nu-şi regă­sise buna dispoziţie, m-a apostrofat iarăşi: "Acolo unde ai fost ai stat în curent, fiindcă ai ochii roşii şi pleoapele umflate, cred că ai răcit, niciodată n-ai grijă de sănătatea ta".

Ne-am întors la Istriţa odihnite şi voioase, dar cu fundurile fă­cute arşice. Pauli îmi sugerase, ca să facem economie la un bilet de tren de clasa lll-a, să plecăm cu moş Ivănuş, cu camionul facul-

74

taţii. Moş Ivânuş era o persoană de-o vârstă nedefinită, complet chel şi slab ca o stafie. El nu putea să ne ia în cabină, nu ştiu din ce motive, aşa că Paula şi cu mine ne-am urcat în spate, pe nişte bu­toaie goale, care se bălăbăneau, aruncându-ne în toate direcţiile.

Camionul facultăţii era de fapt o camionetă, de-o vârstă cu moş Ivănuş, cu care am făcut patru ore de la Bucureşti la Istriţa. Pe drum am vrut să oprim maşina o singură dată, să facem o haltă de ajustare, dar cum moş Ivănuş era şi cam tare de urechi pe deasu­pra altor beteşuguri, n-a auzit când am bătut în geamul din spate al cabinei, aşa încât era cât pe ce să facem pipi pe noi.

Imediat ce am ajuns, ne-am culcat urgent, fiindcă se înserase şi eram obosite moarte, dar de-abia după o zi-două am realizat pe deplin că la Istriţa nu mai rămăseserăm decât treizeci de studenţi, poate mai puţini, fiindcă zece dintre colegii noştri luaseră drumul fermei Feteşti, aşa cum se stabilise cu mult timp înainte.

Din grupul nostru plecaseră Adonis, Vişinei, consideraţi de Ar-măşescu nişte "învinşi" (nu spun de ce îi botezase astfel, dar bănu­iesc că se deduce uşor), Tică Bălescu, Nelu Surugiu, Sergiu Solo-mon şi alţii, de care nu-mi mai aduc aminte fiindcă nu le-am dus lip­sa. Titi lordăchescu şi cu Mihai Macici se bătuseră şi ei cu pumnul în piept, declarând sus şi tare că vor să plece, aşa le stătea bine oamenilor voinici şi independenţi, dar şi eu şi Pauli ştiam în adân­cul sufletului nostru că ei nu vor părăsi Istriţa atât timp cât noi două vom fi prezente acolo. Şi aşa s-a întâmplat.

Nu mai ţin minte exact ce lucrări erau în curs la fermă, desi­gur, nu prea multe, se instalase un respiro înainte de vălmăşagul din vară şi, de aceea, pe noi fetele ne repartizaseră la fabrica de marmeladă, aparţinând tot de administraţia Istriţei. Fapt curios, dar eu eram fericită când mă trimitea Staticescu la lucrări grele, legate de multă mişcare. Nu puteam să sufăr tăierile la pomi, la vie (n.b. tăierea pomilor e altceva), butăşirea, repicatul legumelor, la care a-bia te mişcai şi stăteai chircit pe vine.

La fabrica de marmeladă viaţa mi se părea frumoasă, plină de neprevăzut, cu toate că, paradoxal, eu nici nu gustam din produse, deşi ni se făcea porţie, ca să nu murim de poftă. Fabrica nu era ma­re. Era o făbricuţă cu cinci sau şase cazane în care se fierbea mar­melada, plus atenanse pentru celelalte activităţi. Nu se lucra decât

75

ziua, în două schimburi, în marea majoritate lucrau numai femei, iar studentelor le era rezervată tura de dimineaţă.

Directoarea fluxului tehnologic la fabrica de marmeladă era doamna inginer veronica Mihalca, o buzoiancă zdravănă şi cu un cap mai înaltă decât bărbatul ei, inginer la Istriţa. Era frumoasă, simpatică, foarte energică şi organizase fluxul de fabricaţie a mar-meladei într-o formulă cum nu se poate mai eficientă.

Când eram repartizate la fabrică, aveam obligaţia să îmbră­căm nişte halate cenuşii, devenite bleu deschis, prin spălări repeta­te în apă şi clor, o basma care să ne acopere tot părul şi tenişi în picioarele fără ciorapi. Fiecare studentă stătea pe lângă un cazan, amestecând în viitoarea marmeladă cu o lopată de lemn, înconti­nuu, fără nici o întrerupere, până se isprăvea fierberea. Din cazan săreau stropi fierbinţi, împroşcându-ne pe faţă, pe ochi, pe halat şi chiar pe picioare, astfel că, după ziua de la fabrică, trebuia să ne frecăm cu cărămida ca să scăpăm de marmelada de pe noi.

în sala de fabricaţie a produsului nu se vorbea deloc şi, mai a-les, nu se dădeau ordine cu glas tare. Zgomotul utilajului de presi­une şi bolboroseala amestecului din cazane făceau inaudibilă orice exprimare vocală. De aceea, doamna Mihalca ne conducea cu flu­ierul. După ce se răsturna borhotul amestecului de fructe în cazane şi se adăuga zahărul, la sunetul fluierului se răsucea un robinet şi începea fierberea. Cazanele nu erau mai mari de 1,20 m în diame­tru, puţin adânci, şi nu se umpleau decât până la jumătate. Fierbe­rea nu dura mai mult de 15-20 de minute, de fapt până ce direc­toarea, luând o probă din amestec, o supunea la testare într-un apa­rat care indica densitatea şi cantitatea de extract sec al marmelăzii. Dacă rezultatul se dovedea mulţumitor, doamna directoare utiliza fluierul, ca un poliţist la intersecţie, şi procesul se oprea într-o clipi­tă. Altfel, produsul pierdea din calităţi prin durizare.

După oprirea fierberii, basculam cazanul care pivota pe un ax fix, şi-l răsturnam într-un hârdău de lemn. Fiecare avea cazanul său, iar muncitoarele care completau tura transportau hârdaiele în sala de ambalaj. Marmelada caldă se punea în lădiţe de lemn de două kilograme, căptuşite cu hârtie cerată, lipindu-li-se o etichetă pe pe care scria "Marmeladă Amestec", iar lădiţele erau stocate în­tr-o cameră răcoroasă, până la desfacerea pe piaţă.

76

Aşa se fabrica marmelada obişnuită, din pere, prune, corco­duşe, mai puţin mere, stocate după recoltă în butoaie de 200-30C] de litri, cu capacul bătut în cuie. Când se desfăceau butoaiele, pen­tru că borhotului îi venise rândul la cazan, ne legam la gură şi la nas cu batiste ude, fiindcă aburii de dioxid de sulf care se ridicau din produsul conservant ne înţepau pe nări şi ni se urcau la cap.

La fabrică nu se făcea numai marmeladă amestec, ci şi speci­alităţi fine. De exemplu, era un produs care purta eticheta "Vişine cu zmeură" şi avea aspectul unui jeleu, o peltea rubinie, cu parfum divin. Erau folosite numai fructe proaspete, culese din fermă, şi de aceea această marmeladă nu era comercializată, ci oferită oaspeţi­lor de seamă şi, din când în când, studenţilor. Nu-mi aduc aminte să fi luat parte nici una dintre noi la fabricarea acestui produs deo­sebit.

Toată aparatura din fabrică, destul de modernă la vremea res­pectivă, fusese adusă din Italia în timpul războiului, când se inten­sificaseră schimburile comerciale ale României cu Axa.

Tot în perioada despre care vorbesc, adică după Paşte, când efectivul de studenţi se micşorase după migrarea la Feteşti, Stati-cescu instituise o regulă a "serviciului de trei zile". Cei cinci stagi­ari din anul V, într-un fel mentorii noştri, aproape că-şi terminaseră lucrarea de Diplomă şi nu ştiu de ce mai stăteau la fermă. în orice caz, acest serviciu de trei zile era îndeplinit de un student şi un sta­giar care, în răstimpul amintit mai sus, cutreierau ferma în lung şi-n lat, inspectând peste tot şi trecând în revistă toate lucrările.

Mie mi-au căzut sorţii să fac de serviciu cu Nae Ştefan, un băr­bat înalt, drăguţ şi cu mustăcioară, care nu-mi era chiar indiferent.

Nu mai pot să spun ce-am făcut în primele două zile de servi­ciu, dar în a treia şi ultima, ne-am dus cu un camion la Săhăteni, sat care se afla la aproximtiv un kilometru de fermă, să vorbim (de fapt, Nae trebuia să vorbească, eu eram mai mult băgătoare de seamă) cu un coleg al lui de an, Şerban Hariton, ai cărui părinţi a-veau moşie vecină cu terenurile Istriţei. Moşia Hariton se împodo­bea cu un conac frumos chiar în sat, cu faţada spre şoseaua naţio­nală, şi foarte multe acareturi şi maşini erau îngrămădite în curte, printre care şi o combină, căreia la timpul respectiv îi ziceam "com-baină". Acest utilaj agricol, desigur procurat din import, cu nume - ni

77

se părea nouă. sofisticat - era unicat în regiune şi probabil că nu se găseau multe în ţară, fiindcă abia se inventaseră.

Acum. recoltatul păioaselor se face cu combine enorme şi de mare randament. A dispărut, de asemenea, şi acea maşină de forţă căreia, nu.ştiu prin ce asociaţie de idei, i se zicea vapor. Probabil denumîfea venea de la cheval-vapeur, în nici un caz de la vaporul care cutreieră mările.

Legată de vaporul care-i furniza energia lucra treierătoarea sau, mai popular, batoza (iarăşi nu ştiu de ce i se zicea batoză, dar îmi dau cu presupusul că nu venea de la noţiunea de obeză, ci de la franţuzescul bateuse) care despărţea paiul de bob. Am lucrat şi noi cu ea la fermă şi-mi aduc aminte că ne culcam pe platforma de deasupra acestui utilaj de dimensiuni considerabile, lăsându-ne le­gănaţi de mişcările de balans şi de vibraţiile maşinii, ca pe corabie.

Deasupra platformei era amplasat un buncăr în care se arun­cau snopii de păioase, iar valţurile se situau atât de aproape de su­prafaţa platformei, încât a fost necesar să ni se atenţia şi să ni se arate cum să procedăm când aruncăm snopii în gura buncărului, să nu păţim ceva.

Copil fiind, am auzit despre multe accidente, în timpul treiera­tului, soldate cu mutilări grave sau chiar cu moartea, dar pe lângă aceste situaţii înfricoşătoare, savuram cu plăcere spusele mamei, care povestea, ori de câte ori avea ocazia, mie sau musafirilor, cum cutare boier tânăr şi frumos din Teleorman şi-a luat nevastă de la C...I maşinii de treierat, după care respectiva nevastă a ştiut să-şi ţină cu distincţie rangul, învăţând limba franceză şi plecând la Paris ca şi cum s-ar fi dus până la Bivoliţa1, iar acolo s-ar fi înghesuit la poartă tot high-life-ul oraşului-lumină ca s-o viziteze.

1 Satul Bivoliţa se află în Teleorman. Acum nu se mai cheamă astfel, fiindcă la un moment dat, respectiv la o altă etapă de construire a socialis­mului, nu ştiu ce minţi firoscoase au dispus schimbarea unor nume de sate, nume care nu sunau "pe linie" şi care făceau notă discordantă cu situaţia înfloritor-paradisiacă a ţării noastre.

Astfel, comuna Ologi a fost rebotezată Crânguri, cu toate că nu se ve­de nici un crâng prin apropiere, dar cum în România nu mai exista nici un olog, s-a hotărât să fie şters acest nume din registre. Nu mai insist prea mult asupra altor denumiri cum ar fi Asan-Aga, Bălării de Vlaşca sau Flă-

78

Când am vorbit despre locul de unde tânărul boier şi-a ales nevasta, nu m-am exprimat metaforic sau eufemistic, ci m-am refer­it la acel loc bine stabilit în procesul tehnologic de treierare, fiindcă la c...l maşinii de treierat există un buncăr cu deschidere mare, pe unde ies paiele.

Acolo stăteau două-trei femei, îmbrobodite mai ceva decât ca­dânele, care încărcau în căruţe paiele aruncate afară. în locul res­pectiv nu se putea lucra decât înfăşurată din cap până în picioare, ca o mumie, fiindcă praful care iese odată cu paiele depăşeşte ori­ce închipuire omenească, aşa încât mă mir cum de i-a putut vedea

mânzii Moldovei (acum, probabil, s-o fi cheamând "Sătuii de deal sau de vale"), de unde a început Răscoala de la 1907.

Distinşii pseudoistorici sau pseudodeştepţi, înfăptuitorii acestei strălu­cite reforme, nu şi-au pus problema respectivelor denumiri, care, fiecare în parte, reprezintă un moment dintr-un episod al frământatei noastre istorii. Din păcate, povestea mea nu poate să se abată de la firul ei, desfăşurând teorii etnografice; dau numai un singur exemplu, şi anume cazul comunei Ologi, al cărei nume este legat de rezistenţa unor bătrâni din partea locu­lui, care au ţinut piept unui regiment de turci răzleţit pe acolo pentru prădă-ciuni. Desigur că rezistenţa bătrânilor localnici n-a fost de lungă durată, to­tuşi, pentru scurt timp, au reuşit să-i oprească pe turci în loc, până când femeile şi copiii s-au ascuns în pădure şi şi-au pus vitele la adăpost.

După ce i-au răzbit şi i-au prins pe toţi, nu erau mai mulţi de vreo zece, otomanii s-au răzbunat, pedepsindu-i mai rău decât dacă i-ar fi ucis, tăin-du-le picioarele de la genunchi. Apoi, un grup de ostaşi din armata lui Mihai Viteazul, sosit în ultima clipă, i-a pus pe fugă pe duşmani.

Acestea fiind spuse, sunt fericită că autorităţile momentului, fie că au uitat, fie că s-a găsit printre ei vreunul mai cu glagore sau de bună-credinţă, n-au schimbat denumirea Călugăreni de Vlaşca (jud. Giurgiu), cu rezonan­ţă mistică nepotrivită vremurilor, în Podeni (după podul unde s-a dat bătă­lia), Neajloveni (după apa Neajlovului), Mlăştineni (de la mlaştina în care, căzând, Sinan Paşa şi-a pierdut doi dinţi) sau poate Stânga Victorioasă, ceea ce ar fi avut o dublă semnificaţie, ţinând seama de faptul că Mihai Vi­teazul era stângaci, iar ţara noastră, la vremea când se tot schimbau denu­mirile localităţilor, era de stânga.

înainte de a pune punct acestor comentarii, mai vin cu o adăugire: sunt de părere că judeţul Vlaşca nu trebuia să-şi piardă numele, care suge­rează Vlahia sau vlahii, cum erau numiţi de alte popoare vechii locuitori ai acestor meleaguri.

79

candidatul la însurătoare faţa viitoarei neveste, înfăşurată în atâtea cârpe.

Dar în focul aducerilor aminte, n-am ajuns încă să spun de ce ne-am dus la conacul lui Hariton. Scopul vizitei noastre era ca Nae Ştefan să discute cu proprietarul despre respectiva "combaină", fiindcă ferma voia s-o împrumute sau s-o închirieze pentru recoltat­ul orzului, aşa cum s-a şi întâmplat de altfel, şi era necesar s-o ar­vunească la timp.

De întors, ne-am întors pe jos (camionul plecase în treaba lui), pe şoseaua ce şerpuia printre salcâmii bătrâni şi scorburoşi. Aproa­pe de fermă, fiindcă nu se terminase ziua şi mai aveam multe de in­spectat, printre care şi livada de pruni, Nae Ştefan a propus ca, pentru a scurta drumul, să ne urcăm pe terasamentul căii ferate, care trecea prin capătul livezii de la fermă, şi să o luăm pe acolo.

Zis şi făcut. Păşeam amândoi îndesat, călcând pe fiecare tra­versă a liniei, şi eu, fericită că mă aflam pentru prima dată şi întâia oară în tete-â-tete cu chipeşul stagiar, vorbeam de nu mă mai o-pream, râdeam, îmi fâlfâiam pletele blonde în bătaia vântului şi să­ream într-un picior. Se încinsese o conversaţie între noi de mama focului, nu mai vedeam nimic împrejur, începuserăm de la '48 şi probabil n-aveam să ne oprim decât în anul 2000, când Nae, zărind în stânga terasamentului o potecuţă cunoscută de mult, îmi între­rupse o clipă logoreea şi-mi zise, întorcându-se către mine: "Cobo­râm pe aici şi ieşim în câteva minute la capătul aleii din livadă".

Am coborât pe potecuţă, însă n-am mers în lungul ei mai mult de câteva clipe când, în spatele nostru, s-a ivit ca un balaur înghi­ţind foc şi pară locomotiva trenului accelerat de Moldova. Am rămas încremeniţi, ne vedeam mergând pe şine, cu balaurul apropiindu-se în urma noastră, iar noi nu simţeam şi nu auzeam nimic... Dacă ne călca trenul pe amândoi, toată lumea de la fermă ar fi crezut că a fost o dramă din amor!

Tot în zilele de după vacanţa de Paşte, un alt stagiar de la fer­mă, voind probabil să-mi intre în graţii, m-a invitat într-o dimineaţă să facem o plimbare călare, peste câmpuri şi prin livezi. Am spus mai înainte că, pe lângă mârţoage, aveam şi cai buni de trăsură şi de şea, cu care puteam să ne plimbăm în voie. Am cerut încuviin­ţarea domnului Staticescu, altfel nu se putea, respectivul s-a cam

80

strâmbat, punându-mi condiţia ca, în zilele când doresc să iau ca­lul, să mă înscriu de serviciu la grajd.

Nu mă deranja cu nimic repartizarea la grajd, abia aşteptam chiar, fiindcă, în afară de orele de ţesălat, toată dimineaţa şi după-masa umblam de colo până dincolo cu căruţa, eram mai liberă de­cât ceilalţi şi mai vedeam întinsele privelişti.

Stagiarul cu pricina l-a rugat pe Tică de la grajd să pună şaua pe bidivii şi am plecat amândoi unde-am văzut cu ochii, peste câm­puri. Aveam învoire de la Staticescu o jumătate de oră, după care trebuia să intru la treabă ca toată lumea, adică în cazul meu la grajd.

Am pornit întâi la pas, să se încălzească murgii - ştiam lecţia bine - apoi am atins cu călcâiul burta calului şi am trecut într-un trap săltat, nelăsând animalul s-o ia prea razna. Nu cred că făcusem mai mult de 20 de metri de trap şi am auzit o bufnitură în spatele meu. Când am oprit calul şi m-am întors să-l văd pe colegul meu de escapadă; stagiarul cu pricina aterizase pe-o rână în praful drumu­lui. Pentru că murgul nu avusese viteză, mergând aproape la pas, nu s-a întâmplat nici o nenorocire, călăreţul s-a ridicat fără greutate de jos şi nu s-a ales cu nici un beteşug. Am continuat plimbarea, dar nu mi-am mai îmbiat calul la trap decât o dată, fiindcă, după cea de-a doua tumbă, mi-am dat seama că preopinentul nu încălecase în viaţa lui, deşi se lăudase că fusese cât pe ce să ia parte la Olim­piadă.

81

Capitolul VII

O ispravă de pomină şi o incursiune în anul IV

Excursia pe care ne-o promisese nea Manole, era programată în primele zile ale lunii iunie. O visam de mult şi o aşteptam cu ne­răbdare crescândă, mai ales că trebuia să ne întâlnim cu toţi colegii din an, cu cei pe care-i cunoşteam puţin şi cu aceia pe care nu-i cu­noşteam deloc, de la ferma Pietroşani.

Până să ne preocupe însă pregătirile de plecare, mai aveam de muncit la Istriţa, de trecut prin lucrările de la începutul verii şi de aşteptat.

Cu noi în practică era un bărbat înalt, interesant ca figură, fără să fie frumos, fost ofiţer de aviaţie, deblocat şi el, la fel ca Voicu şi Negrilă. Era îmbrăcat cam fistichiu, în sensul că avea pe el o scurtă din piele cenuşie, nişte pantaloni bufanţi la glezne şi o caschetă de formă nedefinită. Băieţii ziceau că a dezbrăcat un neamţ mort pe front şi se pare că aveau dreptate, deşi n-am ştiut niciodată în ce punct cardinal făcuse respectivul războiul. îl chema Mircea Băicea-nu, noi îi ziceam nea Mircea, şi, în ciuda faptului că era cu cel puţin zece ani mai mare ca noi, ne ţinea isonul la toate năzdrăvăniile şi devenise între timp iniţiatorul celor mai reuşite excursii.

Era căsătorit undeva în Moldova de Nord, iar atunci nu mi-am pus problema, dar acum mă tot întreb cum de n-a optat pentru fa­cultatea de la laşi, la doi paşi de casă. După primul an, când Refor­ma învăţământului ne-a aruncat care-încotro, el a plecat la faculta­tea de Piscicultura nou înfiinţată la Constanţa, apoi am auzit că era un fel de preşedinte al Clubului Ambarcaţiunilor cu pânze (parcă

82

aşa suna). Din păcate, în tot timpul cât am parcurs şi străzile Con­stanţei, şi Dobrogea aproape întreagă, în mulţi ani de delegaţie, nu m-am întâlnit niciodată cu el şi nici n-am auzit nimic în legătură cu persoana lui, în afară de această mică informaţie, de altfel fără va­loare.

Era un băiat simpatic şi de viaţă, de statură înaltă şi iscusit ju­cător de volei, pe lângă acea calitate de bun coleg. Printre amintiri­le pe care ni le-a lăsat moştenire, a fost şi o aventură ceva mai ieşi­tă din comun, soldată cu urmări nu prea plăcute şi care putea să se termine şi mai prost decât s-a terminat.

Ca să explic şi, în acelaşi timp, să fac o expunere completă a întâmplării, trebuie s-o iau de la '48, şi acel 4 8 a fost în momentul când Costel Grozavu, colegul nostru, fusese plecat acasă la Nico-reşti ca să-şi împrospăteze provizia de mâncare şi de vin. Din spi­rit de solidaritate, ca să nu care singur bunătăţile şi să se spetească de şale, mai mulţi colegi s-au dus să-l aştepte la sosirea trenului în halta Clondiru, unde oprea personalul de Moldova. Pe drum, obosiţi şi însetaţi s-au oprit de mai multe ori ca să-şi refacă forţele, gustând câte ceva din merindele aduse, pe care le stropeau apoi din belşug cu licoarea nicoreşteană din damigeana. Şi plăcerea de-a bea un vin care se ducea singur pe gât a fost atât de mare, încât atunci când au ajuns la fermă, mai mult decât veseli, de-abia aşteptau să facă o ispravă de pomină.

— # — Semnalez faptul că, tocmai în acea după-amiază, tatăl lui Oc­

tavei, colegul nostru cu statură minimă, sosise în vizită cu limuzina proprie, ca să-şi transporte odrasla la Bucureşti. Maşina era parca­tă la vedere, pe alee, în faţa dormitoarelor noastre, cu cheile în con­tact, tocmai pregătită pentru o invitaţie la plimbare. între timp, tatăl lui Octav era în audienţă la domnul Staticescu.

Nelăsându-se prea mult rugaţi, colegii, în frunte cu nea Mircea şi Costel Grozavu, şi-au lăsat bagajele în cameră, s-au urcat în au­tomobil, cinstea de-a conduce i-a revenit lui Băiceanu. Maşina a pornit la comandă, şi după câteva mişcări făcute prin curte, spre morişca de apă, s-a întors, a trecut prin faţa noastră cu uşile des­chise, în plin balans, lovindu-se de gărduleţul de sârmă al aleii prin­cipale, s-a îndreptat spre poartă şi, de acolo, a luat-o la stânga, pe

83

şoseaua Buzăului, ca un vehicul care întârziase la o cursă şi încer­ca să prindă din urmă maşinile celelalte. Apoi nu s-a mai ştiut nimic.

Partea cu totul insolită a întâmplării a fost aceea că la această aventură lua parte şi directorul Armăşescu, despre care nu ştiu cum ajunsese la bordul vehiculului şi ce rol juca el în scenariu.

în urma fugarilor s-a iscat o mare frământare la fermă, automo­bilul nu s-a întors nici pe înserat, tatăl lui Octavei ajunsese pe cul­mile disperării, trebuia să ajungă urgent la Bucureşti şi nu mai avea cu ce. Domnul Staticescu încerca să găsească o soluţie, dar nici dânsul nu ştia ce anume să facă.

Târziu, în toiul nopţii, când toată lumea îşi pierduse orice spe­ranţă, poliţia din Buzău a telefonat la fermă ca să anunţe că o ma­şină plecată de la Istriţa nu şi-a mai putut continua drumul glorios, fiind serios avariată, deci în stare de nefuncţionare totală.

De bună seamă că domnul Staticescu s-a grăbit să trimită pe cineva după ei, în timp ce automobilul, ajuns aproape în stadiu de casare, a fost dus la un atelier mecanic din Buzău pentru reparaţii capitale.

Veselii plimbăreţi au descins la fermă tot în starea de spirit în care plecaseră, cu mare chef adică, dacă nu chiar beţi turtă, şi nu se putea discuta pe moment cu nici unul dintre ei.

Drept represalii, cei trei studenţi au fost condamnaţi, fără drept de apel, să locuiască şi să doarmă într-o cocioabă nenorocită, că­reia i se spunea "Conac", la o distanţă de un kilometru de fermă, în câmp. Pe tot timpul exilului, veneau din când în când să se despă-ducheze la spălătoarele băieţilor, dacă li se permitea accesul, dar li se trimitea mâncarea în surghiun.

Domnul Armăşescu n-a păţit nimic în aparenţă, n-a fost con­damnat la pribegie şi nici la izolare. Desigur că între el şi tatăl lui Octav au existat negocieri secrete, pentru despăgubiri şi reparaţii la vehiculul avariat - noi n-am aflat mare lucru - dar, în final, aproape nimic nu s-a schimbat la fermă, nici atmosfera, nici obiceiurile, iar în cel mai scurt timp, totul intrase în normal.

Cam tot pe vremea când pedepsiţii îşi petreceau zilele şi săp­tămânile la "Conacul" cel dărăpănat, s-a întâmplat o nenorocire la Istriţa. Din personalul tehnic şi administrativ al fermei făceau parte un basarabean, domnul B., însurat şi tată a cinci copii. Nevastă-sa

84

era însărcinată cu al şaselea şi nu mai voia altă progenitură, îi ajun­geau cei născuţi, pe care-i ridicase cu chiu cu vai, ultimul având abia doi ani.

Femeie simplă şi fără judecată (Dumnezeu s-o odihnească), a încercat prin mijloace empirice, aşa cum spunea bărbatul ei că mai încercase şi altă dată, să pună capăt situaţiei şi să rezolve proble­ma. Din păcate şi spre nenorocirea ei, de data asta lucrurile au evo­luat spre o catastrofă, iar femeia s-a prăpădit pe negândite.

Eram prea tânără să-mi dau seama dacă decesul a fost provo­cat de o hemoragie sau din cauza unei septicemii, dar s-a auzit la fermă, într-o dimineaţă, că doamna... soţia lui B., murise în noaptea precedentă. Toată lumea a fost consternată, dar nu ştiu de ce, îna­inte să fie dusă la morgă, la spital sau la cimitir, a stat câteva ore în curtea casei lor, care era îngrădită, întinsă pe un pat de scânduri, neacoperită complet, fiindcă, printre spaţiile dintre uluci eu am putut să-i văd faţa, iar apoi am visat-o multe nopţi de-a rândul.

Copilul cel mic a fost luat imediat de familia Firu, care se pare că l-a adoptat definitiv mai târziu, şi tot mai târziu am înţeles ce gest frumos a făcut magazionerul nostru pe care-l socoteam maţe-fripte şi nu prea îl avea nimeni la suflet.

Acum, după atâta vreme, îmi pare rău că l-am clasat, nu de pu­ţine ori, în rândul celor mai antipatice personaje din fermă, poate cel mai antipatic, bineînţeles, după Ion A. Ion de la grajd, despre ca­re voi mai vorbi cu altă ocazie.

Poate nu eram cu totul vinovaţi, dar pe noi studenţii, la vremea aceea a tinereţii, era normal să ne atragă frumosul sub toate forme­le lui. Domnul Firu, cu statură aproape ca a lui Octavei - slab, pirpi­riu - şi cu figură acră, de vârstă nedefinită, dar trecut de 50 de ani şi cu veşnica replică pe buze: "Nu se găseşte... nu am... ce-mi ce­reţi mie?" ne trezea o mare dorinţă de a-l evita pe cât posibil. Ce-i drept, era foarte zgârcit cu inventarul, dar mai ales cu produsele ali­mentare din magazie, însă omul avea dreptate. De-abia trecuse se­ceta, cea de doi ani, şi depozitul de alimente neperisabile nu era din cale-afară de mare.

De aceea, domnul Firu supraveghea echilibrul stocurilor de ca­re răspundea cu capul. Dacă într-o zi s-ar fi întâmplat să nu mai ai­bă făină pentru pâine, cum s-a întâmplat în acelaşi an la ferma Fe-

85

teşti. când s-a măcinat mazăre din care s-au făcut turtoaie şi s-au dat la studenţi în loc de pâine?

Am plecat de la Istriţa când a venit vremea să plecăm, şi după cum îmi aduc aminte, nici nu i-am zis "bună-ziua" sau "rămâneţi cu bine domnule Firu". Dar cum toate în lumea asta se plătesc mai de­vreme sau mai târziu, am să mă opresc din povestire şi am să fac o mică incursiune tocmai în anul patru, când magazionerul de la Is­triţa va apărea din nou în drumul meu.

Era la sfârşitul anului patru, după cum am spus, când ajunse­sem şi eu, la rândul meu, stagiară, pregătindu-mi lucrarea de diplo­mă. Subiectul ales la Catedra profesorului Bernazi şi sugerat de el avea drept studiu: "Calităţile organoleptice2 ale vinurilor de Dealul Mare". Pe parcurs m-am limitat numai la "Zona Tohani-Gura Va­dului" care a fost introdusă în titlul lucrării, dar încă nu ajunsesem acolo.

Am descins, în jur de 1 aprilie, la G.A.S. Săhăteni-Buzău. Nu veneam direct de la Bucureşti, ci de la o altă gospodărie, de la Cis-lău-Pătârlagele, unde efectuasem numai o lună de stagiu. Comuna Cislău e situată pe valea Buzăului, foarte aproape de locurile unde ne purtaseră "sturlubaticele" noastre escapade din anul I. Pătârla-gele era o fermă în totalitate pomicolă.

După acea lună de stagiu, timp în care şeful unităţii se ferea să mă ia cu el în inspecţie prin livezile aruncate pe toate coclaurile, ba chiar aproape nici nu-mi vorbea, de spaima unei neveste nebu­ne de gelozie, mi-am cerut transferul pe versantul sudic al dealuri­lor Buzăului, unde creştea viţa-de-vie. M-am trezit repartizată pe moşia Hariton, acolo unde mă dusesem cu Ştefan să arvunim com­bina Claas, moşie devenită între timp, împreună cu altele, Gospo­dăria Agricolă de Stat Săhăteni-Buzău

Directorul acestei gospodării, de curând instalat în funcţie, fu­sese mecanic sau tâmplar de meserie şi nu-i plăcea deloc postul în care-l săltaseră autorităţile proletare, din cauză că i se cerea mereu părerea, având oarecare răspundere, chiar dacă se situa pe o pozi­ţie mai mult onorifică.

2 Calităţi de gust, miros şi culoare, plus compoziţia chimică, determi­nând calităţi precum densitatea, gradul de alcool, extractul sec, etc.

86

Am auzit apoi că, după doi ani, a părăsit agricultura printr-o de­misie voluntară şi s-a dus să se facă "miliţioner", acesta fiind supre­mul vis al vieţii sale.

Inginerul-şef, care ţinea în mână toată activitatea noilor unităţi comasate sub o conducere unică, era o persoană de-o cumsecăde-nie extraordinară, pe lângă faptul că avea o experienţă vastă ca in­giner agronom. Am uitat cum îl chema, îmi amintesc numai că fuma 80 de ţigări Mărăşeşti pe zi, adică patru pachete întregi.

Sosirea mea la fermă a fost privită cu simpatie, chiar şi de viito­rul "miliţioner", mai ales de el, care spunea tuturor vizitatorilor că i-a venit o stagiară de la Bucureşti şi se mândrea cu mine, ca şi cum cine ştie ce-ar fi fost de capul meu sau cine ştie ce foloase aş fi a-dus I.A.S.-ului.

Inginerul-şef mi-a dat imediat de lucru, şi anume să verific ci­frele planului pe anul respectiv, să nu se strecoare vreo greşeală, înainte să fie trimis la "Raion".

Primele două zile am fost găzduită în camera oficială pentru salariaţi - nu pentru musafirii de seamă -, o încăpere cu tavanul coşcovit, cu un pat de fier deşelat ca a lui Avion, după ce-l făcuseră "Os", şi aşternutul de-o curăţenie dubioasă.

La biroul gospodăriei lucrau nişte băieţi tineri, un ajutor de con­tabil şi un casier, care locuiau în sat. Aflaseră că eu dorm la came­ra oficială, provizoriu, şi probabil că i-am întrebat sau m-am plâns că-mi trebuie neapărat o gazdă, astfel că mi-au propus o cameră cu chirie în Săhăteni.

La femeia care închiria erau două case în curte, într-una locu­iau contabilii, iar în casa mare, unde stătea ea, mi-a dat şi mie o ca­meră, pe care m-am dus s-o văd înainte să mă instalez definitiv.

Mi-a plăcut odaia, exemplar de curată, plină cu scoarţe, cu câ­teva icoane pe peretele dinspre soare-răsare, unde ardea şi o can­delă. Am închiriat-o imediat, destul de mulţumită fiindcă, în costul chiriei, se obliga să-mi dea şi cina. Am rămas acolo două nopţi.

După aceste două nopţi, într-o dimineaţă când mergeam pe şosea spre sediul la care aveam biroul, îmi apare din pământ din iarbă verde domnul Fim, cu o desagă în spinare. Bineînţeles că am uitat de antipatia pe care i-o purtasem odinioară şi m-am bucurat sincer că-l văd. "Ce mai faceţi domnule Firu, ce mai faceţi?" "Ce să

87

fac domnişoară, bine mulţumesc; am auzit că sunteţi la practică a-ici, la Săhăteni" apoi, după o scurtă pauză: "Unde staţi în gazdă?". Mult timp după aceea, când am retrăit scena în gând, mi s-a părut că abia aştepta momentul să mă întrebe. "Stau la coana Veta, a do­ua stradă de aici" i-am răspuns, arătându-i cu mâna în direcţia casei.

Domnul Firu a tăcut un moment, a clătinat din cap într-un fel care nu mi-a sugerat nimic şi a răspuns cam în silă: "Bineee!" Eu am prins exact tonul, am simţit că ceva nu-i la locul lui şi l-am între­bat repede: "Da' de ce aţi zis aşa într-o doară un bine cam nebine?"

Domnul Firu a tăcut din nou, se codea dacă să spună ce avea el pe suflet sau nu, parcă nu-i venea la îndemână... Am insistat, fi­indcă îmi dădeam seama că magazionerul de la Istriţa îmi ascunde un lucru important, un lucru pe care musai trebuia să-l aflu. Până la urmă, după nu prea multe insistenţe, şi-a luat inima în dinţi şi mi-a zis pe nerăsuflate, fără să mă privească în ochi: "Domnişoară, nu e bine... Să plecaţi de-acolo. Coana Veta nu e femeie cumsecade, dumneata nu ştii ce vorbeşte lumea şi ce face ea!".

Am rămas uimită, ca să nu spun chiar cu gura căscată de sur­priză, după cele ce-mi spusese domnul Firu. Nu-mi imaginam că ni­merisem într-o casă rău famată, căreia îi lipsea doar felinarul roşu la poartă. Dar domnul Firu era un om serios, nu putea să vorbească aiurea, ştia bine ce spune şi ţinuse să mă avertizeze până nu era prea târziu, l-am mulţumit frumos, ne-am luat ziua bună şi, fără să pierd o clipă, am intrat pe poarta gospodăriei şi nu m-am oprit decât în biroul inginerului-şef. N-am ezitat nici o secundă când l-am rugat să mă mute la o secţie în deal, având în vedere faptul că subiectul tezei mele era legat de vie şi mai ales de vin.

Inginerul-şef m-a ascultat, n-a făcut absolut nici o obiecţie, par­că aştepta de mult să vină clipa asta, şi nu s-a arătat deloc deran­jat că trebuie să rezolve o problemă urgentă. Mi-a spus simplu şi fă­ră să-mi pună nici o condiţie: "De mâine te duci la Secţia Tohani, acolo ai cramă, ai vie, ai tot ce-ţi trebuie".

A fost atât de puţin surprins de hotărârea mea, încât m-am gândit mai pe urmă că, pesemne, ceva îi ajunsese la ureche. Dar ce? în cele două nopţi pe care le petrecusem la coana Veta, n-am văzut pe nimeni intrând în curte sau ieşind pe poartă, n-am auzit glasuri răstite sau şoptite, nici agitaţie, nu s-a petrecut nimic neo-

88

bişnuit. Atâta doar că nu dezlega câinele din lanţ seara, aşa cum se obişnuieşte la ţară. E limpede, exista totuşi un dedesubt, o faţă um­brită a lunii, o taină pe care eu nu reuşeam să o aflu.

în noaptea dinaintea plecării, am dormit tot la camera oficială, cu puricii şi şoarecii alergând peste tot. A doua zi dimineaţă, a venit inginerul Suditu, cu un docar la care erau înhămaţi nişte bidivii fă-loşi, şi m-a luat în deal, la Secţia Tohani dintre vii.

Secţia Tohani avea pământurile împrăştiate pe dealuri şi pe văi, fiecare parcelă păstrând denumirea foştilor proprietari: Persu, cu un conac splendid dominând de pe o înălţime toată zona dim­prejur, Bagdat, despre a cărui monumentală bibliotecă am amintit în volumul I, şi, în sfârşit, curtea sediului, care aparţinuse domeniu­lui prinţesei Doiete.

Persoana care se intitula atât de pompos "prinţesa Doiete" nu era alta decât madam lorgu Dumitrescu, soţia unui viticultor bogat din regiune, a cărei fiică Ioana a vrut musai să devină soţia prinţu­lui Nicolae. Pentru salvarea aparenţelor, madam lorgu Dumitrescu a divorţat de bărbatul ei şi s-a căsătorit cu un prinţ rus scăpătat, prinţul Sebarischi, însuşindu-şi astfel un titlu nobiliar. Cu titlu sau fă­ră titlu, Ioana Doiete a rămas tot Ioana Dumitrescu. Prinţul Nicolae a făcut o căsătorie morganatică, ceea ce i-a atras un exil poruncit de augustul său frate.

Când am sosit la Tohani, nu mai rămăsese mare lucru din "Cur­tea" de odinioară, se mai păstrau câteva edecuri, printre care pivni-cerul moşiei, Felix Hermann, şi patul prinţesei, o mobilă din lemn de nuc foarte decorativă şi de-o mărime neobişnuită, în care puteau să încapă uşor patru ocupanţi, fără să se înghesuie unii în alţii. Am dormit şi eu, întâmplător, de vreo două ori, singură în acest pat, şi toată noaptea m-am trezit în răstimpuri, de frică să nu mă rătăcesc.

Şi aşa domnul Fim mi-a schimbat, cu bună ştiinţă, "firul vieţii", salvându-mă dintr-o situaţie care ameninţa să devină imposibilă, şi nu ştiu, zău, dacă în cele 11 luni cât am stat la Istriţa ca studentă în anul I, am vorbit cu dânsul de mai mult de trei-patru ori, ultima dată fiind atunci când i-am cerut brânză pentru examen, dar povestea mea n-a ajuns încă la momentul respectiv.

îmi pare rău că nu pot să amintesc prea mult despre acest sta­giu la Tohani, eu mi-am propus să descriu în rândurile de faţă viaţa

89

noastră din anul I. am făcut mica digresiune fiindcă am avut remuş-cări în ce-l priveşte pe domnul Firu, pe care-l judecasem greşit, nu numai eu, dar şi o bună parte dintre studenţi.

Episodul Tohani a marcat pentru mine o nouă intrare în poves­te, a fost un moment eu repercusiuni până în zilele noastre, mi-am făcut prieteni şi am cumetrit cu pivnicerul Hermann şi cu soţia lui, Stella.

Soţii Suditu m-au primit cu braţele deschise, parcă m-ar fi cu­noscut de când lumea şi pământul. Am dormit în casa lor, am mân­cat la masa lor, eram ca în familie. Dis-de-dimineaţă, Suditu mă lua cu docarul şi parcurgeam kilometri mulţi, inspectând toate secţiile adiacente fermei Tohani şi îndrumându-i pe proaspeţii şefi, numiţi de curând (el discuta toate problemele, eu mă iniţiam "în tăcere!") şi niciodată soţia lui Suditu n-a făcut vreo criză de gelozie istericoa-să, nu s-a comportat ca o soaţă ofensată de atenţia care mi se dă­dea la fermă, ba dimpotrivă, drăgălăşenia ei depăşea orice margini. De aceea i-am păstrat prieteni toată viaţa şi îi ţin şi acum în inima mea.

.rcu lunile aprilie şi mai; în deal la Tohani grâul se unduia în bă 4^ia vântului pe câmpurile din vale, înflorise via, înverziseră po­mii, şi crucile de piatră aşezate pe la răspântii cu multe secole îna­inte străluceau în soare. Pentru prima oară am mâncat salată de susai şi păpădie, am mâncat carne de ied, mai bună şi mai fragedă decât mielul, şi toată viaţa mea era o veselă zbenguială, dar totuşi nu uitam să strâng date pentru lucrarea de diplomă care mă aştep­ta la capătul acestui timp.

Şi aproape de capătul acestui timp, am ajuns cu un geaman­tan plin cu sticle de vin la Bucureşti, nici nu ştiu cum l-am putut căra în tren, ca să analizez calităţile organoleptice ale produselor din Crama Tohani, în laboratorul de Oenologie de la facultate, unde tro-, - Papa Bernazi.

Datorită faptului că aveam din fiecare soi câte două sticle, una pentru rezervă în caz ae accident, după ce terminam analiza primei sticle, din cealaltă îi ofeream cui venea, că şi aşa nu-l plimbam îna­poi acasă. în afara de Mareşalului, care era prezent în fiecare dimi­neaţă să vadă în ce stadiu am ajuns cu lucrarea, se mai înfiinţau şi alţi profesori şi asistenţi, trecând cu totul întâmplător, dar "cu scop

90

precis", ca să mă viziteze. Ajunsesem deodată foarte importantă, mai ales că eram singura studentă în incinta facultăţii, şi se încin­gea o cumetrie de zile mari, aşa cum îi stătea bine laboratorului de oenologie, până se termina proba de vin, ca în dimineaţa următoa­re să o luăm de la capăt. Aşa am dus-o vreo două săptămâni, între timp am încheiat testările, am terminat şi vinul şi am plecat de la fa­cultate definitiv, ca să redactez lucrarea la domiciliu.

Aşa s-a terminat anul IV, aşa s-a terminat şi ocolul pe care I-am făcut în povestire, ţin să mai adaug că Papa Bernazi mi-a acor­dat o notă mediocră (8), cu toate că pe lucrare n-a menţionat ce a-nume trebuia să mai completez ca să am 9. Mi-a fost jenă să-l în­treb ce-i lipsea lucrării, cu toate că era obligat să-i facă un comen­tariu, dar pe timpul acela studenţii erau mai sfioşi, iar eu, care de multe ori mă umflam în pene, devenisem deodată foarte timidă.

91

Capitolul VIII

Săptămâna brânzei

Mai aveam câteva zile până la excursie. Toată lumea se pre­gătea, cu toate că nu prea era mare lucru de pregătit. Nae Ştefan, economul expediţiei, se aprovizionase de la magazie cu lădiţe de marmeladă "Vişine cu zmeură", domnul Firu stoca bucăţi mari de brânză în nişte putinici care se închideau bine, şi cam astfel de mâncare ne era destinată pentru marea aventură. Mi se pare că tot domnul Firu eliberase din magazie, după lungi conciliabule cu orga­nizatorii, două funii de ceapă "scaloi" (adică de apă, cum se zicea pe la Buzău). Altceva nu se găsea, carne nu putem duce cu noi, iar la bordul vasului închiriat de nea Manole, cu care aveam să navi­gam pe valurile Dunării, înţelegerea se perfectase: fără mese.

Am plecat cu trenul, de cu noapte, la Bucureşti, fiindcă numai prin Bucureşti aveam legătură cu trenul de Constanţa care ne du­cea la Gara Feteşti. De acolo trebuia să ajungem la ferma Dunărea, prin mijloace proprii, unde ne aştepta vaporul. Cam pompos bote­zată "vapor" o mică navă de pasageri, destinată în mod obişnuit cir­culaţiei pe fluviu.

De la Vintileanca până în Gara de Nord, a fost cum a fost, dar când ne-am suit în trenul personal de la Bucureşti spre Constanţa, toată lumea a tras pe dreapta, adică a început să sforăie, fiindcă e-ram treziţi de la patru dimineaţa. Am coborât în Gara Feteşti cam în momentul când se îngâna ziua cu noaptea, ne-am uitat după căru­ţele care trebuiau să ne aştepte ca să ne transporte pe noi şi baga­jele, dar n-am văzut nici una. N-aveam altă soluţie decât să pornim per pedes apostolorum, şi să ne resemnăm să străbatem cei zece

92

kilometri de la gară până la ferma Feteşti pe jos, şi cu bagajele în spinare.

Eu luasem şi patefonul, şi plăcile cu mine, probabil că de trans­portat le transporta altcineva. Nu ştiu cum se descurcaseră Nae Ştefan şi ceilalţi stagiari cu merindele, cum căraseră lădiţele de mar­meladă şi putina cu brânză.

Referitor la brânză, cel mai şugubăţ dintre stagiari (don' Bal-tagi-zău, aşa cum îl porecliserăm) ne anunţase înainte de-a pleca din Istriţa: "Măi băieţi, să ştiţi că excursia asta o să fie săptămâna brânzei, altceva nu mâncaţi. Pe unde o să ne ducem, tot asta or să ne dea" Am mâncat noi şi altceva, dar încă n-a venit rândul să po­vestesc şi nici n-ajunsesem aşa de departe.

Deocamdată mergeam pe o şosea largă şi prăfuită, era noap­te, de-o parte şi de alta se vedeau siluetele negre ale unor sălcii uri­aşe (soiul se numeşte plută) şi începuse să se simtă mireasma fâ-neţelor din baltă şi parfumul scaieţilor violeţi de care era plină lunca joasă a Dunării, şi pe care aveam să-i întâlnim la tot pasul în peri­plul de-a doua zi.

Eram tăcuţi, nimeni nu vorbea tare, fiindcă toti ciuleam urechi-le, ascultam cu atenţia mărită, doar, doar s-o auzi ceva care să ne redea speranţa. Porniserăm noi voiniceşte la drum, nimeni nu pre­geta să calce apăsat şi hotărât, dar când ne gândeam la cele două ore de marş forţat, după zece ore de călătorie incomodă în com­partimente de clasa a lll-a, ne cam scăzuse entuziasmul.

Şi într-adevăr, după un timp care n-a durat mai mult de două­zeci de minute, dar nouă ni s-a părut interminabil, am desluşit în de­părtare zgomotul roţilor căruţelor care ar fi trebuit să ne aştepte la gară. Ca la un semn, am început toţi, deodată, să fugim pe şosea, fiecare voia să ajungă cu un moment mai devreme, poate de frică să nu-şi piardă locul în "caleaşca".

Echipajul din frunte era mânat de Vişinei. Când ne-a zărit prin norii de praf care se ridicaseră şi de-o parte şi de alta, a chiuit o da­tă tare şi apoi a strigat: "Bine aţi venit, măi fraţilor!".

Ne-am urcat în căruţe, a încăput toată lumea, şi cam în jumă­tate de oră descindeam în faţa unei case cu un singur cat, proaspăt spoită cu var şi destul de modestă, care era clădirea căminului de studenţi al Fermei Feteşti. Cu puţin timp înainte de-a ajunge, când

93

94

începuseră să se zărească luminile de la geamuri, ne-am pus pe un cântat de se încinseseră bojocii în noi: "Ieşiţi afară, ieşiţi cu toţii, ie-şi-v-ar ochii, să ne primiţi. Ieşiţi afară... ieşi-v-ar ochii...". Bineînţe­les că ieşiseră repede afară toţi colegii din cămin, fără să mai aştepte altă graţioasă invitaţie, şi a fost o îmbulzeală de pupături, de strângeri în braţe şi de efuziuni sentimentale cum nu mai trăisem până atunci.

Adonis m-a primit cu un buchet de flori cules din luncă, mi se pare că le-a dat şi celorlalte fete câte unul, nu putea să facă discri­minări ofensatoare, şi cu braţele pline de flori şi de bagaje am intrat în clădire.

Directorul Fermei Feteşti, inginerul Aurel Negrilă, îmbrăcat cu o salopetă ceva mai decolorată decât ale noastre de la Istriţa şi cu o şapcă trasă pe ochi, ne-a primit cu destulă răceală, ba chiar cu un aer ostil, şi ne-a spus din capul locului: "Ferma noastră nu e nici Ferma Istriţa, nici Ferma Pietroşani, ferma noastră acum se reorga­nizează, aşa că să nu vă aşteptaţi la cine ştie ce. Mâncarea e mo­destă, paturile în dormitoare sunt cam înghesuite, dar asta e situa­ţia, nu e loc de pretenţii".

Se poate să ne fi urat un "bun venit" la începutul discursului, dar eu nu-mi aduc aminte decât de partea lui cea mai originală, ca să nu spun lipsită de tact, fiindcă n-aveam să poposim mult la Fe­teşti, doar o noapte şi o jumătate de zi, prea puţin ca să avem timp de nemulţumiri.

Habar nu mai am cum ne-am cazat, ce ni s-a dat să mâncăm atunci seara, desigur, nu ne-am culcat flămânzi, cu toate avertis­mentele primite, şi am dormit fără vise.

A doua zi era o vreme senină şi însorită, am luat în fugă un mic dejun şi ne-am aburcat iar în căruţele din ajun, să vizităm ferma Du­nărea, o secţie a Fermei Feteşti. Plouase mult în anul acela, după doi ani de secetă, şi japşele din lunca neîndiguită erau toate inun­date. Căruţele treceau prin vaduri adânci, iar roţile nu se mai ve­deau din apă. La un moment dat, căruţei în care mă aflam cu toate colegele i s-a rupt osia la o roată, din cauza solicitării, şi am rămas în mijlocul bălţii cu tot atelajul.

A trebuit să aşteptăm, în vâltoarea apelor, să vină altă căruţă mai zdravănă şi să ne pescuiască, fiindcă doar astfel, fără balastul

care-l constituiau graţioasele noastre" făpturi, a "putut vehiculul avariat să ajungă la un liman...

între două păduri de sălcii şi de plopi, mergând spre Dunăre, se întindeau imense păşuni cu iarbă sărăcăcioasă, păscută numai de oi, plină de smocuri de celebra "festuca ovina", dar nicăieri n-am văzut atâţia scaieţi înalţi cu inflorescenţe mari, de culoare violet, ca­re, de fapt, erau flori de spini. Plantele erau spectaculoase, se înăl­ţau cât un stat de om, şi roiuri de albine zburau în jurul lor ca să cu­leagă polenul din care aceste mici înaripate produc cea mai fină miere.

Ajunşi la ferma Dunărea, ni s-a servit o masă de peşte şi, bine­înţeles, brânza cea de toate zilele, cu ceapă verde. Mai bun de atât nici că se putea. La Istriţa nu văzusem o coadă de peşte tot anul. Apoi ni s-au prezentat nişte cai de rasă, probabil că se ocupau la fermă şi cu creşterea unor asemenea etaloane şi spre asfinţit am luat-o iarăşi per pedes apostolorum până la un debarcader impro­vizat, unde ne aştepta "vaporul".

Vaporul era o navă uşoară, de foarte mic tonaj, albă şi graţioa­să, nu-mi amintesc numele ei, cabinele de pe punte erau destinate oficialităţilor, iar în salonul de jos ne îngrămădiseră pe noi toţi. Ţin minte că de jur-împrejurul salonului erau dispuse nişte bănci de lemn încastrate în pereţi, pe care s-au instalat imediat cei mai cu moţ. Eu m-am înfăşurat într-o velinţă subţire de lână, pe care o purtam cu mine şi la bine, şi la rău, şi m-am culcat pe jos. Am dormit neîn-toarsă şi fără vise, cu toată lipsa unui căpătâi şi a pardoselei rigide.

Am uitat să povestesc însă că a fost departe de noi gândul de-a ne culca imediat. Era o seară caldă şi parfumată, luna se oglin­dea în apele Dunării, desenând o cale de lumină; aveam cu noi pa­tefonul şi câteva plăci, printre care Luna Rossa şi 77 voglio amar, aşa că am dansat pe covertă până pe la miezul nopţii, când a venit căpitanul de vapor şi ne-a rugat frumos să încetăm cu zvăpăiala, fiindcă matrozii sunt obosiţi, iar oficialităţile, printre care se afla şi el, vor să se odihnească în linişte. Am ascultat cuminţei şi am spart tontoroiul. Cei care îşi găsiseră un loc jos în salon au coborât acolo, dar mulţi dintre colegi au rămas pe covertă, respectiv pe puntea su­perioară, unde era aer curat, priveliştea Dunării, şi se puteau înveli cu luna.

95

înainte de-a continua povestirea, vreau să mai fac o mică di­gresiune, în anul III de facultate, când era programat cursul de po­micultură şi pomologie, ne-am pomenit cu un asistent nou la Cate­dra profesorului Nicolae Constantinescu. Gătit la patru ace, cu că­maşă albă şi cravată, acest domn elegant şi bine, nu era nici mai mult nici mai puţin decât inginerul Negrilă, fostul şef al Fermei Fe­teşti, care ne primise atât de puţin prietenos cu doi ani în urmă.

Aproape un trimestru întreg i-a ţinut locul profesorului titular, care se îmbolnăvise subit de "anestezie nervoasă", pe bază de res­tructurări şi frământări generate de Reforma învăţământului. Expli­ca foarte clar şi bine, erau plăcute orele lui, plecam cu lecţia aproa­pe învăţată. Avea o teorie despre "pomii eroi", care trebuiau să ser­vească drept material de înmulţire, adică pomi care trăiau singuri, pe creste de deal, răzleţi, într-o câmpie, rezistând tuturor intemperi­ilor şi atacurilor parazitare, aşadar, ofereau un fond genetic sănă­tos, cu ereditate nezdruncinată.

Sunt de acord cu el în privinţa teoriei, n-am avut ocazia s-o pun în practică, dar mă întreb unde se mai găsesc aceşti pomi-eroi, a căror rasă a fost stârpită de securea acelora care afirmau sus şi ta­re: "Pădurea... pădurea numai pe stâncă... şi caii, caii să dispară, fiind animale cu totul nefolositoare". Să nu se mire nimeni, un cap oficial din agricultură, acum de mult ieşit din treabă şi plecat fără în­toarcere, a conceput asemenea podoabe de inteligenţă şi, ce e mai rău, le-a pus şi în practică.

Reiau povestirea de unde o lăsasem, am făcut această mică digresiune în răstimpul cât am tras un pui de somn pe vapor.

Ne-am trezit în zori de zi, trebuia să debarcăm la ferma Pietro-şani, unde ne aşteptau ceilalţi colegi de an. Mi-aduc aminte că veni­seră toţi să ne întâmpine, cu fetele în frunte. Fetele de la Pietroşani erau drăguţe, îmbrăcate şi pieptănate frumos, mai ales una dintre ele, Getta Melica, cea mai prevenitoare, cea mai zâmbitoare şi cea mai frumos gătită.

Ne pregătiseră buchete de flori, iar în ochii lor se putea citi o sinceră bucurie. Noi eram cam jumulite, cam mototolite după noap­tea inconfortabilă de pe vapor, dar cum tinereţea nu se dezminte ni­ciodată, săltăm de fericire să ne cunoaştem în sfârşit toţi colegii, şi mai ales toate colegele.

96

Nu ştiu ce-au făcut băieţii, dar pe noi, musafirele de la Istriţa, ne-au condus fetele gazde (care erau cinci) în apartamentele lor personale dintr-un conac frumos, nu se compara cu coşmelia în ca­re eram cazate la Istriţa, ca să ne odihnim şi să ne aranjăm toale­tele.

Din păcate, timpul se cam scurtase, sosea ora mesei şi proba­bil că în dimineaţa respectivă nu ne luaserăm tainul de brânză şi marmeladă, fiindcă ne era o foame cumplită. Administraţia Fermei Pietroşani ne făcuse onoarea să sacrifice doi porci din crescătoria proprie, aşa că nu puteam să ne plângem de sărăcia porţiilor. în plus, după atâtea feluri de mâncare cu carne, colegele noastre se întrecuseră să prepare nişte prăjituri şi torturi ca la cofetărie, spre bucuria celor care apreciau dulciurile, printre care eu nu mă numă­ram. Bineînţeles că vinul n-a lipsit de la masă, a fost un vin alb, u-şor, ca vinurile ie şes, din mica plantaţie de la Pietroşani.

Pe toată durata prânzului, un adevărat banchet, s-a cântat şi s-a strigat aproape continuu; ajută la digestie. Grupurile s-au aşe­zat "grupate" după apartenenţa la ferme, dându-şi replici prompte unii altora, ca de exemplu: "Foaie verde de mohor, poftă bună tutu­ror!", la care se răspundea: "Foaie verde şi-o lalea, mulţumim ase­menea!" Tot în timpul mesei s-au interpretat, bineînţeles, de cei ca­re erau în măsură să interpreteze, melodii de dor, de pahar şi ro­manţe. Fiecare fermă voia să o întreacă pe cealaltă.

Din grupul de ia Istriţa, cel mai grozav era Tică Bălescu, cu vo­ce de bariton. El şi-a început, ca întotdeauna, recitalul cu romanţa preferată, Frumoasă râmniceancă, apoi a interpretat un cântec hazliu, care suna cam aşa: "Vin Rozico în balcon, ţi-aduc o floare, nu mai face fiţăraie în amor, eu sunt bun, dar fac urât la supărare şi nu-nghit să fiu luat peste picior, tu coboară ca Julieta pe o sfoară, dar mai iute că n-am vreme de aşteptat, vino repede că-s tare ener­vat. Apoi "Uite-a dracului, ia-o de unde nu-i, în balcon ea nu soseş­te, să-ncerc şi altceva, poate iese aşa şi s-o iau pe franţuzeşte: Vien Rozico o balcon avec ta fleu re, ne fe piu de fiţăraie en amor, je suiş bon me fac urât la supărare şi nu vreau ca să fiu pri sur le picieur, toa coboară corn Julietta sur une sfoare, mais plus vite car le tam coste d'arjan, vien piu vite că m-apucă pandalia, şi-ţi pariez de coa­na mă-ta o moman..."după care urma refrenul şi versiunea în spa-

97

niolă: "Vien Rozicos nel balconos del grenados, Vien mai iute că sunt tare amoros, Vien mai iute că m-apucă pandalinos şi te-mpun-gos corn un tauros fioros, tu coboară corn Julietas pe sforicos, că te-aşteaptă cabalieros muciacios, tirai matos, Urai tatos. tirai mă-ta, vin Rozico că sunt tare amoros..." şi în final, versiunea ţigănească: "Haurdi gagicoo aaarde-te-ar pe maţe, şustai vestem ieşi nasoaaa-lă la balcuuun, ca Julieta vreau acu să-mi chici în braţă, că sunt Dârlea ăl mai tare în saxifuuun, tu coboară ca Julieta pe o sfoară, dar... grăbeşte că n-am vreme de-aşteptat, nu mai sta la îndoială, fă, gagico, că pe urmă te mardesc ca un bărbat...".

Ceilalţi răspundeau şi ei cu alte cântece, pe care din nefericire nu le mai reţin. Printre fetele de la Pietroşani era Margareta, care avea o voce splendidă de mezzosoprană, şi care ne-a delectat in­terpretând multe romanţe atât de dragi sufletului nostru, printre ca­re: îţi mai aduci aminte, doamnă şi Mândra mea de altădată...

Dar se băuse destul vin, era uşor şi te ducea, bucatele cereau să fie udate, aşa că, la finele banchetului, aproape toţi ne simţeam cam exaltaţi. Nu era vreme de odihnă, trebuia să vizităm ferma, doar pentru asta existau scopurile didactice ale excursiei, şi după ospăţ am pornit spre obiective.

Plouase foarte mult cu două zile înainte; nu pot să-l uit pe Gică Dima, din grupul de la Pietroşani, care ne-a informat pe ton conso­lator, atunci când ne strâmbam afundându-ne în noroaie în timpul periplului: "Ce să-i facem, ieri a plouat 80 de mm în 24 de ore", ceea ce marca un record climatic.

N-am vizitat prea multe obiective, cultura mare nu constituia scopul demonstraţiei. Am întârziat în schimb la enorma crescătorie de porci, sistem tradiţional, nu intensiv ca acum, cu care nea Mano-le se mândrea foarte tare. Era şi el printre noi, venise direct de la Bucureşti la Pietroşani, iar de aici avea să se alăture pe mai depar­te excursiei cu vaporul.

Unul dintre stagiarii locului, Dumitrescu şi nu mai ştiu cum, lua­se ceva mai mult la bord, cu toate că el era responsabil cu crescă­toria, ceea ce însemna că el trebuia să ţină prelegerea în faţa stu­denţilor. Dumitrescu a început astfel: "Ne aflăm în faţa porcăriei domnului Emanoil Constantinescu, unde...", aşa şi pe dincolo. Cău­ta din răsputeri să pună accentul pe "ă"-ul din mijlocul cuvântului,

98

altfel ar fi ieşit porcărie, pur şi simplu, şi s-ar fi simţit lezat cel care o concepuse, recte nea Manole, iar noi râdeam pe înfundate de câ­te ori repeta "porcărie", şi aşa a rămas de poveste.

După vizita la porcării, am luat o cină în grabă şi, înainte de lă­sarea întunericului, am pornit spre vapor. Acesta ne aştepta cumin­te la chei, dar până să ajungem la el, aveam de străbătut o porţiu­ne de luncă, pe sub păduricea de sălcii, şi fiindcă începuse să se lase noaptea, nu vedeam aproape nimic înaintea noastră, aşa încât am intrat de câteva ori până la genunchi în nişte gropi cu apă, um­plute de ploaia de 80 de mm.

Când ne-am urcat la bord, eram toţi uzi fleaşcă până la brâu, ne-am scos încălţările, în cazul meu o pereche de sandale pe care n-am mai putut să le încalţ a doua zi, fiindcă se scorojiseră, şi le-am dat de mâncare la peşti. Noroc că mai avea Pauli o pereche de pantofi şi, fiindcă ne potriveam la număr, mi i-a împrumutat pe tot timpul excursiei, dar pe care, din păcate, i-am făcut praf până să ajung la destinaţie.

Am plecat din Pietroşani în avalul fluviului, iar lipsa pantofilor sau alte dezagramente nu ne-au împiedicat să dansăm pe covertă, sub clar de lună, după muzica patefonului. Mai târziu, cam pe la ora unu din noapte, s-a făcut o escală în port la Giurgiu, escală care a durat până în zori, timp în care băieţii au coborât de pe vas şi, în frunte cu Nelu Puchiu, capul tuturor răutăţilor, s-au dus să viziteze oraşul. Nu cred că au văzut prea mare lucru din urbea dunăreană, fiindcă era întuneric beznă, dar eu bănuiesc că s-au dus să caute vreo soră de-a Garofiţei care, după cum se ştie, ţinea o crâşmă în Broasca.

Eu dormeam buştean, pe jos, locul meu de predilecţie în va­por, înfăşurată în velinţa albă cea bună la toate, şi nu ştiu cine mi-a speriat somnul, şoptindu-mi la ureche: "Hai, scoală, că am ajuns la Giurgiu", ca şi cum am fi ajuns la Paris, la care eu, trezită numai pe jumătate, am îngânat: "Nu creeed... eu n-aud lătrând nici un câine".

S-ar putea să fie cineva printre cititori care să nu ştie că mai demult, acum s-a pierdut însă, era o vorbă care circula prin lume şi care zicea cam aşa: "Vezi tu, vezi... când ţi-oi trage una, auzi câinii în Giurgiu". Probabil că, la vremea respectivă, oraşului i se dusese vestea că ar fi populat de câini într-un număr ieşit din comun.

99

Am plecat tot în zori. vremea era splendidă, de-o parte şi de al­ta a Dunării treceau şlepuri şi convoaie, cu barje agăţate una de al­ta. Căpitanul vaporului nostru îi saluta pe câte unii cu obişnuitul flu­ier, căruia de fapt îi spune în limbaj marinăresc "siflie" şi cu sirena de ceaţă. Răspundeau şi ceilalţi tot la fel, iar noi strigam şi făceam cu mâna ca să ne bage în seamă, iar cei de pe şlepuri, când se ui­tau spre noi, se minunau foarte de cât lumeţ putea să poarte peste apele fluviului această navă mică şi sprinţară.

Călătoria a durat aproape toată ziua, am mai încins vreo două dansuri între brânza cu pâine şi pâinea cu brânză plus marmelada amestec (cea de vişine cu zmeură se terminase), iar în faptul serii am ajuns la Brăila. Oraşul Brăila marca sfârşitul călătoriei noastre pe valurile Dunării. Ne-am luat rămas-bun de la căpitan, de la ma­trozii de pe vas şi am coborât pe mal.

Nu ştiu cât vă place oraşul, cine l-a văzut, dar eu am rămas pur şi simplu fascinată de frumuseţea lui.

Seara era caldă, parfumul teilor abia înfloriţi plutea prin aerul verii, luna nu lipsea la apel în seninul cerului, iar eu intrasem în po­veste. Camera Agricolă din Brăila (încă mai există aceasta denu­mire) trimisese un camion care să ne culeagă din port şi să ne ducă la culcare. Pe noi, cele douăsprezece graţii, ne-a găzduit Şcoala Normală de fete, într-o clădire cu etaj şi cu faţada plină de ferestre. Şcoala era înconjurată de un parc englezesc în care creşteau co­paci seculari, probabil să fi fost un rest de pădure, printre care adia vântul, mişcând frunzele, şi foşnetul lor semăna cu şoaptele unei melodii. "Copacii vorbesc în somn", spune Ann of Green Gables, şi mi se părea şi mie că aşa era.

Ne-am culcat, cele douăsprezece fete, într-unui dintre dormi­toarele de la etaj. Dormitoarele şcolii numărau patruzeci de paturi, aşa că fiecare s-a instalat unde i-a plăcut mai mult. Eu mi-am ales un pat orientat spre fereastră, la fel cum îl aveam şi pe cel de la No-tre Dame, şi dimineaţa m-au trezit răsăritul magnific de soare şi ci­ripitul păsărelelor. O clipă am crezut că m-am întors din nou la inter­nat, de unde plecasem nu cu mult timp înainte.

Ne-am spălat pentru prima dată ca lumea după trei zile, ne-am schimbat toaletele, iar acelaşi camion ne-a cules pe fete şi pe bă­ieţi, care habar n-am unde dormiseră, şi ne-am îmbarcat pe un bac

100

remorcat de-o şalupă, care ne aştepta la chei, în vederea plimbării pe canalul Filipoiu din Balta Brăilei, organizată de Camera Agricolă.

Acum Balta Brăilei nu mai e baltă, a fost desecată; în locul ei, pământul a ieşit la iveală, iar terenul dintre cele două braţe ale Du­nării poartă numele de Insula Mare a Brăilei.

Ne-am urcat pe bacul despre care am pomenit înainte şi am navigat pe luciul de apă, printre sălcii bătrâne cu scorburi adânci şi stufăriş înalt de peste doi metri. Am poposit la o cabană de pescari pe una dintre insuliţele bălţii, dar eram prea mulţi ca să fim trataţi cu o ciorbă pescărească şi ne-am mulţumit să stăm numai de vorbă cu aceşti locuitori ai pustietăţilor. Ne-a atacat o armată de ţânţari, am văzut şi un şarpe înotând în zig-zag, cu capul deasupra apei, aşa cum înoată şerpii, iar sperietura ne-a făcut să ne retragem ur­gent din apă picioarele desculţe, cu care mângâiam din când în când unda valurilor.

Masa am iuat-o la cel mai mare restaurant din Brăila, oferită de Camera Agricolă. Restaurantul mai există şi azi, tot atât de elegant, şi se află în piaţa cu ceas, lângă teatru, iar pe atunci, în faţa lui creş­teau tei voinici, care tocmai înfloriseră. Directorul Camerei Agricole, sigur că am uitat cum îl chema 3, dar n-am uitat că era un bărbat înalt, frumos şi distins, care ne-a ţinut un "speech" în timpul dejunu­lui şi, printre altele, ne-a făcut urări de succes în cariera noastră vii­toare.

După prânzul cu peşte şi vinuri alese, am avut la dispoziţie un tramvai cu două vagoane deschise cu care am plecat la Lacul Să­rat. Era după război, iar stabilimentele de tratament ale băilor erau multe dintre ele părăsite, peisajul avea ceva dezolant, în contrast cu oraşul plin de vegetaţie. Când am ajuns din nou în Brăila, grupul

3 Aş dori totuşi să spun că, dacă nu mă înşeală memoria, pe directorul Camerei Agricole de la Brăila anului 1948, îl chema Alexandrescu. Ţin foar­te mult să se afle în posteritate că primirea pe care ne-a organizat-o la Bră­ila, dar şi la alte obiective din împrejurimi, a depăşit orice închipuire, mai ales în condiţiile vitrege de după cei doi ani de secetă. Pe această cale, îi aduc şi eu, şi colegii mei mulţumiri, peste timp şi spaţiu, şi dacă a plecat cumva pe drumul cel fără întoarcere, după ce duc la bun sfârşit povestirea de faţă, am să mă grăbesc să convoc o şedinţă de spiritism, ca să-i citesc personal aceste rânduri...

101

de la Pietroşani a început un cor spendid, o melodie nostalgică şi unduioasă, păcat că nu sunt suficient de pricepută ca să-l transcriu pe note pentru cititor; mă mulţumesc să redau câteva dintre versu­rile cântecului:

Te strune picură fiori, arcuşu-i fermecat, Sosesc ţigăncile cu flori şi vinu-i minunat, Iar cântecul te poartă lin pe valul lui hoinar, Şi beau studenţii, fredonând, Vinul... Vinul, Şi beau studenţii, fredonând, Vinul spumos din pahar... Tinereţe, viaţa-i frumoasă, dar scurtă băieţi... Tinereţe, în cinstea vieţii să beţi..."

Cine ar fi bănuit atunci cât de adevărat glăsuia cântecul? Dar noi eram într-adevăr tineri, nu ne păsa de nimic, şi melodia plutea pe deasupra oraşului, se risipea peste tot pe unde ne ducea tram­vaiul care înconjura piaţa cu ceasul, pe bulevardele atât de simetri­ce, umbrite de copaci bătrâni, şi toată lumea se oprea din drum, se uita la noi şi ne făcea cu mâna. Erau fete multe în Brăila, plină stra­da de fete, şi erau într-adevăr frumoase coz, aşa cum li se dusese vestea.

Seara a fosUnasă mare în acelaşi restaurant şi bineînţeles că studenţii, după o plimbare atât de minunată, aveau chef de mâncat şi de băut. Toţi cei care ştiau să cânte au cântat. Primadona s-a a-rătat a fi din nou Margareta, cu vocea ei minunată, apoi a cântat din grupul nostru Tică, dar corul de la Pietroşani ne-a luat-o înainte la muzică...ce mai!

Masa banchetului era aranjată în forma unui "U" perfect, Fer­ma Pietroşani stătea pe o latură, iar Ferma Istriţa pe cealaltă latură, mijlocul fiind al oficialităţilor, în frunte cu nea Manole şi cu directorul Camerei Agricole de la Brăila. Amintesc că, în excursie, Ferma Fe­teşti nu mai exista ca entitate separată, colegii de acolo abia aştep­taseră ocazia şi se integraseră din nou printre vechii prieteni.

La un moment dat, tot ascultând la cei care cântau solo şi cân­tau foarte frumos, mi-a venit aşa, din senin, un gând şugubăţ. Am aşteptat să-şi termine toţi întregul repertoriu, m-am sculat în picioa-

102

re şi am cerut voie să mă produc şi eu în faţa publicului, cu un cân­tec. Colegii de la Istriţa m-au privit miraţi de această iniţiativă insoli­tă, nu că eram afonă, dar nu excelam în voce, mai ales ca solistă, şi urechea mea... vai de lume. Dar eu mi-am dres puţin glasul, mi-am trecut mâna prin zulufi ca să câştig timp şi să nu-mi pierd cura­jul, apoi am început să cânt cu o voce joasă, din gât, o voce care utiliza tot suflul din plămânii mei şi care urca pe măsură ce cântam, cam în stilul Măriei Tănase, dar fără pretenţiea de a fi Măria Tăna-se: "Aoleo, m-aş mărita/ Dar n-are cin' să mă ia/ Că sînt mică şi sînt rea/ Şi mă cert cu soacră-mea...".

A fost o secundă de tăcere, poate de stupoare, şi pe urmă toţi au început să aplaude frenetic, fiindcă fusese o găselniţă reuşită.

Restaurantul avea o orchestră bună, care abia aştepta să-şi înceapă programul, că doar pentru asta era angajată, iar printre mese circulau strategic, de la o anumită oră, după ce lumea bea câ­teva pahare de vin, ţigănci cu braţele încărcate de flori. M-am po­menit la un moment dat cu un buchet imens de garoafe roşii, împo­dobit cu gingaşa floare a miresei. în buchet se strecurase o carte de vizită pe care era scris caligrafic: "Aoleo, m-aş însura", semnat Ferma Pietroşani.

M-am sculat şi le-am mulţumit celor care îmi trimiseseră bu­chetul şi iarăşi s-au stârnit ropote de aplauze şi râsete voioase.

Apoi orchestra s-a pornit cu frenezie, avea şi ea dreptul la via­ţă, iar noi am dansat până la miezul nopţii, când nea Manole, griju­liu cu reputaţia studenţilor lui, a făcut semn orchestrei să cânte mar­şul de închidere a oricărui zaiafet.

A doua zi devreme, ne-am urcat în trenul de Brăila-Buzău-Plo-ieşti şi ne-am dat jos la Gara Vintileanca. Eram întreg anul întâi, pri­ma şi ultima dată când vom fi cu toţii împreună, fiindcă în toamnă, după Reforma învăţământului, aveam să ne risipim care-ncotro.

De data asta, noi, cei de la Istriţa, eram gazde de onoare, tre­buia să nu ne facem de ruşine faţă de Ferma Pietroşani, dar mai ales faţă de fetele de acolo, care ne primiseră atât de frumos.

S-a aşternut masa sub o boltă de viţă, creată special pentru banchetele de seamă, şi în timp ce colegele musafire se odihneau în camerele şi în paturile noastre, noi, fetele de la Istriţa, ne spe­team cu pregătitul bucatelor. Bineînţeles că se oferiseră să ne ajute

103

unii dintre băieţii care se mai pricepeau la gospodărie, dar baza erau Anişoara şi coana Manda bucătăreasa.

S-a tăiat un viţel dolofan, noi nu creşteam porci, iar Paula şi-a desfăşurat din nou talentele, pregătind două torturi delicioase, cu ingrediente locale. Eu o ajutam în toate, Magdi de asemenea, iar ea ne ordona ce şi cum să facem, la care noi executam fără să crâc­nim defel.

E de la sine înţeles că vizita s-a terminat cu o petrecere la Pie­troasele, unde am găzduit tot efectivul de studenţi peste noapte, fiindcă distracţia s-a terminat la ora 24. S-a băut, s-a cântat, şi ca de obicei, s-a dansat. A fost mare veselie, iar Pauli şi cu mine am fost invitate să dormim la familia Levinta, domnul Levinta lucrând la Staţiunea Pietroasele, locuia aşadar acolo.

Casa Levinta avea faţada orientată spre sud, cu o prispă ţără­nească menită să ţină umbră, iar fiindcă era cald, Pauli lăsase uşile deschise peste noapte. în zori ne-am trezit cu pragurile scăldate în lumina portocalie a răsăritului de soare şi cu priveliştea plantaţiilor de vii care coborau pantele dealului Istriţa, până hăt, departe, spre panglica alb-cenuşie a şoselei.

Ziua se anunţa toridă, cerul era înalt şi senin, ne-am luat ră-mas-bun de la colegele din Pietroşani care s-au urcat în căruţele pregătite de drum, fiindcă trebuiau să prindă trenul la timp, şi noi am coborât agale, fără grabă, printre gardurile de cătină, pe pote­cile albe de calcar, legănându-ne şoldurile şi târându-ne picioarele ca semn de tihnită osteneală.

104

Capitolul IX

Pleacă băieţii în brigadă

"36, brigada Agronomie, heirup, noi cu steagul muncii am venit"

Mai erau câteva zile, poate nici două săptămâni, şi băieţii tre­buiau să plece în brigadă pe Şantierul Vasile Luca de la Salva Vi-şeu. Nu începuse încă seceratul puţinului grâu şi orz pe care le cul­tiva ferma, aşa că lucrările se numărau pe degete, nici nu-mi amin­tesc care mai erau acestea. Pe noi fetele, nea Manole ne pândea la cotitură, voia să ne încredinţeze o "sarcină", ca să-i zicem aşa, termenul începuse deja să fie consacrat, care să ne ţină atenţia mărită nu numai ziua, dar chiar şi noaptea. Voia să ne iniţiem în creşterea viermilor de mătase.

Această meserie era foarte răspândită în România pe la sfâr­şitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului XX (1900 şi după), iar mama, cât a stat la Dracea, a cultivat-o, crescând viermi de mătase şi dând la ţesut borangicul, ca să facă valuri de mătase naturală pentru două generaţii.

Acum ne venise şi nouă rândul, eram curioase, dar şi puţin speriate de perspectivă şi de răspundere, sericicultura comportând un înalt grad de risc, mai ales pentru persoane complet neexperi­mentate ca noi.

Nea Manole a fost cel care ne-a adus ouăle de viermi de la Bu­cureşti, iar pentru confortul viitoarelor minuscule vieţuitoare, s-au confecţionat paturi de scânduri, iar peste paturile de scânduri s-au pus nişte plase montate pe rame de lemn, ca tot ce cădea de la viermi, materii insalubre, să se strecoare prin ochiurile ciurului.

105

Viermii de mătase sunt de neam mare, sunt foarte pretenţioşi şi nu le convin decât anumite condiţii de mediu înconjurător. Printre altele, dorm pe un aşternut de frunze de dud alb, din care şi mănân­că. Prin urmare, trebuie schimbat în fiecare zi, şi în fiecare zi trebu­iesc culese frunze proaspete, din pomii crescuţi în locuri mai um­brite, fără praf sau impurităţi poluante. Temperatura camerei nu are voie să depăşească 22 de grade Celsius, dar nici să scadă sub 18, iar lucrul cel mai important, fără de care viermii se îmbolnăvesc şi mor, este curăţenia.

Noi ne spălam de şaptezeci de ori pe zi şi ne schimbam hala­tele albe de fiecare dată când intram în camera lor. De multe ori, chiar şi cu aceste condiţii îndeplinite, dădea o boleşniţă peste ei şi în termen de două-trei zile se duceau toţi pe lumea cealaltă, nu scă­pa nici unul.

Deocamdată, noi îmbrăţişaserăm cauza cu entuziasm, trans-formându-ne în mamele şi infirmierele viermilor de mătase şi cres-cându-i cu dragoste. Viermii se făcuseră mari, ca nişte omizi albe şi grase, abia aşteptam să cadă în somn, altă etapă din viaţa lor, când trebuie să doarmă timp de câteva săptămâni şi apoi să încea­pă să se înfăşoare cu firul fermecat şi să se închidă în gogoaşă, ca într-un ascunziş. Nu numai specialiştii, dar şi femeile de la ţară, meştere în creşterea viermilor de mătase, cunosc exact momentul în care gogoaşa trebuie scufundată în apă clocotită, ca să nu apuce crisalida transformată în fluture să roadă firul ca să iasă afară. Dacă firul e forfecat, deci rupt, gogoaşa nu mai are nici o valoare, iar bo-rangicul nu se mai poate ţese.

Nu-mi mai amintesc dacă noi am plecat în vacanţă sau poate într-o excursie şi ne-am lăsat protejaţii în seama unor ziliere de la fermă, fapt cert este că i-am găsit pe toţi morţi şi îngropaţi, dăduse o boleşniţă în ei, şi mult timp ne-am întrebat dacă fetele de la fermă nu făcuseră înadins să-i termine, fiindcă la viermi era mult de lucru, ziua lungă, şi mai ales că trebuia să te speli pe mâini de nenumăra­te ori pe zi şi să te primeneşti des.

l-am plâns toate şi i-am jelit, ni se spulberaseră iluziile de-a fi gătite în rochii de mătase naturală, aşa cum ne promisese nea Manole, şi episodul s-a încheiat aici.

— # —

106

Băieţii au plecat într-o vineri de la începutul lunii iulie, urmând ca în ziua de luni să apuce târnăcopul de coadă. Noi am rămas tris­te şi mofluze, ne plecau cavalerii, mai ales cei mai veseli şi cei mai puşi pe năzdrăvănii. Pleca Stelică şi muzicuţa lui, pleca Ifrim cu a-cordeonul, rămânea Bergi cu vioara, dar Bergi, un muzician foarte bun, nu cânta muzică de dans decât foarte rar şi "in extremis".

La Salva Vişeu nu se înrolase chiar toată trupa, mai rămăsese­ră cu noi câţiva studenţi declaraţi inapţi pentru serviciul la şantier, fie suferind de beteşuguri ascunse sau neavând numărul de kilo­grame necesar unui om normal, fie din alte motivaţii care îmi scapă.

Locuiau toţi într-un singur dormitor şi scriseseră pe un carton deasupra uşii "Istriţa Nouă", iar sub această inscripţie: "Sanatoriul Scheletelor şi La Schilozii Veseli". Mă gândesc acum că erau de­parte de-a fi schilozi, erau puţin mai aproape de schelete, mai ales Petrică logu şi Romică Constantinescu (Rică Venturiano). Desigur că aveau ei ceva, ceva; certificatele medicale atestau faptul că res­pectivii făceau parte din categoria persoanelor cu un grad oarecare de risc, iar nea Manole nu voia să-şi ia răspunderea pentru ei.

în orice caz, a fost cea mai plăcută perioadă din timpul practi­cii, făcând abstracţie de lipsa cavalerilor, fiindcă începuseră lucrări mari la fermă, lucrări interesante, dar Staticescu ne cam scăpase din mână, o lăsase mai moale, era vară şi cald, pe undeva obosise şi el şi se pare că-i crescuse un bolovan în vezica biliară.

în schimb, noi ne veseleam mai mult ca oricând, o ţineam într-un râs şi într-o petrecere. înainte de plecarea în brigadă, nea Mano­le voia ca fetele de la Pietroşani să fie transmutate la Istriţa, să nu rămână singure acolo, fiindcă Ferma Pietroşani se dovedise a nu avea în posesie nici un schelet. Până la urmă n-au venit, se pare că n-au vrut să-şi părăsească locul, o mai fi pus cineva vreo vorbă pentru ele, cu mare trecere la nea Manole, care altfel nu ştia multe şi nu-i plăcea să-i sufli în ciorbă.

Aşa că nu ne-am mai bucurat de prezenţa celorlalte colege, pe care o aşteptam cu mare bucurie. Din păcate, au dat dovadă de pu­ţină inspiraţie când au rămas în balta Dunării, puteau într-o lună să vadă alt colţ de ţară şi să facă excursii cu noi, fără să le coste nimic.

Partea cea mai nostimă din această nehotărâre a lor de-a pă­răsi Pietroşanii şi balta s-a concretizat între timp, când ne-am po-

107

menit după vreo două săptămâni cu o avalanşă de scrisori din bri­gadă, scrise nu de colegii noştri, ci de studenţii de la Pietroşani, care erau, de fapt, adresate colegelor lor, crezându-le instalate la Istriţa.

Domnul Armăşescu, prin mâna căruia treceau toate scrisorile, nu ca să le cenzureze, ci fiindcă poştaşul le depunea la cancelarie, s-a sesizat de această corespondenţă neobişnuită şi a întrebat-o pe Magdi care tocmai trecea pe acolo, înmânându-i teancul de mi­sive să facă ce-o şti cu ele: "Dumneata de ce nu ai primit nimic?". Nu mai ţin minte ce-a răspuns Magdi pe loc, ce inspiraţie i-a venit în acel moment, dar citez dintr-o epistolă pe care i-am scris-o la bri­gadă lui Mihai Macici:

"...şi de aici comentarii interminabile şi foarte variate din cauza părerilor diferite ale colegelor mele. Pauli şi Magdi, mai milostive, căutau să-i scuze pe băieţii de la Istriţa, pretextând că ei nu sunt obişnuiţi cu aşa ceva şi că ei acasă n-au pomenit corespondentă «voiajoară»...Marietoasa şi cu mine susţineam sus şi tare că cei de la Pietroşani sunt mult mai atenţi şi mai drăguţi cu fetele decât voi... şi aşa mai departe".

Şi în continuare:

"...domnii stagiari şi-au terminat aproape toţi anul de practică şi acum «ard gazul», plimbându-se de colo până colo la lucrări şi ţinându-ne pe noi din treabă".

Tot în aceeaşi scrisoare, îl anunţ pe Mihai, ca o bună agronoa-mă, că la Istriţa au început seceratul şi treieratul grâului.

Sosise în sfârşit celebra combină Claas, de la Curtea lui Hari-ton, şi intrase în arie. Am lucrat cu ea trei zile, nu trebuia să fac a-proape nimic în timpul cât se desfăşura, lucra ea singură şi mecani­cul, trebuia doar să stau cocoţată pe un fel de platformă şi sâ supra­veghez ca totul să se petreacă după tipic. în urma ei, combina lăsa şirul de paie nesnopit, operaţie pe care aveam s-o facem noi mai pe urmă, în timp scurt, ca să nu vină vreo ploaie şi să putrezească materialul.

108

Scriam la brigadă scrisori interminabile, de opt-zece pagini, nu atât de dorul brigadierilor, cât din plăcerea mea de-a scrie şi de-a relata cu lux de amănunte viaţa noastră cea de toate zilele, a celor rămaşi la Istriţa. Ne grăbeam întotdeauna să-i dăm plicurile gata timbrate lui Octavei, care pleca des la Bucureşti, să fie puse acolo la poştă, pentru siguranţă. înainte de-a termina una dintre scrisori, mă refeream chiar la Octavei, spunând: "...Aş putea să scriu mai multe (eram la a 12-a pagină), dar... «domnul student cu paşi mici», aşa cum îl porecleşte brigadierul leremia de la şcoala de pomi, se grăbeşte să ajungă devreme la gară".

Mircea Băiceanu, care nici el nu plecase în brigadă, nu ştiam ce beteşug îl scutise de corvoadă, luase conducerea studenţilor ră­maşi pe plaiurile fermei, iniţiind câteva excursii, la care ne-am rali­at imediat Pauli, Magdi şi subsemnata.

Recitesc scrisoarea trimisă de mine brigadierului Mihai Macici din brigada 36 Agronomie a Şantierului Salva Vişeu, cu sediul în Săcele:

"...cel mai interesant eveniment din săptămâna trecută a fost excursia noastră de duminică, 18 iulie, care a avut ca ţintă staţiu­nea balneară Sărata Monteoru. Porniţi în grup numeros de la fer­mă, în jurul orei 9 (cam târzie ora), am izbutit să ajungem, după multe peripeţii şi necazuri hazlii, la ora 12 în Monteoru. înainte de a pleca (probabil de-aia se făcuse atât de târziu) a trebuit să insistăm ca să-i convingem pe Bergi Vosganian, pe care acum îl cheamă Perei sau Percică, şi pe Sanda Guţu, care, conform obiceiului, a fă­cut opinie separată. Cei rămaşi acasă, în număr foarte mic, conta­minaţi de o nouă boală-ce bântuie printre schelete, «toceala», s-au mulţumit să ne ureze drum bun şi să se uite cu jind în urma noas­tră.

Nea Mircea, îmbrăcat cu şortul lui Rolando, Domnia Sa nea-vând în dotare acest fel de îmbrăcăminte, mergea în frunte, ţinând un ciomag gros şi noduros în mână. Nu ştiam traseul pe sub poala dealurilor, astfel încât am luat drumul cunoscut, care totdeauna e cel mai scurt. Deci, pe şosea!

Până la Ulmeni am mers per pedes apostolorum şi în formaţie de defilare, cântând: «păşeşte în pas cu mine, copilă cu păr bălai».

109

La Ulmeni ne-a ajuns un camion din urmă, care la semnalele noas­tre disperate s-a oprit şi ne-a spus că în spatele lui vine un tractor Fords'on, la care e ataşată o remorcă solidă şi încăpătoare. Noi am crezut că face băşcălie, dar, după un sfert de oră, s-a ivit la capă­tul zării, venind dinspre «pepenărie», vehiculul anunţat, l-am făcut semn să oprească şi mecanicul, un bărbat tânăr şi zâmbitor, a oprit maşina ca să urce toată liota, claie peste grămadă.

Când am fost toţi cocoţaţi în remorcă, ne-am dat seama că a-ceasta transportase cu puţin timp înainte gunoi de grajd. Ce era să mai facem? Am stat, bineînţeles, în picioare, ferindu-ne să ne atin­gem de laturile remorcii, ceea ce era practic imposibil. Aşa am mers până la Sărata de jos, punctul terminus al tractorului. De aici mai erau 8 kilometri până la băi, pe un drum care urca pieptiş.

Când am ajuns sus, eram leşinaţi de foame şi de oboseală. Am fript carne la ţăcălie, cum obişnuiam în deplasare, dar porţiile, de data asta, erau mai mici ca volum, însă tot atât de gustoase ca muşchiul de porc turbat".

întrerup pentru câteva momente scrisoarea mea către Mihai Macici, ca să explic despre ce era vorba cu porcul turbat. Cu două luni în urmă, un porc din fermă fusese muşcat de un câine care, după faptă, a dispărut fără urmă. Porcului i s-au făcut câteva anali­ze, iar pentru că nu prezenta nici un grad de periculozitate, a fost tăiat şi carnea s-a distribuit la cantină.

Tocmai atunci plecam în prima noastră excursie, de care am vorbit mai înainte, şi domnul Fim ne-a dat şi nouă o porţie de carne de "porc turbat", ca s-o prăjim la ţăcălie pe deal.

După masă, mai odihniţi, am pornit prin staţiune să o vizităm. Lucrurile se prezentau la fel ca şi la Lacul Sărat. Se cunoştea că a trecut războiul nu chiar pe acolo, ci pe aproape. în staţiune era un hotel frumos cu parc şi havuz în mijlocul parcului. Erau aşezăminte-le balneare Vasiliu-Bolnavu, acum părăsite, cu uşile inexistente şi cu geamurile sparte. Un localnic ne-a spus că în clădire au fost în­cartiruiţi soldaţi nemţi pe timpul războiului, nu ştiu dacă în scopuri strategice sau pentru tratament. în orice caz, stabilimentul arăta jal­nic, iar noi, ca să mai consolăm gloria trecută, ne-am pozat toţi aşe-

, zaţi pe marginea bazinului sec al havuzului, plin de ţărână şi frunze.

110

Mergând mai departe prin staţiune, am văzut o căsuţă fără uşă, care probabil adăpostise o troiţă. Troiţa dispăruse de la locul ei, în schimb, pe un perete de var, era desenată acvila germană în culori, desen realizat de altfel cu o grafică foarte reuşită. Nea Mir-cea a vrut să facă o glumă şi a declarat pe un ton patetic: "uitaţi-vă, ăsta e trecutul", la care eu, vrând să fac pe interesanta şi să-l com­pletez pe nea Mircea, am adăugat fără să mă gândesc ce spun: "trecutul şi viitorul...".

Nea Mircea s-a întors spre mine speriat şi mi-a şoptit cam prin­tre dinţi: "Ce, eşti nebună de vorbeşti aşa prostii?". Dar nimeni nu s-a sesizat, nimeni n-a făcut nici un comentariu, fusese o glumă ca toate glumele, iar aceia dintre noi cărora le crescuse un ochi la cea­fă erau plecaţi pe şantier, de unde nu puteau lipsi, fiind mai nece­sari acolo decât printre fete şi schelete.

Am ajuns la marginea pădurii, pe un tăpşan înverzit. Toată lu­mea s-a instalat să se odihnească şi, eventual, chiar să tragă un pui de somn. Continui din aceeaşi scrisoare:

"Eu n-aveam chef de odihnă. Mă rodea curiozitatea să aflu ce e dincolo de cotitura unde se pierdea un drum necunoscut. Şi am pornit în explorare, l-am luat şi pe Petrică logu, fiindcă Magdi se transportase în lumea viselor, iar Pauli dispăruse căutând «florice­le», forma cea mai elegantă de-a spune că s-a dus să facă pipi.

Drumul trecea prin locuri minunate, mult mai minunate decât cele pe unde veniserăm. Curgea un firicel de apă printre desişuri şi, în albia lui, pietrele cărate din vechime de vârtejuri opriseră unda din loc în loc, creând bulboane adânci până la genunchi. M-am des­călţat şi am pornit din piatră în piatră să străbat curentul.

Nu puteam să mergem prea departe, să ne avântăm în mijlo­cul pădurii prin locuri necunoscute, dar înainte de-a ne întoarce îna­poi, mi-am fixat în minte un loc «superb», pe care voiam să-l fac cu­noscut şi celorlalţi. Ne-am întors la locul unde tovarăşii noştri de că­lătorie trăgeau aghioase".

Eu, extaziată de frumuse'ea peisajului, începusem să fac un tărăboi cât mă ţinea gura, ca să-i scol din somn: "Haideţi, măi, hai­deţi să vă arăt un loc superb!" Ei, neam. Nici unul nu dădea semne

111

de trezire. Atunci, incitată la culme şi nevrând să renunţ în ruptul capului, am început să-i iau pe toţi la rând: "Hai, Magdi, să-ţi arăt un loc superb". Magdi. "Mârrr!"... "Magdi, te rog, n-ai văzut în viaţa ta aşa ceva!". într-un târziu, Magdi s-a trezit, în sfârşit. După aceea, le-a venit rândul Mariettei, Sandei, ispitite cu acelaşi refren: "E ceva superb măi, superb!".

Pe nea Mircea l-am trezit cu un picior în rotula genunchiului: "Nea Mircea, scoală şi hai să mergem să ne pozezi într-un loc su­perb!". De voie, de nevoie, am pornit cu toţii, convinşi de superbul superbului, iar pe drum toţi întrebau cuprinşi de nerăbdare: "Unde e, domnule, Superbul? Aici e Superbul? Mai e mult până la Su­perb?" Superbul devenise aproape o personalitate.

"Eu nu văd nici un Superb", spunea altcineva, aproape dor­mind pe drum. "«Os, Rety, os, te facem os!» ţipa Bergi, revoltat că-i deranjasem siesta. în sfârşit, am ajuns la locul cu pricina şi cu su­perbul. Majoritatea dintre noi, neavând câtuşi de puţin simţ estetic, au găsit că superbul nu e chiar atât de superb, totuşi am făcut câte­va poze, sper să iasă bine. La întoarcere, Magdi, furioasă de băş­călie, bineînţeles, îi spunea Paulichii: «Nu înţeleg deloc, dacă Rety a vrut să se fotografieze pe pietroaiele alea, singură, ce i-a mai tre­buit să o urmeze toată suita?»."

Aici se termină relatarea scrisorii. în realitate, ne fotografia se răm toţi, Magdi se fotografiase şi ea

pe pietroaie, atârnându-şi un snop de frunze la brâu, ca să semene cu o frumoasă din Hawaii.

Acum, după atâţia ani, mă gândesc cum m-am străduit eu să-i fac pe colegii mei să vadă "superbul", care pentru ei nu era deloc superb. Nu-mi dădeam seama, eram prea tânără să realizez că eu aveam o altă viziune a miraculosului şi fiecare piatră, fiecare firicel de iarbă, fiecare copac şi fiecare colţ de cer care se oglindea în un­da pârâului era din poveste. Tărâmul de vis îl percepeam numai eu, transpunându-mă în lumi cunoscute numai de mine. Vorba mamei: "Eşti o transportată!", ceea ce voia să însemne "eşti o exaltată!".

Şi aşa am mai făcut o excursie şi am mai avut ce să le poves­tim, în lungi epistole, băieţilor de la brigadă.

112

La sfârşitul zilei, când nu mai dansam, fiindcă "schilozii veseli" nu prea dansau, sau chiar nu dansau deloc, rămâneam în cameră să povestim, să scriem scrisori sau încercam să mai punem mâna pe carte, în vederea examenului din septembrie.

Ne transformaserăm camera, mutând mobilele, prin permutări circulare, în altă formaţie, astfel că patul meu îşi schimbase direcţia, alăturându-se patului Magdei, fiindcă Magda şi cu mine eram "com­binezoane". Adică, mai simplu şi pe româneşte, eram prietene la cataramă, eram în combinaţie, dar cum termenul francez ni s-a pă­rut mai nostim, "en combinaison", l-am neologizat şi a dat ce a dat.

într-o seară când eu intrasem la baie să fac un duş şi tocmai ieşeam din cadă, înfăşurată într-un prosop, m-am pomenit cu Pauli şi cu Magdi, costumate caraghios, încercând să dea o reprezenta­ţie. Magda îşi pusese pe cap o pălărie de paie, îşi înnodase pe pul­pa piciorului un fular zdrenţuit, care era pe post de "ordinul jartierei", îşi acoperise pieptul cu o pelerină, în realitate era fusta mea bleu­marin cu picăţele, legată pe lângă gât şi lăsată să atârne în jos, peste pantalonii de doc ai salopetei.

Pauli se echipase cu un capot de baie din frotir, deasupra îşi pusese câteva trenţe, de nu ştiai dacă e o ţigancă la cerşit sau o negustoreasă de haine vechi.

Magdi, inima spectacolului, făcea figuri de balet, îşi arunca pi­cioarele încălţate în tenişi până la nivelul nasului, Paula o seconda, imitând-o după posibilităţi. "Combinezoana", care voia să fie musai Prinţesa Circului, după ce executase baletul din Romeo şi Julieta din Mezel, începuse să răcnească atât cât îi permiteau coarzile vocale: "Eu l-am iubit la viaţa mea pe El-Zorab, şi nu ştiu cine a zis de el că era «cal»... sau "L-am cunoscut la Rio de la Plata, Când mă plimbam cu tata...".

Boc, boc boc, în geamul de la baie. Domnul Gârleşteanu, tre­când pe acolo, se speriase de tămbălău şi a strigat la noi: "Mai puţi­nă gălăgie, fetelor!". Desigur că am tăcut pe dată, ne luase cineva piuitul, acel cineva fiind unul dintre cei trei mari de la fermă.

Pe timpul acelei veri, când noi încă mai lucram, dar ne pregă­team de vacanţă, soseau rând pe rând diverse figuri de la Institutul de Cercetări Agricole, care, pe lângă aplicarea unor experienţe în câmp, profitau de liniştea şi de aerul de la Istriţa.

113

Astfel, venise o doamnă Perşunaru, climatoloagă de profesie, care nu ştiu cu ce se ocupa la fermă, dar în fiecare zi ne afişa pe o uşă din cămin starea vremii pe următoarele zile. Odată, când am întrebat-o cum se prezintă timpul probabil în continuare, ne-a răs­puns: "La Istriţa, vremea şi aşa, şi aşa, cerul mai mult schimbător, soarele pe furiş, ţânţari, muşte şi alte insecte dăunătoare...", râdea de noi, în felul ei drăgălaş.

Pe lângă ea mai sosiseră la fermă, scoase din nu ştiu ce colţ al institututlui, două doamne cercetătoare: Bontea şi Manolescu. Trebuia musai să le ajutăm la nişte experienţe care presupuneau multă tevatură. Pentru asta se urmărea să ne deplasăm, cărând nişte panouri mari de carton sau de pânză, pe câmpul experimen­tal, în locuri stabilite dinainte. Panourile se asamblau din toate păr­ţile, formând pătrate închise, şi semănau cu nişte cuşti umblătoare. Cine ne vedea de pe şosea, credea pur şi simplu că ne jucăm. Par­tea neplăcută nu consta în mutarea cuştilor din loc în loc pe câmp, ci în faptul că nea Mircea Băiceanu era cel care stătea în cuşcă şi, stropind culturile, astfel delimitate, cu zeamă de bordeleză, de fie­care dată depăşea cu jetul pompei îngrăditura de panouri de care ţineam noi. Lucram de dimineaţă pană pe înnoptat, iar seara, când ajungeam în cameră şi ne priveam în oglindă, ne speriam de pro­priile noastre înfăţişări, ca de nişte arătări sinistre.

Fiindcă nu se putea să ni se plătească munca, am primit fie­care ca trofeu un borcan cu miere de albine.

Ultima lucrare de care mi-aduc aminte înainte de vacanţa de la 1 august a fost "storcoşirea corcoduşelor de sămânţă pentru şcoala de pomi". Când am venit de la lucrare, mi-am scos bluza şi panta­lonii de salopetă, am chemat-o pe Anişoara de la bucătărie şi i-am dat toate ţoalele de pe mine, să şi le ţină dacă vrea sau să le a-runce. Anişoara s-a uitat la ele, a dat din cap, fără să ghicesc sem­nificaţia, le-a prefirat doar cu vârful degetelor, de la distanţă, parcă îi era frică să nu se ia ceva pe ea, şi mi-a zis: "Mulţumesc, domni­şoară, dar n-am ce face cu ele, la astea nu le mai iese faţă cât e lumea" şi le-a aruncat la groapa de gunoi.

114

Capitolul IX

Ne vizitează oaspeţi de seamă

"Leliţă cârciumăreasă, Leliţă cârciumăreasă N-ai o fată mai frumoasă Să ne servească la masă...

In ultima săptămână dinaintea vacanţei, adică tocmai de Sfân­tul llie, ne-a sosit în vizită anul IV de la Facultatea de Agronomie din laşi. Musafirii de vază se anunţaseră cu o săptămână mai devreme, astfel că noi începuserăm să facem de serviciu la bucătărie cu câ­teva zile înaintea sosirii.

Mi-aduc aminte că Pauli, marea gospodină, mă ceruse domnu­lui Staticescu, la repartizarea de dimineaţă, ca ajutor la bucătărie, la care asistentul îi replicase: "Ce ştie domnişoara Georgescu să facă la bucătărie?!". E drept că nu prea mă pricepeam eu în ale ar­tei culinare, dar eram, ca întotdeauna, plină de bunăvoinţă şi nu mă dădeam în lături de la nici o corvoadă. Aşa ne învăţaseră maicile.

Domnul Staticescu s-a învoit până la urmă, iar eu am robotit pe lângă tigăi şi cratiţe, la ordinele colegei mele Pauli care, de alt­fel, era mulţumită de mine, fiindcă, după cum am mai spus, o mai secondasem şi altă dată. Cu ocazia serviciului la bucătărie, am în­văţat şi eu cum se face o maioneză pentru salata de boeuf şi, de-atunci, n-am mai uitat. La fel, am mai învăţat o prăjitură cu untură şi cu marmeladă, prăjitură de război, cu toate că nu era război, care era delicioasă şi se topea în gură.

Toate mâncărurile se ţineau peste noapte în enorma gheţărie a fermei, unde un coleg dintre schelete, nu mai ştiu anume cine, a

115

116

alunecat pe gheaţă cu cratiţele în braţe şi le-a vărsat pe toate. No­roc că materia primă nu lipsea şi nici mâna de lucru, aşa că a trebu­it s-o luăm da capo. Asta însă n-a constituit faptul cel mai grav, ci obligaţia celui căruia îi căzuse mâncarea în gheţărie să cureţe lo­cul, scoţând şi câţiva bolovani de gheaţă care, aşa plini de sos, nu mai erau buni de nimic.

A doua zi, respectiv de Sfântul Mie, cel care umblă cu carul de foc prin Ceruri, au sosit musafirii de la laşi. Se zice că acela care lucrează la câmp în această zi va fi trăsnit din înaltul cerului. Cei dintre noi care mai rămăseserăm la practică, ne-am sustras aces­tui posibil accident, fiindcă trebuiau şi fetele, şi cei câţiva băieţi, să fim prezenţi la fermă ca să ne întâmpinăm oaspeţii.

Graţiile din camera nr. 1, în număr de trei, Magdi, Pauli şi cu mine, ne-am pus părul pe bigudiuri de cu seară, ne-am călcat toale­tele de bal şi am făcut curăţenie mare în cameră, ştiind că, după un obicei prestabilit, toate musafirele, în cazul de faţă studentele de la laşi, trebuiau să fie găzduite de noi şi de celelalte colege, Sanda, Puia şi Marietoasa, din camera alăturată.

Musafirii au sosit puţin înainte de ceasul de amiază, cam obo­siţi, şifonaţi şi mai ales transpiraţi. Nu erau mulţi la număr, vreo pai­sprezece, cincisprezece bărbaţi şi trei sau patru fete. Dar pe lângă noi, fetele erau nişte adevărate doamne. Frumos îmbrăcate, chiar dacă puţin boţite din cauza mersului îndelungat cu trenul, frumos pieptănate, permanentate şi oxigenate. Noi eram departe de-a ară­ta ca ele, chiar şi când ne-am gătit cu cele mai frumoase fuste şi bluze aflate în garderoba noastră de la Istriţa.

Totuşi n-am să uit niciodată un moment când eu pieptănându-mă la oglinda minusculă din cameră, înainte să ies la vedere şi să ajut la servit, una din ieşence, întinsă pe patul Paulichii să i se de­zumfle picioarele obosite de călătorie, mi-a spus cu drăgălăşenie: "Mulţi dintre colejii mei au să pleşe cu un of la inimă văzându-ti pe matali...!"

Domnii studenţi de la laşi s-au arătat foarte mulţumiţi de primi­re, au mâncat din toate, au băut un vin alb uşor şi slab, rezervân-du-se pentru degustarea de la Pietroasele, care avea de obicei loc după prânz, mai spre seară, şi dura până târziu în noapte. Pe noi nu ne-a lăsat Staticescu să ne ducem, iar la rugăminţile invocate a

replicat tăios: "Dumneavoastră aveţi multe de făcut aici, n-aveţi ce căuta la Pietroasele. Acolo se duc domnii stagiari cu dânşii".

Oare colegii noştri veniţi de pe plaiurile moldovene îşi mai a-duc aminte de excursia la Istriţa aşa cum îmi aduc eu aminte de ei? Cei care au plecat cu un of la inimă, dacă a fost să fie vreunul, au păstrat oare, în colecţia amintirilor de demult, imaginea acelei fete frumoase care i-a servit la masă şi le-a turnat vin în pahare?

în aceeaşi perioadă de timp, când numărul nostru era foarte redus la fermă, ne-a mai călcat o excursie interesantă. De data as­ta, excursia se prezenta bine organizată, musafirii sosind cu un au­tobuz în bună stare, iar câţiva chiar cu automobilul personal.

Era excursia A.G.I.R-ului. Iniţialele AGIR însemnau Asociaţia Generală a Inginerilor Români, care îşi avea sediul într-un bloc din Piaţa Romană. După 1948, AGIR a mai fiinţat cam doi sau trei ani în forma iniţială, apoi s-a transformat în A.S.I.T, ceea ce însemna Asociaţia Ştiinţifică a Inginerilor şi Tehnicienilor, apoi s-a transfor­mat în NIMIC, ca după 1990 să renască din propria cenuşă, rede­venind AGIR.

Vizitatorii erau în număr de 40 sau 50, aproape toţi trecuţi de o anumită vârstă, ca să nu zic babalâci sadea, supraponderali, că­runţi şi plini de importanţă. Au făcut o vizită prin toată ferma, eu că­zusem de serviciu la fabrică, şi când unul dintre ei m-a întrebat ce capacitate are cazanul în care fierbea marmelada era să mă fac de ruşine, fiindcă n-aveam nici o idee. Noroc că domnul Gârleşteanu, care se afla şi el în adunare şi se nimerise prin preajmă, a răspuns repede în locul meu, dând o cifră ce n-o mai ţin minte, dar care e posibil să nu fi fost chiar conformă cu realitatea. Dar, cum am mai spus, se non e vero e beri trovato, şi aşa am putut să ies urgent dintr-o situaţie jenantă.

S-a aşternut masa tot în sufrageria de vară, care era sub bolta de viţă, şi domnii ingineri au mâncat cu mare poftă brânză cu ceapă verde, friptură de viţel, prăjituri făcute de Pauli şi au închinat din vi­nul alb şi uşor care preceda vizita la Pietroasele.

Se pare că, acolo, adunarea se cam întrecuse cu gluma, parcă ne-a spus unul dintre stagiari, don' Baltagi-zău, şi vinurile curseseră din belşug. Odată cu ei plecase din fermă spre Pietroasele şi o plat­formă trasă de Radu, ardenezul cel cu putere multă, transportând

117

nişte butoaie goale. Don' Baltagi ne-a povestit că musafirii, după ce au ieşit din cramă, abia se ţineau pe picioare, ba unii chiar căzuseră pe jos şi a trebuit să fie trimişi la Istriţa, aruncaţi claie peste gră­madă pe platforma trasă de Radu. Bănuiesc că stagiarul nostru cel mai hâtru a vrut să ne facă să râdem şi ne-a istorisit ceva imaginar, dar, din toate astea, ceva, ceva tot a fost adevărat.

în cele câteva zile ce ne mai despărţeau de vacanţă, au înce­put în sfârşit să sosească scrisorile de la brigadă, din localitatea Săcel, acolo unde erau cantonaţi studenţii Agronomiei.

Primeam toate, de-a valma, corespondenţa, de la Mihai Ma-cici, de la Titi lordăchescu, de la Stelică Coman, de la Saşa Sadov-sky, de la Victor Bârnaure, de la Mircea David şi de la alţii. Titi ne scria rânduri care se terminau cu: "Vă salută io dân ploieşti".

într-o altă misivă de la brigadă eram rugate insistent ca toate scrisorile care au ajuns din greşeală la noi să fie trimise "andrisan-telor", într-un plic mare, pe adresa "Căminul de orfeline al Fermei Pietroşani". Nu ştiu care dintre noi a purces la îndeplinirea acestui comision, dar, în orice caz, fetele de la Pietroşani nu s-au plâns că li s-ar fi pierdut vreun rânduleţ.

Mihai Macici era cel mai prolific în genul epistolar. El ne relata cu lux de amănunte viaţa de acolo, colorat şi plastic de parcă eram şi noi de faţă. Citez mai multe paragrafe dintr-o scrisoare de vreo 20 de pagini:

"Ar fi multe de spus despre viaţa de brigadă şi îndeosebi des­pre programul pe care suntem nevoiţi să-l urmăm punct cu punct, dar mă abţin, căci... înainte de a fi un adept al moralei proletare (sic!) sunt, încă, un adept al moralei militare, care cere în numele disciplinei ascultare oarbă, indiferent dacă este vorba despre ascul­tarea unor lucruri care merită să fie ascultate sau despre o asculta­re ad absurdum... (reamintesc aici că Macici făcea parte din grupul de la Mănăstirea Dealului).

Nu ştiu care dintre amicii noştri - desigur, unul care simte la fel ca mine, însă unul care rabdă mai puţin decât mine - spunea, în timpul răgazului dintre două izbituri de târnăcop: "Măă... cine dracu ne-a pus pe noi să venim aici? De când am venit, m-am spălat de două ori şi garantez că exemplul meu a fost urmat de 90% dintre

118

colegii noştri. Şi acum, ca să scuz insalubra noastră poziţiune: sec­torul nostru este lipsit de orice fel de instalaţii de apă şi, atunci, sin­gura soluţie ar fi sau aceea de-a ne folosi de fântâna care la ora menţionată a deşteptării este înconjurată, pe o rază de câteva zeci de metri, de un întreg popor, sau să dăm fuga la râul din vale. Dar această ultimă soluţie, experimentată de câteva ori, am înlăturat-o, din motiv că deplasarea până la râu cere un efort care trebuie con­servat în vederea muncii pe şantier şi presupune un timp care poa­te fi petrecut în pat. Iar ca ultim argument (argumentul capital folosit de taica Ifrim în susţinerea tezei sale), toţi au căzut de acord că aici, mai mult decât oriunde, apa se arată a fi insuportabil de UDĂ.

Tot din aceleaşi binecuvântate motive de comoditate şi pentru economisirea unor eforturi inutile, am socotit că este lipsit de orice raţiune deprinderea de a te bărbieri. A fost înlăturat la fel prostul obicei de a-ţi face ghetele, de-a te pieptăna, de a-ţi tăia unghiile de la mâini şi de la picioare, de a-ţi aranja patul. în urma acestor spuse îţi imaginezi cam în ce fel trebuie să arătăm ca tineri brigadieri...".

Apoi, spicuiesc dintr-o altă epistolă:

"Scrisoarea ta am primit-o ieri. Mi-a fost înmânată în timp ce stăteam «la coadă», cu gamela într-o mână şi pâinea în cealaltă, ca să-mi primesc mâncarea (pe aici îi zice «potol»). Masa ni se ser­veşte într-un mod foarte original. în primul rând, înainte de-a păşi în sala de mese, trebuie să stai afară, încolonat, circa trei sferturi de oră, timp în care strigi din toţi rărunchii lozinci. Asta ca să ţi se facă poftă de mâncare. Dacă, în timp ce stai pe afară ca să-ţi vină rân­dul, la masă este o altă brigadă, atunci buna-cuviinţă brigadieră ce­re să-i urezi «poftă bună», iar lucrul acesta se face după tipic. Se proţăpeşte anume unul mai tare de bojoci în uşa sălii de mese şi zbiară către cei care mănâncă, atât cât îl ţin băierile inimii: «Aten­ţiune, băăăăăl», asta ca să-i facă să-şi ridice capetele din farfurii, iar cei de afară strigă în cor, sacadat, de trei ori: «Foa-ie ver-de şi-o a-lu-nă, Noi vă zi-cem pof-tă bu-nă" sau "Foa-ie ver-de de mo-hor, Pof-tă bu-nă fra-ti-lor.»

După ce şi-a făcut stagiul şi s-a copt suficient afară, cu capul în soare, brigada intră prin flanc, câte doi, la masă. Imediat lângă

119

uşă te ia în primire unul care îţi înmânează o lingură, ca singur şi unic tacâm, mai departe, altul îţi întinde o bucată de pâine pe care o mănânci aproape în întregime până să te vezi aşezat la masă. Ţi se dă apoi o gamelă soioasă şi ciobită şi, în fine, ajungi la cazan, unde-ţi primeşti porţia de mâncare. Tot acest pelerinaj, cu aspect de procesiune mistică, se desfăşoară pe o distanţă de aproximativ 30 de metri, atât măsoară cabana în lungul ei, şi durează vreo ju­mătate de oră.

în asemenea împrejurări mi-a fost înmânată scrisoarea ta şi, de la uşă şi până la cazanul cu ciorbă, am avut tot timpul s-o citesc. Probabil că «fixonomia» mea şi-a schimbat aspectul obişnuit, în timp ce-o devoram ca pe bucata de brânză care ni se serveşte pe şantier la ora cinci, căci, mai apoi, Duţi Drăgănescu m-a întrebat despre cauza care mă transfigurase în asemenea hal şi i-am răspuns fără şovăire că, desigur, totul se datoreşte apropiatei per­spective ce-o aveam de-a mi putea înfuleca pâinea şi ciorba, iar el m-a crezut, motivul fiind mai mult decât plauzibil...

Şi aşa mai departe, o ţinea tot aşa, ştiam şi ce mâncau, ce beau, ce visau, scrisorile constituind singura lor distracţie. S-au în­tors după 5 august, brigada 36 Agronomie, cu steagul muncii şi cu un imn compus pe potrivă.

în timp ce ei se speteau spărgând stânca muntelui cu târnăco­pul, noi continuam să ne facem de cap, ne duceam la muncă fără mare chef, veneam pe furiş mai devreme, cu aprobarea tacită a stagiarilor, fiindcă, nu ştiu de ce, domnul Staticescu lipsea mereu, era mai tot timpul la Bucureşti, mi se pare că se trata de un pietroi la ficat, iar noi rămâneam în grija lor.

Am uitat să povestesc că, în timp ce camera nr. 1 dădea repre­zentaţii cu Prinţesa Circului şi Romeo şi Julietta din Mezel, camera nr. 2, adică Marietta, Sanda şi Puia, se ocupa intens cu spiritismul.

Bineînţeles că ele ţineau în secret această originală îndeletni­cire de trecere a timpului. Percică era şi el de faţă la şedinţe, îl ad-miseseră şi pe dumnealui în conspiraţie. Camera nr. 1, adică noi, nu trebuia să ştie nimic, dar noi ştiam tot...

De mai bine de patru săptămâni, eu băteam toba la fermă şi spuneam cui voia şi cui nu voia să asculte că eu mă duc la o nuntă,

120

iar fetele din cameră ştiau că eram invitată la nunta unei bune prie­tene, pe care însă n-o cunoşteau.

Mă simţeam în culmea fericirii şi de-abia aşteptam să petrec la un astfel de eveniment; mireasa era spendidă, mirele era un ofiţer chipeş şi distins, mă simţeam şi eu în cea mai bună formă fizică, bronzată şi "aerisită" de aproape un an. Din păcate, nu aveam par­tener, dar trebuia musai să vin cu cineva, prietena mea îmi sugera­se asta, fiindcă nu voia ca invitatele ei să proptească zidurile, să nu fie ceea ce doamna Polihroniade de engleză numea wall girl, ci să aibă cu cine dansa încontinuu.

Amicii mei din Bucureşti erau absenţi, o zbughiseră care înco­tro, eram de-abia la mijlocul vacanţei, unii plecaseră la mare, alţii erau în practică profesională, toată lumea dezertase din Capitală.

Şi atunci mi-a venit o ideie năstruşnică, m-am adresat fără sfi­ală colegului meu nea Mircea. Mă gândeam că viitorul cavaler, da­că se învoia, era fost ofiţer, tatăl şi cuscrul miresei erau şi ei ofiţeri, ginerele, parcă am mai spus, aşijderea, în concluzie, nu putea să se simtă stingher în această societate.

Colegul meu Băiceanu nu s-a lăsat mult rugat, a acceptat chiar cu plăcere, şi iată-ne, puşi la patru ace, după cununia la biserică, în casa miresei, unde se ţinea petrecerea. Nea Mircea s-a simţit imediat în largul lui, toată lumea îşi închipuia că va fi viitorul meu lo­godnic, cu toate că nu dădea prea multe semne, dar, pentru salva­rea aparenţelor, mi-a acordat un număr important de dansuri, cu toate că el ar fi fost mai bucuros să danseze cu verişoara miresei. Dar ce era să facă, noblesse oblige, aşa era rolul în piesă.

Pe la miezul noapţii, mireasa s-a schimbat într-o rochie splen­didă din mătase naturală, un albastru marin cu mici punctişoare de culoarea untului, drapată pe un şold, după moda vremii, cu părul negru coafat pe-o parte şi prins cu o clamă mare de baga. Era splendidă, nu pot s-o uit cum cobora scările, de la etaj spre salon, ca o principesă. Şi-a sărutat părinţii, şi-a luat ziua bună de la toţi in­vitaţii, apoi a plecat în voiaj de nuntă.

Am plecat şi noi, nea Mircea şi cu mine, era deja ora trei dimi­neaţa, şi am străbătut în pas de voie Bucureştiul, de la un cap la altul, fără să ne doară picioarele. Pe lângă excursiile noastre pe dealuri, plimbarea din zori a fost un mizilic.

121

A doua zi, ajungând amândoi la fermă, bineînţeles că nimeni nu ştia adevăratul scop al escapadei noastre, primul care ne-a în­tâmpinat a fost domnul Gârleşteanu, care l-a apostrofat pe nea Mir-cea: "Unde umbli, domnule? A telefonat soţia de două ori după dum­neata duminică!". Bătea şaua să priceapă iapa, desigur că iapa nu puteam să fiu decât eu. Nea Mircea nu s-a arătat prea impresionat de aluzia din vorbele contabilului şi şi-a continuat drumul, mormă-ind ceva ininteligibil.

După aceea, a trebuit să treacă mult timp ca să fac demons­traţie poporului, respectiv colegilor, că între mine şi nea Mircea nu e nimic serios. Nici măcar mai puţin serios. Posibil că zvonul îl lan­sase Ion A. Ion, de la grajd, când ne văzuse pe Băiceanu şi pe mine venind de la o lucrare împreună, pe un firicel de drum din livada de pruni. Vorbeam şi râdeam amândoi, de fapt mi se pare că a fost momentul când i-am făcut colegului meu propunerea să-mi fie ca­valer de onoare la nuntă, şi era firesc să punem ţara la cale înainte de o atare aventură.

Atunci, ca niciodată, s-a adeverit vorba românească plină de înţelepciunea unui popor cu minte: "Un prost aruncă un bolovan în apă şi zece deştepţi se luptă să-l scoată".

122

Capitolul XI

în drum spre întorsura Buzăului

"Sfinte Agatonie, roagă-te la Dumnezeu pentru noi"

Utrenia la 22 august

Proiectaserăm de mult excursia pe care o aşteptam cu mare nerăbdare. Ne venise un chef teribil să ne luăm picioarele la spi­nare şi să vedem ce tărâmuri fermecate se deschid la capătul ză­rilor. Cutreierasem în lung şi-n lat toate pietroaiele de pe dealul Is-triţa, făcuserăm inventarul tuturor soiurilor de melci şi scoici care se găseau pe coaste, libere sau încastrate în calcarele oolitice, ajun­seserăm până pe culmea dealurilor, pe celălalt versant se întindea o pădure deasă, dar mai departe de acolo nu puseserăm piciorul.

Nu ştiu de unde-mi venise mie brusc, în minte, un anumit loc, un orăşel care se numea întorsura Buzăului. M-am uitat pe o hartă a regiunii şi m-a fascinat arhaicul cuvânt "întorsura", ca şi cum în spatele lui se ascundeau porţile basmului şi trecerea pe tărâmul celălalt.

Până la întorsura era drum lung, şi ca să ajungi, dacă nu voiai să mergi pe cărări cotite şi ocolite, trebuia să treci culmea muntelui Penteleu, iar perspectiva de-a explora zona Penteleului mă încân­ta grozav.

Auzisem multe poveşti despre păstoritul din vechime pe acele coclauri, erau locuri pe care le cântaseră şi Odobescu, şi Vasile Voi-culescu, născut în zonă, aşa că m-am pregătit cum se cuvine pen­tru o atare expediţie, înţeleasă, în prealabil, cu colegele de cameră. Partea cea mai importantă pentru Magdi, Pauli şi pentru mine era

123

atragerea de prozeliţi care să ne întovărăşească, să le facă plăcere să meargă cu noi şi, în acelaşi timp, să aprecieze o drumeţie în mij­locul naturii.

Din fericire, n-a trebuit să căutăm prea mult, Petrică logu s-a oferit de la început şi, în urma conciliabulelor secrete, ni s-au alătu­rat stagiarii 'don Baltagi şi Nae Ştefan. Cred că cei doi stagiari nu voiau să ne lase singure prin pădure numai cu Petrică, se simţeau răspunzători de soarta noastră, după un an de convieţuire cot la cot la fermă, şi, încheindu-li-se mandatul, de ce n-ar fi făcut şi ei o ex­cursie prin locuri neumblate?

Ne-am încropit câteva bagaje, incluzând în ele brânza noastră cea de toate zilele, marmelada de vişine cu zmeură de zile mari şi, desigur, o sticlă sau două cu vin. "Băutură să fie, mâncarea-i doar de fudulie!".

Nu mai pot să spun cu ce umplusem rucsacul meu şi ce aveau şi ceilalţi în rucsacurile lor, dar toate erau voluminoase şi grele, noroc că, pe timpul acela, eram tineri şi zdraveni şi am reuşit să le cărăm după noi pe unde ne-au dus paşii.

Am plecat în faptul zilei. Trebuia s-o luăm de dimineaţă, fiind­că ne aştepta drum lung până la Mănăstirea Ciolanu, aflată peste multe culmi de dealuri şi peste apa Nişcovului, paralelă cu apa Bu­zăului. Drumul prin pădure a fost o încântare continuă, copacii cres­cuseră mari, uneori nu se vedea cerul, desişurile păreau neumbla­te, din când în când auzeam un foşnet uşor la care ciuleam urechi­le, aşteptând să se ivească o sălbăticiune. Nu ne era frică, ştiam că nu există urşi prin împrejurimi, poate alte vieţuitoare patrupede sau o pasăre speriată de trecerea şi larma glasurilor noastre s-ar fi pu­tut să tresară în ascunzişul codrului.

După ce s-a isprăvit pădurea, am ajuns pe tăpşane cu iarbă grasă şi cu pruni semănaţi din loc în loc, nu ştiu dacă de mâna locu­itorilor sau de înaripatele care scăpau sâmburii din cioc. în calea noastră se ivea Mănăstirea Grăjdana, de maici, aşezată în satul cu acelaşi nume. Am poposit acolo, fiindcă ni se aşternuse de-a cur­mezişul potecilor şi trebuia să mâncăm de prânz.

La Mănăstirea de maici Grăjdana, ctitorii sau oamenii milostivi făcuseră în curte o fântână cu apă minunată, din care să bea toţi drumeţii obosiţi, printre care şi noi. N-am stat mult la Grăjdana, poa-

124

te o oră, cu toate că măicuţele ne rugau să rămânem până a doua zi, fiindcă, spuneau ele, au loc destul unde să ne culce. în noaptea aceea n-am poposit acolo, cu toate insistenţele, nu aveam timp să facem etape prea multe în drumul nostru către "Ţara Făgăduinţei", care era întorsura Buzăului.

Am coborât în fapt de seară de pe ultimul deal care ne des­părţea de cel dintâi popas al călătoriei noastre: Mănăstirea Ciolanu.

Dealurile căpătaseră o nuanţă violetă în lumina amurgului, po­teca părăsise pădurea şi şerpuia printr-o livadă de pomi îngrijită de mâna omului, iar jos, în vale, se ridica mănăstirea, cu turlele strălu­cind sub cele din urmă raze de soare. Eram din nou în poveste. Cum am păşit peste pragul porţilor grele de stejar, care nu se fere­caseră încă, mi s-a părut că mă întorsesem înapoi cu veacuri în ur­mă, pe vremea când umbla prin aceste coclauri doamna Neaga, soţia Voievodului Mihnea Turcitul, despre care se zice că a ctitorit aşezământul cel vechi, acum paraclisul mic din cimitir.

Am pătruns în curtea mare, care cuprindea o pajişte de iarbă cosită scurt. De jur-împrejur, căsuţele văruite în alb, cu pridvorul plin de flori, de pere, de gutui. Acestea erau chiliile preasfinţiţilor.

Ne-a întâmpinat un călugăr înalt şi gras, părintele Gherasim, cu un zâmbet până la urechi, fericit că le-au mai călcat pragul dom­nii studenţi de la Istriţa. Era de fel din judeţ, dar ne-a mărturisit că nu mai fusese la pepinieră dinainte de război, iar eu am fost surprin­să cum de nu face şi el, din când în când, câte o escapadă, ca noi. Totdeauna, în gândurile mele, am socotit că oamenii care pregetă să pornească la drumuri lungi, care stau paşnici în sălaşul lor şi nu vor să ştie ce se află dincolo de zările cuprinse cu ochiul sunt nişte nefericiţi. Târziu mi-am dat seama că m-am înşelat amarnic. Nu dânşii sunt nefericiţii, ci aceia asemenea mie, care nu-şi găsesc lo­cul nicăieri şi cărora nu le mai ajunge pământul şi umblă năuci după ţara în care nu ajung niciodată!

Părintele Gherasim l-a strigat pe un călugăr tânăr, care nu pur­ta încă rasa neagră, şi i-a poruncit cu glas blând să ne ducă la ca­mera unde aveam să rămânem peste noapte, ca să ne lăsăm desa­gii. Camera era destul de mare, acum nu mai ştiu exact dacă mai e în picioare, semăna oarecum cu o cameră de oaspeţi, dar n-avea atâtea paturi câte ne trebuiau nouă.

125

Din cauza aceasta, Nae Ştefan, Baltagi şi Petrică logu au dor­mit pe jos, iar eu le-am dat velinţa de lână albă, de care nu mă des­părţeam niciodată în excursii.

Se înţelege că nu ne-am dus imediat la culcare, seara era fru­moasă şi caldă, ascultam tăcerile din jur, pădurea nu şoptea, fiind­că nu butea nici un firicel de vânt. în mijlocul curţii creştea un ste­jar înalt cu coroana stufoasă şi, la un moment dat, am auzit o cucu­vea ţipând cu glasul ei ascuţit, prevestitor de rele. M-am uitat cu teamă la călugărul care ne întâmpinase şi acum ne călăuzea spre trapeză, unde avea să ne pună nişte bucate dinainte, şi el, price­pând ce gânduri îmi treceau prin minte, mi-a spus zâmbind: "Nu vă speriaţi de pasărea asta, de multă vreme are cuibul în hornul de pe atelierul mecanic. Dacă ar fi să ne luăm după eresuri, am fi murit cu toţii până acum. Când i se năzare ei, vine şi cântă şi pe turla bise­ricii mari, de crezi că e în stejarul din curte, dar nu e. Eu bănuiesc mai degrabă că se bucură că aţi venit pe la noi şi de-aia cântă".

Am intrat în sala de mese, căreia la mănăstire, îi zice trapeză. De jur-împrejur, pe pereţi erau zugrăvite scene cu sfinţi şi cu îngeri, în culori calde - portocaliu, maro şi parcă roşu. Trapeza n-avea de­cât două mese lungi, cu câte o bancă de-o parte şi de alta, cioplită într-un singur trunchi de copac. Ne-am aşezat la o masă, s-a aşe­zat şi Sfinţia Sa în capul mesei, ca să poată astfel să ne vadă pe toţi şi să stea de vorbă. Era mereu zâmbitor şi vesel şi am realizat că se bucura cu adevărat de sosirea noastră. A dat zvon de glas spre cuhnii, rugând pe bucătar să-şi trimită ajutorul cu mămăliga caldă, dacă e gata, şi cu un castron de ciorbă de cartofi şi bureţi.

Pe tânărul novice îl chema Costică, încă nu era confirmat întru călugărie, aşa ca şi celălalt, şi când a apărut cu mămăliga pe talerul de lemn, am rămas toate fetele interzise. Nici chiar morarul de la Clondiru, unde fusesem să macin porumbul fermei, nu suporta comparaţie cu această apariţie neaşteptată căruia îi zicea Costică, dar care în schimnicie avea să ia numele de Antohie. Sunt mulţi ani de atunci, gusturile în lume au mai evoluat, dar cred că nici până a-tunci, nici după aceea n-am văzut bărbat mai frumos decât el. Avea o fineţe în înfăţişare şi trăsături delicate, dar bărbăteşti, iar ce ne-a uimit mai mult a fost părul lung, revărsat pe umeri în inele, de cu­loare castaniu deschis.

126

Dacă un pictor iscusit i-ar fi prins chipul în penel, cred că ar fi fost cel mai reuşit dintre Apostolii Domnului, şi anume Apostolul loan, cel pe care-l iubea Domnul şi care, la Cina Cea de Taină, a-dormise, cu capul lui frumos şi zulufat, pe pieptul Mântuitorului.

Toate fetele căzuseră în oala cu extaz, uitaseră să mănânce, fiindcă nu-şi puteau lua ochii de la el. Minunea minunilor, totul era mai mult decât o minune.

Ne-am culcat după ora nouă seara, dar n-am dormit mai mult de două ore, după ce tăifăsuiserăm îndelung. La ora douăspre­zece, a bătut toaca pentru slujba de la miezul nopţii şi ne-am dus şi noi în biserică. De fapt, la slujbă nu ne-am înfăţişat decât Paula şi cu mine, însoţite de Petrică, băiat evlavios. Ca să mărturisim ade­vărul, dorinţa noastră cea mai vie pentru care ne-am sculat aproa­pe de primul cântat al cocoşilor a fost să-l mai vedem o dată pe Costică, înainte de-a părăsi mănăstirea. Şi bineînţeles că l-am vă­zut, în biserică nu erau mulţi slujitori ai celor sfinte, noaptea se fă­cea cu rândul la slujbă, dar Costică nu lipsea, citea din ceaslov în strană şi, fiindcă se serba ziua Sfântului Agatonie, în rugăciunea lui cântată apărea mereu o invocaţie: "Sfinte Agatonie, roagă-te la Dumnezeu pentru noi".

L-am ţinut minte mult timp pe acest Sfânt Agatonie, de care nici nu auzisem până atunci şi care, cu toate că nu-i dădeam aten­ţie decât prin faptul că mulţi ani după aceea mi l-a amintit pe Cos­tică, a fost îndurător faţă de mine şi m-a iertat, fiindcă, exact de chiar ziua lui, mi-a trimis în dar o fată frumoasă şi cuminte, pe care am botezat-o însă Maria-Elena, şi nu Maria-Agatonia, cum ar fi tre­buit.

A doua zi când am ieşit din cameră, ne-a întâmpinat tot călu­gărul acela rotofei, simpatic şi veşnic zâmbitor şi ne-a poftit la ma­să. L-am refuzat delicat, fiindcă trebuia să ne vedem de drum, să trecem dealul în Valea Buzăului, ca să luăm trenul şi să mâncăm prima masă a zilei pe unde ar fi dat Dumnezeu.

"Nu vă grăbiţi, ne spuse Sfinţia Sa, trenul la Nehoiu trece abia după prânz, acum s-a dus de mult cel de dimineaţă. Până atunci, vă conduc să vă arăt biserica, pe urmă urcaţi la Schitul Cetăţuia, care ţine tot de noi, şi de acolo, pe o potecă prin pădure, coborâţi în gară la Vipereşti."

127

l-am ascultat sfatul şi ne-am dus mai întâi în paraclisul mănăs­tirii. Biserica mică e zidită, după o legendă, de Doamna Neaga, so­ţia lui Mihnea Vodă Turcitul, cum am mai spus, dar cercetările re­cente atestă că a fost ridicată tot cam pe acea vreme, însă de un anume Dumitru Ciolanu, care avea în stăpânire şi dealul unde şi-a durat ctitoria. Mai apar şi boierii Soreşti, din comuna Verneşti, de pe Valea Buzăului, ca asociaţi la ridicarea sfântului lăcaş. în jurul aces­tui mic aşezământ e un cimitir cu cruci mărunte, unde au fost îngro­paţi, generaţii după generaţii, cei care au vieţuit în mănăstire, iar o perdea de brazi înalţi străjuieşte la căpătâiul lor, pe latura dinspre deal.

Biserica mare a mănăstirii e ctitorită de episcopul Chesarie în secolul al XlX-lea, dar pe vremea când am vizitat-o noi, nu ştiu da­că ni s-a spus - sau poate n-am reţinut - că o parte dintre icoanele împărăteşti au fost pictate în 1866 de maestrul Gh. Tattarescu.

Am urcat la schitul căruia i se spune Cetăţuia, clădit pe o ve­che vatră dacică, în vârf de deal. Aici, într-o căsuţă, locuia un călu­găr care se gospodărea singur în pustnicia lui. Ne-a văzut de de­parte cum urcam pe potecuţă, a venit în întâmpinare şi ne-a poftit în casa care era de-o curăţenie exemplară. Noi ne-am scos merin­dele, el a scos un clondir de ţuică şi ne-a cinstit cu băutură măsu­rată, fiindcă înaintea noastră aveam drum lung de făcut.

Ne-a povestit printre altele, că iarna, când şuieră vântul şi nin­ge tare, îl năpădesc nămeţii şi, câteodată, nu poate să iasă din ca­să câte o săptămână. Ne-a mai spus că vara trăiesc doi şerpi sub duşumeaua casei lui, care-i mai ţin de urât, şi mai vine păsăretul cerului, din când în când, şi-l hrăneşte şi el cu ce are. Apoi ne-a ară­tat bisericuţa de piatră, ctitorită, după cum am relatat mai sus, tot cam pe la 1880. Ctitorul de seamă a fost domnitorul Carol I, înainte să-şi ia titlul de rege.

Chipul domnitorului a fost zugrăvit de pictorul Tattarescu pe pereţii pronaosului, la locul obişnuit al ctitorilor, adică de-o parte sau de alta a uşilor de la intrare. Pictura e splendidă, în culori miri­fice. Din păcate, nu ştiu cine a crezut că face o faptă demnă de toa­tă lauda când a scrijelit ochii suveranului. Indiferent ce scop a ur­mărit prin acest gest necugetat, eu gândesc că a fost ori nebun, ori, mai degrabă, prost făcut grămadă.

128

Din vârful dealului Cetăţuia, se vede toată Valea Buzăului, pâ­nă hăt departe, şi au fost înţelepţi străbunii străbunilor noştri, Dacii cei viteji, când au ridicat aici un post de observaţie permanent.

Excursia noastră din acea vară, dar mai ales "momentul Ciola-nu", am aşternut-o pe hârtie, la foarte puţină vreme după întoarce­re, într-o schiţă care n-a văzut niciodată lumina tiparului. Spicuiesc câteva pasaje care mă transpun în atmosfera de atunci, ceea ce le-aş dori şi celor ce citesc aceste rânduri, fiindcă timpul acela nu mai seamănă cu timpul de-acu', s-a dus ca să nu se mai întoarcă:

Septembrie 1947 Afară, înaltul seninului părea de sticlă străvezie şi albastrul

verzui al zării lumina coama dealurilor îndepărtate. Codrii dimpreju-rul sfântului lăcaş vuiau în limba lor neînţeleasă peste văile boltite cu pereţi de stâncă şi, desigur că, odinioară haiducii ocoleau la cea­surile acestea târzii drumurile bătute de cărăuşii şi poterele împără­ţiei, pierzându-se pe potecile umblate numai de ei, urmând calea fi­relor de apă şi aciuându-se în văgăunile adânci de peste râpele Penteleului.

Bang, bang, bang, răsună prelung şi dulce glasul Domnului în clopotul de la schit. Pe înserat, trei drumeţi obosiţi au bătut la porţile ferecate ale mănăstirii.

Le-a deschis părintele Gherasim care, în tinereţile sale, fusese haiduc, jefui se curţile boiereşti de la un capăt la celălalt al Ţării Ro­mâneşti. Când începuseră să-i mijească pe sub căciula neagră de oaie primele fire albe, şi-şi simţise şalele ţepene în şa, bătuse şi el cu mânerul hangerului la porţile mănăstirii şi rămăsese aici să se roage de iertarea păcatelor celor multe.

Geamurile trapezei în care îmbucau Preasfinţiile Lor răspun­deau spre miazăzi şi soarele se strecura sfios toată ziua, dar nu răzbea decât prea puţin, fiindcă ferestrele erau înguste, strecurate în zidul gros ca de cetate.

Mirosea a bucate scoase de curând de pe vatră, a ciorbă de varză dulce şi a mămăliguţă aburită în ceaun. Pe pereţi, câţiva sfinţi zugrăviţi de o mână pricepută îmbătrâniseră odată cu vieţuitorii acestui lăcaş. Timpul le afumase bărbile şi gurile cu buzele pungite,

129

le ştersese luminile ochilor cu priviri albastre. îi gârbovise de şale, aplecându-i spre masă, ca şi cum ar fi vrut şi ei să întingă cu codrul de mămăligă în blidele cu ciorbă de varză dulce acrită cu zeama poamelor sălbatice...

Când intrară drumeţii cei întârziaţi, Sfinţiile Lor tresăriră, trupu­rile zugrăvite pe pereţi parcă se îndreptară din şale, iar chipul lui lisus în Cina Cea de Taină prinse a zâmbi îngăduitor...

...deodată, cu o sutană cafenie suflecată la brâu, în pragul tra­pezei se ivi o arătare: fată sau fecior? Aducea pe un fund de lemn înnegrit trei străchini smălţuite, pline ochi cu o zeamă tulburie, trei linguri de lemn şi trei codri de mămăligă vârtoasă...

Era slujba de la miezul nopţii, iar glasul lui se ridica, dulce şi cald, deasupra ferestrelor albăstrui, deasupra catapetesme'! unde vegheau icoanele, sus, tot mai sus, spre bolţile cereştilor lăcaşuri. Steluţa uită să-şi facă semnul crucii.

...poate că de dragul lui ar fi păcătuit cu gândul şi Sfintele Mu-ceniţe cu trupuri neprihănite şi privirea curată, care se uitau la el în fiecare noapte de taină, la sfânta slujbă, dar nu puteau să coboare din perete, fiindcă erau zidite acolo, ca nevasta Meşterului Manole. Feţele lor palide începuseră să se şteargă, iar gura lor tăcea de-o veşnicie...

...Sfinte Agatonie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi...

...şi Steluţa nu putea să-l întrebe de ce s-a rătăcit printre moş­negii cu bărbi până la călcâie şi buze supte de rugăciuni, nici dacă dăinuia la mănăstire de mult sau de puţin timp, nici dacă avea să mai rămână, nici dacă avea să plece în lume, pe urma paşilor lui lisus... Nu ştia nici numele pe care i-l dăduse Domnul.

"...rămâi cu bine...", vru să-i spună "părinte", dar îşi aminti că nu purta încă sutana călugărilor. Totuşi, se aplecă deodată, grăbită ca să n-o apuce sfiala, şi-i prinse în palmă degetele reci ca să-i sărute mâna. El şi-o feri într-o parte, neîngăduindu-i acest lucru, iar pentru prima oară păru că zâmbeşte, încreţindu-şi umbra mustăţilor arămii.

" ..umblă sănătoasă matale, dacă o vrea Domnul, ne-om mai întâlni în viaţa asta..." apoi coborî cărarea cu paşi rari, dar neşovăi-

130

tori, spre chilia lui. Steluţa rămase neclintită în pragul arhondaricu­lui, privind după el ca după o nălucă...

— # — Nuvela mea de tinereţe n-are o valoare literară importantă,

poate nici nu are vreo valoare, dar unele dintre descrieri şi atmosfe­ra creată mi-au împrospătat amintirile acestei prime întâlniri cu lo­curile şi cu oamenii de-atunci.

E de la sine înţeles că părintele Gherasim, care ne-a primit în poarta mănăstirii, n-a visat niciodată în viaţa lui să fie haiduc sau tâlhar de drumul mare. El era un călugăr cumsecade, cu zâmbetul vesel şi privirea vioaie, care, pe lângă îndatoririle de închinător la mănăstire, avea grijă ca vara de timpuriu să arvunească struguri pe la gospodarii cunoscuţi din sate, ca să facă vinul pe care aveau să-I bea peste an el şi fraţii lui. Era desemnat, de asemenea, să-i pri­mească pe străinii ce le călcau pragul cu inimă curată şi-i însoţea să vadă aşezămintele. Când i se ura cu singurătatea, în nopţile lungi de iarnă, lua ceasloavele cele mari şi vechi şi citea din Vieţile Sfinţilor.

— # — Revenind la personajele din nuvela mea, cei trei pribegi erau

nişte haiduci, fugiţi din faţa poterelor domneşti împreună cu sora lor, care voiau să treacă în Ţara Ungurească. Mai povestesc eu a-colo despre multe altele, nu are rost să le mai expun aici, dar, din păcate, scrierea a rămas neterminată din lipsă de timp şi fiindcă nu mă hotărâm asupra lui Costică, dacă soarta l-a mânat să se facă şi el haiduc sau a rămas la mănăstire. Voiam un sfârşit trist, sfâşietor de trist, care să-i facă pe potenţialii cititori să rămână cu sufletul greu multă vreme după lectură, dar cum la un moment dat mă pără­sise inspiraţia, am lăsat-o baltă...

— # — M-am întors din nou la Ciolanu, după ce trecuseră peste mine

ani, iar peste mănăstire vicisitudinile regimului în funcţie. Acum, lu­crurile se mai liniştiseră şi aşezămintele erau în curs de renovare. Trapeza se mutase într-o clădire mai nouă, şi în locul celei vechi se înfiinţase un mic muzeu.

Am stat o săptămână acolo, împreună cu "bărbatul meu perso­nal" (vorba lui Magdi), şi am avut timp destul ca să cotelesc prin toate ungherele şi să intru din nou în povestea pe care o lăsasem

131

aici cu multă vreme în urmă. Am intrat în multe camere, cercetând acareturile încremenite de zeci de ani, fiindcă de zeci de ani nimeni nu le clintise din loc. Icoane de pe pereţi, scrise cu litere cirilice, străjuiau tăcerile odăilor. Erau preşuri înflorate, aşternute pe pode­lele de scânduri şi pe paturile de lemn cu saltele de paie, ţesute cu un secol înainte, laviţe acoperite cu poclăzi şi cărţi vechi, stivuite pe poliţe mai vechi decât ele. Trăiam în celălalt veac şi voiam să mă transpun în atmosfera timpului.

Călugărul care meşterea, reparând tot utilajul din mănăstire, deci era mecanic, avea o vorbă şugubeaţă şi ne ţinea seara de po­veşti. Odată mi-a arătat atelierul lui în care se găseau scule, felina­re şi alte acareturi de aproape o sută de ani.

în locul părintelui Gherasim, cel rotofei şi zâmbăreţ, care se mutase de mult în cimitirul paraclisului, ne-a condus prin mănăstire părintele Evghenie, înalt, cu ochii de culoarea cerului senin şi cu o barbă de sfânt bizantin. L-am întrebat de Costică. îl găsise încă la venirea lui în schimnicie, dar era de părere că nu avea chemare spre viaţa monahală. N-a mai apucat să se călugărească, a plecat ca toţi cei tineri alungaţi din mănăstiri, prin 1956-'58, şi ultima dată când eu am auzit de el, tot de la părintele Evghenie, se angajase contabil la o gospodărie colectivă, într-o comună din Oltenia natală.

Am mai venit şi în alte daţi, în căutarea amintirilor şi atraşi de farmecul locurilor. Acum, în cimitir, pe lângă părintele Gherasim cel rotofei şi zâmbitor, dormea şi părintele de la atelierul mecanic, mu­tat din viaţă în urma unui accident petrecut stupid, fiindcă nu-i veni­se încă sorocul după numărul anilor. Aici mai dormeau şi alţii cu ca­re stătusem la masă în trapeză.

într-o vară, când ne-am reîntors călcând pe urma paşilor de o-dinioară, se inaugurase Tabăra de sculptură de la Măgura. Aşa o botezase nu ştiu cine, după numele unui sat fără istorie, din Valea Buzăului.

Tabăra ar fi trebuit să fie numită Poiana cu Statui de pe Dealul Ciolanu, nu ştiu ce era inadvertent în acest titlu, şi ar fi redat natu­ra monumentului în sine şi, în acelaşi timp, zona geografică, ceva mai exact. Desigur că tot un firoscos a găsit cu cale să evite cuvân­tul Ciolan, ca inestetic sau poate prea sugestiv, cu toate că, de sute de ani, stăpânii dealurilor au intrat în istorie cu acest nume al lor.

132

Nu m-ar fi interesat câtuşi de puţin această tendinţă a autori­tăţilor în materie de mistificări de nume, cum am mai amintit într-un alt capitol, dar s-au făcut confuzii regretabile şi, nu de puţine ori, cei porniţi să vadă tabăra de sculptură s-au întors din excursie nemul­ţumiţi, ba chiar supăraţi de-a binelea, fiindcă "grupul statuar" pe ca-re-l văzuseră la Măgura sau în apropierea comunei era, în realitate, o cişmea din marginea şoselei Buzău-Nehoiu. De unde să ştie bieţii oameni că Poiana cu Statui se află la nouă kilometri depărtare de drumul judeţean, sus pe deal, în pădure, dar că accesul este uşor şi merită să fie văzută de iubitorii de artă?

Cu Ciolan sau fără Ciolan, studenţii de la Belle Arte din tabără erau bine instalaţi în arhondaric, în două camere frumoase şi bine înzestrate cu mobile rustice şi cu scoarţe. Iar pentru că nu avea chiar toată lumea loc acolo, o parte dintre ei dormeau în camerele de pe pălimarul unde dormeam şi noi, cele rămase neschimbate de ani şi ani.

Cu acea ocazie, i-am cunoscut pe mai mulţi: pe regretatul sculptor Apostu, pe Buculei, ajuns o personalitate în lumea artistică, şi pe alţii, de care însă nu-mi mai amintesc.

Fiecare dintre artişti îşi executa tema într-o poiană deschisă, în spatele mănăstirii unde, cu douăzeci de ani mai înainte, păşteau oile şi vacile călugărilor, care acum erau reduse la cea mai simplă expresie. Poiana se întindea pe o suprafaţă mare şi, din loc în loc, pe lângă grupuri de tufe dese creşteau arbori de corn, din aceeaşi familie cu măslinul, ale căror trunchiuri, spre bătrâneţe, se răsucesc ca şi cum cineva i-ar fi înşurubat.

Blocurile de calcar erau aduse dintr-o carieră apropiată, carie­ra de la Ciuta, aflată cam tot pe Dealul Ciolanu. Se tocmiseră pie­trari care ştiau ce să aleagă şi, uneori, sculptorii îi angajau să-i ajute să cioplească partea care trebuia îndepărtată.

în anul acela, majoritatea sculptorilor erau bărbaţi, nu-mi aduc aminte decât de o singură sculptoriţă, apoi, din anul următor, au a-părut şi ele, din ce în ce mai numeroase. Tabăra de la Măgura a funcţionat aproximativ şaisprezece ani după ce a fost inaugurată. în fiecare an se îmbogăţea cu noi compoziţii, iar mănăstirea adăuga noi construcţii în locul celor vechi şi astfel, încetul cu încetul, pustie­tatea de veacuri se popula cu "turişti".

133

în afara zidurilor mănăstirii, în nişte poieni odinioară pline de margarete şi de tufe de măceşi, se făcuse un parking, un bufet cu băuturi spirtoase, şi se frigeau mititei.

Ultima dată când am urcat la Cetăţuie am găsit alt călugăr, tot atât de binevoitor ca şi cel de demult, dar şerpii se stârpiseră, păsă­retul couorâse mai în vale, să se înfrupte de la "Bufet", iar singura­ticul locuitor al acestor înălţimi era necăjit că i se uscaseră aproape toţi brazii pe care îi plantase cu un an înainte. Lucrul cel mai impor­tant pe care l-am aflat e că el ştia cine şi din ce sat era cel care sco­sese ochii domnitorului român zugrăvit pe peretele din bisericuţa de piatră. Nu mi-a spus mai mult, nici nu l-am întrebat atunci, dar când am mai venit încă o dată, ca la o Mecca ascunsă în sufletul meu, sihastrul de la Cetăţuia plecase pe drumul fără întoarcere ducând taina cu el.

Dar toate astea s-au întâmplat înşiruindu-se pe mulţi ani după, iar povestirea mea trebuie să se întoarcă la punctul de unde ple­casem în excursie Magdi, Pauli şi cu mine, însoţite de "scheletul" Petrică şi de cei doi stagiari din anul V.

Am coborât de la Cetăţuie prin pădure, apoi pe o potecă a-bruptă, străbătând desişuri de cătină şi de porumbar. Don' Baltagi a vrut să facă pe interesantul şi a părăsit cărarea bine definită, a luat-o pe o scurtătură "lunga", afundându-se în hăţişuri. Era să se piardă, nu l-am găsit jos, în vale, la drumul mare, unde ieşiserăm noi. L-am strigat de ne usturau gâtlejurile, Ştefan l-a fluierat înde­lung şi, în sfârşit, într-un târziu, a catadixit să apară, la o bună dis­tanţă de locul unde-l aşteptam, plin de scaieţi şi cu un crac al panta­lonului sfâşiat în mărăcini.

Am ajuns în gară la Vipereşti, trenul însă a întârziat, ca de obi­cei. Când, în sfârşit, a sosit, am urcat cu maldărul de rucsacuri du­pă noi, care, deşi mâncaserăm din alimente, nu ştiu cum, dar rămă­seseră la fel de burduşite.

N-am mers nici un sfert de oră şi trenul s-a oprit în câmp, de fapt nu era chiar câmp, linia ferată urmăreşte firul Văii Buzăului, iar de-o parte şi de cealaltă se ridică dealuri din ce în ce mai înalte. Toată lumea se întreba ce s-a întâmplat, bineînţeles şi noi, don' Bal­tagi, mişcător ca întotdeauna, s-a dat jos să vadă ce survenise în

134

program şi s-a întors cu vestea că locomotiva călcase o vacă şi e - ' rau aşteptaţi jandarmii, care să "dreseze" un proces-verbal. Proba­bil că jandarmii au venit destul de repede, n-am stat pe loc mai mult de o jumătate de ceas şi am plecat din nou.

După vreo patru ore de călătorie, tronca, tronca, şi opriri la toa­te crâşmele din drum, am ajuns la Nehoiu. Aici se termina traseul trenului de călători, şi ca să urcăm pe masivul Penteleu, trebuia să luăm un tren de munte, o mocăniţă, cum îi mai zicea pe-atunci, care să ne transporte până la Gura Teghii, ultima haltă, de unde începea drumul cu piciorul.

Mocăniţa nu avea vagoane de pasageri sau poate avea, dar nouă ni s-a îngăduit să ne instalăm cu toate bagajele pe una dintre platforme, care mergea neîncărcată la terminus.

Trenuletul ţinea Valea Basca Mare, un râuleţ semitorential, ca-re împreună cu Basca Mică, de cealaltă parte a Muntelui Penteleu, se unesc în amonte de localitatea Nehoiu, apoi se varsă în Buzău.

Am aşteptat aproape până pe-nserat ca să plecăm în aventu­ra noastră nocturnă. Era întuneric când am pornit şi destul de ră­coare. De aceea, ne-am învelit cu tot ce am găsit la îndemână, Mag-da şi cu mine am beneficiat de velinţa mea albă, i-am lăsat şi lui Pa­uli un colţ, Baltagi şi Ştefan s-au înfăşurat în nişte pulovere de re­zervă, trăgându-şi mânecile pe picioare, şi aşa am adormit cu toţii.

Bineînţeles că somnul nostru n-a fost un somn tihnit şi neîntre­rupt. Din când în când îmi ridicam pleoapele, şi prin faţa ochilor mei somnoroşi treceau siluetele negre ale brazilor şi peretele de stâncă albă care mărginea îngusta cale ferată, fiindcă drumul fusese săpat în muntele abrupt. Luna plină se oglindea în undele Bâstii Mari care alergau zglobii şi zgomotoase printre pietrele albiei. în răstimpuri, u-nul dintre noi se mişca, îşi întindea oasele amorţite de acest pat im­provizat care era platforma vagonului şi, apoi, adormea la loc...

Aşa am ajuns la Gura Teghii, când începea să se crape de zi­uă, cel mai răcoros moment al zilei. Ne-am coborât semianchilo-zaţi de frig şi de inconfortabila poziţie în care ne petrecuserăm noaptea. în faţa noastră, într-un luminiş, se deschidea un imens şantier, un furnicar de lume şi utilaje. Era campamentul societăţii

m Sovrom-Lemn sau Sovrom-Codru, care exploata materialul din re­giune.

135

Am ocolit şantierul pe o potecă şi am intrat în desişul pădurii. Nu ştiu unde se situau parchetele exploatate, dar în drumul nostru codrul era falnic, brazii înalţi şi drepţi se ridicau spre culmile cerului şi razele soarelui se infiltrau printre crengi curgând într-o ploaie de picături luminoase.

Nu ştiu cine ne-a speriat că s-ar putea să întâlnim urşi în dru­mul nostru, dar Penteleul, la vremea aceea, era un munte plin de turme de vite şi de oi, se păşuna intens, aşa că eu cred că flintele ciobanilor şi dulăii de la stână îi speriaseră de mult pe urşii ce-şi luaseră tălpăşiţa, trecând culmile de cealaltă parte, spre Covasna, în Transilvania.

Drumul avea un oarecare marcaj, mai mult ghicit, fiindcă în multe locuri se ştersese de intemperii şi de vechime. Dar am nime­rit Penteleul şi noi, aşa cum nimerise orbul Brăila, şi ne-am aşezat pe un tăpşan, înainte de-a urca spre vârf, să mâncăm zdravăn din merinde ca să mai prindem putere.

Vârful Penteleu are plantat pe el o baliză, aşa, ca toate înălţim­ile, şi un pietroi, de fapt o bornă topografică, pe care scrie Cota 1775. Nu este un munte prea înalt, însă printre cei care-l înconjoa­ră, înălţimea lui o depăşeşte pe a celorlalţi.

Cât ne-am potolit foamea, pe un tăpşan plin de iarbă parfuma­tă, am auzit tot timpul tălăngile turmelor şi chiar am văzut mioare păscând pe unul din versanţi. Pădurea se rărise, în locul ei, păşuni întinse se desfăşurau cât vedeai cu ochii. Câteva sute de metri mai jos, peste cumpăna apelor, am întâlnit o stână şi nişte ciobani ospi­talieri, care ne-au dat în traistă caş şi urdă. Ne-au şi îmbiat să rămâ­nem peste noapte, cum făcuseră şi alţii înaintea noastră, aşa se pă­rea, dar noi eram grăbiţi să ajungem pe seară la Brebu şi, de-acolo, să ne continuăm drumul spre întorsura Buzăului.

Când le-am spus ciobanilor ce intenţii de drumeţie aveam, ei s-au uitat cam lung, mai ales la noi, fetele, şi au clătinat din cap: "E departe rău pe-acolo până treceţi în Ardeal. E o şosea pe care cir­culă numai camioanele cu lemne, dacă circulă, locurile sunt sălbati­ce, mai ales până la satul Crasna. Pe urmă se mai limpezeşte. Noi am zice să nu vă duceţi".

Am coborât totuşi în Brebu, o aşezare de tăietori de lemne, atestată din vechime. După ce am plecat de la stână, Nae Ştefan

136

şi Baltagi ne-au anunţat ca ei nu mai pot continua excursia şi se întorc la Gura Teghii să ia mocăniţa pentru ca să ajungă în cel mai scurt timp la fermă.

Ce să mai facem noi singuri pe munte, trei fete şi un bărbat dintre scheletele vesele, cu toate că Petrică practicase boxul la cat­egoria "pană". Ne-am luat rămas bun, destul de descurajaţi şi unii, şi alţii, dar mai ales eu, care nu mai vedeam cum am fi putut să a-jungem în împărăţia cea necunoscută a Zânelor, care era întorsu-ra Buzăului. îmi intrase în cap una şi bună, nu voiam să renunţ la idee, dar după ce am coborât la Brebu şi am găsit, în urma multor căutări şi ciocăniri pe la porţile oamenilor, o babă care să ne găzdu­iască, ne-am întors şi noi la Nehoiu, de data asta ziua, cu mocăniţa, admirând perspectiva sălbatică a văii Bascei Mici, în lumina de soa­re a nămiezii mari.

Am avut un mare noroc, am fost printre ultimii excursionişti care au circulat cu micuţul tren forestier pe acele locuri. în anul ur­mător parcă, o viitură de-o amploare nebănuită a cărat şinele de fier la vale sau le-a prăvălit în apele învolburate ale Bascei Mari. Era şi normal, Sovromu! despădurise prin tăiere parchete mari de copaci, şi versanţii rămăseseră fără apărare în calea ploilor şi a ză­pezilor. De-atunci, minusculul drum de fier nu s-a mai refăcut şi mo­căniţa a dispărut cu desăvârşire.

După trei ani, tot la îndemnul meu, fiindcă făcusem o fixaţie în creier, am plecat din nou în expediţie, de data asta pe Ciucaş, şi de-aici am hotărât să coborâm la întorsură, drumul fiind mult mai scurt. Am rătăcit o zi întreagă pe poteci nemarcate, pe drumuri aproape neumblate, căutând o linie dezafectată de mocăniţa care, pare-se, era drumul cel mai scurt, dar ne-a făcut să ocolim imens. Pe seară am ajuns la Vama Buzăului, în Ardeal, orăşel cu case cochete şi cu oameni înstăriţi.

Din păcate, cum ardelenii nu excelează printr-o ospitaliate ieşi­tă din comun, ca să oblojească pe lângă casă o ceată de tineri ară­tând ca vai de lume, după o grămadă de kilometri făcuţi pe jos, tre­buia să prezentăm garanţii morale şi materiale mari. Cum n-aveam nici de unele, nici de altele, ne-am resemnat şi ne-am dus la gară să aşteptăm trenul care pleca pe la cinci dimineaţa cu muncitorii la Braşov.

137

D e fap t , a t u n c i , B r a ş o v u l n u s e m a i c h e m a d e v r e o d o u ă s ă p ­t ă m â n i B raşov , ci f u s e s e r e b o t e z a t r e c e n t ş i c ă p ă t a s e n u m e l e d e " O r a ş u l S ta l i n " .

P â n ă la p l e c a r e a ga rn i t u r i i , a p r o a p e d e z o r i , n e - a m ins ta la t p e j o s , p e n iş te r o n d u r i d e f lor i d i n f a ţ a c lăd i r i i s ta ţ i e i d e c a l e f e r a t ă , n e ­a m în făşu ra t în ţ o a l e l e pe c a r e le a v e a m şi a m î n c e r c a t să a d o r m i m .

A m aţ ip i t p u ţ i n şi î n r ă s t i m p u r i . O a m e n i i c a r e p l e c a u c u t r e n u l , s o s e a u c u m u l t e o r e î n a i n t e la g a r ă , e r a u n d u - t e - v i n o n e c o n t e n i t , iar la u n m o m e n t da t , î n s o m n , a m a u z i t u n g l a s d e b a b ă c a r e s e t â n g u i a p r in î n t u n e r i c : " la u i t e şi p e t iner i i e ş t i a c a r e - ş i m ă n â n c ă p l ă ­m â n i i p e p ă m â n t u l is ta u m e d " . î m i p a r e r ă u c ă n - a m p u t u t s -o v ă d la f a ţ ă , p o a t e n u e r a b a b ă d e c â t la v o c e , d a r a c e a v o c e m i - a s t ă ru i t î n a m i n t i r e p â n ă în z i l e le d e - a c u m . R a t a s e m ş i d e a s t ă d a t ă î n t â l n i ­r e a c u î n t o r s u r a B u z ă u l u i !

D u p ă alţ i mu l ţ i a n i , a m a j u n s c u " s o ţ u l m e u p e r s o n a l " , c u m a ş i ­n a , î n o r a ş u l m u l t v i sa t , d a r n u m a i în t r e c e r e ş i f ă r ă i n t e n ţ i a d e - a v i ­z i t a c e v a . To tuş i , m - a m u i ta t p e s t e to t , a m f os t f o a r t e a t e n t ă , n u m i -a s c ă p a t n im ic , dar . . . a m r ă m a s p r o f u n d d e z a m ă g i t ă . A s t a e r a i n e ­g a l a b i l a l oca l i t a te î n t o r s u r a B u z ă u l u i ? !

M ă b u c u r c ă , în d e c u r s u l an i lo r , D u m n e z e u m i - a î n c h i s d r u ­m u r i l e ca n u c u m v a s ă a j u n g la a c e a p o a r t ă d e u n d e , d u p ă p ă r e r i l e m e l e , i n t r a m în ţ a r a poveş t i l o r . C o l e g i i p e c a r e i -aş f i c ă r a t a p r o a p e c u f o r ţ a d u p ă m i n e , p e u n d r u m a tâ t d e l u n g şi d e a n e v o i o s la c a p ă ­tu l c ă r u i a n u e r a N I M I C , m-a r f i f ă c u t d e - a d e v ă r a t e l e a " O s " , a ş a c u m e r a să p ă ţ e s c la l ocu l c u " S u p e r b " d i n S ă r a t a M o n t e o r u .

î n t o r s u r a B u z ă u l u i e o c o m u n ă c u r ă ţ i c ă , p l i nă d e m e r i ş i p r u n i , c u c a s e m i c i şi c u c lăd i r i n e s p e c t a c u l o a s e . N u e r i s i p i t ă p e p o v â r ­n i ş u l munţ i l o r , c u m o v e d e a m e u , n ic i n u a r e p e r s p e c t i v e şi p r i ve l i ş t i d e b a s m , n ic i c o d r i n e p ă t r u n ş i în c a r e s u n t p i t u l a t e c a s t e l e d i n t i m ­pu r i s t r ă v e c h i . E o a ş e z a r e c u m i n t e ş i m o d e s t ă , f ă r ă p re ten ţ i i m a r i ş i n u s-a g â n d i t n i m e n i , t r e c â n d v r e o d a t ă p e a c o l o , n i c i c h i a r l o c a l ­n ic i i , s ă o a s e m u i a s c ă c u o ţ a r ă d e b a s m , o p o a r t ă î n s p a t e l e c ă r e i a î n c e p e t ă r â m u l m inun i l o r .

D a r p e n t r u f a p t u l c ă i - am pu r t a t a t â ţ i a a n i o d r a g o s t e i m e n s ă ş i i - am a t r ibu i t n i ş t e ca l i tă ţ i p e c a r e n u l e -a î n c h i p u i t n i c i u n u l d i n t r e l o c u i t o r i , n ic i m ă c a r u n rar t r e c ă t o r p e a c e l e m e l e a g u r i , a ş m e r i t a c u p r i s o s i n ţ ă să m ă f a c ă " c e t ă ţ e a n d e o n o a r e a l o r a ş u l u i " .

138

N-am mai poposit la fermă. Am plecat din Buzău direct la Bu­cureşti, eram doar în vacanţă, şi săptămânile care ne mai rămăse­seră de libertate le-am prefirat împreună cu Pauli şi cu Magdi, adu-cându-ne aminte de anul nostru de practică petrecut la Istriţa, care se apropia de sfârşit şi n-avea să se mai întoarcă niciodată.

139

Capitolul XII

în care era să pierd examenul de practică fiindcă n-am legat

căţeaua de coada căruţei

Istriţa dulce poveste, Care-ai fost şi nu mai este

N u - m i a d u c a m i n t e c â n d a m r e v e n i t la f e r m ă . în o r i c e c a z , î n luna s e p t e m b r i e e r a m c u toţ i i a c o l o , d a r şi s e p a r e că n u a m a i f o s t m a r e l uc ru d e făcu t î n c â m p , t o a t ă l u m e a î n v ă ţ a p e n t r u e x a m e n .

C â n d n e - a m luat d i n n o u în s t ă p â n i r e c a m e r a , p ă r ă s i t ă p e v a ­ră , a m c ă u t a t s ă n e r e g ă s i m v e c h i l e r e p e r e , p r i n t r e c a r e p e p i s o i u l B i m b i r i c ă . N i m e n i n u m a i ş t ia n i m i c d e e l , d i s p ă r u s e f ă r ă u r m ă , c u t o a t e că - l d ă d u s e r ă m p e t i m p u l v a c a n ţ e i , î n g r i j ă A n i ş o a r e i d e la b u ­c ă t ă r i e .

S e î n c e p u s e , î n m o m e n t u l c â n d a m a j u n s , c u l e s u l s t r u g u r i l o r d e m a s ă , c u l e s u l f l o r i i - soa re lu i , iar f a b r i c a l uc ra la c a p a c i t a t e a m a ­x i m ă .

S t u d e n ţ i i , a d i c ă n o i , n u m a i e r a m repa r t i za ţ i la n ic i u n a d i n t r e ac t i v i tă ţ i l e c a r e s e d e s f ă ş u r a u î n f e r m ă , e r a m în u l t i m e l e d o u ă s ă p ­t ă m â n i î n a i n t e a e x a m e n u l u i ş i , d e a c e e a , t o c e a m d e d i m i n e a ţ ă p â ­n ă s e a r a , f ă c e a m recap i t u l ă r i a l e m a t e r i e i c u S t a t i c e s c u ş i a ş t e p t a m "z iua fa ta lă " .

F i e c a r e d ă d e a t â r c o a l e , s e î n v â r t e a p e l â n g ă l uc ră r i l e d e c a r e s e s i m ţ e a m a i a t r a s , ca re - i p l ă c u s e r ă m a i mu l t , î n s p e r a n ţ a c ă îi v o r c ă d e a la e x a m e n . Şi m u l t o r a li s -a î n t â m p l a t a ş a .

Tot p e r s o n a l u l e r a f o a r t e b i n e v o i t o r c u n o i , n e p r o m i t e a sp r i j i ­n u l , şi nu - l u i t p e T i că d e la g r a j d , c a r e s e b ă t e a c u p u m n u l î n p i e p t

140

zicând. "Cine cade la mine la grajd, eu fac tot posibilul ca să iasă cât mai bine". La fel şi domnul leremia de la şcoala de pomi, şi dom­nul Ciubotaru de la cultura mare, şi un mecanic tânăr al cărui nume l-am uitat, mare specialist în reparaţia tractoarelor şi care, pus la patru ace, cu freza pieptănată într-o parte şi muiată în briantină, ne dansa la baluri pe toate fetele care eram de faţă, cu multă fineţe şi talent.

în fiecare seară, Mircea Ungureanu aducea cărţi de la bibliote­ca staţiunii şi căuta pe toate căile să se împărtăşească şi colegilor de dormitor ceva din conţinutul lor. De la un timp însă, pe un ton contrariat, le-a declarat că el nu mai găseşte decât lucrări care tra­tează despre binefacerile bălegarului, dar se consolează cu gândul că nea Manole, fiindcă-şi dăduse doctoratul în Germania pe aceas­tă temă, ţinea să aibă la Istriţa câteva tomuri bune care se refereau la subiectul lui favorit.

Noi, fetele, ne mulţumeam cu notiţele destul de cuprinzătoare pe care ni le dictase la curs, fiindcă acest material îl cerea, desigur, şi la examen.

Dintre cei care îndrăgiseră studiul peste măsură se număra şi Avion. Se înconjurase de un morman de cărţi, cărţi peste cărţi şi deasupra alte cărţi, rodea fiecare pagină de nu mai rămăseseră de­cât cotoarele, însă mă îndoiesc să fi avut cea mai bună notă la oral. Altul era Bonu P. Bonu Bonaventura, care găsise un loc unde se as­cundea şi citea cu voce tare, repetând de câte două ori frazele, pentru ca ştiinţa să-i intre bine în creierii capului.

Odată, trecând pe lângă locul cu pricina, i-am auzit discursurile solitare: "Soiurile de porumb Ciocantin, Dinte de cal, Românesc de Studina; soiul de grâu cel mai important: American 15" (pe care pro­fesorul de genetică, şi decanul facultăţii, în anul doi de curs, avea să-l reboteze cu un nume nou, A 15, subliniind vocal de două-trei ori A 15... A 15... ca nu cumva cineva să uite şi să-i zică aşa cum îl denumiseră cei dinaintea lui: American 15).

Dar Bonu continua să bolborosească în legea lui: "Soiurile de porumb Dinte de cal Românesc, American de Studina... Dinte de cal, Cio... Cio...". Se întrerupsese fiindcă urmărea o viespe în zbor planat, întrebându-se cam ce intenţii ar avea, şi uitase cum îi mai spune celui mai timpuriu dintre soiurile de porumb din ţara noastră

141

(Ciocantin, nu ştiu dacă se mai cultiva, poate pe undeva prin nor­dul Moldovei).

Pauli se axase pe tăierile la pomi şi la vie, pe altoire şi pe stu­diul culturii cartoafelor. Ştia ea că soţia lui nea Manole, doctor în şti­inţe agricole, lucrează în cercetarea bolilor la solanacee sau ceva pe aproape şi era convinsă că vor fi multe întrebări la examen lega­te de această cultură.

Magdi, neconsolată după Bimbirică, citea şi recitea raţiile pen­tru îngrăşarea porcilor, dădea o raită pe la tractoare, studia speciile arborilor din parc şi cam cu asta se ocupa.

în fiecare seară o puneam să ne repete şi nouă denumirile lati­neşti ale pomilor şi arbuştilor plantaţi pe lângă clădiri în scop didac­tic, scălămbăindu-le în legea noastră: malus muribunda, în loc de malus floribunda, platanus popoplatanus, în loc de platanus pseu-doplatanus...

La un moment dat, Magdi, exasperată, mi-a spus: "Vezi că aşa ai să spui când o să te întrebe nea Manole la examen".

Nea Manole nu m-a întrebat şi n-a întrebat pe nimeni dintre cei examinaţi cum îi cheamă pe arborii din parc, bănuiesc că-i ştia mai puţin decât noi şi, prin urmare, a lăsat-o moartă.

Eu mă duceam în fiecare zi la grajd să descifrez poziţia pe ca­re trebuie s-o aibă hamurile pe cai, la atelaj simplu sau dublu şi, de fiecare dată, îi spuneam lui Tică: "Vezi să nu mă laşi, nea Tică, dacă pic la grajd, am nădejde în dumneata", la care Tică răspundea cu toată convingerea: "Nu vă las domnişoară, n-aveţi nici o nădejde, că nu vă las". încurcase borcanele.

Ca să-mi alung gândurile care-mi ţineau atenţia încordată şi să-mi umplu timpul, mai mulgeam două, trei vaci pe înserate, de bunăvoie şi nesilită de nimeni, mai studiam puţin tractoarele din re­miză, mă uitam pe cer la stolurile de berze care luau drumul ţărilor calde şi aşa trecea ziua.

Nu se mai dansa după cină, muzicuţa lui Stelică amuţise, la fel şi vioara colegului nostru Bergi, care se clasifica printre cei mai stu­dioşi; mai ascultam la patefon câte un disc cu Luna Rossa, The Lady in red şi mai ales Ti voglio amar, şlagăre foarte în vogă pe a-tunci, după care dansaserăm tot anul, şi cam la atât se reducea via­ţa noastră de distracţii.

142

Dacă toată ziua ne-o petreceam studiind, în schimb activităţile noastre extrapractică se mutaseră după câteva ore de la apusul soarelui.

Nu ştiu care dintre colegii de la Istriţa a avut primul iniţiativa să se ducă noaptea în vie, la furat de struguri. Pare-mi-se că Taica Ifrim, care se convinsese că strugurii altoiţi sunt mult mai gustoşi decât "poama" din Podul Turcului şi, ştiind că recoltarea lor se apro­pie de sfârşit, se grăbea să nu piardă ocazia să se înfrupte cât se mai putea. După un timp însă, urându-i-se de umblat singur noap­tea prin vie, ne-a invitat la furat şi pe unii dintre noi.

Erau paznici la via fermei, dar plantaţia se întindea pe multe hectare, aşa că nici paznicii nu puteau să fie în toate locurile deo­dată. De altfel, Ifrim şi cu Ponetti le învăţaseră obiceiurile şi traseul, le ştiau mişcările şi cam pe unde se odihneau atunci când aprin­deau o ţigară. Dar paznicii, chiar dacă ar fi vrut să ne prindă - şi am impresia că se cam fereau să ne prindă - nu ne-ar fi făcut decât o mustrare inocentă: "Nu şade bine la domnii studenţi să fure stru­guri" şi ne-ar fi poftit afară din vie.

Ca să punem şi să transportăm strugurii furaţi, trebuia să ne servim de feţe de pernă sau de poala fustei, când nu eram îmbră­cate în pantaloni. Bineînţeles, cantităţile pe care le sustrăgeam din producţia de struguri a fermei erau infime, furam pentru plăcerea de-a face o escapadă aventuroasă, de dragul riscului, mai ales eu, care abia gustam câteva boabe dintr-un ciorchine.

într-o noapte, fiindcă nu plecam decât după ora 11 noaptea, a-tunci când toţi dormeau şi când caraulele îşi făcuseră primul rond, ne-am îndreptat spre o direcţie bine precizată: parcela de Ham-burg. Taica Ifrim, care studia de mult configuraţia repartizării soiuri­lor pe teren, ne-a povestit cam pe unde s-o luăm, pe unde să n-o luăm, ca să nu greşim drumul.

Am plecat cu Titi, cu Ponetti şi cu Stelică, fetele din dormitorul doţ nu se încumetau la aşa blestemăţie - ele erau cuminţi - şi pâş, pâş, ţinând potecile sau intrând printre rânduri, am ajuns la desti­naţie. Culegeam de mai bine de un sfert de oră, când auzim nişte paşi îndesaţi şi un glas care îşi dregea tonalităţile. Noi încremenise­răm, ne-am pitulat fiecare pe unde ne găseam, ne făcuserăm una cu pământul, sub tufele de viţă, ţinându-ne răsuflarea şi aşteptând.

143

După un minut, în capul rândului apare cel care-şi dresese gla­sul; era taica Ifrim, cu faţa de pernă în spate. Schimbându-şi gân­dul, venise să vadă cum ne descurcăm. Fără să-i fie câtuşi de puţin frică, ne spuse cu voce destul de ridicată pentru un conspirator: "Băi taică, băi taică, aţi greşit drumul şi aţi intrat în parcela de Sam-son!"

Aşa era, de-aceea strugurele pe care-l gustasem, înainte de-a începe să-mi umplu traista, n-avea nici un parfum şi nici dulceaţa soiului de origine.

Pentru cine nu ştie, soiul de struguri denumit Sainsault se plan­tează în vederea consumului de masă, dar mai ales pentru poleni­zarea Hamburgului, care are o polenizare slabă.

Ne-am retras spre dormitoare, cu o pradă importantă, chiar da­că era de "Samson". Nu ne simţiseră paznicii şi nici noi pe ei. Parcă am fi fost înţeleşi.

în altă seară, când Ifrim plecase singur la vânat, adusese în traistă, în afară de struguri, un bursuc mare, vărgat pe spate. îl lo­vise cu un lemn în cap; de fapt nu ştiu cum izbutise să-l omoare. Eu m-am supărat pe el şi i-am spus că a făcut o faptă urâtă; ce-i tre­buia să-l ucidă? Taica Ifrim a tăcut, a rumegat în el un gând şi mi-a răspuns: "De... oi fi având şi tu, Rety, un pic de dreptate".

Regretele lui tardive, din păcate, nu l-au înviat pe bursuc.

Continuând povestirea noastră, în ziua examenului, nea Ma-nole a început cu proba orală. Sosise cu două seri mai înainte, tre­buia să parlamenteze cu asistentul Staticescu, cu stagiarii, să pro­pună calificativele activităţii studenţilor pe tot anul şi să pregătească bileţelele cu subiectele.

Noi aveam emoţii, ne frământam, neştiind ce subiect avea să ne cadă, mai ales la proba practică, cea mai redutabilă.

Acum, cu mintea mea de azi, socot că majoritatea dintre noi eram îndreptăţiţi să ne fie teamă de imprevizibil, dar ceilalţi, minori­tatea pe care o ştia bine nea Manole, care învăţaseră pe dinafară, ca să nu facă vreo regretabilă confuzie, ştiau sigur că vor trece exa­menul, şi încă notaţi cu maximum.

Oricum, după atâta toceală şi repetiţii între noi, am răspuns cu toţii bine şi foarte bine. Mie mi-a căzut ceva în legătura cu îngră-

144

sarea porcilor, subiecte pe care le studiasem în amănunţime şi le ştiam ca pe apă.

Dar la proba practică s-a îngroşat gluma. Erau pregătite bile­ţele cu toate lucrările prin care trecuserăm peste an. Mai ales cele de strictă specialitate, şi care se pretau mai mult sau mai puţin la sezonul respectiv.

Paulei i-a căzut tăierea pomilor, lui Percică altoitul viţei-de-vie, lui Mihai Macici trioratul mazării - pe vremea aceea anumite trioare se acţionau manual -, Magdi şi-a bătut capul cu tractorul, dar, din­tre toţi, Mircea Băiceanu a fost cel mai norocos, fiindcă după mine i-a căzut cea mai uşoară lucrare din câte existau, îndeosebi pentru un bărbat, şi anume: plantarea unui pom.

Desigur că în vederea plantării unui pom care să se şi prindă, există nişte reguli destul de simple, dar există. Singura parte grea din lucrare e săpatul gropii, care trebuie să aibă dimensiuni de 0,80 pe 0,80 m. Nu cred că nea Mircea a căpătat bătăi de inimă, respec­tiv palpitaţii, după ce lucrase cu cazmaua şi lopata vreo trei ore, chiar dacă nu era antrenat de la brigadă. Pentru un bărbat de 1,85 m înălţime, trecut prin războaie şi greutăţi, proba practică a fost ce­va mai puţin chiar decât o floare la ureche.

Mie mi-a căzut o probă fistichie şi dificilă, mai ales pentru o fată, fie ea şi viitoare agronoamă. Am tras un bileţel pe care scria mărunt şi aproape indescifrabil: "Mers la grajd, înhămat caii la că­ruţă, încărcat căruţa cu fân şi plecat cu ea, pentru trei zile, în afara localităţii".

Eu cunoşteam ce trebuie să fac în cazul respectivei teme, dar de la teorie până la practică e o cale lungă. Totuşi, ştiam şi practic, nu degeaba ocolisem de atâtea ori grajdul, iar căruţe mai încărca-sem eu, dar nu chiar singură. De fapt, nimeni nu încarcă o căruţă cu fân sau paie singur. Totdeauna, e neapărat necesar să ai un aju­tor, după cum voi povesti mai departe.

în sfârşit, am plecat curajoasă spre marea încercare. Nu mai aveam emoţii, îmi ziceam în sinea mea: "Trebuie să reuşesc, trebu­ie să reuşesc, am să-i «rup gura» lui nea Manole".

în uşa grajdului m-a întâmpinat Tică, gata să-mi dea o mână de ajutor, după cum promisese. Căruţa goală era trasă în faţă şi aş­tepta candidatul, l-am cerut lui Tică să-mi spună unde găsesc lătu-

145

roaiele ca să le pun pe căruţă. Pentru luminarea adunării, trebuie să spun că o căruţă nu se încarcă cu fân aşa cum e ea, cu lada mi­că. I se aşează nişte prăjini de toate părţile, ca să formeze un ca­dru, legate cu sârmă între ele şi, de asemenea, legate de coşul că­ruţei, toate astea pentru ca să se dubleze capacitatea de încărcare. Tică mi-a adus lăturoaiele din şopronul cu unelte şi eu am început să le prind de căruţă, conform regulilor, răsucind sârma cu un cleş­te, fără prea mari eforturi, fiindcă învăţasem tehnica. Dar ca să ridic fiecare lăturoaie în parte, mai lungă de trei metri, la nivelul coşului căruţei, cineva trebuia să mă ajute, să ţină dresul de un cap şi să-l sprijine bine, până se înnoadă sârma în celălalt capăt.

Tică era în curs să facă această operaţie când, nu ştiu de un­de, din pământ, din iarbă verde, s-a ivit nea Manole, călcând apăsat şi repede, pe drumul ce ducea spre grajd. Nu s-a oprit nici o clipă să vadă exact în ce stadiu se află lucrarea şi cam ce se petrece. Cu o privire crâncenă şi vocea tăioasă mi-a aruncat vorbele ca pe nişte pietre cu care dai în câini: "Ţi-am scăzut trei puncte din notă, fiind­că ştii că n-ai voie să fii ajutată". Şi a trecut mai departe.

N-am zis nimic, Tică a lăsat intimidat capătul lăturoiului sprijinit de pământ, şi eu, rămasă singură, m-am chinuit ca vai de lume să montez fiecare prăjină şi s-o leg cu sârmă, urcată în căruţă şi stând în genunchi, fiindcă de jos n-ajungeam să ridic lemnele la înălţimea la care trebuia. Dar pentru asemenea operaţie, de când lumea şi pământul, se lucrează cu un ajutor, am spus şi mai sus, ca să se facă treaba bună, şi e stupid să te chinuieşti de unul singur. Faptul că Tică, grăjdarul, sprijinea capul unui lăturoi ca eu să-l fixez pe ce­lălalt de căruţă nu-i conferea nici un titlu didactic în cadrul exame­nului. Mă abţin de la alte comentarii. Le voi face mai târziu.

Am înhămat caii, fără să încurc sau să amestec hamurile între ele, destul de repejor, fiindcă Tică mi-i dăduse să-i înham pe cei mai mici şi mai cuminţi, care nu se agitau când le puneai harnaşamen-tui pe ei. După ce am pus caii la căruţa înmulţită cu lăturoaiele, a trebuit să mă duc tocmai în fundul armanului de la fermă, unde erau clădite şirele de fân şi de paie.

Aici, altă surpriză, ca să-mi arunce de jos cu furca în căruţă fâ­nul sau paiele, îmi repartizaseră o femeie scundă, sfrijită şi văicări-cioasă Cred că o căutaseră mult până s-o găsească, bănuiesc că

146

o căutaseră dinadins, ca să facă treaba pe potriva ei - adică prost - şi să mă pună într-o situaţie incomodă.

Am început să aranjez materialul în căruţă şi, pentru ca un car cu fân să ajungă la capacitate maximă, primele pale se pun la colţu­rile cadrelor formate de celebrele lăturoaie, împinse cât se poate mai în afară. Am făcut întocmai, cunoşteam de fapt procedeul, dar la fiecare aruncătură de furcă, femeia icnea din rărunchi şi se dă­dea de ceasul morţii. Eu îi strigam de răguşisem, de pe purcoiul ca­re creştea văzând cu ochii: "Aruncă mai sus, dadă! Cât poţi mai sus, că eu nu mai ajung să prind paiele cu furca mea!", la care ea răs­pundea cu glas miorlăit: "Nu pot domnişoară, nu pot, ce păcatele mele...".

în timp ce încărcăm căruţa, în spatele unei şiri de paie, ascuns vederii de la distantă, s-a ivit bărbatul căruia îi murise nevasta în primăvară, dintr-un avort. El mă îndruma cu glas domol şi ochii în patru: "Mai puneţi pe stânga, că e mai lăsată în partea aia, domni­şoară, mai puneţi la spate, să nu rămână gaură, mai înălţaţi-o un pic pe mijloc şi cred că aşa o fi destul". Eu răcneam de sus, din vâr­ful paielor, la femeie: "Aruncă dadă mai cu spor, urcă-te pe un rete­vei, că nu mai ajunge fânul până la mine". Nea Beşleagă, fiindcă aşa îl chema, care se pitea după şira de paie, mi-a zis la un mo­ment dat cu un ton hotărât, şi am înţeles că avea dreptate: "Ajunge, domnişoară, e destul, aţi aranjat-o bine, nu mai trebuie nimic".

Am strigat la dada cu furca să nu mai arunce fân în căruţă că e destul şi i s-a terminat cazna, iar ea atât a aşteptat ca s-o ia la să­nătoasa şi să se ducă p-aci în colo.

Am legat fânul din căruţă, petrecând o frânghie groasă de-a curmezişul lui, cu un capăt prins de oişte, iar cu celălalt capăt de coada căruţei, ca să-l fixeze şi să nu se deplaseze la hurducături.

Cine nu-şi imaginează, să privească cu atenţie desenul. Ope­raţia n-a fost deloc uşoară, era nevoie de forţă, nu glumă, pentru care a trebuit să mă spânzur de frânghie ca Tarzan de liană, fiind­că altfel legătura ieşea lăbărţată, deci, fără nici o utilitate.

N-am uitat să iau cu mine în călătoria de trei zile o căldare pen­tru adăpatul cailor, o traistă de grăunţe, o garniţă cât o cutie de con­serve în care pusesem ulei mineral pentru uns osiile vehiculului, două furci - una fiind de rezervă pentru cazul că se rupe vreo coadă

147

- pâine şi brânză, să nu flămânzesc pe drum, potcoave şi caiele pentru cai şi, bineînţeles, scula fără de care nu pleacă nici un vizi­tiu: biciul.

Nimeni nu trebuie să se mire de zestrea pe care o căram după mine, fiindcă tema specificase clar că era vorba de o călătorie lun­gă.

M-am urcat pe maldărul de paie şi am plecat cu căruţa prin fer­mă, să-l găsesc pe nea Manole. Nea Manole era tocmai în livadă, îi examina pe cei care aveau ca subiect tăiatul pomilor, printre care era şi Pauli.

Când m-a văzut mânând căruţa, cocoţată în vârful ei, i-a lăsat pe cei aburcaţi pe scări la pomi şi m-a întâmpinat cu vorbele: "Uite-o şi pe Miţa cu căruţa!" Apoi a adăugat pe un ton supărăcios: "Spu­ne-mi te rog; ai înhămat caii la căruţă mai întâi, sau mai întâi ai pus dresurile, şi ce anume ai luat pentru un drum de trei zile?".

l-am răspuns clar şi fără nici o emoţie: "Am pus întâi dresurile la căruţă şi pe urmă am înhămat, ca să nu plece caii sau să se spe­rie şi să fugă cu lăturoaiele târâş, provocând accidente sau rănin-du-se. Pentru un drum de trei zile am luat..." şi i-am enumerat tot ce luasem cu mine, lucruri de primă necesitate. "Ţi-ai luat mâncare să nu mori de foame pe drum?" "Luat!", i-am răspuns laconic, şi am ridicat în mână o trăistuţă în care pusesem o piatră şi vreo două mototoale de ziar, în loc de pâine şi brânză.

De fapt, am vrut să iau pâine şi brânză de-adevăratelea, ca să fiu cât mai aproape de realitate, dar când m-am dus la magazie, domnul Fim s-a cam răstit la mine: "Fugi de acolo, domnişoară; ce; vrei să prăpădeşti brânza cantinei pentru examen? la traista asta -vezi să nu uiţi să mi-o aduci înapoi - şi pune şi dumneata nişte pie­tre, nişte lemne înăuntru, să vadă domnul profesor că nu ţi-ai uitat merindele".

Maţe pestriţe, ce mai! Apoi, după o mică pauză, abia acum realizând ce probă de

xamen îmi căzuse, a ridicat sprâncenele în semn de mare mirare şi a mai adăugat, utilizând de data asta forma protocolară, într-atâta era de interlocat: "Da' cum de vă căzu aşa ceva dumneavoastră? De mult n-am mai auzit de un subiect ca ăsta, nici nu ştiu de când... Barem aţi încărcat bine sărăcia aia de căruţă? Aveţi grijă să nu se

148

răstoarne şi să cadă paiele pe dumneavoastră, că sunt grele când sunt multe."

întorcându-mă cu povestirea în mijlocul drumului din livadă, unde staţionam cu vehiculul hipo, în faţa lui nea Manole, care nu mai ştia cu.ce găselniţă să mă încuie, am aşteptat calmă să văd ce mai născoceşte. Se pare însă că se plictisise şi m-a mai întrebat, cam în silă, dacă nu uitasem să iau o pătură să pun pe cai când se vor odihni noaptea. Am răspuns şi de data asta afirmativ, velinţele cu pricina erau chiar sub mine, stăteam pe ele, dar n-a mai avut răbdare să i le arăt şi mi-a zis grăbit: "Du căruţa la grajd".

Nu pot să spun dacă figura lui a exprimat un sentiment oare­care sau măcar un gând oarecare în timpul cât a stat de vorbă cu mine. Nr>a clătinat nici din cap, în semn că încuviinţa ce spuneam sau că nu-l mulţumise răspunsul. Era complet absent sau făcea pe absentul, fiindcă ăsta era rolul pe care trebuia să-l joace în piesă.

Când am intrat din nou pe poarta fermei, în curtea cea mare, m-am întâlnit cu domnul Gârleşteanu, care mi-a zis cu un aer şugu­băţ: "Mare păcat, mare păcat că n-ai legat şi căţeaua sub căruţă, ar fi fost un prilej de haz şi rămâneai de pomină la fermă".

Degeaba. Puteam să leg la coada căruţei mele chiar şi căţea­ua cea cu dinţi de fier a Sfintei Vineri, că pe figura lui nea Manole n-ar fi tresărit nici un rid. începuse "Baletul mecanic", şi roboţii care-l executau nu puteau să râdă.

După examen s-au purtat discuţii îndelungi asupra calificativu­lui meu. Nea Manole venise cu o decizie luată de la Bucureşti şi vo­ia cu tot dinadinsul s-o pună în aplicare, şi anume să mă pice la e xamen şi, implicit, fiind anul I, să nu mai am dreptul să urmez cursu­rile facultăţii în continuare. Nu ştiu cine m-a susţinut; după spusele lui Vişinei, Armăşescu a avut şi el un cuvânt, cu toate că nu făcea parte din personalul didactic.

Dar n-a fost să mi se întâmple aşa ceva. Cineva, acolo sus, în cer, mă iubea!

După examen, toţi studenţii am mai stat o zi sau două la Istriţa, timp în care ne-am fotografiat prin curtea fermei, ca să nu uităm a-cele zile memorabile, apoi s-a ţinut o petrecere de adio. Foarte cu­rios, mi-aduc aminte de multe întâmplări din anul nostru de practi-

149

că, dar nu reuşesc să rememorez seara dinaintea plecării. Eram plictisită şi fără chef, n-am stat până la sfârşit, m-am dus să-mi fac bagajul.

A doua zi am plecat cu toţii pe aceeaşi poartă pe care intrase­răm cu aproape un an în urmă. Mergeam ca şi la venire, înşiruin-du-ne unii după alţii pe panglica şoselei, spre Gara Vintileanca, de unde trebuia să luăm trenul. Pe frontispiciul ei scria, şi aveam să văd mult timp după aceea, de fiecare dată când treceam prin faţă, mergând la Buzău: Trăiască Republica Populară Română, zugrăvit cu roşu de Mihai şi de Marcel. în urma noastră veneau două căruţe cu bagaje, din care una era trasă de Radu ardenezul.

Cădeau frunze galbene din nucii de pe şosea, fiindcă începuse toamna, şi vântul le ducea de colo până colo, ca pe nişte fluturi morţi. Dealul Istriţa străjuia întinderile Bărăganului şi, cu cât ne de­părtam, abia îl mai vedeam la marginea zărilor împăienjenite de-o brumă violet.

Nu spunea nimeni nimic... Ce mai aveam să spunem cu glas tare, când aveam atâtea să ne spunem în gând? Dacă am fi înce­put să cântăm ca în alte daţi când eram voioşi şi nepăsători pentru ziua de mâine, cântecul nostru ar fi sunat straniu şi fals, fiindcă nu ne mai aparţinea, cântecul nu ne aparţinuse decât la Istriţa...

Nu ştiu cum, dar viaţa noastră avea să se împartă de acum-încolo în două, înainte de Istriţa şi după Istriţa. înainte... fiecare ve­nise de unde venise. După... fiecare avea să plece unde avea să plece, dar, între cele două etape, noi trăiserăm cu toţii, împreună, o minunată şi ultimă poveste.

SFÂRŞIT

Cuprins

Cuvânt înainte 5 1. Au sosit studenţii la "Pepenărie" 7 2. Irod gătit în plapuma de zestre 24 3. "De la ce liceu veniţi dumneavoastră?" 35 4. "Păcat, fetelor, că v-aţi greşit cariera!" 52 5. în excursie pe fundul Mării Sarmatice 61 6. O făclie de Paşte 69 7. O ispravă de pomină şi o incursiune în anul IV 82 8. Săptămâna brânzei 92 9. Pleacă băieţii în brigadă 105 10. Ne vizitează oaspeţi de seamă 115 11. în drum spre întorsura Buzăului 123 12. în care era să pierd examenul de practică, fiindcă n-am legat căţeaua de coada căruţei 140

Tipărit la Tipografia "Semne '94" S R L . Bucureşti 2006

Nu ştiu cum, dar viaţa noastră avea să se împartă de-acum încolo în două: înainte de Istriţa şi după Istriţa.

înainte... f iecare venise de unde venise. După... f iecare avea să plece unde avea să plece. Dar între cele două etape noi trăiserăm cu toţii

împreună o minunată şi ultimă poveste.

Margareta Amza

ISBN: 973-98274-4-7