Tema 1. Conceptul de Management al Administraţiei Publice.

1. Noţiune de management al administraţiei publice.

2. Obiectul şi metodologia ştiinţei managementul administraţiei publice.

3. Principiile managementului administraţiei publice.

1. Noţiune de management al administraţiei publice.

Managementului public - este un sistem coerent de principii, reguli şi metode de

conducere şi aptitudinea de a le aplica, pentru a asigura funcţionarea eficientă a colectivităţilor

umane organizate, în condiţiile utilizării judicioase a resurselor (umane, materiale, financiare,

informaţionale).

Deci, managementul public este un complex de acţiuni desfăşurate cu scopul de a asigura

funcţionarea normală, eficientă a colectivităţilor organizate (întreprinderi, instituţii publice,

organizaţii politice, unităţi de învăţământ) atât în ansamblul lor cât şi a fiecărei verigi aparte.

Managementul public reprezintă acea parte din administraţia publică care cercetează

aplicarea metodelor de realizare a programului de administraţie publică prin organizare şi

restructurare, prin alocarea resurselor în dependenţă de buget şi prin evaluarea şi controlul

activităţii administraţiei publice. Vizează metodele şi tehnicile manageriale, abilitatea şi

priceperea cu care acestea sunt folosite pentru a transpune ideile şi politica în programul de

acţiune.

Managementul public reprezintă ansamblul proceselor şi relaţiilor de management, bine

determinate, existente între componentele sistemului administrativ, prin care se aduc la

îndeplinire legile, se planifică, se organizează, coordonează, gestionează şi controlează

activităţile implicate în realizarea serviciilor care satisfac interesul general.

În condiţiile trecerii de la economia planificată, centralizată la economia de piaţă, au loc

profunde schimbări în toate domeniile vieţii sociale, evident şi în sectorul public. Procesul de

restructurare a sectorului public şi mai ales a celui administrativ necesită un înalt profesionalism,

respectiv funcţionari publici cu o pregătire corespunzătoare de specialitate. Un management

public performant presupune personal cu o foarte bună pregătire generală şi o nouă viziune

asupra rolului instituţiilor publice în societate. Calitatea procesului de management şi de execuţie

din instituţiile publice este influenţată în mod direct de nivelul de pregătire generală şi

managerială a funcţionarilor publici, iar managementul trebuie să contribuie decisiv la aceasta.

Necesitatea studierii managementului public:

a. Oferă posibilitatea înţelegerii particularităţilor din acest domeniu distinct al ştiinţei;

1

b. Permite identificarea şi analiza structurilor din instituţiile publice, relaţiile ce apar între

ele, rolul fiecărei unităţi în cadrul sistemului, sarcinile şi competenţe ale managerilor;

c. Permite definirea principiilor şi regulilor de organizare a sistemului informaţional în

instituţiile public, particularităţile, culegerea informaţiilor, înregistrarea, stocarea şi

transmiterea informaţiei care circulă în sistemul administrativ;

d. Cunoaşterea metodelor şi tehnicilor utilizate pentru desfăşurarea activităţilor în

instituţiile publice;

e. Selectarea, promovarea şi motivarea personalului din administraţia publică.

Deci, managementul public:

Studiază - procese şi relaţii de management

Formează - principii şi legităţi

Perfecţionează - organizarea şi funcţionarea instituţiilor publice

Influenţează - valorile economice, politice sociale si culturale

Urmăreşte satisfacerea interesului general.

Pentru a înţelege mai bine aceste noţiuni este necesar să trecem în revistă câteva concepte

ale administraţiei publice, dat fiind faptul că vorbim despre managementul public şi mai ales cel

al administraţiei publice locale.

Administraţie - activitate care constă în prestarea de către o persoana sau un grup de

persoane în folosul altora a unui serviciu fată de care prestatorul activităţii se află în anumite

raporturi juridice (de subordonare, colaborare, participare) şi căruia beneficiarul prestaţiei îi pune

la dispoziţie mijloacele materiale sau financiare necesare. Dacă activitatea prestată are ca scop

satisfacerea unui interes particular este vorba de o administraţie privată, iar daca are ca scop

satisfacerea unui interes general este vorba de o administraţie publică.

Administraţie publică - este o activitate care constă în organizarea executării şi

executarea nemijlocită a prevederilor cadrului normativ emis sau adoptat de autorităţile statului.

Aceasta activitate este realizată de către autorităţile centrale sau locale şi poartă un caracter:

dispozitiv-reglementări elaborate şi emise pentru executarea legii;

prestator-prestarea de servicii publice de interes general sau particular.

Autoritate publică - structură organizatorică sau organ instituit prin lege sau un act

administrativ normativ, care acţionează în regim de putere publică în scopul realizării unui

interes public. Sunt asimilate şi persoanele de drept privat care exercită atribuţii de putere

publică fiind împuternicite prin lege.

Administraţie publică locală - totalitatea autorităţilor publice locale constituite în

condiţiile legii pentru satisfacerea intereselor generale ale locuitorilor unei unităţi administrativ

teritoriale.

2

2. Obiectul şi metodologia ştiinţei managementul administraţiei publice.

Misiunea administraţiei publice este realizată prin intermediul unor metode administrative.

Acestea sunt nişte instrumente folosite de funcţionarii publici pentru a realiza sistemul de

obiective ale instituţiei în care îşi desfăşoară activitatea. Metoda administrativă presupune un

mod organizat de gândire şi acţiune în vederea obţinerii unor rezultate maxime cu eforturi

minime.

În funcţie de obiectivele urmărite, metodele se pot grupa în 3 categorii: de executare; de

organizare şi funcţionare; de cercetare.

Metodele de executare cuprind:

- metoda constrângerii;

- metoda convingerii;

- metoda cointeresării

Metoda constrângerii presupune executarea legii prin constrângerea atât a populaţiei cît şi

a funcţionarilor publici. Este o metodă utilizată mai ales în statele totalitare unde o minoritate

socială privilegiată domină asupra întregii societăţi, aceasta din urmă fiind asuprită şi lipsită de

orice drept. Această metodă este utilizată şi în ţările democratice, atunci când se apelează la forţa

coercitivă a statului în cazul încălcării legii.

Metoda convingerii presupune executarea de buna voie a legii şi a actelor administrative

deoarece statul garantează respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor,

contribuie la creşterea bunăstării materiale şi spirituale ale cetăţenilor, iar societatea este

conştientă că executând legea acţionează în propriul lor interes.

Metoda cointeresării - acordarea de recompense materiale pentru realizări deosebite în

propria activitate. Aceste stimulente amplifică gradul de cointeresare a funcţionarilor publici.

Statele democratice oferă condiţii politice, juridice, economice şi sociale pentru ca membrii

societăţii să aibă o conduita corespunzătoare şi în deplină concordanţă cu principiile statului de

drept.

Metodele de organizare şi de funcţionare cuprind:

- organizarea raţională a activităţii administrative;

- metoda şedinţei;

- metoda conducerii eficiente;

- metoda valorificării experienţei în muncă;

- structurarea corespunzătoare a programului de lucru.

Metoda organizării raţionale a activităţii administrative presupune modul cum trebuie sa

se desfăşoare activităţile administrative pentru a servi realizării obiectivelor managementului

public. In cadrul acestei metode se elaborează un plan de activitate orientat spre realizarea de

3

obiective precum şi realizarea misiunii administraţiei publice. Aceste planuri de activitate sunt

concepute atât pe ansamblul sistemului administrativ cit si pentru fiecare instituţie aparte. Rolul

acestor planuri este de a asigura o buna coordonare a activităţii în cadrul sistemului prin

valorificarea permanenta a posibilităţilor de realizare a obiectivelor existente la nivelul fiecărei

componente din sistemul administrativ.

Metoda şedinţei - deoarece cea mai mare parte din deciziile administrative sunt luate in

cadrul unor şedinţe este necesar de a trece in revista si câteva relatări despre acestea. Şedinţa

reprezintă o reuniune a mai multor persoane din sistemul administrativ, pentru un interval de

timp, in vederea soluţionării, în comun a unor probleme cu caracter decizional, informaţional, de

analiza sau de cercetare. Este o modalitate de transmitere a unor informaţii si de culegere a feed-

back - ului de la un număr mare de componenţi ai sistemului administrativ. Orice şedinţă trebuie

să parcurgă următoarele etape:

Pregătirea - se stabileşte ordinea de zi; se formulează probleme înscrise la odinea de

zi, acestea trebuie sa fie clare, astfel ca fiecare participant la şedinţă să la cunoască; se

desemnează care sunt persoanele care urmează să întocmească materialele sau să pună la

dispoziţia participanţilor anumite date şi informaţii; invitarea la şedinţă a persoanelor care sunt

implicate nemijlocit în problemele date; Stabilirea locului de desfăşurare a şedinţei trebuie să fie

clară în funcţie de obiectivele şedinţei respective.

Deschiderea - respectarea orei de începere a şedinţei; formularea clară a obiectivelor;

prezentarea ideilor în mod pozitiv; folosirea unui limbaj atractiv; limitarea introducerii la 1-2

minute.

Desfăşurarea - menţionarea în cadrul şedinţei a ideilor noi de către cel care conduce

şedinţa; soluţionarea cu tact a situaţiilor tensionate.

Finalizarea - limitarea duratei şedinţei la strictul necesar; completarea procesului-verbal.

Metoda conducerii eficiente consta intr-un ansamblu de modalităţi orientate spre

desfăşurarea unor activităţi eficiente de către funcţionarii publici implicaţi in procesele de

management si de execuţie din instituţiile publice. Ei trebuie sa posede cunoştinţe în domeniul in

care îşi desfăşoară efectiv activitatea, in domeniul juridic, calităţi morale, domeniul economic,

management, sociologie şi psihologie. De asemenea aceasta metoda mai presupune şi stabilirea

unor relaţii şi raporturi de muncă eficiente între funcţionarii publici cu funcţii de conducere în

sistem şi ceilalţi colaboratori şi subordonaţi. Conducătorii trebuie să identifice care sunt

performanţele subordonaţilor şi de ce uneori gradul lor de implicare este mai redus. De asemenea

trebuie să mai intervină şi cu unele măsuri pentru eliminarea lor. Managerii trebuie să mai

posede anumite calităţi, cunoştinţe, aptitudini si deprinderi specifice colaboratorilor. De aceea

funcţionarii publici trebuie selectaţi după anumite criterii de profesionalism şi experienţă.

4

Important este ca între conducători şi subordonaţi trebuie să existe compatibilităţi psiho-

sociologice, aceasta pentru a crea anumite relaţii umane şi profesionale normale. Un rol

important îi revine şi comunicării (deschisa, directa).

Metoda valorificării experienţei în muncă. Experienţa în munca provine din derularea într-

un timp îndelungat a aceloraşi operaţii, ceea ce ii imprima funcţionarilor publici o foarte buna

abilitate, iar aceasta la rândul său, la realizarea mai rapidă a sarcinilor.

Metoda structurării corespunzătoare a programului de munca, presupune crearea

condiţiilor corespunzătoare pentru desfăşurarea cu succes a activităţii. Există mai multe cerinţe

care să permită desfăşurarea programului de muncă a funcţionarilor publici:

Confort;

Climat organizaţional deschis şi stimulativ;

Dotare tehnica adecvata;

Metodele de cercetare cuprind: metoda analizei diagnostice care presupune culegerea

datelor, analiza lor, formularea de concluzii in baza cărora se vor lua anumite decizii.

Obiectul ştiinţei managementului public îl constituie:

1. Procesele si relaţiile de management;

2. Principii şi legităţi de perfecţionare permanentă a sistemului administrativ;

3. Interesul general.

3. Principiile managementului administraţiei publice.

Principiile managementului public au menirea de a asigura cadrul general pentru o mai

bună desfăşurare a activităţii administrative. În literatura de specialitate sunt evidenţiate mai

multe principii care stau la baza managementului public dintre care putem enumera:

Principiul conducerii unitare;

Principiul conducerii autonome;

Principiul flexibilităţii;

Principiul restructurării;

Principiul perfecţionării continue;

Principiul legalităţii.

Potrivit legislaţiei în vigoare, Legea nr. 436/2006, privind administraţia publică locala,

administraţia publica în u.a.t. se întemeiază pe principiile autonomiei locale, ale descentralizării

serviciilor publice, ale eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale şi ale consultării

cetăţenilor în problemele locale de interes deosebit.

Articolul 109 din Constituţie prevede expres care sunt principiile de bază ale

administraţiei publice locale. De asemenea aceste principii sunt reflectate şi în alte acte

5

normative naţionale şi internaţionale în vigoare pentru R.M. cum ar fi: Carta Europeana a

Autonomiei Locale, legea administraţiei publice locale nr. 436/2006. Aceste acte reprezintă

garanţii juridice pentru autonomia locală şi constituie temeiurile juridice pentru declararea

neconstituţionalităţii a mai multor tentative de a limita această autonomie. (de văzut art.109 din

Constituţie, şi art.3 din legea nr. 436/2006)

De subliniat faptul că, în activitatea lor, autorităţile APL se călăuzesc de legea

fundamentală a R.M., de legislaţia în vigoare şi de tratatele internaţionale la care R.M. este parte

(Membru al Consiliului Europei).

1. Principiul autonomiei locale

O problemă importantă pentru noul sistem de administraţie publică este delimitarea

competenţelor între autorităţile centrale si cele locale, care poate avea loc doar sub forma

autonomiei, descentralizării sau desconcentrării administrative.

R.M. in calitatea sa de membru al Consiliului Europei a proclamat principiul autonomiei

locale în corespundere cu stipulările Cartei Europene ”Exerciţiul Autonom al Puterii Locale”,

care prevede dreptul cetăţenilor de a participa la dirijarea directa a treburilor publice, poate fi

realizat cel mai bine la nivel local şi face parte din principiile democratice comune ale tuturor

ţărilor membre ale Consiliului Europei.

Carta defineşte Autonomia locala ca fiind dreptul şi capacitatea efectivă a colectivităţilor

locale de a rezolva şi de a gira în cadrul legii, sub propria lor răspundere şi în favoarea

populaţiei, o parte importantă din treburile publice. Esenţa acestei definiţii constă în dreptul

colectivităţilor locale de a stabili ce treburi de interes local necesită rezolvare, adică care servicii

publice trebuie create pentru a satisface necesităţile populaţiei din comunitatea respectivă. Cu

alte cuvinte, autonomia locala este un drept al colectivităţilor locale de a-si satisface interesele

proprii fără amestecul autoritarilor centrale, principiu, care atrage după sine descentralizarea

administrativă, autonomia fiind un drept, insă descentralizarea fiind un sistem care implica

autonomia.

Autonomia locala poate fi o autonomie financiară, fiecare u.a.t. îşi elaborează în mod

independent bugetul local propriu, având dreptul să stabilească cuantumul impozitelor şi taxelor

locale. Orice delegare de competenţă trebuie să fie însoţită de alocarea de surse financiare,

necesare pentru a se acoperi costul exerciţiului competenţei. Autonomia locala poate fi şi o

autonomie materială, u.a.t. dispun de un patrimoniu pa care îl pot gestiona in limitele legii.

Autonomia mai poate fi şi decizională, fiecare u.a.t. are dreptul de iniţiativă în ceea ce priveşte

administrarea treburilor publice locale, exercitându-şi autoritatea în limitele teritoriului

administrat.

6

Potrivit legiinr. 436/2006, subiectele autonomiei locale sunt consiliile locale - drept

autorităţi deliberative, şi primarii - autorităţi executive (art.5). Art.6 prevede care sunt

raporturile dintre autorităţile publice locale si cele centrale, precum si dintre u.a.t de nivelul 1 si

cele de nivelul 2. Intre ele nu trebuie sa existe relaţii de subordonare ci raporturi bazate pe

principiul colaborării, transparentei, legalităţii si autonomiei locale in rezolvarea problemelor

de interes local. Autorităţile centrale si cele raionale nu au dreptul să dea indicaţii obligatorii

(circulare, directive, instrucţiuni, sau ordine) pentru autorităţile locale, deoarece aceste acte sunt

lipsite de orice putere juridica. Ele pot da doar recomandări, pot cere verificarea legalităţii

actelor emise de autorităţile publice locale, in cazurile şi în formele prevăzute de lege.

Colectivităţile locale au acces şi la justiţie pentru a asigura liber exerciţiul competentelor

lor si respectarea principiului de autonomie locala.

2. Principiul descentralizării serviciilor locale

Descentralizarea în administraţia publica se prezintă ca un sistem de organizare opus

centralizării, care permite colectivităţilor locale sau serviciilor publice să se administreze ele

insele, dar sub controlul statului, care le conferă personalitate juridica, le permite constituirea de

autorităţi proprii şi le dotează cu resursele necesare pentru a rezolva singure problemele locale de

către cei aleşi în corpul administrativ.

Deci descentralizarea administrativă presupune câteva condiţii cum ar fi:

Recunoaşterea unor categorii de afaceri locale, distincte de cele naţionale;

Acordarea calităţii de persoana juridica colectivităţilor locale fapt care atrage posedarea

de resurse proprii si de patrimoniu, de autonomie financiară, necesare satisfacerii interesului

local;

Desemnarea prin vot universal a autorităţii reprezentative căreia colectivitatea îi va

încredinţa administrarea afacerii sale;

Independenta autorităţilor publice in luarea deciziei;

Exercitarea unui control din partea statului asupra legalităţii realizării autonomiei locale.

Descentralizarea administrativa poate lua forma unei descentralizări teritoriale, ceea ce

înseamnă împărţirea teritoriului statului în u.a.t. şi care se bucură de o independenţă faţă de

autoritatea centrală, şi o descentralizare a serviciilor publice ceea ce înseamnă acordarea unei

autonomii relative unor servicii publice fata de administraţia publica. Descentralizarea serviciilor

publice se realizează prin constituirea unor instituţii publice bazate pe proprietatea publica sau

privata a persoanelor fizice sau juridice.

Desconcentrarea administrativă. Practica internaţională a demonstrat că în organizarea

administrativă a unui stat nu poate fi vorba numai de descentralizarea sau numai de centralizare,

deoarece între ele trebuie să fie ceva intermediar. Acest intermediar poartă denumirea de

7

desconcentrare şi se defineşte ca transfer de atribuţii, de putere de decizie, de servicii de mijloace

de la nivel central către planul local în favoarea unor agenţi de stat locali. În acest sens se lărgesc

atribuţiile agenţilor puterii centrale aşezaţi în raioane. Desconcentrarea nu creează agenţi

administrativi independenţi, ci deplasează numai locul puterii de decizie de la nivel central în

u.a.t. de nivelul 2.

3. Principiul eligibilităţii

Acest principiu presupune alegerea autorităţilor publice locale prin vot universal, egal,

direct, secret si liber exprimat. Alegerea autorităţilor publice locale se bazează pe prevederile

Codului electoral si a altor legi speciale. ceea ce ne demonstrează că acest principiu este strâns

legat de principiul legalităţii.

Referitor la calitatea de alegător se prevede:

Cetăţenii R.M., fără deosebire de naţionalitate, rasă, limbă, religie, sex, convingeri

politice sau profesie, exercită, în mod egal, drepturile electorale; Au dreptul de a alege cetăţenii

români care au împlinit 18 ani, inclusiv cei care împlinesc această vârstă în ziua alegerilor.

Dreptul de vot se exercită numai în comuna, oraşul, municipiul sau subdiviziunea administrativ-

teritorială a municipiului în care alegătorul îşi are domiciliul.

Referitor la dreptul de a fi ales consilier sau primar se precizează:

Beneficiază de acest drept cetăţenii cu drept de vot care au împlinit, până în ziua

alegerilor inclusiv, vârsta de 19 de ani, dacă nu le este interzisă asocierea în partide politice. Pot

candida numai persoanele care au domiciliul pe teritoriul unităţii administrativ-teritoriale în care

urmează să fie aleşi.

Nu pot alege: alienaţii (nebuni) sau debilii mintali puşi sub interdicţie; persoanele lipsite

de drepturile electorale pe perioada stabilită prin hotărâre judecătorească.

4. Principiul legalităţii. Principiul legalităţii aplicat la administraţia publică locală

înseamnă că tot ce ţine de aceasta, adică alegerea, constituirea, exercitarea atribuţiilor, adoptarea

hotărârilor sau emiterea altor acte administrative precum şi orice alte activităţi trebuie să se

desfăşoare numai pe baza şi în conformitate cu legea.

5. Principiul consultării cetăţenilor în problemele de interes local

Relaţia dintre autorităţile publice locale şi cetăţeni reprezintă principala componenta în

evaluarea democraţiei locale. Cu părere de rău aceasta relaţie nu acţionează la nivelul

aşteptărilor. Este necesar suportul cetăţenilor din colectivitate pentru realizarea programelor şi

politicilor locale. De asemenea cetăţenii au nevoie de a cunoaşte care sunt problemele cu care se

confruntă colectivitatea dată, să cunoască strategiile pe termen scurt sau mediu pe care

intenţionează să le realizeze autorităţile locale, şi nu în ultimul rând să participe la luarea

deciziilor pe care îi vizează. Aceste interese conduc la formarea unor contacte şi colaborări între

8

a.p. şi cetăţeni în soluţionarea unor probleme de importanţă locala. Acest proces, insa, decurge

foarte anevoios din cauza unor factori de notorietate publica:

Lipsa de cunoştinţe a cetăţenilor cu privire la rolul şi atribuţiile autorităţilor publice

locale;

Lipsa experienţei în acest domeniul dialogului;

Lipsa de transparenta in luarea deciziilor si lipsa participării cetăţenilor la luarea unor

decizii.

Tema 2. Autorităţile publice centrale.(2 ore)

1. Autoritatea legislativă în R Moldova – Parlamentul.

2. Autoritatea executivă în R Moldova – Şeful Statului, Guvern.

3. Autoritatea judecătorească în R Moldova.

4. Administraţia publică de specialitate – Ministerele.

R Moldova este un stat democratic, parlamentar, caracterizat prin principiul separaţiei şi

echilibrului puterilor în stat. Aceste autorităţi (puteri) sunt:

- legislativă, care este exercitată de către Parlament.

- executivă, care este împărţită între Şeful Statului, Guvern şi celelalte autorităţi ale

administraţiei publice;

- judecătorească, care este deţinută de către instanţele judecătoreşti.

Cele trei puteri se găsesc în echilibru, nici una dintre ele nu o domină pe cealaltă, ci

acţionează autonom şi colaborează asigurând buna funcţionare a statului.

a. Puterea legislativă în R Moldova – Parlamentul.

Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului Republicii Moldova şi unica

autoritate legislativă a statului. Parlamentul este compus din 101 deputaţi şi este ales prin vot

universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Modul de organizare şi de desfăşurare a alegerilor

este stabilit prin lege organică. Alegerile deputaţilor în Parlament se desfăşoară în cel mult 3

luni de la expirarea mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului precedent.

Parlamentul este ales pentru un mandat de 4 ani, care poate fi prelungit, prin lege organică,

în caz de război sau de catastrofă. Se întruneşte, la convocarea Preşedintelui Republicii

Moldova, în cel mult 30 de zile de la alegeri. Mandatul Parlamentului se prelungeşte până la

întrunirea legală a noii componenţe. În această perioadă nu poate fi modificată Constituţia şi nu

9

pot fi adoptate, modificate sau abrogate legi organice. Proiectele de legi sau propunerile

legislative înscrise pe ordinea de zi a Parlamentului precedent îşi continuă procedura în noul

Parlament.

Structura, organizarea şi funcţionarea Parlamentului se stabilesc prin regulament. Resursele

financiare ale Parlamentului sînt prevăzute în bugetul aprobat de acesta.

Preşedintele Parlamentului se alege prin vot secret, cu majoritatea voturilor deputaţilor

aleşi, pe durata mandatului Parlamentului. În cazul în care nici un candidat nu a întrunit numărul

de voturi necesare se organizează al doilea tur de scrutin la care participă numai primii doi

candidaţi care au întrunit numărul cel mai mare de voturi. În caz de paritate de voturi se va

organiza un nou tur de scrutin, pentru care fracţiunile parlamentare vor propune aceiaşi sau alţi

candidaţi.

Preşedintele Parlamentului poate fi revocat în orice moment prin vot secret de către

Parlament cu o majoritate de cel puţin două treimi din voturile tuturor deputaţilor la iniţiativa

fracţiunii parlamentare care l-a propus sau a cel puţin o treime din deputaţi.

Structura Parlamentului constă din:

Vicepreşedinţii se aleg la propunerea Preşedintelui Parlamentului, cu consultarea

fracţiunilor parlamentare, numărul lor nu este stipulat în lege, însă în fiecare Parlament am avut

doar câte doi vicepreşedinţi.

Biroul permanent este organul de lucru al acestuia şi se formează ţinându-se seama de

reprezentarea proporţională a fracţiunilor în Parlament. Din birou fac parte, din oficiu,

preşedintele şi vicepreşedinţii. Numărul membrilor se stabileşte prin regulament.

Fracţiunile parlamentare supt grupe de deputaţi care reprezintă partidele, ce în rezultatul

alegerilor au trecut pragul de 5 %.

Comisiile permanente sunt înfiinţate pentru efectuarea activităţii parlamentului şi lucrează

neîntrerupt pe durata mandatului în domenii specializate.

Vicepreşedinte

Preşedinte

Vicepreşedinte

biroul permanent

fracţiunile parlamentare

comisiile permanente

comisiile provizorii

10

Comisiile provizorii se alcătuiesc după necesitate pentru efectuarea unei activităţi sau

elucidarea unei probleme şi au un caracter provizoriu.

Şedinţele Parlamentului sînt publice. Parlamentul poate hotărî ca anumite şedinţe să fie

închise.

Parlamentul are o serie de atribuţii de bază, printre care cele mai principale sunt:

- adoptă legi, hotărâri şi moţiuni (rezoluţii);

- declară referendum-uri;

Parlamentul se întruneşte în două sesiuni ordinare pe an. Prima sesiune începe în luna

februarie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii iulie. A doua sesiune începe în luna septembrie şi nu

poate depăşi sfârşitul lunii decembrie. Se întruneşte şi în sesiuni extraordinare sau speciale, la

cererea Preşedintelui Republicii Moldova, a Preşedintelui Parlamentului sau a unei treimi din

deputaţi.

Statutul deputaţilorÎn exercitarea mandatului, deputaţii sînt în serviciul poporului. Orice mandat imperativ este

nul. Deputaţii intră în exerciţiul mandatului sub condiţia validării. Calitatea de deputat încetează

la data întrunirii legale a Parlamentului nou ales, în caz de demisie, de ridicare a mandatului, de

incompatibilitate sau de deces.

Calitatea de deputat este incompatibilă cu exercitarea oricărei alte funcţii retribuite, cu

excepţia activităţii didactice şi ştiinţifice. Deputatul nu poate fi reţinut, arestat, percheziţionat, cu

excepţia cazurilor de infracţiune flagrantă, sau trimis în judecată fără încuviinţarea

Parlamentului, după ascultarea sa.

Dreptul de iniţiativă legislativă aparţine deputaţilor în Parlament, Preşedintelui Republicii

Moldova, Guvernului, Adunării Populare a unităţii teritoriale autonome Găgăuzia.

b. Puterea executivă în R Moldova – Şeful Statului, Guvernul.

În R Moldova puterea executivă este repartizată între Preşedinte şi guvern ( prim-ministru

fiind şefului guvernului) şi celelalte puteri publice.

1. Preşedintele R Моldovа este şeful statului.

Preşedintele Republicii Moldova reprezintă statul şi este garantul suveranităţii,

independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării. Este ales de Parlament prin vot

secret.

Poate fi ales Preşedinte al Republicii Moldova cetăţeanul cu drept de vot care are 40 de ani

împliniţi, a locuit sau locuieşte permanent pe teritoriul Republicii Moldova nu mai puţin de 10

ani şi posedă limba de stat. Este ales candidatul care a obţinut votul a trei cincimi din numărul

deputaţilor aleşi. Dacă nici un candidat nu a întrunit numărul necesar de voturi, se organizează al

doilea tur de scrutin între primii doi candidaţi stabiliţi în ordinea numărului descrescător de

11

voturi obţinute în primul tur. Dacă şi în turul al doilea nici un candidat nu va întruni numărul

necesar de voturi, se organizează alegeri repetate. Dacă şi după alegerile repetate Preşedintele

Republicii Moldova nu va fi ales, Preşedintele în exerciţiu dizolvă Parlamentul şi stabileşte

data alegerilor în noul Parlament. Candidatul a cărui alegere a fost validată depune în faţa

Parlamentului şi a Curţii Constituţionale, cel târziu la 45 de zile după alegeri jurământul.

Mandatul Preşedintelui Republicii Moldova durează 4 ani şi se exercită de la data depunerii

jurământului. El poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă. Nici o

persoană nu poate îndeplini funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova decât pentru cel mult

două mandate consecutive.

Calitatea de Preşedinte al Republicii Moldova este incompatibilă cu exercitarea oricărei

alte funcţii retribuite. Preşedintele Republicii Moldova se bucură de imunitate. El nu poate fi tras

la răspundere juridică pentru opiniile exprimate în exercitarea mandatului. Parlamentul poate

hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui Republicii Moldova, cu votul a cel puţin două treimi

din numărul deputaţilor aleşi, în cazul în care săvârşeşte o infracţiune. Competenţa de judecată

aparţine Curţii Supreme de Justiţie, în condiţiile legii. Preşedintele este demis de drept la data

rămânerii definitive a sentinţei de condamnare.

În cazul imposibilităţii formării Guvernului sau al blocării procedurii de adoptare a legilor

timp de 3 luni, Preşedintele Republicii Moldova, după consultarea fracţiunilor parlamentare,

poate să dizolve Parlamentul.

2. Guvernul asigură realizarea politicii interne şi externe a statului şi exercită conducerea

generală a administraţiei publice. În exercitarea atribuţiilor, Guvernul se conduce de programul

său de activitate, acceptat de Parlament. Guvernul este alcătuit din: prim-ministru, prim-

viceprim-ministru, viceprim-miniştri, miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică.

După consultarea fracţiunilor parlamentare, Preşedintele Republicii Moldova desemnează

un candidat pentru funcţia de Prim-ministru. Candidatul pentru funcţia de Prim-ministru va

cere, în termen de 15 zile de la desemnare, votul de încredere al Parlamentului asupra

programului de activitate şi a întregii liste a Guvernului. Programul de activitate şi lista

Guvernului se dezbat în şedinţa Parlamentului. Acesta acordă încredere Guvernului cu votul

majorităţii deputaţilor aleşi. În baza votului de încredere acordat de Parlament, Preşedintele

Republicii Moldova numeşte Guvernul.

Guvernul îşi exercită atribuţiile din ziua depunerii jurământului de către membrii lui în

faţa Preşedintelui Republicii Moldova. În caz de remaniere guvernamentală (schimbări pe

posturi) sau de vacanţă a funcţiei, Preşedintele Republicii Moldova revocă şi numeşte, la

propunerea Prim-ministrului, pe unii membri ai Guvernului. ) Funcţia de membru al

Guvernului este incompatibilă cu exercitarea oricărei alte funcţii retribuite.

12

- Prim-ministrul conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor acestuia,

respectând atribuţiile ce le revin. În cazul imposibilităţii Prim-ministrului de a-şi exercita

atribuţiile sau în cazul decesului acestuia, Preşedintele Republicii Moldova va desemna un alt

membru al Guvernului ca Prim-ministru interimar până la formarea noului Guvern. Interimatul

pe perioada imposibilităţii exercitării atribuţiilor încetează, dacă Prim-ministrul îşi reia

activitatea în Guvern. În cazul demisiei Prim-ministrului, demisionează întregul Guvern.

Guvernul adoptă hotărâri, ordonanţe şi dispoziţii.

RAPORTURILE PARLAMENTULUI CU GUVERNUL

Guvernul este responsabil în faţa Parlamentului şi prezintă informaţiile şi documentele

cerute de acesta, de comisiile lui şi de deputaţi. Membrii Guvernului au acces la lucrările

Parlamentului. Dacă li se solicită prezenţa, participarea lor este obligatorie. Guvernul şi fiecare

dintre membrii săi sunt obligaţi să răspundă la întrebările sau la interpelările formulate de

deputaţi. Parlamentul poate adopta o moţiune (rezoluţie) prin care să-şi exprime poziţia faţă de

obiectul interpelării. Parlamentul, la propunerea a cel puţin o pătrime din deputaţi, îşi poate

exprima neîncrederea în Guvern, cu votul majorităţii deputaţilor.

3. Puterea judecătorească în R Moldova.

Puterea judecătorească se înfăptuieşte în numele legii numai de:

I. INSTANŢELE JUDECĂTOREŞTI, prin: Curtea Supremă de Justiţie, prin curţile

de apel şi prin judecătorii.

Pentru anumite categorii de cauze pot funcţiona, potrivit legii, judecătorii specializate.

Înfiinţarea de instanţe extraordinare este interzisă.

Organizarea instanţelor judecătoreşti, competenţa acestora şi procedura de judecată sunt

stabilite prin lege organică.

Judecătorii instanţelor judecătoreşti sunt independenţi, imparţiali şi inamovibili. Ei sunt

numiţi în funcţie de către Şeful Statului pe un termen de 5 ani. După expirarea termenului de 5

ani, judecătorii se numesc în funcţie până la atingerea plafonului de vârstă. Preşedintele şi

judecătorii Curţii de Justiţie sunt numiţi în funcţie de Parlament.

În toate instanţele judecătoreşti şedinţele de judecată sunt publice. Judecarea proceselor

în şedinţă închisă se admite numai în cazurile stabilite prin lege, cu respectarea tuturor regulilor

de procedură.

II. Altă autoritate cu funcţii jurisdicţionale care, deşi nu face parte din sistemul judiciar, dar

realizează puterea judecătorească, este CURTEA CONSTITUŢIONALĂ compusă din 6

13

judecători, numiţi: doi de Parlament, doi de Guvern, doi de Consiliul Superior al Magistraturii

pentru o perioadă de 6 ani.

Curtea Constituţională este independentă de orice altă autoritate şi se supune doar

Constituţiei. Ea garantează supremaţia Constituţiei şi asigură realizarea principiului separaţiei

puterilor în stat. Curtea supune controlului constituţionalităţii actele adoptate de Parlament, de

Şeful Statului şi Guvern. Ea este unica autoritate care poate confirma rezultatele

referendumurilor republicane şi să valideze rezultatele alegerilor Parlamentului şi ale

Preşedintelui Republicii.

În afară de instanţe judecătoreşti în R Moldova funcţionează şi CONSILIUL SUPERIOR

al MAGISTRATURII şi PROCURATURA.

Din CONSILIUL SUPERIOR al MAGISTRATURII fac parte: Preşedintele Curţii

Supreme de Justiţie, ministrul justiţiei şi Procurorul General. Consiliul Superior al Magistraturii

asigură numirea, transferarea, detaşarea, promovarea în funcţie şi aplicarea de măsuri

disciplinare faţă de judecători.

Procedura judiciară se desfăşoară în limba moldovenească.

PROCURATURA reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum

şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, conduce şi exercită urmărirea penală, reprezintă învinuirea

în instanţele judecătoreşti în condiţiile legii. Sistemul organelor Procuraturii cuprinde

Procuratura Generală, procuraturile teritoriale şi procuraturile specializate. Procurorul General

este numit în funcţie de către Parlament, la propunerea Preşedintelui acestuia pe un termen de 5

ani.

4. Administraţia publică de specialitate – Ministerele.

Organele centrale de specialitate ale statului sînt ministerele. Ele traduc în viaţă, în temeiul

legii, politica Guvernului, hotărârile şi dispoziţiile lui, conduc domeniile încredinţate şi sunt

responsabile de activitatea lor.

În scopul conducerii, coordonării şi exercitării controlului în domeniul organizării

economiei şi în alte domenii care nu intră nemijlocit în atribuţiile ministerelor, se

înfiinţează, în condiţiile legii, şi alte autorităţi administrative.

Actualmente în R Moldova funcţionează 16 ministere (anexa):

14