PAGINI Ell AR

An VI, Nr. 6 Iunie,

U M A R U

EMIL GIURGIUCA: Ţara lui Făt-Frumos, Drumul poetului, Sunt cel din urmă cronicar, Duminecă de primăvară, Vatra poveştilor, încă dorm — — —

_ _ _ _ _ 133 GR1G0RE POPA: Paradoxale vieţii - - - - - - 138 VASILE RUSU : Acasă - - - - - - - - - 146 GH. PAVELESCU : Concepţia etnografică asupra culturii — 152 YVONNE ROSSIGNON : Ploaie, Singurătate - - - - 164 V1NTILĂ HORIA: Schijă de autoportret — — - — — 168 ION CODRIN : Papagalul - _ _ _ _ _ _ _ _ 169

CRONICA LITERARA M. BENÍUC: Grigore Popa: Cartea Anilor tineri — — — 172 ROMULUS DEMETRESCU: G. Moroianu: Chipuri din Săcele;

M. Şerban : Nunta de argint; Victor Ion Popa: Ghiceşte-mi în cafea; Paul Constant: Oameni cu cioc — — — 174

IDEI - OAMENI - FAPTE

BUCUR ŢINCU : Acordul cultural franco-român — — — 180 OCTAVIAN VUIA : Emil Cioran : Cartea amăgirilor — — — 184 TEODOR MURÂŞANU: Doi memorialişti: Oct. C. Tăslăuanu şi

A. P. Bănui _ _ _ _ _ _ — — — — 185

ÎNSEMNĂRI

BUCUR ŢINCU: loan Pelrovici. — Tudor Vianu — — - 187 TEODOR MURÂŞANU: Comemorarea lui Eminescu. — Popas

la Răşinari. — „Jurnalul Literar". — „Ţară Nouă" — 189

P A G I N I L I T E R A R E îngrijite de: V . B e m e ş , ' M . B e n i u c , R o m u l u s D e m e t r e s c u , T e o d o r M u r ă s a n n , G r i g o r e l ' opa , Y v o n n e R o s s i g n o n

La Redacţia noastră se pot comanda s „ P a g i n i L i t e r a r e " , A m . I, — 1 2 0 Iei f r a n c o „ P a g i n i L i t e r a r e " , A n . II, — 1 2 0 „ „ „ P a g i n i Li terare* ' , A n . HI, — ISO „ „ „ P a g i n i L i t e r a r e " , A n . IV, — I S O „ „ „ P a g i n i L i t e r a r e " , A n . V, — 2 4 0 „ ,,

A B O N A M E N T U L :

In {ară pentru particulari . . . . Lei 240'—- anual şcoli şi biblioteci „ 400'—

„ „ aut. şi institutfuni „ 600'— „ străinătate „ 800'—

Abonament de sprijin „ 1.000'—

P l a t a a b o n a m e n t u l u i se poate face i n t e g r a l , sau în d o u ă rate egale semestriale, fie direct, fie prin cec sau mandat poştal.

Oric ine pr imeşte un n u m ă r şi-1 re l ine , se c o n s i d e r ă a b o n a t .

Manuscrisele nu se înapoiază. Domnii autori şi editori, cari doresc să li se recenseze volumele sunt rugaţi să le trimită R e d a c ţ i e i .

REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA: TURDA, STR. AXENTE SEVER, 15

Tiparul tipografiei „Arieşul" S. A., Turda 2 7 8 - 3 9

PAGINI LITERARE Redactor s

T E O D O R M U R A Ş A N U

Amol VI — Nr. 6 , 1939

ŢARA LUI FĂT-FRUMOS

La curţile Ilenei Cosânzene Adastă 'n cânturi sute dé fecioare Îşi împletesc cosita n sânziene Si 'n şopotul albastru râd în soare.

Cu mâini de jar nevestele din maiuri Bat la fântâni cămeşile de spumă. Pe poartă de grâu roşu curg alaiuri, Cine mi-e 'n frunte? — Mirele de brumă.

El, dusu Vi lume, dragul Făt-Frumos Se 'ntoarce la Ileana Cosânzeana. Bat zimbri mândri 'n coarne mânios La carele ce fulgeră poiana.

— De cine te temi, Făt-Frumos pe lume, Frăiinul meu de codru şifle drum? Mama pădurii-acuma dâmb de scrum e. Se Un de tine luncile duium.

Crainicul nuntii. Vântulde-sub-Soare îşi joacă steagu 'n iureşul de-a-valma. — Desfundă-ti pivnitile, făgădare Numi sta în somn de piatră, bate palma!

Merg zânele la slujbă cu poporul Si fete ies în frunte cu dalbe frunţi. Obraji de lacrămi înfrunzesc amproorul Si vestesc ceasul şoimi din munţi în munţi.

Ce s'a ales din cetele, de cânturi ? Urnim zoioşi un mers tăpălădos Şi 'n sufletul surd răstignit în vânturi Somnorea-şi doarme somnul somnoros.

Te mai visez Ileana Cosănzeană Cu tăurile-mi înfrunzite 'n sus... Dar inima meai o imensă rană. Sângele-mi curge 'n râuri în apus

Pe unde-a fost odată cântec, joc, Sau tăvălit nepoţii lui Tăndală. Năuci, în flendurosul lor cojoc Mai pot ei să se scoale — matahală ?

In fiecare-i treaz doar robul, sluga. De-atâta tăngă soarele-i sătul: — Ceahlăule, vecine, scoate gluga Lui Făt-Frumos, că mi-a dormit destul!

Zăpezi albastre fluştură pe vânt. Hei, s'a crăpat de ziuă pentru tară ! Cu gâtu 'ntins, sculaţi delà pământ, Se 'nhoalbă gură-cascâ, pierde-vară,

$i îşi slobod jivinele jupanii. Dar El a chiuit în brâu de Iele, Florile, oilel cunosc — şi câinii Bat de voioşi din cozi până la stele-

DRUMUL POETULUI

De unde-a coborît strămoşul meu La marginea câmpiei între tauri, De mi-am rupt sufletul de somnuri greu Din holdele fumegătoare 'n hăuri ?

Gâştele băltii se 'mbulzesc în ciurdă, Ţânţarii — caer — îmi fac capul iureş, Câmpia mormăe, urnită, surdă Şi tropote 'ntre Someşe şi Mureş.

O, vreau să-mi scutur tina coaptă 'n pori Şi boziile ce-o să mă omoare ! Dar mă tin lanţuri de ogrinji şi flori Şi mă strâng dealuri tolănite 'n soare.

Ce caut eu aicea, răstignit Prin făgădaele murdare 'n vânturi. Şi sufăr lângă ciurde 'nzăpuşit De visuri şi de somnoroase cânturi?

Dar sufletu-mi ca Tăul Tăgii 'n somn, Hei, câteodată arde pădureţ De dorurile care 'ntrănsul dorm Şi-atunci tai câmpul ardelean, măreţ!

Ci încărcat de scai şi buruene Vameşii târgurilor strâmbi mă prind Dar aurorele din sânziene îmi spânzură pe umerii de-argint.

SUNT CEL DIN URMA CRONICAR

In dimineaţa limpede de vânturi Se scoală dâmbul somnoros în hău. Şi Mureşul îşi arde tămâia grea de gânduri. — Ardealule, poetul e copilul tău.

Dar sufletu-mi sălbatec şi încărcat de zări E mai adânc ca Mureşul bătrân. Poate mă trag din hoarda lui Văntură-pe-Mări Deaceea căteogată aici mă simt străin.

Daii-mi paharul îngropat în râu Din care am băut cu Domnul meu apusul roşu Eu, cel din urmă cronicar, să scriu Poveştile aprinse cu împăratul Roşu.

Să-mi mai aduc aminte de 'ndepărtata-mi iară Pământul aromeşte în negură s 'adoarmă Copacii 'n murmurul domol de flori şi vară Din rădăcini în ramuri tăcerile-şi întrarmă.

Şi 'n fată-mi stă palatul cu vulturul crăesc O fată hohoteşte, pe prag, în svîrcol, cruntă Şi druştele cu lacrămi păn la pământ pornesc Şi-i cântă cântece de nuntă.

DUMINECĂ DE PRIMĂVARĂ

Omătul cald din somnul spart în muguri Şi-a rupt în pomi cătuşile de-argint. Dă vâlvătaia câmpului în ruguri Şi eu simt ruja inimii 'nflorind.

Vreau buza apei să-mi sărute gura Când voi trezi izvoru 'n somn de aburi. Porumbii zorilor îmi umplu şura Şi stropii graşi se bucură în jghiaburi.

Şi toate şi sue cântul către cer. La cruce strâns e câmpul de April, Spre trupul Domnului se ntinde-un măr Şi îi sărută rănile umil.

VA TRA POVEŞTILOR

Cu grăele ce curg în zări, în Ţara Roşie Acasă m'am întors. Aici e bine. La vatra poveştilor e pace. — Bozie, A colbului de drumuri, acum eşti fum in albăstrime.

Gura vântului râde n dinţi cu o păpădie. Tu unde întârzii, că iar e vară, Cu mânecile împistrite în muşcată sângerie Cu sânii prinşi de iea de păioară.

Amurgul a pornit prin sat zâmbind în zări. Iarba galbenă e o vatră de spiriduşi. Numai tu pierdută n depărtări întârzii ca un rătăcit greeruş.

La vatra poveştilor numai tu, albă. Fără somn priveghiem cu bărbile n piept. Stele ne bat în fereşti ca banii din salbă Ci n tângă oftăm cu luceafărul vânăt pe piept.

Sufletul meu e un dâmb de pământ, Am asvârlit în el grâu şi sămânţă de flori. Vor isbucni odată aprinse în vânt Cu aripă de pară pân la nori.

Ci iată, April suflă cu buze roşii în Vatra zorilor — şi cerul s'a făcut un stup enorm. Liane, viespi şi jivini dudue pe trupul luncii plin .. . Eu numai, în postata mea de somnuri, încă dorm.

DORM

EMIL GIURGIUCA,

P A R A D O X ! I L E V I E Ţ I I * )

Sensul unic al drumului, pe care am încercat să-1 înfăţişăm în legătură cu superlaîivul vieţii, nu este scutit nici de înfrângeri, nici de dificultăţi, nici de grave rupturi interioare. Am putea spune chiar, fără să ne jucăm cu vorbele, că nobleţă Iui existenţială creşte din climatul uni perpetuu eşec. Numai că, după felul nostru de a vedea lucrurile, eşecul, gratie ambivalenţei sale dialectice, este şi edificator. Virtuţile lui înălţătoare se vădesc în ceeace vizează con­ştiinţa noastră ca transcendent, în sensul că limita de care ne izbim şi în fata căreia eşuăm ne deschide posibilitatea de a întră într'un «dincolo", ale cărui rezonante şi apeluri le auzim mai ales în amur­gurile înfrângerilor. Fireşte, intenţia noastră nu e să descriem dife­ritele forme ale eşecului, cărora le este expusă experienţa noastră spirituală, fie că se exercită în domeniul ştiinţei, al filosofiei sau chiar al credinţei. Deocamdată ne interesează faptul ca atare. Cu toate acestea, se cuvine să menţionăm, ceeace este esenţial pentru înţelegerea problemei, că teza eşecului intră în concepţia noastră cu semn pozitiv numai în legătură cu posibilitatea spiritului nostru de a revela principiul ultim al realităţii. Hotărît, revelarea totală şi di­rectă a acestui principiu nu ne este dată. Potrivit convingerilor noas­tre, credem că este bine aşa. Ajung însă la noi, — şi socotim că acesta este privilegiul momentelor plenare şi ar existentelor deschise transfigurărilor, — rezonantele evocatoare ale esenţei transcendente. In răspunsul la aceste personante şi solicitări ce ne vin din partea transcendentei se validează sentimentul eşecului, consubstanţial situa­ţiei noastre de limită. Cum se petrece această paradoxală validare ?

Izbindu-ne de pragul de sus al superlativului, spiritul ia cunoş-tinti de limitele comprehensiunii sale. Dar în acelaş timp îşi dă seama că dincolo de fruntariile puterilor înţelegătoare se desfăşoară un domeniu ce nu-i aparţine la propriu, care este altceva decât lumea realităţilor sensibile şi rationale. Că-i zicem infinit, transcen­dentă, eternitate sau Imperiul Marelui Anonim crx Lucian Blaga, botezul acestui domeniu creiază în noi o tensiune singulară, pe care am numi-o dorul de veşnicie, El este fecund numai în măsura în care devine axa existentei noastre. Cu alte cuvinte, dorul veşni­ciei, numai când devine pâinea şi vinul de fiecare zi a vieţii, se în­carcă de puieri transformatoare ; atunci numai mijloceşte comuni­carea între domeniul transcendent şi existentele particulare La rân­dul lor, existentele particulare dobândesc rang şi valoare existen­ţială în măsura în care participă la lumina domeniului transcendent. Raportul, dacă vreţi, s a r putea defini ca un fel de qasi-conditionare

*) Fragment din lucrarea „Existată şi AdCTtr 1« Säre» Kierkegaard" in curs de apariţie.

reciprocă. Ii zicem aşa pentrucă existenta nu poate condiţiona trans­cendenta, fiindu-i totuşi prilej de amplificare prin răspunsul afirma­tiv la apelurile acesteia. In schimb, exisenja se întemeiază, este condiţionată de transcendentă. Cum rămânem însă cu eşecul ? 'Rolul lui este dublu : pe deoparte ne previne asupra limitetor impuse pu- / terilor noastre cunoscătoare; pe de altă parte alimentează terîsiunile « spiritului spre ceeace ne depăşeşte. Dar, prin aceasta, eşecul ne introduce în inima existentei, ale cărei bogăţii contradictorii şi pa­radoxale urmează să le examinăm.

Un lucru însă trebue subliniat: sentimentul eşecului*), ca. şi sfâşierile interioare, ne arată cu prisosinţă că existenta nu eşte o perfecţiune geometrică, în sensul raţionaliştilor, ci o necurmată bă­tălie pentru cucerirea unei unităţi, ce poate rămâne 1 pururea o do­rinţă. Dealtminteri, această luptă imprimă frumuseţe tragică superla­tivului vieţii şi ne previne asupra situaţiilor paradoxale, în1 cwe ne zbatem; căci nu trebue să uităm că nici alegerea, nici deciziunea în sensul unui termen al alternativelor nu face decât să accentueze şi mai mult tensiunile contradictorii. Mai mult chiar : coexitenta opo­ziţiilor este ea însuşi o contradicţie. Unirea şi desbinul contradicţii­lor constituind urzeala existentei, ieşirea din ele nu-i posibilă fără sărăcirea acesteia. A le neutraliza prin jocul dialectic al mediatiilor, e totuna cu o intelectualizare arbitrară a existentei. In amândouă cazurile e vorba de o uzurpare a autenticităţii vieţii. Ca să crească teafără, viata nu trebue scoasă din climatul ei organic. Iar acesta fiind contradictoriu, viata nu se poate împlini decât sub semnul paradoxului.

Nu e locul să discutăm dacă aceasta e bine sau rău. Astfel înfăţişată, problema şi-ar pierde orice semnificaţie. Căci paradoxul este înscris, cu prioritate suverană, în substanţa existentei. Eficacita­tea lui nu devine dureroasă decât pe planul existential. Teoretic, abstract şi raţional, totul se orândueşte în ecuaţii uniforme şi iden­tice. Existential, toate se încarcă de determinaţii concrete şi se adân­cesc în jocul cu noimă-a tensiunilor paradoxale. Să le pipăim arti­culaţiile şî să le determinăm fizionomia !

Intâiu, care este structura gândirii paradoxale? Răspunsul la această întrebare nu se pate da decât prin încercarea de definire a atitudinii paradoxale, ce izvoreşte din faptul primar de a fi. In con­cepţia noastră, prin urmare, paradoxul creşte pe temelie ontologică. Din acest motiv, pentru a-i putea contura cuprinsurile, trebue să admitem şi un alt tărâm decât cel al inteligenţei discursive. Dealtfel, toată ţesetura metafizică a paradoxului se urzeşte din astfel de ra­porturi. Am fi mai degrabă dispuşi să înlocuim termenul de rapor­turi prin cel de tensiuni, învestind pe cel din urmă cu un dinamism singular. In acest caz, tansiunea paradoxală este şi afirmarea unui altceva, a unei alterităti. Alteritatea mi este decât termenul opus, cealaltă jumătate, a ceeace instituim ca egal cu sine însuşi. Esen­ţial e să ştim însă că accentul decisiv apasă pe relaţia dintre alte­rnate şi ceeace evocă alteritatea ca o categorie existenţială. Nu fap-

*) 0 filosofie luminoasă a eşecului găsim în viziunea metalizică a lui Kar l Jaspers.

tul că există un acelaşi şi un altul este important, ci relaţiile ce se împletesc între aceste două categorii. Dialectica acestor relaţii func­ţionale creiază climatul paradoxului existential. Ca atare, paradoxul umple toate încăperile existentei, depăşind cu mult puterile înţele­gătoare ale raţiunii. Gratie acestei elasticităţi compehensive, para­doxul nu se îndreaptă împotriva raţiunii, ci se ridică deasupra ei. El poate deveni, cum ne spune Kierkegaard, şi scandalul raţiunii, fără a anula vreuna din prerogativele acesteia. Dar a fi prilej de scandal înseamnă a deţine secretele unei puteri excepţionale. Acesta e. cazul gândirii paradoxale în comparaţie cu inteligenta discursivă.

Ce semnifică propoxitia că paradoxul scandalizează raţiunea ? Pornind delà această întrebare, vom da cea mai largă definiţie a a paradoxului, rămânând s'o precizăm mai mult pe drumul determi-natiilor concrete în care ne-am angajat.

Prin faptul că scandalizează raţiunea, — noi vedem în asta unul din aspectele cele mai fecunde ale scandalului metafizic, — paradoxul afirmă existenta unei lumi, pe care logica geometrică a generalului o refuză. E vorba de lumea, bogată în surprize şi ex­cepţii, a concretului. Aşa se explică dece fată de funcţiunea de identificare şi unificare a raţiunii, gândirea paradoxală cultivă con­cretul, excepţia, individualul. Dar cultivă mai ales relaţiile dintre aceste două aspecte ale realităţii. încât, definind paradoxul ca afir­marea unei alterităti ce scandalizează raţiunea, legitimăm dreptul la viaţă a categoriilor existenţiale, al căror concretism e deasupra discuţiilor şi a căror introducere în câmpul problemelor filosofice nu ştirbeşte întru nimic prestigiul generalului. Mai mult: paradoxul, instalând o nouă ordine de lucruri, deschide perspectivele unui do­meniu ce rămâne închis la solicitările inteligentei discursive. Asta nu înseamnă deloc, cum s a r crede la o examinare superficială a chestiunii, că gândirea paradoxală neagă puterea inteligentei. Dim­potrivă, îji trebue multă inteligentă, ne învaţă Kierkegaard, pentru a-ti da seama de insuficienta inteligentei, pentru a cuprinde cu pri­virile spiritului ceeace-i scapă sau depăşeşte inteligenta. Aşa stând lucruri'e, odată cu instalarea paradoxului în cuprinsurile existentei spirituale, se declară o gamă indefinită de alterităti, a căror putere revelatoare creşte proportional cu adâncirea sensului metafizic al vieţii. Fireşte noi vom alege numai câteva din ele, încercând în acelaş timp concretizarea problemei ce ne preocupă. Atragem însă atenţiunea că pe lângă un climat de crize, revolte şi conflicte, pa-l doxul întreţine cea mai îndrăzneaţă dialectică.

E uşor de văzut că termenul alteritătii acopere, în generala lui abstracţiune, o multiplicitate de aspecte concrete ale realităţii spiri­tuale. Declararea sau anularea alteritătii, pe care o considerăm aici numai din punct de vedere functional şi dialectic, atârnă de posi­bilităţile noastre de comunicare cu cât mai multe din dimensiunile existentei. Căci nu trebue să uităm că paradoxul ne pune în relaţie deopotrivă cu valorile transcendentei şi ale transdescendenîei, ceea ce ne-ar legitima îndrăzneala de a vorbi, dacă ar fi locul aici, de un paradox divin şi de un paradox demonic. Cu alte cuvinte, pa-

radoxul ne mijloceşte comunicarea cu multiplicitatea concretă a fi­nitului şi cu transcendenta infinitului, în măsura în care acestea scandalizează raţiunea. Privite din această perspectivă, ele sunt tot atâtea alterităti declarate odată cu exploziile gândirii paradoxale. Dar izbucnirea paradoxului coincide cu suprema tensiune dialectică, imprimând existentei nobleţe contradictorie. In ultima analiză, exis­tenta însăşi este un paradox. Ea este, cel pu{in pentru cei ce aderă Ia punctul de vedere existentialist, suprema valoare, dar şi păcat. Vom vorbi, deci, pentru concretizarea lucrurilor, de aspectul înălţă­tor şi de aspectul căzut al vieţii. Inutil să mai subliniem procesele interferentiale dintre ele. Din întrepătrunderea lor se urzeşte toată ţesătura existentei, care uneori este luminoasă şi edificatoare, alte­ori sumbră şi căzută.

Afirmaţia că existenta este valoare supremă şi păcat în acelaşi timp ne introduce direct în inima realităţii umane. Deoparte, asistăm la initiative înălţătoare, de altă parte participăm la propria noastră ruinare. Ce semnifică ritmul acestor simultaneităţi sau alternante dialectice? A face din existentă sau viata spiritului scopul ultim însemnează a-i acorda privilegiul unei participări la o realtiate su­perioară, care o transcende, garantându-i totodată verticalismul aspi­raţiilor. In aceasta accepţie, viata, scutită de erorile grosolane ale biologiştilor şi ale vitaliştilor, capătă sens şi valoare în măsura îm­plinirii sale. După credinţa noastră, viata cu adevărat spirituală nu se poate realiza decât sub boltă metafizică. Fără boltirea metafizică a gândurilor sale despre lume şi viată, omul rămâne un mutilat în ierarhia ontologică a realităţii. Căci rânduiala sufletului nu poate salva decât pe cel ce i se dă integral. Salvarea totală pretinde dă­ruire totală. încât, mântuirea întru spirit cere ca fiecare gest al nos­tru să mărturisească despre izvoarele de viată ale spiritului, să ne reveleze câ fiinţe spirituale. Nici un fel de contrast sau compromis nu e în stare să îmbânzească cruzimea acestei exigente. Renunţa­rea la puritatea cruzimii echivalează cu abdicarea delà prerogati­vele spiritului. Mai mult încă : renunţarea in acest caz ar fi totuna cu dezertarea omului delà destinul său demiurgic, ce este biletul Iui permanent de intrare in rânduiala ontologică a lumii. Conside­rând zilele şi faptele omului de pe această poziţie, existenta lui, înţeleasă ca o vânzolire de elanuri transfiguratoare, nu' se poate realiza decât în sens suitor. Dar noi ştim că aceasta nu este decât fata luminoasă a vieţii, rezultanta organică a eforturilor de depăşire. Depăşirile se fac totdeauna în vederea unui „excelsior". Fructele culese pe acest drum alcătuesc conţinutul axiologic al vieţii. Carac­terul sintetic al consideraţiilor noastre nu ne permite analiza valo­rilor existentei, ci ne indică numai direcţia desvoltării şi ierarhizării lor. E tot ce ne interesează şi reţinem ca esenţial deocamdată. Ori, termenul de sus al existentei este transcendentă, după cum talpa ei este imanentă. Toate valorile ei, pe care le considerăm ca tot atâtea fete ale spiritului, se înscriu între aceste limite. Eşecul delà pragul de sus poate să fie victorie în lumea imanentei, după cum biruinja transcendentei poate însemna înfrângerea totală pe plan

imanent. Existenta devine valoarea ultimă numai când interferenţa între cele două domenii se împlineşte sub semnul transcendentei. Atunci, aspiraţiile, elanurile şi iniţiativele generoase ale vieţii se orânduesc în sens suitor, recunoscând ca singur criteriu de valabi­litate universală transparenta lor edificatoare. Fireşte, cu cât viata e mai aproape de puritatea înalturilor, cu atâta valoarea ei este mai mare. Căci a considera viata ca valoare supremă însemnează a crede în nemurirea ei. Ori,- gândul nemuririi nu se poate despărţi de problema mântuirii, absolut esenţială pentru orice meditaţie exis­tenţială, deci să se tragă ultimele consecinţe din atitudinea aleasă. In acest caz, valoarea vieţii se încarcă de determinaţii nouă în mă­sura eforturilor depuse pentru mântuire. Numai o existentă transfi­gurată Ia lumina ideii de mântuire poate deveni model viu şi pildă grăitoare. Dar a te putea mântui însemnează a fi în slujba unei misiuni. Când afirmăm acest lucru, nu ne gândim la nimic extraor­dinar. Noi credem că fiecare om este chemat să împlinească o slujbă, că initial, fiecare îşi are rosturile lui în contextul existential. Asta, delà cel mai modest muncitor până la cel mai luminat creator de valori spirituale. La problemele mari ale existentei, frecare răspunde pe socoteală proprie, ceeace înseamnă că principial toii sunt egal de îndreptăţiţi Ia mântuire. Că cei mai mulţi îşi falsifică destinul şi îşi ratează misiunea, este cu totul altceva. Important pentru noi deo­camdată este că mântuirea, aşa cum încercăm s o formulăm, este compatibilă de orice preocupare. Ea nu este un apanaj al sihăstriei, nici un privilegiu al iniţiaţilor. Impune însă o condiţie : îndrumarea vieţii în sens suitor. încât, odată îndeplinită această condiţie, şi lupta pentru o idee, şi munca întru sudoarea frunţii, şi viziunea metafi­zică, şi efortul ştiinţific, şi opera de artă mare, şi credinţa necondi­ţionată, duc deopotrivă la mântuire.

Această concepţie simfonică despre salvare, ce încoronează problema existentei ca valoare supremă, poartă o grijă deosebită ideii de realizare a omului. Ce însemnează a te realiza? In termeni generali, a-ti împlini vocaţia. In concepţia noastră, cum dealtfel s'a putut întrezări, vocaţia este glasul cel mai profund, mai pur şi mai înălţător al imanentei. Realizarea ar fi supunerea luminată la po­runcile acestui glas, care cere eforturi şi asceză. Eforturile se des­făşoară în funcţiune de concept-limită : idealul. La rândul lui, pra­gul de sus al aspiraţiilor noastre este o tensiune, cu bogate conse­cinţe asupra manierei de a se realiza a unei existente şi fecundă în ceeace priveşte mijlocirea relaţiilor între imanentă şi transcendentă. In acest caz, realizarea unei vieţi nu se poate împlini "fără partici­parea la esenţele transcendentei. Idealul realizării el însuşi este o transcendentă, cu rădăcini puternice însă în cuprinsurile imanentei. Conform discuţiilor noastre anterioare, cele două categorii se des­făşoară în raportări dialectice. E vorba, bineînţeles, de o dialectică paradoxală. Realizarea omului, legată strâns de schimbul dialectic dintre imanentă şi trancendenjă, este ea însuşi un paradox. Frumu­seţea tare a acestui paradox constă în fluxul şi refluxul imanentei fată de puterea de atracţie a transcendentei. Ce semnificaţie are

ritmul acestor creşteri şi descreşteri ale imanentei ? Cu alte cuvinte, dată fiind dinamica dialectică a raportului despre care vorbim, ce urmează pentru existentă ?

Existenta, concepută ca stil de viată, în măsura în care este considerată ca eflorescenta imanentei, este pândită de intervenţia a doi factori de natură cu totul eterogena : gratia şi păcatul. Amân­doi aceşti factori sfâşie sau mai bine spus rup urzeala imanentă a existentei. Gratia corespunde izbucnirei în timp a eternităţii, ea?este ruperea imanentei prin transcendentă. Consecinţele pentru existentă, în acest caz, nu pot fi decât edificatoare. Văzută din această pers­pectivă, viaja câştigă sens suitor şi luminos. Revelându-şi vocaţia, care o mână la realizarea superlativului vieţii, existenta se deschide apelurilor venite din transcendent, transfigurându-se la lumina lor. Pe acest drum numai ajungem în comunicare cu eternitatea şi infi­nitul. El constitue obrazul luminos al vietü. In acest sens, demiur-gia noastră devine colaboratoarea Demiurgului.

Direcţia contrară este cea a păcatului, a căderii. Prin analogie cu cele spuse adineaori referitor la intervenţia trancendentei, păca­tul ar fi izbucnirea transdescendentei în imanentă. Ruptura, în acest caz, nu se mai face în avantajul revelărilor înălţătoare, ci slujeşte manifestarea zăcămintelor din adâncurile fiinţei noastre. Dacă în primul caz putem vorbi de lumina demiurgiei, în al doilea e vorba de vijeliile urgiei ce sălăşlueşte în noi. Inainte de orice, ne gândim la urgia păcatului. Declararea păcatului coincide cu cea mai dure­roasă ruptură a existentei. Că păcatul, atunci când conştiinţa lui este incandescentă, ne deschide pururea drumul salvării, este un fapt pe care-1 vom vedea mai jos, în dezbaterile referitoare la sta­diile intermediare ale existentei. Când însă conştiinţa păcatului nu străfulgera întunecimile urgiei ce s'a abătut peste o existentă, ea cade pradă banalizării. In viziunea noastră despre sensul şi valoa­rea existentei, banalizarea însemnează totodată calea vulgarizării şi a degradării. Ce se vulgarizează ? Nobleţea existentei. Ce se degra­dează? Existenta însăşi. Nu e locul să insistăm acum asupra di­verselor forme pe care le poate lua procesul de degradare a unei vieţi, delà cele mai uşoare nuanţe ale ratării până la prăpădul final, ci vrem numai să atragem atenţiunea asupra temeiurilor existenţiale ale afirmaţiei, cu mare accent paradoxal, că existenta este în ace­laşi timp valoare supremă şi păcat. Această propozitiune cuprinde deopotrivă posibilităţile omului de a se salva şi primejdiile ce-1 a-menintă. A avea conştiinţa acestei situaţii fundamentale însemnează a fi om. $i noi ştim că a fi om însemnează înainte de orice a trăi întru spirit şi pentru spirit. Spiritul, la rândul său, fiind aliatul de­miurgiei, se opune dialectic păcatului. In acest caz, — regretăm că nu putem indica toate etapele acestei deveniri, — drumul spiritului demiurgic este şi cel al salvării. Mai mult chiar: A te salva coin­cide cu a creia valori spirituale. Urgia păcatului, fiind negaţia spi­ritului creator, însemnează nimicirea existentei. încât, dialectica vie­ţii ne duce în mod constant în tara paradoxului. Adevărul acesta ni se pare aşa de esenţial pentru condiţia omului, încât vorbind

despre existentă, vorbim totodată şi despre dimensiunile ei parado­xale. Considerând totul din această perspectivă, suveranitatea para­doxului ni se pare legea supremă a condiţiei umane. Din èa cresc şi florile amare ale păcatului şi semnificaţiile divine ale vieţii.

Ar fi ca în legătură cu problema păcatului să aducem în dis­cuţie şi problemele adiacente : răul, durerea, suferinţa, demonismul, nefericirea. Credem însă că am complica prea mult lucrurile. Re-zervându-ne dreptul de a insista asupra lor cu alt prilej, trecem acuma la alte dimensiuni paradoxale ale existentei.

In lumina acestei viziuni, nimeni nu se îndoeşte că existenta este înainte de toate timp. Timpul, trăit sub forma celor trei extaze, cum le numeşte Heidegger, nu este decât o uvertură spre eternitate. Ne găsim din nou într'una din situaţiile fundamentale ale condiţiei noastre. Deoparte clipa, înţeleasă ca o categorie împlinitoare a tu­turor rosturilor istorice ale omului, de altă parte eternitatea, terme­nul de sus al aspiraţiilor noastre. Clipa, prin dimensiunea viitorului, este în comunicare cu eternitatea. Mai mult chiar: eternitatea, prin coborîrea în timp, conform tezei interferenţelor dialectice, consacră clipa. Gratie acestei intervenţii, clipa primeşte învestirea momentelor plenare. Dar în prezenta unor astfel de momente, ştim noi, comu­nicarea devine comuniune, clipa înfloreşte în eternitate, iar eternita­tea coboară în cuprinsurile de lumină ale timpului. Fireşte, în urma acestei dialectici interferenjiale, ne apare evidentă definiţia vieţii întru spirit ca o tensiune, niciodată adormită, între timp şi eternitate. Sensul istoric şi dramatic al vieţii se realizează în timp, dar el nu este mare decât prin intensitatea dorului de eternitate. 0 viată ne-bântuită de flăcările acestui dor nare nobleţea existenţială. Ea se consumă, fragmentar şi mediocru în şirul mereu acelaşi al clipelor fără noimă. Numai la răscrucea timpului şi a eternităţii, între fluidi­tatea celui dintâiu şi permanenta celui din urmă, se poate realiza cu adevărat destinul omului în lume. Cine n'are urechi pentru re­zonantele eternităţii, face zadarnic umbră pământului. Nemurirea nu se poate cuceri decât cu preţul dorului de veşnicie.

O lămurire însă înainte de a continua firul paradoxelor, ce dau farmec tragic şi pasiune vieţii. Ne dăm bine seama că proble­mele pe care le schiţăm în această parte a cărţii, angajându-ne pe drumul răspunderilor supreme, nu comportă soluţii în sensul obiş­nuit al cuvântului. Dealtfel, problemele decisive, fie în ştiinţă fie în filosofie, nu se pot rezolva, cum crede suficienta savantă a unora. Ele rămân pururea deschise. Aşa numai este posibil sporul de lu­mină, de sugestii şi intuiţii adus de viitoarele generaţii ştiinţifice sau filosofice. încât, în lipsa certitudinii unor soluţii reconfortante, ne limităm la conturarea unei atitudini, din care se desprinde cu necesitate o viziune despre rosturile şi valoarea omului. Nimeni nu este obligat să caute mai mult în consideraţiile noastre.

Intorcându-ne la ţesătura paradoxală a vieţii, constatăm ace- . eaşi tensiune între ceeace este finit şi infinit în noi. Fiind o răscruce \ în care se întâlnesc aspiraţiile supreme şi dorurile pământului, ceea ce ne este dat şi ceeace. trebue ajuns, viata omului rămâne puru-

rea deschisă efortului. Nu ne gândim nicio clipă la eforturile ba­nale de armonizare şi împăcare a tot ce există. Aceasta nu e treabă de filosof, ci ocupaţie pentru orfanii de meditaţie filosofică. Efortu­rile la care ne gândim noi sunt acelea care ne dau curajul şi luci­ditatea de a privi în fată destinul, de a accpta riscul şi de a da semnificaţie pozitivă durerii. Ele ne asvârl în plină dramă a exis­tentei şi se împlinesc sub semnul luminii interioare. 0 lumină vie, izvorîtă din conştiinţa tragică a vieţii*). Fără îndoială, numai o in­teligentă robustă, — vrem să zicem o inteligentă, care, indiferent că se îmbuibă de bucurie sau vibrează de durere, spune un da categoric la imperativele vieţii, — rezistă la o astfel de temperatură tragică. Căci înainte de orice, tragism însemnează luciditate raţio­nală şi curaj spiritual. Din acest motiv, nici naivitatea profanilor, nici teama laşilor, nici pasivitatea misticilor nu-1 acceptă. Mai mult chiar: simulează că nu-1 văd, crezând prin aceasta, aidoma primi­tivilor, că primejdia nici nu există.

Am subliniat acest fapt din nou ca nu cumva să se creadă că pledând pentru o concepţie paradoxală a vieţii, mai exact, recu­noscând acesteia caracterul paradoxal, am renunja ipso facto la lu­minile raţiunii, lăsându'ne pradă nu ştiu cărui fel de lene intelec­tuală. In termeni ultimi, raţiunea însăşi nu este decât braţul dialec­tic al unui paradox, a cărui expresie integrală ar fi rational-iraiio-nal. Considerată sub acest unghiu, viata nu este decât o pendulare între limpezimea raţiunii şi puterile năvalnice ale iraţionalului. Ne vedem încăodată aşadar, în climatul cu umbre şi lumini al tragicului.

Prezenta paradoxului devine şi mai copleşitoare de îndată ce, depăşind cadrele dualismului logic, ne mişcăm prin tara întrebări­lor metafizice. Toate problemele fundamentale, care ne angajează în mod absolut destinul, au ţesătura paradoxală. Că vorbim de finit-infinit, eros şi kairos, libertate şi determinism, timp şi veşnicie, moarte şi creaţie, nu facem decât să articulăm paradoxul existential în di­feritele lui dimensiuni. Totul atârnă, în ultimă instanţă, de natura accentului cu care încărcăm aceste categorii ale existentei. Un lu­cru e sigur însă, cine aspiră să se realizeze între spirit şi prin spi­rit nu se poate feri nici de bucuriile, nici de amărăciunea gândului că existenta, atunci când este conştientă de menirea ei, este o îm­pletitură de paradoxe. Ce urmează de aici pentru gândire şi pentru meditaţia metafizică în general?

Un tragism de o viguroasă coloratură lirică.

GRIGORE POPA

*) A se Vedea în această privinţă consideraţiile cu Viguros iz metafizic din „Existenţa Tragica" a d-luî D. D. Roşea.

A C A S Ä

N'a mai fost pe acasă, de câţiva ani. Şcoala, la care a ple­cat din sat mai bine de 18 ani, nu i-a dat răgaz să vie.

Acum a isprăvit. Adecă a isprăvit de aproape doi ani. Când era elev, aştepta cu un continuu tremur în suflet să ajungă student. Ajuns student voia cu orice prêt să isprăvească înainte de anii ce­ruţi pentru studii, şi să ajungă om mare. Să aibă o slujbă, să pri­mească un salar, să-şi cumpere cărţi, să facă excursii, şi să mear­gă acasă la ai săi liniştit, fără nici un gând, pentru sesiunile de examene din toamnă. E licenţiat acuma de doi ani şi are o slujbă, nu aşa după cum a dorit-o el, ci după cum i a împărjit-o soarta. Are salar bun dar, mereu se trudeşte, şi ceva îi frământă sufletul să-şi îndrepte paşii mai departe, spre ceva nou, spre ceva ce să se potrivească mai bine cu firea lui. N'a dorit el această slujbă şi de aceea a stat aşa amărât doi ani, fără să se creadă liniştit şi fără să meargă acasă la ai săi. Mama, trecută de-acum de 60 de ani, l-ar fi întrebat cu prima vorbă, dacă e sănătos şi e mulţumit. Alexă n'ar fi putut răspunde la aceste întrebări fără să-şi supere mama. Voia parcă să fie iar elev, s o ia cu cartea delà început, cu vacan­tele, cu revederile din toamnă, cu anul şcolar rupt pe semestre, cu absentele nemotivate uneori pentru fuga la culesul de vii. Ar fi dorit mai mult ca ori când să-i poruncească lui cineva şi el să-şi facă datoria, decât să poruncească el unora care din mulţi sigur se găsesc să-1 creadă rău şi nedrept.

A aşteptat în doi ani să-şi liniştească sufletul şi gândul cu viata cea nouă. Vedea însă că pe zi ce trece negura din calea lui se înteţeşte tot mai mult şi în loc să-şi găsească rostul la care se aştepta, viata devenea tot mai grea de suportat.

într'o Vinere rece şi nouroasă delà sfârşitul lui Octomvrie primi scrisoare de acasă. I-o scria Mihai fratele mai mare.

„...şi să mai ştii frate dragă că tata stă mai mult pe pat că şi-o scrântit un picior când venea delà Luduş, iar mama mereu se plânge, că mai bine nu te-ar fi dat la şcoală, că a muri şi nu te-a mai vedea, că nu are nici o hasnă ştiindu-te singur pe acolo, că noi avem aici ce ne trebuie, şi suntem însuraţi şi cu copii, şi amândoi fraţii avem loc şi tot ce ne trebuie numai de line nu mai ştim nimic ce fàci. Tare bine ai face să mai vii pe acasă. Acuma pe Duminecă culegem via, şi tare-am vrea să te vedem şi pe tine acasă, că drept are mama cine şti când ne-om mai putea strânge cu toţii la olaltă. Noi te aşteptăm Sâmbătă după masă la Ghiriş".

— Mă duc, zise Alexă, şi cumpărând trei tecuşuri cu bom­boane coloiate pentru nepoţi, un pachet de tutun tatii, şi câteva

aspirine pentru mama, pentru nesfârşitele ei dureri de cap, Sâmbă­tă dimineaţa îşi roti odată ochii peste oraşul cuprins de fierbere şi împăinjenit de fumul fabricilor, apoi se trânti într'o birjă şi o luă spre gară.

Spre seară trenul suflă de câteva ori greu, mai greu parcă decât în alte gări, apoi vagoanele din urmă se isbiră pe rând în cele dinainte până ce trenul întreg înţepeni dealungul şinelor. Un glas strigă, după un şuierat lung al locomotivei — Câmpia Turzii — apoi îndată, Alexă abia având timpul să sară printre şine, un alt strigăt urmă : „poftiţi în vagoane, — şi trenul pufăi ca un asmatic apoi, după câteva isbituri se urni lăsând în urmă nouri flenduriţi de fum negru şi sgură.

Alexă îşi strânse geanta cu pacheţelele aproape de pardesiu şi după ce mai aruncă o privire din urmă spre trenul care 1-a ur­nit după atâta vreme din oraşul rău cu sgomot şi boală, trecu prin sala de aşteptare şi ieşi în curtea gării. Acătării mari nu mai aveau pe ei decât ici colo cale o frunză galbenă mişcată mereu-parcă de frig. La rădăcina fiecăruia însă era câte un covor roşietic de frunze moarte. Ciorile din bercul «Şesului", toate erau adunate deasupra gării, pe acoperiş, şi pe acătari. Cum ieşi din gară, Alexă simţi cum îl isbi un vânt rece în fată şi odată cu aceasta un junghi i-se opri în coasta stângă. De mult nu 1-a mai lovit aşa în plină fată vântul umed şi rece al toamnei. In oraş până şi frigul e numai pe jumătate. Asta poate pentru că acolo oamenii sunt slabi şi bolnavi, şi nu ar putea suferi tăria vremii acesteia.

Căruţa îl aştepta gata de plecare. Când a văzut trenul intrând în gară, Gheorghită, frate mai mic decât Mihai, al lui Alexă, luă straita cu ovăs dela cal, şi o legă de leocă punându-i acestuia că­păstrul în cap.

— Dacă nu vine acuma, apoi nu mai vine şi tot trebuie să plec, că-i târziu şi mă apucă noaptea în drum, îşi zise Gheorghită în gând.

Când se văzură Alexă cu Gheorghită, un zimbet le mişcă buzele la amândoi, şi la amândoi li-se umeziră ochii.

— Bine că ai venit Alexă. De-ai şti cum stă mama cu ochii în deal la pădure decând am plecat eu, măsurând drumul încoace şi încolo. Nu cred să mai scape din iarna asta. Bine ca i venit.

Alexă se uită lung la el, îl văzu numai cu uioşul şi clopul de pae pe el, cu fata roşie de sănătate, şi ca să nu mai simtă greu­tatea necazului pe suflet schimbă vorba :

— Da nu ti-i frig numai aşa cu uioşul acesta? — Ce frig băiete, aşteaptă până la iarnă, cu pieptar şi cu şap­

că ; acuma de-abia ne-am mai răcorit, zise Gheorghită care pricepu îndată de ce a schimbat Alexă vorba.

S'au aşezat amândoi pe ilişul de piele veche şi roasă, legat cu funii de loitrile cărujii, apoi după ce s a u înfăşurat peste picioa­re cu un toi nou pus de acasă de mama, Gheorghită îndreptă ca­lul în lungul drumului.

— Nu s a schimbat nimic pe aici, se gândi Alexă în sine, cu toatecă eu mă simt venit, ca după o viată de om.

Când să ajungă Ia capătul Agârbiciului, se mesteca ziua cu noaptea.

La dreaptea în marginea satului era locul târgului anual de vite. In coltul dinspre sat, baraca în care se făceau biletele în zile­le de târg, era tot aşa ca mai demult. Doar parcă se stricase aco­perişul iar, în locul ferestrei dinspre drum, erau de-a-curmezişul trei capete de scânduri negre. Delà drum până ia baracă mai sta încă sârma groasă şi ruginită, cu care odată era îngrădit tot locul târgului.

In capătul satului Gheorghijă opri calul în dreptul crâşmei, trânti un toi vechiu pe spinarea acestuia, apoi zise luând de sub iliş o strai{ă :

— Mi-a dat mama că de-i veni să iau un kilom de miere, şi alte mărunţişuri.

Alexă s'a uitat în urma Iui dar n'a răspuns nimic. I-au venit în minte acele Crăciunuri din viata de elev când, aşa ca şi acuma, doar cu sania pe zăpadă îl aştepta careva de acasă la gară, de unde veneau şi se opreau la „Şchioapa", de cumpărau miere, ceai şi alte „mărunţişuri", pentru sărbători, cum sunau zurgălăii la gru­mazul calului, şi coama burată îl făcea ca pe un cal mocănesc cu capul mare...

Intorcându-se fără să ştie dece spre locul târgului, văzu o bătrână urcând încet de abia se mişca, priporul din drum la bara­ca de bilete, tinându-se de sârma gardului. Când se întoarse Gheor-ghită, bătrâna încă nu făcuse cei câţiva paşi din drum până la baracă.

— Unde o fi mergând baba asta acuma în cap de noapte, întrebă Alexă ?

— Asta-i Oana Pârcii. Tu mai ştii de ea ? Ii de pe la noi. Nu-Ji aduci aminte de povestea ei cu oala plină, rasă cu vârf de jumătate ? Săraca e oarbă acum şi Dumnezeu ştie cum umblă prin sat de cerşeşte, iar seara se trage la baraca aceea unde ai văzut-o şi acolo se ocroteşte.

•— Dar iarna? — Dumnezeu ştie ! Căruţa era departe de sat când cei doi fraţi având poate a-

mândoi o clipă de amărală subt limbă şi-au oprit vorbele pentru gând. — Nu sunt nici trei săptămâni, se gândi Alexă de când Se­

ver a murit. L-a ros şcoala şi oraşul, cum roade carul scândura de brad. Şi, de n'ar fi învăţat poate azi era om de frunte în sat, cu avere, nevastă, copii şi linişte. Aşa, s'a dus prin viajă fără să-şi cunoască rostul. De cum s'a priceput a fost în şcoală la carte pâ­nă ce s'a trezit odată cu terminarea studiilor, îmbătrânit şi bolnav. N'a trecut un an şi s'a stins. Şi, Oana Pârcii oarbă şi fără nici un ajutor sdrobită de sărăcie şi de anii grei ai bătrânelelor, o duce mereu cerşind şi aciuându-se într'o baracă bătută de frig, ploae şi vânt. Alexe simli cum un fior de răceală şi un tremur îi cuprinse

toate mădularele. Suflarea putredă oarecum, îi ardea ca focul. Cum intra în întunerècul nopţii tot mai mult simfia că se apropie parcă de o prăpastie.

— Pe unde suntem Gheorghită? — Nu mai avem mult. îndată suntem în Brana şi de acolo,

cât bati două suntem acasă. Cum s'or mai bucura cu toţii, ai noştri. Sunt pentru aceea şi oameni răi cărora nu Ie cade bine, că ne văd aşa cum suntem. Li-i ciudă că noi acasă stăm bine, şi tu ai ajuns cu învăţătură mare.

Alexă n'a mai răspuns. In gândul Iui se dumicau lucruri pe care Gheorghijă nu le-ar fi priceput.

* Când se zări de ziuă, ograda începu să se frământe. Toji ai

casei pregăteau cele trebuincioase pentru vie. Trei care cu bujile şi cu sdrobitoarea erau puse în rând încă de cu seară. Teascul era aranjat în şură pentru vreme de ploaie, iar butoaiele erau opă­rite, afumate, şi puse în rând în pivniţă, pe şoşi de goron să nu mucezească. Pană au fost adăpate vitele, străitile cu mâncare — cel din urmă lucru —, erau şi ele gata într'un coş deasupra butoiului din carul delà urmă.

Cum se adunau culegătorii în ogradă, larma era tot mai mare. Mama se frământa pe dinaintea uşii ne mai simţind de aseară nici o durere prin oase.

— Mai încet măi, că doară nu sunteţi la ospăţ. — Da nici la comandare mătuşă. — Nu, da doarme Alexă în casă. 0 venit săracu azi noapte

ostenit şi plin de frig. — Ii acasă Alexă ? Apoi de ce nu spui mătuşă? El vine Ia v i e ? — II mai las să doarmă să se mai odihnească. A veni el

colo mai încolo. Alexă delà prima mişcare din ogradă, nu mai dormea dar îi

era parcă greu să se scoale. II răsbiseră toate. Cu mâinile sub cap, se uita în casa pe care abia o mai cunoştea, cu toate că acolo departe la oraş, toate visurile lui începute prin somn cine ştie un­de, aici în casa asta se isprăveau. începea un joc, o luptă, un drum cine ştie pe unde, un examen, şi isprăvea pe aria de acasă, pe moină, la vie ori între acătării din răzoare. Cişmele lui Gheor­ghită, papucii nevestii şi ai copiilor, cloapele cu peana de cetină, brâiele cu petele lungi tricolor, şi pieptarul mamii, erau acătate şi acuma tot acolo, în cuiele delà grindă, deasupra lăzii. Icoana cu chipul tatii mai avea acuma altele două lângă ea. Erau chipuri în­cadrate în rame uniforme delà militărie. Atâta că a tatii era din vremea veche delà honvezi, iar a lui IIa şi Gheorghită, delà arti­leria românească. Subt fiecare era câte o farfurie de pământ cu flori şi chipuri arse, iar deasupra ca o cunună avea fiecare câte un ştergar cu margini colorate, şi cu ciucuri. Toate stau aşa din neam în neam.

Uşa se deschise înçet. — Tu nu vii cu noi A l e x ă ? — Ba viu tată. Nici nu porniţi bine, şi-s gata şi eu. Delà spatele bătrânului, mama care până auzi vorba lui Alexă

nu îndrăsni să-1 trezească, zise, cu un zimbet încruntat : — Dă-i pace măi omule să doarmă, c'a veni el după ce s'a

odihni bine, şi-apoi toată ziua acolo o fi. — Eu îi dau pace, da dacă vrea de ce să nu vie şi el acuma

cu carele, c'aşa-i frumos să mergem toji odată. Bătrânii au închis uşa ciondromănindu-se veseli şi mândri, cu

toate necazurile bătrânetelor pe care acuma parcă nu le mai simţeau. Alexă se îmbrăcă în fugă. 0 scânteie de viată îi răscoli amin­

tiri din alte vremi. Auzea afară râsul ascuţit ca nişte ace de argint al fetelor, vorba de glumă spusă râzând din gură în gură, şi zăn-gănitul vedrelor şi coşurilor pe care le avea în mână fiecare culegător.

Când eşi în ogradă, un murmur trecu prin aer ca o vântoasă, apoi năpădiră binetele, strângerile de mână, şi întrebările, ca pru­nele coapte scuturate cu putere din pom.

— Hei poa, re, prruu măi.... Bicele pocniră, boii mişcară carele grele de pe aria umedă,

la drum, iar culegătorii cu sănătatea şi bucuria pecetluită în obraz, o luară pe cărare spre vii.

— Treci mai fuga mă, că parcă umbli cu catarigi. — Taci tu că azi mâne ii-o veni de măritat şi ti-ar plăcea să

te legi de catarigile mele. — Ba plăce-i-ar hoherului din Turda. Cine se leagă de tine,

mă mormende. Hohote de râs şi îmborbecături, isbucneau la fiecare pas pre­

gătite parcă şi citite din carte. Alexă, cuprins în vâltoarea vorbelor de glumă, cu aerul rece

şi proaspăt în fată, simţea cum la fiecare pas o nouă bucată de sănătate, îi întăreşte trupul şi sufletul. Se simţea copil fără griji şi necazuri, şi cu toată şcoala anilor grei prăbuşită parcă în ogăşiile de pe drum.

Ce gânduri au toti aceştia care mă înconjoară ? Ce năcazuri poate să-i frământe ? Dar mie, oare ce mi-a dat toată munca pen­tru viată? Mi-a dat, după cum văd numai atâta, să mă simt înde­părtat şi strein de aceia delà care am plecat, şi care sunt singurii oameni fără griji.

— La ce te gândeşti domnule Alexă? Mai lasă gândurile pentru oraş, şi fii mai voios. Nu ştii când eram la şcoala din sat amândoi şi ne jucam de-a bicii pe piatra bisericii ?

— Mai lasă-te tu, că n o fost cu tine pe o clasă. Am fost amândoi, şi cu Gheorghea Florii, cu Victoru Bicului, şi cu Todoru lui Roşea, aşa-i mă Toadere ? Doar nu ştiu eu când fugeam delà şcoală şi mergeam la pădure după cuiburi de ţarcă şi după coacăze?

Ana, nu mai ştia ea ce-i aceea clasă, dar era în stare să se supere rău dacă nu lăsa că a fost cu Alexă odată la şcoală.

Când se înoptă, cel din urmă car porni în jos spre casă, iar culegătorii cu vasele pline de struguri, se înşiruiră în lungul cărării, mergând unul câte unul.

Alexă rămase în urmă până când nu mai era nimeni în vie, apoi o luă încet însus spre deal. Bucuria tuturor îl durea oarecum, fără să poată şti singur de ce. Se simţea singur, mai singur ca altă dată. Era mai departe de viata lor şi bucuria fără griji în sufle­tul lui era mereu numai ca o umbsă amăgitoare. El îi înţelegea pe aceşti oameni dar, ei nu-1 mai înţelegeau.

Cerul, abia acuma spre seară se mai limpezise. Luceafărul scânteia la apus ca o făclie de aur.

Ajuns în vârful dealului se opri sub nucul în coaja căruia îşi crestase de atâtea ori numele, şi se aşeză pe frunzele moarte în­grămădite Ia rădăcina acestuia.

Undeva departe, peste dealuri se auzea a vreme moale, şuie­ratul trenului. Acesta îi aduse aminte de oraş, de şcoală, de slujba lui, şi de camera pustie şi rece. Acolo era casa lui. Casă de om singur.

Butucii cu vitele deşirate plângeau în tremurul frunzelor, după prăpădul prin care au trecut. Vârfurile parilor negri isbucneau ici colo din întunerec, ca nişte suliji pe umeri de luptători. Au rămas şi ei singuri. Culegătorii au tăiat rafia care-i lega de vite şi pe a-cestea le-air împrăştiat pe jos să le îngroape.

Fiecare vilă îşi va avea toată iarna, străjuită de un par, casa ei umedă rece, şi pustie.

Târziu când un tremur de frig îi fulgeră întreg trupul, Alexă smulse un par, şi o porni pe cărare la vale, către sat . . .

VASILE RUSU

C O N C E P Ţ I A E T N O G R A F I C A

A S U P R A C U L T U R I I

Realitatea pe care în mod conventional o designăm prin cele două cuvinte : cultură şi civilizaţie, sau uneori numai pentru unul din ele, e atât de complexă şi prezintă aspecte atât de variate în­cât încercările de sinteză sunt aproare imposibile în acest domeniu. Şi aceasta nu atât din cauza complexităţii fenomenului ca atare, ci mai mult dintr'un motiv de ordin metodologic. Cultura şi civilizaţia au fost studiate în trecut cu metode aşa de diferite încât nu e de mirare că acestor fenomene li s'a atribuit mai mult o unitate de mozaic, decât o unitate şi armonie interioară. Cauza principală este desigur lipsa unei singure discipline, care să se ocupe exclusiv cu civilizaţia şi cultura în toate accepţiile cuvântului. In schimb avem, din nefericire — şi problema multiplelor aspecte de aici începe — o serie întreagă de ştiinţe concurente la aceste fenomene, care toate pretind că au dreptul să se pronunţe asupra lor. Astfel cea dintâiu este istoria cu diferitele sale ramuri: istoria culturală, istoria civili­zaţiei, istoria artelor, a literaturii, istoria politică, etc., apoi: preistoria, sociologia, etnografia şi antropologia în sens larg, morfologia şi filosofia culturii, ca să amintim numai pe cele principale. Toate aceste discipline nu îşi dicută obiectul între ele, cum ne-am putea aştepta, ci fiecare caută independent de rezultatele celorlalte, să-1 privească sub un unghiu personal, să-1 studieze cu metode proprii ajungând natural şi la concluzii deosebite. Astfel în lipsa unei sin­gure perspective de ansamblu, pe care ne-ar putea-o da numai o ştiinţă a civilizaţiei şi culturii, trebue să ne mulţumim deocamdată cu perspectivele ce ni le oferă diversele ştiinţe mult mai fragmen­tare şi cu orizonturi mai înguste : perspectiva istoriei, a sociologiei, a etnografiei, a filosofiei culturii, etc.

Natural că această diversitate de vederi nu trebue să ne de­ruteze prea mult. Diversitatea există numai în complexul ştiinţelor, ce se ocupă de fenomenele culturii, nu şi în însăşi natura culturii. De altfel diversităţi şi contradicţii pot să existe chiar în cadrul ace­leaşi ştiinţe în cursul evoluţiei sale. In general se poate spune că cele mai multe din disciplinele amintite, care s a u ocupat cu feno­menele de cultură şi civilizaţie, au fost mult timp la discreţia isto­riei, singura care le furniza materialul. S'ar putea chiar preciza că până în secolul al 17-lea cultura europeană avea o singură dimen­siune, cea a timpului sau istorică. Toti, care vorbeau de cultură, nu-şi puteau închipui altă sursă decât istoria antică, medie, modernă sau contemporană a Europei. Abia mai târziu, în urma călătoriilor şi explorărilor făcute în celelalte continente, lumea europeană ajunge la convingerea că alături de cultura ei, există.şi alte culturi, care

deşi înfloresc în străine peisaje, sunt la fel produse ale geniului uman. Aceste culturi, cu toată originalitatea lor, prezintă şi note comune cu civilizaţia Europei. Comparaţia se oferă delà sine. 0 nouă perspectivă se deschide, alături de cea istorică : perspectiva etnografică. Jumătatea întâia a secolului al 19-lea ne-a dat primele -lucrări ştiinţifice importante în această direcţie*). Materialul compa­rativ devine tot mai bogat încât a doua jumătate a secolului al 19-lea ne dă primele lucrări de sinteză**). Europenii, aceşti mândri arieni, ce-şi manifestau, începând cu antichitatea, dispreţul fată de orice străin, şi-au însuşit mai târziu un adevărat simt şi pasiune pentru înţelegerea culturii altor popoare.

In ultimul timp perspectiva etnografică asupra culturii a fost întrebuinţată şi de alte discipline cum este sociologia, morfologia şi filosofia culturii, prin Spengler dar mai ales prin Frobenius. Rezul­tatele la care s'a ajuns cu această metodă au o dublă importantă : ne fac cunoscută cultura popoarelor extra^uropene şi ne dau în acelaşi timp indicaţii as ipra mecanismului culturii în general. Dato­rită importantei crescânde, ce se dă în ultimul timp problemelor de civilizaţie şi cultură, credem că diletantismului şi eseismului, ce abundă în publicistica noastră, se pot opune, pentru a medita asupra lor, rezustate ştiinţifice serioase. Aceasta cu atât mai mult cu cât cre­dem că ştiinţa nu trebue să rămână numai apanajul specialiştilor. De aceea am crezut util să stăruim asupra anumitor aspecte ale culturii şi civilizaţiei aşa cum sunt văzute de etnografi, fiind mai pufin cunoscute publicului.

Legătura între etnografie şi cultură este dată chiar prin defini-* tie. Aproape toti etnografii sunt de părere că etnografia este o ştiinţă a civilizaţiei. Astfel la 1900 Léon de Rosny îşi întitulează tratatul său de etnografie „Ştiinţa civilizaţiei", pe care o defineşte „studiul evoluţiei intelectuale a societăţilor omeneşti". Acelaşi lucru îl întâl­nim şi la autorii germani cum este Fr. Müller, care la 1873 spune că noţiunea de popor nu este legată de caracterele fizice, ci de cele culturale. Dar mai precis se exprimă M. Winternitz: „Deoarece ceea ce face un popor este comunitatea limbii, religiei, obiceiurilor, relatiunilor sociale, artele şi ştiinţele, şi în deosebi comunitatea ace­luiaşi avut cultural şi mai departe, deoarece vieata culturală a ome­nirii constă în procurarea şi desvoltarea acelei comori pe care o numim cultură, consider ca scop propriu al etnologiei (etnografiei) cercetarea popoarelor cu privire la avutul lor culural şi delsvolta-rea lor culturală" ***) De asemenea P. Schmidt consideră etnologia ca o ştiinţă, care are de obiect „desvoltarea spiritului şi a acţiunilor exterioare ale oamenilor ca popor conduse de spirit". El subliniază importanta momentului cultural şi social pentru vieata popoarelor. Tot aşa E. Schmidt consideră Scopul etnologiei în căutarea legi-

') J. Fr. Eafitaa: Moeurs des Sauvages Amé icains, comparées aux moeurs des premiers temps. Paris, Î724, IV vol. şi Buffon: Histoire naturelle de l'Homme. Paris, 1749.

") Th. Waitz: Anthropologie der Naturvölker, 1859; Topinard: Éléments d'Anthropologie géné­rale. Paris, 1885; dar mai ales lucrarea lui E. B. Tilor : Primitive Culture, London, 1870.

'") M. Wintirnitz: Völkerkunde, Volkskunde und Philologie. Globus, LXXVIII, 1900, p. 371.

lor vieţii culturale. Ideea culminează în W. Foy şi F Graebner,*) care consideră etnologia ca o ramură a istoriei culturale. „Sub etno­logie va trebui să se înţeleagă în genere toate cercetările referitoare la cultura omenirii, ce trăieşte în grupuri numite popoare". Aceeaşi părere o au şi autorii germani de mai târziu : H. Naumann, M. Ha-berlandt, E. Hoffmann-Krayer, R. Thurnwald, Frobenius, etc.

r La autorii englezi, etnografia s'a desvóltat sub scutul larg al antropologiei. Aceasta mai ales datorită Iui Tylor, care în tratatul său de antropologie se ocupă şi cu chestiuni din domeniul etnolo­giei. In lucrările saîe, el cercetează în deosebi originea şi prima desvoltare a culturii. Pentru Tylor antropologia este ştiinţa generală despre om şi civilizaţie. In general autorii anglo-americani întrebuin­ţează şi azi noţiunea de antopologie şi etnologie în acelaşi sens. Ex. A. Goldenweiser îşi subintitulează cartea sa „Early Civilization, an Introduction to Anthropology" şi se ocupă cu chestiuni din do­meniul etnologiei. Dintre germani Th. Waitz întrebuinţează şi el ter­menul de antropologie înţelegând o sinteză a evoluţiei întregului neam orienesc sub cele două aspecte ale ştiinţelor naturale şi isto­riei culturale. La francezi termenul îl întrebuinţează numai Topinard.

Fără îndoială că şi numai din cele spuse în legătură cu defi­niţia etnologiei, indiferent că e numită etnologie sau antropologie culturală, etc., se poate vedea clar că ea este în foarte strânsă le­gătură cu fenomenele de civilizaţie şi cultură, iar prin problemele ce şi le-a pus, a contribuit în mare măsură la explicarea acestor fe­nomene. Chiar dacă unii autori reduc domeniul etnografiei numai Ia culturile populare şi primitive, din cercetările lor se pot deduce legi generale relativ la mersul întregei culturi a omenirii. De altfel etnografii au negat întotdeauna orice barieră, ce ar desparte cultura populară de cea majoră, considerându-le pe amândouă un tot or­ganic, deşi ca obiect şi-au rezervat numai faza întâia a culturii.

Din varietatea problemelor, ce s'au impus atenţiei a fost dis­cutată, mai întâiu, cum era şi de aşteptat, însăşi noţiunea de civili-

1 zatie şi cultură. Dacă trebue să se întrebuinţeze numai un singur termen, care anume şi ce să se înţeleagă prin el. Evident că în această discuţie au avut rol şi consideraţii de altă natură, decât ştiinţifică. De ex. uzul. Astfel s'a spus în general la Germani cultură, la Francezi civilizaţie, iar Anglo-Americanii au întrebuinţat când un termen, când celălalt cu sensul identic. Tylor de ex., îşi intitulează opera sa principală Primitive culture, dar îşi începe definiţia în felul următor : „Cuvântul cultură sau civilizaţie (deci întrebuinţează amân­doi termenii în sens identic) luat în înţelesul său etnografic cel mai larg, designează tot acest complex care cuprinde ştiinţele, credinţele, artele, morala, legile, obiceiurile şi alte facultăţi şi habitudini câşti­gate de om în starea socială"**). De altă parte, A. Goldenweiser întrebuinţează numai cuvântul civilizaţie. „Atitudinile noastre, spune Goldenweiser, credinţele şi ideile, judecăţile şi valorile noastre, insti­tuţiile noastre politice şi juridice, religioase şi economic ; codul nos-

') Methode der Ethnologie. Heidelberg, 1911. ") E. B. Tylor, La civilisation primitive. Paris, 1876, vol. I. p. 1.

tru moral şi codul de etichetă ; cărţile şi maşinile ; ştiinţele, filoso-fiile şi filosofii, toate acestea şi multe altele în multiplele lor forme şi interrelatiuni constitue civilizaţia noastră" *). Si din nou C. Wissler întrebuinţează cuvântul cultură, pe care o defineşte „modul de vieată al unui popor, ca partea din comportamentul uman, ce provine din mediul exterior, material, intelectual şi istoric" **). La Germani, prin­tre putinii etnografi, care au întrebuinţat şi cuvântul civilizaţie ală­turi de cel de cultură este R. Thurnwald. El defineşte cultura „un sistem de atitudini şi manifestări, de moravuri şi valorificări, de insti­tuţii si organizări într'o societate ;" iar societatea „o posesiune câşti­gată în îndemânare şi cunoaştere"***).

Faptul că pentru etnografi cuvântul ca atare n'a fost aşa de mult obiect de discuţie, îşi are explicaţia sa. Etnografii au întotdea­una de-a face cu un material concret, pe care îl studiază şi nu se pierd niciodată în speculaţii de natură subiectivă, cum fac în spe­cial filosofii culturii. Odată ce fiecare îşi cunoştea mai mult sau mai puţin obiectul ştiinţei sale, îi era indiferent că acest obiect este nu­mit cultură sau civilizaţie. In viziunea lor organică asupra fenome­nelor, ei nu vedeau de fapt decât o unitate a aceleiaşi esenţe vă­zută numai sub două aspecte diferite: spiritual şi material. AstW se explică dece numai târziu de tot când alte discipline au ajuns la neînţelegere în privinţa termenilor, a venit şi etnografia să-şi spună cuvântul. Dar cum fiecare din aceşti termeni, civilizaţie şi cultură, aveau o destul de mare popularitate, s'a ajuns mai mult la un fel de învoială ca partea materială să constitue civilizaţia, iar cea spirituală cultura. Şi aceasta cu atât mai mult. cu cât aceste două noţiuni ajunseseră la unii gânditori în opoziţie una ca alta şi se simţea nevoia unei precizări de termeni, pentru ca discuţiile să nu fie zadarnice.

Problema culturii şi civilizaţiei a preocupat şi pe intelectualii » români. In această direcţie, merită o deosebită atenţie concepţia geografică-etnogratică asupra culturii exprimată de S. Mehedinţi în Coordonate etnografice, care ia niai ales atitudine fată de ideile istorico-morfologice atât de populare la începutul, acestui secol. S. Mehedinţi, elev al lui Ratzel întemeietorul Antropogeografiei, consi­deră atât cultura cât şi civilizaţia un fenomen" de adaptare : civili­zaţia o adaptare la mediul geografic prin creaţiile tehnice, iar cul­tura o adaptare la mediul social prin creaţiile spirituale. Pentru el, deşi una priveşte partea materială, iar cealaltă e de natură exclu­siv sufletească, ele sunt nu se poate mai strâns legate. „Tehnica materială (civilizaţia) şi tehnica sufletească (cultura) sunt legate prin-tr'o sută şi o mie de fire, iar tranziţia delà una la alta e de multe ori atât de fină, încât devine aproape imperceptibilă. Unitatea vie­ţii le cuprinde pe amândouă" ****). Intre cultură şi civilizaţie există un paralelism, fără ca să fie totuşi fenomene simetrice. Disimetria lor

') A. Goldenweiser, Early CivVizalion. New-York, 1932 p . 13. ") C. Wissler. Man and Culture. New-York, 1933. "•) R. Iharnwald, Die Menschliche Gasellschaft. Vol. IV, 1935, p. 281 şi VI. *V & Mehedinţi, Coordonate etnografice: civilizaţia şi-cultura. Bucureşti, 1930, p.'60.~

poate merge chiar până la caricatură. Totuşi, el combate categoric teoriile istoricilor, în deosebi ale lui Chamberlain şi Spengler, care vorbesc despre succesiunea culturii şi civilizaţiei şi mai ales păre­rea lui Spengler că „civilizaţia este soarta inevitabilă a unei culturi". De multe ori însă Mehedinţi este influenţat în ideile sale chiar de Spengler şi Chamberlain. De ex. fraza : „civilizaţia vine deobiceiu după culminarea culturii" (p. 103), e vădit spengleriană : după cum „disimetria" civilizaţiei şi culturii e foarte aproape de Chamberlain**). In rezumat Mehedinţi găseşte între civilizaţie şi cultură următoarele : 1. Deosebire de esenţă. Intre civilizaţie şi cultură este distanta care desparte materia de fenomenul psihic, de spirit. Civilizaţia este un rezultat al muncii pentru continuarea vieţii somatico-vegetative ; cul­tura este suma rezultatelor întregii evoluţii sufleteşti. 2. De durată. Civilizaţia piere, cultura rămâne. Natural că şi aci, autorul este in­fluenţat de ideea „efemerităta" civilizaţiei lui Chamberlain. 3. De efect social. Civilizaţia produce o scădere a natalităţii. Cultura în­semnează o culminare a elanului vital. 4. Deosebire din punctul de vedere al posibilităţii de adaptare. Civilizaţia se poate împru­muta, pe când o cultură este aproape intraductibilă. Pentru o cul­tură trebue asimilare, nu împrumut. De aceea originalitatea unui popor se poate vedea mai bine din cultura, decât din civilizaţia sa. In concluzie Mehedinţi spune că nu există grupare omenească fără un grad oarecare de civilizaţie, precum nu există grupare omenească lipsită de cultură. Amândouă sunt strâns legate între ele.

In general privind concepţiile etnografilor asupra culturii şi ci­vilizaţiei, constatăm că pentru ei fenomenele se prezintă ca un tot unitar. Cultura şi civilizaţia constitue o unitate în timp şi spaţiu, iar drumul lor este o linie mereu ascendentă, începând, fie cu civili­zaţia istorică, fie cu cea primitivă de azi, — care din acest punct de vedere sunt egale — şi până la cultura celor mai înaintate popoare.

După această prealabilă familiarizare cu perspectivele proble­mei vom trece să examinăm mai amănunţit structura interioară a culturii şi civilizaţiei aşa cum a fost exprimată în concepţiile celor trei autori, care reprezintă puncte culturale în etnografie : Tylor, Thurnwald şi Frobenius. Edward Burnett Tylor, pe drept cuvânt numit părintele etnografiei, a construit prin operele sale, care dove­desc multă forjă constructivă în formarea expunerii sistematice, la crearea şi mersul etnografiei timp de peste jumătate de veac şi chiar astăzi găsim în concepţiile sale multe adevăruri. Richaid Thurnwald, bazat mai ales pe cercetări personale făcute în ultimele trei decenii, precum şi pe progresele ştiinţei etnografice din ultimul timp, a reuşit să pună bază unor concepţii mult mai sigure şi mai corespunzătoare exigentelor ştiinţifice. Construcţia sa, desigur, creşte în prezent dar e promiţătoare. Situaţia lui Leo Frobenius c puţin mai delicată. Cu toate că cercetările lui au fost contemporane cu cele ale lui Thurnwald, drumurile lor au luat direcţii cu totul opuse. Thurnwald a utilizat mai mult metoda de investigaţie ştiinţifică a analizei şi a teoriilor documentate. Frobenius din contră a folosit cu

-) Ch. B. St. Chamberlain, La gmète da XIX-me siècle. München, 1913, p. 79.

predilecţie intuiţia, sinteza şi perspectiva de ansamblu, ceea ce a făcut ca peste opera lui acoperită pentru un moment de admiraţie să se aştearnă o oarecare rezervă şi neîncredere.

Operile în care Tylor îşi expune părerile asupra culturii sunt : 1. Cercetări asupra istoriei primitive à omenirii şi desooltarea civi­lizaţiei. 2. Cultura primitivă. 3. Tratatul de antropologie*). Scopul, pe care şi-1 propune Tylor în Cultura primitivă, principala sa operă, este de-a întemeia o ştiinţă a civilizaţiei şi culturii, bazată pe legi naturale de cauzalitate şi efect. Pentru el în întreaga natură, atât în cea materială cât şi în cea spirituală, predomină unitatea şi fixita­tea legilor, raportul definit al cauzei şi efectului, în virtutea căreia fiecare fapt depinde de precedentul şi acţionează la rândul său a-supra faptului următor. Astfel, spune Tylor, dacă vom căuta să stu­diem gradul de cultură ale diferitelor grupuri de omenire, vom cons­tata în desvoltarea culturii, de o parte o uniformitate aproape cons­tantă, care poate fi privită ca efectul uniform al cauzelor uniforme ; iar de altă parte vom constata că între diferitele grade de cultură din perioadele de desvoltare, sau de evoluţie ale culturii, există anumite corespondente ; a treia constatare e că fiecare perioadă este produsul unei epoci trecute şi are de scop pregătirea celei vii­toare. După Tylor scopul ştiinţei civilizaţiei este de-a studia cele două mari legi din domeniul culturii, a unităţii şi a similitudinii, în diferitele domenii ale etnografiei.

Dar fiindcă, în starea actuală a ştiinţei, ar fi aproape imposi­bil, chiar geniului, cum se exprimă Tylor, să creeze o sinteză din toate datele uneori atât de eterogene, asupra întregei omeniri, el restrânge domeniul la istoria cizilizatiei şi în speciai la începuturile civilizaţiei. Astfel datele încetează de-a prezenta un caracter etero­gen pronunjat şi pot fi aduse Ia o clasificare mai simplă, putând fi mai uşor comparate. Deci, scopul unei astfel de ştiinţe ar fi du­blu : mai întâiu va cerceta legea fundamentală, care îi dă dreptul la existenta de ştiinţă: legea similitudinii fenomenelor datorită de-o parte asemănării generale a naturii omeneşti şi de altă parte ase­mănărilor condiţiilor de vieată; iar în al doilea rând de-a face o clasificare a fenomenelor de cultură urmând o ordine probabilă de evoluţie. EI consideră sarcina etnologului în clasificarea caracterelor culturii asemănătoare cu cea a botanistului şi zoologului. Lucrurile sau fenomenele care se aseamănă formează o specie şi etnologul trebue să studieze răspândirea elementelor întocmai cum face fito-grafia. Astfel după cum catalogul tuturor speciilor vegetale şi ani­male dintr'o regiune reprezintă flora şi fauna, tot aşa lista tuturor elementelor vieţii generale a unui popor reprezintă acest tot pe care îl numim cultură. Şi după cum regiuni foarte îndepărtate posedă adesea plante ce se aseamănă, tot aşa posedă şi fenomene cultu­rale ce se aseamănă. Aceasta datorită cauzelor arătate mai sus, similitudinii şi omogenităţii naturii omeneşti, iar de altă parte dato-

') E. B. Tylor : Researckes in to the Early History of Mankind and Developement of Civilization. London, 1S65; Primitive Culture. 2 vol. London, 1871; Anthropology : An Introduction to the Study of Man an Civilization. London, 1881.

rită identităţii aproximative a cauzelor exterioare, a condiţiilor de vieată. Natural că aici trebue să mai adăugăm o a treia cauză cea a emigrării şi circulaţiei elementelor de cultură.

Dar corespondenţe nu se găsesc numai între culturi distanţate în spaţiu, ci şi în timp. Astfel după Tylor, cultura locuitorilor la­custri din Elveţia poate fi comparată cu cea a Astecilor, sau a unor grupe preistorice de astăzi din America de Nord sau Australia, etc. De asemenea dacă vom compara popoarele barbare cu cele civili­zate, vom rămânea surprinşi câte elemente de civilizaţie barbară se păstrează în civiziaţia înaintată, fie sub forme schimbate, fie sub forme asemănătoare. Mai ales această legătură a culturii între epoci diferite o analizează Tylor în mod deosebit în cele două capitole de supravieţuiri. „E destul să-ţi arunci ochii asupra detaliilor obişnuitei vieji cotidiene pentru a vedea în ce măsură suntem creatori şi în ce măsură nu facem altceva decât să transmitem, uneori mai şi modificăm, moştenirea veacurilor trecute"*). Multe din obiceiurile şi credinţele noastre de azi sunt transmise prin for{a obişnuinţei din-tr'o stare socială anterioară. Odată ajunse într'o nouă epocă se pot întâmpla în două lucruri : dacă aceste elemente reuşesc să îmbrace o nouă formă socială, vor deveni ceea ce Tylor numeşte supravie­ţuiri (survivances, survivals), dacă această adaptare la noul mediu nu se poate face, atunci avem superstiţiile (ceea ce persistă din epocile vechi), care după Tylor nu sunt altceva decât „supravieţui­rea ideilor aparţinând unei societăţi dispărute", sau cum se exprimă în altă parte „rămăşiţele unei civilizaţii inferioare şi moartă, închise într'o civilizaţie vie şi superioară". Dar se poate întâmpla şi un al treilea lucru, ca idei învechite şi practici părăsite, să reapară într'o societate care le credea de mult stinse sau epuizate. In acest caz avem o renaştere, nu o supravejuire. Astfel încheie Tylor primul capitol din Civilizaţia primitivă : Progres, decadente, supravieţuire, renaştere, modificări, sunt tot atâtea forme, prin care se leagă re­ţeaua complexă a civilizaţiei.

La fel de interesante sunt părerile Iui Tylor asupra mersului culturii şi civilizaţiei. Astfel, spune el, dacă se consideră desvolta-rea culturii ca o ramură a cercetărilor etnologice, una din primele condiţii pentru a o rezolva, este de-a găsi un mijloc de-a o mă­sura. Pentru aceasta el aşează într'o linie triburile şi naţiunile, aşa cum se prezintă în trecut şi prezent, stabilind astfel o scară de ci­vilizaţie, la ale cărei extremităţi este, de-o parte Europa civilizată, iar la cealaltă triburile sălbatice. Criteriile principale ale clasificajiei sunt după Tylor : absenţa, sau prezenţa, desvoltarea mai mult sau mai puţin înaintată a artelor industriale, în special prelucrarea me­talelor, fabricarea ustensilelor de bucătărie, agricultura, arhitectură, întinderea cunoştinţelor ştiinţifice, precizarea principiilor morale, na­tura credinţelor şi ceremoniilor, gradul de organizare socială şi po­litică, etc. Ceea ce accentuiază Tylor e faptul că desvolarea culturii nu ese paralelă în toate domeniile: ştiinţele pot să înainteze în de­trimentul credinţei, sau organizarea socială în detrimentul moralei.

') Tylor, La civilisation primitive, vol I. p. 20.

Considerată din punct de vedere ideal, civilizaţia este privită de el, ca fiind „perfecţionarea generală a omenirii datorită unei organizări mai bune a individului şi a societăţii şi având ca scop bunătatea, puterea şi fericirea omului".

In ceea ce priveşte teoria progresului culturii, Tylor citează un fragment din Gibbon, care se încheie cu cele mai optimiste cuvinte : Delà începutul lumii, fiecare secol a mărit şi măreşte încă bogăţia reală, fericirea, ştiinţa şi poate că virtutea rasei omeneşti. Pentru teoria degenerării, citează pe De Maistre. Acestor teorii pe care le crede extremiste, Tylor le opune una singură. El crede că evoluţia culturii are ca punct de plecare apariţia unei unei rase omeneşti semicivilizate. Ajungând odată aci ea a luat două drumuri deose­bite : unul retrograd, care duce din nou la starea de sălbatec şi altul de ascensiune, care duce la civilizaţie. Şi, spune el, atât de de departe in timp cât ne poate ajuta istoria, progresul este faptul principal, degenerarea cel secundar. Cultura trebue să fie câştigată pentru ca în sfârşit să fie pierdută. In declinul culturii din Early History, Tylor spune că partea de cultură, ce decade, ar putea fi înlocuită cu ridicarea raselor inferioare Ia nivelul la care ne gă­sim noi. Dar de fapt, această pierdeie interesează numai istoria tri­burilor, sau a popoarelor particulare, nu şi istoria culturii omenirii în general. Căci omenirea odată ce-a ajuns la un grad de cultură bogată se împotriveşte de-a o părăsi, mai ales când ea se referă la lucruri importante pentru conduita vieţii sale, sau care ajută la satisfacerea trebuinţelor sale zilnice. De aceea o cercetare a culturii înăuntrul speciei umane, ne duce la concluzia că istoria omenirii nu este un curs de degenerări, nici chiar al unor egale oscilaţii de pro­gres şi regres, ci al unei mişcări, care în ciuda opririlor şi recăde­rilor frecvente (în cadrul culturilor individuale ale popoarelor) în to­talitatea ei este o continuă înaintare, care generaţie de generaţie a însemnat o creştere a puterii omului asupra nakirii, care prin influ­ente degradante nu s a r fi lăsat niciodată stăpânită.

Desigur că privită astfel cultura, ea n'a pierdut nimic din tot ce au creat singuratice popoare începând cu cel egiptean, caldean şi fenician, până la Greci şi Romani. Tot ee-au descoperit aceştia, fie în partea tehnică, fie în cea spirituală, noi am păstrat cu sgârce-nie, le-am modificat sau perfecţionat, dar niciodată omenirea nu ar consimţi, căci nu ar putea exista, să renunţe la moştenirea primită delà înaintaşi. In privinţa aceasta, M. Mauss are dreptate când spune, că civilizaţia europeană este prea orgolioasă ca să recunoască gran­doarea invenţiilor trecutului sau civilizaţiei antice*). Se pare că isto­ricii au fost aceia, care preocupaţi mai mult de istoria popoarelor, au văzut numai culturi, care se năşteau şi mureau ca şi popoarele şi nu s a u putut ridica până Ia unitatea unei culturi generale a speciei umane. In privinţa acestor culturi particulare, sau fragmente de cultură aparţinând unui grup etnic, Tylor găseşte următoarele legi: 1. Cu cât o cultură este mai puţin desvoltată, cu atât mai uşor expusă degradării. 2. Dacă o cultură inferioară ajunge în con-

") M. Maass, Civilisation. Le mot et l'idée. Paris. 1930, p. 143.

tact cu alta superioară, ea nu se mai desvoltă, ci împrumută pe cealaltă. In ceea ce priveşte mersul general al culturii, Tylór îl în­seamnă cu cel al omului. Odată merge mai repede, alteori se o-preşte, dar înapoi nu poate merge, căci e contra firii lui.

Desigur, cadrul unui articol nu permite să stăruim mai mult asupra însemnatei opere a lui Tylor, ci vom trece la al doilea au­tor pe care l-am amintit : Richard Thurnw îld. Natural că asupra lui vom stărui mai puţin, fiindcă pe de o parte are multe lucruri comune lui Tylor, iar pe de altă parte, fiind întrucâtva familiarizaţi cu problemele, ne vom putea rezuma numai la redarea concluziilor la care ajunge Thurnwald.

Am amintit mai înainte că Thurnwald întrebuinţează ambii termeni, civilizaţie şi cultură. Ocupându-ne însă deaproape cu defi­niţiile pe care Ie dă acestor două noţiuni, vom vedea că sferele se încrucişează şi nu se exclud, cum am văzut la alţi autori, pentru care civilizaţia este ceva, iar cultura cu totul altceva. Astfel că în definiţiile lui Thurnwald foarte multe note din conţinutul unei no­ţiuni pot intra şi în conţinutul celeilalte. După Thurnwald „Cultura poate fi definită ca un sistem de atitudini şi modalităţi de compor­tare, ca un sistem de obiceiuri şi moravuri, de idei, expresii şi va­lorificări, instituţii şi organizaţii, sistem care s'a format în cadrele unei societăţi istorice, legată de o tradiţie, în acţiune reciprocă cu avutul civilizaţiei şi tinde spre o armonie deplină. Civilizaţia fa{ă de cultură este privită ca o posesiune câştigată în îndemânare şi cu­noaştere"*). Civilizaţia se prezintă după Thurnwald ca un proces de îngrămădire ireversibilă, care are o direcţie chiar şi atunci când nu se mişcă pe o singură linie, ci pe diferite şi împletite drumuri. Cultura deşi e foarte mult influenţată de impulsurile civilizaţiei, ea duce totuşi o vieată specifică, ca sistem de civilizaţie, ceea -ce în-, semnează că este mai mult o cimentare a diferitelor funcţiuni ale vieţii sociale, o armonizare a lor. Deci după Thurnwald, civilizaţia ar fi suma bunurilor sociale, iar cultura forma în care se înca­drează, ca un conţinut, avutul civilizaţiei. De aceea el spune, în altă parte : „Cultura este sistematizarea şi armonizarea tuturor cunoş­tinţelor şi aptitudinilor din domeniul civilizaţiei şi a manierelor tra­diţionale ale unui popor. Este constituţia sa sufletească şi socială într'o anumită secţiune transversală în vieaja acelui popor"**). Dar, dacă în definiţia lui Thurnwald civilizaţia intră în conţinutul noţiu-nei de culură, aşa cum o înţelege ei ca sistem de armonizare, atunci e firesc ca ceea ce în mod obişnuit numim noi cultură, să între în conţinutul a ceea ce Thurnwald numeşte civilizaţie. Astfel spune el, „prin civilizaţie înţelegem totalitatea îndemânărilor mânii şi a cunoştinţelor intelectuale şi întrebuinţarea lor". Şi precizează: „nu numai stăpânirea tehnicei materiale întră în civilizaţie, ci şi aceea ce se poate obţine din formarea constituţiei sufleteşti şi vieaţa socială". Deci fără îndoială, dacă raportul dintre cultură şi civiliza-

*) R. Thurnwald, Die Menschliche Gesellschaft in ihrer Eihno-Soziologischen Grandlagen. IV Bd. Werden, Wandel and Gestaltand von Staat and Kaltar im Lichte der Völkerforschung. Berlin, 1935, p. 280.

") R, Thurnwald, Die Menschliche Gesellschaft. IV. p. XVI.

tie este cel dela formă la conţinut, trebue să conchidem că şi pen­tru Thurnwald aceste două noţiuni constitue un tot inseparabil.

In ceea ce priveşte problemele culturii şi civilizaţiei, ne mul­ţumim să cităm numai câteva concluzii la care ajunge Thurnwald. El spune că fiecare popor şi fiecare societate îşi aduce partea sa de constributie în procesul civilizaţiei şi culturii. Dar în fiecare tară, cultura îşi are o soartă proprie determinată de alti factori. Alfel se schimbă organizaţiile sociale, altfel contribuţia rasei în decursul suc-cesiunei generaţiilor. Insă nici factorul social, nici cel geografic, cul­tural, lingvistic, politic nu sünt singurii determinanţi. 0 dependentă reciprocă există, dar nimic mai mult. Raportul dintre popor şi cul­tură, organizaţia socială şi economică, tehnică, artă, limbă, etc., nu este, după Thurnwald, o constantă, ci am spune noi, o varianta funcţională. Căci la fiecare popor există o tradiţie culturală, care trăeşte şi se continuă mai departe întotdeauna după altă configu­rate de factori. Totuşi dintre factorii care determină schimbarea unei culturi, Thurnwald accentuiază îndeosebi pe cel politic. „Ritmul în­floririi şi decăderii unei culturi coincide în mod necesar cu ritmul schimbărilor politice şi nu.este în legătură numai decât cu consti­tuţia rasială, cu a cărei degenerare nu are nimic de-a face". Alte schimbări în cultură pot fi cauzate de inovaţiile produse în domeniul civilizaţiei şi apoi de transformările pe care le face civilizaţia la rân­dul ei în domeniul social şi psihic.

In privinţa elementelor .de civilizaţie şi cultură, Thurnwald crede că fiecare îşi are mişcarea sa proprie în spaţiu şi timp, inde­pendentă de a celorlalte. „Fiecare dintre ele, spune el, se mişcă pe o orbită proprie, ceea ce permite prin intersecţia orbitei sale cu altele să participe la vieata altor societăţi şi culturi. Dar durata de revoluţie este ingală şi nu se poate calcula cu precizie absolută"*). Natural că prin această teorie a orbitelor, Thurnwald vrea să rezolve, într'un mod mai complicat, problema spaţiului şi timpului în cultură, pe care am întâlnit-o şi la Tylor, şi o vom în­tâlni şi la Frobenius.

Leo Frobenius este considerat ca descoperitorul profund al su­fletului african şi în acelaşi timp întemeietorul morfologiei culturale. Aici nu amintim decât unele din ideile exprimate în Istoria culturii africane. Pentru a înţelege însă definiţia, pe care Frobenius o dă culturii, trebue ca mai întâiu să vedem care este metoda întrebuin­ţată de Frobenius în cercetarea culturii. Am spus că el foloseşte cu predilecţie intuiţia şi perspectiva de ansamblu. De aceea ceea ce reese în primul rând din opera lui, este unitatea culturii. El rupe cu tradijia istoricilor, care erau obişnuiţi să vadă mai multe culturi, datorită unei concepţii, pe care umanitatea şi-a însuşit-o în epoca lui Platon, şi care făcea din destinul uman un fel de oraş cu mii de străzi, piese şi edificii. „In noi luceşte, spune el, prima auroră a unei concepţii noi. Imaginea oraşului imens cu mii de străzi dis­pare şi începe să se contureze o altă imagine a unităţii culturii". E adevărat că autorul ajunge uneori la stil prea patetic şi aproape

') R. Thurnwald, L'économie primitive. Paris. 933, p. 33.

derutant în expunerea ideilor sale. Iată cum prezintă el orizonturile nouei sale ştiinţe. „Edificiul apare cu proporţiile sale gigantice şi fără încetare crescândă şi imensitatea sa întrece orice imaginaţie. Respectul şi emoţia ne fac să ne îndoim nu numai de realitatea acestei minuni, dar şi de faptul, dacă ea este construită din fapte solide. Ne trebue, fără îndoială, îndrăsneală şi curaj din cauza idei­lor fantome ale secolelor trecute pentru a contempla această lume grandioasă, care se ridică la orizont şi pentru a ne arunca apoi privirile în adâncimile acestei lumi"*]. Ştiinţele, spune Frobenius, an ajuns să cunoască astăzi foarte mult din realitate. „Dar vederea de ansamblu a fenomenelor şi pătrunderea prin domeniul faptelor până la realitatea interioară, au rămas inaccesibile umanităţii. Printr'o muncă enormă, ea a ajuns Ia o viziune generală de suprafaţă, dar nu la o vedere intuitivă de adâncime".

In cartea asupra civilizaţiei africane, spune Frobenius, a reuşit să se elibereze de vechea concepţie şi să scrie istoria civilizaţiei unui întreg continent, dar în acelaşi timp să pună bazele principiilor unei istorii morfologice a culturii. Pentru această ştiinţă a culturii, Frobenius fixează două axiome: 1. Trebue să înţelegem în totali­tatea sa o cultură, caie se întinde poate pe o mare parte din su­prafaţa pământului, pentru a pătrunde în însăşi esenţa manifestări­lor particulare (problema spaţiului în ştiinţa culturii). 2. Trebue să descoperim raporturile între ceea ce a fost şi ceea ce există, pen­tru a câştiga o viziune profundă şi orice studiu de acest fel dove­deşte că fiecare cultură este infinit schimbătoare, dar mereu conti­nuă (problema timpului în ştiinţa culturii).

Dar după o astfel de concepţie de unitate şi intuiţie profundă, cultura, natural, că nu mai poate fie definită ca o sumă, ca o în­grămădire de fapte, fie ele materiale sau spirituale, decât cel mult ca un fenomen în sens originar, care descoperă o realitate profun­dă, spre care trebue să tindă orice cercetare, călăuzită de intuiţie. „Ceea ce numim cultură este această ordine sacră de fenomene revelate omului, după esenţa diferită a timpului şi spaţiului şi care permite să realizeze când o formă de comunitate de stat, când o poemă, sau o concepţie despre lume". Iar mai departe „Cultura este realitatea devenită perceptibilă şi comprensibilă prin fapte. Ea se naşte când esenţa lucrurilor se revelează omului, când omul uitându-se pe sine se lasă stăpânit de această esenţă."*) Natural că această plăzmuire a spiritului omenesc nu trebue înţeleasă, du­pă Frobenius. ca o creaţie pură alături de realitate, ci mai mult o încercare imperfectă de-a face înţeleasă, sau perceptibilă realitatea cosmică. Potrivit acestor definiţii, este foarte greu să se precizeze în termeni concreţi ce este cultura după Frobenius. El însuşi s'a reţinut delà precizări. In o altă definiţie spune doar atât : „Cultura este ceva organic, în acelaşi timp esenţă, limbaşi istorie". Ne oprim aici.

Şi acum nu e tocmai aşa uşor ca din mulţimea definiţiilor şi teoriilor expuse să scoatem ultimele concluzii în ceea ce priveşte

') Leo Frobenius, Histoire de la civilisation africaine. Ed. IV, 936, p. 8. ') Leo Frobenius, Historie de la civilisation africaine. Paris, 936 p. 26 şi 30,

perspectiva etnografiei fată de civilizaţie şi cultură. începând din faza de tinereţe a etnografiei, când cercetătorii conduşi mai mult de-un simt al concretului, au făcut această primă distincţie între civilizaţie şi cultură, că una e de natură materială, iar cealaltă spi­rituală, trecând prin faza în care cercetarea a fost influenţată de istorie, aşa încât fenomenele culturale erau privite mai mult în fun­cţie de naţiuni şi de destine istorice, până s'a ajuns la concepţia de unitate a culturii omeneşti şi în special la cercetarea esentii culturii, aşa cum vrea morfologia şi mai ales filosofia culturii, e desigur o distantă foarte mare. Delà Tylor la Thurnwald, delà Bas­tian la Frobenius, nume care marchiază doar culmile, sunt o mul­ţime de alti cercetători, care dacă n'au avut prea mult norocul idei­lor promotorii, au fost însă asidui cercetători, mai ales în aceea ce priveşte adunarea materialului etnografic concret, care a permis spiritelor sintetice să tragă ultimele concluzii. Fără îndoială că şi aceste concluzii pot fi susceptibile de critică, dar ţinând seamă de ma­terialul studiat şi de metodele întrebuinţate, îşi au partea lor de merit.

S'ar putea însă întâmpla ca după expunerea de fată să rămâ­nă unele nedumeriri privitor la chestiunile expuse. Mă gândesc, de ex., că ideea unităţii culturii omeneşti ar putea fi foarte uşor inter­pretată greşit. De aceea cred că nu sunt de prisos câteva precizări. Unitatea nu înseamnă numai decât identitate. Ci în cazul culturii, mai mult o similitudine. încă Bastian fixase cele trei principii ale culturii: Elementar Gedanke, Geographische Provinz şi Wanderung, completate mai târziu şi de alţii. Aşa că azi trebue să ne închipuim cultura în felul următor. Noţiunea de cultură a omenirii are sfera cea mai mare şi cuprinde întreaga cultură umană. Notele ei sunt mai reduse, dar totuşi destul de numeroase pentru a forma un tot. Urmează apoi sfera subordonată a provinciei culturale sau a cer­cului cultual, în care trăieşte sufletul unui grup de popoare, sufletul paideomatic, cum îi zce Frobenius. Această cultură are o sferă mai mică, dar cu note comune mai bogate, decât cultura omenirii. înă­untrul acestei sfere sunt altele, ale culturilor nationale, care au con­ţinuturi comune mult mai bogate şi sunt alimentate de sufletul etnic. înăuntrul celor nationale pot să trăiască deasemenea grupări sociale care îşi au cultura lor mai mult sau mai puţin bogată. Dacă mai reamin­tim la acestea teoria lui Thurnwald despre mişcarea de revoluţie a ele­mentelor culturii, pe diferite orbite, cred că lucrurile sunt pu{in clarificate.

Ar putea surveni însă o a doua nelămurire. Cineva ar putea zice: Etnografia studiază numai o anumită parte din cultură: cea primitivă, populară, etnografică, sau minoră şi concluziile la care ajung etnografii n'ar putea fi valabile şi pentru celălalt fragment de cultură. Nu putem să aducem aici discuţiile care au fost pe această temă, dar ultimele cercetări ne duc la concluzia că nu există nici o deose­bire de esenţă între cele două culturi, ci numai de atitudini şi struc-tualizare. Singura deosebire e că în culturile etnografice elementele de cultură sunt mult mai strâns legate în ansamblul ei, ceea ce a facilitat foarte mult cercetările de sinteză.

GH. PAVELESCU

163

P L O A I E

Să nu ştii unde mergi fiindcă nai unde: prin ploaie, căutând în vânt mirosul proaspăt al pământului în care putrezeşte anotimpul, şi nmuguresc seminţele şi se dospesc culorile 'ncepuiurilor de viată. Să cauţi în seara de plumb a oraşului Serile câmpurilor topite în sine Şi 'n frământarea bolnavă a copacilor cu părul despletit de ploae pe-obrajii albi ai caselor, tinereţea pădurilor îndoite în mersul spre culmi. In oamenii care îţi întretae drumul, să crezi că recunoşti pe cineva născut în tine odată cu închipuirile, odată cu nevoia de-a nu fi singur. Să-U fie ziduri privirile care te caută fără să înţeleagă; ziduri care-ar putea să fie calde, dar care-ti sunt străine ca zidurile caselor în care-ai fi străin, şi unde paşii tăi nu ştiu să între. Să nu ştii unde mergi fiindcă nai unde merge: prin ploae, cu părul greu pe fata udă şi nghetată, de sticlă fără viată. Să simţi că plângi în coltul cel mai bun din tine, ca pe o treaptă a săracilor pe care nimeni nu-i întreabă nimic şi nimeni nu-i vede. Să-ii simţi obrajii uzi de ploae şi să-ti pară că-s uzi de lacrimi: să-ii fie dragă ploaia nestăpânită, ca o tristeţe fără margini, ca o tristeţe fără întâmplări.

Să-fi fii prieten : o mână să acopere, sfioasă, pe cealaltă. Să ii se pară că nu-i a ta, că vine de undeva, din noapte, de pe stradă, din toată lumea; şi să te bucuri c'o recunoşti şi c'a venit. Să treci pe lângă case în care se aprind ferestrele, pe rând, şi să te umilească lumina lor, ca o oprire: să 'nchipueşti cu mintea oameni şi viată ; poate viata pe care ti-ai dori-o — Si să fii singur cu mâna ta 'ncleştată pe cealaltă mână, ca o durere-asemeni durerii tale : zadarnică, fără întâmplări, durere-a celor prea nefericiţi. Să mergi prin ploaie şi să vorbeşti cu tine — să ti se pară vorbele pe care ti le spui, venite de departe; — să ti se pară că merg alăturea cu tine — să-ii fie frică de poarta care se deschide în fata ta şi se închide lăsându-te 'n tăcerea casei, singur, cu trupul greu, cu mintea plină de o plecare fără 'ntoarcere. Să suferi de despărţirea mâinilor, de glasul care a tăcut în tine. Să fie noapte, să fie gol... Şi-afară vântul să mişte umbra chiparoşilor pe lespezi albe subt care morţi ncet se fac culoare şi părul rădăcinilor e greu şi mult.

Să fie gol... Să ştii că nu mai poate ncepe nimic. Şi să adormi cu mâinile pe piept, cu fala limpede. Cu fruntea mângâiată de umbra chiparoşilor de-afară. Şi să te simfi o lespede peste un trup în care viata merge înainte şi-şi caută 'n beznă drumul către lumină.

S I N G U R A T A T E

Să fie în tine liniştea şi tăcerea vieţilor ne 'ncepute. Nimic să nu trăiască în adâncul tău — Omul să doarmă închis în sine : să nu presimtă mâna Dumnezeului care s apropie să-l scoale. Să fii nesfârşit şi egal ca spaţiul în care Dumnezeu a visat veşnicia. Nimic să nu se mişte în tirie. Viata să fie în gânduri şi într'o zi să înceapă din voia ta, din nevoia de-a nu fi singur. într'o zi să chemi din tine, din nevoia ta de-a fi mare, munţii, să U ducă lutul pe umeri în cer. Şi 'n altă zi să chemi din tine cântece lungi şi să le despleteşti ca un păr de aur

pe umerii munţilor, pe şoldul colinelor, blond — şi cântecul tău să fie apele care trec prin toate anotimpurile şi le oglindă. Şi 'n altă zi să-ti chemi din ochi culorile şi să le pui în jurul tău: să pui subt soare pietre verzi, rotunde, de câmpuri. Şi fluturii să-i spulberi în aerul adânc, şi ploile, ca un roi de albine-Din degete să-U chemi animale tinere, animale neliniştite, în care să fie neliniştea ta. Apoi să rămâi departe de toate căte-au pvrnit din tine. Şi viata să se 'ntălnească cu viata, afară din tine. Să fii ochiul fără de somn al Dumnezeului, ochiul fără hotar care 'nfelege tot şi ştie tot, şi 'n care nesfârşită e tristeţea. Să fii tu ochiul Dumnezeului care priveşte cum se depărtează în destinul lui pământul ca o arcă pe care pleacă toată viata născută din degetele lui, din ochii lui şi din nevoia lui de-a nu fi singur.

YVONNE ROSSIGNON

SCHIŢA DE AUTOPORTRET

Cinstesc femeea, versul şi ispita. Mă 'nchin cu stânga, ca să scriu cu dreapta, Mă 'mbată gândul, mă uimeşte fapta Si Vi fiecare lună-mi schimb tubita.

Mi-s scumpe aşezările cetăţii Ca nişte fraţi de suflet şi de fum. Am fost un om, sunt bardul lor acum Şi port în mine talgerul dreptăţii.

Pe unde trec mă 'ntămpină din piatră Surâsul zidurilor vechi şi scunde, Iar ziua când tunica îşi ascunde Privesc la lună casele cum latră.

Şi trec pe stradă, uit că au rămas In urma mea dureri nedeslegate. Că moartea mă pândeşte pe 'nserate Şi-mi râde pur la fiecare pas.

V1NTILĂ HORIA

P A P A G A L U L ,

Bâlciu ardelenesc, într'un cald şi biruitor început de Maiu. Din înaltul cerurilor nesfârşite se dărueşte lumii cu prisosinţă soa­rele tânăr şi înflăcărat. In aer s'a împrăştiat, bogată, mireasma po­milor înfloriţi. Viile şi grădinile, înălţate la marginea oraşului, răsu­nă de sonorele urări ale cucului, de fluerăturile haiduceşti ale mierlelor... Mulţi trecători poartă, în păr şi pe haine, petale mici, parfumate de flori scuturate.

Totul e pregătit pentru o mare şi fâgăduitoare zi de bâlciu. Ca o invazie de care nu te poli apăra, dealqngul străzilor pe toate părţile şi din toate direcţiile, sporesc pitoreştile costume româneşti ale populaţiei delà tară. Vin leliţele din Câmpie, cu iile lor în fel de cusături, şi la piept, peste strămoşescul ciupag, purtând atârnate, cu oarecare cochetărie, sclipitoare şiruri de mărgele. Vin nănişoa-rele cu cătrinţe roşii şi negre, delà Munte, alături de bădişorii cu sumanul din pănură albă, cu desagii de cânepă, lucraţi simplu, fără înfloriturile delà şes, târând după ei enorme şi monstruoase opinci de piele tăbăcită. Pădurenii noştri cari beau apa rece pe după Cheie, vin şi ei, ca tot atâţia brazi voinici, într'o pădure fal­nică şi viguroasă.

Şi această mulţime pătrunde în inima oraşului, ca o apă ma­re şi cutropitoare, din toate direcţiile, pe toate intrările. Grăbeşte în o parte, o ia în alta, se opreşte, întreabă, răspunde, şi iar se învăl­măşeşte. E un neadormit şi uriaş furnicar de oameni.

Piaţa se umple de grabă, până la ultimul loc, cu fel de fel de mărfuri, pentru toate lipsurile şi trebuinţele.

0 larmă surdă, înnecată fără începere şi adaos, a îmbrobodit oraşul, peste care, la o potrivită înălţime, s'a mai pus o gigantică umbrelă de colb şi fum. Se aud zăngăniri de tinichele lovite de olaltă şi chemări, din pline coarde vocale, dß neguţători ambulanţi, care îşi îmbie marfa. Pe mijlocul străzii de circulaţie, tot vin şi se avântă viteji, înainte, căluşeii delà {ară, smânci{i de hăţuri. Boi mari şi cuminji, duşi de corn, închid ochii blânzi, să nu vadă ni­mic din vâltoarea în care au ajuns, şi înaintează cu cumpăneală după stăpâni... Sirene de automobile uruitoare cer loc, ameninţând cu trecerea în viteză. La toate încrucişările, pietoni sperioşi şi uluiţi pândesc momentul propice, pentru ca să traverseze fără accident. In restimpuri explodează înjurături "grele, răcnete, râsete, cântece de cerşitori şi urlete de vânzători, care în falul acesta caută să a tragă cumpărători cât mai mulţi... Şi printre toate aceste, o lume întreagă în mişcare, fără o ţintă precisă şi fără o hotărîre... se în-

ghesue, când într'un loc, când în altul, după atracţiile felurite, după interese şi după curiozitatea lucrurilor.

Cu ea alături m'am lăsat târât şi eu în această sgomotoasă şi extrem de împopulată zi de bâlciu ardelenesc. M'am dus înainte cu carele, cu căruţele şi cu oamenü. M'am oprit în fata şetrelor cu mărunţişuri şi cu nimicuri, şi lângă mărfurile care se întreabă cu piciorul. Am băut braga şi apă colorată. Am întrebat cât costă un cocoş de metal, şi l-am pus la loc. M'am interesat de preţul ciube-relor şi al spetelor de Bihor şi mi-am vârât mâna până în cot în­tr'un sac cu grâu de pe vatra Arieşulul... Aşa, dus înainte cu şu­voiul, m'am nemerit să ajung până la locul cu minunata pasăre : un papagal superb, robust, de culoare albă. Delà cap, pe şira spi­nării la vale, avea o frumoasă jerbă verde. Şi mai avea nişte ochi, ca două petricele de opal, că se minuna de ei târgul jumătate. Nu mai puţin admirat îi era ciocul scurt, gros şi încovoiat isteţ, ca un cleşte de dentist, în care spărgea, cu multă îndemânare, nucile ce i se oferiau din public. Stăpâna paserei vorbia stricat româneşte. Ea sta în picioare pe un scăunel, având legat de gât un portmo-neu considerabil, şi învârtea mereu de braţul unei maşini. Din al­cătuirea, în vârful căreia stătea cucuiat papagalul, tâşniau felurite melodii sentimentale. Rar, femeea apăsa un resort în coastele ma­şinii şi din pântecul aceleia deodată începea altă arie. Nicăeri nu s'a înghesuit lume mai multă, ca aici, în jurul paserei. Femeea nu răsbia singură să servească. întindea mereu lădifa cu „tidulele de noroc", spre ciocul papagalului, cu acelaş ritual:

— Una românească, pentr'o fată de măritat, să-i fie cu noroc ! Rupe-o ! Pupă-mă !... Poftim, dragă, 6 lei"!

Şi iar* „Una românească, pentr'o văduvă, să-i fie cu noroc! Rupe-o !".. 0 pădure de mâini arse de soare se repeziau, cu poftă, spre minunatele „tidule de noroc".

...Ciudată coincidentă : la câţiva paşi de pasăre se instalase un vânzător de ziare. Modesta şi exotica sa marfă, în acest furni­car de lume, el şi-o aranjase cu un oarecare gust şi pricepere. 0 bună bucată de vreme, fiinţa lui mi s'a părut trecută cu vederea. Dar deodată, luând exemplu şi curaj, poate, chiar delà străina cu papagalul, a început şi el să-şi ofere „tidulele cu noroc", cât îl lua gura:

— „Gazete româneşti, lele, poftim bade, 3 lei bucata ! Şi iar: „gazete româneşti, lele, poftim frate, 3 lei bucata!" Isbitoarea coincidentă îmi robi o clipă atenţiunea şi m'am

oprit. Am început să-1 urmăresc pe îndrăzneţul vânzător şi să-mi fac calculaţii în cap, cam ce poate desface. Am rămas aşa, în ob­servaţie, o bună bucată de vreme... Aşteptarea însă îmi fu zadar­nică şi curiozitatea îmi fu satisfăcuta în curând, căci bunului şi in­geniosului vânzător de ziare i se ducea în vânt întreagă maestria. Papagalul îl concura straşnic şi îl bătea. Un an de zile nu ar fi vândut el atâtea gazete, câte „tidule de noroc" a desfăcut papaga­lul în o singură zi de bâlciu. Rar, vreun bade sau vreo lele se a-

pleca, din greşală, spre o gazetă. întreba preţul, şi o punea repede la l o c . . .

A băgat de seamă şi el superioritatea paserii. Nu am putut să-i citesc în suflet, dacă îi era necaz pe ea, sau nu. La un mo­ment dat însă, privirile ni s'au întâlnit. Mi-a înţeles, desigur curio­zitatea şi mila cu care îl urmăriam, fiindcă mi-a aruncat o lumină piezişă şi vrăjmaşă, parcă eu aş fi fost vinovat, că papagalul, în­tr'o zi de bâlciu ardelenesc e încă tot mai tare decât gazeta...!"

ION CODRIN

C R O N I C A L I T E R A R Ă

Grigore Popa : Cartea Anilor tineri, (poeme), Sighişoara, Editura Mir on Neagu.

Purces din straturile profunde ale sufletului ardelenesc versul lui Grigore Popa se revarsă ca o lavă fierbinte peste indiferenta apoetică a zilei. 0 astfel de poezie prin definiţie nu se poate lega nicidecum de formalismul steril sau de lucrul cu migală după un plan stabilit dinainte până în cele mai mici amănunte. Numai spon­taneitatea şi neprevăzutul pot fi atributele adevărate ale acestei poezii. Cu atribute de acest gen Grigore Popa se clasează între acei poefi care la romani se numeau vates. Şi totuşi el este unul din rarii cântăreţi care au făcut cunoştinţă cu cele mai rafinate fructe ale liricei contimporane. Altoite pe tulpina autohtonăjele au primit însă gustul tare dela noi. Seva pământului a biruit. U dragoste ne­ţărmurită pentru acest pământ svâcneşte în fiecare silabă din „Car­tea anilor tineri". Prin căldura cu care-şi iubeşte vatra strămoşească Grigore Popa se mişcă pe drumul marilor tradiţii ardelene, aducând în cântecele sale viguroase un val de tinereţe şi curaj. Totuşi emo­ţia poetică a lui Grigore Popa nu este una simplă, de chiot sălba­tic asvârlit în aer cu bucurie sau cu dor de luptă. Dimpotrivă, ea se complică, la fiecare pas, cu atitudini şi perspective, care dau amplitudine deosebită ritmului cărţii.

Cadrul efectiv în care se desfăşoară lirica lui Grigore Popa este sentimentul de legătură cu glia şi cu cei ce o scormonesc, pentru a scoate din ea mana vieţii. Deşi circumscris de multe ori la vatra părintească, poetul devine totuşi general uman prin inten­sitatea patetică şi sacerdotală a sentimentului familiar.

De altfel Grigore Popa nu este un evocator al peisajului rus­tic. Pentru el peisajul este mai mult un prilej de a-şi desveli tema­tica interioară, caracterizată printr'un puternic imbold de cucerire. Solidar însă cu trecutul, el nu devine un apologet al unei lumi neexperimentate, ci pledează pentru creştere organică, vegetală, pe stratul cu care-şi simte înfrăţite rădăcinile. De aceea comorile tre­cutului sunt privite de el cu un profund sentiment de evlavie.

De treci pragul sfânt in casa aducerilor aminte Găseşti anotimpuri înflorite de mâna lui Dumnezeu. Icoanele toate sunt vii şi toate privesc cu uimire Drumul de lumină al pasului tău. Aici am aşternut, cu inima deschisă, covoare de mătasă

[primăverilor Şi-am aşteptat să cadă de prea mult belşug şi lumină Roadele mustoase ale verilor. Ferestrele casei au fost totdeauna închise

Ochiului strein de ispite. Sau adunat aicea ca să ardă în vise Buchetele de vis ale fecioarelor, Viorile tăcerii erau aici cântarea Aprinselor avânturi mai grele ca furtuna, Aicea rugăciunea a fost întotdeauna Plecarea şi ajunsul lucrărilor voioase. Inchină-te şi intră în casă cu sfială Că anotimpul nostru e-acuma pe 'mplinite, Nu asculta şoptirea, nici svonul de ispite, Căci duhul sfânt al casei fi-e frunte tutelară.

(Sufletul casei, p. 57)

Această poezie, una din cele mai ilustrative pentru maniera lui Popa, obligă la o altitudine generală de proslăvire a satului, a lui Dumnezeu, la un sentiment să zicem mioritic al morţii, câte-odată la un avânt de luptă haiducească, nu însă propriu zis revoluţionară, — pe scurt la tot ceea ce cultura noastră ţărănească are esenţial. Pe această linie Popa este consecvent cu sine însuşi. Iată de exem­plu această imagine de lumină (luminozitatea este una din trăsăturile tipice ale liricei lui Popa)

E-atăta suflet revărsat în flori Că satul pare un pahar răsplin De toată bucuria râsului divin Ce-a pogorît în lume printre sori.

(Cumiuicare, p. 48)

în care satul ne apare într'o transfigurare paradoxiacă. Tema Dum­nezei™, văzută nu ca problemă, ca Ia Arghezi de exemplu, ci ca un mister acceptat fără discuţie şi cu adoraţie nelimitată, este foarte frecventă la Popa. Câte odată aduce în vers reminiscenţe argheziene. „Rămas-am, Doamne, 'nsingurat şi-aprins" evocă imediat „Tare sunt, Doamne singur şi pieziş" din psalmul lui Arghezi. Dar aceasta e o chestiune tehnică, nu de conţinut. Conţinutul poemelor lui Popa este prin excelentă creştin şi mistic, pe când Arghezi „cercetează", vrea să pună degetul pe rană, ca Torna.

Pentru a ilustra concepţia lirică despre moarte a poetului re­produc în întregime bucata „Atoli", una din cele mai frumoase ale volumului, deşi cu rezonante de poezie malarmeană, maniera pe care Grigore Popa nu o mai practică :

Ochiuri deschise albastru spre înalturi Tăceţi porniri de alge verzi şi moi, Tăceţi căutări de unde întoarse înapoi Ce mângâie foşnirea de scoică şi coral. De ce în liniştea întinselor cuprinsuri Voi scăpăraţi tăcerea cu stele 'mpreună ? De nu era poetul si tristul corn de lună Vă desfrumuseqti tămâia şi vă pierdeati în visuri. Cu mâna ridicata în vânt duminical,

Voiam de mult plecarea pe unda străvezie, Voiam popasul vostru pe veci tovărăşie, Măslinului şi morţii din mine şi coral.

(Atoli, p, 30)

Viziunea mioritică a morţii exclude posibilitatea conflictului tragic dintre om şi destin. Când moartea este o soluţie dorită a vieţii acceptată ca o beatitudine finală, revolta nu mai are rost. Numai cine concepe antitetic principiul vieţii şi al morţii ajunge la senti­mentul tragic al existentei şi luptă ca un adevărat răsvrătit şi cu­ceritor al destinului. Dar această luptă nu mai este de esenţă lirică, ci dramatică. Ori Grigore Popa este prin excelentă un suflet liric.

Totuşi lupta nu este exclusă din lirica lui Popa. Am spus însă că este vorba de o atitudine haiducească, izvorîtă mai mult din sur­plus de vitalitate zăgăzuit de forme sociale, iar nu de o concepţie revoluţionară despre lume. Gestul nu rămâne însă mai puţin sem­nificativ. El înseamnă tinereţe şi dor de a trăi, încredere în propriile puteri şi voinţă de a tăia capete de balaur. E impulsul originar al vieţii de a creşte fără limite, beată de sine însăşi şi de tot ce există, impuls care cu o dublură conceptuală de natură revoluţionară, se um­breşte devenind mai sublim în desfăşurarea lui tragică. La Grigore Popa se menţine însă beatitudinea originară. De aici şi încrederea in sine :

Singură cu steaua mea, Sfântă c duminica Umple veacul de victorii Ziua mea de nalte glorii.

Mare şi frumoasă eşti, Zi de vreri dumnezeeşti. Date mie spre vestire. Veacului spre pomenire !

. (Cântecul zilei, p. 50)

Cu acest suflu puternic de dragoste de viată „Cartea anilor tineri" pătrunde cuceritoare în câmpul liricei din Ardeal, însem­nând un nou stindard ce fâlfâe pe cetatea spiritualităţii româneşti. «Taro Nonă" M. BENIUC

G. Moroianu, Chipuri din Săcele; M. Şerban, Nunta de argint, nuvele; Victor Ion Popa, Ghiceşte-mi în cafea; Paul Constant, Oameni cu cioc, schi{e umoristice.

In culegerea „Cartea Satului", publicată de către Fundaţia culturală regală „Principele Carol", profesorul Gh. Moroianu, fostul rector al Academiei comerciale din Cluj, dă la iveală foarte intere­santul volum întitulat „Chipuri din Săcele". Cartea este bogat ilus­trată, minunat editată, ca de altfel toate volumele acestei colecţii aşa de utile propagandei culturale la sat, şi foarte ieftină. Autorul, tânărul autor... şi venerabilul profesor şi om de inimă, D. Gh. Mo-

roianu reuşeşte să tină pe cititor într'o plăcută atenţie cu stilul său limpede, lipsit de pretenjie şi discursiv, ducându-1 pe nesimţite în lumea trecutului aşa de călduros şi sincer înfăţişat al vieţii româ­neşti săcelene, strâns legată de Ţara în care mocanii Săcelelor îşi aveau mai toată averea dar şi toate speranţele în împlinirea unui vis în caré credeau fierbinte toii Românii de dincoace; sau purtân-du-I liniştit în descrierea unor locuri ori în prezentarea pricepută a ocupatiunilor săceleneşti, care au fost pentru trecutul apropiat nu numai o mândrie a Românilor Ardeleni din margeni, dar şi o che­zăşie a rezistenţii nationale de aici. Bunele obiceiuri şi sfintele da­tini străbune, credinţa salvatoare şi iubirea de neam găsesc în pa­ginile acestei căr{i expresii remarcabile. Deşi autorul hu poate avea pretenţia unei scrieri literare, „Chipuri din Săcele" ascund în pagi­nile lor multe însuşiri scriitoriceşti care puteau fi cultivate. Dacă nu greşim, autorul cărţii de fată a încercat în tinereţe şi literatura în paginile „Semănătorul". însuşirile scriitoriceşti ale dlui Moroianu se desvăluesc mai ales în portretizări pline de relief şi de căldură. Celelalte descrieri au uneori un interes aproape etnografic, iar foar­te adesea scrisul autorului ia, prin căldura evocărilor, caracterul memorialistic.

După ce ai închis cartea îti stăruesc încă în amintire imagini­le unor oameni, zugrăvite puternic: Moşu Vasile, Părintele Radu, Maria Baciului. Citez ca exemple de descriere pagina despre pră­pădul de pe Bărăgan în urma căruia Maria Baciului a rămas săr­mană şi văduvă, (p. 108—109). Deasemeni zugrăvirea excelentă a unui interior ţărănesc la p. 184. Cartea dlui Moroianu poate intere­sa şi pe lingvist pentru particularităţile de graiu seCeleân, des folo­site în paginile acestea. „Chipuri din Săcele" e o carte care âr fi bine să fie imitată de cunoscătorii altor regiuni ale tării noastre cu aceeaşi pricepere şi cu acelaşi drag ce să găsesc în paginile dlui George Moroianu.

Romancierul Mihail Şerban, despre care cititorii îşi amintesc că am scris în paginile revistei noastre atunci când am comentat celelalte două căr{i ale sale, „Idolii de lut" şi „Infirmii", ne-a tri­mes volumul său de nuvele „Nunta de Argint", apărut prin Decem­vrie trecut. E drept că înregistrarea ce o facem azi despre acest volum este cam întârziată. Insă îndatoririle cronicarului literar sunt, în condiţiile de lucru actuale, foarte puţin lesne de îndeplinit... mai ales dacă ne gândim la maldărul volumelor care ne terorizează zilnic, adunându-se pe masa de lucru ; ca să nu mai amintim de celelalte greutăţi ale meseriei !

De aceea cititorii vor îngădui câteodată întârzierile noastre, mai ales când privesc, ca în cazul de fată, autori al căror scris ; a început să fin urmărit şi dincolo de sgomotul recentului cotidianesc.

Volumul de nuvele al dlui M. Şerban soseşte în plină renaş­tere a preocupărilor scriitoriceşti actuale pentru această speţă lite­rară. O mare editură anunţă un nou volum de nuvele al maestru­lui Sadoveanu şi faptul e caracteristic dacă ne gândim la drepturi-

le ctitoriceşti ale acestui mare scriitor contimporan în acest dome­niu. Ce să mai vorbim de celelalte contribuţii pe acelaş teren, mul­te destul de meritorii, unele foarte însemnate, chiar la noi în Ardeal, despre care am amintit altcândva ? Aşa fiind, trebue să spunem delà început că „Nunta de Argint" este o dovadă de uşurinţa, une­ori aproape... jurnalistică de care dă dovadă autorul în construirea nuvelelor sale, zidite cu facilitatea reporterului de fapte diverse : „Viata nouă" ş. a. Foarte pufine lucruri s'ar putea scrie despre progresul artei povestirii în privinţa noului volum al dlui M. Şerban, poate şi pentru faptul că autorul a cedat imboldului, aşa de obiş­nuit scrisului nosiru de azi, de a întătişa nădejdile şi deziluziile personajelor din povestirile Nuntii de argint în legătură cu aventura sexuală, fără a ceda şi impulsului artistic prea rar înfăptuit în aceas­tă carte, de a exprima acest sbucium în formele unor trăiri de ge-neral-omenesc, care ar fi depăşit efemerul şi tendinţa de senzaţio­nal. "Lipsa de satisfacţie artistică ce respiră din cele mai multe pa­gini ale acestei căr{i mi se pare că purcede tocmai din faptul că întâmplările rămân banale, fără a prinde nimic, fie din tragicul, fie din comicul sau umorul acestui fel de situaţii, folosite cu atâta ar­tă de către Caragiale de pildă. Uneori accentul tragic salvează, în parte, povestirea evenimentului. Aşa în „Scările", în care destinul crud. al unui om izbuteşte să se înfiripeze peste banalitatea faptu­lui divers, sau poate în „întoarcerea lui Petre Condrea" şi în puţin cam prolixa bucate întitulată „Alexe, omul lui Dumnezeu". Am a-şa dar impresia că d. Mihail Şerban s'a cam grăbit cu publicarea acestui volum, care trebuia mult prelucrai şi din punct de vedere al compoziţiei ce lasă mult de dorit. Nu cunosc încă un alt volum de nuvele al aceluiaşi autor, volum mai recent, pentru a putea în­cerca o definire a talentului său nuvelistic; dar sper că scriitorul „Idolilor de lut" şi al „Infirmilor" ne va mai da probe sufipiente despre vigoarea artei sale : le aşteptăm !

Avem de înregistrat, dimpotrivă, menţinerea pe aceeaşi linie de interes artistic în volumul de nuvele al romancierului şi scriitoru­lui dramatic aşa de aoreciat, Victor ion Popa : „Ghiceşte-mi în cafea".

Faptul că subtitlul cărţii vorbeşte despre nuştiu ce „mic roman urmat de alte mici romane şi de alte mai mici pur şi simplu..." es­te destul de grăitor pentru tonul glumeţ aşa de obişnuit la autorul nostru. „Ghiceşte-mi în cafea" cuprinde de fapt o serie de vreo zece nuvele şi schite în care accentul umoristic predomină, chiar şi acolo unde tragicul e învăluit de o amară şi rafinată satiră, cum e în bucata cea mai reuşită, credem, din volum : Seria „Tăchiţă Cantemir", în care adâncimea concepţiei şi conciziunea formei ne dă o mare satisfacţie, făcându-ne să trăim o clipă de adevărată ar­tă. Scrisul lui V. I. Popa este în general îngrijit şi ca stil şi ca con­strucţie narativă. Personajele sale sunt vii şi ne apar ca fiinţe din lumea reală, atât de bine sunt conturate de povestitor.

Atât Aglăita Satir, cât şi comisionarul de „textile", anonim dacă nu mă înşel, care-şi povesteşte întâmplarea titulară avolumu-

lui, sunt viu caracterizate. Deasemeni Max Edelstein „depou de maşini agricole", din „Dispariţia lui Max Edelstein", sau Constantin Vasiliu şi ridiculul ministru Tăchită Cantemir din „Seria Tăchită Cantemir ş. a.

De o remarcabilă psicologie şi de tot atât de fină satiră, înfi­ripată pe marginea tragicului vieţii omeneşti, este nuvela „La încer­carea puterilor". Mijlocitoarea situaţiei tragice în această povestire este duduca Aristia, „frumoasă şi cu vino'ncoace", care ducându-se într'un iarmaroc, împreună cu soţul domniei sale C'onu Costică Treisteianu, zis Bumbo, om firav şi pirpiriu şi cu prietenul lor Titi Burghelea, zis „Atletul", au colindat toate tărăbile, toate circurile, toate ponorămiIe"şi au văzut toate comediile, distrându-se. In cele din urmă, au ajuns în ţarcul „Inceicarea puterilor", unde Atletul s'a dovedit „bărbat slab", spre mirarea tuturor iar Bumbo, „bărbat vânos", spre decepţia Atletului, dar spre marea bucurie a duducăi Aristia, care se înduioşează tot mai mult pentru soţul dumisale, ne-putându-şi ascunde o legitimă mândrie. Diferitele încercări ale pu­terii aduc pe Atlet la desesparare şi-1 fac se plece supărat ; iar mai târziu, terorizat de verdictul aparatelor din {arcul „La încercarea puterilor", care-I arătaseră bărbat slab şi cu „plămânul primejduit !.. Stimate Domn şi Doamnă aveţi grijă ! ", trece din medic în medic, ajunge ipohondru şi... se sinucide. Pentru a învălui într'o undă mai gravă aceste situaţii comice, pufin cam şarjate, autorul arată, Ia sfârşitul povestirii, că bătrânelul stăpân al {arcului amintit a fost într'o împrejurare analoagă bătut crunt de un client, după întâm­plarea care a dus Ia moartea lui Burghelea. Aproape de a-şi da sfârşitul bătrânelul se spovedeşte preotului, spunându-i că a dobo­rât din răsbunare pe mulţi muşterii voinici, ca Burghelea, încura­jând pe slăbănogi ca Bumbo... E adevărat că bucata aceasta are câteva părţi de prisos, sau cel mult prea lungi, de pildă partea cu scandările aluzive ale lui Moş Toderilă Cateliu, precum şi povesti­rea despre Modoran, cărei scosese bătrânului când era tânăr ne­vasta din minji tot într'un iarmaroc şi tot la un fel de încercare de puteri... Ceea ce este un „double emploi" în jolosirea momentelor narative, deci un mic defect de construcţie, care putea fi evitat, o-dată cu lipsa de unitate a bucăţii-

Totuşi „La încercarea puterilor" rămâne una din piesele de rezistentă ale volumului, prin problema de ciudat destin omenesc din care izvorăşte întreaga psicologie a situaţiilor povestite acolo, psicologie firească şi foarte bine prinsă.

Ce ironie amară se desprinde în fond din „Scrisoarea unui mort"! Bucata aceasta e un minunat pretext de zugrăvire a prostiei omeneşti, aşa cum se desfăşură ea în fata morţii înspăimântătoare de a cărei apropiere şi mai ales răspundere se fereşte bietul orn cât şi cum poate mai bine.

Aproape toate întâmplările povestite în acest volum se încad­rează, ca mici epizoade ale unui adevărat roman urzit pe ideea fatalităţii capricioase ce îngrădeşte soarta vieţii omeneşti, într'un fel de taină, pe care omul are totdeauna pretenţia că o poate desluşi ;

dar căreia până la urmă i se lasă robit, ne ghicind-o pe de a'ntre-gu'l. Astfel în „Frica spiritismului" sau în ul din America".

Uneori întreaga întâmplare izvorăşte dintr'o pornire absurdă ori numai ciudată, ca în „Crăciun specific national", unde nenea Vasilică Duiculescu caută să împrumute cinci mii de lei spre a-şi putea întregi suma trebuincioasă pentru plata chiriei, tocmai el ca-re-şi chibzuia bugetul familiei cu straşnică rânduială: „Fiecare din cei patru cârlănaşi îşi avea bugetul lui aparte, pentru haine, pentru cărţi, pentru prăjituri şi cinematografe, ori, cum se întâmplă în ulti­mul an la capitolul lui Petrişor, cel mai mare, deci flăcăiandru de şaptesprezece ani — pentru „diverse"... 2400".

Şi aceasta de c e ? Numai pentru a se răzbuna împotriva lui Brotmann, proprietarul locuinţei sale, care i-a izgonit copiii delà geam în noaptea de Crăciun, nelăsându-i să vadă pomul cel fru­mos ce-1 făcuse, după obiceiul nemţesc...

„Aceste lucruri m a u săpărat cumplit şi m'au pus pe o ambiţie aşa de năpraznică, încât, pe dată m'am suit în­tr'o birjă cu toti copiii, am cumpărat cel mai mare brad din piaţă, am burduşit trăsura cu fel de fel de mărunţişuri, stic­lării şi poleială... Apoi am durat un pom de Crăciun de mi-a năvălit toată mahalaua la geam, crezând că a luat casa foc, aşa mândrete de luminăţie era. Iar când am zărit la fe­reastră nasurile roşii „ale copiilor lui Brotmann, ştii ce am făcut?"

— I-ai gonit!" am zis eu numai decât... — „Nooo !..." a dat din cap furios şi lung Nenea Duică.

„M'am dus afară cu toată familia, i-am luat de mână şi i-am dus în casă, unde le-am dat jucării şi mâncare, le-am pus să le cânte Radio, i-am îmbiat la mâncare şi petrecere, până au adormit clae peste grămadă cu ai mei. Dar mai înainte 'de asta nu i-am lăsat până nu i-am deprins a cânta:

„Trei crai delà răsărit Spre stea au călătorit..."

Şi, bineînţeles, până nu mi-au colindat mie la geam, de le-am umplut buzunăraşele cu nuci şi le-am încleiat cu stafi­de şi smochine...

Iar când a venit alde Brotmann cu scandal să-i ia aca­să, fiindcă aflaseră de prin vecini unde-s pitiţi — deşi eu spusesem că nu ştiu de urma lor — n'am vrut să-i dau până nu le-au colindat şi lor..." „M'am răzbunat frumos, nu?..."

— ,,DaL. Dar vezi dumneata... eu capital bugetar pentru pom nu am avut pregătit. Iar fondul „cheltueli neprevăzute" era sfârşit. Atunci am intrat în banii de chirie, ceeace nu făcusem niciodată în viata mea."

O pornire ciudată face deasemeni, ca pătrut din bucata „Spai­ma cea cumplită" să se îndepărteze de dragostea pentru Licuta, fata administratorului financiar Filimon Cretu şi să se ducă tocmai

în Grecia, unde se însoară cu o frumoasă grecoaică... după ce scapă de grozăviile unui cutremur de pământ...

Tot astfel lumea poate pricepe că „Moş Ion Costea bea, de ce?; şi făureşte cele mai extravagante ipoteze, susjinute cu admi­rabilă bogăţie „logică" în explicaţiile expuse de autor cu ajutorul unei imaginaţii verbale foarte bogate. Iar la urmă Moş Ion Costea a ieşit pe uliţele satului limpede la minte cum nici pe vremea tre-ziei de odinioară nu fusese văzut !

— „Te miri că-s treaz? De-acu încolo şi cel puţin un an de zile sânt limpede Ia cap. Mi-am isprăvit tot vinul, care-mi rămăse­se nevândut. înţelegi dumneata, nu voiam să-1 las să se strice..."

Printre alte însuşiri ale acestui volum, trebueşte subliniată re­darea magistrală a psicologiei vieţii zilnice cu aparentele ei de si­guranţă neînfrântă şi dogmatică ; ceea ce produce hazul cititorului, care o vede tocmai pe dos, în toate rostogolirile ei mecanice şi lipsite de spontaneitatea pe care personajul ce o trăeşte are iluzia că o atinge. Un exemplu viu de acest fel la p. 21 , unde persona­jul nuvelei titulare — om de are şaizeci de ani... că a împlinit şai­zeci şi doi la cincisprezece Noemvrie... explică avocatului pentru ce e silit să divorţeze de nevastă.

Niciodată autorul nu zugrăveşte în povestirile sale tipuri sin­guratice. Ca şi'n Caragiale, ridiculul personajelor este încadrat în atmosfera mediului lor, în care se integrează sau căreia i se opu­ne, iar de această însuşire a scrisului lui Victor Ion Popa este strâns legată latura lui satirică şi umoristică. La aceste însuşiri se adaugă cunoscuta-i stăpânire desăvârşită a nuanţelor celor mai proprii de limbaj, care se reliefează în uşurinţa discursivă a mersului frazei precum şi în scânteietoarea sclipire a dialogului. Niciuna din bucă­ţile acestui volum nu rezumă atât de sintetic şi de perfect toate în­suşirile de povestitor umorist ale autorului ca minunata schijă „Se­ria Tăchită Cantemir", o mică perlă literară ce trebue citită şi pe care nici n o mai analizăm aici.

„Oameni cu Cioc" este titlul destul de ciudat al volumului de schite umoristice pe care colaboratorul nostru, d. Paul Constant îl dă la iveală în editura „Ramuri" din Craiova. Sunt zece bucăji umoristice, în care autorul înfăţişează prin optica lui specială o lu­me întreagă plină de metehne şi apucături caraghioase, pe unele exagerându-le, pentru a le vădi mai bine ridiculul, pe altele prezen-tându-le în schemele tipice ale trăirii oamenilor ce nu ajung nicio­dată să umplă cu vieajă adevărată nişte forme exterioare, imitate delà alţii, pentru care aceste trăiri au un rost real. Comicul situaţii­lor şi personajelor dlui Paul Constant este, în amândouă cazurile, reconfortant; deoarece, cum foarte bine s'a observat, scrisul său este optimist şi îngăduitor fată de cusururile oamenilor pe care-i încondeiază, înjelegându-le slăbiciunile fiecăruia : sub toate aceste lipsuri bănuieşti totdeauna slăbiciunile bietului suflet omenesc în ge­nere şi din această îngăduinţă iertătoare izvorăşte umoristica aşa de simpatică a scriitorului nostru.

Iată meschina viaiă a lui Chelălău : întreprinzător de pompe funebre recomandă soţiei sale ce se plictiseşte muzica marşurilor de înmormântare, şi, în loc de gramofon, îi cumpără un presupus canar, care era de fapt o biată vrabie vopsită de un pungaş ce i-o vânduse la un chef straşnic. Vieata aceasta caraghioasă produ­ce haz şi compătimire precum haz şi compătimire pricinueşte şi strădania doamnei Liljy Mocănea{ă, care vede în Sisi Dorobantu, curtezan, cunoscut întâmplător în tren, poet ce-i promite tri.niterea unui volum de versuri, întruparea visurilor trezite de citirea roma­nelor senzaţionale: strădania doamnei Lilly de a s e depăşi pe sine şi de a sbura alături de iubitul visurilor, de lângă vulgarul ei sot, biet funcţionar la o percepţie.

Limbajul folosit de autor este adeseori pitoresc, întotdeauna potrivit situaţiilor pe care le înfăţişează şi stilului realist al scrieri­lor dlui Constant. Autorul romanului umorist „Râia" a dat în volu­maşul de fată câteva bucăţi pline de veselie : ele răspândesc voia bună şi râs, de aceea se citesc cu plăcere şi interes susţinut.

I D E I - O A M E N I - F A P T E

Acordul cultural franco-român In situaţia internaţională de azi, plină de îngrijorări şfdecepţii,

semnarea acordului franco-român a fost primită cu o sinceră bucu­rie de către toii oamenii de cultură. Pentru toţi cei ce mai cred în spirit şi în eficienţa valorilor, noul acord însemnează un capitol de speranţe şi încredere, o perspectivă mai senină şi mai reconfortantă, într'o lume de panică şi nesiguranţă, Franţa şi-a definit încă odată superioritatea ei în faţa lumii, deoarece într'un moment în care ob­sesia războiului este dominantă, ea continuă cu o imperturbabilă hotărîre, aceeaş politică a spiritului.

Deşi relaţiile de cultură dintre Franţa şi România sunt atât de vechi, recentul acord nu consacră numai acest trecut, ci însemnea­ză mai ales inaugurarea unei noui etape de apropiere culturală. Acest fapt este extrem de important şi se cere subliniat. Dacă une­le opinii superficiale susţin că socotelile noastre culturale cu Franţa s a u încheiat, aceasta nu este decât o grosolană ignoranţă. Am pu­tea spune că ele sunt abia acum într'o perioadă de adevărată des-voltare. Niciodată cartea franceză n'a fost atât de preţuită Ia noi ca astăzi. Niciodată savanţii şi scriitorii francezi n'au fost primiţi cu atâta simpatie la noi, ca astăzi. Niciodată nevoia culturii franceze în România, n'a fost atât de reală ca astăzi. Şi faptul este foarte

ROMULUS DEMETRESCU

explicabil. Franţa ne oferă ceea ce ne lipseşte într'o anumită mă­sură : cultura. Iar noi ne îndreptăm spre ea dintr'o nevoe instincti­vă de complectare a unei insuficiente. Apropierea culturală franco-română apare deci atât din punctul de vedere logic cât şi psiholo-l gic, foarte legitimă.' Ea nu însemnează nicidecum o încadrare a noastră în cultura franceză, ceea ce este cu totul absurd. Frantu-zismul pe care l-au afectat unii în trecut şi care s'a mai păstrat şi astăzi la noi, ca o palidă amintire, este o atitudine fără sens care n'a dus Ia nici un rezultat fecund. Poziţia aceasta de hibriditate culturală, nici nu mai poate fi discutată. Specificul culturii noastre rămâne întreg» el întregindu-se doar prin perspectiva pe care o adu­ce contactul cu o altă cultură. Specificul national nu poate fi so­cotit ün dat originar cu valoare absolută, care produce cultura prin singura Iui desvoltare. Toate culturile s'au influenţat reciproc. In cultura franceză sunt multe influente streine, dar atât de bine inte­grate, încât au produs rezultate admirabile. Cultura franceză răs-pândindu-se în lume n'a alterat nicăieri spiritul national al popoa­relor, ci dimpotrivă 1-a complectat prin ceeace a avut nevoe, prin elementele de cultură majoră pe care ea le posedă mai bine ca oricine. Deaceea în apropierea culturală de Franţa, orice popor tre-/ bue să vadă un element de progres indiscutabil. Franţa este sin-] ţ gura tară mare în lume producătoare de cultură. Toate celelalte' tări sunt ocupate cu economia sau armata. Spiritul politic a alterat în aşa măsură cultura, încât a dus-o la sterilitate. In Franţa cultura a păstrat funcţiunea ei eternă, liberă de orice servitudine socială sau politică. Acolo se scrie enorm în toate domeniile, în timp ce id celelalte Jări politizate, producţia spirituală este extrem de scăzu­tă. Cine crede în virtuţile culturii nu se poate îndrepta decât spre tara în care cultura este liberă, adică spre Franţa. La aceasta se mai adaugă şi faptul extrem de important că Franţa este astăzi sin­gura tară care face o politică culturală dezinteresată. Toate celelal­te tări fac propagandă de oportunitate. Franţa duce o politică spi­rituală constantă. Ea nu exportă produse politizate pentru interese de moment ci opere de artă de valoare permanentă. Prestigiul Frânt tei în cultură este format de valoarea intrinsecă a creaţiilor ei, nu de raportul lor cu contingentele politice. De aceea în raporturile culturale cu Franţa, orice naţiune are cel puţin garanţia autentici­tăţii unor valori şi a sincerităţii cu care ele sunt oferite.

Privite din toate aceste puncte de vedere, relaţiile de cultură dintre Franja şi România, sunt de o incontestabilă utilitate şi des­chid largi perspective de viitor.

Una dintre problemele pe care o deschid aceste relaţii, este aceea a cunoaşterii Franţei de către Români. Ori cât de paradoxal ar părea acest fapt, trebue să afirmăm că Franja nu este cunoscu­tă la noi. Romanii fac vizite scurte la Paris, se ataşează viepi a-cestui oraş şi cu impresii de suprafaţă se întorc îh tară, drept cu­noscători ai Franţei. Aşa sunt cei mai mulji vizitatori de ocazie, doctoranzi în drept, medici, etc. Ei cunosc viata trepidantă a bule­vardelor, diversitatea imensă a Parisului,, farmecul viejii şi al omu-

liii, dar nu văd în adâncul acestei vieţi, în valorile ei constante, fruct al unei tradiţii de veacuri. Prea putini cunosc tradiţia clasică în filosofic şi literatură, apoi viata provinciei şi a ţăranului, structu­ra solidă a burgheziei franceze, probleme atât de importante dar atât de ignorate. Viata spirituală a Franţei de astăzi cu o diversi­tate 4e curente, cu o problematică umană profundă, este cunoscu­tă de prea putini. Cunoaşterea Franţei presupune muncă, atenţie şi răbdare. Numai aparent, Franţa se oferă ochilor cercetătorului de­là prima ocazie. In realitate, sub învelişul delà suprafaţă se ascun­de o bogăţie imensă de suflet care se cer cunoscute pe încetul, dar pe care superficialitatea celor mai mulţi o lasă laoparte Dea-ceea, în ultimul timp s a u acreditat atâtea legende despre Franţa, că este în agonie, că se bolşevizează, că este slabă, şi altele. Toate rezultă din necunoaşterea Franţei, chiar de către aceia care au trăit câtva timp acolo. Noi ignorăm ceeace este Franţa cu adevărat, în aşa măsură, încât nu există în româneşte nici o carte scrisă a-supra Franţei. Faptul este cu atât mai ciudat, cu cât relaţiile fran-co-române durează de aproape o sută de ani. încercând în volu­mul meu „Apărarea civilizaţiei" să fixez profilul istoric al Franţei, am voit să remediez această insuficientă inadmisibilă, printr'un în­ceput pe care-1 voiu continua prin alte lucrări.

Altă problemă pe care o readuce în discujie acordul recent, este a recunoaşterii României de către Francezi. Ne plângem că France­zii nu găsesc interes să se ocupe de noi, să dea atenjie culturii şi literaturii române. Această obiectiune este făcută ca să scoată în evidentă contrastul care există între interesul nostru pentru Franţa şi lipsa de reciprocitate a acestui interes, din partea Francezilor.

Această obiectiune cu multă circulaţie, este inadmisibilă. Este o lipsă complectă de orgoliu ca un popor să se plângă că nu vin alţii să-1 admire şi să-1 iubească. Felul acesta de a pune problema interesului Franţei pentru noi, este cu totul fals. Orice popor se face singur cunoscut, se relevă şi se impune singur, fără să aştepte ca alţii să se sesizeze de existenta lui spirituală. De datoria şi de onoa­rea fiecărui popor se leagă propagarea valorilor lui, fără să aştepte ca alţii din obligaţie sau prietenie să facă aceasta. Nu este un fapt care ne interesează direct, să ne facem cunoscuţi şi să ne ocupăm de propriul nostru prestigiu ? Obiectiunea la adresa Franjei n'ar fi justă, decât în cazul când ea ar fi manifestat o lipsă de preţuire şi de simpatie pentru noi, în cazul când ar fi ignorat manifestările noastre de cultură. Ori Franţa nu s'a făcut niciodată vinovată de aşa ceva. Ea este naţiunea cu cea mai mare receptivitate pentru creaţiile altor culturi. In Franţa se întâlnesc şi se manifestă liber artişti, savanţi, profesori ai tuturor naţiunilor din lume. însăşi con­cepţia franceză a civilizaţiei, este aceea a unei sinteze întemeiată pe diversitate. Nimic exclusiv în spiritul sau cultura franceză. Nicio­dată un străin n'a fost oprit sau ignorat când a avut ceva de spus, cu oarecare prêt. Ospitalitatea mai puţin pronunţată în viata civilă, se compensează printr'o largă ospitalitate spirituală. Cine se poate plânge eă n'a găsit ca om de cultură român, preţuire şi înţelegere

în Franţa. Atâţia profesori din România, care tin cursuri fa univer­sităţile franceze, vorbind despre problemele româneşti, sunt foarte bine primiţi şi apreciaţi aşa cum se cuvine. Cursurilor d-lor Iorgă, I. Petrovici, Pompei, Racovită, C. Daniel, D. Guşti şi alţii, erau as» cultate la Paris cu mult interes, de către un public numeros. Când d. Prof. D. Guşti a prezentat la Sorbona opera realizată prin mo­nografiile sociologice şi când a expus opera Fundaţiilor Culturale Regale, un sentiment de vie admiraţie pentru România s'a putut vedea în ochii tuturora. Care artist român n'a fost preţuit în Franţa, când a reprezentat o valoare rea lă? Studenţii români — atunci când sunt pricepuţi şi devotaţi ştiinţei — sunt bine primiţi în insti­tutele franceze de cercetări şi li se fac toate facilităţile. Statul francez cheltueşte sume apreciabile ca să întreţină în Franţa bursieri români. La Bucureşti există acel admirabil „Institut francez de înalte studii" condus de omul de mare cultură şi talent, d, Alphonse Duprönt, a cărui operă este preţuită de toată lumea. Dece n'am făcut şi nöi un institut echivalent la Paris? Cine ne-a împiedecat să realizăm o operă asemănătoare de difuziune şi cunoaştere a culturii noastre? Există la Paris o şcoală română, dar ea este cu totul altceva şi fiu corespunde cu nimic rolului pe care-1 are institutul francez delà noi. Ne plângem deasemenea că poeţii şi scriitorii noştri nu sunt cunos­cuţi în Franţa. Dar problema este aceeaşi : cine să-i facă cunoscuţi ? Dacă italieneşte sunt traduşi autorii români, se datoreşte faptului că de_această operă se ocupă un Român, dl prof, Claudiu Isopesßa. Noi trebue să ne ocupăm de propria noastră cunoaştere iar despre preţuirea pe care o va avea cultura noastră în fata Francezilor, nu avem nici o îndoială. Când o Româncă, d-şoara Elena Văcă-rescu, tine conferinţe în Franţa despre România, este ascultată de toii intelectualii francezi cu multă atenţie şi simpatie. Când d. Bazil Munteanu a scris frumoasa lui carte „Littérature roumaine" ă făcut ca Român, o operă de cunoaştere a tării cu rezultate admirabile. Când am putut realiza în 1937 la Expoziţia internaţională, un splen­did pavilion, ne putem plânge că n a m fost în atenţia publicului francez şi a lumii ? Trebue să ne ocupăm serios de propria noastră propagandă şi simpatia străinătăţii pentru cultura noastră va fi sigură, Dar trebue să avem întâi de toate oameni serioşi, care să ne ştie reprezenta, nu favoriţi culturali şi bugetivori de legaţie.

Privită astfel, problema culturală franco-română, iese din do­meniul intrigilor şi al clevetirilor interesate, pentru a se înfăţişa în a-devărata ei lumină. Reciprocitatea schimburilor culturale frânco-fe-mâne, depinde de noi şi numai de noi. Să încetam de a mâri face rezerve la adresa Franţei, care este naţiunea care nu ne-a refuzat niciodată nimic. Să fim dimpotrivă, foafte bucuroşi, că în Franţa noi nu contăm ca aliaţi, ci ca prieteni, ceeace este mult, căci prie­tenia în ochii Francezilor are cel mai mare prêt moral. Să strângem relaţiile de încredere şi prietenie cu această tară, care crede in mi­siunea culturii şi în libertatea naţiunilor. Atâta vreme eât offteffirea va mai trăi în exerciţiul valorilor spirituale, Franţa va fi punctul de atracţie ai lumii civilizate, simbolul şi salvarea ei. BUCUR ţmcv

m

Emil Cioran: Cartea amăgirilor S e pare că fiecare attă îşi are regiunea particulară de exis­

tentă pe care o exprimă. In acest sens fiecare gen artistic poate de­păşi posibilităţile în cari îl închide materia cu care se exprimă. Ast­fel sculptura limitată la o lume de forme şi la o proporţie de spa­ţiu, poate exprima mai mult decât o formă, o stare psihică lăuntrică. In căutarea de noi forme de artă, de noi posibilităţi, marii creatori de artă caută tocmai să lărgească din ce în ce zona de estindere a unui gen artistic în care lucrează, căutând să exprime cele mai felurite fete ale existentei.

Gândindu-mă la aceste lucruri, îmi vine în minte depăşirea pe care Maeterlinck o căuta artei teatrale care redusă la o lume de acţiuni exterioare căuta s'o introducă în lumea presimţirilor incon­ştiente, în zona interioară a sensibilităţii. Prin aceasta arta drama­tică va câştiga un nou domeniu de expresiune. Şi dacă aceste rân­duri servesc ca o sugerare la cele ce voiu spune despre Cioran, trebue să spun delà început că în această „Carte a amăgirilor" cu­vântul s'a depăşit pe sine însuşi pentru a exprima o realitate care era de esenţă pură a muzicei. Deşi exprimată în scris, ea reprezintă o simfonie de „notaţii" asupra neliniştii metafizice. Ceeace urmă­reşte Cioran este unduirea mişcării, melodia dinamicului în toate for­mele în cari existenta se poate întruchipa. Expresia e atât de pură şi de clară încât te întrebi prin ce miracol impurităţile trăirilor sale şi-au găsit o atât de limpezită armonie. E o carte ce trece dincolo de ceeace cuvântul poate purta, de ceeace gândul poate exprima. Este o carte esentialmente muzicală, căci muzica e singura dintre arte care ne trece în regiunea sensibilităţii din urmă, în fineţea acor­durilor graţioase ale fiinţei în cele mai pure stări ale ei. E o „dis­pune" în toate aceste trăiri ce trec dincolo, în sensul că sunt epui­zate în mod total până la ultimul lor acord, la ultimele limite. Dar tocmai aici în finalul lucrurilor găsim caracterul lor originar, forma lor primă. Căci în sensul metafizic al unui lucru, primul şi ultimul se confundă. Căci ce este prim şi ce este final într'o existentă? Ceeace ne pare nouă final, în ordinea esenţelor este primul, originalul, iar ceeace ni se pare nouă prim, nu este de cât o suprafaţă, amăgirea lucrurilor, acea suprastructură pe care lucrurile o îndreaptă spre noi, exprimat de Cioran. In acest sens, cred, că trebue înţeles întâiul şi finalul. Dacă în „Culmile dispe­rării" Cioran în trăirea lui totală şi până la capăt s'a ridicat până la ultimile acorduri ale existentei, în „Cartea amăgirilor" formele originare ale mişcării trăite se desprind în cele mai felurite forme. Iată: „Simtit-ati vreodată începutul mişcării, chinuiţii-v'a întâia ple­care a lumii din ea însăşi? Ati atins vreodată fiorul pur al miş­cării, extazul prim al devenirii, vârtejul inital al timpului?" Şi această mişcare primă ce svâcneşte în ultimele noastre trăiri, acolo unde întâlnim esenţa lucrurilor, se manifestă pretutindeni, îrt viată, în iu­bire, în muzică. Viata însăşi e definită în acest sens. Iată încă un citat: „Nu-i viaţă decât unde este un continuu început; iar noi n'arrţ

făcut decât să sfârşim viata în''fiecare clipă, şi ce este toată fiinţa noastră decât un etern sfârşit ?" Coborîtă de pe înălţimile culmilor disperării, trăirea muzicală pluteşte în împărăţia amăgirilor, acolo unde ne întrebăm mereu dacă ceeace este .e o iluzie sau o reali­tate. Căci lucrurile pot să ne apară într'un fel sau altul. .Nu este chiar muzica o amăgire? Dacă pentru unii ea nu este decât o amă­gire, ea poate să devină, cum credea Schopenhauer, expresia esen­ţei acestei lumi. Toate acestea, Cioran le desprinde din confuzia pri­mei trăiri, acolo unde existenta ne este dată în mod total. Totuşi deasupra acestor trăiri confuze, ochiul rămâne limpede şi pur. Cei ce vor să citească pe Cioran şi în acelaşi timp să intuiască această minunată simfonie a existentei muzicale, se vor opri poate la aceste notaţii: „N'ăti prins imaginea de puritate în privirea fără percepţie, în privirea care oglindeşte şi răsfrânge, în privirea pură de obiecte ?" şi mai departe „Imagine de puritate : o privire înainte de percepţie ; o privire în lume şi dinainte de lume; o privire care nu vede, ci în care vezi". Cu aceşti ochi poti privi „Cartea amăgirilor" lui Cio­ran în adevărata sa splendoare. Dar mâi ales să ascultăm „spoye-. dania lucrurilor" muzica tăinuită a fiecărui lucru ce ne vine pè căi subterane şi care ne umple cu o nouă lume în lumea noastră să­racă de conţinuturi pline. Şi câte nu s'ar putea spune despre fie­care „notaţie", care este o lume în sine, care cuprinde în ea atâta bogăţie de posibilităţi muzicale, încât îtf pare că undueşti tre­când dintr'o lume în alta, cu uşurinţa graţioasă a unui dans. Această înlocuire de lumi e proprie muzicii, căci de abia una apare şi alta trebue să dispară „ca şi cum" existenta uneia cere lipsa celeilalte. Totuşi ce continuitate de mişcare unică în toate aceste lumi. 0 no­taţie sugestivă ne explică acest joc muzical: „Viata fată de spirit e originară ; în golurile de viată a apărut spiritul ; în dauna Erosului a crescut conştiinţa. In Logos, o formă de existentă a câştigat în grandoare şi a pierdut în veşnicie". Iar formele de ondulatie mu­zicală încă mereu spre lumi nevăzute, trec ca norii peste în­tinsul universului, mereu noi în fuga lor continuă a amăgirii sau a realităţii ? OCTAVIAN VUIA

Doi memorialişti : Oct. C. Tăslăuanu şi A. P. Bănuţ Scrierile memorialiste de valoare nu. sunt numeroase. Genul

trebue separat de aşa zisa proză romanţată, care se scrie cu uşu­rinţă, e foarte Ia modă în timpul din urmă, şi, de aceea, e foarte căutată de public şi editori. Vieţile sau istoriile romanţate se reali­zează, de cele mai multe ori, prin un talent literar, de un oarecare nivel, dublat de-o fantazie îndrăsneată. Cărţile memorialiste cu va­loare de durată şi de interes general pretind : vrâstă, un număr de evenimente istorice trăite şi darul povestirii. D-l Octavian C. Tăslăuanu este un prejios memorialist şi totodată şi un talentat analist. Numeroasele d-sale cărţi date la iveală până în prezent poartă această pecetie, producând lectorului o distinctă plăcere spirituală, In deosebi seria „Sub Flamurile Nationale" din care

a apărut Vol. I. şi mai surrt anunţate 3 volume în continuare, vor constitui una dintre cele mai interesante opere ale acestui gen. D-sa povesteşte fapte trăite care se împletesc cu marile noastre eveni­mente istorice. Nu numai cercetătorul pasionat al trecutului va găsi în aceste scrieri un bogat material pentru a-şi lămuri mai mult în sinteză faptele urmărite, dar ele sunt o lectură palpitantă şi extrem de instructivă pentru oricare intelectual care se respectă. Nespus de preţioasă este mai ales „Odavian Goga", amintiri şi contribuţii la istoricul revistei „Luceafărul". Partea I. Epoca budapestană. (Tip. „Bucovina" I. E. Toroutiu, Bucureşti, 1939, 238 pp. Lei 100). DA Odavian C. Tăslăuanu a fost sufletul diriguitor al revistei „Lucea­fărul". Fără dânsul preţioasa şi epocala revistă ardeleană n'ar fi devenit niciodată ceeace înseamnă ea astăzi în istoria literară. Viata ei se împleteşte cu viata d-sale şi cu cea a marelui poet Odavian Goga. In paginile cărjii ni se povesteşte paralel viata revistei între anii 1902—1906, epoca în care revista a apărut în capitala Ungariei, şi via[a poetului Octavian Goga, în anii de adolescentă literară, pre­cum şi o sumedenie de amănunte inedite sau puţin cunoscute din via{a intimă a poetului. Si peste toate acel fir roşu, al unui natio­nalism fanatic de care era posedată generaţia „Luceafărului" âi în­treagă generaţia Unirii. Cărţile d-lui Oct. Tăslăuanu sunt o minu­nată şcoală a adevăratului nationalism şi în aceeaşi vreme un dar pe care îl face rândurilor de cărturari din viitor, dornici a se do­cumenta asupra trecutului de lupte şi fapte scumpe nouă tuturor.

• * * Un alt memorialist de elită este d-I A. P. Bănuţ. Cartea d-sale

recent apărută „Oameni de ispravă" (Tip. „Dacia Traiană" Sibiu, 1939, 208 pp. Lei 85), într'o admirabilă execuţie technică, se înca­drează în categoria operelor acestui gen. D-sa evocă amintirea lui Augustin Bunea, Aurel Vlaicu, Petre Liciu, Ion Bercan, G. Şorban, Ion Pop-Reteganul, Zaharia Baiu, Metropolitul Vasile Suciu, losif Boca, Vasile Chiroiu, Dr Urban Iarnik, Constantin I. Nottara, etc. Extrem de preţioase sunt cele referitoare la figurile ardelene dispă­rute. D-l Bănui face parte din generaţia fanatică care a pregătit Unirea şi a asistat la înfăptuirea ei. E un mare suflet nationalist. Cu darul d-sale de povestitor şi cu acel ton al duioşiei cu care în-vălue lucrurile povestite, d-sa a realizat o carte captivantă şi întă­ritoare de suflet Multă frumuseţe îi dă cărţii şi acele şuviţe de au­tentic umor, pe care le întâlnim des în cursul lecturii. Cu plăcere şi cu adâncă înduioşare se citesc paginile scrise despre acele perso­nalităţi dispărute, cărora în felul acesta li s'a eternizat fiinţa printre noi. Ce minunate portrete sunt cele ale lui Ion Bercan, Nottara, sau \ al Mitropolitului delà Blaj, Dr Vasile Suciu, „Dacul" din Copăcel, 1 care în preziua plecării la „Propaganda fide" din Roma, a dorit să * mai tragă câteva brazde de iarbă, în fâna|ul familiei, că-i „plăcea foartfe mult coasa". Admirabilă evocare a unui suflet reprezentativ ardelean, care îşi păstrează nealterată strămoşasca îndeletnicire până la cele mai înalte trepte ale ierarhiei. D l Bănuţ, în adevăr a săvârşit

nu numai o aleasă faptă literară, dar şi una de mare valoare morală, adunând în volum aceste emoţionante portrete ale atâtor oameni de netăgăduită ispravă şi contribuind în chipul acesta la supravieţuirea numelui lor în sufletul generaţiilor viitoare. TEODOR MURĂŞANU

Î N S E M N Ă R I

Cel mai frapant caracter al personalităţii d-lui profesor Ion Petrovici este armonia s'a interioară. D-sa are un spirit echilibrat de latin, de o limpezime de gândire şi de un farmec artistic cuce­ritor. In orice sector al spiritului, aceste calităţi revin întregi, fie că este vorba de literatură, filosofie, politică sau oratorie. Străinii văd în d-sa un om al climatului lor spiritual de veche civilizaţie, iar Românii un model al perfecţiunii intelectuale. S a r putea spune că sub raportul prestigiului spiritual, d. prof. I. Petrovici deţine locul întâi în tara noastră. Fără ambiţia inutilă de a întemeia o şcoală în jurul d-sale, d. Ion Petrovici este omul căruia intelectualitatea română îi acordă cea mai mare autoritate. D-sa nu cunoaşte partizani şi adver­sari, ci numai admiratori. De numele său atârnă atâtea succese indis­cutabile, încât nimeni n'ar putea contesta astăzi că numele d-sale reprezintă cel mai înalt punct la care s a ridicat intelectualitatea ro­mânească. Ne-am bucurat mult de plecarea d-sale în străinătate, unde a fost învitat să conferenţieze la câteva universităţi franceze. Nu putem uita impresia excelentă pe care d-sa a făcut-o la Paris, cu ocazia congresului international de filosofie în 1937. Raportul d-sale asupra lui Descartes, a fost primit cu elogii de către adunare, iar intervenţiile sale în cursul desbaterilor au fost subliniate elo­gios în daiea de seamă a congresului. Câştigându-şi un prestigiu bine meritat, d-sa a fost învitat să tină o serie de conferinţe la Al­ger şi în alte centre franceze. Pe lângă o legitimă satisfacţie perso­nală, d. Ion Petrovici culege cu acest prilej şi un renume tării noas­tre. Căci nu este pujin lucru ca reprezentantului unei culturi la în­ceputurile ei, să aibă un spirit atât de bogat şi de limpede, încât să impresioneze pe oamenii unei tări de veche cultură. Opera de schimburi culturale pe care o îndeplineşte d. prof. Petrovici, se complectează astfel cu o acţiune de prestigiu national, de care suntem cu toţii extrem de măguliţi.

Numele d-lui Tudor Vianu aşezat în fruntea unui volum, este o garantie de cea mai mare autoritate, atât prin interesul temelor discutate cât şi prin temeinicia punctelor de vedere pe care, le a-duce în rezolvarea diferitelor probleme. Publicistica noastră fiioso-

fică, destul de diletantă în general, câştigă prin contribuţia d-lui Tudor Vianu pe un cugetător de o sobrietate clasică în gândire. D-să aduce în scrierile sale atmosfera universităţii cu disciplina ei metodică şi simţul cercetării obiective. Spriritul său este prin exce­lentă critic fără să excludă spontaneitatea artistului şi eleganta for­mei, pe care opera sa o relevă cu fiecare nouă lucrare. Scrisul său poartă pecetea resposabilitătii intelectuale celei mai desăvârşite, prin documentare exactă, exigenta logică a afirmaţiilor şi claritatea gân­dirii. Nimic din facilitatea sau arbitrarul eseistului improvizat, nu se găseşte în opera d-lui Tudor Vianu. Scrisul său lapidar şi gândirea sa de o admirabilă uşurinţă în fixarea teoretică a unei probleme, sunt expresia unui vast orizont intelectual şi a unui vast material de gândire. Deaceea, cărţile d-sale au seriozitatea şi soliditatea lu­crurilor bine făcute, în care ştiinţa şi arta s'au întâlnit într'o bună tovărăşie. Spiritul său sistematic 1-a condus de cele mai multe ori spre f lucrări unitare bine închiegate. Astfel „Dualismul artei", „Este- i tica", „Poezia lui Eminescu", „Filosofie şi poezie", „Concepţia ra­tionaliste şi istorică a culturii" şi altele. Dar printre aceste lucrări de construcţie mai vastă şi unitară, d. Tudor Vianu publică uneori studii mai mici, alternând astfel — ca şi toji ceilalţi gânditori — preocupările de sistem cu elucidarea tot atât de utilă a unor pro­bleme particulare. Astfel d-sa a publicat „Fragmente moderne", „Ge­neratie şi creaţie", „Masca timpului" iar recent de tot „Studii de fi- ^ Iosofie şi estetică" de care ne vom ocupa mai jos. D. Tudor Vianu precizează în primul rând noţiunea „adâncimii filosofice" în care se cuprinde ideea de substrat, latentă sau origine în opoziţie cu înălţimea filosofică pentru care lumea este materialul din care se construeşte viitorul, un proces teleologic, un drum spre o ţintă inac­cesibilă. Sunt adânci filosofii ca Hegel, care văd procesul lumii des-voltându-se din adâncimea timpului spre actualitate, idealul fiind ceva latent în real, şi sunt înalţi filosofi ca Fichte, care văd în ideal o cucerire, ceva nou pe care silinţa omenească trebue să-1 intro­ducă în realitate. Studiind formele adâncimii filosofice la diferiţi gânditori, pentru care „ceeace se ascunde va fi totdeauna mai pre­ţios decât ceeCe apare, mai demn de a fi cunoscut şi mai demn de a fi slujit", d. Tudor Vianu, adaugă că „raţiunile adâncimii vor fi mai garantate de structurile statornice ale spiritului omenesc".. Un studiu preţios este despre „Stil şi destin", în care d-sa por-\ nirid delà opoziţia materialismului şi idealismului în explicarea is­toriei, găseşte că soluţia lui Nietzsche şi Spengler a unităţii de stil a culturilor este cea mai acceptibilă, deoarece explică concordanta dintre destinul interior şi desvoltarea externă a vieţii. Ideea de des­tin apărută atât în potriva atomismului materialist cât şi a idealis­mului, este în favoarea viziunii structurale şi finaliste a lumii. Ea explică unitatea de stil a culturilor, armonia dintre posibilităţile in­terne şi expresia externă în istorie. Destinul explică şi incapacitatea voinţei omeneşti de a alcătui o ordine a ei, împotriva finalităţii ima­nente a vie{ii. De aici tragicul vieţii umane, etern şi nerezolvat con­flict, voinţă şi destin. 0 excelentă şi substanţială imagine a Franţei

o relevă d. Tudor Vianu în „Valorile estetice ale culturii franceze", „Cine simplifică mentalitatea franceză la trăsătura naţionalistă, nu poate să-şi lămurească de pildă, faptul că de atâtea sute de ani, Franţa conduce gustul omenirii civilizate în toate domeniile care au o atingere oarecare cu arta şi viata estetică. Eleganta lumii este eleganta franceză. Marile stiluri artistice care s'au succedat delà Renaştere încoace, poartă numele câte unui rege francez sau a vreunuia din regimurile politice ale Franţei". D-sa relevă calitatea prin excelentă estetică a muncii franceze, atât în domeniul practic dar mai ales intelectual. Simţul artistic al savanţilor şi filosofilor a făcut gloria şi universalitatea lor. Estetica pătrunde deasemenea şi viata socială. „Franţa reprezintă în adevăr, exemplul singular al u-nei civilizaţii în care viata de societate a fost înţeleasă ca o formă a activităţii artistice". Vorbind de aspectul lumii de azi dominată de tehnică, d. Tudor Vianu, fixează poziţia particulară a Franţei care peste utilitate şi muncă, a ştiut să-şi afirme libertatea ei spiri­tuală, asociindu-le cu valori de frumuseţe. „Trebue să recunoaş­tem aici una din victoriile cele mai de seamă ale spiritului francez şi poate exemplul cel mai înalt pe care il propune umanităţii". Am putea extrage pasagH edificatoare din toate celelalte studii ca „Ori­ginea şi valabilitatea valorilor", „artă şi natură" „Paradoxul poezi­ei" şi altele, dar construcţia lor este atât de armonică, încât se cer citite în întregime. Pentru cultura noastră filozofică, volumul d-lui Tudor Vianu este un dar preţios pe care-1 primim cu multă satisfacţie.

BUCVR TINCU

La 50 ani după moarte, lumina lui Eminescu a crescut în proporţii cosmice. Geniul lui poetic, neînţeles la vreme, s'a impus an de an tuturor generaţiilor perindate ale neamului său, care apoi 1-âu vestit şi l-au revărsat peste hotare ca pe-o minune a puterilor omeneşti. A fost un demiurg. Geniul lui şi raza morţii ne stăpâ­neşte astăzi copleşitor. Analizată minuţios în mii de studii, explicată şi comentată în tomuri voluminoase, ca a niciunui poet din lutue, — opera lui ne depăşeşte şi se impune ochiului ca un obiect de ne­contenită uimire. In întreg trecutul nostru de 2000 de ani al neamului, nicio faptă de arme sau de cultură nu poate fi egalată cu monumen­tul de artă creat din limba ciobanilor carpatici de către acest băr­bat român, acest geniu daco-român. S'a întrupat în dânsul întreg ro­mânismul cu toate posibilitătile-i de viitor, şi dacă i s a r ridica o statue pe măsură, aceea ar trebui cioplită din colosul Negoiului. Viziuni şi idei de acest fel ne sugerează marele nostru Mihai Emi­nescu, la 50 de ani delà m o a r t e . . . Comemorarea unei jumătăţi de secol delà întoarcerea lui în pământ, s'a făcut în cadre de-o fru­museţe şi de-o amploare fără precedent, de către toată simţirea ro­mânească. Desfăşurarea acestei impunătoare comemorări, cu fast imperial, a putut fi urmărită pe-o linie care a început sus, la cel mai înalt for reprezentat de Academia Română, şi s'a continuat până în cel mai umil cătun sau periodic de provincie. O semnalăm c a p e un indiciu al marei biruinţe repurtată de geniul eminescian. Cu această

ocazie solemnă s a u rostit pios atâtea caracterizări, i s'au adus atâtea omagii, începând dela majestatea tronului până atund în po­por, încât rămâi mereu profund impresionat de forţa justiţiei impla­cabile care i s'a făcut Poetului. Regele Culturii Româneşti în re­naştere, cu drept cuvânt 1-a numit „una din pietrele de hotar cele mai importante în cursul ascendent al culturii româneşti . . . ' ' Oma­giu total, satisfacţie deplină. Şi iată acum un glas cules din mur­murul mulţimii admiratoare: „In tristeţea lui Eminescu sunt armo­niile lui Bach, risipite de o orgă uriaşă în înaltul cerului. E obo­seala lui Christ pe cruce. E freamătul lui Dumnezeu în noi, murind de blestemul propriei creaţii". Probă de repercusiunile operei poetu­lui în toate păturile soc ia le . . . Dar însemnările noastre fugare n'ar fi complecte dacă n'am menţiona şi poemul „Eminescu", scris cu acest prilej de către Aron Cotruş. Dela cunoscuta odă „Lui Emi­nescu" a lui AI. Vlahută, nicio poezie dedicată marelui poet român, nu poate fi comparată cu poemul lui Cotruş. Mai întâiu prin întin­dere şi dinamism, dar mai ales prin fiorul artei. Iată viziunea marelui Eminescu evocată de către Cotruş :

tot sufletul neamului, cu adâncul adâncului, cu freamătul codrului, cu mireasma ierbilor, cu fugile cerbilor, cu fiorii piscului, cu legile sângelui, iată-l viu, cum altul nu-i, înmiit peste măsură în lunatica-i făptură, sub Ceahlăul frunţii lui...

Şi ntr'o revărsare de versuri abrupte, stâncoase, elementare, Cotruş cântă, proslăveşte făptura de titan a lui Eminescu. Aci ne face să-i bănuim adâncurile sau înălţimile prin care i s'a plimbat geniul, sau, schiţează o fugară şarjă la adresa contemporanilor care cu gândul duşi aiurea nu l-au priceput. Termină apoi într'o minunată efu­ziune de odă şi gigantică admiraţie :

dintru 'ncepnt până 'n asfinţitu-i fără asfinţii, fără-arginţi, fără scut, de mii şi mii de răni sdrenţuit, nicio bătălie n'a pierdut acest nou, vajnic Impărat-Traian

stăpân păgân

pe-un grain năzdrăvan învolburat împărat ce ne-a lăsat cu limbă de moarte . închise în grabă într'o carte hrisoave cu grele peceţt şi-o ţară s'o zidim, prin veac, îndrăzneţi ca pentru mii şi mii de vieţi...

Prin Rege, tara, prin Cotruş, întreagă generaţia scriitorilor de azi, şi-au exprimat supremul omagiu fată de memoria marelui Artist.

Fie-ne permis să ne depunem şi noi smeritul obol la piedestalul statuii celei fără de moarte a Poetului. . .

Delà Sibiu spre Răşinari, după ce ai lăsat şi ultimele vile vesele ale oraşului cu farmec teutonic, străbaţi printr'o nesfârşită pădure de stejari. Numai când copacii cedează plantatiunilor, pei­sajul se deschide luminos de două părji. înainte apar livezi cosite, case räzleje şi plopi bătrâni piramidali. Intrarea in frumoasa aşeza­re a răşinărenilor duce peste un pod sub pilaştrii căruia vâjâeşte apa de munte, fugind spre Olt. Rând pe rând întâlneşti bărbaţi şi femei cu trupuri voinice, cu priviri vultureşti, din mijlocul cărora a ieşit marele Octavian Goga. Comuna, puternică aşezare de oameni, stă clădită trainic la poala muntelui, care se înaltă priporos şi se prelungeşte ca un fum în zări şi în ceţuri. Iată şi întâiele case, una lângă alta, cu porti de piatră, cu aspect de bunăstare, în lungul uliţelor cu cotituri. Umbra marelui poet urmăreşte pretutindeni. Pe lângă aceşti plopi frumoşi, cu umbre lungi, pe la acea moară, sau pe acea livadă înflorită, pe toate aceste locuri de aici, au trecut nu de mult paşii neuitatului cântăreţ al pătimirii noastre... Iată şi bise­rica strejuită de mausoleul marelui arhiereu Şaguna. Stranele, alta­rul, cărţile sfinte, cu tăcerea din interior, ne umplu de evlavie şi ne evocă atât dé vie icoana poetului. Acolo, la masa aceea de altar a slujit Iosif, preotul. In strana aceasta. în fată cu icoana îm­podobită cu busuioc şi izmă, va fi ascultat Octavian Goga liturghia şi va fi ţinut ison cantorului Cimpoi... Afară, în cimitirul bisericii, alături de mausoleu, şi alături cu atâţia poporeni, acum dorm în mormânt, şi popa, şi preuteasa, şi feciorul lor, Eugen, autorul ace­lei minunate „Cartea Facerii"... Iată şi casa preoţească? cea bătrână, mică, modestă, în fată. Toate lucrurile de care s'a servit preotul şi familia Iui sunt nemişcate delà locul lor. In dos, e casa cea nouă. Mai largă, cu mai multe încăperi. A rămas cu toate obiectele inte­rioarelor, aşa cum a fost. Aici se odihnea poetul din când în când. Aici a râs, aici a glumit, aici a visat... Momentul e într'adevăr so­lemn. In grădina mică, obicinu'tă în toate localităţile de munte, meri bătrâni cu fructele cât degetarele, se mişcă încet de adierea vântului. Tufe de lamaija, dalii, filimine, aceleaşi, ca în vremea poetului, ne salută înduioşate cu flori felurite. In colt, măsuţa băt­rână, indispensabilă pentru clipele de reculegere şi de meditaţie în liniştea divină a naturii. Fiinţa poetului o simţim fâlfâind peste toa­te aceste lucruri atât de scumpe lui. Păşim cu profundă evlavie, privim emoţionaţi, ca într'un terriiplu... Şi până departe ne urmăresc cu taina lor, lucrurile pe care le-a atins odată marele Octavian Go­ga... Satul cu furnicarul lui de oameni îşi mână înainte grijile zil­nice, ca pe vremuri. Surprindem impunătoare clădiri sub construc­ţie, pentru şcoală, pentru casă culturală. Câte puţin te laşi în vorbă cu mândrii consăteni ai poetului, dornic de a citi, nici tu nu ştii ce, în ochii, în sufletul lór. Dar, se înţelege că le pare rău după ma­rele titan. Şi ce mândri sunt c ă i din satul lor! Ce minunat mate­rial de inspiraţie pentru poetul revoltelor şi al mândriilor noastre !

Intre lumea delà câţiva kilometri mai la nord, cu oraşele ei înstrăi­nate, şi cea a răşinărenilor, cu sănătatea, cu vigoarea şi aerul lor de munte, e un contrast isbitor. E, aici o autentică viată româneas­că străveche, ca miresmele pădurilor şi ca izvoarele Carpatilor. Vâr­tej i s'au revărsat pe strune, marelui cântăreţ Din sufletul, din pri­virile acestei populaţii şi-a împrumutat poetul chiotele, furtunile şi revoltele, pe care ni Ie-a strigat profetic, pe toate coardele lirei sale de aur...

Periodicele româneşti, de luptă şi atitudine ideologică, puţine Ia număr, au înregistrat în acest an un foarte preţios aport, în doi confraji, unul cu câteva luni mai în vrâstă, la Iaşi, al doilea, la Cluj. „Jurnalul Literar" delà Iaşi, sub conducerea d-lui G. Călinescu,. e o publicaţie care ne obligă să atragem mereu atenţia marelui public asupra ei. E o gazetă literară săptămânală de-o nepreţuită valoare. Număr de număr aduce atâtea studii, recenzii şi informaţii despre artă şi literatură, încât cititorul dornic de a se instrui necontenit, ca şi literatul care vrea să se tină la curent, cu ceeace se gândeşte şi se înfăptueşte la noi şi aiurea, nu se pot dispensa de consultarea permanentă a acestui jurnal. — La Cluj, de câtva timp a început să apară săptămânalul „Ţară Nouă", sub patronajul d-lui subse­cretar de stat, Victor Jinga. E un îndreptar, cum singur îşi spune, ardelenesc de gând şi faptă românească. Gruparea delà această publicaţie cu ţinută de elită numără o seamă de tineri gânditori ar­deleni, dintre cei mai înzestraţi, formaţi la Cluj, Mentinându-se în-într'o atitudine strict ştiinţifică, acest interesant periodic atacă delà număr Ia număr atâtea probleme ardente ale vieţii noastre spirituale şi materiale, de-o potrivă. Nici de lectura acestei gazete ştiinţifice ce vine delà Cluj, nu se poate lipsi intelectualul pasionat de proble­mele vieţii curente. . . TEODOR MURĂŞANU

192 Pagini Literare A n VI, No. 6, 1 9 3 9 .