Dr. ec. Radu Mihai CRIŞAN

AUTOAPĂRAREPSIHICĂCUM SĂ DEVIIIMUN LA MANIPULARE(Textul integral al anexeiDeturnarea sistemului de învăţământ şi artafortificării psihice individualedin lucrarea: Radu Mihai Crişan,SPRE EMINESCU.Răspuns românesc la ameninţările prezentuluişi la provocările viitorului,ediţia a III-a revizuită, Editura Cartea Universitară,Bucureşti, 2005, pag. 318-333)BUCUREŞTI2005

Editura Cartea UniversitarăStr. Prof. Ion Bogdan, nr.11 A, sector 1, BucureştiTel.: 021-211 01 54; Fax: 021-211 58 47e-mail: cartea.universitara@pcnet.ro,www.carteauniversitara.roEditură acreditată de Ministerul Educaţiei şi Cercetării prinConsiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din ÎnvăţământulSuperior.ISBN 973-731-172-8

Feriţi-vă de profeţiimincinoşi, care vin la voi înîmbrăcăminte de oi, şi pedinlăuntru sunt lupi răpitori.Matei, VII, 15

Nimeni dintre aceia pe carebogăţia şi onorurile îi aşază pe otreaptă mai înaltă nu e mare. Aceasta-ieroarea care ne înşală, că nu apreciempe nimeni după ceea ce este, ci îiadăugăm şi cele ce-l împodobesc.Când vrei să apreciezi pecineva la justa lui valoare şi să ştii cefel de om este, priveşte-l gol: să lepedeaverea, să lepede onorurile şi celelalteminciuni ale soartei, să dezbrace pânăşi corpul – priveşte-i sufletul, dacă-imare prin altceva sau prin el însuşi.Să apreciem fiecare lucru,îndepărtând ce se spune despre el, şisă cercetăm ce este, nu ce e numit.Seneca,Epistolae

Învăţământul este menit să creeze personalităţiorganice. Acestea sunt conştiente că viaţa este un sistemde interdependenţe multiple şi îşi pun, din proprie voinţă,viaţa în slujba unui principiu moral supraordonator.Ancorarea profundă în spiritualitatea şi experienţaneamului lor le ajută să reacţioneze eficient în faţadificultăţilor, chiar şi atunci când se ivesc pe neaşteptate.Acum însă, şcoala creează tipul omului universal - de

1

nicăieri şi de peste tot, lipsit de viziunea globală asupralumii şi a existenţei. Rupt de tradiţie şi de mediul în care atrăit, acest om este incapabil să facă faţă neprevăzutului.Orice bandă politică îl poate manipula, fără ca el să bagemăcar de seamă. Îi stă în putere să se autoredresezeindividual, utilizând pârghii precum: gândirea, cultura,munca, cinstea, economia, gimnastica, meditaţia,contemplaţia şi rugăciunea.

O investigare, amănunţită, a procesuluiistoric ce a condus la deprecierea învăţământuluiromânesc este întreprinsă de Nicolae Iorga.Acesta comentează: “Idealul educaţiei e sădezvolţi ceea ce există ca înclinaţie în om şi să nuîncerci a-i da însuşiri ce nu se găsesc, ca punctde plecare în însăşi fiinţa lui”1.“Şcoala are datoria de-a ajuta societatea,de-a merge mână-n mână cu ea, şi nu de a-i staîn cale. Fiecare şcoală trebui să iasă din (să reflecte

n.n.) nevoile societăţii, care trebui cunoscute şiînălţate, ca să ajungă la forma pe care s-oservească şcoala”2.“Evul mediu – bazat pe iniţiativa individualăşi pe cea colectivă – avea nevoie de (îngăduia pe

n.n.) orice fel de oameni, care se uneau de la sine:nu-i trebuia un om tip. Omul era pregătit pentru oviaţă spontanee.În acel Ev Mediu, dacă erai creştin, Bisericate creştea ca pe fiul ei, acolo ţi se dădea lecţia decatehism; acolo învăţai rugăciunile, învăţai săciteşti, să scrii. Meşteşugar voiai să te faci, îlalegeai ca profesor pe meşterul cel mai bun. ApoiUniversitatea: aceasta era un învăţământ absolutliber. Profesorul trata orice chestiune voia, şi aşacum voia el, iar studentul îl asculta numai dacă îlinteresa (conţinutul prelegerii n.n.)3.1 Nicolae Iorga, Idei asupra problemelor actuale, pag. 1392 ibidem, pag. 2083 ibidem, pag. 211, 139

A venit, pe urmă, vremea stăpâniriimonarhilor. Suveranul modern avea nevoie debuni supuşi. Toate erau aşa întocmite ca săpregătească pe bunul cetăţean, omul cu credinţăfaţă de suveran, bun ostaş şi, mai ales, buncontribuabil. Dar învăţământul acesta nu mergeapână jos. Şcoala primară n-a existat până larevoluţia franceză. Erau doar anume (câţiva n.n.)

călugări care învăţau pe aceia care doreau.Revoluţia franceză, ca şi cea sovietică,avea nevoie de anumiţi oameni; ei îi trebuia săcreeze tipul revoluţionarului. De aceea, a înlăturattoate formele mai vechi de învăţământ, cu aceeaşineîmpăcată ură căreia i-au căzut jertfă atâtea dinaşezămintele capabile încă de viaţă ale vechiiFrancii. Creatori fără rezerve, revoluţionarii auînţeles să facă nou în toate, dând contemporanilorceea ce le trebuia pentru a nu fi oameni de curteşi de lume, ci cetăţeni luptători. Se creează, astfel,şcoala publică, comună tuturora şi gratuită.Vine apoi Napoleon, care, voind săstăpânească lumea în toate, făcu din tot sistemulsău politic o imensă maşină, admirabilă prinputerea şi regularitatea ei aproape militară, care-i

2

permiteau să fie pusă în mişcare de un singur om.Şcoala lui făcea un fel de automat în mâna puteriicentrale, îmbina mecanic oameni croiţi (educaţi n.n.)

pe acelaşi tip, fără îngăduinţa varietăţilorindividuale. Ea (instituţia şcolii n.n.) trebuia să fie unfel de fabrică de produs oameni, pe care statulpoate să-i întrebuinţeze pentru scopurile sale.Pentru a crea individul ascultător ca un soldat,

Napoleon creă şcoala-cazarmă, cuprinsă într-oconstrucţie de nemiloase linii drepte, care trebuiasă primească, în toate treptele ei, un singurimpuls, iar acesta să plece de la monarhul singur.Şeful enormei cazărmi şcolare e rectorul deAcademie, care dispune, în Universitate şi în licee,de o întreagă oaste disciplinată de profesori,inspectori etc4”.Aşadar, în timp ce “universitateamedievală era o şcoală de cugetare personală, lacare venea studentul numai dacă îi plăceacugetarea profesorului, astăzi, universitatea este oşcoală de specialităţi, nelegate între ele5, fără nici4 ibidem, pag. 212, 2135 Maniera didactică utilizată în transmiterea conţinutului lorinformaţional către subiecţii supuşi educării - neevidenţiind, înmod deliberat, corelaţiile organice existente între diferiteleramuri de ştiinţă -, le îngreunează acestora posibilitatea folosiriicunoştinţelor dobândite într-un domeniu la mai profundaînţelegere, atât a problematicii celorlalte domenii, cât şi, maiales, a substratului anumitor fenomene social-politice şieconomice dintre cele mai sensibile şi, deopotrivă, mai grave…Spre pildă a scopului ascuns ce stă la baza formulării, într-unanume mod şi nu în altul, a vreunui text legislativ, poate chiar avreunui articol de Constituţie ori de tratat internaţional.Totodată, ea păgubeşte şi progresului general al cunoaşteriistiinţifice, întrucât, după cum relevă Ştefan Odobleja: “Fiecareştiinţă este o porţiune a unui tot care este ştiinţa în general.Toate ştiinţele se inspiră reciproc, confirmându-se oriinfirmându-se una pe cealaltă. Progresul unei ştiinţe determinăprogresul celorlalte ştiinţe şi invers. Când vrei să studiezi oştiinţă, trebui s-o compari şi s-o apropii de toate celelalte

un fel de spirit comun şi (mai mult n.n.), acestecreaţiuni au un scop care nu e în societate, cipeste ea şi, poate, chiar împotriva ei. S-a creattipul omului abstract, în afară (rupt n.n.) de oricetradiţie şi de orice împrejurări în care ar avea detrăit, omul care ştie dinainte unde va fi aşezat, cegesturi va face în fiecare moment, omul pentrucare neprevăzutul n-are nici o importanţă (incapabilsă facă faţă oricărei schimbări neaşteptate a condiţiilor sale deexistenţă n.n.).Şcoala fiind în afară de viaţă, învăţându-tesă nu ţii cont de nimic ce e dincolo de casta cultă,duce la o şcolarizare formală a omenirii. De aici aieşit (rezultat n.n.) o umanitate scăzută, lipsită deenergie şi de entuziasm, lipsită de putinţa de aacţiona şi de a reacţiona, o umanitate împuţinatăşi strâmbată”6. De aceea, dacă “şcoala deodinioară era contactul dintre cineva care vrea săînveţe şi cineva care ştie”7, astăzi (ca să înveţi n.n.)

eşti silit, de multe ori, să te duci la tot felul deimbecili cu atestate, care nu cunosc, nici pedeparte, ceea ce au pretenţia să te înveţe”8.ştiinţe. Cele mai miraculoase descoperiri ale ştiinţei pure şi aletehnicii nu sunt, adesea, decât generalizări, analogii, translaţii,

3

comparaţii, imitaţii, apropieri, împrumuturi, adaptări la undomeniu oarecare a ideilor şi procedeelor unui alt domeniu”.,Ştefan Odobleja, Psihologia consonantistă şi cibernetica,Editura Scrisul românesc, Craiova, 1978, pag. 107-1106 Nicolae Iorga, Idei asupra problemelor actuale, pag. 138, 1397 ibidem, pag. 2078 ibidem, pag. 206

Aşa, “se creează acum, pentru o lumeneorganică, un tip de om universal, omul care ede nicăieri şi de peste tot, omul în afară (rupt n.n.)

de tradiţie, în afară (înstrăinat n.n.) de mediul în carea trăit; iar de societatea aceasta nenorocită,intrată în tipicul şcolii, oricine poate abuza, oriceaventurier sau orice bandă politică se poate facestăpânul ei”9 - speculându-i cu abilitate lipsastilului, adică, după cum se exprimă MirceaEliade, “a vieţii proprii, ierarhice si ritmice aadevărurilor (informaţiilor fiabile n.n.) adunate”10…Căci, “adevărurile nu preţuiesc nimic atunci cândle posezi izolate”11, iar “ceea ce lipseşte omuluimodern ca să fie om întreg, este tocmai intuiţiaierarhiei, a cosmizării”12, adică, a “armonizării lorîntr-o viziune globală asupra lumii şi aexistenţei”13… Mai mult, ele nu numai că “nu auvaloare izolată, dar ajung de-a dreptulprimejdioase când încerci să compensezi cu unulsingur absenţa celorlalte”14.Îmbucurător este, însă, faptul că fiecarefiinţă umană are posibilitatea de a-şi înfrânge,progresiv, această slăbiciune, prin activismpersonal. În acest sens, o serie de semeni ai9 ibidem, pag. 173, 20510 Mircea Eliade, Profetism românesc, Editura Roza Vânturilor,Bucureşti, 1990, vol. I, pag. 11311 ibidem12 ibidem13 ibidem14 ibidem, pag. 114

noştri, printre care Scarlat Demetrescu, MirceaEliade, Mihai Eminescu şi Petre Georgescu-Delafras, ne reamintesc că dispunem, bineînţelesnelimitativ, de pârghii precum: gândirea, cultura,munca, cinstea, economia, gimnastica, meditaţia,contemplaţia, rugăciunea.Cel mai puternic instrument deautoapărare individuală împotriva agresiunilormanipulatorii, relevă Scarlat Demetrescu, este“fabricarea şi subtilizarea (rafinarea n.n.) continuă amateriei noastre mentale, prin “propria noastrăgândire, reflectarea la ceea ce am făcut şi laurmările faptelor noastre, reflectarea la ceea ce vatrebui să facem şi analizarea sub toate aspectelea efectelor ce vor urma. De la actele şi vorbelenoastre, vom trece la vorbele şi faptele celor cucare am venit în contact. Care e dedesubtulvorbelor şi faptelor, de ce au procedat aşa şi nualtfel, ce au vrut ei să zică etc. Deosebit de multse dezvoltă puterea gândirii noastre cândexaminăm natura şi ordinea din ea.Gândind mereu la probleme abstracte,filosofice, ne vom obişnui într-o asemenea măsurăcu acest grad înalt de gândire, încât ideile banalesau (cele n.n.) josnice ne vor provoca neplăcere. O

4

conversaţie trivială ne va determina să plecăm dinacel mediu. Obişnuit cu adevărul, mentalul nostrunu mai e capabil să emită minciuna. Cantitatea decunoştinţe acumulate ne va face mai înţelepţi, aşacă zâmbim de milă când primim explicaţii şiargumentări care denotă o desăvârşită ignoranţă(după caz: necunoaştere, ignorare ori încălcare n.n.) anaturii omeneşti şi a legilor naturii. Spiritul se vaascuţi, într-o asemenea măsură, încât, prininducţie sau prin deducţie, întrevedem saudescoperim adevărul în(;) situaţiile şi împrejurărilecele mai complexe”15.Dar, întrucât, în mod legic, pertinenţaraţionamentelor este condiţionată de fiabilitateafiltrului informaţional al gândirii care le efectuează,trebui să acordăm, în permanenţă, o deosebităatenţie întreţinerii şi potenţării acestui filtru.În acest sens, subiniază PetreGeorgescu-Delafras, „cultura are o influenţăbinefăcătoare asupra oricărui om, fie el oricât deslab la minte. Ea ne arată rostul vieţii, ea ne aratăcalea pe care trebuie să mergem şi ne-oluminează cu raze din ce în ce mai clare, maistrălucitoare. Prin ajutorul culturii, ne făurim încădin vreme un ideal, pe care ţinem să-l realizăm zicu zi, şi care formează partea cea mai bună, ceamai frumoasă, a vieţii noastre. Ea neîndepărtează, de asemenea, de apucăturile releale semenilor noştri, ne învaţă să fugim de alenoastre proprii, şi ne deprinde să ne ocupămnumai de ceea ce vedem că este folositor,înălţător. Oricine îşi poate da seama că, în loc săne pierdem vremea fără vreun folos, cine ştie peunde – poate prin cine ştie ce cafenea, cârciumă,colţ de stradă –, este mai bine să stăm acasă, sausă mergem la o bibliotecă, şi să urmărim cu15 Scarlat Demetrescu, Din tainele vieţii şi ale universului,Editura Emet, Oradea, 1998, pag. 49

atenţie filele unei cărţi care ne interesează. Dacădin două ore libere cât avem, de regulă, cel puţin,pe zi, am întrebuinţa numai una singură pentrulectură, ar fi de ajuns pentru ca să obţinem ocultură demnă de luat în seamă. Sunt atâtea cărţiinteresante, ce ne dau învăţăminte ştiinţifice,sociale, etc., precum şi cărţi literare, care nedescreţesc fruntea, care ne dau (bună n.n.)

dispoziţie sufletească, care ne mai îndulcescviaţa. Apoi sunt o sumedenie de reviste ieftine, încare se găsesc articole destul de variate şi deinstructive”16.Aşadar, după cum pledează şi MirceaEliade, “lectura ar putea fi (poate fi n.n.) un mijloc dealimentare spirituală continuă, nu numai un mijlocde informare sau de contemplaţie estetică”17.Însă, pentru a putea beneficia - în condiţiileînspăimântătoarei eterogenităţi calitative ainformaţiilor cuprinse în puzderia de tipărituri dintimpul zilelor noastre – de binefacerile ei, trebuie,înainte de toate, să ştim să triem tipăriturile cucare intrăm în contact, în sensul de “a nu citicărţile (pe cele n.n.) proaste sau mediocre, şi de a

5

nu citi pe cele bune la timp nepotrivit (adică, atuncicând suntem insuficient de maturizaţi pentru înţelegereapertinentă a lor n.n.). Verificarea (selectarea n.n.)

lecturilor se face foarte simplu: ne simţim (ne-am16 Petre Georgescu-Delafras, Tari şi slabi, Ediţia a III-a, EdituraCugetarea, Bucureşti, 1937, pag. 86, 8717 Mircea Eliade, 50 de conferinţe radiofonice, EdituraHumanitas, Bucureşti, 2001, pag. 120

simţi n.n.) mai bogaţi (sufleteşte şi/sau informaţional n.n.)

mai vii, mai umani, după o anumită carte? Asta eîntrebarea care trebui să şi-o pună fiecare. Estecu desăvârşire inutil să citim acele sute de cărţicare nu ne spun nimic, care nu ne emoţionează şinici nu ne îmbogăţesc, acele sute de cărţimediocre, seci şi, uneori, dăunătoare. Asemeneacărţi se recunosc repede: după zece sau douăzecide pagini. Se recunosc prin fluviul lor mediocru defapte nesemnificative, prin personajele ireale,abstracte şi inerte, prin mediocritatea analizelor,prin truismele filosofice şi limba literară lipsită deorice valoare. În locul acestor cărţi, care costă şibani şi timp, s-ar putea citi cărţile bune, sau s-arputea descoperi cărţi uitate. Lectura nu ajunge oartă decât în clipa când ştie să prevadă valorile şisă distingă emoţiile estetice. Şi, ca şi oricare altăactivitate a spiritului omenesc, şi arta lecturii nuajunge o artă nobilă, decât prin puterea sa de aprevedea erorile şi mediocrităţile, şi prin virtuteade a economisi timpul, cărţile esenţiale pe caretrebui să le cuprindă o bibliotecă personală fiindpuţine la număr”18. “Problema capitală este deci:prin ce metodă lectura ajunge o funcţie organică,de asimilare şi nutriţie, depăşind stadiul diletant, încare se află majoritatea oamenilor? Prin ce mijloclectura începe să ne înveţe să gândim, săînţelegem? Majoritatea semenilor noştri citesc, încel mai bun caz, ca să afle lucruri noi, ca să ştiecât mai multe lucruri. Dorinţa aceasta este18 ibidem, pag. 151, 154, 172

excelentă la începutul educaţiei, dar e fatală lamijlocul vieţii, la maturitate. Trebuie descoperite,atunci, cărţi care ne ajută nu să ştim , ci săînţelegem; cărţi care ne îndeamnă, fără ştireanoastră, la gândire, la examen (evaluare n.n.), lareflecţie personală. Dacă socotim cărţilefundamentale ca un izvor nesecat de energiementală, lectura ajunge o problemă serioasă atâtpentru individ, cât şi pentru societate. Te ataşezide cărţi pentru nesfârşitele forţe spirituale carestau între coperţile lor, gata, întotdeauna, să-ţivină în ajutor, să te înalţe sau să te fecundeze. Nune este îngăduit să lăsăm nefolosite asemeneaprodigioase izvoare de energie. Nu ne esteîngăduit să trecem prin viaţă nefolosind energiacondensată în cărţi”19, cu atât mai mult cu cât”cartea este (şi n.n.) un ferment spiritual de mareputere… Să ne amintim că, în istorie,evenimentele mari, sunt făcute, de multe ori, decătre oameni entuziasmaţi de o idee, de ocarte”20, precum şi că “funcţia primordială, mistică,a lecturii, este aceea de a stabili contacte între om

6

şi Cosmos, de a aminti memoriei scurte şi limitatea omului, o vastă experienţă colectivă, de alumina riturile”21.Iar, “dacă, după cum precizează PetreGeorgescu-Delafras, “prin mici sforţări, izbutim săajungem la un grad mai înalt de cultură19 ibidem, pag. 175, 17620 ibidem, pag. 17821 ibidem, pag. 122

intelectuală, atunci pricepem, mai temeinic, cămunca este condiţiunea de căpetenie pentrupăstrarea sănătaţii şi a vieţii, şi că numai prinmuncă continuă ne putem vedea idealulîndeplinit… Să muncim pentru perfecţionareameseriei noastre, să muncim pentru luminareacreierului nostru, să muncim pentru binelesemenilor noştri.Chiar dacă se întâmplă să nu ne vedemidealul îndeplinit pe de-a-ntregul, totuşi vom fifăcut un progres destul de simţitor, care se poatevedea numai comparându-l cu starea în care negăseam mai înainte. Şi acest progres,presupunând că ar fi mic deocamdată, trebuie săne bucure, trebuie să ne mândrească, căci, însfârşit, am făcut ceva. De la a nu face nimic, pânăla a face oricât de puţin, este distanţă mare, marede tot. Niciodată munca bine chibzuită şifolositoare nouă înşine şi societăţii întregi nurămâne nerăsplătită. Prin muncă, mulţi lucrători auajuns la situaţii bune şi onorabile, prin muncă mulţiinculţi – oameni din popor – au devenitîndrumători ai omenirii.Trebuie să ne deprindem să nu aşteptămde la nimeni nici un ajutor. Totul să facem noiînşine, căci numai aşa facem ceva trainic.Înălţarea noastră să ne-o facem singuri, cu odeplină conştiinţă a faptelor noastre. Şi, pentru casă ne înălţăm cât mai sus, trebuie să muncim câtmai mult. Munca, în definitiv (prin rezultatele pozitive pe

care ni le aduce n.n.), ne procură adevărata fericire,pe care o căutăm zadarnic aiurea.

Nu mă-ndoiesc că toată lumea înţelege cămunca trebui să fie cinstită. Cinstea să necălăuzească în toate cuvintele noastre, în toatefaptele noastre, în toate aspiraţiile noastre. Nu neputem bucura cu adevărat de fructul unei munciîncordate, dacă aceasta nu a fost cinstită. A ficinstit însemnează a avea un caracter frumos,nobil, a fi curat la suflet şi, astfel, a merita toatăstima celor cu care intrăm în contact. Este chiar ozicătoare: mai bine sărac, dar cu faţa curată.Să nu pierdem din vedere nici acest sfatpe care îl auzim adeseori: Să fim economi! Da, săfim economi! Economia este cea mai marebogăţie, pentru că niciodată nu mergem cucheltuiala mai departe de suma de bani ce oavem”22. Căci, după cum atât de plastic ni seadresează Mihai Eminescu: “Dintre cel ce câştigă10 şi cheltuieşte 11, şi cel ce câştigă 2 şicheltuieşte 1, acest din urmă e bogat, iar cel dintâi

7

e sărac”23. “Natural că nu toţi pot face economii,fiindcă mulţi câştigă atît de puţin, că abia îşi potduce viaţa de azi pe mâine. Dar cei care au unprisos, oricât de mic, e păcat să nu facăeconomii… Spiritul de economie îl schimbă pe omcu totul: îi dă tărie, îi dă speranţe, îi dă, în sfârşit,mijlocul real de a face, mai târziu, întreprinderi22 Petre Georgescu-Delafras, op.cit., pag. 87-8923 Mihai Eminescu, Ilustraţii administrative, Timpul, 18decembrie 1877, în Opere, vol. X, Ediţie critică întemeiată dePerpessicius, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1989,pag. 25

comerciale ori industriale. Şi apoi, câte cazurineprevăzute nu ni se prezintă în viaţă când avemabsolută nevoie de o sumă oarecare de bani? Nue mai bine ca, în loc să alergăm la cămătari, de lacari să cerem bani-împrumut cu dobânzioneroase, să avem banul nostru, pus deoparte, şisă fim, astfel, totdeauna liniştiţi? Da, e mai bine, ede o mie de ori mai bine! De aceea, să nu uitămniciodată acest vechi sfat: să fim economi!Cultură, muncă, cinste, economie, să fieveşnic prezente în mintea noastră – ele să fieadevăratul nostru crez – şi să fim siguri că,niciodată, nu vom avea prilejul să ne plângem deprea multe amărăciuni în viaţă”24.De asemenea, “ar trebui (trebui n.n.) sănumărăm printre mijloacele de întărire individualăîncă ceva: gimnastica (exerciţiile fizice n.n.). Este ştiutcă, mulţi dintre noi, facem o bună gimnastică chiarîn timpul lucrului, dar această gimnastică nu sepotriveşte cu (este net inferioară ca efecte pozitive în

comparaţie cu n.n.) aceea pe care am face-o înlinişte, la aer curat, într-un timp când nu supărămpe nimeni şi când nimeni nu ne supără. Câtepuţină gimnastică pe zi, dimineaţa sau seara,întăreşte musculatura, ne fortifică corpul, neînzdrăveneşte (înviorează n.n.) tot organismul. Şitocmai acest lucru ne trebuie mai mult decât orice.Ştim că o minte sănătoasă nu poate fi decât întruncorp sănătos. Şi mai ştim că, aproape24 Petre Georgescu-Delafras, op.cit., pag. 89-90

întotdeauna, buna dispoziţie pentru orice fel deactivitate e în strânsă legătură cu soliditateacorpului şi cu buna dispoziţie a stomacului. Să nefolosim, deci, şi de acest mijloc de întărire fizică,nu pentru ca să devenim atleţi, ci pentru ca sădăm corpului nostru o mai mare rezistenţă, pentruca să fim oameni întregi”25.Totodată, continuă Mircea Eliade, unpreţios aport la întărirea rezistenţei psihice îlconstituie meditaţia. În acest sens, el notează:“Meditaţia este un exerciţiu spiritual foarte puţinpracticat în lumea modernă. Deşi atâţia oamenivorbesc de meditaţie şi teme de meditat, un preamic număr dintre ei cunosc într-adevăr ceînseamnă acest lucru. Pentru că, în general,oamenii moderni îşi limitează viaţa mentală laprobleme mondene, la fapte şi preocupări preastrâns legate de lumea trecătoare. Ceasurile pecare modernii le petrec fără să se gândească la

8

asemenea lucruri sunt, de cele mai multe ori,pierdute în reverie”26, adică într-un “automatismmental în care – spre deosebire de imaginaţie şifantezie, unde iniţiativa o are mintea umană –omul e pasiv, spectator, asistând cum îi trec prinfaţa ochilor fel de fel de imagini, aproape toateatenuate, obscure, vagi, descompuse; asociaţiimentale nefertile care ne stăpânesc şi ne25 ibidem, pag. 90,9126 Mircea Eliade, 50 de conferinţe radiofonice, pag. 132

împiedică să fim trezi (lucizi n.n.) chiar şi în marileîmprejurări (cumpene n.n.) ale vieţii noastre”27.“După cum sunt o sumă de oameni cărorali se pare că meditează – în timp ce doar viseazătreji -, sunt şi foarte mulţi care cred că mediteazăpentru că se gândesc la anumite probleme, maimult sau mai puţin esenţiale. A te gândi la ochestiune politică, a studia un aspect al problemeisociale, a reflecta chiar la un subiect general –cum ar fi liniile de dezvoltare istorică a unui popor– nu înseamnă a medita. Înseamnă, pur şi simplu,a gândi; adică a căuta să înţelegi cauza unuilucru, sau legea sa de dezvoltare, sau valoarea luiobiectivă. Gândirea este un exerciţiu mental foartedificil şi foarte nobil, dar meditaţia este cu totul

altceva. Prin meditaţie se înţelege numai acelexerciţiu spiritual prin care omul încearcă să seapropie de marile realităţi; bunăoară, de realitateamorţii sau a nimicniciei vieţii omeneşti. Obiectelemeditaţiei pot fi numeroase, dar funcţia ei rămâneaceeaşi: de a aminti omului legile de fier care îlconduc, realităţile esenţiale pe care el le uită preades, prins de vâltoarea lumii şi antrenat în durerileşi ambiţiile ei trecătoare. A medita este un lucruresponsabil, în sensul că, prin meditaţie, omul seaşează faţă în faţă cu realitatea. Noi ştim ceextraordinară plasă de iluzii ţesem în faţa ochilornoştri, ca să nu vedem limpede şi continuurealitatea… Noi ştim cu ce artă ne păcălim pe noiînşine, spunându-ne că viaţa nu cunoaşte legi, fie27 ibidem, pag. 126, 127

că plăcerea este singura morală posibilă, sau maiştiu eu ce. Cu asemenea iluzii trăim, ne zbatem,încercăm să învingem – şi, chiar, cu asemeneailuzii încercăm să ne resemnăm. Dar nu ne dămseama că sunt iluzii decât când, printr-oîntâmplare oarecare, suntem puşi faţă în faţă curealitatea, cu adevărata realitate. Asemeneaîntâmplări străbat în viaţa fiecărui om. Nu se poateca să nu rămânem, cel puţin o dată în viaţanoastră, singuri, cu desăvârşire singuri, departede lume, departe de lumini (amăgiri sclipitoare n.n.) şioameni, şi să nu înţelegem, deodată, falsitateavieţii pe care o vieţuim, cumplita ei mediocritate,cumplita ei irealitate mai ales. Fiecare om şi-afăcut atunci făgăduieli solemne, că va fi mai puţinnepăsator faţă de sufletul lui, că-şi va dedica o câtde mică parte din timpul şi eforturile sale, pentru

9

nutrirea şi luminarea acestui suflet. Dar toţicunoaştem, din trista noastră experienţă, cât derepede am uitat asemenea ceasuri revelatorii, câtde repede am uitat şi solemnele noastrefăgăduieli. Plasa iluziilor este mai tare, cu mult maitare decât dorinţa noastră de bine… Găsim atâtealucruri de făcut, atâtea probleme de dezbătut,atâtea munci de împlinit – trecem prin atâteapasiuni, şi entuziasme, şi revolte, şi dureri, şibucurii –, încât nu mai avem nici timp, niciînclinare de a gândi puţin şi la fiinţa noastrăsufletească, la fericirea noastră. Fericirea seconfundă, în lumea modernă, cu nenumărateerezii (abateri de la verticalitatea morală n.n.) şi simulacre,dar cea mai obişnuită confuzie este între fericire şi

confort. De aceea, oamenii care caută, cu oricepreţ, confortul, îmbelşugarea, stăpânirea a cât maimulte şi mai scumpe lucruri, nu vor întâlni,niciodată, fericirea… Fericit nu poate fi decât omulcare nu se teme de realitate, care îi pătrundelegile, care îşi cunoaşte, mai ales, sufletul…Meditaţia ar fi (este n.n.) deci exerciţiul spiritual princare omul se întoarce în realitate, în adevăratarealitate; pe care fiecare dintre noi o întrezăreştecâteodată, dar pe care fiecare dintre noi o uităneiertat de repede. Meditaţia este tocmai tehnicaprin care omul se poate apropia de realitate înorice condiţiuni, în orice decor – căci, chiar dacăse realizează mai bine în singurătate, în deplinălinişte, aproape de natură, cadrul nu îi esteindispensabil. Lucrul esenţial este să medităm;adică să ne reculegem, să ne regăsim, să luămcontact cu realitatea, să cunoaştem adevăratacondiţie umană, adevăratul sens al existenţei -dincolo de plasa iluziilor, dincolo de micilearanjamente logice şi morale ale fiecăruia dintrenoi … Gândiţi-vă câte lucruri încurcate s-arsimplifica şi câte dureri obscure ar fi înlăturate,dacă, în fiecare noapte, înainte de a se pregătipentru somn, omul ar rămâne numai câtevaminute singur şi ar avea curajul să privească dreptrealitatea… Noi, de obicei, trecem direct dinpatimile, din ambiţiile, muncile şi reveriile zilei, însomul inert al nopţii. Nu avem nici măcar cinciminute ca să medităm; să ne amintim, adică,adevăratul sens al vieţii, să ne amintim cămoartea ne poate surprinde în orice clipă, şi noi

n-am făcut nimic, dar absolut nimic, pentrucreşterea şi luminarea sufletului nostru. Meditaţiaeste o foarte bună chemare la ordine, este uninterval real între cele două mari perioade de vis –visul cotidian al iluziilor şi patimilor, şi visul nocturnal trupului… Prin meditaţie ne amintim că suntemoameni, că există o demnitate a speciei umane, şiaceastă demnitate este tocmai înţelegerea (de către

noi a n.n.) sensului existenţei noastre”28, de a “neîmpăca cu lumea din afară şi cu sufletul nostru”29.“Numai animalele trăiesc fără conştiinţa vieţii lor.Omul e dator să-şi dea seama de viaţa lui, de

10

condiţia umană – nu numai să lupte pentruîmbunătăţirea acestei vieţi”30, şi, mai grav, săcaute “a trece peste fragmentul de timp care îldeprimă, în care se simte inert, obosit, negativ,consumându-l în distracţii cu ritm bolnăvicios,febril, nevrotic. O (astfel de n.n.) distracţie cheamăpe alta; adică fiecare distracţie îşi epuizeazăvirtutea înainte ca omul să fi depăşit timpulnegativ, înainte ca el să se simtă stimulat,luminos, fertil”31, îndeamnă fiinţa umană la “leneintelectuală - etern vagabondaj (mental n.n.) saudisponibilitate determinată din incapacitatea de aacţiona”32.28 ibidem, pag. 132-13629 ibidem, pag. 15930 ibidem, pag. 13531 ibidem, pag. 14632 ibidem, pag. 161

Un alt exerciţiu spiritual benefic estecontemplaţia. “Termenul contemplaţie se referă lao experienţă concretă, bine precizată, prin careconştiinţa noastră poate cunoaşte anumite obiectecare nu ne sunt date (cognoscibile n.n.) imediat prinsimţuri. Aşadar, contemplaţia ar fi (este n.n.) uninstrument de cunoaştere, prin care omul iacunoştiinţă de anumite realităţi dincolo de simţuri;căci atât esenţa operei de artă, cât şi esenţa luiDumezeu nu sunt obiecte care ne cad nemijlocitsub simţuri. Ca şi celelalte exerciţii spirituale, ea,contemplaţia, restaurează echilibrul interior alomului, îi aminteşte care e adevăratul sens alexistenţei, îl ajută să cunoască realităţile ultime,pe lângă care omul trece, de obicei, orb şi surd”33.Într-un cuvânt, exerciţiul contemplaţiei ”nu estealtceva decât cunoaşterea reală, concretă,experimentală, a acestor realităţi ultime. Princontemplaţie, omul înţelege global marele miracolal Vieţii, prin el îşi aminteşte de celălalt maremiracol, al morţii. Este adevărat că nu-mi potcunoaşte prin anticipaţie propria mea moarte. Darpot foarte bine cunoaşte moartea altora; pot,adică, observa că oamenii mor lângă mine, şiaceastă observaţie o pot transforma în experienţă.O experienţă care se deosebeşte hotărât de toatecelelalte experienţe cotidiene ale omului. Oexperienţă pe care o pot transforma încontemplaţie. Căci funcţiunea contemplaţiei estetocmai această trăire, această experimentare a33 ibidem, pag. 137

Adevărurilor Mari, cum sunt, bunăoară, moartea,viaţa, dragostea. Prin contemplaţie omul se poateridica, de la experienţa de fiecare zi a vieţii, laînţelegerea concretă a sensului vieţii; după cum

11

se poate ridica de la faptul morţii unei persoanescumpe, la înţelegerea concretă a realităţii morţii.Contemplaţia este singurul exerciţiu spiritual carese referă nu la probleme şi la adevăruri, ci la fiinţatotală a omului. Prin celelalte mijloace decunoaştere, ne apropiem de o realitatefragmentată sau ne însuşim adevăruri limitate.Prin contemplaţie, luăm contact cu fiinţa noastrătotală, indivizibilă, concretă. Oricâte adevăruri amaduna asupra omului, sau a vieţii, sau a morţii, nuputem epuiza aceste realităţi, nu putem spune:Acum cunosc tot despre om sau despre viaţă!Sunt milioane de fapte adunate până acumasupra vieţii; milioane de fapte culese din ştiinţelenaturale, din biologie, din economia politică, dinsociologie, din istorie. Şi totuşi, aceste milioane defapte, la care se adaugă, zilnic, alte mii şi alte zecide mii, şi al căror număr nu se va sfârşi niciodată,nu epuizează această gravă realitate : viaţaomului. Nu ştim niciodată totul despre oasemenea realitate. Sunt atâtea aspecte, atâteafuncţiuni, atâtea fapte, încât s-au creat câtevaduzini de ştiinţe ca să le adune, să le coordoneze,să le explice. Exerciţiul numit contemplaţie aretocmai rolul de a chema la ordine, de a scoate peom din milioanele de fapte şi miile de adevăruricare îl înconjoară şi a-l pune faţă în faţă curealitatea adevărată şi simplă. Problema capitală a

omului este căutarea sensului existenţei. Suntîntrebări pe care nu le poate ocoli nimeni: Cinesunt? Ce sens are viaţa pe Pământ? De ce m-amnăscut? Asemenea întrebări şi le-au pus oamenii(încă n.n.) de la începutul istoriei, şi la ele trebuie sărăspundă fiecare ins în parte. Demnitatea omului,conştiinţa lui morală, valoarea speciei umanechiar depind de asemenea întrebări. Şi răspunsul(la ele n.n.) nu-l găsim prin nici o ştiinţă. Răspunsulla aceste întrebări nu-l putem afla cercetândmilioanele de fapte şi miile de adevăruri care neînconjoară, ci contemplând faptul direct, realitateaîntreagă şi indivizibilă. S-a observat, de cătrenenumăraţi gânditori, marea deosebire dintrefapte şi fapt. Faptele sunt infinite, şi colecţionarealor nu se poate termina niciodată. Faptul, însă, îlîntâlnim mai rar; viaţa noastră întreagă este unasemenea fapt; iubirea sau moartea constituie unfapt. Contemplarea faptului este mult mai fertilă,pentru creşterea noastră sufletească, decâtcunoaşterea a un milion de fapte… Marearealitate a vieţii este viaţa ca fapt, ca unitate.Înţelegerea globală, experimentală, concretă, nuse poate obţine decât prin contemplaţie… Nuînţelegi viaţa cercetând milioanele de fragmentecare o alcătuiesc, ci încercând să-i pătrunzi sensulesenţial. Nu poţi înţelege omul studiindantropologia, istoria sau economia politică, cilămurindu-ţi, ţie însuţi, sensul existenţei umane,condiţia umană. Meditaţia, tăcerea, singurătatea,contemplaţia, sunt exerciţii spirituale pe care nu lemai practică aproape nimeni astăzi. De aceea se

12

întâlnesc astăzi atâţia oameni care nu ştiu de cetrăiesc, care nu înţeleg ce înseamnă sensulexistenţei. Aceasta încă n-ar fi prea grav. Dar seîntâmplă şi altceva. Asemenea oameni au o viaţăsufletească pipernicită şi bolnavă. Sunt foartemulţi oameni bolnavi în jurul nostru, nu numaipiperniciţi sufleteşte”34. Constatăm, chiar, “unfenomen general: că, în timp ce creştereaorganică a omului (dezvoltarea trupului omenesc n.n.)

este continuă, ea neterminându-se decât odată cumoartea biologică – creşterea spirituală a sa seopreşte în jurul vârstei de 16 ani. De atunci,majoritatea oamenilor nu mai cresc, nu se maidezvoltă. Aceasta din cauza unei insuficientenutriţii spirituale. Omul rămâne toată viaţa cucâteva superstiţii logice, câteva scheme mentale,prin care se încăpăţânează să judece lumea şispiritul”35. Iar “cauza acestei grave insulte adusedemnităţii umane o găsim în necunoaştereaadevărurilor simple, în ignorarea exerciţiilorspirituale care relevă omului adevăratul sens alexistenţei. Omul modern trăieşte prea multînconjurat de fapte şi adevăruri abstracte,universale. Contemplaţia are tocmai acest rol de atransforma adevărurile universale în experienţeconcrete. Dacă oamenii s-ar gândi mai des laviaţă, la dragoste şi la moarte – la aceste trei34 ibidem, pag. 137-14135 ibidem, pag. 122

realităţi decisive şi esenţiale –, lumeacontemporană ar fi, fără îndoială, altfel”36.

Un extraordinar potenţator al efectuluibenefic, ce-l putem obţine, fiecare dintre noi, prinutilizarea acestui mix de metode autofortificatoare,este rugăciunea. “Ea - ne dezvăluie acelaşiMircea Eliade - este trăirea sentimentului dedependenţă, înălţarea sufletului către Dumnezeu,setea de mântuire – adică de împăcare a omuluicu el însuşi şi cu Firea…În rugăciune se rezumădrama condiţiei umane, marea ei neputinţă şiarzătoarea ei speranţă… Ea este cel mai pur şi, înacelaşi timp, mai uman act al vieţii religioase; esteactul de abdicare a omului în faţa unei puterinevăzute, actul lui de subsumare uneidivinităţi”37… Rugăciunea îndelungată şi arzătoare“hrăneşte înţelegerea noastră spirituală, face locîn suflet să primim pe Dumnezeu, lumineazăomului lucrurile lui Dumnezeu, ne face familiari cufulgerele Luminii, ajută să crească credinţa şi

13

nădejdea în Lumea Binelui”38, adică, potrivit luiGrigore Cristescu, a acelei organizări socialespiritualizate, caracterizate prin “reintegrareasufletului omenesc în sfera superioară a uneivieţuiri fără umbre şi fără scăderi”39.36 ibidem, pag. 14137 ibidem, pag. 108, 10938 ibidem, pag. 11339 Grigore Cristescu, Fapte şi orientări creştine, EdituraRamuri, Craiova, 1924, pag. 10

“Omul - conceptualizează Vasile Băncilă -a trăit multă vreme într-un mediu socio-cosmic.Acesta e mediul natural, sănătos, biologic şispiritual totodată. Astăzi însă, el trăieşte numaiîntr-un mediu social, şi încă într-o societateunilaterală sau de extracte epidermice (şi, mai grav,mediului său actual îi sunt caracteristice îngustimea intelectualafectivăşi instinctualitatea primar-senzuală n.n.) Sufletulomenesc trebuie să-şi ceară drepturile până încele din urmă. Ceea ce se impune e orecosmizare a omului. O stabilire a legăturilor curealitatea, o reontologizare a sa”40.Prin transformarea de către din ce în cemai mulţi dintre noi a mixului acţional enunţat înmod de viaţă, “funcţiile majore ale omului – funcţiamorală, funcţia religioasă, funcţia logosului – vorreapărea în chip firesc în umanitate”41, având ca izvoare “resorbirea artificialităţilor şi reîncadrareaîn realitate”42. Iar ea, umanitatea, va conştientizadin nou magnifica realitate a ritmurilor cosmice,surprinsă, de către Vasile Pârvan, în doar douăfraze tulburător de dense: “Fenomenele vieţiiomeneşti sunt o parte integrantă din ritmicauniversală. Aceleaşi legi cosmice determină viaţaumană şi pe cea extraumană, pe Pământ, ca şi în40 Vasile Băncilă, Filosofia vârstelor, Editura Anastasia,Bucureşti, 1997, pag. 33, 3441 ibidem, pag. 3442 ibidem

viaţa lumilor nesfârşite, în Univers”43. O formulareidentică, dar relativ detaliată, a substanţeiinformaţionale a acestor gânduri, utilă, dupăpărerea mea, înţelegerii cât mai profunde a lor, neeste oferită de Dumitru Constantin Dulcan: “Toateplanurile existenţei vizibile şi (a celei n.n.) invizibilese suprapun: orice acţiune în plan verbal, afectiv,organic sau funcţional, fizic sau pur informaţional,se traduce obligatoriu în termeni de energii, deatomi, de reacţii chimice, de mobilizare fizică, deineluctabile legităţi. Fără această suprapunere deplanuri – începând de la particulele subatomice,trecând prin chimie, biochimie, fiziologie,informaţie, cibernetică, Univers – nimic nu există.Legea fundamentală a Universului oconstituie corelarea armonioasă a tuturor acestorplanuri. Orice distorsiune la nivel de acţiune saunumai de gând implică boala şi suferinţa. Soluţia

14

prevenirii lor constă în respectarea legii armonieiprin controlul conştient al întregii conduite, caretrebuie să aibă o finalitate în exclusivitate pozitivă,negentropică”44.Şi, în măsura în care, gradul nostru deautodisciplină va creşte, solidarizarea noastră cuurmătoarele mărturii, depuse în faţa eternităţii decătre Valeriu Popa, va fi mai profundă: “Din viaţă43 Vasile Pârvan, Idei şi forme istorice, Editura CarteaRomânească, Bucureşti, 1920, pag. 4944 Dumitru Constantin-Dulcan, Inteligenţa materiei, Ediţia a II-arevăzută şi adăugită, Editura Teora, Bucureşti, 1992, pag. 292,293

nu rămâi decât cu cunoştiinţele ştiinţificeacumulate din toate domeniile şi cu faptele deiubire morală. Ăsta e bagajul cu care pleci sus,asta e toată averea ta. Prin credinţă şi ştiinţă,trebuie să ajungem la convingerea că nu suntemindependenţi, ci dependenţi, modul dedependenţă faţă de Ceva sau de Cineva, va fidemonstrat mâine”45. Tot ceea ce facem, de lagând, privire, gest, vorbă, faptă, se înregistreazăundeva în finitul (determinabilul, astăzi doar cu mijloaceextrasenzoriale, dar mâine cu procedee tehnice ale cărorrezultate vor putea fi observate, senzorial, de către oricine n.n.)care ne înconjoară şi, când plecăm din viaţă nereîntâlnim cu noi, fiind direct răspunzători pentrutot ce am făcut”46.--------------- * * --------------45 Valeriu Popa, Sanda Ştefan, Raluca Dumitrache, Dăruimlumină şi iubire pentru vindecarea sufletului şi a trupului,Tipografia Everest 2001, Bucureşti, 2002, pag. 1546 ibidem, pag. 8

„Bărbatul cuminte şi-a clăditcasa pe piatră.Piatra pe care n-au luat-o înseamă clăditorii, aceasta a fostfăcută pentru cap de unghi. De laDomnul a fost ea.

15