Margareta Amza Simfonia bucolică

Margareta Amza

Simfonia bucolică Ediţia a li-a, ilustrată

Editura Danubius

Ilustraţii: Mihai Macici

Dedicaţie: Colegilor mei de Istriţa şi tuturor agronomilor din lume

I.S.B.N. 973-98274-1-1

Cuvânt înainte

"Dacă s-ar găsi cineva care, cu mult timp şi puţină îndemânare,

le-ar aşterne isprăvile pe hârtie..." (Ponetti - 40 de ani de la

aniversarea practicii la Istriţa)

Da, dragul meu Luca Ponetti, am avut şi timp, şi inspiraţie, şi un pic de îndemânare, dar cât de târziu... cât de târziu... atât de târziu, încât tu nu mai poţi să le mai citeşti...

Am scris această carte în amintirea unor momente din viaţa mea de care mi-aduc aminte cu plăcere. Iniţial, nu mai voiam ca volumul "Demult, ca şi ieri", apărut mai înainte, să aibă o urmare. Se părea că povestea se sfârşise şi eu pusesem punct întoarcerii în timp.

Dar, după vechiul meu obicei de-a prefira din când în când arhivele personale, printre scrisori, poze, desene şi fragmente de nuvele plus un roman neterminat, în care personajele îşi schimbau numele după dispoziţia autorului, încât, recitindu-l, nu mai ştiam care e care şi cine e cine, am descoperit un mic fascicul datat: Noiembrie 1988.

Era cel mai tânăr din seria acumulărilor cantitative de amintiri şi, parcurgând cele câteva foi volante, rătăcite într-un maldăr cu maculatură de vârstă matusalemică, am ajuns la pasajul care acum constituie un motto la epilog, l-am promis în gând colegului meu că-i voi îndeplini dorinţa, chiar dacă, în clipa de faţă, ea a devenit postumă.

5

Capitolul I

Au sosit studenţii ia "Pepenărie"

Plecat-am nouă din Vaslui...

Şi cu sergentul, zece. Numai că noi, toţi cei care plecam din Gara de Nord din Bucureşti nu aveam nici un sergent cu noi. Eram o adunătură de tineri care nu ne cunoşteam unui cu altul, în afară de câteva reprezentante ale genului feminin, împrietenite în vară, la cursurile de pregătire pentru examenul de admitere în facultate.

Ne urcaserăm cu toţii, de-a valma, în vagonul de clasa a lll-a al personalului de Buzău, bineînţeles, fetele care ne cunoşteam, în acelaşi compartiment.

Pe banca din faţa noastră, doi băieţi, cu siguranţă având aceeaşi destinaţie, ne priveau muţi. Muţi ca peştii. Desigur intimidaţi de agitaţia pe care o făceam în jurul nostru, trăind emoţia exaltantă a primei zile de facultate, chiar dacă această primă zi debuta într-un compartiment C.F.R de clasa a Hl-a.

Mai ales că, la gară, eu venisem însoţită de cooperativa "Alaiul", ca de la o nuntă din care lipseau numai lăutarii, după o ultimă seară de petrecere, fiindcă, în ziua dinainte, depăşisem pragul celor optsprezece ani. Se luaseră după mine toţi musafirii, toate prietenele mele şi toţi prietenii cu care dansasem o noapte întreagă, sărbătorind astfel schimbarea dintre ceea ce fusesem până atunci şi ceea ce urma să devin.

Era dimineaţa de 24 noiembrie - ziua Sfintei Ecaterina, patroana fetelor bătrâne, închisă şi rece, ceţoasă şi tristă... dar cine avea timp s-o vadă şi, mai ales, cine asocia acea stare a vremii cu un semn premonitoriu?

7

în vara dinaintea examenului, unul dintre stagiarii anului V, plin de resurse inventive şi mai puţin plin de bani, organizase o sesiune de cursuri zise "de pregătire", prima iniţiativă de acest gen din analele facultăţii, pentru viitorii candidaţi care se hotărâseră din capul locului să dea la Secţia de Agronomie a Politehnicii din Bucureşti. Probabil că foarte puţină lume îşi mai aminteşte astăzi că, numai cu câţiva ani înainte de reforma învăţământului din 1948, Facultatea de Agronomie era una dintre cele şapte secţii ale Politehnicii din Bucureşti.

Revăd şi astăzi în minte prospectul editat pe hârtie verde, în care erau enumerate, pe lângă Electromecanică, Mine şi Metalurgie, Chimie Industrială, Construcţii civile, aparţinând acestei instituţii de zeci de ani, Arhitectura, Agronomia şi Silvicultura, ataşate de ultimă oră.

Eu nu-mi părăsisem ideea care-mi stăruia în minte din clasa a şasea de liceu, de la ziua Lidiei Mateescu, colega mea, atunci când fiecare dintre noi şi-a spus dorinţa, destăinuidu-şi opţiunile pentru viitoarea profesie.

Nu ştiu cine m-a anunţat, cine mi-a făcut cunoştinţă cu Paula Stârcu, o blondă drăguţă şi rotofeie, al cărei tată lucra la contabilitatea Institutului Agronomic, şi cu Aurica Bordeianu, copila profesorului Bordeianu, prietenă cu Paula din fragedă pruncie, fiindcă a-mândouă copilăriseră în curtea facultăţii, unde stăteau cu casa, şi fuseseră colege la Liceul "Ion Heliade Rădulescu".

împreună cu ele, m-am înscris şi eu la aceste cursurj minune, unde stagiarul cu pricina, pe nume Pândele Georgescu, şi cei câţiva asistenţi rămaşi pe vară în Bucureşti se străduiau să ne iniţieze în tainele materiilor din programă, văzute prin prisma examenului.

Eram cu toţii vreo 20 de candidaţi, Pândele mizase probabil pe mai mulţi, care, aşezaţi în viitoarele noastre săli de curs, audiam expunerile "ex catedra" ale acestui mentor de ocazie.

Mi-aduc aminte că matematica ne-o preda Pândele, geologia şi petrografia, disciplină cu probă separată, tot Pândele, fizica şi chimia, tot Pândele, singura materie pentru care individul nu-şi lua nici o răspundere fiind ştiinţele naturale, la care venea un asistent al lui "Moş Protoplasma", profesorul titular, pe care de fapt îl chema Popescu.

8

Nu pot să spun că nu luam în serios intenţiile lăudabile ale profesorilor noştri din acest divan ad-hoc, care voiau cu tot dinadinsul să ne înghesuie în creierii capului materiile de concurs, dar mai a-les ne distram de minune într-un cadru pitoresc, ca într-o staţiune de odihnă.

Curtea facultăţii era imensă - aşa cum a rămas până în ziua de azi - şi în ea erau plantaţi tot felul de copaci, erau sădite flori de toate soiurile şi de toate culorile, şi mai existau de asemenea un teren arabil pe care creşteau culturi experimentale, o parcelă mare de vie pe rod şi o seră plină de plante rare şi tropicale.

Vechea "Şcoală Superioară de Agricultură de la Herăstrău", ridicată la rang de facultate cam după Primul Război Mondial, aflătoare tot în această curte, cu intrarea prin Bulevardul Mărăşti, se a-variase atât de tare la cutremurul din 1940, încât a trebuit să fie dărâmată aproape imediat. Rămăsese căminul, o clădire mai modernă, stil Mincu, dacă n-o fi fost proiectată chiar de el, în care acum se găseau îngrămădite sălile de curs, căminul şi cantina. Din păcate, clădirea despre care vorbesc, aceea care ne-a legănat amintirile şi ne-a liniştit privirea mulţi ani de zile, a căzut în uzură materială şi morală, mai ales după cutremurul din 1977, când a fost complet dezafectată.

între timp, în curtea facultăţii, după 1960, a apărut mai întâi o clădire fără uşi, fără fereşti, proiectată de nu ştiu ce somitate din rândul arhitecţilor: Facultatea de Horticultura, dar căreia studenţii i-au zis din capul locului "Moara" sau "Moara Domnească", poreclă rămasă până în zilele noastre.

Edificiul cel mare al facultăţii de astăzi, cu rectoratul şi alte secţii, plus "Moara Domnească", s-au construit pe locul vechii Şcoli de Agricultură. Clădirea cea mare păstrează o oarecare simetrie şi de-signul este foarte apropiat de cel al Institutului de Cercetări Agricole, vecin de curte.

Numele institutului s-a schimbat de atâtea ori în decursul timpului, încât nu mai sunt la curent cu el. Ultima oară purta denumirea pompoasă de Academia de Ştiinţe Agricole, ridicându-se la un grad mai înalt decât pe vremea celebrilor înaintaşi care îl înfiinţaseră.

Tot în curtea facultăţii - loc era berechet - s-a ridicat o clădire mică, dar cochetă, Secţia de îmbunătăţiri Funciare, cea mai nou

9

construită, pentru al cărei sediu li s-a conferit proiectanţilor Premiul de Stat.

După atâtea înnoiri şi schimbări de peisaj, minuscula fostă facultate, care adăpostise în vreme de restrişte şi căminul, şi cantina studenţilor, acum rătăcită printre semene mai tinere şi mai făloase, lăsată de izbelişte şi abandonată fără drept de apel, privind cu disperare în jurul ei, cu ferestrele sparte de intemperii şi de răuvoitori, a început să deranjeze, să stea în calea spiritelor fine. "S-o demolăm!", a fost verdictul, desigur, după oarece controverse, şi aşa s-a şi făcut.

Dar de aici şi de acum începe partea interesantă. Cei meniţi să ducă la îndeplinire această cumplită faptă au so

cotit că demolarea zidurilor care se încăpăţânau să rămână în picioare trebuia să se facă după o metodă tehnică de ultimă oră şi să constituie un exemplu. Dixit!

S-au studiat posibilităţile, s-au întrunit capetele cele mai luminate, specialiste în demolare, dintre care lipsea unul singur, şi problema părea să fie rezolvată. Se va demola clădirea prin "implozie".

Nu pot să descriu tehnologia acestei metode "sui generis", deoarece n-am văzut, personal, decât două exemple: unul la Montreal şi cel pe care-l voi descrie mai jos. Ştiu doar că până şi în ţările cele mai avansate din lume, sistemul e încă în curs de experimentare.

S-au burduşit pereţii, stâlpii de susţinere şi alte puncte cheie cu cartuşe de exploziv şi, după o numărătoare inversă şi o apăsare pe unul sau mai multe butoane, s-a declanşat fenomenul. Deflagraţia a luat aspect de război atomic, zgomotul s-a auzit la mari distanţe, a speriat toate vieţuitoarele înaripate care îşi făcuseră cuib în copacii din parc, de şi-au jurat să plece unde or vedea cu ochii, dar pe locul ăsta să nu se mai întoarcă. Norul de praf stârnit s-a ridicat ca ciuperca de la Hiroshima şi apoi s-a aşternut, colbuind toate împrejurimile pe o rază de câteva sute de metri şi mai bine, de-au trebuit gospodinele să devanseze cu două luni curăţenia de Crăciun, şi toate ferestrele cochetului sediu al secţiei de îmbunătăţiri Funcia-re au zburat în ţăndări şi aşa au rămas un timp, până au venit geamgiii din vacanţă.

Dar, în ciuda tuturor avatarurilor care au decurs din această experienţă inedită, scopul a fost atins, iar draga şi dulcea noastră

10

facultate s-a dus, luând cu ea toate amintirile şi visurile tinereţii noastre.

Datele preluate de mine din presa vremii aduc o serie de precizări, pe care le citez: "Construcţia ocupa 1040 de metri pătraţi şi a-vea şase niveluri. Au fost necesare 500 de kilograme deT.N.T., amplasate în lăcaşuri practicate în grinzi şi stâlpi."

— # — întorcându-ne cu istorisirea la Pândele Georgescu şi, implicit,

la cursurile de pregătire, mi-amintesc că printre băieţii în majoritate zdrobitoare, erau doi tineri ofiţeri deblocaţi, care veneau în ţinută militară la program, fiindcă autorităţile le îngăduiseră să mai poarte uniforma încă şase luni de zile. Printre ceilalţi colegi interesanţi care ne atrăseseră atenţia, era un blond simpatic, Sorin Bradea, fin curtezan cu fetele şi plăcut interlocutor, cu care ne-am împrietenit i-mediat.

în această veselă societate de candidaţi optimişti din care făceam şi noi parte, Aurica, Paulica şi subsemnata, a mai apărut o fată, Magda lakob, sportivă, melomană şi venită din Braşov.

Cursurile au durat cât au durat, dar apoi, fiindcă numitul Pândele Georgescu n-a ieşit prea bine cu socotelile, şi s-a declarat falimentar, noi am fost înştiinţaţi că, dată fiind situaţia, trebuie să ne continuăm studiile în casele personale şi pe cont propriu.

Cu toată lipsa de continuitate a acestor cursuri, totuşi trebuie să îi fim recunoscători lui Pândele, că fără el nu puteam să aflăm micile manii ale profesorilor examinatori, pe vremea când ministerul nu se amesteca în ciorba lor. De exemplu, nimeni n-ar fi bănuit că Moş Protoplasma, de ani buni, are un fix cu "Clasificarea Peştilor", care nu lipsea din nici o probă scrisă la biologie. De asemenea, a-flaserăm că profesorul Cernescu, de geologie, adoră rocile eruptive - vechi, interesante şi grele - şi că le dispreţuieşte pe cele sedimentare, prea răspândite, uşoare şi cu calităţi mediocre.

— # — Acestea fiind spuse, mai adaug că nu toţi dintre cei care au ur

mat cursurile s-au prezentat la examen, după cum nu toţi dintre cei ce s-au prezentat la examen au intrat în facultate.

în ziua examenului, stăteam într-o sală enormă, cu ferestrele dând către intrare, pe un loc cu număr fixat dinainte, şi priveam la

11

12

şirul neîntrerupt de candidaţi care venea pe porţile facultăţii. Erau foarte mulţi, mai mulţi decât în orice alt an până atunci, şi mă gândeam în sinea mea cum să fac să nu reuşesc, fiindcă, dacă intram în categoria respinşilor, examenul din toamna următoare l-aş fi dat la arhitectură.

Probele scrise la concurs, fiindcă de fapt era un concurs, nu un examen propriu-zis, oralul se desfiinţase de curând, n-au avut nimic spectaculos. Subiectele se scriau pe tablă, se citeau tare, pentru ca să nu încapă nici o îndoială asupra conţinutului, şi apoi aveam trei ore la dispoziţie.

La teza de matematică, enunţarea subiectului s-a făcut după o formulă originală. încă din perioada cursului de pregătire al lui Pândele, ştiam că profesorul respectivei discipline este un oarecare Bă-descu, cu studii înalte la Oxford, pentru care pricină era mai mult decât pretenţios. Noi, candidaţii, speriaţi, ba chiar timoraţi de-a bine-lea cu toţii, auziserăm că subiectele lui comportă un grad de dificultate foarte mare. Nu cred că era chiar întocmai, mai mult se dusese vestea fiindcă n-am observat că aceia dinaintea noastră, care dăduseră examenul cu el, s-ar fi dovedit ulterior nişte genii matematice.

Cu totul întâmplător şi spre norocul meu şi al celorlalţi, domnul profesor Bădescu se plimba, la vremea examenului, prin depărtate străinătăţi, după ce îi predase ştafeta şefului catedrei de îmbunătăţiri Funciare, profesorul Ion Andreescu-Cale. Acesta, cu figură de distins bonom şi ţinută academică, a intrat în sală, i-a dictat subiectul unui asistent care l-a scris pe tablă şi, înainte de-a ieşi pe uşă, lăsându-ne în grija unei armate de păzitori, ne-a atras atenţia să verificăm, de şapte ori câte şapte, cifrele din enunţ, fiindcă ar fi păcat ca o mică neatenţie să ducă la o mare catastrofă.

A fost o problemă stufoasă şi lungă, care îmbina algebra, geometria şi trigonometria, iar faptul interesant era că, într-una dintre ecuaţii, în locul unei necunoscute, fiecare dintre candidaţi trebuia să introducă ultima cifră din numărul matricol pe care-l avea afişat pe un bileţel lipit pe locul lui. Deci, fiecare lucra cu altă valoare şi, astfel, copiatul sau consultaţiile deveneau inoperante.

Ne păzea o armată de asistenţi, cum am mai spus, stăteau cu ochii pe noi, se plimbau printre rânduri spionându-ne şi urmărind cu privirea mişculaţiile candidaţilor dar şi fetele frumoase din sală.

Eu mă agitam în bancă, spre disperarea asistentului de desen tehnic, Bărbulescu (am aflat după aceea cine era de la Pauli, care-i cunoştea pe toţi), iar motivul acestei agitaţii venea de la faptul că cifra doi pe care n-o s-o uit niciodată, mă conducea în calcule la un triunghi dreptunghic, cu soluţii mai simple. Nu-mi venea să cred că această cifră matricolă, introducând-o în ecuaţii, nu debuta în corespondenta geometrică, şi apoi trigonometrică spre un triunghi oarecare, cum mă aşteptasem, care ar fi comportat calcule mai complicate. Mi se părea aproape imposibil faptul că problema mea se simplificase, comporta mai puţine operaţii, aşa cum li se întâmplase, de altfel, tuturor celor care aveau ultima cifră a numărului matricol doi.

După două ore şi jumătate, am predat teza şi am ieşit din sală liniştită şi încrezătoare în steaua mea. Afară, pe coridor, o grămadă de candidaţi discutau gălăgios despre conţinutul lucrării. Unii dintre ei se lăudau sus şi tare că au rezolvat problema prin nu ştiu ce metode sofisticate de calcul integral, alţii susţineau nişte teorii de care eu, simplă elevă venită dintr-a Vlll-a de liceu, nu auzisem în viaţa mea. M-am retras dezamăgită şi speriată de cantitatea de noţiuni pe care le aveau unii în cap, socotindu-mă pierdută şi în afară de orice competiţie.

Noroc că m-am întâlnit cu Aurica Bordeianu pe aleile parcului facultăţii. Terminase şi ea lucrarea şi, printr-o fericită coincidenţă, îi căzuse şi ei aceeaşi cifră: 2. Ne-am consultat cu de-amănuntul, ve-rificându-ne rezultatul final, care consta până la urmă dintr-o singură valoare, identică la amândouă. Mi-a mai venit inima la loc şi am început să sper că făcusem bine la teză.

Trebuie să spun că toţi cei care se făloşeau cu ştiinţa lor savantă în ale matematicii au încasat la probă note de doi sau trei, şi asta fiindcă i s-a făcut milă profesorului de ei şi nu i-a cadorisit cu un zero tăiat în patru. Aurica şi cu mine am luat fiecare câte un nouă. Nu mi-am dat seama nici până în ziua de azi de ce nu ne-a a-cordat nota maximă, fiindcă rezultatul era cel corect...

Proba la teza de geologie şi petrografie - materie pe care am iubit-o întotdeauna - a fost excepţională. N-am spus-o eu ci profesorul Cernescu, savant în materie, care s-a exprimat faţă de nu ştiu cine - dar mi-a ajuns şi mie la urechi - că de când e el profesor, n-a

13

văzut o teză mai bună. Mi-a evaluat-o la zece, regretând că s-a schimbat modul de notare la examen, altfel, un douăzeci ar fi fost mai potrivit pentru lucrare.

Nu l-am mai văzut pe profesorul Cernescu după aceea, fiindcă altul îi luase locul la catedră! Rămăsese însă preşedintele Comitetului Geologic, cu sediul la şosea, acolo unde, în rondul din faţa clădirii, tronează o formaţie geologică ceva mai mică decât piatra căzută din cer de la Kaaba.

Cu toate că nu l-am mai avut la catedră anul următor, eu am reţinut aprecierile lui în ce mă privea şi, la sfârşitul facultăţii, când îmi doream să găsesc un serviciu de calitate în Capitală, m-am dus la profesorul Cernescu, după o înţelegere prealabilă, şi i-am spus printre altele, plină de importanţă: "Ştiţi domnule profesor, eu sunt candidata aceea care a făcut la materia dumneavoastră teza cea mai bună la concursul din '47, după cum am auzit că v-aţi exprimat". Cernescu a tăcut, m-a examinat o clipă fără să spună nimic, eu aşteptam să sară în tavan de bucurie că mă redescoperă, dar n-a dat nici cel mai mic semn de entuziasm şi mi-a zis, cu un aer mai mult decât indiferent: "Ştiu, domnişoară, mi-aduc aminte, dar acum lucrurile s-au schimbat şi n-am locuri în schemă. Totuşi, dacă vrei să laşi o cerere, treci pe la serviciul de cadre şi depune-o".

Am trecut pe la serviciul de cadre, iar cel care avea în mână pâinea şi cuţitul Comitetului mi-a spus şi mai plictisit: "Degeaba lăsaţi cererea, fiindcă noi urmează să ne restrângem". Mi-am luat cererea şi tălpăşiţa, foarte dezamăgită, cu sentimentul că societatea îmi respinge toate şansele de realizare profesională.

— # — Din păcate sau poate din fericire, după examenul la Agrono

mie, anul următor n-aveam să mă mai prezint la facultatea de Arhitectură. După o lună de aşteptare a rezultatelor, m-am văzut pe primul loc, în capul unei liste cu 60 de candidaţi admişi şi 350 respinşi, ceea ce am socotit a fi o performanţă. în plus, odată cu publicarea clasificărilor, noi, cei dintâi admişi la cele şapte secţii ale Politehnicii, am fost propuşi pentru medalia "Dimitrie Pompei", care trebuia să ne fie atribuită în cursul anului 1948, în cadrul unei festivităţi de premiere specială. Dar mari schimbări erau în vedere, se pregăteau situaţii incomode pentru toată lumea, ca să nu zic de-a dreptul ca-

14

tastrofale, şi nimeni nu şi-a mai adus aminte de medaliaţi şi, cu atât mai puţin de festivităţi de premiere.

Din grupul meu de prieteni, mai ales fraţii Gallin erau supăraţi pe mine că alesesem această facultate, şi cum spuneau ei, nu cadra cu o fată "frumoasă şi deşteaptă" (!), însă după succesul repurtat la examen, situaţia devenise ireversibilă, mai ales că nu eram de părerea lor.

Pe timpul acela, Agricultura noastră mai păstra ceva din avântul semnalat între cele două războaie mondiale, iar la facultate şi la Institutul de Cercetări a cărui faimă depăşise de mult hotarele ţării, majoritatea profesorilor aveau doctorate în străinătate, făceau parte din comisii internaţionale şi publicau lucrări de reputaţie mondială.

Şi eu visam la o carieră universitară - aşa îmi pusesem în gând din capul locului - şi nu mi-ar fi fost greu să ajung pe anumite culmi... începutul debutase şi, cu perseverenţa care nu-mi lipsea, puteam să realizez ceea ce mi se întipărise în minte. Din păcate n-a fost aşa; ascensiunea mea pe o scară a valorilor inversată, n-a mai avut loc.

Dar până atunci trebuia să mai curgă apă pe Dâmbovita, să mai treacă alte veri şi alte primăveri, şi în primul rând să plecăm în practică agricolă un an întreg, aşa cum stabiliseră forurile didactice superioare...

Deocamdată, fericită că intram din nou în poveste, coboram împreună cu toată liota de studenţi în gară la Vintileanca, Judeţul Buzău, unde "personalul" staţiona două minute. Gara Vintileanca străjuia calea ferată Ploieşti-Buzău, cam pe la jumătatea drumului, îşi căpătase o reputaţie proastă de când un groaznic accident se petrecuse acolo şi în urma căruia devenise de o tristă celebritate acel "Acar Păun", intrat în legendă.

Pe peron nu era nimeni să ne aştepte; un stagiar urcat şi el în tren de la Bucureşti luase comanda coloanei care se înşiruise pe şoseaua naţională ce lega Mizilul de Buzău, trecând pe la porţile Pepinierei Istriţa - ferma didactică a facultăţii.

Sătenii cu care ne încrucişam pe drum, dădeau din cap a înţelege... Cunoscuseră multe serii de studenţi şi din cauza asta îi auzeam spunând în urma noastră: "Au venit iar băieţii la Istriţa, la Pe-penărie". Băieţii erau vreo patruzeci, la acest număr adăugându-se şase fete, care până la sfârşitul anului aveau să se facă opt.

15

Am uitat să spun că administraţia fermei nu ne lăsase chiar de izbelişte, ci trimisese două căruţe cu două mârţoage nemâncate, numai şi numai pentru transportul boccelelor. Era după seceta cumplită din '45 - '46 şi efectele nefaste se resimţeau în toată tara.

"Pepenăria" Istriţa nu ne-a aşteptat cu prea mult entuziasm. Directorul, inginerul Armăsescu - cu reputaţie de om morocănos şi sever mai ales în privinţa fetelor, pe care nu le admitea în şort - ne-a întâmpinat cu răceală. Era prima dată când studenţii soseau toamna şi aveau să rămână aproape un an, deranjându-l din tabieturile lui profesionale.

Domnul Staticescu, asistentul de practică, cel cu puteri depline asupra grupului de studenţi, nu s-a arătat nici el prea entuziasmat, mărginindu-se să ne convoace în minutele următoare sosirii noastre, în sala de mese, şi să ne prezinte programul care ne aştepta a doua zi. în acelaşi timp, ne-a comunicat repartizarea pe dormitoare. Fetele, conform tradiţiei, trebuiau să locuiască într-o coşmelie care adăpostea cancelaria fermei şi biroul domnului Armăsescu. Spate în spate cu aceste încăperi, de cealaltă parte a coşmeliei, în două camere despărţite printr-un antreu - obişnuita configuraţie a caselor de la ţară - aveam să ne instalăm noi, cele şase graţii.

Mobilierul unei camere consta din trei paturi de fier, ca la spital, acoperite cu pături cenuşii şi aspre ca de armată, saltele şi perne de paie şi un dulap şchiop de un picior, care de bine, de rău, ne-a primit o parte dintre efecte.

Odaia, ca să nu zic camera, mirosea a igrasie, a mucegai şi a şoareci, fiindcă nimeni nu locuise acolo de un timp nedeterminat. E-xista şi o baie aferentă, deservind amândouă camerele, în care puteai să intri şi pe o uşă, direct de afară.

Am început să ne orânduim lucrurile, tremurând din toate mădularele fiindcă nimeni nu făcuse focul în sobă de secole, şi pereţii erau reci ca gheaţa. Ne simţeam ca într-o pivniţă sfoegită, devenită peste noapte dormitor.

Devansând puţin firul povestirii, pot să spun că toată noaptea am dârdâit în pat şi am ascultat sarabanda şoriceilor care dansau în dulap, printre boarfele noastre. După o săptămână, când micilor rozătoare începuse să le placă mediul înconjurător care se încălzea pe măsură ce se încălzeau şi pereţii, Magdi a venit într-o după-ma-

16

să cu un pisoi de coadă, pripăşit pe la bucătăria cantinei. Nu ştiu dacă îl adusese ca remediu împotriva şoarecilor, sau fiindcă, aşa mic şi prăpădit cum era, i se făcuse milă de el. L-a botezat pe dată Bimbirică şi l-a culcat peste noapte în pat cu ea, de frică să nu-l mănânce... şoarecii!

Acest Bimbirică, devenit celebru în colonie, a vegetat multă vreme într-un stadiu de prăpăditură până să-şi ia o înfăţişare de pisoi în toată regula. Era cam limfatic din naştere şi, tocmai de aceea, n-am înţeles niciodată prin ce minune micile vietăţi cu coadă lungă şi urechi rotunde au dezertat, mutându-şi sediul în altă parte.

în acea primă zi de practică agricolă, administraţia fermei ne-a oferit haine de protecţie, nişte salopete spălăcite de fierberea în leşie, purtate de aproape toate generaţiile de studenţi care trecuseră pe la Istriţa. Bineînţeles că nimănui nu-i veneau turnate hainele băieţilor; erau-prea mici, iar nouă fetelor ne erau mari - aşa că aproape o după-masă întreagă am petrecut-o făcând probe şi schimbân-du-ne care cu cine şi cine cu care.

Eu purtam în picioare o pereche de cizme cu şireturi în faţă, li se ziceau "bilghere", probabil denumirea pocită a germanului burg-er şi eram foarte mândră. Pe deasupra unui pulover, făcut cu măiestrie de tanti Cleopatra - cumnata mamei - îmbrăcam salopeta. Cu ţoalele astea mă apăram împotriva frigului şi a vântului din acel anotimp. Ce-i drept, poate nimeni nu-şi mai aduce aminte că în anul de graţie şi de greaţă 1948, iarna a fost de-o blândeţe nemaiîntâlnită de multă vreme, aşa că am ieşit la lucru afară în câmp în haine uşoare.

în dimineaţa celei de-a doua zi, după descinderea noastră intempestivă la Istriţa, la ora cinei a bătut toaca. Toaca era un instrument de tortură care ne scula din somn, chemându-ne la repartizare. Toată lumea se îmbrăca pe apucate, jumătate în pat şi jumătate alergând pe drum, spre locul unde se striga prezenţa şi se hotărau lucrările din ziua respectivă.

Şi fiindcă fiecare om are unul sau mai multe fixuri, printre altele eu îl am şi pe acela privind latinitatea limbii române, cuvântul "toacă" vine de la latinescul tocar, care înseamnă a cânta dintr-un instrument, ceea ce e aproape acelaşi lucru cu a bate toaca. Dease-menea nu mă pot abţine să nu spun - să nu le deschid gustul şi al-

17

gRectangle

gRectangle

18

tora de a studia problema - că "merindea" românească vine din latinescul merenda întâlnit, de altfel, şi în spaniolul merienda, semnificând masa de la ora cinci după-amiază.

Revenind la vacile noastre (oi nu avea ferma), în general lucrările erau diverse şi se executau pe grupuri mici, uneori chiar individual, cum era de exemplu serviciul la grajd.

Nu mai ţin minte unde a hotărât domnul Staticescu să mă trimită în acea primă dimineaţă de practică, poate la îngropat via, poate la scos ridichi negre din pământ, destinate pentru a-i hrăni pe studenţi, dar şi pentru bucuria genului cornut, dacă nu cumva erau ţinute departe de această delicatesă, ca să nu li se iuţească laptele.

în orice caz, până la vacanţa de Crăciun, care se mai respecta încă după datină, am tot cules la porumb în fiecare zi, aproape toată liota, fiindcă era multă cultură rămasă de izbelişte în aşteptarea studenţilor. Aici, am putut să ne cunoaştem mai bine între noi şi să-i cunoaştem pe stagiarii din anul V (Nae Ştefan, Purcel, Baltagi, lonescu şi Ştefănescu), care-şi făceau proiectul de diplomă la Istriţa şi care ne supravegheau, îndrumându-ne din când în când la lucrări.

Grupul celor 50 de studenţi nu era omogen după cum ar fi trebuit să fie, dar în acele timpuri tulburi, când abia ieşisem din război şi din perioada de secetă catastrofală, tunase şi ne adunase care mai de care.

întâi se deosebeau cei sosiţi de la Liceul Militar din Predeal, care avea să se desfiinţeze în anul următor, fiindcă dovedeau o oarecare tendinţă de a face opinie separată: Mihai Macici, Stelică Co-man şi Duţi Drăgănescu, plus Nelu Puchiu care, din motive cunoscute numai de el, era mai puţin solidar cu ceilalţi.

Mircea Ungureanu, poreclit Rolando, absolvent şi el de liceu militar, cu un an mai mare, nu ştiu ce căuta la agronomie. Era bolnav de plămâni, în stadiu de pneumotorax, iar capacitatea lui respiratorie mult micşorată nu-i îngăduia să ţină pasul cu noi. Totuşi a a-vut ambiţie şi şi-a ţinut curajul; uneori îmi mărturisea că numai datorită mie - ceea ce mă îndoiesc foarte, chiar şi acum, judecând cu mintea cea mai recentă, fiindcă eram prea tânără, prea imaginativă şi prea mă jucam cu viaţa, ca să pot lua în serios anumite situaţii limită.

gRectangle

gRectangle

Un aii grup de băieţi drăgălaşi şi simpatici era grupul din Ploieşti. Din el făceau parte Titi lordăchescu, Nini Oprea şi Luca Pone-tti. Pe Nini Oprea mi-l amintesc cum mergea la lucru cu nişte galoşi pe care-i spăla în fiecare zi şi-i punea să se usuce pe balustrada prispei din- faţa căminului unde îşi aveau băieţii dormitoarele. Era atât de îndrăgostit de celebrii lui galoşi, de fapt unicate în raport cu încălţările celorlalţi studenţi care purtau bocanci, încât Ponetti n-a putut să mai reziste şi i-a închinat o "Odă a galoşilor de gumă", a-părută în gazeta de perete editată de un colectiv de studenţi-redac-tori, afişată în sala de mese de la Istriţa şi reînnoită din an în Paşte.

Tot Nini Oprea - mare amator de fotbal, ca şi mulţi dintre noi (minus fetele) - la un meci care se încinsese între două echipe, respectiv între cele două dormitoare, fiind în apărare şi vrând să degajeze mingea, s-a repezit cu toată puterea în ea şi, printr-o piruetă neprevăzută nici de el, nici de echipa din care făcea parte, a reuşit să şuteze balonul înapoi, în propria lui poartă, lăsându-l pe portar cu gura căscată, mai rău ca la dentist, şi pe noi, spectatorii, complet năuciţi.

Printre ploieşteni se afla şi acel Romică Constantinescu, de care voi mai avea ocazia să vorbesc, fiind o figură ieşită din comun. Nu ştiu cine i-a zis într-o zi, după o discuţie în contradictoriu, cu parapon: "Măi Constantinescule, mai bine ţi-ai vedea de treabă, nu eşti decât un copil care de-abia a deschis ochii pe lume", la care Romică, foarte ofensat, i-a replicat cu emfază în limba lui Corneille: "Je suis jeune il est vrai/ Mais pour les âmes bien nées/ La valeur n'attend point/ Le nombre des années."

Eu l-am auzit când cita aceste versuri din Cidul, şi ştiind foarte bine franţuzeşte, m-am mirat de faptul că Romică pronunţă mai mult decât corect toate cuvintele, cu toate că nu învăţase această limbă decât în orele de la liceu, fiindcă sosea dintr-un mediu familial modest.

Mai aveam doi colegi cu nume identic: Munteanu Constantin, şi, pentru a-i deosebi, Staticescu îi striga la catalog folosindu-se şi de iniţiala tatălui, ca la armată Astfel, unul devenea Munteanu A. Constantin iar celălalt Munteanu C. Constantin.

Urmarea a fost că într-o zi, cel mai tânăr dintre noi, Gheorghiţă Predescu, i-a poreclit în gura mare, în timp ce se făcea prezenţa la

19

lecţii: "Avion" şi "Camion". Nu ştiu dacă le-a mai zis cineva vreodată altfel.

Costică Munteanu, alias Camion, era un coleg mai în vârstă decât noi, căsătorit, care privea cu îngăduinţă poznele celor mai tineri, fără a ne reproşa nimic şi fără a face pe lupul moralist sau împărţitorul de poveţe.

într-o zi, unul dintre stagiarii noştri, Nae Ştefan - de care voi mai vorbi pe parcurs - ne-a anunţat că trebuie să meargă la Viile Finţescu, deoarece a fost solicitat de proprietar pentru asistenţă în unele probleme de vinificaţie. Fiindcă lucrarea era de aşa natură încât nu o putea rezolva de unul singur, l-a solicitat pe Costică Mun-teanu-Camion, om serios şi mai priceput decât noi în practica agriculturii.

Au lipsit toată ziua şi s-au întors destul de târziu seara, când cina se terminase şi studenţii se retrăseseră în camere, pregătindu-se pentru culcare. Când erau gata să adoarmă, a apărut Camion pe uşa dormitorului. Era volubil şi vesel ca niciodată, râdea cu gura până la urechi. Pe moment, nimeni n-a ştiut precis ce anume îi provoca această stare euforică, până când a spus că e mort de foame.

Ponetti, ca cel mai tânăr din adunare, s-a repezit la bucătărie şi i-a adus o farfurie cu mâncare de cartofi, dar cum Camion nu mai era în stare să ţină furculiţa în mână, tot colegul Ponetti a început să-i ducă mâncarea la gură, servindu-se nu de furculiţă, ci de o lingură de lemn.

între timp, toată lumea îl întreba curioasă cum a fost la Finţescu; el însă răspundea într-un limbaj cu totul schimbat faţă de cel pe care i-l cunoşteau colegii. Le-a spus că au muncit din greu (n-a dezvăluit ce anume au făcut sau poate am uitat eu), şi că spre sfârşitul după-amiezii proprietarul le-a adus un Pinot-Gris din care "au gustat de multe ori" - ca să nu spună că au dat pe gât multe pahare - şi că el făcea "treişpe-paişpe" iar stagiarul "paişpe-cinşpe". Cei care erau de faţă l-au întrebat ce semnificaţie are această numărătoare, la care Camion n-a putut decât să bolborosească nişte cuvinte din care nu se înţelegea nimic, apoi, cu o voce mai sigură, i s-a adresat lui Ponetti: "Mai dă-mi o păstaie", şi a ţinut-o tot aşa până când a terminat toţi cartofii din farfurie. în final, înainte să se bage în scu-tece ca să se culce, într-un acces de sinceră autocrit-

20

icà, a màrturi-sit faţă de toată adunarea din dormitor: "Mài fraţilor, eu nu sunt de-cât un şemidox" şi apoi a adormit pe loc.

Printre nou veniţii la fermă, mai era un grup de moldoveni, toţi din inima podgoriilor vestite: Costei Grozavu, fiu de răzeşi din Nico-reşti, Valeriu Ifrim, de la Podul Turcului, pe care îl botezarăm "Taica", Bergi Vosganian alias Percică, şi adorabilul Puiu Artenie, cu figură de efeb şi ochi languroşi, poreclit de Romică Constantinescu "Adonis".

Bineînţeles că cei doi ofiţeri, Voicu şi Negrilă, proaspăt scoşi din armată dar şi proaspăt admişi la examen, purtând încă hainele militare, cu eghileţi, centură cu diagonală şi tot felul de atârnători cărora le-am uitat numele, în care se înfăţişau foarte chipeşi, făceau şi ei parte din "ploton".

într-o zi, unul dintre colegi căruia începuse să-i crească un ochi în ceafă, i-a interpelat tendenţios: "De ce mai îmbrăcaţi haina militară dacă nu mai aparţineţi de armată?" "Fiindcă ne dă voie guvernul" - i-au răspuns înţepat cei doi deblocaţi şi i-au întors urgent spatele.

Cel mai în vârstă dintre studenţi era tot un ofiţer scos din armată, căruia îi ziceam Căpitanu', fiindcă trecuse în cadrul disponibil cu grad de căpitan. Se ţinea deoparte, nu intra în rând cu noi, nevastă-sa profesa medicina şi, pentru acest motiv se purta ca un prinţ consort plin de ifose şi fasoane. Avea o vorbă: "Ce să mai tergiversăm", singurul lucru prin care s-a făcut remarcat. După anul I, a plecat la o altă facultate şi n-am mai auzit de el niciodată.

Colegul nostru cu nume umoristic Bonu P. Bonu Bonaventura, la care noi adăugam şi "ura, ura, ura", era simpatic, blajin, dar nu prea comunicativ. Se ţinea şi el cam izolat, nu voia să facă prea multe valuri în jurul lui, ocupându-se în timpul liber cu studierea cărţilor de specialitate. într-o zi, după ce mă cântărise şi mă studiase multă vreme, observând cam ce hram port, m-a luat deoparte şi m-a întrebat conspirativ: "Rety, tu, care ai învăţat la o şcoală catolică, nu eşti catolică?" Am dat din cap în semn că nu şi am văzut că răspunsul nerostit îl cam deconcertase. "Da' tu eşti catolic?" l-am întrebat la rândul meu. "Sigur că da!" mi-a răspuns, "dar vezi să nu afle ăştia că mă mănâncă... M-a şi întrebat unul dintre ei la ce biserică mă duc şi i-am spus că sunt ateu şi că nu frecventez bisericile".

21

gRectangle

gRectangle

Ăştia, mai exact "ăsta", cam ştiam noi cine erau. "Ăsta' era cel căruia, de fapt, nu începuse să-i crească ochiul de la ceafă în timpul şederii la fermă, ci venise cu el gata crescut, gata să ne supravegheze pe toţi.

Nu ne-am vorbit prea mult nici după acest conciliabul secret, dar de fiecare dată când ni se întâlneau privirile, exista ceva înţeles între noi, aveam o taină numai a noastră şi asta ţinea locul conversaţiei.

Nu pot să-i menţionez aici pe toţi colegii mei de la Istriţa, enu-merându-i unul după altul, fiindcă prezentarea lor ar lua o prea mare amploare. Totuşi, în decursul povestirii, cei lăsaţi deoparte vor a-părea sau vor dispărea după circumstanţe.

Ultimul, pe care nu vreau să-l uit, fiindcă cei de pe urmă vor fi cei dintâi, e Victor Bârnaure. Tatăl lui lucrase ca laborant la facultate ani buni. După cum am amintit şi în primul volum, Bârnaure-seni-or fusese printre primele victime ale bombardamentelor americane din vara anului 1944.

în curtea foarte mare a facultăţii era amenajat un adăpost aerian, în care se refugiaseră toţi cei care se găseau prin preajmă în acele momente. O bombă a căzut chiar pe adăpost. Restul se deduce, şi n-am ce să mai adaug.

Victor era un băiat superinteligent, ca să mă exprim în limbajul modern. Se situase al doilea pe lista celor admişi la examen, însă din cauza unei zăpăceli de moment, la ultima operaţie matematică a rămas în urmă faţă de mine cu două sutimi de punct, altfel mi-ar fi luat-o cu mult înainte.

După absolvirea facultăţii, Victor Bârnaure, poreclit de mine Vişinei, a devenit un - după unele opinii - "demn urmaş al iluştrilor dascăli ai agriculturii româneşti, printre care se numără: Constantin Sandu Aldea, Gheorghe lonescu Siseşti, Traian Săvulescu şi alţii", aşa cum citează şi colegul nostru Luca Ponetti în locuţiunea de la aniversarea a 40 de ani de când am păşit prima dată pe poarta fermei didactice de la Istriţa.

Sosiserăm târziu în stagiul de practică, cam după 20 noiembrie, şi se apropia Crăciunul. Noi, studenţii, trebuia să fim în fruntea activităţilor culturale din judeţ, iar sătenii de prin satele din jur aşteptau cu nerăbdare să le facem serbări şi să organizăm baluri. Aşa

22

era datina de cánd "Pepenaría" Istriţa devenise ferma didactică a facultăţii. în vederea realizării acestui scop, am început să ne pregătim din vreme, să facem repetiţii zilnice, sub îndrumările colegului Voicu, fost ofiţer în armata română.

23

Capitolul II

Irod gătit în plapumă de zestre

- Stratioate! - Poruncă, prea înălţate împărate!

în prima lună de practică, n-am plecat decât o singură dată, la sfârşit de săptămână, acasă la Bucureşti. Eram ocupaţi cu muncile câmpului, cu repetiţiile pentru serbare şi cu pregătirea decorului. Din păcate, recuzita lipsea cu desăvârşire, nimeni nu ne dădea nici un ban, drept pentru care ne-am hotărât să apelăm la propriile noastre mijloace ca să ieşim din impas. Aceste lipsuri ne-au determinat pe Paula şi pe mine să luăm trenul din gara Vintileanca, cea cu prost renume, şi să mergem acasă.

Am găsit-o pe mama în compania verişoarei Micrula, studentă la Facultatea de Drept, şi a finei Niculina, cea bună şi drăguţă, în-conjurându-le cu grijă maternă şi tratându-le cu .delicatese. S-au bucurat când m-au văzut, mai ales că nu se aşteptau, iar eu, speculând situaţia de moment am început de îndată tratativele în vederea înzestrării artiştilor amatori.

în timpul negocierilor, mi-am adus aminte că mama ţinea într-un dulap materiale pentru o plapumă pe care voia s-o lucreze ca să mi-o dea de zestre la momentul potrivit, şi i-am propus să ne împrumute materialul, un crep-satin culoarea portocalei, ca să-l costumăm pe Victor Bârnaure, devenit Vişinei, aşa cum îl poreclisem, în hainele lui Irod.

Pentru cei doi îngeraşi care figurau în piesă, interpretaţi de Paula şi de mine, am scormonit prin lăzile pitite în camera din pod şi am găsit două cămăşi albe de noapte, cu râuri, tocmai bune pentru

24

gRectangle

o autentică înfăţişare celestă. Ce dacă aveau cămăşile râuri? Eram nişte îngeraşi în costum naţional! Am mai cotrobăit prin podul meu şi în cel al Paulei să găsim cartoane, hârtie colorată şi alte accesorii pentru recuzita teatrului şi am plecat, luni dimineaţă, la fermă, încărcate cu toate minunile, plus un balot de zdrenţe.

în timpul liber, Paula, cu mâinile ei de aur i-a confecţionat lui Vişinei din dosul de plapumă o mantie regească, aşa cum cred că nici regele Irod n-a avut pe vremea lui, iar Mihai Macici, zugravul nostru oficial, a început să picteze coroana şi decorurile.

Repetiţiile aveau loc după orele de practică, zilnic, şi duminicile. Vişinei îşi luase rolul în serios, dar uneori, după mai multe pahare de "negru vârtos", nu mai putea recita coerent, iar vocea îi devenea piţigăiată: "Soarele apune după munţii cărunţi, gonind spre stâne păstorii mărunţi". Noi bufneam în râs şi aşa-zisul Irod îşi dregea glasul şi o lua de la început, cu o octavă mai jos: "Soarele apune după munţii mărunţi... gonind spre stâne păstorii cărunţi..." începeam să râdem iarăşi, aşa încât Vişinei o lua de la-nceput: "Soarele, soarele... soarele, păstorii cărunţi... ba nu, mărunţi...", şi iar o lua de la început, până când Voicu se plictisea şi-l trimitea la culcare.

într-o seară, Vişinei s-a încurcat în mantie, călcând-o cu bocancii plini de noroi. Am încercat şi Pauli şi eu s-o curăţăm cum am putut mai bine, dar tot pătată a rămas. Ce-i drept, calitatea spectacolului n-a avut de suferit în urma acestui incident. După aceea, eu m-am învelit, o bună parte din viaţa mea de nevastă, cu o plapumă al cărei dos purta nişte urme "fine" de... bocanci.

înainte de-a descrie penultima zi dinaintea vacanţei, când s-a ţinut serbarea, vreau să spun câteva cuvinte despre serviciul la grajd, una dintre corvezile la care eram repartizaţi prin rotaţie.

Am avut în primele zile de practică onoarea şi plăcerea să fiu şi eu repartizată la această aşa-zisă lucrare.

Grajdul fermei, o clădire mare din piatră construită cu mult timp înainte, adăpostea şi caii şi vacile deopotrivă. Vacile stăteau priponite mai aproape de uşă, iar caii pe latura de vizavi, cu spatele la vaci. între animale, o alee destul de lată permitea circulaţia, căratul fânului pentru iesle şi manipularea altor materiale.

La grajd se repartizau câte doi studenţi, unul la cornute, celălalt la cabaline, şi eram anunţaţi cu o zi înainte, fiindcă pentru

25

activitatea respectivă trebuia să ne trezim la ora două dimineaţa. Mi-aduc aminte că în jurul acestei ore mi-a bătut paznicul de

noapte al fermei în geam, m-am îmbrăcat pompieristic, pe întuneric şi fără zgomot, pentru ca Paula şi Magdi să nu mă simtă, şi am pornit către grajd. Aici, din primul moment am avut parte de o lumină cât se poate de chioară, de o "mireasmă îmbătătoare" de balegă stătută şi de bocănitul copitelor pe cărămida cu care era pardosită încăperea.

M-a întâmpinat Tică, grăjdaml, vesel nevoie mare, şi mi-a spus cu un zâmbet până la urechi: "Domnişoară, să ştiţi că serviciul dumneavoastră azi e la cai, aşa scrie pe lista domnului Staticescu. Eu încep ţesălatul din partea asta, iar dumneavoastră din partea cealaltă, de-acolo de unde e legat Radu".

Oare cine era bidiviul cu nume atât de frumos? Radu nu era un bidiviu, ci un cal voinic, de culoare cam nedefinită, dar cu coama şi coada aproape albe. Era un animal de tracţiune - de o rasă căreia, pe atunci, i se zicea ardeneză - gros şi gras, cu picioarele zdravene şi cu copitele de trei ori mai mari decât ale semenilor săi. îl abandonaseră nemţii când se retrăseseră după 23 August, şi cineva din personalul de la fermă l-a găsit păscând pe câmp, târând încă după el o piesă de artilerie uşoară. Mai erau caii de la trăsură, care de fapt erau două iepe murge, destul de frumoase şi vioaie. Celelalte cabaline, de ambele sexe, deţineau posturi de mârţoage şi erau folosite doar la îndeplinirea unor treburi mărunte şi pentru transporturi locale.

Mie-mi căzuseră sorţii să iau în primire partea din grajd unde se aflau Radu şi patru dintre mârţoage. Tică mi-a încredinţat două perii cu dinţi de fier şi mi-a arătat cam în ce constă operaţia de ţe-sălare: "Trageţi, domnişoară, cu ţesala pe spinarea calului, în lungul părului, să nu vă fie teamă că-l zgâriaţi cu dinţii de fier, că are pielea groasă. După ce trageţi de două-trei ori, loviţi pieptenele de o cărămidă de pe jos, ca să iasă praful. Pentru un cal bine ţesălat, trebuie să aveţi făcute 32 până la 34 de "prafuri". Ca la armată domnişoară, ca la armată!".

Nu ştiu cum era la armată fiindcă n-o făcusem defel, dar frică de cai nu mi-a fost niciodată. Am prins voiniceşte ţesala de mâner şi am înscris pe pardoseala grajdului, în total, vreo 150 de prafuri.

26

Când am ajuns la ultima mârţoagă, am intuit.-o dintr-o privire şi i-am strigat grăjdarului: "Nea Tică, ce să fac cu animalul ăsta care muşcă?". La care Tică, dându-şi şapca pe ceafă, a fluierat nu a pagubă, ci a spaimă, şi s-a dat de ceasul morţii: "Aoleu, domnişoară, uitai că "boala" asta se dă la lume. Să nu vă apropiaţi, lăsaţi-o că mă ocup eu de ea". Noroc că la Tunari zburdasem în copilărie în tovărăşia mânjilor, încălecasem pe Murga cea blândă, dar învăţasem şi cum se manifestă un cal care muşcă: îşi întinde gâtul împingând botul înainte şi îşi culcă urechile pe spatele capului, rânjindu-şi dinţii. Spun asta pentru ca cei care nu ştiu să afle şi să se ferească.

După ce am terminat de ţesălat caii, i-am frecat cu paie pe picioare ca să le dau noroiul jos, apoi i-am periat cu peria de mistreţ ca să le lucească părul, şi treaba luând sfârşit, se putea spune că sunt pregătiţi să înfrunte o inspecţie în toată regula.

In orice caz, am fost fericită că domnul Staticescu m-a repartizat la cai... A fost vai de colegul meu trimis la vaci, care, înainte de-a proceda la mulsoare, trebuia musai să le cureţe posteriorul de balegă cu un instrument special, ca o lopată de tablă, apoi trebuia să aducă apă într-o găleată să le spele ugerul - operaţie ce preceda mulsul. Nu de puţine ori, se întâmpla să dea peste o vacă mai "gâ-dilicioasă", care, mişcând nervos picioarele, răsturna găleata cu apă inundând pardosela şi aşternutul de paie.

La ora şase dimineaţa, cei care erau de seviciu la grajd îşi luau micul dejun înaintea celorlalţi studenţi, ca să poată Anişoara, femeia de serviciu, şi coana Manda bucătăreasa să aerisească sala de mese. Bănuiesc că este inutil să spun de ce!

în a doua zi a mea de serviciu la grajd - am omis să spun că serviciul la grajd ţinea trei zile - Tică a adăpat caii, i-a înhămat la o căruţă mai mare, a umplut-o cu saci de porumb şi am primit ordin să plecăm la moară.

Moara era departe, peste trei sate, mergând pe şoseaua naţională. Trebuia să mân eu caii, aşa suna porunca de la împărăţie, şi tot drumul mi-a fost frică să nu se sperie bidiviii de la căruţă de maşinile şi, mai ales, de camioanele care circulau cu mare viteză.

în zilele despre care vorbesc, şoseaua naţională tocmai se asfalta, mai sus de Buzău, spre Râmnicu Sărat, şi lucrările fuseseră încredinţate unei societăţi suedeze "Derubau", sigla figura înscrisă

27

pe toate utilajele grele care, zi şi noapte, transportau materialele spre punctul de lucru. Câteva luni mai târziu, statul socialist nemai-tolerând intervenţii străine pe teritoriul ţării, Derubau dispăruse din raza noastră vizuală, luându-şi tălpăşiţa.

După cum spuneam, mi-era teamă ca animalele să nu se sperie, uitând că bidiviii mei erau doar nişte biete rosinante apatice şi învăţate de multă vreme cu traficul intens de pe şosele.

La moară erau nenumărate căruţe trase în curte, trebuia să stăm "la rând ca la moară", aşa că ne-am aşezat şi noi, ca şi ceilalţi, aşteptând să fim băgaţi în seamă. Când s-a împlinit sorocul şi am intrat cu Tică în sala maşinilor, am avut surpriza vieţii mele: morarul semăna leit-poleit cu Tyron Power, arătând chiar mai bine decât cunoscutul actor american al multor filme celebre. Un Tyron Power în versiune blondă, cu părul ondulat. Era să cad pe jos când l-am văzut, mai ales că n-avea urme de făină nici pe faţă, nici pe haine, spre deosebire de cei doi ucenici care alergau pe lângă el.

Surpriza n-a fost însă de-o singură parte. Şi el a rămas descumpănit, cu ochii pironiţi la mine. După ce şi-a venit în fire, s-a recules pentru o clipă şi l-a întrebat pe Tică în şoaptă: "Nea Tică... şi arătând cu degetul spre mine... mândra asta e o studentă?" La care colegul meu de grajd i-a confirmat, făcând şi el un semn aprobator cu capul.

Apoi, morarul din poveste a poruncit să ne bage imediat porumbul la măcinat şi, când am plecat cu sacii doldora de mălai, ne-a condus până la şosea şi mi s-a adresat cu glas nostalgic: "Să mai veniţi pe la noi domnişoară, eu am să vă aştept mereu". Tică a zâmbit cu înţeles pe sub mustăţile de care era complet lipsit şi, când neam depărtat mi-a zis amuzat: "L-aţi făcut praf, domnişoară, pe morar!" Puteam şi eu să-i răspund lui Tică: "Şi el m-a făcut praf pe mine", dar nu m-am exprimat în nici un fel, nu se cădea să-mi mărturisesc slăbiciunile.

Nu ştiu cât m-a aşteptat morarul cel nespus de frumos şi făcut praf, dar pe mine nu m-a mai trimis nimeni la moară de-atunci, cu toate că am mai făcut de multe ori de serviciu la grajd, şi căruţele plecau de două ori pe lună la măcinat.

înainte de-a trece la altă istorie năzdrăvană, vreau să amintesc de un coleg de la Istriţa, Octav Niculescu, nu mai mare de-o şchioa-

28

pă, Statu-palmă barbă cot, căruia îi lipsea barba. într-o zi, i-au căzut şi lui sorţii să fie repartizat de serviciu la grajd, iar Tică, găsind cu cale să-şi bată joc de el, i l-a dat pe Radu în grijă. Ca să se a-chite onorabil şi să termine treaba în timp util, Octăviţă a trebuit să împrumute un scaun de la o fată mulgătoare la vaci, ca să ajungă la greabănul ardenezului.

între timp, profitând din plin de clima neobişnuit de blândă, băieţii jucau fotbal aproape în fiecare zi, între masa de prânz şi ora referatelor lui Staticescu. Unii dintre ei se ocupaseră cu acest sport din vremea liceului, printre care Tică Bălescu, Nelu Puchiu, Bârna-ure, parcă şi Ponetti, astfel încât echipele, reprezentând fiecare câte un dormitor, se echilibrau în ce priveşte abilitatea la joc. Singurul gafeur, despre care am povestit mai înainte, a fost Nini Oprea, care a şutat cu putere, marcând un gol în propria poartă.

După aceste meciuri susţinute, majoritatea jucătorilor dădeau buzna la noi în cameră, ca la dispensarul public, ceea ce ne obliga pe Pauli şi pe mine să ne transformăm în infirmiere de ocazie, dar pline de bunăvoinţă şi aptitudini medicale.

Majoritatea aveau genunchii zdreliţi, degetele ferfeniţite, vână-tăi peste tot, de parcă jucaseră rugby, nu fotbal. Singurul care practicase acest sport era Mircea David, şi era foarte mândru când povestea de partidele lui de pe "Federaţie" - aşa se chema înainte terenul de sport situat vizavi este ştrandul Tineretului, unde se ţineau şi meciurile de rugby.

Din cauza acestei avalanşe de răniţi şi betegiţi care se perindau cu o frecvenţă de unu la cinci minute - cei pansaţi nu plecau imediat, ci găseau cu cale să mai rămână, în timp ce noi pansam o a doua serie - nu puteam să ne facem referatele. Când venea ora să ne ducem la cursul domnului Staticescu şi să-i predăm lucrările, o făceam cu frică şi jenă, fiindcă le scriseserăm pe un colţ de masă, în grabă mare, ca vai de capul lor.

Referitor la aceste referate obligatorii, din când în când, în timpul orei, Staticescu citea tare din câte unul. îmi amintesc de notiţele lui Adonis care îşi termina darea de seamă la nu ştiu ce lucrare cu fraza: "...am pus toate uneltele în căruţă şi apoi ne-am retras cu toţii...", la care asistentul de practică a citit: "...şi ne-am retras cu tonţii", spre disperarea autorului şi amuzamentul nostru.

29

gRectangle

gRectangle

Mai vreau să povestesc că lui Pauli şi mie ne venise brusc cheful să învăţăm limba germană de la Magdi, care o vorbea perfect. Magdi, în calitate de presupusă profesoară, se lăsa greu, n-avea chef de ore suplimentare, nici de vreo activitate didactică. Atunci, Pauli şi cu mine ne-am hotărât să învăţăm singure şi doar din când în când să o consultăm pe colega noastră. Drept pentru care, ne salutam în fiecare dimineaţă şi seară în limba lui Goethe, compu-neam jumătăţi de fraze cu cuvintele pe care le uitase neamţul, şi cam la asta se reducea învăţătura noastră. Nu ştiu ce mi-a venit aşa, din senin, într-o zi, şi i-am spus Paulei: Guten morgen, ich will ein pipi zu machen! Paula a fost cam derutată, apoi şi-a găsit în memorie replica potrivită şi a ţipat la mine: Geht herausl Bineînţeles, totul era o glumă, dar apoi, în fiecare dimineaţă, o bună bucată de timp, până ne-am plictisit, lecţia noastră de germană se reducea la: Ich will ein pipi zu machen, la care Paula răspundea ţipând: Geht heraus, geht herausl

O aventură cu totul neobişnuită pentru noi studenţii, am avut în acel început de decembrie, când Staticescu, la masa de prânz, după ce de dimineaţă căzuse singura şi unica zăpadă care avea să cadă în iarna aceea - vreo doi-trei centimetri - ne-a anunţat cu voce gravă, ca şi cum am fi fost în pragul unei catastrofe: "Domnilor studenţi, mai avem o parcelă mare de vie de îngropat. După masă, în loc de cursuri, vă rog să treceţi toţi la îngropat plantaţia, fiindcă s-ar putea să vină friguri şi zăpezi mari şi să îngheţe viţa".

Bineînţeles, ne-am dus cu toţii, nu-ncăpea tocmeală, dar n-am lucrat decât trei ore pe lumină. La ora cinci după-amiază s-a făcut întuneric beznă şi, atunci, directorul Armăsescu a dispus să se a-ducă din fermă toate felinarele de vânt, care-unde se aflau, inclusiv cele noi, de la magazia domnului Fim, şi aşa s-a putut continua lucrul, îmi aduc aminte cum se desfăşura activitatea, mai ales că ne împrumutam felinarele unii altora, Octăviţă fiind agentul nostru de legătură, alegând de pe un rând pe celălalt.

Acum nu se mai îngroapă viile decât sporadic, acolo unde îngheţurile sunt târzii şi frecvente. Viile rezistă mai ales pe dealurile cu expunere sudică, cum e întreg Dealu Mare, şi, astfel, s-au mai redus cheltuielile de exploatare, foarte ridicate în raport cu ale altor culturi intensive.

30

Cu toată alarma şi îngrijorarea stârnite la fermă prin apariţia celor doi centimetri de zăpadă, în iarna cu pricina n-am mai văzut o alta.

încet-încet, ne apropiam de sărbătoarea Crăciunului, iar spectacolul era aproape gata pregătit. Voicu se agita în dreapta şi în stânga să facă ultimele retuşuri în program şi îl îndruma pe Vişinei, pentru ca acesta să-şi găsească tonul just când avea să recite 'Soarele apune după munţii cărunţi..."

S-au confecţionat afişe frumos colorate, la care îşi dăduseră osteneala Mihai Macici şi Mircea David, ajutorul lui, şi câţiva dintre noi s-au dus să le lipească prin satele din jur, la Pietroasele, la Breaza, la Greceanca şi chiar în oraş, la Buzău.

în ziua serbării, ne-am pomenit cu o grămadă de lume, ferchezuită şi îmbrăcată de sărbătoare. Din Buzău n-a venit nimeni, dar, în schimb, au venit multe dintre notabilităţile satelor în care anunţasem evenimentul, însoţite de odraslele lor.

Vicleimul pus în scenă a fost deosebit de reuşit, iar Vişinei şi-a regăsit vocea lui Irod, pe tonul cel mai autentic. în rolul celor trei magi, Adonis, Ponetti (pe care atunci îl chema Poponeţe Luca) şi Ghiţă Untaru se înfăşuraseră cu nişte prosoape dungate, puse peste păturile cazone din dormitor. Şi ei purtau coroane de aur pe cap, dar nu ştiu din ce cauză se lăbărţaseră în aşa hal, încât trebuiau să le îndese cu mâna să nu cadă pe jos şi astfel să-şi piardă rangul.

Mai era în piesă şi un ostaş - Nelu Puchiu - care n-avea decât o replică să-i dea regelui Irod când acesta striga: "Stratioate!" Nelu trebuia să răspundă: "Poruncă, prea înălţate împărate!"

Paula era pe post de înger, un îngeraş cam dolofan, o ducea bine în rai şi se fâţâia pe scenă fără vreo ţintă precisă, ca să se afle în treabă, dar aşa cerea "pesa". în schimb, când mi-a venit rândul, eu am apărut pe scenă în chip de prunc, îmbrăcată într-o cămaşă de noapte albă şi cu ceas la mână. în conţinutul Vicleimului era prezent printre personaje şi un prunc, nu ştiu ce rol juca şi cum se situa în raport cu celelalte roluri, dar era musai să fie, n-am habar să se fi specificat în instrucţiuni dacă trebuia să aibă sau nu ceas la mână.

După serbare a urmat un Mare bal Mare, cum scria şi pe afişe, la care toate domnişoarele aveau dreptul să primească ilustrate. La sfârşitul balului se numărau misivele care constituiau un fel de vo-

31

turî. iar aceea dintre fete care avea mai multe "ilustraţii" era aleasă "regina balului".

Nu mai ştiu dacă am fost aleasă regina balului, parcă nu, dar îmi aduc aminte că, pe lângă ilustratele pe post de voturi, am primit şi una de la un pretendent din Pietroasele, odrasla unei notabilităţi, care glăsuia cam în halul ăsta (liniuţele semnalând trecerea la capul rândului, după spaţiul cărţii poştale): Domniş-oarei Rety Gor-gescu cea mai frum-oasă din bal.

Peste două zile a început vacanţa, tot grupul de studenţi s-a răspândit care-ncotro, de unde veniseră, iar noi, cele trei graţii, Pauli, Magdi şi cea mai frum-oasă din bal, am luat trenul vacanţei spre Bucureşti.

Vacanţa a trecut destul de repede, Magdi şi cu mine mergeam la familia Stârcu aproape în fiecare zi şi mâneam cârnaţi de casă cu murături delicioase şi sifonate, făcute de mama Paulichii. Ţin minte că odată m-am certat cu mama Florica la cuţite şi, drept represalii, am plecat la colega mea, unde am stat vreo trei zile, ca într-o pensiune, până a venit verişoara Micrula să mă cheme acasă, spunân-du-mi: "M-a trimis tanti să te chem să vii să faci baie". Fireşte, era un pretext, doar şi Stârculeştii aveau baie în locuinţă.

în seara de ajun a Crăciunului eram, ca de obicei, la Paula. Veniseră şi Mircea Ungureanu de la Ploieşti, Petrică logu, Mircea Da-vid, Mihai Macici şi Sorin Bradea. Ne strânseserăm cu toţii, după ce o parte dintre colegii noştri colindaseră pe la alte geamuri, cântând "Bună dimineaţa la Moş Ajun".

Pe urmă am plecat cu Moş Ajunul la Aurica Bordeianu, care locuia tot în curtea facultăţii, la marginea plantaţiei de vie, într-o casă în care la parter şi la etajul unu era instalat laboratorul de Oenolo-gie, şi de fiecare dată când intrai în clădire, te ameţea mirosul de must în fermentaţie. Aici, profesorul şi cu doamna Bordeianu ne aşteptau cu o masă întinsă, pe care se aflau vin şi bunătăţi.

Aurica urmase pe vară cursurile de pregătire ale lui Pândele împreună cu noi, dăduse examen la Agronomie, dar, în acelaşi timp, se prezentase şi la probele Facultăţii de Medicină şi reuşise la amândouă examenele. Bineînţeles că, spre regretul nostru puţin egoist că n-o s-o avem mai departe alături de noi, a optat pentru profesia de medic.

32

N-am stat prea mult în casa profesorului Bordeianu, fiindcă grupul nostru avea şi altă ţintă precisă: să-l colindăm pe nea Manóle. Şeful Catedrei de Practică locuia tot în curtea facultăţii, într-o aripă din micu'a clădire rămasă întreagă după cutremurul din '40 şi după bombardamente, singurul edificiu cu scop didactic. Nu ştiu unde se mai găsea loc pentru cele două, trei apartamente destinate câtorva profesori, printre care figura şi nea Manóle.

Ne-am oprit în faţa uşii şi am început să cântăm în surdină, fără să facem prea mare agitaţie, să nu îi deranjăm pe ceilalţi locatari din vecinătate. Apoi am sunat la uşă, întâi timid, apoi mai insistent şi, într-un târziu, a ieşit o femeie legată cu un batic la cap. Era doamna Constantinescu. Eu am confundat-o cu o menajeră, ca să nu-i zic direct servitoare, fiindcă nu-mi dădea voie mama să întrebuinţez acest termen. Când ne-a văzut pe toţi buluc la uşă, după concertul de colinde, doamna s-a arătat cam ambarasată de situaţie, s-a scuzat că nea Manóle nu-i acasă şi că, prin urmare, n-avem ce căuta la ei. Că n-avem ce căuta la ei n-a spus-o cu glas tare, dar am dedus-o şi noi, din atitudine şi din ton.

Am plecat foarte dezamăgiţi, nu ne aşteptam la o astfel de primire sau mai degrabă neprimire. Nea Manóle nu cred că lipsea de acasă, dar îşi aranja ploile, presimţea sau ştia care va fi linia de-acum încolo, şi nu voia să se expună la vindicta noilor conducători de oşti care aveau să descalece curând.

Multă vreme i-am purtat pică soţiei profesorului Constantinescu, mama cartofilor de la ICAR, până în ziua când, întâlnindu-mă cu ea într-o anume împrejurare, mi-a vorbit foarte frumos, de parcă mă cunoştea de când lumea, şi mi-a spus că i-a părut rău că nu i-am fost noră. Afirmaţia ei rostită cu sinceritate m-a făcut să cad din cer, fiindcă mă cunoşteam cu Florin, fiul Constantineştilor, băiat simpatic şi frumuşel, dar nu cred că lui sau mie ne-ar fi trecut vreodată aşa ceva prin cap.

Ne-am întors înapoi la Paula, tot aliotmanul, cam dezumflaţi şi melancolici. Aici, Nae, fratele Paulei, avea în vizită câţiva colegi şi colege de anul IV, aşa că ne-am retras strategic, i-am lăsat să se distreze între ei şi am plecat fiecare pe la "căşile" noastre.

în noaptea de Anul Nou 1947-'48 eram invitată la Braşov. îmi făcusem bagajele, aveam o rochie neagră, din mătase grea, şi alte

33

gRectangle

toalete frumoase cu care mă pregăteam să plec. Luasem bilete de tren de clasa a ll-a, eu, care circulam fie cu clasa lll-a, fie pe butoaiele din camionul lui moş Ivânuş, ceea ce ar fi însemnat, probabil, clasa IV-a, dacă ar fi existat. Dar n-am mai plecat.

în după-amiaza zilei de 30 decembrie s-a anunţat abdicarea Regelui Mihai şi schimbarea la faţă a României. De acum încolo, ţara noastră avea să se cheme Republica Populară Română, iar ultimul reprezentant al unui trecut încărcat de glorioasă istorie părăsea ţara, luând calea exilului.

în urma lui se trăgea cortina, care, pentru mult timp, pentru prea mult timp, avea să fie o cortină de fier. Rămâneam singuri şi neajutoraţi în calea tuturor răutăţilor.

34

Capitolul III

De la ce liceu veniţi dumneavoastră?

"Vinul este singura fiinţă lichidă" Papa Bernazi

Ne-am întors după vacanţă la Istriţa, fără prea mult entuziasm. Bătea un vânt de plictiseală printre noi, cu toate că timpul era frumos şi însorit, un ianuarie cald, cum Institutul Meteorologic nu mai înregistrase de mulţi ani sau poate niciodată.

Toţi studenţii veniseră în păr, nu lipsea nimeni, ba chiar se adăugase efectivului o "doamnă", o persoană măritată, pe care o chema Lya. Era drăguţă şi deşteaptă, dar cam absentă în ce priveşte viaţa de student, şi complet străină de meserie. Nu ştiu ce rude sus-puse avea, fiindcă lipsea zile întregi, iar Staticescu, asistentul de practică, închidea ochii. Băieţii, care abia aşteptau să le vină apă la moară, îi făcuseră o poezioară pe portativ şi nu se sfiau să o cânte şi în prezenta ei: "Eu sunt doamna Tonton Lya, iupai dia iupai da, mult îmi place-agronomia, iupai dia da. Aşa practica-mi petrec, marţea viu şi joia pleeec... iu-iu-iupai da, iupai dia n-o lăsa, iu-iu-iupai da, iupai dia da".

Melodia nu era nouă, era cunoscută, o cântau studenţii de la Agronomie de când lumea, şi avea alte strofe, care sunau cam a-şa: "Cine dracu' a mai văzut, iupai dia, iupai da, de când mama l-a făcut, iupai dia da, iepure mergând călare şi studentă fată mare, iu-iu-iupai da. Ţine-o bine n-o lăsa..." etc. Cer scuze, dar versurile nu le-am inventat eu.

Un alt episod hazliu, în acel sfârşit de iarnă, aduce în prim-plan pe o altă colegă de-a noastră, Coşa Paraschiva, alias Puia, care,

35

împreună cu Marietta şi cu Sanda, ocupa camera nr. 2 din coşmelia unde se aciuaseră fetele. Această simpatică dobrogeancă cu ochi migdalaţi, de turcoaică, ajunsese la o vârstă potrivită pentru măritiş. De fapt, şi noi eram de aceeaşi vârstă cu ea, dar încă nu aveam în vedere o schimbare de statut.

Pretendentul domnişoarei Puia, asistent la facultate şi prieten cu Staticescu, venea din când în când să-i facă o vizită la Istriţa şi, în virtutea amiciţiei lor, o chema şi pe logodnică să stea de vorbă în camera asistentului de practică. Din când în când, Staticescu îşi mai făcea drum pe ici, pe colo, ca să-i lase pe cei doi porumbei saşi spună păsurile între patru ochi.

La una dintre aceste vizite, pe seară, când afară se întunecase de-a binelea, câţiva băieţi, dintre cei mai poznaşi, nu se ştie nici până în ziua de azi care au fost, au scos buşonul de la tabloul de siguranţă de lângă dormitoare, lăsând în bezna cea mai adâncă odaia în care Puia şi iubitul ei se aflau în plină conversaţie tandruă.

Se înţelege că acest amestec în treburile care nu-i priveau pe studenţi a creat mari nemulţumiri, determinându-l pe Staticescu, furios pentru cele întâmplate, să decidă pe loc ca, la repartizarea de a doua zi, să-i pedepsească pe presupuşii făptaşi, trimiţându-i la scoaterea din rădăcină a merilor bătrâni de pe aleea din spatele căminului. Desigur că o parte dintre cei pedepsiţi nu aveau nici un a-mestec, în speţă Ponetti, care mărturiseşte, după patruzeci de ani, că n-a avut nici în clin, nici în mânecă, fiind în afara oricărui complot.

Scoaterea merilor bătrâni de pe alee a constituit şi după aceea un mijloc de a sancţiona orice năzdrăvănie comisă, aleea devenind astfel, o "alee a penitenţei".

La început, fusese dezrădăcinat un singur măr, în scopuri didactice, pentru a li se arăta studenţilor cum se prezintă rădăcinile unui pom de vârstă matusalemică. Mai târziu însă, pentru a tempera uneori din zelul nostru, scopurile didactice au fost lăsate la o parte, aleea transformându-se într-un mijloc de îndreptare a celor care făceau dese incursiuni la Broasca, în cârciuma Garofiţei, ori care absentau până târziu, aflându-se la Mizil, pe strada Inocenţei, cred că se subînţelege în ce scop.

Altfel, zilele se înşirau ca mărgelele pe aţă, ne cuprinsese pe toţi un marasm şi o plictiseală din care numai profesorii de la facul-

36

tate au reuşit să ne scoată, începând să se perinde pe la Istriţa, unul câte unul, conform programei stabilite de nea Manole Cons-tantinescu, şeful Catedrei de Practică.

Primul care şi-a făcut apariţia, descinzând din docarul trimis să-l ia de la gară, a fost profesorul I.C. Teodorescu, o somitate în materie de Viticultură, şeful Catedrei, cu lucrări de specialitate traduse peste hotare.

Cele două prelegeri, pe care le-a ţinut în două zile consecutive, ne-au apropiat de el, cunoscând astfel un om deosebit de interesant. Avea o teorie personală, sui generis pe care o expunea şi la curs, şi în comunicările ştiinţifice. El susţinea sus şi tare - redau textual - că "Romania e o ţară de sapă şi lopată, o ţară de culturi intensive, nu extensive, cu asolamente întocmite adecvat".

Ceea ce spunea profesorul Teodorescu - explic ca să se dumirească toată lumea - nu era o enormitate retrogradă, aşa cum încercau cei care-l înlocuiseră mai târziu la catedră să afirme. El o socotea cea mai eficientă formulă de organizare agrară, potrivită pentru ţara noastră. "Sapa şi lopata" era un enunţ eufemistic, care voia să însemne că nu grâul şi porumbul trebuiau să deţină o prioritate, să fie în fruntea culturilor, ci grădina, via şi livada sau alte plante valoroase, cu care România să-şi facă un vad, o deschidere pe piaţa internaţională.

Desigur că acestei teorii i se puteau aduce corecţii pe parcursul anilor, mai ales după dezvoltarea micii mecanizări, care a micşorat mult preţul de cost al lucrărilor agricole specializate.

Un astfel de model de exploatare judicioasă a fondului funciar a dezvoltat Basarabia (Republica Moldova) din vechime şi până în zilele noastre, provincie care aprovizionează cu legume, fructe, vin şi miere tot colosul rus, de la Petersburg până la Marea Neagră, făcând un ocol şi pe la Moscova. Onorabilul Nichita Hrusciov aprecia doar vinurile de la Româneşti, din viile fostelor proprietăţi ale familiei Hârjeu, de lângă Chişinău, aşa cum le apreciau şi ţarii de odinioară.

După ce profesorul Teodorescu şi-a dezvoltat pre :gerea şi şi-a susţinut ideile, am plecat cu toţii, în trăsuri, în căruţe şi în teleguţe, la Pietroasele, localitate situată pe versantul sudic al dealului Istriţa. Era prima vizită cu scop didactic în Staţiunea experimentală, aparţi-

37

nând tot facultăţii de Agronomie, unde se făceau - am ocolit noţiunea "se fabricau", neadecvată la timpul respectiv - cele mai fine vinuri din ţară.

Conducerea staţiunii şi ceilalţi ingineri ne-au invitat să facem turul de onoare, înfăţişându-ne instalaţiile de vinificare cele mai moderne la vremea de-atunci, aduse din Italia şi Germania, ne-au explicat cum funcţionează ele, şi apoi, observând pe furiş sau ştiind din experienţă că toată lumea aşteaptă altceva decât discursuri sterile, ne-au poftit în pivniţă, să degustăm probe din colecţia de vinuri.

Vinurile reprezentative ale staţiunii, din viile adaptate acestor dealuri calcaroase şi însorite, erau şi mai sunt şi astăzi: Riesling -atunci am degustat unul din 1942, vechi deci de cinci ani; un Caber-net căruia la data respectivă i se mai zicea şi Negru Vârtos, şi celebra Tămâioasă Românească de Pietroasele, cu un buchet incomparabil şi cu un gust divin.

Bineînţeles că toată trupa se pilise straşnic, inclusiv Statices-cu. Singurul ce îşi păstrase capul limpede era profesorul, căruia, la întoarcere, îi era frică să nu se întâmple vreo nenorocire din cauza stării de semiebrietate în care ne aflam toţi. Nu s-a întâmplat nimic, toate căruţele, teleguţele şi docarul au revenit fără nici un incident la fermă, afară doar că pe drum vreo două căruţe s-au luat la întrecere cu docarul, pe panta care coboară de la Breaza la Istriţa. Profesorul Teodorescu ne striga disperat: "Fiţi cuminţi copii, ţineţi caii mai încet", la care noi făceam pe surzii, spre necazul mârţoagelor trezite, pentru un scurt timp, la adevărata viaţă.

Pauli, care era cu mine într-una dintre echipele alergătoare, îl ţinea pe colegul Nelu Puchiu de cap, fiindcă respectivul o luase cam tare la măsea şi, drept urmare, stătea tot timpul aplecat peste lada căruţei ca să poată "să dea la boboci" fără să se expună privirilor indiscrete. Mie mi-era frică să nu cadă de-a berbeleacul şi s-o tragă şi pe Pauli după el şi, de-aceea, o apucasem zdravăn de poala hăinuţei cu o mână, iar pe cealaltă o înfipsesem în braţul lui Tică Bălescu, aşezat lângă mine, şi care, mai rezistent la băutură, cânta cât îl ţinea gura: "Frumoasă râmniceancă şi Marto, Marto... ce sunt acestea...!".

Din păcate, în anul următor, profesorul Teodorescu n-a mai a-părut la catedră, în schimb a rămas bătrânul profesor Bernazi, că-

38

ruia toate generaţiile de studenţi îi ziceau "Mareşalul". Mareşalul preda disciplina Vinificaţie şi Oenologie, devenită ulterior catedră de sine stătătoare. înainte să-şi înceapă prima oră de curs, nu uita să ne declare cu voce suavă că "Vinul e singura fiinţă lichidă". Apoi, tot gustând din această fiinţă lichidă în scop cu totul didactic, ne cher-cheleam cu toţii, cu profesorul în frunte, şi deseori intra decanul pe uşă să vadă care este pricina harababurii ieşite din comun la o oră de predare. Dar asta se întâmpla în ultimele zile ale anului IV.

De la Papa Bernazi am învăţat că vinurile roz sau roze, cum de obicei li se spune, sunt vinuri "pătate". Culoarea lor provine de la un cupaj între un vin alb şi un vin roşu, astfel că soiul nu este pur.

Tot în acea lună ianuarie, însorită şi caldă, ne-a vizitat, aterizând din sfere înalte, profesorul Bădescu, cu diplomă luată la Oxford, sever şi grav, slab şi tras la patru ace, precum un lord englez de modă veche.

Din capul locului, înainte să înceapă prelegerea, a strigat catalogul şi ne-a întrebat pe fiecare de la ce liceu venim. Cănd m-a auzit pe mine spunând că vin de la Notre Dame de Sion, a căscat nişte ochi după măsura posibilităţilor, fiindcă nu-i avea prea mari, şi a făcut o pauză, înghiţind în sec. Probabil că ar fi vrut să facă un anumit comentariu sau să-şi dea o părere, dar s-a abţinut şi a trecut la următorul student.

Am omis să spun că, pe lângă interogarea-cheie: "De la ce liceu vii mata?", ne-a mai întrebat ce notă luaserăm la proba de matematică de la examenul de admitere. Când a venit rândul meu, i-am răspuns cam timid, de parcă îi mărturiseam o vinovăţie, că am fost notată cu nouă, ceea ce l-a lăsat complet rece.

Din expunerea lui matematică n-am înţeles nimic, a fost o mare cantitate de informaţii, încâlcite şi sucite, scrise mărunt pe tablă din care nu ştiu dacă a putut careva să desluşească măcar firul explicaţiei. Tot timpul orei m-am închinat în gând şi mi-am făcut cruce cu limba în cerul gurii să nu mă scoată la tablă sau să-mi pună vreo întrebare referitoare la expunere, fiindcă m-aş fi prezentat mai rău decât o tufă de Veneţia. A fost singurul profesor de care m-am bucurat că am scăpat în anul următor.

Spre sfârşitul aceleiaşi luni, au sosit în inspecţie nea Manole, titularul Catedrei de Practică, şi administratorul sau directorul Fer-

39

melor Didactice. Ţin minte că eram la arat cu tractorul în doi timpi Lanz-Bulldog, şi mi-a făcut semn de departe să nu opresc motorul, ci să continui să trag brazde adânci în miriştea rămasă după porumbul cules de noi. Nici nu se punea problema să opresc tractorul. Acest tip de maşină agricolă nu pornea la cheie, trebuia încălzit cu lampa de benzină, apoi învârtită o manivelă care se mai întâmpla să şi scape din rotaţie, ridicându-se în înaltul cerului - după ce sucise mâna mecanicului - şi căzând apoi cine ştie pe cine sau pe ce. Noroc că, încă de-atunci, nu se mai fabricau astfel de tipuri de motoare căzute în desuetudine.

Ferma mai dispunea de un tractor Hannomag, care pornea la cheie, ca un automobil, dar care, având mecanismele mai fragile, nu era lăsat pe mâna studenţilor.

Nea Manole a stat vreo trei zile, timp în care ne-a ţinut trei lecţii despre creşterea şi îngrăşarea porcului York mijlociu, cel mai eficient pentru nevoile ţării noastre. Ne-a vorbit îndelung şi ne-a dictat raţiile zilnice, cantitatea de apă şi tot ce trebuie să îngurgiteze patrupedul ca să devină rotofei şi apt pentru tăiere. Ce ni s-a părut de mare mirare nouă, viitorilor agronomi, a fost afirmaţia profesorului că, pentru ca să obşii bacon-ul de cea mai bună calitate, cu două sau trei luni înainte porcul trebuie hrănit alternativ cu porumb boabe (cea mai grasă dintre cereale) şi, apoi, cu uruială de orz şi de grâu. Alternanţa raţiilor se repeta din două în două săptămâni, după care dobitocul, ajuns la 90 de kilograme, nici un gram în plus, putea să fie supus sacrificării. Ne-a mai spus că un porc care depăşeşte suta de kilograme nu mai câştigă în carne, ci i se măresc oasele, mai a-les cele ale capului, şi animalul pierde din calităţi.

îi cer scuze cititorului pentru aceste amănunte zootehnice, dar e bine ca toată lumea să ştie cât mai multe şi, mai ales, să se încadreze în atmosferă.

înainte de-a termina, irevocabil, capitolul porci, vreau să amintesc că la noi în ţară, până acum vreo 20-30 de ani, se creştea o rasă cu nume ciudat, rasa Mangaliţa. Nu ştiu de unde-şi aveau o-bârşia aceste animale, ştiu însă că erau mari şi rotunde ca un pepene, cu păr scurt şi creţ, de parcă îşi făcuseră o ondulare permanentă la mahala, şi cu o coadă minusculă, în formă de tirbuşon. E-rau numai porci de untură, 70% din greutatea lor consta în grăsime,

40

încât nu ştiu cum de nu se îmbolnăveau de ficat. Nu am nici o idee dacă mai există în ţară astfel de exemplare.

La ferma didactică Pietroşani-Vlaşca, despre care n-am adus încă vorba, cu toate că acolo era încartiruit jumătate din efectivul anului nostru, plus alte şase fete, am văzut o specie de porci ţărăneşti, crescuţi toată vara în balta Dunării, urâţi şi ciolănoşi asemănători la forma corpului cu nişte mistreţi cărora le căzuseră colţii şi degeneraseră prin domesticire. Toamna, fiecare îşi căuta ramatorii după însemnul de la ureche.

Fiindcă era iarnă, mult blândă de altfel, dar totuşi iarnă, nu puteam să mergem nicăieri să ne plimbăm sau să facem vreo excursie prin împrejurimile foarte pitoreşti ale fermei. Şi atunci, după prelegerile de după-masă, în lipsa profesorilor, Staticescu ne ţinea orele de teorie, iar după cină, încingeam un dans în sala de mese, cu muzică de la patefonul meu adus de-acasă sau după muzicuţa lui Stelică Coman, din grupul celor de la Mănăstirea Dealului. Stelică dansa şi el în timp ce cânta la muzicuţă, iar noi şi mai abitir, până venea Staticescu şi ne gonea la culcare: "Ce e petrecerea asta pe capul dumneavoastră? Nu uitaţi că toaca bate la ora cinci". Aşa era, dar noi ne simţeam bine şi fericiţi, nu ne păsa de nimic şi uitaserăm de toacă în toiul dansului.

într-o seară, pe când dănţuiam de mama focului, după "muzica bătută cu băţul" a patefonului, ni s-a anunţat pe neaşteptate o vizită. A intrat în sala de mese un băiat blond şi scund, îmbrăcat într-o hăinuţă de stofă bleumarin, cam ca o tunică marinărească. Avea o faţă de bebeluş, alb şi roz, şi zâmbea tot timpul. După el a venit Staticescu, cu pardesiul tras peste pijama, şi, probabil, era prima şi ultima dată când s-a bucurat că nici unul dintre noi nu intrase încă în scutece: "Vi-I prezint pe domnul... a ezitat, fiindcă îi uitase numele... pe domnul... de la ajutorul danez, ne-a adus ceva alimente pentru cantină".

Domnul de la ajutorul danez s-a prezentat pe dată: îl chema Nils Larsen, nume mai danez nici că se putea, şi în timp ce domnul Firu, magazionerul, şi vreo doi ciraci de-ai lui, sculaţi şi ei din somn, descărcau camioneta. Nils, în compania noastră, dădea pe gât câteva pahare de negru vârtos. Apoi a început şi el să danseze laolaltă cu noi. Vorbea englezeşte, iar eu eram singura care puteam,

41

de bine, de rău, să mă înţeleg cu el. De aceea sau, poate, nu numai de aceea, a dansat mai mult cu mine şi se simţea în largul lui între atâţia tineri de aceeaşi vârstă cu el. Nu mai ţin minte dacă a plecat în seara respectivă sau dacă a dormit în camera de oaspeţi. La plecare mi-a dat adresa, dar nu i-am scris niciodată, din multe motive, printre care şi acela că începusem să fiu şi eu, ca şi alţii, conştientă de prezenţa unui ochi în ceafă la unii dintre noi.

în orice caz, vreo trei luni s-au mâncat la micul dejun fulgi de ovăz cu lapte, "smac", cum botezase Nelu Puchiu acest fel de mâncare. Unii îngurgitau două, chiar trei porţii, era hrănitor şi săţios, dar eu nici n-am pus gura pe el. Nu ştiu ce o fi gândit Nils în sinea lui când s-a văzut înconjurat de o ceată voioasă de tineri, de fete drăguţe, toţi dansând de le sfârâiau călcâiele şi bând cel mai bun vin din lume. E drept că nu se vedea mâncare pe masă, noi terminaserăm cina, dar societatea pe care o întâlnise era departe de-a semăna cu o adunătură de indivizi famelici, slabi şi cocârjaţi de subnutriţie, cum li s-a spus că vor găsi în România. Probabil că aceia care duceau ajutoare în zonele din Moldova, afectate de doi ani de secetă, avuseseră surprize mult mai neplăcute decât simpaticul nostru vizitator, Nils Larsen.

în ultima zi a lunii ianuarie, fiindcă ne plictiseam şi nu ştiam ce să mai inventăm să ne distrăm, am găsit de cuviinţă că ne trebuia să petrecem la o nuntă colectivă. Era musai ca fiecare dintre fete să-şi aleagă un soţ dintre colegi. Fete eram puţine, băieţi erau mulţi, aşa că... greu de ales. Unii au ieşit a priori din competiţie, lăsând locul celor care se dăduseră jocului.

Prima care şi-a ales bărbatul a fost Pauli, aruncând sortii asu-pra lui Titi lordăchescu, care, de fapt, îi cam trăgea clopotele mai dinainte. Al doilea mariaj, al Magdei lacob, nu a fost lipsit de peripeţii: Magda a divorţat de colegul nostru Sissi Andrei, înainte să ştie că e măritată cu el, apoi s-a recăsătorit cu Ghiţă Untaru, un braşovean căruia băieţii îi ziceau Gulbobo, fiindcă aşa se chema un soi de cartofi din urbea lui natală, ca până la sfârşit să se fixeze asupra lui Sorin Bradea.

Din păcate Sorin nici nu ştia că Magda s-a căsătorit cu el, fiindcă la momentul respectiv era absent de la fermă. Ce căsnicie complicată!

42

Eu m-am măritat cu Mircea Ungureanu, Marietta Isar cu Ion Mateescu, pe care tot Romică Constantinescu îl poreclise "Nea Gi-că meticulosul", şi Sanda Guţu cu Bergi Vosganian, căruia îi ziceam Perei.

Căsătoriile s-au serbat într-un cadru festiv, Vişinei a furat câteva file dintr-un registru de la cancelarie şi a contrasemnat, atestând valabilitatea actului în care figurau viitorii soţi. Magda s-a căsătorit prin procură.

După o petrecere de pomină şi după ce a mai trecut timpul, noi, fetele, ne-am cam plictisit de bărbaţii pe care-i aleseserăm şi am început să divorţăm, una câte una, nu înainte de-a se ivi câteva controverse şi mici incidente cu alură serioasă.

De exemplu, într-o seară de aşa-zis bal, Mihai Macici voia musai să danseze cu mine. înainte ca el să ajungă la locul unde stăteam eu pe un scaun, Mircea m-a invitat, grăbit, să fac un tango, ca să mă sustragă altor solicitări. Când a ajuns Mihai în dreptul nostru, Mircea i-a pus mâna în piept şi i-a spus pe un ton autoritar: "Dansez cu nevastă-mea", "Nu recunosc", i-a replicat Mihai, "Domnule Macici, am drepturi legale asupra dânsei". Conflictul era pe cale să degenereze şi, de aceea, nu mi-a mai rămas decât să plec de la "bal", iar fiindcă ora era destul de târzie, m-am dus la culcare. A doua zi m-am grăbit să divorţez, în procedură de urgenţă, aşa cum divorţaseră şi altele dintre colege, ca să pun capăt unei glume care ameninţa să devină cam periculoasă.

în cadrul vizitelor profesorale pe care le primeam regulat, o dată pe săptămână, şi care durau două zile, cu escapada de rigoare a musafirului la Pietroasele, şi-a făcut apariţia profesorul Nae Dumi-trescu, titular la Catedra de Zootehnie. Cele două lecţii au avut ca obiect "însămânţarea artificială". La noi în ţară, atunci se făceau primii paşi, iar profesorul ne-a descris cu lux de amănunte procedeele, cu desene pe tablă şi cu o "conversaţie zootehnică". Apoi ne-a întrebat pe rând, pe unii dintre noi, ce am înţeles şi a repetat chestiunile care i se păreau nelămurite.

Nu ştiu nici până astăzi de ce şi-a ales ca primă prelegere un astfel de subiect, pe care ni l-a predat cu atâta conştiinciozitate de parcă a doua zi treceam direct la fapte şi începeam o campanie susţinută de reproducere a şeptelului, prin însămânţare artificială.

43

Am ajuns la concluzia că puţin, puţin, era obsedat sexual... Nu ţin minte ce profesori au mai venit la fermă în acel sfârşit

de iarnă. S-ar fi putut ca prelegerile să fi fost continuate de Stati-cescu, o bună perioadă de timp, de obicei el se substituia acestora când îşi amânau venirea sau lipseau de la apel.

într-una din zile însă, ne-am pomenit cu o vizită neobişnuită şi intimidantă. A venit decanul de atunci al Facultăţii de Agronomie, împreună cu rectorul Politehnicii, de care aparţineam şi noi. Decanul, Agrippa Popescu, profesor de mecanică agricolă, cu specializare în Germania, era voinic, gras peste măsură şi f