manualul educatorului cesvi_crips

MANUALUL E

DUCATORULUI

STIMULAREACOMPORTAMENTULUI

POZITIV SI PREVENIREADELINCVENTEI JUVENILE

Centrul de Resurse si Informare

pentru Profesiuni Sociale

22

Proiectul CESVI-CRIPS Dezvoltarea capacităţii formatorilor din serviciile sociale

pentru îmbunătăţirea prevenirii delincvenţei juvenile şi a protecţiei minorilor care au încălcat legea penală (cod 8097/CESVI/ROM)

co-finanţat de Ministerul Italian al Afacerilor Externe

Colecţia

MANUALUL EDUCATORULUI

Stimularea comportamentului pozitiv

şi

prevenirea delincvenţei juvenile

iunie 2011

CRIPS 2011 Manualul Educatorului (2) – Proiectul CESVI-CRIPS cod 8097/CESVI/ROM

Introducere Pentru asociaţia Centrul de Resurse şi Informare pentru Profesiuni Sociale CRIPS, proiectul CESVI- CRIPS Dezvoltarea capacităţii formatorilor din serviciile sociale pentru îmbunătăţirea prevenirii delincvenţei juvenile şi a protecţiei minorilor în conflict cu legea penală , finantat de Ministerul Italian al Afacerilor Externe, a fost o oportunitate de dezvoltare a colaborării cu parteneri vechi şi noi, din sectoare de activitate diferite, dar cu misiuni complementare – principala preocupare comună fiind cea de a interveni cu profesionalism pentru prevenirea delincvenţei juvenile şi pentru o mai bună protecţie a minorilor în conflict cu legea penală.

A fost o oportunitate de a cunoaşte oameni pasionaţi şi dornici de schimbare în sensul bun şi de a lucra împreună cu ei, considerându-i pe toţi - acum, la final de proiect - membri de succes ai reţelei de formatori CRIPS.

A fost o oportunitate de a edita o nouă lucrare în seria “Manualul Educatorului” , pe care va invitam sa o consultati si sa o utilizati, demersul nostru fiind un raspuns la nevoia de informare şi de cunoaştere a practicilor de lucru cu copiii şi tinerii din centre rezidenţiale pentru stimularea comportamentului pozitiv şi prevenirea delincvenţei juvenile.

La ceas de bilanţ, vorbind despre rezultate, ne gândim de fapt la viitor: realizăm că sunt în continuare multe de făcut în acest domeniu complex, dificil şi de mare actualitate. Este nevoie de continuarea şi dezvoltarea programelor de formare, de perfecţionarea formatorilor, de realizarea de resurse pedagogice, de menţinerea dialogului între instituţii şi servicii diferite, publice şi private, de schimb de experienţă româno-italian. CRIPS doreşte, cu bucurie şi cu responsabilitate, să se implice în astfel de programe. Astfel, mesajul nostru de suflet este să deschidem o poartă spre colaborarea de viitor.

Mulţumim Ministerului Italian al Afacerilor Externe şi Fundaţiei CESVI pentru sprijinul financiar şi tehnic acordat în scopul creşterii profesionalismului resurselor

umane din serviciile sociale. Echipa CRIPS


CUPRINS Partea 1 Repere teoretice A. Normalitate în adolescenţă. Zone de vulnerabilitate la adolescenţi, în

general

B. Zone de vulnerabilitate la adolescentul aflat în sistemul de protecţie a

copilului

C. Tulburări de comportament şi devianţe comportamentale

Partea a 2-a Metode educative D. Stimularea comportamentului pozitiv

E. Limite, recompense şi sancţiuni

F. Prevenirea comportamentului predelincvent


Partea 1. Repere teoretice A. Normalitate în adolescenţă. Zone de vulnerabilitate la adolescenţi

B. Zone de vulnerabilitate la adolescentul aflat în sistemul de protecţie a

copilului

C. Tulburări de comportament şi devianţe comportamentale

A. Normalitate în adolescenţă. Zone de vulnerabilitate la adolescenţi Adolescenţa este perioada de tranziţie biologică, psihologică şi socială de la pubertate la maturitate. Intervalul de vârstă la care are loc această tranziţie este uşor diferit de la un individ la altul şi depinde de mai mulţi factori: sex (în general fetele intră în adolescenţă înaintea băieţilor), cadrul socio-cultural etc. Organizaţia Mondială a Sănătăţii defineşte adolescenţa ca fiind perioada dintre 10 şi 19 ani, dar în numeroase ţări occidentale se consideră că adolescenţa începe între 11 şi 13 ani la fete, 12-14 ani la băieţi şi se termină în jurul vârstei de 19-21 de ani la ambele sexe. Această perioadă de tranziţie presupune atât modificări la nivel fizic, cât şi modificări la nivel de comportament şi personalitate. Adolescentul devine mai preocupat de propria imagine şi de poziţia sa în raport cu cei din jur (grupul de prieteni, colegii de şcoală). În acelaşi timp, adolescentul tinde să se îndepărteze de părinţi, în încercarea de a fi îndependent şi de a decide pentru el însuşi. Ce se întâmplă la vârsta adolescenţei?

I. Dezvoltarea fizică

Dezvoltarea fizică în adolescenţă este extrem de rapidă şi presupune: 1. Creşterea rapidă în înălţime şi greutate. Adolescentul poate creşte în cursul unui an în medie cu 4 cm (băieţii) şi cu 3,5 cm (fetele), însă creşterea în înălţime a fetelor începe cu 2 ani mai devreme decât la băieţi. Creşterea greutăţii are loc datorită dezvoltării musculare la băieţi şi a ţesutului adipos la fete. 2. Dezvoltarea caracteristicilor sexuale secundare şi ne referim la:

o creşterea pilozităţii; o menarha (prima perioadă menstruală pentru fete), dezvoltarea organelor

sexuale la ambele sexe; o schimbări de voce (pentru băieţi);

http://ro.wikipedia.org/wiki/Pubertate

http://ro.wikipedia.org/wiki/Organiza%C5%A3ia_Mondial%C4%83_a_S%C4%83n%C4%83t%C4%83%C5%A3ii

http://ro.wikipedia.org/wiki/Organiza%C5%A3ia_Mondial%C4%83_a_S%C4%83n%C4%83t%C4%83%C5%A3ii


3. Continuarea dezvoltării creierului. Studiile demonstrează că dezvoltarea creierului la adolescenţi este incompletă, imaturitatea neuronală şi schimbările hormonale influenţează adolescentul în plan emoţional, fizic şi cognitiv. Zonele de vulnerabilitate datorate schimbărilor din domeniul fizic Adolescenţii dorm în mod frecvent mai mult. Somnul este important pentru dezvoltarea organismului şi este o nevoie de dezvoltare reală. În medie, adolescenţii au nevoie de aproximativ nouă ore de somn pe noapte, însă aceste ore se pot regăsi atât în cadrul somnului de noapte/zi, cât şi în odihna activă („lenevitul în pat”, ascultând muzică sau citind o revistă sau o carte). Încurajarea unei igiene a somnului este o metodă de susţinere a adolescentului în dezvoltarea sa fizică: negocierea cu adolescentul a unui program de somn adecvat nevoilor sale fireşti de dezvoltare, dar şi organizarea unui program zilnic de viaţă care să permită timpi de somn şi odihnă activă, activitate fizică şi şcolară, activităţi de petrecere a timpului liber. Adolescenţii care dorm mai puţin de cinci ore pe noapte se confruntă cu un risc de depresie cu 71% mai mare faţă de cei care dorm opt-nouă ore, potrivit unui studiu publicat recent de cercetătorii Universităţii Columbia, din SUA. „Calitatea adecvată a somnului poate fi o măsură de a preveni şi de a trata depresia", afirmă dr. James Gangwisch, autorul studiului. Adolescenţii sunt mai greoi şi pare că au mişcări necontrolate. Copiii pot părea neîndemânatici, însă realitatea este că au nevoie de timp pentru a învăţa să îşi stăpânească noua formă a corpului (membrele sunt mai lungi, corpul cântăreşte mai mult). Copiii sunt într-o perioadă de risc sub raportul accidentelor, atât în mediul familiar (acasă), cât şi în mediile sociale în care îşi desfăşoară activitatea curentă (la şcoală, pe drum, în parc,etc). Adolescenţii (în special fetele, însă şi baieţii sunt afectaţi în egală măsură) pot deveni extrem de sensibili în ceea ce priveşte greutatea. Această preocupare apare din cauza creşterii în rapide în greutate (fie sub raportul ţesutului adipos, fie sub raportul dezvoltării musculare). Un procent destul de mare de adolescente încearcă constant să piardă în greutate la această vârstă, însă există un procent de risc (atât pentru fete, cât şi pentru băieţi) care dezvoltă tulburări grave de alimentaţie: bulimie sau anorexie. Implicarea adolescentului în activităţile de stabilire a meniului şi în achiziţionarea efectivă a alimentelor necesare, stabilirea unui program de masă comun (împreună cu adulţii) permit prevenirea instalării tulburărilor de comportament alimentar sau identificarea timpurie a acestora. Implicarea în activităţi sportive sau în activităţi în aer liber, achiziţionarea unui instrumental sportiv (bicicletă, role) pot susţine dezvoltarea fizică a adolescentului şi pot preveni instalarea obezităţii. Adolescenţii îşi compară dezvoltarea fizică cu a celor de-o seamă. Unii sunt mai dezvoltaţi decât media acestei categorii de vârstă, alţii sunt mai puţin dezvoltaţi. A fi „la fel” cu colegii lor reprezintă o preocupare a adolescenţilor. Este important pentru ei acest lucru, deoarece la nivelul grupurilor de prieteni sau în clasă se construiesc relaţii sociale şi în funcţie de aspectul fizic. Indiferent dacă sunt mai dezvoltaţi sau mai puţin dezvoltaţi decât colegii lor, adolescenţii trăiesc „diferenţa” cu dificultate: fetele îşi ascund sânii sau adoptă comportamente exhibiţioniste, băieţii adoptă o postură


deficitară a corpului sau comportamente agresive – de evidenţiere a „puterii” – sau evitante. Studiile arată că adolescenţilor (fete sau băieţi) care au o dezvoltare fizică precoce tinde să le fie atribuit un rol de lider al grupului, fapt extrem de important pentru un adolescent. Pe de altă parte, există şi o prejudecată: adesea adulţii consideră că dacă un adolescent este bine dezvoltat fizic s-a produs în egală măsură şi dezvoltarea la nivelul proceselor gândirii, riscul fiind acela al supraresponsabilizării adolescentului sau al unor pretenţii exagerate. În această perioadă, adolescenţii încep să acorde foarte mult timp îngrijirilor aspectului fizic: petrec foarte mult timp la duş, încep să se fardeze, se bărbieresc mai des decât este nevoie sau se tatuează. Este un mod în care adolescentul începe să îşi cunoască sau să îşi stăpânească propriul corp, construindu-si o imagine pozitivă despre sine. Însă adolescenţii cu o imagine de sine scazută sau aceia care doresc să nu se conformeze normelor sociale, vor adopta un comportament igienic precar. Datorită aspectului lor fizic, fetele maturizate timpuriu sub raport fizic se implică în relaţii sentimentale cu tineri mult mai în vârstă decât ele, sau sexualizează o relaţie emoţională cu un băiat de aceeaşi vârstă. Aceste lucruri atrag după sine insatisfacţii emoţionale, tulburări afective grave, depresii şi, uneori, tentative de suicid. Adolescenţii se pot simţi stânjeniţi de sentimentele lor sau de sentimentele pe care le au adulţii pentru ei. Vor încerca să evite contactul fizic cu adultul de sex opus în manifestarea afecţiunii pentru ei, dezvolta un sentiment de pudoare în raport cu ceea ce simt: vor refuza să mai vorbească despre ceea ce simt, devenind în ochii adultului „închişi”, „necomunicativi”, „ rebeli”. Intimitatea fizică şi respectarea spaţiului personal al adolescentului de către adulţi sau alţi copii devin elemente importante în viaţa adolescentului. Adolescenţii au nevoie de informaţii referitoare la sexualitate şi viaţă sexuală. Pot aborda în mod direct subiectul cu adulţii din jurul lor sau să asiste pasiv la discuţiile despre viaţa sexuală. Ei caută să găsească valorile legate de sexualitate si de începerea vieţii sexuale adoptate şi asumate de adulţii din mediul lor familial, pentru a reuşi apoi să şi le construiască pe ale lor. Uneori, în relaţiile emoţionale în care se implică adolescenţii pot urmări angajarea în actul fizic, sperând că un ataşament profund va urma în mod firesc actului sexual. Daca un adult ofera răspunsuri corecte despre sexualitate şi viaţa sexuală, se poate preveni apariţia tulburărilor de comportament sexual al adolescentului şi, poate la fel de important, se pot evita / minimiza riscurile de abuz sexual asupra acestuia (indiferent dacă vorbim de fete sau băieţi).

II. Dezvoltarea cognitivă

În adolescenţă, copilul dobândeşte mai multe abilităţi în plan cognitiv. Acestea pot fi împărţite în mai multe domenii:


1. Dezvoltarea abilităţilor de raţionament logic. Acestea se referă la capacitatea de a identifica mai multe opţiuni sau posibilităţi pentru rezolvarea problemelor de zi cu zi sau a unor aspecte ipotetice. Aşa cum în diferite perioade ale dezvoltării copilului ne întâlnim cu „Nu”, „De ce?”, „Eu”, la vârsta adolescenţei ne întâlnim cu „Ce se întâmplă dacă...?” 2. Dezvoltarea gândirii abstracte, despre concepte precum „viaţa şi sensul ei”, „încredere”, „credinţă”, „valori morale” care fac parte din viaţa adolescentului. Adolescentul este în perioada de căutare a „sinelui” şi va căuta răspunsurile sale în multitudinea de răspunsuri pe care le găseşte în mediul său social: valorile, credinţele, sensul vieţii sale. 3. Dezvoltarea capacităţii de autocunoaştere, de autoanaliză, de identificare a propriilor strategii de dezvoltare cognitivă. Adolescentul începe să îşi definească propriile valori, să ştie ce anume cunoaşte, care sunt metodele prin care învaţă cel mai bine, ce anume îi place să înveţe/cunoască, să-şi definească sentimentele, să analizeze modalităţile prin care este privit de ceilalţi şi reacţiile pe care el le provoacă în mediul său social. Zonele de vulnerabilitate datorate schimbărilor din domeniul cognitiv Adolescenţii tind să creadă că nimeni altcineva nu a avut vreodată sentimente şi emoţii similare. Ei îşi pot descrie sentimentele şi emoţiile în mod exagerat, dramatic uneori. Nu sunt capabili să îşi înţeleagă sentimentele, le consideră „unice” (şi chiar sunt unice pentru ei). Adesea, adolescentul îşi argumentează refuzul de a vorbi cu un adult despre sentimentele sale astfel: „Tu nu poţi înţelege prin ceea ce trec”! Fiecare eşec (chiar şi nereusitele mai mici – o notă mai mică decât de obicei sau nemulţumirea părintelui/ educatorului că nu si-a menţinut ordine în cameră, de exemplu) poate reprezenta un element extrem de devalorizant pentru adolescent şi poate duce la adevărate drame, inclusiv la un comportament suicidar. Susţinerea adolescentului în identificarea corectă a sentimentelor şi calibrarea acestora (sub raportul importanţei lor), menţinerea unui mod de comunicare asertiv şi valorizant (chiar dacă, aparent, refuză comunicarea şi susţinerea) - pot preveni abandonul şcolar cauzat de eşecul şcolar şi îl pot ajuta să se orienteze spre consolidarea unui sentiment valorizant în ceea ce-l priveşte. Adesea, tocmai datorită „unicităţii” sale, adolescentul crede că este invincibil, că poate face orice şi oricum. Apare tendinţa de a spune „mie nu mi se poate întâmpla nimic rău”, drept pentru care se expune riscurilor inutile, pentru a atrage atenţia adulţilor şi a covârstnicilor: acte de bravură (practicarea unor sporturi extreme, gesturi de frondă, etc ), consum de alcool, tutun sau droguri, comiterea unor fapte asociale (vandalizarea unor parcuri, furt, vocabular obscen, comportamente violente, agresiuni împotriva animalelor). Nevoia adolescentului de experienţe care să îl pună în situaţii


de risc este însă o nevoie necesară: trebuie să experimenteze atât succesul, cât şi eşecul, pentru a şti cum să reacţioneze în situaţii similare, în viaţa de adult. Încurajarea adolescentului de a participa la activităţi cu risc controlat (activităţi sportive realizate într-un cadru supravegheat, tabere pentru dezvoltarea abilităţilor de viaţă independentă,etc) îl poate susţine în acest sens. În acelaşi registru se află şi atitudinea reactivă pe care o adoptă în raport cu orice îi contrazice normele şi valorile la care a aderat sau pe care şi le-a construit: în această perioadă poate adopta un stil muzical sau un stil de îmbrăcăminte neagreat de mediul familial şi/sau social, poate participa la acţiuni de voluntariat sau de susţinere a unor principii de genul „protecţia mediului”, „libertăţilor cetăţeneşti”,etc. Prezenţa adultului pentru explicitarea normelor şi valorilor sociale, argumentarea comportamentelor permise în viaţa socială şi a consecinţelor pe care le atrage nerespectarea acestora este absolut esenţială pentru adolescent. Însă atitudinea adultului nu trebuie să fie impusă adolescentului fără argumente, trebuie să fie ascultat şi să-i fie înţelese opiniile şi să fie ajutat să îşi construiască sistemul de valori, conştient de consecinţe. Încurajarea implicării în acţiuni de voluntariat – sociale, ecologice, culturale – le dau ocazia să înţeleagă şi să stabilească relaţia între „Drepturi – Responsabilităţi – Consecinţe” . III. Dezvoltarea psiho-socială Dezvoltarea psiho-socială este determinată de câteva aspecte: 1. Definirea propriei identităţi. O altă întrebare importantă a adolescenţilor este: ”Cine sunt EU?”, întrebare la care vor încerca permanent să găsească răspunsul, prin tot ceea ce fac: vor încerca să-şi descopere corpul, sentimentele, emoţiile, modul de reacţie în diferite situaţii, gândurile, abilităţile, vocaţiile. Încep să înţeleagă opiniile celorlalţi (părinţi, alţi adulţi relevanţi afectiv, prieteni, etc), le vor compara cu cele proprii şi vor decide dacă sunt şi ale lor sau le vor respinge. Îşi vor construi un set de valori şi convingeri, obiective profesionale, precum şi aşteptările pe care le au de la ei înşişi. Într-un final, vor reuşi să se definească în raport cu ceilalţi, cu individualitatea lor şi vor accepta diferenţele. Fapt care îi va ajuta în procesul de integrare socială. 2. Stabilirea autonomiei. Unii oameni presupun că referirea la autonomie înseamnă a deveni complet independent de ceilalţi. Pentru adolescent, a deveni independent înseamnă să poată să decidă ce relaţii stabileşte, să îşi controleze singur relaţiile si emoţiile care sunt implicate în aceste relaţii. De asemenea, el îşi va asuma propriile valori si principii de viaţă, independent de deciziile şi principiile părinţilor sau ale adulţilor relevanţi afectiv pentru el.


3. Afirmarea intimităţii. Mulţi adulţi, inclusiv adolescenţi, echivalează intimitatea cu viaţa sexuală. Însă intimitatea este dată de conştiinţa propriei identităţi, de modul în care adolescentul începe să îşi afirme nevoia de intimitate şi de respectare a spaţiului intim, de modul în care se implică în relaţii de prietenie cu alte persoane. Copilul are nevoie de exersarea prieteniei, pentru început prietenia cu alţi copii de acelaşi sex, pentru ca mai târziu, să se poată implica în relaţii cu valoare sentimentală. Intimitatea se referă la relaţii apropiate în care participanţii sunt deschişi, oneşti, de încredere. Prieteniile furnizează prima etapă în care adolescenţii pot exersa aptitudinile sociale, alături de cei care le sunt egali (ca vârstă, ca nevoi, ca dorinţe şi valori). În procesul de iniţiere, menţinere şi întrerupere a unei relaţii de prietenie, adolescentul învaţă cum să negocieze, să gestioneze conflictele, să îşi asume diferite roluri – în funcţie de grupul din care face parte -, să îşi asume responsabilitatea deciziilor pe care le ia şi a acţiunilor pe care le întreprinde, să înţeleagă eşecul şi ruperea unor relaţii emoţionale. Acestea sunt importante pentru viitorul adult, căci în aceste momente adolescentul achiziţionează abilităţi care vor fi importante şi în cadrul relaţiilor de muncă. 4. Asumarea sexualităţii. Spre sfârşitul perioadei, datorită dezvoltării fizice si psihice, adolescentii incep sa se gândească la viaţa sexuală. Acest lucru nu înseamnă obligatoriu că ei încep să aibă relaţii sexuale, subiect de obicei tabu în comunicarea cu adulţii. Este normal şi firesc în aceasta etapa de dezvoltare ca adolescenţii să-şi conştientizeze corpul şi emoţiile legate de viitoarea viaţă sexuală, de relaţiile afective pe care şi le doresc. 5. Autorealizare. Datorită progreselor cognitive, anii adolescenţei sunt anii în care tinerii pot începe să vadă relaţia dintre abilităţile lor şi planurile şi aspiraţiile lor profesionale viitoare. Ei se implică în diferite activităţi şcolare sau extraşcolare, în funcţie de elementele care îi valorizează şi în care se simt capabili, apţi, în care ei au ocazia să îşi demonstreze şi să îşi dezvolte abilităţile. În această perioadă ei îşi aleg ariile în care doresc să îşi dezvolte cariera şi îşi programează conştient realizarea unor eforturi susţinute, cu perseverenţă, pentru atingerea obiectivelor pe care şi le stabilesc. Zonele de vulnerabilitate datorate schimbărilor din domeniul psiho-social Adolescenţii încep să-şi petreacă mai mult timp cu prietenii lor decât cu familiile lor. Adesea, timpul petrecut „acasă” este extrem de scurt, în raport cu aşteptările adulţilor. Ei au nevoie să fie în cadrul grupurilor de prieteni, să exerseze abilităţile sociale. Dacă sunt implicaţi în activităţi şcolare şi extra-şcolare, într-un mediu controlat de adult, cu scop educativ, timpul petrecut în aceste grupuri are un rezultat pozitiv asupra dezvoltării adolescentului.


Dar ce facem cu timpul petrecut în grupul de prieteni în afara unui cadru dat, stabilit de adult ? Adolescenţii devin evazivi atunci când vorbesc despre activitatea lor, despre unde se duc sau cu cine. În egală măsură acesta este un timp necesar pentru adolescent: el trebuie să înveţe să ia singur decizii, să îşi gestioneze singur emoţiile, să suporte consecinţele acţiunilor pe care le desfaşoară, să poată avea eşecuri şi succese. Apare o zonă de vulnerabilitate: adolescenţii sunt tentaţi să aparţină unor grupuri de prieteni şi, uneori, nu sunt pregătiţi (fizic, cognitiv sau psiho-social) să aleagă corect grupul. Pot intra în grupuri de adolescenţi sau tineri care au preocupări asociale (închise, care au reguli extreme, ascultă muzică specifică sau practică ritualuri riscante pentru dezvoltarea adolescenţilor) sau antisociale (grupuri în care se practică consumul de alcool, de droguri, prostituţia sau furtul). Datorită asumării normelor şi regulilor acestor grupuri din care adolescenţii fac parte, există riscul major al abandonului şcolar, abuzului sexual sau al adoptarii unor comportamente violente. Adolescentul are nevoie de un adult care să îi fie aproape, care să ştie care îi sunt prietenii, care îi sunt preocupările (chiar dacă nu este de acord cu ele sau nu le înţelege). Stabilirea unor reguli foarte clare cu adolescentul (negociate), a unui program de viaţă echilibrat, îi conferă acestuia un cadru de viaţă care îi permite să se echilibreze, să poată să îşi construiască un mediu social adecvat nevoilor sale de dezvoltare. O altă zonă de vulnerabilitate este chiar relaţia cu adultul ! Acesta nu înţelege nevoile adolescentului şi încearcă să îşi menţină controlul asupra copilului, cu orice risc. Adolescentul are nevoie să ştie că adultul este acolo când are nevoie de el, însă nu are nevoie să se simtă controlat. Fuga de acasă poate fi atât rezultatul influenţei grupurilor din care face parte adolescentul, însă poate fi şi rezultatul unei relaţii deficitare cu adultul relevant afectiv pentru el. Dacă adultul îi învadează intimitatea (intră în camera adolescentului, îi umblă prin lucrurile personale, îi citeşte jurnalul), nu îl ascultă fără să îl judece şi încercă să îi impună activităţi şcolare sau extra-şcolare, grupuri de prieteni, modele de haine sau gen de muzica pe care să o asculte, adolescentul se va simţi fără valoare şi se va orienta către acele grupuri în care se poate afirma ca individualitate. În ciuda comportamentelor „rebele” ale adolescenţilor, aceştia se bazează pe adulţi: au nevoie să li se ofere sentimentul de siguranţă şi cadrul adecvat pentru a face faţă în mod eficient tuturor transformărilor prin care trec în această perioadă.


B. Zone de vulnerabilitate la adolescentul aflat în sistemul de protecţie a copilului Pentru a vorbi despre zonele de vulnerabilitate ale adolescentului aflat în sistemul de protectie a copilului, trebuie să determinăm cine sunt beneficiarii acestui sistem. Beneficiarii serviciilor rezidenţiale sunt:

copiii separaţi, temporar sau definitiv de părinţii lor, ca urmare a stabilirii, în condiţiile legii, a măsurii de plasament;

copiii pentru care a fost dispus, în condiţiile legii, plasamentul în regim de urgenţă;

tinerii, care au împlinit vârsta de 18 ani şi care beneficiază, în condiţiile legii, de protecţie specială;

copiii neînsoţiţi de către părinţi sau alt reprezentant legal care solicită o formă de protecţie în condiţiile reglementărilor legale privind statutul şi regimul refugiaţilor.

Creşterea,îngrijirea şi dezvoltarea adolescentului din serviciile de protecţie presupune aceleaşi etape de dezvoltare şi aceleaşi zone de vulnerabilitate pe care le are şi copilul care este în familie.

Însă, caracteristica esenţială a zonelor de vulnerabilitate specifice adolescentului pentru care s-a decis o măsură de protecţie este dată de separarea de părinţi/familie şi de faptul că ei sunt plasaţi într-un sistem de protecţie specializat (servicii de tip rezidenţial, indiferent de forma lor de organizare, sau familii de plasament).

Separarea de părinţi/familie

Separarea copilului de părinţii săi este un moment extrem de dificil de gestionat, de înţeles şi acceptat de către copil. Îndiferent de vârsta la care a intervenit separarea de părinţi sau de persoanele importante afectiv pentru ei şi indiferent de perioada care a trecut din acel moment, copiii trăiesc un sentiment de abandon, de pierdere a identităţii, a apartenenţei la o familie.

Plasarea într-un serviciu specializat de protecţie

Deşi serviciile de protecţie specială a copilului încearcă să reproducă modelul familial, copilul nu este acasă ! Copilul se află într-o casă, în care TRĂIESC copii şi în care LUCREAZĂ adulţi. Copiii sunt, cu toţii, separaţi de părinţii lor (indiferent dacă menţin relaţia cu aceştia) şi nu au relaţii de rudenie între ei, decât în cazul fraţilor. Pentru a se emite o măsură de plasament în serviciul de tip rezidenţial, copilul trebuie să fie în situaţie de risc în propria familie, riscul fiind un efect al mai multor cauze (foarte rar fiind efectul unei singure cauze):


o separarea prin deces (orfani de un părinte sau de ambii părinţi); o separarea cauzată de situaţiile precare medico-sanitare (boli somatice,

neuropsihice grave, incurabile ale părinţilor sau membrilor familiei); o separarea cauzată de carenţele socio-afective şi educative (detenţie,

alcoolism, neglijare, abuz şi exploatare asupra copilului). o imposibilitatea familiei lărgite să îşi asume creşterea, îngrijirea şi educarea

copiilor (datorată relaţiilor deficitare din cadrul familiei, a problematicilor socio-economice ale acestora, etc).

Astfel, la momentul la care copilul este plasat, la sosirea lui în serviciul rezidenţial, există deja o zonă masivă de vulnerabilitate: propria istorie cu problematica sa, chiar daca relaţia cu părinţii este/a fost de bună calitate. Pe de altă parte, copilul realizează faptul că adultul care lucrează în serviciul de tip rezidenţial nu este mama sau tatăl său, chiar dacă se ataşează de el în timp. Este un profesionist care lucrează în schimb de ture, are responsabilităţi precizate în fişa de post, pleacă în concediu fără el şi care, la un anumit moment poate să nu mai lucreze acolo. Percepe, însă nu înţelege întodeauna acest lucru şi confuzia în care se află este de asemenea mare.

Toate acestea au dus la descrierea unui fenomen recunoscut: „sindromul de instituţionalizare”, fenomen care apare şi în situaţii de viaţă aproximativ obişnuite (de exemplu, la pacienţii spitalizaţi pentru perioade relativ scurte, între 2 săptămâni - 3 luni).

Acest sindrom este observabil la copii prin diversele sale forme de manifestare:

o şocul de instituţionalizare determinat de schimbarea bruscă a mediului, relaţiilor, regimului de viaţă;

o apar şi se instalează complexe de provenienţă, care se manifestă prin nostalgie, dorul de părinţi, tristeţi cauzate de inexistenţa sau absenţa părinţilor, dorinţa revenirii în familie, acceptarea jenantă a apartenenţei familiale umbrită de vicii grave (alcoolism, violenţă), refuzul apartenenţei, evitarea şi respingerea părinţilor, preocuparea obsedantă de identificare a părinţilor.

o se instalează frustrarea afectivă care determină nevroza de abandon, manifestată prin refuzul de participare la diverse activităţi (joc, învăţătură), agresivitate, sentimente de culpabilitate, manifestarea revendicărilor afective, a pasivităţii, geloziei, hiperegoismului, deprimării, anxietăţii;

o avitaminoza afectivă - carenţa afectivă majoră, care, iniţial, se manifestă prin agitaţie psihomotorie cu căutarea anxioasă a părinţilor din priviri, prin strigăte, mai apoi comportament de renunţare, apatie, dezinteres faţă de orice;

o retardul de instituţionalizare ce include încetinirea dezvoltării psihice, întârzierea formării deprinderilor de autoservire, degradarea comportamentelor interpersonale.

Există în comportamentul unora dintre copiii aflaţi în plasament atât tulburări specifice (refuzul comunicării, fuga din centru, refuzul oricărei forme de autoritate, contestarea familiei, manifestări explozive, neglijarea ţinutei vestimentare, ticuri, comportament hiper-politicos), cât şi tulburări nespecifice (minciuna-fabulaţia, limbaj agresiv şi


vulgar, comportament agresiv, autoagresivitatea, impulsivitatea, furtul, vagabondajul, cerşitul, consumul de alcool şi fumatul, devianţe sexuale, eşecul şcolar – tulburări despre care o să vorbim pe larg în capitolul următor). Prelungirea perioadei în care copilul se află în serviciul de tip rezidenţial, atrage după sine cronicizarea acestei vulnerabilităţi a copilului, cu atât mai mult cu cât este posibilă o nouă ruptură (pensionarea persoanei de referinţă, schimbarea sau reorganizarea serviciului de tip rezidenţial, etc). Centrul de plasament, prin condiţiile materiale şi umane pe care le oferă, constituie familia substitut pentru copilul separat de familie. Climatul din serviciul de tip rezidenţial are ca scop compensarea absenţei familiei şi a carenţelor afective şi economice din familiile care nu oferă condiţii de creştere şi educaţie copilului. Compensarea se realizează pe plan material (spaţiul individual al copilului, haine şi rechizite personale, alimentaţie asigurată), pe plan afectiv, moral (relaţii interpersonale tonice, cu alţi copii sau cu adulţi relevanţi afectiv pentru ei). Modul în care copilul întegrează separarea de parinţi şi acceptă faptul că el beneficiază de serviciile unui centru de plasament influenţează adaptarea şi integrarea în regimul de viaţă al serviciului, în regimul vieţii scolare, având repercusiuni asupra performanţelor de învăţare şi asupra pregătirii pentru profesiune. S-a constatat faptul că separarea de părinţi este mai greu de acceptat şi integrat de către copiii care au fost plasaţi în servicii de plasament la vârste mai mari (indiferent de calitatea relaţiei dintre părinţi şi copii) sau care provin din familii echilibrate şi a căror măsură de plasament a fost decisă ca urmare a unui eveniment tragic în familie (decesul părinţilor sau al bunicilor, în grija cărora a fost plasat copilul ca urmare a plecării părinţilor în străinătate, de exemplu). Acceptarea reală se manifestă prin dovezile de adaptare şi integrare în regimul de viaţă al serviciului: creşterea şi dezvoltarea în parametrii normali pentru vârsta lor, respectarea normelor de convieţuire în serviciul de tip rezidenţial, participarea activă în propria viaţă sau în viaţa serviciului, ataşamentul faţă de copii sau de personal. Neacceptarea separării de părinţi (chiar dacă aceasta s-a produs cu foarte mulţi ani în urmă) se reflectă în crizele de adaptare, întârzierea în dezvoltare, regresii comportamentale, în atitudinile de ostilitate şi revoltă, respingerea a tot ceea ce e legat de colectiv, refuzul obligaţiilor de convieţuire şi de învăţare, tendinţa de fugi de „acasă” şi de abandon scolar. Serviciul de tip rezidenţial, ca mediu substitutiv al familiei, trebuie să creeze ambianţa familială pentru copil, să înţeleagă ce anume se petrece cu un copil aflat în separare de părinţi, să îi ofere acestuia condiţiile de adaptare la noul mediu de viaţă şi la noul mediu relaţionar, să permită şi să încurajeze menţinerea relaţiilor cu membrii familiei sau cu alte persoane relevante afectiv pentru el. Tot ce se întâmplă în serviciul de tip rezidenţial are o valenţă educativă şi una terapeutică, recuperatorie: copilul se adaptează, învaţă, începe să se simtă valorizat. Toate acestea vor permite o dezvoltare echilibrată şi armonioasă, care să-i permită şi să îi faciliteze copilului integrarea socială.


Calităţi necesare educatorilor din serviciile de tip rezidenţial in relaţia cu adolescentul Stabilirea acestei relaţii presupune dezvoltarea unor calităţi pe care educatorul trebuie să le dobândească. Putem să cităm patru astfel de calităţi:

Capacitatea de a asculta, însoţită de experienţa de viaţă. A asculta, înseamnă a putea înţelege acest discurs nu numai pentru a putea

observa, dar mai ales pentru a determina adolescentul să se simtă înţeles şi recunoscut ca o fiinţă demnă de respect, adeseapentru prima oară in viata lui.

Acceptarea persoanei cu bogaţia şi limitele sale. Marea întrebare pe care educatorul trebuie să şi-o pună continuu este

următoarea: în ce mod cadrul educaţional propus copilului de către persoane importante pentru el poate să faca eficiente aptitudini care deja există, dar sunt camuflate, paralizate, reţinute de condiţiile defectuoase ale mediului, condiţii din care noi facem adesea parte ?

Capacitatea de a fi un “protector”. Când educatorul se găseşte împreună cu adolescenţii aflaţi uneori în lumea lor

angoasantă, tristă, înfricoşătoare, această funcţie de apărare a “protectorului”, devine absolut necesară pentru că ea face posibilă reducerea sau eliminarea anumitor factori cu caracter distructiv sau autodistructiv.

Calitatea de « protector » este esenţială în îngrijirea adolescenţilor care au trecut prin experienţe traumatizante, ca separarea bruscă de părinţii săi, prin situaţii de maltratare, şi care trec adeseori prin situaţii critice – iar educatorul este un actor cheie al demersului terapeutic care i se acordă copilului.

Capacitatea de a determina un copil să treacă de la iluzie la realitate. Orice copil-adolescent are iluzia că poate deveni un bun cântăreţ, deşi el nu are

capacităţile necesare. Copilul are nevoie de cineva care să-i returneze o imagine corectă despre el însuşi: nu, nu poţi cânta, însă poţi deveni un bun mecanic auto ! Demersul acesta este diicil de integrat de copil şi durează în timp pentru a accepta că el nu poate performa cântând. Educatorul trebuie să ştie să însoţească copilul în acest drum fără a-l răni.


C. Tulburările de comportament şi devianţele comportamentale ale adolescenţilor/tinerilor Cum aminteam şi în capitolele anterioare, adolescentul are “un fel de a fi” , “se manifestă” într-un mod diferit decât a făcut-o până la această vârstă. Aceste comentarii se adresează comportamentului adolescentului, conduitei pe care acesta o are în viaţa de familie sau socială, în relaţiile pe care le dezvoltă cu prietenii şi la şcoală.

Conform definiţiei, comportamentul este modalitatea de a acţiona în anumite împrejurări sau situaţii; conduită, purtare, comportare.

Un aspect fundamental al educaţiei îl reprezintă formarea unei conduite adecvate, a unor comportamente acceptate social, care să-i permită adolescentului să devină o persoană independentă, autonomă, capabilă să se adapteze şi să se integreze în realitatea socială complexă. Pentru aceasta, fiecare adolescent are nevoie să crească într-un mediu cald, echilibrat, securizat, în care să se bucure de afecţiune, unde adultul să fie atent la nevoile sale şi să vină în întâmpinarea acestora. Adolescentul are nevoie să simtă că este acceptat, înţeles, că drepturile sale îi sunt pe deplin respectate. Doar pornind de la această bază îl putem sprijini pe adolescent să-şi formeze un comportament pozitiv, îl putem ghida în obţinerea unei conduite dorite şi acceptate de societate.

Pentru a ajuta adolescentul să-şi construiască o conduită pozitivă este esenţial să fie sprijinit să-şi dezvolte relaţii armonioase cu cei din jur, să fie educat în spiritul respectului faţă de celălalt (părinte, educator, coleg, prieten), faţă de drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, în general.

Ca educator trebuie să sprijinim adolescentul să înţeleagă că el are şi drepturi, dar şi responsabilităţi – şi să-l ajutăm să-şi asume aceste responsabilităţi.

Conduita pozitivă (sau comportamentul prosocial) este orientată spre susţinerea şi promovarea valorilor sociale.

Adolescentul manifestă comportamente acceptate de către societate, este activ în asumarea responsabilităţilor şi în identificarea situaţiilor de încălcare a acestor valori (nu acceptă încălcări ale regulilor sociale sau ale legilor, anunţă sau reclamă adultul când acestea se întâmplă în mediul lor social imediat).

Implicarea în acţiuni sau activitaţi de ajutor necondiţionat al colegilor de scoală (în efectuarea temelor), în activităţi de voluntariat în sprijinul unor categorii de persoane


vulnerabile, pentru protecţia mediului sau dezvoltarea comunităţii sunt câteva exemple de activităţi prosociale.

Dintre stările care definesc reacţiile adolescentului dezvoltat normal fac parte: a) stările afective (depresie, anxietate, excitaţie, reacţii psihosomatice, obsesii, fobii.) b) stările caracterologice (inegalităţi în randamentul activităţii intelectuale, eşecuri şcolare, concentrarea asupra unor informaţii particulare) c) stările psihosociale (multiple conflicte cu adulţii, cu şcoala şi cu anturajul).

Toate acestea sunt reacţii de apărare ale adolescentului în raport cu adoptarea noilor lui roluri şi responsabilităţilor sociale şi nu trebuie interpretate ca simptome ale unei tulburări psihopatologice. Consumul de alcool şi cel de tutun nu trebuie considerate, de pildă, ca acte cu semnificaţie morală, ci ca un tip de conduită în cursul cărora adolescentul încearcă să-şi demonstreze lui însuşi şi anturajului său autonomia şi dobândirea precoce a statusului de adult. Abandonul scolar şi părăsirea domiciliului semnifică, în multe cazuri, atitudini de revoltă ale adolescentului faţă de metode educative inadecvate sau faţă de sistemul de pedepse şi sancţiuni aplicate în familie sau şcoală, nefiind din acest punct de vedere, conduite delincvente propriu-zise. Devianţele comportamentale Daca mediul în care adolescentul se dezvoltă este un mediu care nu-i oferă modele echilibrate, dacă relaţiile afective care definesc mediul de viaţă nu satisfac nevoile de dezvoltare ale adolescentului, există riscul apariţiei devianţelor comportamentale (comportamente antisociale). Acestea sunt conduite care încalcă normele şi valorile sociale, abateri de la regulile de convieţuire. Cauzele apariţiei comportamentului deviant Cauzalitatea conduitei deviante este extrem de complexă, formele de manifestare ale acesteia putând să se datoreze mai multor cauze. Adolescenţii ajung să aibă aceeaşi formă de manifestare a devianţei din cauze diferite. În egală măsură, adolescenţii pot reacţiona extrem de divers (însă în spectrul devianţei comportamentale), pornind de la cauze diferite. Însă, distingem ca principali factori ai apariţiei devianţelor comportamentale1: Factori predominanţi biogeni (ce ţin de organism) În cadrul factorilor biogeni, deviaţia de comportament apare ca un fenomen al dereglărilor organice, extrem de individualizate şi particularizate, în funcţie de bagajul genetic sau de dezvoltarea copilului. De exemplu, patologia psihică (encefalopatii infecţioase sau post-traumatice, sechele dupa meningite, epilepsii, psihopatii, nevroze) poate sta la originea unor devieri comportamentale ce ţin de delincvenţă.

1 Adaptare Brânzei Petre şi colaboratorii: " Adolescenţă şi adaptare" Iaşi, 1974


Factori predominanţi psiho-sociali

În cadrul acestora un rol determinant îl au factorii psiho-sociali din mediul familial/instituţional şi extrafamilial/instituţional. a. Relaţiile dezechilibrate din cadrul familiei (relaţii perturbate în cadrul familiei – model de comportament agresiv între părinţi, consum de alcool -, divorţul sau decesul unui părinte, etc) reprezintă unul dintre aceşti factori psiho-sociali, care are un impact important asupra dezvoltării adolescentului, în sensul apariţiei unor comportamente deviante. Familia este primul educator al copilului, acesta preluând în mod inconştient modelele comportamentale ale mediului familial, reproducându-le în viaţa sa. Adolescentul se identifică cu unul dintre părinţi şi va prelua normele şi valorile unuia dintre ei sau modelul relaţionar al ambilor, pe care le va reproduce în viaţa socială. Un mediu de viaţă dezechilibrat, care nu-i respectă copilului nevoile de dezvoltare, poate fi:

- un mediu care supraprotejează şi care nu îi oferă copilului ocazia să se descopere, să aibă iniţiativă, să aibă eşecuri şi reuşite;

- un mediu violent/agresiv, autoritar exagerat; - un mediu indiferent la nevoile de dezvoltare ale copilului (oferirea

necondiţionată a necesarului financiar imaginat, fără a fi în acord cu nevoile efective ale copilului; situaţii de ignorare afectivă înlocuită cu suport excesiv financiar);

- un mediu suprasolicitant, cu aşteptări neconforme cu stadiul de dezvoltare al adolescentului, în raport cu posibilităţile acestuia;

- absenţa mediului familial, în care copilul creşte în lipsa oricăror modele parentale, a reperării unei identităţi.

Consecinţele, la nivel comportamental pot fi extrem de diverse:

- adoptarea comportamentelor egoiste, nepăsătoare şi inadaptate în asumarea rolurilor sociale;

- introvertirea, izolarea, lipsa de încredere în sine; - instabilitate şi dorinţa de satisfacţie imediată, lipsa sentimentelor de vină,

neasumarea responsabilităţii; - lipsa remuşcării faţă de faptele proprii; - comportamente de revoltă, ostilitate, răutate, cruzime; - vulnerabilitatea afectivă şi devalorizare.

b. Carenţele educative joacă un rol deosebit în determinarea unor forme comportamentale neadecvate. Incapacitatea adultului de referinţă din punct de vedere afectiv pentru adolescent de a-i oferi un cadru (lipsa regulilor, nestimularea implicării şi participării copilului în viaţa sa şi a mediului social în care trăieşte, distribuire de responsabilităţi care nu sunt conforme cu vârsta şi gradul său de maturitate şi dezvoltare) şi care să-i permită copilului să îşi dezvolte conduite pozitive duc la abandon şcolar, la atitudini antisociale, la vulnerabilizarea copilului în faţa


riscurilor aflate în mediul social (prostituţie, trafic, exploatare, etc). Lipsa interesului familiei pentru şcoală poate determina un interes scăzut al adolescentului pentru şcoală şi dezvoltare profesională.

c. Situaţia economico-socială a familiei poate condiţiona apariţia unor conflicte şi tensiuni între părinţi pe de o parte şi între părinţi şi copii pe de altă parte, datorită fie unui spaţiu locativ limitat, sau a unei gospodării şi administrări defectuoase a bugetului familial, sau a unor condiţii igienice de trai necorespunzătoare.

d. Influenţa anturajului asupra comportamentelor manifeste ale adolescenţilor reprezintă un alt factor psiho-social important. Cei mai mulţi dintre copiii delincvenţi nu sunt supravegheaţi atent de către adulţi, în ceea ce priveşte relaţiile lor cu alţi copii şi în legătură cu modul în care îşi petrec timpul liber. Nu întotdeauna adolescentul ştie să se apere împotriva influenţelor străzii, ale colegilor sau adulţilor care au comportamente care contravin cu normele şi legile convieţuirii sociale. Pentru adolescenţi, soluţia grupului pare să fie la un moment dat, o raţiune de a fi, de a exista, chiar şi împotriva unui mediu familial echilibrat şi adecvat nevoilor lor de dezvoltare. Grupul oferă adolescentului nu numai cadrul de afirmare, de exprimare liberă, ci şi securitate, şiguranţă. În grup adolescentul găseşte niveluri de aspiraţie şi tabele de valori apropiate cu ale sale. În devianţa comportamentală a adolescentului se înregistrează o multi-cauzalitate în planul psiho-social, plecând de la climatul familial neadecvat, de la o situaţie economică precară şi de la anumite carenţe în educaţia timpurie, se ajunge la eşecul scolar, integrarea în grupuri dubioase, la fugă, vagabondaj, consumul de alcool, droguri. Nemulţumirea faţă de sine a adolescentului va duce la indiferenţa faţă de sine şi la inadaptare. Concluzionând, putem afirma următoarele: cauzele devianţei rezidă în lipsa unui control intern efectuat de individ, precum şi în lipsa unui control extern adecvat, efectuat de adulţii din jurul său şi de societate.

În plan evolutiv devierile comportamentale la copii trec prin trei stadii: 1) Tulburări de comportament uşoare (de gradul I): actele de indisciplină ocazionale, în şcoală sau în familie. Manifestările nu sunt permanentizate în conduită. Fiind depistaţi la timp şi, intervenind prin acţiuni educative pentru a nu se fixa la nivelul comportamentului, pot fi integral recuperaţi. Sunt ca pseudotulburări de comportament, dar pot deveni comportamentale dacă nu se iau la timp măsuri de corectare, de echilibrare stabilă a relaţiilor cu cei din jur. 2) Tulburări de comportament mijlocii (de gradul al II-lea). Manifestările deviante ale copilului se integrează în comportament, de aceea ele se corectează mult mai greu, necesitând colaborarea mai multor persoane.


3) Tulburări comportamentale grave (de gradul al III-lea): copiii delincvenţi, vicioşi, turbulenţi, deviaţi moral. Relaţiile interpersonale sunt puternic conflictuale, astfel încât aceştia nu pot să se integreze şi să activeze într-un grup de covârstnici obişnuiţi sau într-un colectiv şcolar obişnuit. Tulburările de comportament În adolescenţă, între aspiraţiile individuale şi posibilităţile concrete ale tânărului de realizare a acestor aspiraţii, există un etern conflict. Întotdeauna, nivelul aspiraţiilor adolescentului este mai ridicat decât posibilităţile concrete ale acestuia. Maturizarea fiziologică, dezvoltarea capacităţii de cunoaştere, apariţia unor dorinţe şi sentimente dau adolescentului impresia că este o persoană nouă. Pentru a se echilibra şi a se descoperi pe el însuşi - pe un plan mai profund - el caută noi modele de personalitate pe care să le imite.

Adolescentul încearcă în această perioadă mai multe identităţi, mulţi dintre ei vor încerca să fie ca unul dintre adulţii din jurul său sau ca unele vedete de tv; caută, imită diverse modele, examinează foarte critic adulţii din familia/mediul în care trăieşte, fie familia biologică, fie cea de plasament, fie cea adoptivă. Adolescentul este foarte schimbător; acum va dori să semene cu unul dintre membrii familiei, acum va spune că nu sunt buni de nimic şi că el trebuie să fie totalmente opus. Deci, în cele din urmă va crede că trebuie să se diferenţieze clar de familia în care este integrat şi va vrea să semene cu prietenii săi. Cu toate astea, fără să-şi dea seama, ei sunt încă dependenţi de adulţii care au responsabilităţi faţă de ei şi nu numai din punct de vedere financiar ci şi emoţional. Adolescentul vrea independenţă, dar nu ştie încă exact ce grad de independenţă poate gestiona, cum se poate descurca singur în anumite contexte.

Adolescenţii sunt adeseori greu de înţeles. Schimbările rapide care se petrec în corpul lor şi în mediul lor înconjurător le crează o stare de anxietate şi stres, emoţii noi pe care nu ştiu să le gestioneze. De aceea, ei trec printr-o serie de etape de vulnerabilitate (despre care am vorbit în primul capitol), însă modalităţile de manifestare şi durata acestor manifestări pot determina aşa-numitele “comportamente problematice” (tulburări de comportament).

Care sunt aceste “comportamente problematice” care trebuie să atragă atenţia adultului, mai ales dacă se repetă pe o perioadă lungă de timp ? Aceste comportamente ar fi:

o Tulburări de dispoziţie: este trist, nefericit, are probleme de somn. o Rezultate şcolare scăzute, absenteism şcolar. o Probleme de concentrare a atenţiei şi de distributivitate a atenţiei. o Probleme de alimentaţie şi igienă. o Consum de tutun, alcool, droguri. o Debutul unor relaţii afective nepotrivite, prostituţie.


Tulburările de comportament au cea mai mare frecvenţă între 14 şi 16 ani, ulterior ele se atenuează.

Principalele criterii de definire ale tulburărilor de comportament sunt:

o Comportamentul sau severitatea formei de manifestare sunt inadecvate în raport cu vârsta şi nivelul de dezvoltare al adolescentului.

o Comportamentul este periculos atât pentru adolescentul care îl produce, cât şi pentru cei din jur.

o Comportamentul este contrar normelor şcolare/sociale. Tulburările de comportament sunt episodice şi neepisodice. a. Tulburările de comportament neepisodice care depăşesc o durată mai mare de şase luni au tendinţa reală de agravare şi complexare, putându-se exprima în cadrul familial/instituţional sau în afara lui. Tipuri de comportamente neepisodice:

o Neascultarea: nesupunerea sau tulburarea opoziţională. o Agresivitatea: verbală sau fizică, cruzimea faţă de oameni sau animale. o Minciuna. o Furtul. o Tâlharia. o Fuga. o Vagabondajul. o Absenteismul/abandonul şcolar.

b. Tulburările de comportament episodice au mai mult valoare medicală, psihiatrică şi apar ca o întrerupere precipitată a stilului de comportament echilibrat anterior. În general vorbim despre tulburările patologice, după cum urmează:

o Tulburările de dezvoltare (tulburări de învăţare, de limbaj, autismul infantil, tulburarea dezintegrativă a copilăriei).

o Tulburările de comportament şi emoţionale cu debut în copilărie şi adolescenţă (tulburarea hiperkinetică cu deficit de atenţie, tulburarea de conduită, tulburarea de opoziţie, mutismul, ticurile, enurezis, encoprezis, tulburările de alimentaţie, bâlbismul, tulburarea mişcărilor stereotipe).

o Tulburările legate de stres (anxietatea, fobiile, tulburarea obsesiv-compulsivă). o Tulburările de dispoziţie/afective. o Tulburările consumului de substanţe(alcool, droguri).

Simptomatologia tulburărilor de comportament cuprinde:

o Minciuna este caracteristică adolescenţilor timizi, fricoşi, evazivi, nesiguri pe ei înşişi. Poate fi :

o minciuna intenţionată (un delict: minte pentru a se răzbuna sau a devaloriza pe cineva),

o expresia tendinţelor de autoapărare (nu mărturiseşte că a absentat de la şcoală, de teama repercursiunilor);

o dorinţa de a atrage atenţia;


o imitarea atitudinilor similare cu cele ale adulţilor (constată în comportamentul adultului obişnuinţa de a minţi şi îşi asumă acest tip de comportament: “nu mă da la telefon, spune că nu sunt aici”, de ex.).

o Instabilitatea adolescentului este incapacitatea de a păstra o atitudine, de a

fixa atenţia, de a reacţiona în mod conştient, de a avea o atitudine afectivă constantă, având dificultăţi adaptative apărute în cadrul relaţiilor interpersonale sau al proceselor de integrare în şcoală şi colectivele şcolare;

o Irascibilitatea adolescentului este o reacţie de descărcare (mânie, violenţă)

culminând cu mişcări necontrolate (ticuri, rosul unghiilor).

o Impulsivitatea adolescentului – reacţii spontane, fără a judeca înainte de a acţiona;

o Fuga (de acasă sau de la şcoală) sau vagabondajul. Distincţia dintre ele este

de durată, fuga are un caracter de criză şi apare ca rezultat al unei dorinţe de aventură, iar vagabondajul este un sentiment complex având o desfaşurare în timp;

a. Fuga de la şcoală apare ca o formă de rezistenţă faţă de şcoală, de protest împotriva unor situaţii considerate de ei ca fiind nedrepte, frustrante.

b. Fuga de acasă este de o mai mare gravitate şi antrenează după sine absenteismul şi chiar abandonul şcolar: o formă de exprimare în urma unor conflicte majore cu familia, şi şcoala. Reprezintă un înalt risc de delincvenţă şi de victimizare prin consecinţele pe care le antrenează.

c. Fuga cu caracter impulsiv: comportament repetitiv, care vine pe neaşteptate, deoarece apare un impuls de a se duce undeva.

o Vagabondajul: ambele forme de fugă pot continua cu vagabondajul - o

atitudine deliberată faţă de mediul familial şi faţă de muncă. Copilul are conştiinţa întregii sale conduite.

o Eşecul şcolar. Pentru mulţi adolescenţi, şcoala tinde să pară neimportantă,

arătând dispreţ şi desconsiderare faţă de sistemul educaţional în care sunt implicaţi. Certurile adulţilor în familie şi un mediu nefericit pot contribui la proastele rezultate ale copilului;

a. Absenteismul şcolar este fuga cronică de la şcoală, permanentă, reflectând atitudinea dezinteresată a adolescentului faţă de educaţia şcolară. Este o formă de agresiune pasivă împotriva şcolii, îndicând faptul că elevii fug de la şcoală chiar cu riscul de a fi pedepsiţi. b. Abandonul şcolar este conduita caracterizată prin părăsirea şcolii de către adolescent înaintea încheierii ciclului de studii început. Reprezintă principalul indicator care poate indica un comportament delincvent.

o Furtul începe de obicei în familie şi se extinde apoi în mediul extrafamilial, motivaţiile furtului sunt multiple: furt motivat de satisfacţia unor gusturi, a imaginaţiei şi a dorinţei de aventură, ca manifestare a sentimentului de teamă,


invidie, orgoliu. Trebuie diferenţiat de cleptomanie, care este tendinţa patologică de a fura fără ca subiectul să urmărească un profit: apariţia bruscă şi obsedantă a impulsului de a-şi însuşi un obiect, combinată cu o stare de nelinişte şi de luptă împotriva acestei dorinţe. În această situaţie, realizarea efectivă a furtului duce la o reacţie de uşurare.

o Incendiile voluntare apar la pubertate/adolescenţă ca urmare a unei dorinţe de

răzbunare.

o Alcoolismul şi dependenţa de droguri sunt un mod de a alunga stările de depresie pe care le cunosc ca urmare a unui eşec (de integrare într-un grup social, şcolar sau sentimental). În acest fel, adolescentul consumator tinde să evite toate responsabilităţile prezente şi mai important, să renunţe la căutarea de soluţii pentru problemele sale.

o Devierile sexuale: cele mai frecvente sunt: homosexualitatea şi prostituţia;

o Agresiunea: tendinţa spre comportamente încărcate de reacţii brutale,

distructive, de atacare. o agresiunea care vine dintr-un sentiment de ură şi este asociată cu

acesta. o agresiunea care produce bucurie adolescentului atunci când face rău

(poate fi cauzată şi de unele idei delirante sau de anxietate)

o Suicidul şi tentativa de suicid. Suicidul este actul autoagresiv prin care adolescentul încearcă să atragă atenţia asupra sa. Pot apărea şi situaţii de automutilare, în care adolescentul se taie pe mâîni, pe picioare, etc.

În cadrul Manualului de diagnostică şi statistică a tulburărilor mentale – DSM IV (1994), tulburările de comportament prezintă trei grade, în funcţie de evoluţia lor, după cum urmează: 1. Gradul I (tulburările de comportament uşoare sau pseudotulburările) – ex.

minciuna, chiulul de la şcoală. 2. Gradul II (tulburările de comportament mijlocii) – ex. fuga repetată de la şcoală,

din familie sau din cadrul centrului, absenteismul şcolar pentru o perioadă mai lungă de timp.

3. Gradul III (tulburările de comportament grave) – ex. consumul de droguri, actele grave de violenţă, tentativele de suicid.

Este adevărat că mulţi adolescenţi experimentează comportamente îngrijorătoare sau periculoase, dar acest lucru nu conduce la apariţia de probleme permanente decât la un grup restrâns de adolescenţi. Distingerea comportamentului normal de cel patologic presupune intervenţia specializată din partea unor echipe multidisciplinare: medic, psiholog, asistent social, educator specializat etc.


Tipologia delincvenţei juvenile 2 Un prim set de criterii în funcţie de care se poate realiza o tipologie a comportamentelor delincvente juvenile cuprinde: vârsta şi persoana tinerilor delincvenţi, tipul de delict comis, mediul social în care au crescut şi posibilităţile reale de recuperare şi reinserţie socială. Astfel, se pot identifica trei tipuri taxonomice ale delincvenţei juvenile:

delincvenţa ocazională, accidentală şi nestructurată. Adolescenţii din această categorie comit delicte cu un grad redus de periculozitate socială. De regulă, această categorie provine din familii legal constituite, dar cu deficienţe de socializare, motiv pentru care adolescenţii fug de acasă şi de la şcoală, intrând sub influenţa unor anturaje nefaste, în compania cărora încep să comită acte deviante şi delincvente. Pentru mulţi dintre aceşti adolescenţi comportamentul lor deviant reprezintă forma de manifestare a "crizei" de adolescenţă, ei participând la comiterea de delicte în mod întâmplător sau ocazional, din teribilism, bravadă sau spirit de solidaritate faţă de grup.

delincvenţa structurată. În această categorie se găsesc minorii care comit delicte cu un grad ridicat de periculozitate socială. Ei provin, de regulă, din familii dezorganizate structural şi funcţional (familii monoparentale prîn divorţ sau separaţie în fapt ori constituite în concubinaj, în care nu se regăsesc reguli minime de comunicare, afectivitate şi sprijin reciproc) cu o situaţie economică precară, având, totodată, performanţe şcolare şi profesionale scăzute. Se remarcă încă de la o vârstă fragedă comiterea de acte predelincvente (furturi de acasă, de la vecini, de la colegii de clasă, fumat, fugă de acasă şi de la şcoală, abandon şcolar, consum de alcool şi chiar droguri, violenţe fizice etc.). Pentru unii dintre ei, identificarea în timp util a tendinţei spre devianţă şi adoptarea unor sancţiuni graduale şi proporţionale în raport cu gravitatea delictului, reprezintă o şansă de resocializare şi reinserţie socio-profesională normală.

delincvenţa recurentă sau reiterativă. Aici regăsim adolescenţii care comit fapte penale cu o deosebită periculozitate socială, cum ar fi infracţiuni de omor, viol, tâlhărie, vătămare corporală, consum şi trafic de stupefiante etc. De regulă, aceşti adolescenţi provin din medii sociale negative, marginale, unde sunt socializaţi şi învăţaţi într-un spirit agresiv, violent, şi unde dobândesc, încă de timpuriu, atitudini, tehnici şi opţiuni delincvente şi criminale. De multe ori autorii unor asemenea delicte sunt organizaţi în "bande" şi grupuri antisociale, specializate în comiterea unor infracţiuni spectaculoase, atât ca ingeniozitate şi mod de realizare, cât şi ca procedee de organizare şi valorificare a rezultatelor (produselor şi urmărilor) delictuale.

2 D. BANCIU, S. M. RĂDULESCU, Evoluţii ale delincvenţei juvenile în România. Cercetare şi prevenire socială,

Editura Lumîna Lex, Bucureşti, 2002, p. 262-264; F. GRECU, S. M. RĂDULESCU, op. cit., p. 38, şi autorii

acolo citaţi.


Ce spune Codul Penal despre delincvenţa juvenilă ?

Dispoziții referitoare la minori se regăsesc în Titlul V al Părții Generale a Codului

penal, intitulat „Minoritatea” (art. 99 - 1101), unde sunt stabilite limitele și consecințele

răspunderii penale a minorilor, măsurile educative și reglementări referitoare la pedepsele aplicabile minorilor. Minorii care răspund penal sunt:

minorii între 14 și 16 ani, pentru care s-a făcut dovada discernământului

la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală

minorii între 16 și 18 ani, care sunt prezumați a fi responsabili penal.

De regulă, raportând faptele minorilor la vârsta acestora, aceste fapte s-au dovedit a

fi de un pericol social mai redus decât acelea săvârșite de majori. Mijloacele de

constrângere penală au însă - în marea lor majoritate - funcția de constrângere, în

scopul reeducării; ori, pentru infractorii minori, care nu au o formare și educare

completă, sunt necesare mijloace de educare și formare și mai puțin mijloace de

reeducare, întrucât minorii sunt în perioada de dezvoltare psihică și fizică, nu au

maturitate emoțională, nici cognitivă, nici personalitatea conturată și de aceea

reabilitarea morală și socială a minorilor infractori este mult mai lesnicioasă decât în cazul infractorilor majori.

Pornind de la faptul că minorii care au împlinit vârsta de 14 ani au o încapacitate de

răspundere penală relativă și că minorii care au împlinit vârsta de 16 ani au capacitatea de răspundere penală deplină, trebuie subliniat că vârsta în raport de

care se stabilește capacitatea de răspundere penală - după distincțiile sus-arătate -

trebuie să existe în momentul săvârșirii infracțiunii; în cazul infracțiunilor continuate, continue sau de obicei începute înainte de împlinirea vârstei care atrage capacitatea de răspundere penală, minorii infractori vor răspunde penal numai pentru activitatea

infracțională desfășurată după împlinirea vârstei care stă la baza stabilirii răspunderii penale.

În cazul minorilor între 14 și 16 ani, aceștia răspund penal numai dacă se dovedește

că au săvârșit fapta cu discernământ; astfel, în cazul acestor minori, expertiza medico-legală psihiatrică este obligatorie, pentru a se stabili dacă fapta comisă a fost

săvârșită cu discernământ.

Trebuie precizat faptul că în cazul incapacității de răspundere penală relativă (la

minorii între 14 și 16 ani), discernământul trebuie stabilit în legătură cu fiecare faptă

concretă săvârșită, la data săvârșirii acestora, și nu în mod generic.

În principiu, se consideră că a săvârșit fapta cu discernământ, minorul care, în

momentul săvârșirii faptei, a fost în măsură să-și dea seama de natura urâtă a faptei,

de urmările negative și de consecințele faptei (tragerea la răspundere penală);

posibilitatea acționării cu discernământ se deduce din starea psiho-fizică a minorului,

educația pe care a primit-o, gradul de instrucție generală (școala urmată) și influența

exercitată asupra sa de către mediul social în care trăiește.


În cazul minorilor înfractori care au vârsta peste 16 ani, legea penală instituie

prezumția existenței discernământului la săvârșirea faptei, pentru atragerea răspunderii penale; în acest caz însă, minorul poate face dovada contrară.

Specificul consecințelor răspunderii penale la minori:

- în cazul minorilor măsurile educative (mustrarea, libertatea supravegheată, internarea într-un centru de reeducare, internarea într-un institut medical-educativ) trebuie luate cu prioritate, pedeapsa aplicându-se numai dacă se apreciază că măsura educativă nu este suficientă

- limitele pedepselor sunt reduse la jumătate, minimul neputând depăși 5 ani,

- pedeapsa detenției pe viață nu se aplică minorilor – se aplică închisoarea de la 5 – 20 de ani,

- pedepsele complementare nu se aplică minorului,

- condamnările pronunțate pentru fapte săvârșite în timpul minorității nu atrag

incapacități, decăderi și nici starea de recidivă,

- termenele de prescripție a răspunderii penale și a executării pedepsei se reduc la jumătate pentru minori,

- regimul de executare a pedepsei închisorii aplicate minorului (care se execută

separat de infractorii majori, în condiții speciale, adecvate nevoilor specifice de educare a acestei categorii de înfractori),

- minorii condamnați la pedeapsa închisorii execută pedeapsa separat de

condamnații majori sau în locuri de deținere speciale, asigurându-li-se

posibilitatea de a continua învățământul general obligatoriu și de a dobândi o pregătire profesională potrivită cu aptitudinile lor.

- în cazul prestării de activități lucrative de către minor, cota reținerilor din veniturile realizate se reduce la jumătate,

Aceste diferențieri prevăzute de lege pentru infractorii minori, la care mai putem

adăuga particularitățile privind termenul de încercare, încredințarea supravegherii și obligațiile care pot fi impuse minorului, în cazul în care se dispune suspendarea

executării pedepsei, condițiile diferite în materie de liberare condiționată demonstrează cu claritate că minorul infractor are prin lege un statut special în raport cu infractorul major.

Exerciţii şi întrebări 1. Identificaţi care sunt zonele de vulnerabilitate normale pentru dezvoltarea adolescentului şi descrieţi atitudinea recomandată adultului în astfel de situaţii. 2. Organizaţi o dezbatere cu ceilalţi educatori specializaţi cu referire la zonele de vulnerabilitate specifice adolescentului aflat în plasament. Puteţi elabora şi prezenta studii de caz reprezentative. Stabiliţi un cod de conduită necesar educatorilor specializaţi pentru diminuarea efectelor separării copilului de familia sa.


3. Realizaţi câte o descriere cât mai amănunţită pentru fiecare tip de comportament predelicvent şi delicvent pe care îl cunoaşteţi. Încercaţi să surprindeţi şi cauza care generează fiecare tip de comportament surprins.

4. Organizaţi o activitate cu 10 adolescenţi din serviciul de tip rezidenţial în cadrul căreia fiecare să noteze pe o coală de hârtie cea mai frumoasă amintire din viaţa sa şi să o povestească detaliat. Adolescenţii sunt rugaţi să îşi amintească fără grabă cel mai frumos moment din viaţa lor descriind:

- ce au văzut, auzit, simţit; - ce au făcut cei din jur; - care consideră că a fost cea mai importantă persoană pentru ei atunci; - de ce consideră că aceasta este cea mai frumoasă amintire a lor.

Pe baza materialelor realizate de adolescenţi elaboraţi un referat în care să fie prezentate concluziile cu privire la: tipurile de experienţe pe care copiii le menţionează şi persoanele pe care ei le au în memorie într-un mod pozitiv.


Partea a 2-a Metode educative

D. Stimularea comportamentului pozitiv E. Limite, recompense şi sancţiuni F. Prevenirea comportamentului predelincvent

D. Stimularea comportamentului pozitiv

Un aspect fundamental al educaţiei îl reprezintă formarea unei conduite adecvate, a unor comportamente acceptate social, care să-i permită copilului să devină o persoană independentă, autonomă, capabilă să se adapteze şi să se integreze în realitatea socială complexă. Pentru aceasta fiecare copil are nevoie să crească într-un mediu cald, echilibrat, securizant, în care să se bucure de afecţiune, unde adultul să fie atent la nevoile sale şi să vină în întâmpinarea acestora. Copilul are nevoie să simtă că este acceptat, înţeles, că drepturile sale îi sunt pe deplin respectate. Doar pornind de la această bază îl putem sprijini pe copil să-şi formeze un comportament pozitiv, îl putem ghida în obţinerea unei conduite dezirabile şi acceptate de societate. Pentru a ajuta adolescentul să-şi construiască o conduită pozitivă, este esenţial să-l sprijinim să dezvolte relaţii armonioase cu cei din jur, să-l educăm în spiritul respectului faţă de celălalt (părinte, educator, coleg, prieten), faţă de drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului în general. Ca educator trebuie să sprijinim copilul să înţeleagă că el are şi drepturi, dar şi responsabilităţi - şi să-l ajutăm să-şi asume aceste responsabilităţi. Cum poate fi transmisă adolescentului ideea fundamentală a drepturilor şi a responsabilităţilor ? 1. Adultul trebuie să fie conştient că transmiterea acestei idei fundamentale a drepturilor şi responsabilităţilor este un proces continuu, de durată, care necesită claritate în exprimarea mesajului, constanţă şi coerenţă în atitudine şi cerinţe din partea noastra a adulţilor. Nu trebuie pornit de la ideea că un adolescent trebuie să cunoască şi să respecte de la sine aceste lucruri, fiind nevoie pe de o parte ca el să înţeleagă ce înseamnă să-i fie respectate drepturile dar şi ce implică respectarea drepturilor celuilalt. Acesta este un proces la care adolescentul trebuie să participe activ, să i se explice, să i se argumenteze, să se negocieze cu el într-o atmosferă de respect, încredere. În acest fel adolescentul va putea să dobândească control asupra propriului


comportament, să înţeleagă care este impactul acestui comportament asupra celor din jur, să devină cu alte cuvinte o persoană responsabilă. 2. Trebuie de asemenea ţinut seama de vârsta copilului, de gradul său de maturitate, de capacitatea sa de înţelegere. Astfel, se impune adaptarea permanentă a limbajului adultului, a explicaţiilor dar şi a aşteptărilor în funcţie de aceste aspecte.

Adrian are 12 ani, şi după ce a venit de la şcoală a început să se joace cu mingea în cameră. Joaca sa este zgomotoasă, deranjând pe ceilalţi copii care trebuie să îşi facă lecţiile. Este important să îi explicăm de ce este important pentru ceilalţi copii să poată avea linişte şi să se concentreze pentru a-şi face temele, propunându-i lui Adrian o activitate alternativă, un joc mai puţin zgomotos, şi asigurându-l că ceilalţi copii îi vor respecta la rândul lor perioada de somn din timpul zilei. Vlad are 17 ani şi a venit de la şcoală. S-a dus în camera sa şi a dat muzica tare. I se atrage atenţia asupra faptului că s-a stabilit în regulamentul serviciului de tip rezidenţial că muzica nu poate fi ascultată tare şi că doriţi ca regula să fie respectată de către toţi.

3. Un alt element de care adultul trebuie să ţină cont este şi mediul din care provine copilul, de comportamentele pe care el şi le-a format deja. Unii copii nu au beneficiat de o orientare comportamentală corespunzatoare, nu au avut modele coerente, structurate, pe care să le poată urma, nu au avut posibilitatea de a învaţa din experienţe care să le permită să-şi asume responsabilităţi, să înţeleagă ce tip de comportament este adecvat şi ce tip este inadecvat. De aceea, toate experienţele curente pe care copiii le trăiesc în serviciul de tip rezidenţial (momentul mesei, îngrijirea spaţiului propriu de locuit, jocul cu ceilalţi copii, pregătirea pentru şcoală, rezolvarea micilor conflicte care apar pe parcursul unei zile, etc.) sunt tot atâtea posibilităţi de învăţare, dezvoltare, interacţiune cu ceilalţi. Dacă mediul în care trăieşte adolescentul este unul organizat, cald, caracterizat de înţelegere şi respect faţă de copil, vom reuşi să-i transmitem că el este o persoană importantă pentru noi, că drepturile sale sunt importante şi sunt respectate, şi că o condiţie pentru buna înţelegere şi convieţuire este ca la rândul său să respecte drepturile celorlalţi şi să-şi asume responsabilităţi (formulate rezonabil şi în acord cu particularităţile de vârstă şi dezvoltare ale copilului).

4. Nu în ultimul rând, profesionistul din serviciul de tip rezidenţial trebuie să îşi amintească întotdeauna că în acest proces al formării unei conduite adecvate şi al transmiterii ideii de drepturi şi responsabilităţi, implicarea părinţilor copilului este esenţială, ei fiind tot timpul parteneri. Pentru ca aceştia să se simtă partenerii profesioniştilor este nevoie de o bună relaţie cu părinţii, de respectul manifestat pentru aceştia, de medierea - pe cât posibil- a relaţiei părinţi - copiii.


Chiar dacă părinţii nu există în viaţa copilului (nu îl vizitează), este important pentru adolescent să simtă respectul profesionistului pentru părinţii săi şi mediul din care provine. Educaţia şi disciplina reprezintă domenii foarte dificil de tratat, cu atât mai mult în perioada adolescenţei, când tinerii sunt tot mai capricioşi. În perioada copilăriei tot ce aveau de făcut adulţii era să stopeze comportamentul neadecvat şi să redirecţioneze atenţia copilului. Spre deosebire însă, adolescenţii au capacitatea de a vedea lucrurile şi din perspectiva altor persoane, de a prevedea modalitatea în care acţiunile lor îi vor afecta pe alţii, fapt ce constituie un avantaj în relaţia adult-adolescent. Este important pentru adult să îşi reamîntească faptul că disciplinarea nu înseamnă aplicarea pedepselor pentru un anumit comportament nedorit, ci reprezintă măsurile luate pentru a dirija comportamentul şi a-l învăţa pe tânăr cum să-şi îmbunătăţească atitudinea. Educaţia şi disciplinarea adolescentului se obţin doar în contextul unui echilibru între fermitate şi blândeţe. Înclinarea balanţei spre o extremă sau alta duce la lipsa responsabilităţii din partea adolescentului, fie la o situaţie tensionată, conflictuală, în care copilul va încerca permanent să submineze autoritatea adultului. Într-un stil educaţional echilibrat, adulţii şi adolescenţii iau parte la luarea deciziilor. În această perioadă a vieţii copilului, adulţii trebuie să se retragă din rolul de protector al copilului şi să lase tânărului libertatea de a experimenta, asigurându-i în acelaşi timp tot sprijinul în caz de nevoie. Totodata nu trebuie să uităm obiectivele educaţiei şi disciplinei:

Învăţarea valorilor importante în viaţă - buna înţelegere cu ceilalţi, asumarea responsabilităţii, însuşirea autocontrolului.

Tânărul trebuie să aibă o imagine pozitivă despre sine. Adolescentul obţine

acest deziderat raportându-se la cei din jur şi la atitudinea acestora faţă de comportamentul său. Disciplinarea trebuie să fie făcută cu afecţiune şi respect pentru copil.

Buna comunicare între adulţi şi adolescenţi.

Pentru proiectarea activităţilor necesare este nevoie de obiective clare pentru educator, dar şi pentru adolescent. Fiecăruia trebuie să-i fie clar de ce se realizează o activitate, care este rezultatul scontat, ce se urmăreşte prin acea activitate.

Tipuri de obiective Cele mai importante tipuri de obiective avute în vedere în organizarea activităţilor trebuie să privească susţinerea deprinderilor sociale normale şi a activităţilor fizice, în funcţie de plăcerile şi de afinităţile fiecărui copil.


Eliminarea comportamentelor sociale inadecvate - lipsa unei organizări a timpului liber similară programului celorlalţi copii din familii poate produce comportamente sociale inadecvate care să conducă la izolarea individului respectiv. Izolarea socială, autostimularea, autoagresivitatea şi agresiunea pot apărea ca o consecinţă a neutilizării timpului liber.

Învăţarea regulilor sociale şi de comunicare - activităţile desfăşurate "din plăcere" reprezintă o oportunitate pentru învăţarea şi punerea în practică a regulilor sociale şi de comunicare interumană. Comportamentul normal în petrecerea timpului liber şi stăpânirea regulilor sociale de comunicare, sunt elemente vitale ale integrării sociale şi ale pregătirii copilului pentru viaţa socială. Ele reprezintă primele etape în trecerea de la statutul de persoană dependentă spre acela de persoană independentă.

Promovarea activităţilor fizice - activităţile fizice desfăşurate "din plăcere" contribuie la îmbunătăţirea stării de sănătate şi pot reduce semnificativ stresul şi anxietatea. Ele aduc o contribuţie importantă la ridicarea calităţii vieţii.

Tipuri de activităţi

Activităţile fizice pot imbunătăţi starea fizică şi psihică a copilului. Aceste activităţi pot fi individuale sau de grup. Copiii pot participa la diferite evenimente sportive, pentru amuzament, în afara concursului sau în competiţie.

Activităţile culturale - copii se pot implica în asemenea tipuri de activităţi atât ca spectatori cât şi ca participanţi. Aceste activităţi oferă oportunitatea descoperirii unor noi segmente de interes şi dezvoltă capacitatea de relaţionare în comunitate.

Activităţile sociale - importanţa lor se bazează întotdeauna pe interacţiunea cu oamenii. Întâlniri, ieşiri la pădure, plimbări, toate pot oferi posibilitatea de a împărţi timpul şi bucuria cu alţii.

Activităţile intelectuale - foarte mulţi copii, chiar cu un nivel scăzut de cunoaştere, se bucură să-şi petreacă timpul cu diferite activităţi care oferă mai degrabă satisfacţii intelectuale: jocuri, diferite tipuri de hobby (colecţii etc), desen, caligrafie etc.

Idei de activităţi

Realizarea unor bijuterii: brăţări, cercei, etc, pe care aceştia le pot purta sau le pot dărui colegilor/prietenilor.

Exersarea dansului, tehnicilor cosmetice, design-ului vestimentar.

„Cel mai inventiv bucătar”.

Excursii şi/sau vizite la muzee.


Participarea la spectacole/filme, neînsoţiţi, împreună cu grupul de prieteni sau colegi. La întoarcere îl puteţi încuraja să vă povestească fie evenimentul, fie despre ceilalţi colegi.

Plantarea unor flori în gradină sau pe pervazul ferestrei, cu responsabilizarea adolescentului. Pot fotografia evoluţia plantei şi realiza un „jurnal al plantei”.

Încurajarea realizării propriilor jurnale.

Realizarea unor proiecte de manualitate sau tehnice:construirea unor machete de avioane, maşini,etc, sau a unor obiecte uzuale.

Planificarea şi organizarea unor petreceri surpriză sau a unor sărbători pentru şi împreună cu alţi adolescenţi, cu responsabilizarea unui număr mai mare de copii, cu trasarea unor roluri clare.

Planificarea unor călătorii, cu activităţi de grup anterioare, în cadrul cărora tinerii să identifice „Zece locuri pe care aş vrea să le văd”, „ de ce aş vrea să merg la...”, „ ce îmi trebuie pentru a ajunge la...”.

crearea revistei centrului de tip rezidenţial/a grupului de centre de tip rezidenţial, coordonată şi realizată de către adolescenţi.

De ce este nevoie de controlul comportamentului ?

a) Pentru a permite dezvoltarea echilibrată a adolescentului. Controlul comportamentului presupune stabilirea de reguli, limite şi consecinţe ale încălcării acestora. Copilul se va simţi în siguranţă, interiorizând „ce poate face”, „ce se întâmplă dacă se petrece un anumit lucru”, „la ce se aşteaptă adulţii/copiii de la el”, fapte care conferă un grad mare de auto-control al vieţii personale. De asemenea, în acest fel se poate proteja de riscurile care pot apărea în diversele medii sociale în care trăieste sau îşi desfăşoară activitatea adolescentul. b) Pentru a oferi un mediu securizant atât pentru adolescent sau tânăr cât şi

pentru grupul aflat în serviciul de tip rezidenţial.

Adolescenţii/tinerii trebuie să înţeleagă care sunt regulile şi limitele impuse de comunitatea în care trăiesc, şi să devină conştienţi de implicaţiile nerespectării lor. Pentru a putea fi înţelese de copii, aceste reguli trebuie să fie explicate şi negociate cu ei, să le fie încurajată participarea în stabilirea unora dintre ele. Doar astfel ei îşi vor asuma aceste reguli, le vor înţelege sensul şi vor putea construi o interacţiune firească cu ceilalţi, adulţi şi copii, bazată pe respect reciproc şi responsabilitate. c) Pentru a menţine în serviciul de tip rezidenţial o atmosferã pozitivã. Comportamentul periculos, ameninţător faţă de ceilalţi colegi sau faţă de personal nu poate fi acceptat, fiind de natură să distrugă bunele relaţii şi echilibrul grupului. Tinerii trebuie să ştie că aceste comportamente vor fi sancţionate şi , în mod concret in ce constă aceste sancţiuni. La nevoie ei trebuie sprijiniţi prin programe specializate de managementul conflictului.


De asemenea distrugerea sau deteriorarea bunurilor comune din serviciul de tip rezidenţial sau a celor personale ale celorlalţi copii sau ale educatorilor este o acţiune de natură să atragă diferite tipuri de sancţiuni, care trebuie de asemenea gândite astfel încât să îl determine sa înţeleagă necesitatea respectului faţă de alte persoane şi faţă de proprietatea celuilalt.

d) Pentru a proteja sănătatea şi siguranţa celorlalţi. Este inacceptabil comportamentul care pune în pericol viaţa personala şi/sau a celorlalţi. Copiii şi tinerii trebuie sã-şi dezvolte respectul pentru sine şi pentru ceilalţi. Ce pot face educatorii în condiţiile serviciului de tip rezidenţial familial pentru a determina apariţia unor comportamente pozitive?

Pe lângă recomandările făcute în ceea ce priveşte întărirea comportamentelor pozitive, educatorul poate realiza o serie de acţiuni:

o Regulile de convieţuire în serviciul de tip rezidential şi asteptările pe care educatorii le au de la copil trebuie definite cât mai clar şi cât mai curând posibil după primirea unui copil în serviciul de tip rezidenţial. Adultul nu trebuie să se bazeze pe faptul că un copil va „prinde din mers” aceste reguli, căci nu se va întâmpla ! Dacă nu i se aduc la cunostinţă şi nu i se explică, copilul este debusolat şi lipsa regulilor îl face să se simtă în nesiguranţă şi să îşi structureze aşteptări nerealiste (reguli proprii, de ex). Cu atât mai mult cu cât, în acest moment, copilul se află sub impactul separării de părinţii săi, putând exista o serie de reacţii pe care copilul le poate avea, datorită faptului că se simte îndepărtat, se teme să nu fie abandonat : plâns, refuzul hranei, enuresis, refuzul de a vorbi cu adultul sau din contra o căutare excesiva a atenţiei acestuia, chiar agresiune sau atitudine obraznică.

o Este important ca atunci când adultul doreşte un anume comportament de la

copil, să ia în calcul şi capacitatea sa de a înţelege cerinţa („Te rog să vorbeşti mai încet, căci îi deranjezi pe cei care îşi fac temele” şi nu „Nu te mai purta aşa !”)

o Este important pentru copil sa fie implicat în activităţi plăcute, care să îi capteze atenţia, deviindu-l de la un comportament nedorit (dacă adultul doreşte ca adolescentul să nu se mai uite la televizor perioade lungi din zi, se poate negocia cu el să privească la televizor doar o anumită emisiune de 30 de minute - o oră, urmând ca după aceea să fie identificată împreună cu el o activitate care să-i facă plăcere şi care să fie totodată constructivă, precum jocul cu mingea în aer liber daca este posibil)

o Educatorii se pot implica şi ei în jocul copiilor, aceasta fiind o modalitate

excelentă de a exersa reguli, comportamente dorite, de a-l ajuta pe copil să descopere preocupări cu adevarat pozitive (când se joacă „Nu te supăra, frate !”, educatorul poate fi unul dintre jucători şi va trebui să respecte cu stricteţe regulile jocului şi pedepsele/poruncile prevăzute, de ex.)


o Comportamentul negativ este o modalitate de a atrage atenţia adultului, de

aceea este importantă atenţia acordată permanent de către educatori copiilor. Pentru copil este important să i se acorde timp pentru a vorbi despre sine şi trăirile sale, despre nevoile sale. Copilul va învăţa astfel că are în educator un partener real de dialog şi nu trebuie să se comporte într-un fel indezirabil pentru a-i atrage atenţia ( de exemplu un adolescent se întoarce de la şcoală cu o atitudine uşor agresivă: refuză să mănânce, trânteşte ghiozdanul şi merge în camera sa unde se ia la harţă cu un coleg pentru un motiv minor. Educatorul trebuie să stea de vorbă cu tânărul înainte de a-l mustra pentru comportamentul său, şi poate afla, de exemplu, că acesta a fost certat de profesor în faţa clasei pentru o presupusă altercaţie cu un coleg). De aceea este important să i se dea copilului posibilitatea să-şi verbalizeze sentimentele ( „sunt nemulţumit”,” sunt supărat”, „mă simt singur”, etc)

o Constanţa în cerinte şi atitudine, atât a fiecarui educator cât şi a întregii echipe,

este esenţială în interiorizarea regulilor şi în dezvoltarea unor comportamente pozitive la copil ( de exemplu, dacă regula este ca ora de închidere a televizorului este ora 21, această regulă trebuie aplicată cu consecvenţă de toţi membrii echipei, altfel ea va fi subiect generator de tensiuni şi discuţii. De asemenea, dacă tinerii nu pot părăsi casa după o anumită oră în timpul serii sau în week end, acest lucru trebuie respectat la fel de tot personalul serviciului de tip rezidenţial);

o Banii de buzunar daţi la date fixe copilului, nu trebuie să devină o recompensă

pentru bună purtare sau o plată pentru îndeplinirea de treburi casnice. Este vorba despre un instrument educaţional având un scop precis: să ofere copilului experienţă în folosirea banilor prin efectuarea de alegeri şi asumarea de responsabilităţi.

De multe ori, adulţii îşi limitează rolul în relaţia cu adolescenţii la ceea ce se numeşte asigurarea nevoilor de bază ale acestora ( hrană, adăpost, haine), precum şi la a limita rolul lor la ideea de transfer de cunoştinţe/informaţii. Este important de atras atenţia şi mai ales prin exemplul propriu de raportare la adolescenţi, că această relaţie unică educator-adolescent are menirea de a-l sprijini pe copil:

- să facă faţă tuturor rolurilor pe care le va avea de jucat în viaţă; - să se comporte ca o persoană independentă şi conştientă; - să îşi asume răspunderea pentru propriile decizii şi să îşi direcţioneze

propria evoluţie.

Adolescentul are nevoie să ştie cine este ! Cunoaşterea şi acceptarea de sine sunt variabile esenţiale în adaptarea optimă la mediul social, în stabilirea traseului educaţional şi profesional. Familia, şcoala şi celelalte instituţii cu care copilul intră în contact, sunt relevante pentru că tânărul se descoperă pe sine, îşi descoperă încrederea în sine.


În încercarea de a-l ajuta pe copil să se descopere pe sine, este nevoie de stabilirea unei relaţii bazate pe respect şi acceptarea faptului că fiecare persoană are o individualitate proprie. Într-o astfel de relaţie, educatorul exprimă deschis încrederea în capacitatea lui de a se schimba „în bine”, face aprecieri pozitive în legătură cu comportamentul acestuia care merită recompensat astfel, evidenţiază importanţa stimei de sine în dezvoltarea personală, stimă de sine pe care şi-o formează pe baza cunoaşterii propriei persoane şi formării unei imagini de sine pozitive.

Există o serie de exerciţii/activităţi care pot fi aplicate în lucrul cu adolescenţii, şi care au menirea de a-i ajuta pe aceştia să se autoanalizeze şi astfel să conştientizeze în ce grad se cunosc pe ei înşişi, ca să-şi propună adâncirea cercetărilor în legătură cu persoana lor. Activitatea 1. Orice persoană are anumite aptitudini, abilităţi, deprinderi. Autoidentificarea lor se poate face prin inventarierea activităţilor pe care ştim că le facem bine sau prin completarea unor chestionare, ca de exemplu cel de mai jos:

1. Ţi s-a întâmplat să te gândeşti vreodată la însuşirile tale ? 2. Dacă da, care crezi că sunt cele mai importante calităţi ale tale ? 3. Ce calităţi apreciază cei din jur la tine ? 4. Cu cine ai vrea să semeni şi de ce ? 5. Care crezi că sunt defectele tale ? 6. Ce defecte observă alţii la tine ? Ce observaţii ţi se fac în mod curent ? 7. Ai putea reformula defectele în termeni pozitivi ? 8. Ai încercat să-ţi înlături unele defecte ? Dacă da, descrie cum ai procedat ? 9. Consideri că notele obţinute la şcoală sunt pe măsura posibilităţilor tale şi

preocupărilor tale reale ? ( Analizează, exemplificând, pe discipline, eventualele nepotriviri).

10. Ce meserie doreşti să alegi şi pentru care motive? După completarea chestionarului veţi constata că foarte puţini adolescenţi îşi cunosc calităţile şi defectele, iar motivele care le determină alegerea unui drum în viaţă, a unei profesii nu sunt puse în legătură cu aceste aspecte ale personalităţii lor. Purtaţi un dialog cu adolescentul, scoateţi în evidenţă faptul că o cunoaştere de sine lacunară, nerealistă şi lipsa exerciţiului autoevaluării tuturor acţiunilor noastre determină alegerea unor alternative de carieră nepotrivite şi luarea unor decizii greşite.

Activitatea 2. Cereţi adolescenţilor să marcheze în lista următoare aptitudinile, abilităţile, deprinderile pe care cred ei că le au în acest moment: Bun organizator

Bun executant

Echilibrat

Calm

Dragoste de oameni

Credincios

Povestesc frumos

Capabil de analize profunde

Ordonat


Cu aptitudini tehnice

Cu spirit de observaţie

Capabil să învăţ pe alţii

Iubitor de frumos

Dragoste pentru copii

Bun la calcule matematice

Meticulos

Cu simţ practic

Creativ

Altele

Discutaţi cu acesta ce anume ar putea alege în viaţă, din punct de vedere profesional şi observaţi măsura în care sunt aceleaşi pe care le-a ales el iniţial, acesta fiind tot un exerciţiu de autoevaluare. Activitatea 3. Imaginea de sine are în vedere percepţiile privind abilităţile, aptitudinile şi comportamentele personale, reprezentarea mentală a propriei persoane, care ghidează comportamentul social. O persoană cu o imagine de sine săracă sau negativă va gândi, va simţi şi se va comporta negativ.

Un adolescent cu o imagine de sine pozitivă :

Îşi asumă responsabilităţi („Pot să fac acest lucru”);

Se comportă independent (Mă descurc singur);

Este mândru de realizările sale;

Realizează fără probleme sarcini noi („Sunt convins că pot face acest lucru”);

Îşi exprimă atât emoţiile pozitive, cât şi pe cele negative („Sunt supărat când te porţi aşa”)

Oferă ajutor şi sprijin celorlalţi.

Un adolescent cu o imagine de sine negativă:

Este nemulţumit de felul lui de a fi („Nu sunt bun de nimic”);

Evită să realizeze sau să se implice în sarcini noi („Nu cred că iau examenul”);

Se simte neiubit şi nevaloros („Nu mă place nimeni”);

Pretinde că este insensibil („Nu îmi pasă că nu vorbeşte cu mine”);

Este uşor influenţabil („Prietenul meu mi-a spus că mai bine să bat decât să mă bată alţii”);

Nu îşi asumă responsabilităţi;

Pare rebel, nepăsător.

Dacă imaginea de sine este atât de importantă, este necesar ca adulţii care intră în contact cu adolescentul:


să ajute adolescentul să se descopere pe sine;

să incurajeze autoreflexia;

să valorizeze aspectele pozitive ale adolescentului;

să observe propriile gânduri, sentimente, comportamente;

să identifice interesele, priorităţile, valorile personale;

să estimeze corect sensurile individuale şi sociale. Activitatea 4. O metodă eficientă de cunoaştere de sine este analiza SWOT (iniţialele de la STRENGTHS = puncte tari, WEAKNESS = puncte slabe, OPPORTUNITIES = oportunităţi, THREATS = ameninţări). Ea presupune identificarea de către adolescent

- a cât mai multor puncte tari în personalitatea sa, în convingerile, atitudinile şi comportamentele sale (îmi place natura, sunt optimist, am mulţi prieteni, ajut pe oricine, etc) - a două – trei puncte slabe (nu defecte) pe care să dorească să le diminueze (sunt egoist, zgârcit, invidios) - a şanselor pe care le are (oportunităţile – centrul rezidential colaboreaza cu o fundatie care poate acorda burse de studii, etc.) - a eventualelor obstacole în formarea unei stime de sine pozitive (sunt leneş, mă descurajez repede, conflicte cu familia naturala, nu am bani, etc.).

Schema pe care o va completa adolescentul poate arăta în felul următor:

Punctele tari sunt________________________________________________

Punctele slabe sunt______________________________________________

Şansele (oportunităţile) sunt________________________________________

Obstacolele (ameninţările) sunt_____________________________________

Adolescentul are nevoie să dobândească deprinderi de lucru care sunt automatisme legate de desfăşurarea unei activităţi, sunt abilităţile de a face ceva bine şi se formează pe baza cunoştinţelor şi în urma unor transferuri reciproce, ele fiind de fapt, cunoştinţe aplicate în mod repetat la diferite situaţii. În vederea formării acestor deprinderi, este important ca adolescentul să fie ajutat să înţeleagă semnificaţia formării deprinderilor în vederea practicării unei meserii, profesii, condiţiile de realizare, cerinţele de calitate a lor. Deprinderile de lucru, ca orice deprindere, se însuşesc prin învăţare; de aceea, adolescentul trebuie sa fie conştient că este necesar:


să-şi formeze un stil de învăţare, putând totuşi să aplice mai multe stiluri de învăţare, dacă se constată că acestea sunt eficiente;

să înveţe mereu, pauzele mari de învăţare fiind dăunătoare, generatoare de erori;

să-şi asume riscuri deoarece numai aşa poate afla ceea ce poate şi ceea ce nu poate face bine;

să întrebe atunci când vrea să afle ceva;

să folosească ceea ce a învăţat, altfel va uita şi va fi necesar să le înveţe din nou.

De asemenea, deprinderile de lucru se însuşesc prin EXERCIŢIU; fără exerciţiu nu este posibilă formarea deprinderilor de lucru, însă exerciţiile la care apelează trebuie să fie adecvate, să aibă ca scop perfecţionarea componentelor unei activităţi, să implice control şi autocontrol.

Valorile personale reprezintă ceea ce preţuim, ceea ce apreciem ca dezirabil sau preferabil în raport cu anumite aspiraţii umane. Ele au un rol important în orientarea acţiunilor oamenilor, în stabilirea obiectivelor şi scopurilor de atins, a strategiilor, metodelor şi căilor de acţiune. Valorile constituie factori de construcţie a propriei identităţi şi orientează şi legitimează principiile pe care le respectăm o viaţă întreagă. Ceea ce valorizează o persoană se reflectă la nivelul cerinţelor pentru mediul de activitate în care acesta doreşte să se încadreze în viitor. Practic, fără un sistem propriu de valori, viaţa omului este ca o trestie în bătaia vântului.

Exerciţii posibile pentru identificarea valorilor personale

1. Cereţi adolescentului să alcătuiască o listă de 10 valori şi să le aşeze într-o

anumită ordine; apoi, pentru aprofundarea cunoaşterii de sine, solicitaţi-i minorului să renunţe, rând pe rând, la câte două dintre ele. Când au mai rămas ultimele două, să le aşeze într-o ordine 1-2 şi să motiveze de ce nu a renunţat, de-a lungul timpului, la acele valori.

2. Faceţi împreună cu adolescentul o analiză a alegerilor realizate până la acel

moment şi să le motiveze. 3. Exerciţiu imaginar: dacă ai avea o oră la dispoziţia ta, pe zi, ce ai alege să

faci ? De ce? Dacă ai avea o sumă foarte mare de bani ( 1 miliard de dolari, de exemplu), ce ai face cu ei ? De ce ? – prin acest exerciţiu se stimulează determinarea valorilor ce stau la baza alegerilor, valori după care adolescentul îşi ghidează existenţa.

4. Să realizeze o analiză a fanteziilor legate de o viitoare profesie, deoarece

acestea pot reprezenta o şansă de identificare a valorilor şi de proiecţie în viitor. De exemplu, ce stil de viaţă ar prefera: la oraş sau la ţară, în natură


sau într-o încăpere, să călătorească mult sau să aibă o viaţă sedentară, să desfăşoare activităţi civice, politice, să se simtă în siguranţă, să locuiască aproape de locul de muncă, etc. Întrebaţi dacă stilul de viaţă ales se potriveşte cu alegerile făcute până în prezent, cu nivelul studiilor, cu perspectiva viitorului loc de muncă pe care îl poate obţine în viitor; dacă nu se potriveşte, ce este de făcut ? Ce trebuie să schimbe: planurile de viitor, viaţa proiectată sau stilul de viaţă actual ?

5. Identificaţi modelele pe care le au în vedere, (persoane sau personaje) pe

care le admiră şi cu care vor să semene. Motivele pentru care adolescentul are aceste preferinţe, ţin de valorile sale personale.

Scopul acestei investigaţii a valorilor personale ale adolescentului este conştientizarea acestora în vederea folosirii lor pentru proiectarea stilului de viaţă şi profesiei pe care o poate exercita. Interesele – valorile se manifestă prin interese, preferinţe cristalizate ale persoanei pentru anumite domenii de cunoştinţă, activităţi care o orientează spre diferite alegeri. Aici se poate face, împreună cu adolescentul, un inventar de interese – ce activităţi crede el că poate face cel mai bine în acest moment (în diverse planuri) şi ar putea fi folosite în drumul lui în viaţă. Pentru că discutăm despre comunicarea cu minorii, în special cu cei care au încălcat legea penală, o întrebare utilă ar fi: CUM SĂ NE FACEM ÎNŢELEŞI DE CEILALŢI ? atât pentru noi, cât, mai ales, pentru ei. Comunicarea este un element al existenţei umane fără de care aceasta nu s-ar derula, ea acţionând concomitent ca intermediar între noi şi ceilalţi şi ca oglindă, de control. Ea are două dimensiuni: una de relaţionare cu ceilalţi şi alta comunitară. O relaţie are grade diferite de profunzime: un nivel redus de comunicare determină o relaţie superficială, formală; o comunicare eficientă determină o relaţie profundă, serioasă. Orice atitudine a noastră comunică ceva despre noi şi determină o reacţie de răspuns din partea celorlalţi şi locul nostru în comunitate, gradul de înţelegere la care am ajuns.


E. Limite, recompense şi sancţiuni

Adolescenţii trec printr-o etapă de autodefinire a identităţii şi de asumare a autonomiei. În această etapă, pentru educarea copilului adultul trebuie să prioritizeze între nevoia de a disciplina copilul sau cea de a menţine controlul asupra lui. În procesul de formare a unei conduite adecvate este foarte important ca adultul să se concentreze asupra comportamentelor pozitive ale copilului şi care trebuie confirmate, crescând astfel probabilitatea repetării lor. Adultul contribuie astfel la creşterea încrederii în sine a adolescentului şi la construirea unei relaţii deschise, bazate pe recunoaştere şi respect. De multe ori, în dorinţa de a educa şi ghida comportamentul copilului, adultul se concentrează pe acţiuni de „reparare” a comportamentelor nedorite (sancţiuni), uitând să răsplătească şi să recunoască un comportament bun. Modalităţi de sprijinire a adolescentului în procesul de construire a autonomiei morale:

▪ Normele se stabilesc pe baze raţionale şi în majoritatea situaţiilor acestea se stabilesc cu participarea copiilor. Stabilirea de comun acord a unor norme de convieţuire constituie una din formele majore de management al disciplinei, precum şi un element educativ de prim ordin. ▪ În momentul în care sunt impuse, normele se şi explică, deoarece adeseori înţelegerea acestora este dificilă pentru copil, explicaţia având valoarea adăugată de control al comportamentului din partea personalului.

▪ Raţiunile normei respective trebuie să expliciteze faptul că respectarea acesteia este în interesul copilului şi nu al adultului care o impune.

▪ Personalul trebuie să fie dispus să modifice regulile dacă există raţiuni solide pentru aceasta.

▪ Copiii au dreptul de a discuta regula şi raţiunile pe care se bazează aceasta.

▪ În relaţia educator – copil există o asimetrie care trebuie respectată. Educatorul nu trebuie să piardă controlul acestei relaţii dacă doreşte să-şi realizeze funcţia sa de protecţie şi educaţie.

La dezvoltarea responsabilităţii contribuie:

▪ Încredinţarea de sarcini: Daca li se vor încredinţa sarcini cotidiene, conforme vârstei, abilităţilor şi intereselor fiecăruia, vor avea oportunitatea de a se familiariza cu acestea, de a-şi exercita responsabilităţile şi de a obţine recunoaşterea celorlalţi.


Sarcinile încredinţate trebuie să fie similare cu cele practicate de ceilalţi copii din comunitate şi nu trebuie să afecteze celelalte activităţi de bază ale copilului (cele şcolare, de petrecere a timpului liber, de exemplu). Adolescenţii trebuie învăţaţi/ajutati să-şi realizeze sarcinile, ajutându-i în acelaşi timp să le înţeleagă sensul, supervizându-i în mod adecvat şi oferindu-le posibilitatea unor experienţe pozitive de recunoaştere a eforturilor făcute. Rezultatele aşteptate depind de vârsta copilului, de nivelul său de maturitate şi de trăsăturile personale. ▪ Proprietatea personală: Adolescentul este stimulat să-şi păstreze obiectele personale, fiind în acelaşi timp deprins să respecte şi să protejeze proprietatea altora. Posedarea unor obiecte personale contribuie la dezvoltarea unui sentiment de identitate şi autonomie personală, contribuind totodată la valorizarea sentimentului de responsabilitate faţă de proprietatea personală- atât a sa cât şi a altora.

Cum poate fi întărit un comportament pozitiv? a. Lauda Pentru adolescent este important să fie apreciat şi să-i fie valorizate eforturile de către adult. Aceasta dovedeşte faptul că îi este recunoscut un rezultat bun obţinut sau un comportament pozitiv, şi de asemenea că îi este apreciată persoana sau eforturile pe care le face (spre exemplu dacă a obţinut un calificativ bun la şcoală, dacă a dus la bun sfârşit o sarcină dată de educator, dacă a respectat programul de masă, odihnă, teme, etc). Adolescenţii au nevoie să le fie lăudate acţiunile, rezultatele, atât cele care ţin de viaţa de zi cu zi (respectarea constantă a regulilor din serviciul de tip rezidenţial, aranjarea adecvată a camerei,etc), cât şi cele care ţin de activităţile lor specifice, şcolare (reuşite scolare deosebite, dar şi reuşita în cazul obţinerii unei note mai mari decât în mod obişnuit la o materie către care nu are o aplecare deosebită) sau de activitate socială (relaţii de prietenie valorizate, respectarea regulilor sociale, implicarea în activităţi comunitare). Chiar dacă adultul consideră că adolescentul „este mare”, este bine să se entuziasmeze atunci când observă un comportament adecvat al adolescentului şi rezultatele acţiunilor sale: „Bravo! Ţi-ai aranjat foarte frumos cărţile şi îţi multumesc că m-ai ajutat să terminăm mai repede ordinea în cameră”.

Ioana, 15 ani, a ajutat-o pe Cristina să îşi facă temele la trigonometrie. Cristina plângea că nu ştie să rezolve problemele, iar Ioana s-a oferit să-i explice. Este bine să îi fie recunoscut efortul pe care Ioana îl face atunci când o ajută pe Cristina:” Sunt foarte mulţumită de faptul că ai ajutat-o pe Cristina ! Nici nu ştii cât de mult mi-a fost de ajutor iniţiativa ta!”


b. Recompensele (răsplata) Educatorul din serviciul de tip rezidenţial trebuie să se concentreze asupra răsplătirii copilului atunci când are un comportament pozitiv, chiar dacă „este mare şi trebuie să înţeleagă că trebuie să fie cuminte”, „să îşi asume responsabilităţi”. Răsplata poate consta, în funcţie de vârsta copilului, în diverse acţiuni sau recompense simbolice, care sunt însă foarte apreciate (de exemplu o plimbare în parc cu educatorul sau cu grupul de prieteni pentru copilul de vârstă mai mică, programarea unor vizite sau activităţi mai speciale la sfârşit de săptămână, cum ar fi vizionarea unui film la cinema pentru adolescenţi, etc). Aceste recompense trebuie folosite cu discernământ, astfel încât să nu devină o rutină şi să îşi piardă sensul. De asemenea nu trebuie să primeze valoarea lor materială, (pe cele mai multe putând să le confecţionăm cu mijloace puţine sau să le facem doar prin efort propriu) tocmai pentru a nu deturna sensul recompensei sau a determina apariţia unui comportament doar pentru a obţine recompensa. Un alt principiu foarte important în răsplata comportamentului copiilor este egalitatea şi echitatea. Răsplata unui comportament pozitiv nu trebuie să conducă la discriminări în interiorul grupului de copii, trebuie să fie aplicată corect şi echitabil pentru toti. Dacă nu se respectă acest lucru, copiii vor fi demotivaţi în a acţiona pozitiv, vor pune la îndoială coerenţa şi corectitudinea regulilor adulţilor.

Dacă ne-am propus să acordăm un bilet la film pentru copilul care ajută cel mai mult un alt copil din serviciul de tip rezidenţial şi se ajunge la sfârşitul săptămânii la concluzia că Andrei şi Viorel au ajutat în mod egal toţi copiii, vor primi amândoi biletul la film promis, chiar dacă Viorel a spart un geam când se juca cu mingea ! Adultul nu trebuie să uite că şi-a propus recompensarea iniţiativei voluntare a tinerilor în oferirea de suport pentru copiii de aceeaşi vârsta şi nu altceva !

c. Disciplinarea activă – implicarea activă a adolescentului în actul propriei disciplinări. În loc să aştepte decizia adultului în ceea ce priveşte aplicarea unei sancţiuni pentru încălcarea unei reguli stabilite de comun acord, tânărul trebuie să remedieze în mod activ greşeala. De exemplu, adolescentul nu a făcut ordine în camera sa în mod constant. În loc sa i se interzică să participe la o întâlnire cu prietenii, tânărului i se cere să îşi ceară scuze celorlalţi copii care ocupă aceeaşi cameră cu el şi să fie implicat într-o activitate în care să modereze o discuţie despre utilitatea menţinerii unui spaţiu de viată ordonat. Odată ce "pedeapsa" a fost dusă la bun sfârşit, adolescentul este absolvit de vină. Adolescentul trebuie să înţeleagă şi să accepte regulile şi limitele stabilite împreună cu adultul, iar dacă are un comportament nepotrivit, trebuie sa i se spună exact ce anume a greşit.


Pentru a putea vorbi despre disciplina activă, e necesar ca pedeapsa : o să fie relevantă pentru tânăr (să o înţeleagă). o să fie în concordanţă directă cu comportamentul nepotrivit al adolescentului. o să presupună un efort din partea adolescentului, însă să nu îl pună în situaţia

de devalorizare sau să nu o poată îndeplini. Astfel, pedeapsa trebuie sa ţină cont de vârsta şi gradul său de maturitate.

Furnizarea ocaziilor pentru adolescent de a rezolva activ niste situaţii neplăcute create de el îl vor ajuta să înţeleagă consecinţele faptelor sale, dar şi să aibă satisfacţia îndeplinirii unei sarcini.

Să nu uităm când ne propunem disciplinarea adolescentului că:

o Adultul nu trebuie să aplice nici o corecţie comportamentului adolescentului când se află în public. Adolescentul nu va fi receptiv şi se va simţi devalorizat şi, tocmai de aceea, va deveni iritat, nervos. Este bine ca adultul să rezolve problema de comportament a adolescentului într-un spaţiu privat, care presupune menţinerea confidenţialităţii.

o Oricât de iraţională pare fapta adolescentului, reacţia adultului trebuie să fie

raţională, calmă şi fermă şi unitară (toţii adulţii din preajma adolescentului trebuie să aibă aceeaşi formă de manifestare). Având în vedere perioada de dezvoltare în care se află adolescentul, acesta are nevoie de comportamente clare din partea adultului, care să reuşească să îi echilibreze reacţiile. Dacă fapta adolescentului a produs în adult o reacţie de iritare, este bine ca adultul să amâne puţin discuţia, până se va calma.

o Este important ca adultul să menţină o comunicare deschisă cu adolescentul,

astfel încât el să poată vorbi despre problemele lui în siguranţă. Punerea în practică a sancţiunilor3 Momentul în care este aplicată o sancţiune este extrem de important pentru finalitatea acesteia: corectarea comportamentului copilului ! Este important ca adultul să vorbească adolescentului despre aplicarea sancţiunii, argumentând care este comportamentul care nu este tolerat. Adultul trebuie să se asigure că adolescentul este atent la explicaţiile aduse în raport cu motivele pentru care nu este tolerat acel comportament (argumentaţie care trebuie să existe de fiecare dată !), cum afectează pe cei din jur acest comportament şi ce urmează să se întâmple (consecinţa comportamentului asupra adolescentului). De asemenea, este util ca adultul să îi transmită adolescentului că aceste consecinţe vor exista şi în cazul în care comportamentul netolerat se va repeta ! În acest fel, adolescentul are ocazia să aleagă între corectarea comportamentului sau suportarea consecinţelor !

3 Material adaptat după “Îngeri adolescenţi”, Dr. Stephen Briers, Sacha Baveystock


Cum se stabilesc sancţiunile ? Sancţiunile eficiente trebuie să fie: Clare !

o Pentru ce sunt aplicate ? o Cât timp vor dura ?

Potrivite !

o În raport direct cu fapta comisă. o Pedeapsa să fie relevantă pentru adolescent !

Aplicabile !

o Cine va monitoriza comportamentul adolescentului şi respectarea sancţiunilor?

Pedepse - practici interzise în relaţia cu copilul.

1. Indiferent de vârstã, copilul/tânãrul nu trebuie supus sau ameninţat cu indiferent ce formã de pedeapsã fizicã. Pedeapsa corporală este cu desăvârşire interzisă conform legii 272-2004.

2. Copilul/tânãrul nu trebuie privat de hrană, apă sau somn şi meniurile nu trebuie

modificate ca formã de pedeapsã. 3. Nici unui copil/tânãr nu trebuie sã i se interzicã legãtura cu un specialist (de ex.,

asistentul social, avocatul, medicul). 4. Interzicerea contactului cu familia sau cu orice altã persoanã adultã de referinţã

pentru copil nu trebuie niciodatã utilizatã ca sancţiune (de ex., anularea vizitelor în familie)

5. Nu trebuie interzisã comunicarea, inclusiv prin telefon sau poştă, cu familia sau

persoanele de referinţă ale copilului. 6. Interzicerea tratamentelor medicale în curs nu poate fi utilizatã ca sancţiune. 7. Este exclusã utilizarea oricãrei forme de umilire, incluzând batjocura, pedepsirea

în public, dezbrăcarea copilului sau expunerea lui grupului de copii. 8. Copilul nu poate fi izolat fără supraveghere, nu poate fi ţinut în camere fără

lumină, sursă de căldură, etc. Uşile nu pot fi încuiate pentru a restricţiona libertatea tânãrului decât în unitãţile de protecţie securizate, aprobate ca atare de Secretariatul de Stat. Se interzice închiderea din exterior a uşilor de dormitor care nu se pot deschide din interior.


9. Copilul nu poate fi forţat să poarte haine distinctive sau inadecvate. 10. Este interzisă folosirea copiilor din grup mai mari ca vârstă sau care se află într-

un raport de putere cu ceilalţi pentru a păzi regulile de grup şi a sancţiona pe ceilalţi.

Tipuri de sancţiuni permise: 1. Putem restrânge sau anula o serie de avantaje (învoiri, activitãţi de petrecere a

timpului liber, vizionarea programelor TV) 2. Putem da copilului o sarcină suplimentară sau o sarcină care nu-i face plăcere.

Acest tip de sancţiune este potrivit în special copiilor mai mari, după ce ne-am asigurat că acesta a înţeles care este comportamentul pe care îl dezaprobăm. De asemenea trebuie să adecvăm sarcina capacităţii copilului şi să facem astfel încât ea să fie proporţională cu fapta lui. De exemplu, dacă nu şi-a făcut temele şi a luat o notă proastă, îi putem da o temă suplimentară, sau îi putem interzice să meargă afară până la finalizarea temelor suplimentare. De asemenea, dacă vedem că se sustrage în mod constant de la strânsul mesei sau spălatul vaselor, putem stabili o zi în care să facă aceste sarcini sub supravegherea educatorului.

3. Putem trimite copilul într-o încăpere separată pentru a reflecta la faptele sale. Uşa

încãperii nu trebuie niciodatã închisã, personalul trebuind sã monitorizeze sau sã însoţeascã tânãrul sau copilul pe durata oricãrei separãri.

4. Copilul/tânãrul poate acoperi daunele provocate cu sume din banii de buzunar.

Acest lucru îl va ajuta să-şi asume consecinţele faptelor sale. Aceste sume pot fi acoperite în timp, aplicându-se regula cã tânãrului/copilului nu trebuie sã i se retragã niciodatã mai mult de ¾ din banii de buzunar (de exemplu dacă a stricat casetofonul, el poate acoperi paguba în timp din banii de buzunar, fiind sprijinit să înţeleagă că distrugerea proprietăţii altuia este întotdeauna sancţionată la nivel social şi că pentru a putea acoperi paguba va trebui să renunţe la o serie de privilegii şi activităţi plăcute, cum ar fi mersul la film sau la cofetărie împreună cu prietenii)

Este important ca orice sancţiune sa fie consemnată şi comunicată celorlalţi colegi, pentru a se evita dubla sancţionare pentru acelaşi comportament, şi de asemenea pentru a nu se produce confuzii sau interpretări greşite ale faptelor.


F. Prevenirea comportamentului predelincvent

Încălcarea normelor sociale şi penale de către adolescent nu se produce niciodată spontan, ci este rezultanta unei problematici de ordin social, psihologic şi biologic în ceea ce priveşte conduita sa, dar şi condiţiile de viaţă ale acestuia. O serie de atitudini specifice vârstei, considerate deviante de către adulţi, sunt, de fapt, comportamente normale pentru această vârstă, în consecinţă ele nu pot fi considerate conduite anormale şi, cu atât mai puţin, acte delincvente. La cei mai mulţi tineri comportamentul rebel specific adolescenţei dispare odată cu depăşirea acestei vârste şi cu integrarea lor în structurile socio-profesionale. Un rol important în dezvoltarea adolescentului îl are mediul social în care trăieşte. Dacă în mediul social în care adolescentul trăieşte se întâlnesc disfuncţionalităţi (separare bruscă de familie, familie dezorganizată), adolescentul va întâmpina dificultăţi în dezvoltarea sa, dificultăţi care pot lua forma unor comportamente asociale, deviante sau delincvente. Exemple de asemenea comportamente deviante, asa cum am vorbit şi în capitolul anterior, pot fi:

o fuga de acasă,

o vagabondajul,

o integrarea în diferite grupuri,

o consumul regulat de alcool şi tutun,

o abandonul şcolar etc.

Aceste conduite nu sunt delincvente ca atare, ele nu încalcă norme penale, nu prejudiciază comunitatea, ci aduc prejudicii adolescenţilor care sunt implicaţi. Însă ele se pot constitui în situaţii care favorizează comiterea unor fapte delincvente, aflate sub încidenţa legii penale. Aşadar, asemenea conduite deviante, deşi nu reprezintă delicte, pot reprezenta indicii simptomatice ale unei eventuale conduite delincvente, aşa numita predelincvenţă juvenilă. Predelincvenţa juvenilă constă în ansamblul conduitelor deviante ale tinerilor care, fără a avea un conţinut nociv ca atare, pot determina, în anumite condiţii, comiterea de acte antisociale. Ce poate determina un copil să adopte un comportament predelincvent?

o dorinţa de libertate şi independenţă; o aderarea la grupuri conduse de lideri mai mari în vârstă; o respingerea modelelor educative primite în mediul social din

care provine (în familie, în serviciul de tip rezidenţial,etc); o desele conflicte familiale, violenţa domestică; o absenteism şi abandon şcolar;


o lipsa unei ocupaţii valorizante; o carenţe în educaţia copilului; o înţelegerea greşită a mesajului unor cărţi, filme, reviste sau

vizionarea unor spectacole, filme, neadecvate vârstei; o lipsa unui mediu social cu autoritate; o lipsuri materiale, scăderea nivelului de trai; o dezinteres din partea adulţilor care îl au în responsabilitate în

raport cu nevoile de dezvoltare ale adolescentului (şcoala, încredere mare acordată copiilor, etc)

o probleme psihice apărute în perioada de pubertate, cu efecte negative în planul integrării sociale.

Cauzele apariţiei problemelor de comportament pentru copilul din serviciul de tip rezidenţial - exemple

Copilul sau tânărul îşi exprimă astfel sentimentele de frustrare, insecuritate (se comportă obraznic sau agresiv cu personalul serviciului de tip rezidenţial pentru că nu se simte în siguranţă în acel mediu pe care încearcă în felul sau să îl controleze).

Nu trebuie pierdut din vedere faptul că aceşti copii sunt în separare de părinţi. Uneori, consideră că părinţii i-au părăsit, i-au abandonat pentru că ei sunt răi şi se simt vinovaţi. De aceea, vor încerca să se poarte ca atare, ca nişte copii răi ! Nefiind capabili să îşi exprime dorul şi suferinţa, vor avea comportamente uşor agresive: vor arunca hainele pe jos, vor încerca să lovească un alt copil. Cea mai mare frică a copilului este ca părinţii nu îl iubesc sau că îl abandonează. Un copil nu trebuie să fie niciodată ameninţat că va fi părăsit, abandonat. Uneori auzim pe stradă sau în magazin câte un adult spunându-i copilului său: "Dacă nu te potoleşti, aici te las!". O asemenea situaţie trezeşte teama de abandon. De aceea, indiferent de vârsta copilului, dacă educatorul ştie că urmează să plece în concediu trebuie să pregătească copiii pentru plecarea în concediu, să-i anunţe din timp, astfel încât, aceştia să aibă timpul necesar să se pregătească pentru separarea de educator.

Problemele fizice, cum ar fi existenţa unei dizabilităţi pot conduce la apariţia de probleme de comportament dacă adolescentul se simte neînţeles, ridiculizat de cei din jur.

Lipsa unor modele adecvate. Mulţi tineri din serviciile de tip rezidenţial nu au trăit într-un mediu familial organizat, structurat, care să le permită interiorizarea unor norme de comportament, care să-i sprijine să găsească cele mai potrivite reacţii şi tipuri de răspuns la provocările mediului. De aceea, educatorii trebuie sa ţină cont de acest lucru atunci când se aşteaptă la un anume tip de comportament de la un copil.


Care sunt consecinţele? o eşecul şcolar/abandonul şcolar; o limitarea şanselor de dezvoltare psiho-socială armonioasă; o dese conflicte cu autoritatea adultului; o adoptarea unui mod de viaţă stradal; o intrarea în contradicţie cu legea prin comiterea de furturi, acte de

vandalism, consum de alcool sau de droguri. Îndrumări pentru educatori: Ce pot face educatorii ? Atunci când în cadrul centrului rezidential apar comportamente considerate inacceptabile, intervenţia educatorilor trebuie să fie una constructivă, în spiritul respectului faţă de adolescenţi, menită să-i facă să înţeleagă

o de ce un comportament este indezirabil o care sunt consecinţele comportamentului indezirabil

şi să aibă ca finalitate formarea unei conduite pozitive. Pentru aceasta trebuie pornit de la 2 principii de bază:

o Întotdeauna este dezaprobat comportamentul, dar NICIODATĂ persoana copilului.

o Controlul comportamentului trebuie obţinut în baza unei relaţii bune, securizante între adult şi adolescent.

Prin toate acţiunile educative şi formative, adultul trebuie să promoveze şi să încurajeze comportamentul pozitiv al adolescentului, să promoveze autocontrolul şi asumarea responsabilităţii. Copilul are nevoie să trăiască într-un mediu securizat, cu afecţiune şi înţelegere din partea adultului. El trebuie să aibă ocazii de a explora lumea, mediul exterior, de a experimenta, având nevoie pentru aceasta de siguranţa pe care o poate oferi adultul, de un mediu în care să se simtă protejat, deci în consecinţă de trasarea unor reguli şi limite clare, menite tocmai să-l sprijine în dobândirea autocontrolului şi a autonomiei. Tehnici de fixare a limitelor:

Limita trebuie astfel formulată încât să-i spună copilului limpede:

a) ce este un comportament inacceptabil b) ce înlocuitor al comportamentului poate fi acceptat.

Când un adolescent cere ceva care trebuie să-i fie refuzat, trebuie ajutat să ajungă singur la concluzia că nu i se poate îndeplini dorinta. E mai puţin dureros pentru adolescent de a primi un refuz din partea adultului.


Atunci când adolescentul vrea să întârzie peste ora 21.00, îi spunem: „Vrei să te duci la petrecere şi să stai mai mult de ora 21?” Adolescentul spune: „Şi pot...să întârzii?” Mai departe educatorul întreabă „Tu ce crezi?”. Adolescentul : „Cred că nu ! Dar de ce? Chiar vreau să-mi petrec timpul cu prietenii.” Educatorul: „ Poţi merge la petrecere, ţi-am spus. Dar tu trebuie să alegi dacă vrei să mergi la petrecere şi să te întorci în timpul stabilit sau vrei să încalci regulamentul.” Indiferent ce se întâmplă, ce alege sau nu, educatorul trebuie să-şi menţină decizia şi opţiunile propuse. Răspunsul amănunţit al educatorului arată că el înţelege ce simte adolescentul.

Limitele trebuie stabilite în mod neutru. De exemplu: ”Timpul pentru televizor s-a terminat azi” , sună mai bine decât un ordin personal: „Te-ai uitat destul la televizor azi. Stinge-l !”. Alt exemplu: „Scaunul e de stat pe el, nu de suit cu picioarele”, sună mai bine decât : ”Nu te sui cu picioarele pe scaun !”.

Cum putem acţiona în situaţia producerii unui comportament nedorit? Cum procedăm când un copil minte? De ce mint copii? Uneori mint pentru că nu li se îngăduie să spună adevărul. Dacă adevărul este unul neplăcut (fie că a luat o notă proastă, fie că a făcut ceva rău) reacţia adultului va fi de enervare. Atunci adolescentul -de teamă să nu fie pedepsit sau să nu supere - minte şi spune ce vrea adultul să audă. În această situaţie educatorul trebuie să asculte copilul, să conducă discuţia spre recunoaşterea lucrurilor, fără întrebări directe şi după aceea, în loc să se enerveze, să analizeze împreună cu adolescentul efectele faptei, punând soluţii în locul lor :”dacă data viitoare faci aşa...., se va întâmpla acest lucru....”. ) Cum procedăm când un copil fură ? Mai ales la vârsta adolescenţei, este obişnuit între copii să se facă „ schimburi” de haine, obiecte personale, etc. Uneori, li se pare firesc să „împrumute” fără a anunţa, în baza relaţiei pe care o au cu ceilalţi copii. Însă nu înţeleg întotdeauna ce înseamnă respectul pentru proprietatea altcuiva. Educatorul trebuie să clarifice situaţia cu adolescentul imediat ce a descoperit faptul că acesta a împrumutat un obiect care nu-i aparţine fără a cere voie posesorului de drept: ce anume l-a determinat să recurgă la acest gest ?, ce ar fi trebuit să facă ? cum crede el că poate fi interpretat gestul de către alţii ? etc. În nici un caz atitudinea adultului nu trebuie să lezeze copilul: nu se vor utiliza cuvinte precum: ”hoţ”, „mincinos”, etc. Nu îl vor ajuta pe adult să afle care sunt adevăratele motive pentru care acesta a împrumutat fără să ceară şi nici nu-l vor ajuta pe adolescent să-şi corijeze comportamentele ! Întotdeauna este util să i se furnizeze adolescentului şi soluţia: ”Când îţi doreşti ceva, poate ca ar fi bine să vii la mine şi să îmi spui. Vom vedea împreună dacă este posibil să obţii ceva sau ce putem face pentru a-l obţine”.


Comunicarea cu adolescentul este necesară şi în situaţia în care adolescentul fură obiecte (telefoane, bijuterii, etc) pentru a le înstrăina, sau pentru a obţine foloase în schimbul acestora. Interesul adultului trebuie să se îndrepte asupra motivelor pentru care adolescentul adoptă acest tip de comportament: ce face cu banii obţinuţi ? ce face cu obiectele ? de ce a recurs la acest tip de comportament? îl poate explica? Adultul trebuie să se asigure şi asupra frecvenţei cu care adolescentul obişnuieşte să repete acest tip de comportament. Stabilirea unei metode de corijare a unui astfel de comportament poate fi realizată împreună cu profesioniştii din serviciul de tip rezidenţial: psiholog, asistent social, etc. Implicarea adolescentului în găsirea metodelor de recuperare a pagubelor produse este o metodă care responsabilizează adolescentul în raport cu faptele sale: înţelege dauna produsă altei persoane, înţelege şi efortul care trebuie făcut pentru a recupera paguba. Dacă obiectul nu poate fi recuperat, adolescentul poate fi implicat în acoperirea sumei datorate: timp de câteva luni, va da din alocaţia sa colegului pentru acoperirea valorii produsului. Însă adultul trebuie să fie atent la doua aspecte, în această situaţie:

o Chiar dacă adolescentul va trebui să returneze integral suma în timp, va primi şi o sancţiune imediată, nematerială asupra comportamentului său inadecvat (restricţionarea vizionării programelor TV sau a utilizării calculatorului o perioadă de timp – o săptămână, de ex).

o Să-i fie explicitate foarte clar copilului din ce fonduri va trebui să plătească:

alocaţia sa, banii de buzunar. Efectul negativ al neclarificării acestor aspecte ar fi acela că ar putea să găsească alte surse de venituri care îl supun riscului repetării furtului sau riscului producerii unui abuz asupra sa (să muncească pentru a obţine suma integral în condiţii dezavatajoase sau abuzive, să fie traficat, etc)

În aceeaşi zona a furtului, însă extrem de grav (vorbim deja de comportamente delincvente: tâlhărie sau şantaj), se află ameninţarea copiilor mai mici în vederea obţinerii unor foloase materiale sau financiare. În aceste situaţii, educatorii nu vor putea actiona singuri ! Vor avea în mod clar nevoie de colaborarea cu psihologul, asistentul social, coordonatorul serviciului de tip rezidenţial. Cum procedăm când un copil fuge din serviciul de tip rezidenţial ? Adultul trebuie să distingă între întârzierea adolescentului la momentul revenirii acasă şi între fuga de acasă, deşi prima formă de manifestare amintită poate fi un semnal de alarmă. Întârzierea Adolescentul este în perioada de dezvoltare în care doreşte să-şi exerseze libertatea şi autonomia. De aceea, va dori mai mult timp pentru el şi prietenii lui. Adultul trebuie să fie foarte atent în stabilirea programului de viaţă al adolescentului, în modul în care acesta este structurat (să asigure un echilibru între rutine, tranziţii, activităţi şcolare şi de petrecere a timpului liber) şi la modul în care sunt stabilite limitele şi regulile, care trebuiesc în mod obligatoriu negociate cu adolescentul.


Dacă întârzierile adolescentului sunt întâmplătoare, rare, nu reprezintă un motiv de îngrijorare. Înainte de toate, adultul şi adolescentul trebuie să-şi clarifice:

o Ce anume înseamnă „întârzierea” ? (pornind de la jumătate de oră, de ex). o În ce situaţii este permisă ? (când nu presupune asumarea unor consecinţe). o Ce trebuie să facă adolescentul în cazul în care întârzie? (să anunţe din timp

unde se află, care-i motivul întârzierii, ora preconizată la care se va reîntoarce).

Dacă întârzierea devine o obişnuinţă a comportamentului copilului, adultul trebuie să îşi pună întrebări referitoare la gradul de înţelegere a regulilor de către adolescent. Este posibil ca acesta să nu fi înţeles aspectele legate de întoarcerea acasă şi procedurile pe care trebuie să le urmeze. Adultul trebuie să reia în mod constant discuţia pe marginea programului zilnic, asupra obligaţiilor pe care le are adolescentul şi este necesară argumentarea permanentă, pe înţelesul copilului, în cadrul discuţiilor (în nici un caz „argumentul” „pentru că aşa îţi spun/ decid eu!” nu este un argument pentru adolescent ! Ba, dimpotrivă !). După lămurirea acestor aspecte, adultul trebuie să clarifice împreună cu adolescentul când anume observă că întârzie copilul (când se întoarce de la şcoală, când se întoarce din parc, de la film, etc), cu cine îşi petrece timpul (colegi, prieteni, cunostinţe întâmplătoare?), unde îşi petrece timpul liber (în apropierea şcolii, în parc, pe stradă?), ce face acesta în acest timp (joacă fotbal, se plimbă, stă de vorbă, etc). În funcţie de aceasta se poate renegocia timpul liber al adolescentului şi ora de reîntoarcere, numai în raport cu analizarea altor palete comportamentale ale sale: rezultatele şcolare obţinute, respectarea orelor de somn şi masă, respectarea obligaţiilor casnice. Dacă nu există motive de îngrijorare pe aceste paliere, este bine să i se acorde adolescentului un timp mai mare pentru a-şi petrece timpul liber, cu menţiunea că adultul va trebui să dezbată cu acesta asupra riscurilor pe care le implică întoarcerea la ore mai târzii acasă. Adolescentul va înţelege că i se acordă încredere şi acest lucru îl va determina să fie cooperant. Dacă însă tipul de comportament persistă şi după „relaxarea” programului său, este important să fie pus în situaţia de a accepta consecinţele comportamentului său (aplicarea sancţiunilor stabilite de comun acord). Fuga efectivă Putem defini fuga de acasă ca fiind plecarea de acasă, pe perioade mai lungi (o zi) sau mai scurte (câteva ore), fără ştiinţa şi permisiunea adultului. Şi în această situaţie adultul trebuie să distingă între fuga singurală de acasă şi obisnuinţa unui astfel de comportament. Indiferent de situaţie, educatorul trebuie să anunţe evenimentul profesioniştilor din serviciul de tip rezidenţial, în conformitate cu procedurile stabilite. Dacă adolescentul a surprins prin fuga de acasă, comportament care nu-i este specific, adultul are obligaţia să verifice împreună cu el ce anume a provocat un astfel de comportament.


Cauzele unui astfel de comportament, unic, ar putea fi multiple: - o disensiune majoră între copii, iar efectele afective ale acesteia asupra

adolescentului să fi fost greu de suportat pentru el, având nevoie de un timp de reflecţie în alt spaţiu decât cel în care s-a produs conflictul;

- o disensiune majoră cu un adult din serviciul de tip rezidenţial care copilului i se pare abuzivă sau greu de suportat şi absenţa unei persoane de încredere cu care ar putea vorbi despre eveniment;

- o interdicţie din partea adultului fondată sau nefondată de a părăsi serviciul de tip rezidenţial, accentuată de imposibilitatea adolescentului de a-şi gestiona dorinţa de a merge la un anume film/concert/afară şi teama de a se reîntoarce după aceea;

- probleme de natura emoţională legate de relaţii de iubire, de temeri în raport cu vizita părinţilor după perioade îndelungate de absenţă, de examenele care se apropie, de controale medicale;

- efectul grupului de prieteni care îl pot influenţa în mod negativ,etc. Reacţia adultului trebuie să ţină cont de toate acestea şi trebuie să ducă la prevenirea reproducerii unor astfel de comportamente. Indiferent de cauza care a declanşat comportamentul, adultul trebuie să marcheze împreună cu adolescentul faptul că acesta este un comportament nepermis, care îl supune unor riscuri majore pe copil. În situaţia fugii repetate de acasă, în ciuda tuturor măsurilor luate de către adulţi, este importantă intervenţia unitară din partea profesioniştilor din serviciul de tip rezidenţial, prin analizarea riguroasă a comportamentului şi stabilirea în echipă a unui plan de intervenţie, care să se adreseze atât cauzelor care duc la adoptarea unui astfel de comportament de către copil, cât şi modalităţilor de corijare a acestuia.

Cum procedăm când un copil absentează de la şcoală/abandonează cursurile ? Deoarece o bună parte din viaţa adolescentului se derulează în mediul şcolar sau în raport cu acesta (atribuţii şcolare care se regăsesc şi în activitatea de acasă, relaţiile cu colegii, etc), şcoala reprezintă o sursă reală de stres pentru acesta. Nu doar cerinţele mediului şcolar (teme, examene, reguli, relaţii – uneori- autoritare cu cadrele didactice) presează adolescentul aflat într-o etapă a dezvoltării sale extrem de vulnerabilă, ci şi viaţa socială în acest mediu îi poate accentua fragilitatea. Modalitatea în care adolescentul este valorizat în grupul de colegi, capacitatea acestuia de a-şi construi relaţii colegiale, reperarea intereselor comune cu ceilalţi adolescenţi, sunt elemente care pot deturna comportamentul adolescentului către rezultate şcolare slabe, absenteism sau abandon scolar. De aceea, atitudinea adultului trebuie să fie echilibrată:

Pretenţiile pe care le are în raport cu rezultatele şcolare ale adolescentului trebuie să fie în concordanţă strictă cu potenţialul de dezvoltare al copilului. În caz contrar, eşecul şcolar aparţine în foarte mare măsură adultului. Oricât de mult ar fi susţinut de adult în rezolvarea cerinţelor şcolare, în situaţia în care capacităţile sale reale sunt sub nivelul cerinţelor adultului, copilul nu va resimţi decât devalorizare şi tendinţa de abandon („ degeaba încerc să-mi fac temele, oricum nu sunt în stare de nimic”!)

Adolescentul trebuie susţinut în rezolvarea cerinţelor scolare, nu trebuie însă ca rezultatele şcolare să devină centrul preocupării adultului, ci dezvoltarea capacităţii


adolescentului de a-şi asuma responsabilitatea rezolvării acestora, dezvoltarea abilitaţilor de studiu. Chiar dacă rezultatele şcolare nu sunt extraordinare, este important pentru adolescent să fie susţinut pentru efortul depus şi fiecare rezultat şcolar trebuie valorizat. Adultul are obligaţia de a repera care sunt domeniile de interes (îi place să repare, de ex) şi de competenţă (are manualităţi tehnice foarte bune, de ex) pentru adolescent şi de a stimula dezvoltarea expresă a acestora.

Adultul trebuie să cunoască cerinţele şcolare ale unităţii de învăţămant în care se află copilul, dar şi cerinţele individuale ale fiecărui profesor în parte şi să discearnă asupra gradului de echilibru al acestora, pentru a le putea negocia cu adolescentul.

În egală măsură, adultul trebuie să cunoască colegii de clasă ai adolescentului şi tipurile de relaţii care există între adolescent şi colegii săi, fără a-i da senzaţia de control/supraveghere adolescentului. Participarea adolescentului la activităţile extracurriculare sau sociale, activităţi la care participă şi colegii de clasă ai acestuia sunt foarte importante pentru consolidarea poziţiei sale la nivelul grupului de prieteni/colegi (i se crează sentimentul de valorizare şi apartenenţa la un grup). Acesta poate fi dezvoltat şi prin organizarea unor astfel de evenimente la nivelul serviciului de tip rezidenţial, cu participarea colegilor şi prietenilor adolescentului.

Ce facem în situaţia în care adolescentul absentează ? Adeseori adolescentul „chiuleşte” de la câteva ore la presiunea grupului de colegi, doar din spirit de aventură: nu se duc la câteva ore şi îşi petrec timpul în „gaşcă”, fără un scop anume. Acest gen de manifestare comportamentală a adolescentului poate să fie pur ocazională, însă trebuie cunoscută de adult. Relaţia permanentă cu şcoala, cu profesorii sau dirigintele, trebuie menţinută constant de adultul care are în responsabilitate un adolescent. În acest fel, adultul poate monitoriza constant comportamentul adolescentului şi poate interveni în timp util când apar astfel de situaţii. Deîndată ce a aflat că adolescentul a lipsit de la şcoală şi nu a fost anunţat direct de către acesta, este bine să verifice împreună cu adolescentul motivele care au dus la „chiul”, unde şi-a petrecut timpul în acea perioadă, cu cine anume, făcând ce. Verificarea înseamnă o discuţie serioasă cu adolescentul, în care comunicarea reală se bazează pe respect reciproc. Potenţialul riscant al acestui tip de absentare de la cursurile şcolare este mare, deoarece poate atrage dupa sine extinderea fenomenului şi carenţe educative grave, atragerea adolescentului în grupuri cu comportamente (pre)delincvente, debutul consumului de substanţe toxice, fumatul, prostituţia, iar toate acestea îi trebuiesc explicate adolescentului. Deîndata ce au fost clarificate motivele pentru care adolescentul absentează, este bine să i se ceară să gândească o metodă prin care doreşte să îşi motiveze absenţele în raporturile cu şcoala, să gândească o modalitate prin care va încerca să reziste tentaţiei de a mai ceda presiunii grupului şi să propună adultului o metodă prin care acesta poate verifica corijarea comportamentului. Negocierea concretă cu adolescentul îl implică în actul educaţional şi îl obligă să gândească şi să discearnă soluţii cu privire la problemele sale de comportament. Totodată, va începe să înţeleagă că, deşi se află sub autoritatea adultului, consecinţele actelor sale se răsfrâng în mod direct asupra lui şi va trebui să-şi asume responsabilităţi în acest sens.


Sunt situaţii în care adolescentul absentează constant la anumite materii, de la cursurile anumitor profesori. Situaţia poate fi cauzată de o problemă de comunicare între copil şi cadrul didactic sau de incapacitatea copilului de a obţine rezultate şcolare satisfăcătoare la acea materie. De data aceasta, relaţia adultului cu profesorul care predă materia respectivă trebuie să se orienteze asupra clarificării problemelor de relaţionare ale cadrului didactic cu adolescentul şi asupra metodelor posibile pentru întărirea capacităţii copilului de a face faţă cerinţelor: nevoia de suport, stilurile de învăţare recomandate de cadrul didactic, curriculum alternativ (în situaţia copilului cu dizabilităţi). Poate fi nevoie şi de consiliere şi orientare scolară (realizată de către profesionişti abilitaţi - consilier scolar, psiholog) chiar în situaţiile în care copilul primeşte suportul de care are nevoie şi este participativ în mod constant, către forme alternative de şcolarizare (licee cu alt profil, şcoli profesionale, etc). Abandonul şcolar Cauzele apariţiei abandonului şcolar pot fi multiple şi este bine să fie analizată în echipă cauzalitatea acestuia, pentru a fi reperate cele mai bune soluţii pentru adolescent în acest sens. Posibile cauze:

o Permanentizarea unui comportament de absenteism scolar, nemonitorizat şi gestionat nesatisfăcător de către adult.

o Orientarea interesului adolescentului către activităţi aducătoare de venituri (intenţionalitate de a intra pe piaţa muncii).

o Orientarea interesului adolescentului (mai ales al fetelor) către materializarea unor relaţii afective (concubinaje).

o Insuccesul şcolar permanent al adolescentului. o Instalarea unor devianţe comportamentale sau a comportamentelor

(pre)delincvente. Ce facem când un adolescent îşi începe viaţa sexuală ? Pe măsură ce creşte, viaţa sexuală şi sexul devin subiecte de mare interes pentru adolescent, chiar dacă este sau nu activ sexual. De aceea, sexul nu poate fi un subiect de ignorat de către adult în relaţia cu adolescentul, nefiind însă nici pe departe un comportament predelincvent al adolescentului ! Este un comportament specific etapei de dezvoltare a adolescentului, însă poate genera foarte multe riscuri care îi pun în pericol dezvoltarea. Adultul trebuie să vorbească deschis cu adolescentul, să îl ajute să-şi consolideze cunostinţele legate de viaţa sexuală (metode contraceptive, boli cu transmitere sexuală), să îl susţină în consolidarea unei imagini de sine pozitive (să înţeleagă cât este de important să se respecte el pe sine ca persoană, să nu resimtă presiunea grupului de covârstnici în raport cu începerea vieţii sexuale, să nu cedeze în faţa presiunilor partenerului în raport cu începerea vieţii sexuale dacă nu este pregătit, să ştie să respecte alegerile celorlalţi în raport cu acest subiect, măsuri de protecţie personală, cum ar trebui să procedeze în situaţia în care îşi simte siguranţa pusă în pericol, etc).


Ce facem când un adolescent fumează, consumă alcool sau substanţe toxice ? În aceasta etapă a vieţii lor, adolescenţii sunt extrem de vulnerabili. Uneori, fumatul sau consumul de alcool încep fie din teribilism, pentru a dobândi sau pentru a-şi consolida o poziţie în cadrul grupului, sau la presiunea grupului. Pe de altă parte, este posibil ca atitudinea lor să reproducă modele educaţionale pe care le-a regăsit în mediul social. Vulnerabilitatea naturală a adolescentului poate duce la consumul de substanţe toxice (medicamente, droguri), începând de la argumente simple:

o are de învăţat pentru un examen şi bea foarte multă cafea pentru că el învaţă mai bine pe timpul nopţii;

o a trăit primele dezamăgiri în relaţii afective şi doreşte „să ia ceva” pentru a se linişti;

o doreşte să slăbească cât mai repede şi mai mult; o doreşte să îşi „lucreze” corpul...

De aici până la consumul de droguri nu este decât un pas, care este foarte uşor de făcut sub presiunea grupurilor din care face parte. Comportamentele adolescentului pot deveni, în aceste situaţii, comportamente predelincvente sau chiar delincvente. Ei pot deveni victime ale vânzătorilor de droguri sau a prostituţiei (fie că, fiind sub influenţa alcoolului sau a drogurilor sunt abuzaţi sexual, fie obţin droguri în schimbul întreţinerii de relaţii sexuale), devenind la rându-le agresori pentru a obţine fondurile necesare procurării drogurilor. Adolescentul trebuie să fie ajutat de către adult să înţeleagă riscurile consumului de tutun, alcool, droguri, atât prin informare constantă, cât şi prin reguli de viaţă clare şi sancţiuni aplicate imediat, constant şi cu fermitate. Orice substanţã consideratã periculoasã (alcool, tutun, medicamente care nu se află pe schema de tratament a copilului, etc) poate fi confiscatã. Copilului/tânărului i se argumentează în mod obligatoriu gestul: ”Ştii că nu este permisă utilizarea şi consumarea lor şi ştii că acestea fac rău atât ţie, cât şi celorlalţi copii. De aceea, acestea rămân la mine sau le putem distruge împreună. Ce alegi ?” De asemenea, aceste reguli trebuiesc respectate în mediul de viaţă al adolescentului şi nici un adult-profesionist nu are dreptul să fumeze sau să consume alcool în prezenţa adolescentului. În situaţia constatării unei devianţe comportamentale în acest sens, cauzalitatea şi strategia de intervenţie trebuie stabilite în cadrul echipei de profesionişti şi aplicată cu consecvenţă de toată echipa, pentru fiecare situaţie în parte. Intervenţia în situaţie de criză Pentru a asigura o intervenţie corectă în situaţia de criză, pentru a acţiona corect şi în interesul copilului şi pentru a se evita abuzul din partea profesioniştilor, este important să existe o procedură explicită despre felul în care vor fi abordate comportamentele periculoase sau deviante.


A acţiona în situaţie de criză, înseamnă a interveni pentru a rezolva situaţia aici şi acum, de multe ori fără a avea toate informaţiile necesare, fără a cântări consecinţele pe termen lung ale unui comportament sau altul. În ceea ce priveşte controlul comportamentului, situaţia de criză poate fi definită ca acea situaţie în care comportamentul unui copil sau tânăr este agresiv, periculos pentru sine şi pentru ceilalţi. Într-o astfel de situaţie este foarte utilă calmarea adolescentului. De multe ori prin comportament copilul încearcă să atragă atenţia asupra sa, de aceea educatorul trebuie să acţioneze calm, şi, dacă copilul nu se pune pe sine sau pe ceilalţi în pericol prin comportamentul său, trebuie să aştepte un moment ulterior pentru discuţii, argumentări sau sancţiuni. În situaţia în care comportamentul adolescentului devine periculos pentru el sau pentru grup, sau poate cauza alte incidente ulterioare, (spre exemplu loveşte mobila, sparge geamuri sau trânteşte uşi, ameninţă sau loveşte un alt copil ) atunci poate fi nevoie să fie însoţit într-o cameră separată pentru a fi ajutat să se calmeze, pentru putea analiza împreună cu adultul incidentul. Exerciţii şi întrebări 1. Realizaţi o activitate cu adolescenţii care să aibă ca tematică dezbaterea şi stabilirea regulilor serviciului de tip rezidenţial. Stabiliţi un mediator al discuţiilor din rândul adolescenţilor şi încercaţi să îi stimulaţi permanent să îşi exprime opinia cu privire la importanţa regulilor în viaţa lor, să aducă argumente pro şi contra acestora. Puneţi-le materiale la dispoziţie şi rugaţi-i să elaboreze un cod de conduită care trebuie respectat în serviciu (de copii şi de adulţi) şi în comunitate. Întrebaţi-i unde doresc să lipească materialele rezultate. 2. În cadrul unei activităţi specifice (pregătirea/punerea mesei, pregătirea temelor, activitate de socializare/recreere) propuneţi-le copiilor sa faceţi schimb de roluri pentru aceea activitate. Copilul va prelua astfel rolul dumneavoastră, iar dumneavoastră pe cel al copilului. Rugaţi-l să fie cât mai natural în rolul său. La sfârşitul activităţii întrebaţi copilul cum a fost, ce a simţit, ce şi cum ar schimba.

3. Descrieţi în ce măsură credeţi că următoarele medii influenţează negativ

comportamentul adolescentului ?

Anturajul Şcoala Mediul familial Vecinătatea/cartierul

Realizaţi câte o activitate de prevenire a asumării comportamentelor negative pentru

fiecare dintre mediile amintite anterior.


4. Enumeraţi şi descrieţi motivele pentru care copiii comit acte antisociale şi care sunt

metodele de prevenire ale acestora.

5. Rugaţi adolescenţii să îşi întocmească un program de activităţi pentru o săptămână, pe zile, cu menţiunea tipului de activităţi în diferitele momente ale zilei respective. Dacă sesizaţi monotonie, repetare de activităţi pentru aceleaşi momente ale zilei/săptămânii, rugaţi-i să argumenteze de ce au optat pentru un astfel de program. În plus, pot exista alternanţe, ţinând cont că unele persoane sunt mai eficiente în activităţi mai monotone. 6. Dezbateţi în cadrul grupului de educatori asupra următoarelor întrebări:

De ce credeţi că relaţiile conflictuale de comunicare cu copiii sau tinerii din centrele de plasament reprezintă o problemă dificil de rezolvat pentru mulţi educatori?

În ce fel credeţi că manifestarea unui comportament asertiv vă poate ajuta în desfăşurarea activităţii dvs?

Cum aţi reuşit în trecut să evitaţi sau să rezolvaţi un conflict apărut în relaţia cu copilul ? Cum aţi aborda acum conflictul, dacă v-aţi regăsi în aceeaşi situaţie?

Exemple de activităţi:

1. “Podul” – Se recomandă să se realizeze în cadrul unui program de

dezvoltare a abilităţilor emoţionale şi sociale; se recomandă pentru copiii de 10 – 14 ani.

Scop: Să explice ce este stresul. Să descrie abilităţile prin care se poate face faţă stresului. Materiale: Paste făinoase de diferite forme; carton; plastelină, pastă de modelat, sârmă, alte materiale. Desfăşurare: Copii analizează mai întâi imagini cu poduri şi discută despre părţile unui pod. În echipe, copii construiesc din materialele pe care le au la dispoziţie câte un pod. După ce podul a fost realizat se discută despre factorii de stres cu care s-au confruntat până în acel moment. Se realizează liste separate pentru fete/baieţi. Apoi, pentru fiecare factor de stres se realizează câte o etichetă cu numele lui şi se stabileşte un gramaj, prin discuţii cu echipa. Se pot găsi obiecte care să simbolizeze fiecare factor stressor (de exemplu: creioane, mere, radieră, caiet, etc., cele mai uşoare reprezentând factorii mai puţin stresanţi, iar cele mai grele factorii mai importanţi). Când podurile sunt gata, copii pun diferite greutăţi şi observă ce se întâmplă cu podul. Puncte de discuţie:


1. Ce putem face ca să nu se dărâme podul ? 2. Cum aţi stabilit care factori sunt mai importanţi, mai “grei” decât alţii ? 3. Pe cine afectează mai mult factorii enumeraţi ? Pe fete sau pe băieţi ? 4. Cum reacţionează de obicei fetele, respectiv băieţii pentru a face faţă acestor

situaţii ? 5. De ce fetele îşi exprimă mai des emoţiile verbal ? 6. Aşa cum podurile sunt construite să suporte traficul greu şi organismul uman

este construit ca să facă faţă stresului. Pentru a păstra podul poţi controla/reduce traficul greu. Cu problemele care apar la oameni nu putem face asta de multe ori. De aceea e important să învăţăm mai degrabă cum să consolidăm podul, să-l facem mai puternic.

2. “Ghid de utilizare a prietenilor” – Se recomandă să se realizeze în cadrul

unui program de dezvoltare a abilităţilor emoţionale şi sociale; se recomandă pentru tinerii de 14 -18 ani.

Scop: Operaţionalizarea conceptului de prietenie. Desfăşurare: Tinerii sunt rugaţi să scrie, în echipe de 3 – 5 persoane, sfaturile pe care i le-ar da unui extraterestru adolescent/unei extraterestre adolescente, care sunt începători în iniţierea şi menţinerea relaţiilor de prietenie pe Pământ. Ideile echipelor se centralizează şi se realizează un ghid de utilizare a prietenilor. Puncte de discuţie: 1. Ce înseamnă să fii prieten/prietenă cu cineva ? Cum ne alegem prietenii ? 2. Cum iniţiem o relaţie de prietenie ? 3. Cum menţinem o relaţie de prietenie ? 4. Putem avea prieteni de sex opus ? Cum ne comportăm într-o astfel de relaţie ? 5. Ce aşteptăm de la un prieten ? Dar de la o prietenă ? 6. Cum ne poate ajuta un prieten într-o situaţie – problemă ?

3. “Asumarea riscului” – Se recomandă să se realizeze în cadrul unui program de dezvoltare a abilităţilor de estimare a riscului; se recomandă pentru tinerii de 14 – 18 ani.

Scop: Să identifice riscuri pe care şi le asumă şi consecinţele riscurilor asumate. Materiale necesare: coli de hârtie, marker-e. Desfăşurare: Participanţii stau în cerc pe scaune. Facilitatorul enunţă afirmaţii de genul celor de mai jos prin care cere să îşi schimbe locul cei care şi-au asumat riscul: 1. Să conducă maşina. 2. Să meargă la şcoală cu temele nefăcute. 3. Să mănânce foarte mult sau alimente nesănătoase. 4. Să comunice cu persoane necunoscute.


5. Să spună un secret unui prieten/coleg/adult. 6. Să fumeze. 7. Să circule seara târziu prin locuri necirculate. Participanţii pot expune şi ei enunţuri legate de riscuri întâlnite în experienţa lor de viaţă. Pe grupuri mici, participanţii găsesc consecinţe posibile (şi pozitive şi negative) ale riscurilor enunţate. Puncte de discuţie: Se discută despre risc, ce înseamnă asumarea riscurilor, identificarea situaţiilor de risc, paşi de depăşire a riscurilor. Sunt diferite riscurile pentru fete şi pentru băieţi ? Care este diferenţa dintre persoanele care sunt în situaţii de risc care dezvoltă probleme şi care nu dezvoltă probleme ?

4. Poveşti ilustrate Imaginile încurajează elevii să-şi istorisească propriile conflicte. Situaţiile sunt astfel interpretate, făcând loc formulării modalităţilor posibile de acţiune. Asemenea poveşti ilustrate servesc discutării situaţiilor problematice şi de conflict şi pot scoate la lumină diferite moduri de percepere şi de interpretare a situaţiei, precum şi diferite variante de acţiune. Procedura:

Elevii trebuie să formuleze scurte texte şi titluri în dreptul fiecărei imagini. Această activitate va fi făcută fie de fiecare elev în parte, fie pe grupe de elevi.

Rezultatele vor fi prezentate în faţa clasei. Poveştile prezentate vor fi afişate pe pereţi, iar elevii vor căuta deosebiri şi

asemănări. Variantele de soluţionare prezentate vor fi numite şi reţinute. Elevii pot pune întrebări cu privire la poveşti. Scenele – cheie pot fi jucate pe roluri.


Bibliografie

„Integrarea socială activă a tinerilor – Manualul Educatorului”, CRIPS, 2010

„Încrederea în sine a adolescentului”, Germain Duclos, Danielle Laporte, Jacques

Ross –House of Guides 2009

„Îngeri adolescenţi”, Stephen Briers, Sacha Beveystock, Curtea Veche Publishing

2008

“Promovarea drepturilor Copilului aflat în serviciul de tip rezidenţial pentru copil şi

pentru copilul cu handicap”, CRIPS /Children’s High Level Group, 2007

Codul de conduită pentru personalul care lucrează în Serviciile de tip rezidenţial

pentru copii , CRIPS/UNICEF, 2005

„Ordinul 21/2004 pentru aprobarea standardelor minime obligatorii privind serviciile

pentru protecţia copilului de tip rezidenţial” şi „Ghid metodologic de implementare a

SMO pentru serviciile de tip rezidenţial” – ANPDC, 2004

“Evoluţii ale delincvenţei juvenile în România. Cercetare şi prevenire socială”, D.

Banciu, S. M. Radulescu, F. Grecu, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002

„Copilul instituţionalizat”, M. Dumitrana, EDP Bucuresti, 1998

“Interacţiunea părinţi copii", Ciofu Carmen, Editura medicală "Amaltea", 1998

“Comunicarea” , Stanton Nicki - SC "Ştiinţă şi Tehnică", 1995

"Ştiinţa rezolvării conflictelor", Cornelius Helena şi Faire Shoshana, SC "Ştiinţă şi

tehnică", 1995

„Cartea copilului”, Popescu Octavian, Editura Eolia, 1995

“Între părinte şi copil - Ghid de comunicare”, Dr. Haim G. Ginott,

“Homes for children, Guidelines on registration”- London Boroughs Children’s

Regional Planning Commitee

" Adolescenţă şi adaptare", Brânzei Petre şi colaboratorii, Iaşi, 1974

„The instinctoid nature of basic needs”, Abraham Maslow,1954/1970

Data publicării: Iunie 2011

Acest manual a fost realizat de Centrul de Resurse si Informare pentru

Profesiuni Sociale CRIPS in cadrul proiectului 8097/CESVI/ROM

Dezvoltarea capacitatii formatorilor din serviciile sociale pentru imbu-

natatirea prevenirii delincventei juvenile si a protectiei minorilor in con-

�ict cu legea penala

co-�nantat de Ministerul Italian al Afacerilor Externe

manualul educatorului cesvi_crips

Documents