MANAGEMENT FINANCIAR-BANCAR

Prof. univ. Dr. ILIE MIHAI

1. CONCEPTUL DE MANAGEMENT

Înţelegând managementul ca fiind „acel proces prin care se coordonează, se conduc, se planifică şi se controlează activităţile desfăşurate într-o organizaţie astfel încât să se asigure atingerea scopurilor acesteia cu maximum de eficienţă”1), putem accepta caracterul universal al managementului, în sensul că, acesta poate fi aplicat la orice entitate, economică, publică, socială, militară etc.

Din punct de vedere al nivelurilor de management, managementul firmei este cel mai important şi dezvoltat nivel al managementului, fiind considerat nivelul de bază fundamental al managementului.

Considerând managementul firmei ca fiind nivelul de bază al managementului, există: a) Niveluri de management care exced pe cel al firmei cum sunt:

- managementul grupurilor de firme; - managementul unor sectoare, subramuri economice; - managementul unor ramuri economice; - managementul economiei naţionale.

b) Managementul unor procese, activităţi din cadrul firmei sunt: - managementul activităţii de aprovizionare; - managementul producţiei; - managementul costurilor; - managementul desfacerilor (clienţilor); - managementul financiar; - managementul resurselor umane etc.

Cunoaşterea şi înţelegerea funcţiilor managementului în mod aprofundat constituie un factor important pentru utilizarea eficientă în practică, a sistemelor, metodelor, tehnicilor, procedurilor şi modalităţilor de exercitare a acestei „meserii”. Aceasta este „meseria” managerului, care, bizuindu-se pe informaţii şi pe oameni, pe metode şi tehnici ştiinţifice, combinată însă şi cu o anumită intuiţie, abilitate, fler, poate realiza obiectivele cerute de acţionari.

În privinţa funcţiilor managementului, specialiştii converg spre cinci funcţii de bază: - previziune; - organizare; - coordonare; - antrenare; - control/evaluare.

De menţionat că, între funcţiile managementului este o interdependenţă puternică în cadrul procesului general de management al firmei.

Cuvinte cheie: previziune, organizare, coordonare, antrenare, control/evaluare Test de autoevaluare: 1) Ce include managementul proceselor? 2) Care sunt funcţiile de bază ale managementului? Test grila: 1. Funcţiile de baza ale managementului sunt:

a) previziune b) organizare c) coordonare d) redistribuire

1) I. Ceauşu – Dicţionar Enciclopedic Managerial – Ed. Academică de Mangement, Bucureşti, 2000.

e) control 2. Niveluri de management care exced celui al firmei sunt:

a) managementul proiectelor b) managementul resurselor umane c) managementul grupurilor de firme d) managementul unor ramuri economice e) managementul economiei naţionale.

2. ROLUL ŞI FUNCŢIILE COMPANIEI ÎN DEZVOLTAREA ECONOMICĂ

Potrivit legislaţiei româneşti în vigoare2), în vederea efectuării actelor de comerţ,

persoanele fizice şi persoanele juridice se pot asocia şi pot constitui societăţi comerciale. În economia de piaţă capitalistă este folosită mai larg expresia de companie sau de

firmă. Compania reprezintă, de regulă, o entitate economică de mari dimensiuni, constituită

sub forma de trust cu caracter industrial, comercial, de transport, turistic, media etc., care poate deţine controlul unei ramuri/subramuri economice.

Noţiunea de firmă parcurge o perioadă de tranziţie de la conceptul de element de identificare a unei societăţi comerciale, sub care un comerciant este înregistrat la Registrul Comerţului3), la cel de societate comercială de orice fel (trust, companie mare, IMM etc.).

Producţia, fie că este vorba de producţia de bunuri materiale sau de servicii, este scopul esenţial al oricărei firme. Dar, firmele nu produc de dragul de a produce, ci cu scopul de a vinde rezultatul muncii şi de a obţine un profit în cadrul tipului de economie care funcţionează: - economie de subzistenţă; - economie predominant agricolă; - economie industrială şi post-industrială; - economie bazată pe cunoştinţe etc.;

Rolul (obiectivul) companiei. Compania, ca organizaţie economică înzestrată la constituire şi pe parcursul funcţionării cu factori de producţie, pentru fabricarea şi vânzarea de bunuri şi servicii, se caracterizează prin trei elemente4): • asocierea factorilor de producţie necesari (capitalul, munca, natura); • asumarea riscului întregii afaceri (de profit sau de pierdere) de către întreprinzător; • organizarea întregii activităţi economice şi lucrative pentru atingerea unui scop lucrativ coerent şi motivaţional pentru toti participanţii la afacere.

Rolul (obiectivul) major al companiei poate fi definit diferit în funcţie de poziţia participanţilor la afacerea respectivă astfel: a) maximizarea profitului ca sursă principală pentru creşterea valorii întreprinderii,

exprimată în cazul, companiilor cotate la bursă, prin maximizarea capitalizării bursiere; b) maximizarea funcţiei de utilitate din punct de vedere al conducerii companiei,

exprimată prin creşterea cifrei de afaceri sau a activului bilanţier total. atingerea unui prag minim de rentabilitate, de cotă de piaţă, de productivitate etc.

c) armonizarea intereselor dintre diferitele categorii de participanţi la activitatea companiei: acţionari, manageri, salariaţi, creditori.

d) maximizarea valorii de piaţă a investitorilor de capital (acţionari, bănci, cumpărători de obligaţiuni).

Obiectivul fundamental al companiei poate fi unul sau altul din cele enumerate, în funcţie de poziţia din care sunt privite, oscilând între maximizarea profitului şi maximizarea valorii de piaţă a investitorilor de capital. 2) Legea nr. 31/16.11.1990 republicată în M.Of. nr. 953/27.10.2005, art. 1 3)

I. Ceauşu – Dicţionar Enciclopedic Managerial – Ed. Academică de Management, Bucureşti, 2000,

pag. 199 şi pag. 350 4) Ion Stancu: Finanţe, pieţe financiare şi gestionarea portofoliului, investiţii reale şi finanţarea lor, analiza

şi gestiunea financiară a intreprinderii, Ed. a treia , Bucureşti, Ed. Economică, 2002, pag. 34, 35,39.

Cuvinte cheie: companie, firma, economie de subzistenţă, industrială, post-industrială, economie bazată pe cunoştinţe. Test de autoevaluare: 1. Care este rolul (obiectivul) major al companiei? 2. Care sunt factorii care supun activitatea şi structura companiilor unui proces de transformare?

3. BANII ŞI SISTEMUL BANCAR

Apariţia banilor a adus după sine şi necesitatea creării unor instituţii specializate care să se îndeletnicească cu gestionarea lor, consacrate sub numele de bănci. În acest context, existenţa băncilor este legată de apariţia activităţii de intermediere între cei care au resurse băneşti temporar disponibile (deponenţi) şi cei care au nevoie temporară de resurse băneşti suplimentare (împrumutaţi).

Fiecare ţară dispune de un sistem bancar naţional constituit în general pe două paliere: • Banca centrală (naţională) a ţării respective cu rol de emisiune, de control al stabilităţii

preţurilor, de menţinere a puterii de cumpărare a monedei naţionale, de reglementare şi autorizare a celorlalte bănci din sistem etc.;

• Băncile comerciale care sunt răspunzătoare de îndeplinirea funcţiei de intermediere pe care o are sistemul bancar.

În sens larg, ansamblul sistemelor bancare naţionale formează sistemul bancar internaţional (mondial).

3.1. Conferinţa de la Bretton Woods, desfăşurată în perioada 1-22 iulie 1944 în SUA, care a avut ca scop susţinerea reformei economiei mondiale.

În cadrul conferinţei, s-au plasat în centrul sistemului monetar internaţional dolarul SUA împreună cu aurul, deoarece s-au stabilit parităţi fixe ale monedelor şi cursurilor valutare, monedele naţionale având o valoare paritară stabilită în aur sau în dolari (1 USD = 0,8886 g aur fin la 1 iulie 1944) . De asemenea, au fost puse bazele Fondului Monetar Internaţional şi Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare.

3.2. Tratatul de la Maastricht Principalele ţări europene, care nu au fost favorizate prin aplicarea sistemului monetar

adoptat la Bretton Woods au pus în 1979 bazele sistemului monetar european, iar mai târziu a unei uniuni economice şi monetare prin semnarea la 7 februarie 1992 a Tratatului de la Maastricht.

Conform deciziilor ţărilor membre ale Uniunii Europene începând de la 1 ianuarie 1999 a fost introdusă şi utilizată moneda unică – euro ca monedă de cont a statelor membre ale Uniunii Economice şi Monetare Europene.

De la 1 ianuarie 2002, euro a devenit şi monedă efectivă, înlocuind practic monedele naţionale din ţările care au aderat la Uniunea Economică şi Monetară, unele cu tradiţii multiseculare (drahma grecească, francul francez, peseta spaniolă, marca germană etc.).

3.3. Globalizarea pieţei financiare Sfârsitul celui de-al doilea mileniu a adus omenirii o nouă problemă, cea a globalizării.

Acest fenomen a cuprins ca o caracatiţă în tentaculele sale toate sferele vieţii economice, sociale, de mediu, cultura etc.

Mişcarea liberă a capitalurilor a făcut ca fenomenul globalizării să cuprindă în primul rând lumea finanţelor, detinătorii marilor capitaluri financiare fiind interesaţi în a putea transfera rapid şi fără oprelişti fondurile dintr-o zonă în alta, dintr-o ţară în alta, spre a le pune la adăpost de crize, devalorizări, confiscări, decizii ale autorităţilor naţionale şi alte pericole.

Globalizarea finanţei internaţionale se realizează nu numai geografic, la scară planetară, dar şi structural, marile grupuri financiare internaţionale fiind adevărate conglomerate care includ pe lânga bănci, societăţi de asigurare-reasigurare, fonduri de investiţii ori de pensii, activităţi pe piaţa de capital, leasing, capabile să ofere aşa-numite servicii financiare integrate.

Prin Legea nr. 33/1991 privind activitatea bancară şi Legea nr. 34/1991 privind statutul Băncii Naţionale a României, s-au pus bazele creării în România democratică a unui sistem bancar pe două paliere: a) Banca Natională a României, ca bancă centrală cu atribuţii de emisiune, control si supraveghere, menţinerea stabilităţii preţurilor; b) Sistemul băncilor comerciale, care funcţionează ca bănci de afaceri, universale ori specializate. În anul 1998 s-a ajuns la un număr de 45 de bănci autorizate să funcţioneze în România, din care, 32 de bănci erau constituite cu capital integral sau majoritar românesc.

Funcţiile principale ale unei bănci centrale sunt următoarele: • funcţia de emisiune de bancnote care, deşi ca semne ale creditului ies din circulaţia

comercială propriu-zisă şi intră în circulaţia generală ca mijloace de plată legale; • concentrarea rezervelor băneşti ale băncilor şi acordarea de credite, ca împrumutator de

ultimă instanţă acestor bănci; • influenţarea directă sau indirectă a costului creditului în ţara respectivă; • acordă împrumuturi statului şi păstrează tezaurul statului; • elaborează şi aplică politica monetară în ţara respectivă; • veghează asupra circulaţiei băneşti şi stabilităţii nivelului preţurilor; • sprijină creşterea economică şi asigură echilibrul extern etc.

Rolul şi funcţiile băncilor comerciale. Rolul fundamental al băncilor comerciale este acela de a asigura intermedierea bancară. În cadrul rolului fundamental de intermediere bancară, băncile comerciale îndeplinesc următoarele funcţii (operaţiuni) tradiţionale consacrate prin lege:

a) acceptarea de depozite; b) contractarea de credite, factoring, scontarea efectelor de comerţ etc.; c) emiterea şi gestiunea instrumentelor de plată şi de credit; d) plăţi şi decontari; e) leasing financiar; f) transferuri de fonduri; g) emiterea de garanţii şi asumarea de angajamente; h) tranzacţii în cont propriu al clienţilor cu: i) intermedierea în plasamentul de valori mobiliare şi oferirea de servicii legate de acestea; j) administrarea de portofolii ale clienţilor, în numele şi pe riscul acestora; k) custodia şi administrarea de valori mobiliare etc. Cuvinte cheie: sistem bancar, moneda euro, banca centrală, bănci comerciale Test de autoevaluare: 1) Care sunt principiile şi criteriile de convergenţă generate de Tratatul de la Maastricht? 2) Care sunt funcţiile Băncii Centrale? 3) Care sunt funcţiile tradiţionale ale băncilor comerciale?

Test grila: 1. Funcţiile Băncii Centrale sunt:

a) păstrează tezaurul statului şi acordă împrumuturi statului b) stabileşte caracteristicile produselor bancare oferite populaţiei c) elaborează şi aplică politica monetară a statului d) emite bancnotele statului respectiv e) acordă consultanţă agenţilor economici.

2. Funcţiile tradiţionale ale băncilor comerciale sunt: a) emit bancnotele statului respectiv b) închiriază casete de siguranţă c) emit garanţii pentru asumarea unor angajamente d) acorda consultanţă financiar-bancară e) administrează portofolii ale clienţilor în numele şi pe riscul acestora.

4. INTERMEDIERE BANCARĂ

4.1. Operaţiuni bancare privind atragerea de resurse Operaţiunile de acceptare de depozite sunt principala categorie de operaţiuni prin care

societăţile bancare îşi atrag resursele necesare desfăşurării activităţii de intermediere pe piaţă. Prin depozit se înţelege o sumă de bani încredinţată în următoarele condiţii:

- să fie rambursată în totalitate, cu sau fără dobândă şi orice alte facilităţi, la cerere sau la un termen convenit de către deponent cu depozitarul;

- să nu se refere la transmiterea proprietăţii, la furnizarea de servicii sau la acordarea de garanţii.

Principalele categorii de depozite: 1. Contul curent în lei/în valută , care are următoarele caracteristici principale: � prin contul curent se pot efectua operaţiuni de alimentare în numerar sau prin

virament; eliberare de sume în numerar la cererea şi în favoarea deponentului; operaţiuni de plăţi prin virament în limita soldului disponibil;

� pentru disponibilitatile existente în cont, deponentul primeşte dobândă fixă sau variabilă;

3. Contul de depozit la termen în lei valută are următoarele particularităţi: � retragerea sumelor se face după expirarea scadenţei, în caz contrar clientul putând

beneficia numai de dobânda la vedere; � termenele uzuale de constituire: 1, 3, 6, 9, 12 şi 18 luni; � plata (bonificarea) dobânzii se poate face lunar sau la scadenţa depozitului, într-un

cont separat de unde poate fi retrasă de titularul contului, sau poate fi capitalizată, în sensul că, titularul depozitului, poate opta ca, la scadenţă, dobânda cuventită pentru suma depusă să fie adăugată acestei sume, constituindu-se astfel un nou depozit.

4. Certificatul de depozit reprezintă un titlu de credit pe termen emis de bancă, prin care se atestă depunerea unei sume de bani, pe baza căruia, la scadenta, se poate încasa atât suma depusă, cât şi dobânda aferentă, având următoarele caracteristici: � cupiura diferă de la o societate bancară la alta; � termenele uzuale sunt de 3 şi 6 luni, sau chiar un an; � dobânda este fixă şi se înscrie pe certificat la data cumpărării lui; � certificatele de depozit pot fi nominale sau cu parolă. 5. Certificatul de depozit cu discount, care este un instrument bancar ce oferă posibilitatea cumpărătorului să intre în posesia unui astfel de titlu plătind o sumă mai mică decât valoarea lui nominală care se va încasa la scadenţă.

4.2. Operaţiuni bancare privind plasarea resurselor În cadrul activităţii de intermediere, operaţiunile de acordare de credite au un rol foarte important, acestea fiind principalele operaţiuni de activ ale băncilor.

Principalele tipuri de credite şi preţurile de creditare Băncile acordă clienţilor lor credite în lei şi valută pe termen scurt (< 1 an), mediu (între 1 şi 5 ani) şi lung (peste 5 ani). Durata de creditare, cuprinde:

- perioada de tragere, în care creditul se angajează integral; - perioada de utilizare, dintre angajarea (tragerea) integrală a creditului şi data primei rate

scadente. În cadrul acesteia poate exista o perioadă de graţie (nu se rambursează); - perioada de timp în care creditul se rambursează; - perioada de întârziere.

Categorii de împrumutaţi şi documentaţia necesară pentru obţinerea creditelor şi a scrisorilor de garanţie bancară Împrumutaţii, cunoscuţi şi sub denumirea de clienţii băncii, pot fi:

- persoane juridice (corporate banking), indiferent de forma de organizare şi natura capitalului social, înregistrate în România, care desfăşoară activităţi legale şi au conturi deschise la bancă;

- persoane fizice (retail banking) române sau străine rezidente sau nerezidente în România, în vârstă de cel puţin 18 ani.

Documentaţia pe care clienţii din categoria corporate banking o prezintă băncii în vederea obţinerii de credite, trebuie să cuprindă: cererea de credite; bilanţul, raportul de gestiune, contul de profit şi pierdere, încheiate pentru ultimii ani; situaţia prognozată a plăţilor şi încasărilor (cash-flow), lista garanţiilor propuse băncii, planul de afaceri şi altele.

Analiza, determinarea şi acordarea creditelor Determinarea necesarului total de credite pe termen scurt, în lei si valuta, al clientului, persoană juridică, se efectuează de către bancă pe baza analizei fluxului de lichidităţi (cash flow - arată evoluţia încasărilor şi plăţilor) şi a capacităţii de rambursare.

În cazul creditelor destinate persoanelor fizice, analiza documentaţiei de credit presupune stabilirea a 4 elemente de bază:

a) volumul creditului solicitat;

b) nivelul ratei lunare totale pe care clientul o poate plăti, cunoscând faptul că volumul maxim al unei rate totale lunare de rambursat nu poate fi mai mare de 1/2 din veniturile nete lunare realizate de împrumutat împreună cu soţia/soţul acestuia;

c) numărul de rate lunare în care urmează să se ramburseze creditul;

d) nivelul dobânzii în funcţie de categoria de credit solicitată şi de opţiunea clientului de a contribui sau nu cu surse proprii.

Principalele categorii de credite şi principalele lor caracteristici - Utilizari din deschideri de credite permanente (linii de credite), care functionează după sistemul revolving, prin care banca se angajează ca, pe o anumita perioada de timp (maxim 365 de zile), să împrumute clientelei fonduri utilizabile în mod fracţionat, în functie de nevoile acesteia, în limita unui nivel global de credit. - Credite pentru finanţarea cheltuielilor şi stocurilor temporare se acordă pentru finanţarea operaţiunilor cu caracter temporar pe baza documentaţiei prezentate, din care să rezulte situaţia stocurilor şi cheltuielilor respective. - Creditele de scont. Scontul reprezintă operaţiunea prin care, în schimbul unui efect de comerţ (cambie sau bilet la ordin), banca pune la dispoziţia posesorului creanţei, valoarea efectului, mai puţin agio (dobânda şi comisioanele aferente), înainte de scadenţa efectului respectiv. - Factoringul este un contract încheiat între o parte denumită “aderent”, furnizoare de mărfuri sau prestatoare de servicii şi o bancă, denumită “factor”, prin care aceasta din urmă asigură finanţarea, urmărirea creanţelor şi protecţia riscurilor de credit, iar aderentul cedează creanţele născute din vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii. - Creditele pentru facilităţi de cont reprezintă credite pe perioade scurte şi foarte scurte de timp, pâna la 30 zile calendaristice, acordate agenţilor economici care din anumite cauze justificate economic nu pot face temporar faţă plăţilor. - Creditele ipotecare se pot acorda pe termen de minim 5 ani persoanelor juridice române, care au ca obiect de activitate construirea, reabilitarea imobilelor, persoanelor juridice care doresc să construiască locuinţe de serviciu pentru salariaţii lor.

4.3. Operaţiuni de trezorerie şi operaţiuni interbancare Pe lângă capitalurile proprii şi depozitele atrase de la clienţii persoane fizice şi juridice, în completarea resurselor necesare desfăşurării şi dezvoltării activităţii proprii de intermediere, băncile pot apela pe termene mai scurte sau mai lungi la împrumuturi ori depozite atrase de la banca centrală sau de la alte instituţii bancare de pe piaţa internă sau internaţională. Piaţa pe care băncile se împrumută între ele, în special pe termen scurt, fără a depăţi cel mult 12 luni, este denumită piaţa monetară.

Împrumuturile şi alte facilităţi de la Banca Centrală Banca Centrală intervine deseori pe piaţa monetară, fie pentru preluarea excedentului net de lichidităţi, fie pentru injectarea de lichidităţi în scopul acoperirii deficitului net rezultat din operaţiunile interbancare ale băncilor.De asemenea, Banca Centrală pune la dispoziţia băncilor împrumuturi şi alte facilităti în calitatea sa de „împrumutător de ultimă instanţă”. 1. Facilitatea de creditare Băncile comerciale pot apela la facilitatea de creditare – credit lombard – acordată de BNR, care se acordă practic pe 24 de ore (overnight), pe baza unor garanţii cu active eligibile (titluri de stat şi alte categorii). 2. Alte facilităţi oferite de Banca Centrală - Cumpărari reversibile (REPO). BNR cumpără de la băncile comerciale interesate active eligibile pentru tranzacţionare (titluri de stat sau alte active stabilite de Banca Centrală), cu angajamentul ferm al acestora de a-şi răscumpăra respectivele active la o dată ulterioară stabilită de comun acord şi la un preţ prestabilit. - Cumpărările de active eligibile pentru tranzacţionare. În scopul injectării de lichidităţi pe piaţa, Banca Centrală poate cumpăra efectiv active eligibile pentru tranzacţionare oferite de băncile comerciale.

Operaţiuni între bănci (interbancare) Din necesităţi de asigurare a unor resurse suplimentare ori de plasare a

excedentelor temporare de lichidităţi, societăţile bancare intervin activ pe piaţa monetară nu numai prin raporturi cu Banca Centrală, dar şi prin operaţiuni cu alte bănci (interbancare), atât pe piaţa internă, dar şi pe piaţa internaţională. 1. Tranzacţiile pe piaţa interbancară. Tranzacţiile interbancare pe piaţa monetară în lei şi valută se derulează prin compartimentele de arbitraj ale unităţilor bancare, care sunt organizate pe 4 secţiuni specializate, aferente principalelor categorii de instrumente tranzacţionabile:

- secţiunea de piaţă valutară interbancară (Foreign Exchange Desk), unde se efectuează atât tranzacţii valutare la vedere (spot), la termen (forward) şi swap;

- secţiunea de piaţă monetară interbancară (Money Market Desk), unde se efectuează operaţiuni de atragere/plasare disponibilităţi în lei şi valută;

- secţiunea de clientelă (Customer Desk), tranzactionează cu clientela, toate categoriile de instrumente specifice pieţei valutare şi pieţei monetare;

- secţiunea de operaţiuni cu titluri de stat (Fixed Income Desk). 2. Liniile sau convenţiile cadru de finanţare - reprezintă acorduri încheiate între bănci, de regulă pe piaţa interbancară internaţională şi permit încadrarea mai multor contracte individuale, pe măsura încheierii lor, a căror valoare trebuie să nu depăşească plafonul convenţiei. 3. Acordul de finanţare individual (Individual Loan Agreement). Cuprinde numai elementele definitorii ale unei anumite tranzacţii comerciale, care întruneşte condiţiile necesare încadrării pe acordul/linia-cadru.

Cuvinte cheie: comerţ cu bani, operaţiuni de capital, depozite, cont curent, corporate banking, retail banking, piaţa monetară, piaţa valutară Test de autoevaluare: 1) Ce includ operaţiunile de activ ale băncilor comerciale? 2) Ce includ operaţiunile de pasiv ale băncilor comerciale? 3) Care sunt facilităţile pe care banca centrală le oferă băncilor comerciale? 4) În ce constau cumpărările reversibile (REPO)? Test grila:

1. Operatiunile de pasiv ale bancilor comerciale includ: a) conturi de depozit ale clientilor b) imprumuturi primite de la clientela financiara c) imprumuturi primite de la banci

d) depozite primite de la banci e) imprumuturi primite de la banca centrala.

2. Documentatia necesara unei banci pentru analiza acordarii unui credit persoanelor juridice cuprinde:

a) extrasul de cont al contului curent b) bilantul, raportul de gestiune, contul de profit si pierdere incheiate pentru ultimii ani c) situatia prognozata a incasarilor si platilor (cash flow) aferenta perioadei de creditare d) proiectul graficului de rambursare a creditului si de plata a dobanzilor e) planul de afaceri.

5. OPERAŢIUNI BANCARE PROPRII

Principalele componente ale pasivului unei bănci sunt capitalurile proprii şi

depozitele atrase de la clientelă. Operaţiuni de capital şi legate de acesta Pentru a putea funcţiona legal, orice societate bancară trebuie autorizată de Banca

Naţională a României, iar pentru aceasta, trebuie respectată cerinţa privind nivelul minim al capitalului social subscris, care trebuie vărsat în formă bănească, în totalitate, la momentul constituirii.

În calitatea lor de instituţii de intermediere financiară, băncile lucrează, în principal, cu “banii altora”. Gradul de adecvare a capitalului5) cerut societăţilor bancare, în conformitate cu reglementările Comitetului de la Basel, este de minim 8%, societăţilor bancare care operează pe piaţa românească, potrivit reglementărilor Băncii Naţionale a României, li se solicită un grad minim de adecvare a capitalului de 12%, ceva mai ridicat decât standardele internaţionale, datorită riscului mai mare existent pe pieţele în tranziţie (emergente). Aceasta înseamnă că, practic, o bancă lucrează în proporţie de cca 90% cu banii atraşi de pe piaţă sub forma disponibilităţilor şi depozitelor la vedere sau la termen. Fondurile proprii ale unei bănci sunt constituite din capitalul social vărsat la care se adaugă rezervele legale, rezerva generală pentru riscul de credit, rezerve din diferenţe favorabile din reevaluarea patrimoniului, fondul imobilizărilor corporale etc., din care se deduc repartizarea profitului, creditele subordonate, participaţiile deţinute la bănci şi societăţi financiare etc.

Capitalul social reprezintă principala componentă a fondurilor proprii ale unei bănci. In mod normal, fondurile proprii ar trebui să fie mai mari decât capitalul social al unei bănci, întrucât există o serie întreagă de rezerve şi alte fonduri care se adaugă la capitalul social pentru a forma fondurile proprii.

Capitalul social reprezintă fondurile avansate iniţial de acţionari, din care băncile îşi acoperă cheltuielile de constituire, achiziţionarea de sedii, logistică etc., fiind însă important ca acesta să nu fie imobilizat în întregime în astfel de active nepurtătoare de dobândă, o parte cât mai mare a capitalului social trebuie să rămână liber pentru demararea şi iniţierea afacerilor aducătoare de venituri (dobânzi). Cuvinte cheie: fonduri proprii, capital social, adecvarea capitalului Test de autoevaluare: 1) Care sunt principalele componente ale pasivului unei banci? 2) Care sunt componentele fondurilor proprii? Test grila: 1. Pasivul unei banci include:

5) Gradul de adecvare a capitalului este un indicator calculat ca raport între capitalul băncii şi activele

deţinute de aceasta, ponderate cu gradul de risc corespunzator (100% pentru credite, 20% pentru alte

active acoperite cu contragaranţii bancare, 0% pentru active cu garanţii de stat sau cu depozite colaterale

etc.)

a) operatiuni de trezorerie si operatiuni interbancare b) conturi curente ale clientelei c) capitaluri proprii, asimilate si provizioane d) conturi de depozit ale clientelei e) credite de trezorerie acordate clientelei.

2. Fondurile proprii ale unei banci includ: a) capitalul social vărsat b) fondul de rulment c) rezerva generală pentru riscul de credit d) rezerve din diferenţe favorabile din reevaluarea patrimoniului e) fondul imobilizărilor corporale.

6. PREVIZIUNE ŞI PLANIFICARE FINANCIARĂ ÎNTR-O COMPANIE

În cazul companiilor, previziunea financiară are drept principal scop precizarea politicilor economice şi financiare ale acestora, precum şi căile tehnice care conduc la realizarea lor.

Planificarea activităţii într-o companie este de natura să confere avantaje competitive în domeniul:

- studiului pieţei (identificarea clienţilor, necesităţile şi aşteptările lor, preţurile şi evoluţia lor pe piaţă, marketing, căi de atragere a clientului etc.);

- personal (atributii, raspunderi, drepturi ale managementului, pe de o parte şi ale salariaţilor, pe de alta parte, politici de angajare/concediere, motivarea personalului etc.);

- financiar (elaborarea cash-flow-ului, bilanţul, planul financiar, contul de profit şi pierderei, analize de profitabilitate etc.).

Previziunea financiară vizează ansamblul activităţilor aferente unei serii de de indicatori economico-financiari de volum şi de eficienţă.

Obiectivele previziunii financiare includ: - colectarea capitalurilor proprii şi împrumutate, în condiţii de menţinere a

autonomiei financiare, cu costuri cât mai reduse; - realizarea programelor previzionate; - respectarea operaţiunilor curente de încasări şi plăţi, cu scopul menţinerii

lichidităţii entităţii; - utilizarea raţională a resurselor financiare.

Previziunea financiară a unei companii se prezintă sub următoarele forme: a) previziunea strategică, pe termen lung, care vizeaza mărfurile/serviciile ce se vor executa, situaţia pieţelor de aprovizionare şi a celor de desfacere; b) previziunea pe termen mediu – urmăreşte stabilirea resurselor materiale, umane şi finciare ce vor fi mobilizate în circuitul economic pentru o perioada de 2-5 ani; c) previziunea pe termen scurt – constă în întocmirea bugetelor (de exploatare, financiare etc.). Bugetul de exploatare include: bugetul vânzărilor, bugetul achizitionării/ cumpărării de active de exploatare, bugetul de producţie etc. Bugetul general al companiei include indicatorii de sinteză aferenţi tuturor activităţilor, veniturilor, cheltuielilor şi rezultatelor financiare. Bugetul investiţiilor şi de finanţare reflectă planul de investiţii şi de finanţare pe termen mediu şi lung. Planul de finanţare pe termen lung include atât utilizările de fonduri, cât şi resursele financiare de acoperire a acestora.

Bugetul de trezorerie grupează toate fluxurile financiare de încasări şi plăţi. Trezoreria reprezintă diferenţa dintre fluxurile de intrare şi cele de ieşire de monedă.

Soldul trezoreriei depinde de volumil încasărilor şi plăţilor. Gestiunea trezoreriei vizează:

a) asigurarea disponibilităţilor de finanţare; b) încasarea operativă a tuturor creanţelor companiei;

c) eşalonarea echilibrată a scadenţelor obligaţiilor de plată ale companiei, cu menţinerea lichidităţii acesteia.

Cuvinte cheie: previziune strategică, bugetul de exploatare, trezoreria Test de autoevaluare:

1.Care sunt formele previziunii financiare a unei companii? 2.Ce reflectă trezoreria?

Test grila: 1. Obiectivele previziunii financiare intr-o companie includ:

a) respectarea operatiunilor curente de incasari si plati; b) colectarea capitalurilor proprii si imprumutate, in conditii de mentinere a autonomiei

financiare; c) obtinerea unei dobanzi active cat mai scazute; d) constituirea unor depozite la termen la institutiile de credit; e) utilizarea rationala a resurselor financiare.

2. Formele previziunii financiare a unei companii sunt: a) previziunea pe termen scurt; b) previziunea pe bugete de cheltuieli; c) previziunea strategica; d) previziunea pe termen mediu; e) previziunea pe proiecte.

7. PREVIZIUNE ŞI PLANIFICARE BANCARĂ

Activitatea bancară nu poate fi concepută în afara previziunii şi planificării.

7.1. Strategie bancară Elaborarea strategiei constituie prima fază a activităţii de previziune şi planificare într-o bancă în cadrul căreia se determină obiectivele generale ale băncii pe o perioadă viitoare, destul de îndelungată, de regulă 5-7 ani sau chiar 10 ani ori mai mulţi. Pilonii strategiei cuprind:

- obiective strategice generale; - obiective strategice pe activităţi; - ţinte strategice pentru orizontul de timp prognozat; - obiective suport ale strategiei bancare.

7.2. Planul de afaceri al băncii Bunul mers al oricărei activităţi economice, cu atât mai mult al celei bancare, supuse acţiunii unor multitudini de riscuri, este necesar a fi definit, parametrizat, încadrat riguros într-o evoluţie prognozată pe baze ştiinţifice, pentru a face posibile rezultatele preconizate a fi obţinute. Instrumentul care pune la un loc toate aceste cerinţe este planul de afaceri. Planul de afaceri este un instrument al prezentului, elaborat prin aproximaţii succesive, utilizând experienţa şi realizările din trecut ale firmei, pentru a prezenta în mod realist calea spre viitor. Elementul central în construirea unui plan de afaceri este cuantificarea rezonabilă a influenţei condiţiilor pieţei asupra afacerii respective. Principalele componente ale planului de afaceri al unei bănci sunt:

- analiza diagnostic retrospectivă; - analiza evoluţiei mediului economic; - analiza şi evaluarea prospectivă a băncii.

7.3. Planificarea creditelor şi a resurselor de acoperire ale acestora

Procesul de atragere a resurselor temporar disponibile din economie şi plasarea acestora sub formă de credite, se realizează pe baza prevederilor planului de credite şi a resurselor de acoperire ale acestora, elaborat de bancă. Planificarea creditelor şi a resurselor de acoperire a acestora se efectuează anual şi trimestrial, la nivelul sucursalelor judeţene şi centralizat, pe ansamblul băncii. Sursele de date şi informaţiile utilizate în procesul de fundamentare şi elaborare a planurilor de credit sunt:

a) strategia naţională de dezvoltare economică a României pe termen mediu; b) prognozele de date sectoriale furnizate de Agenţia Naţională de Dezvoltare Regională şi

Comisia de Statistică; c) programele economice prioritare la nivel macroeconomic; d) cerinţele economiei naţionale; e) strategia de dezvoltare şi planul de afaceri al băncii pe termen mediu; f) politica proprie a băncii în domeniul alocării resurselor şi creditelor; g) propunerile sucursalelor judeţene; h) alte surse de date la nivel local.

Utilizand sursele de date enumerate mai sus, Centrala Băncii elaborează nivelurile orientative de plan pentru anul următor, care, vor fi avute în vedere de sucursalele judeţene la fundamentarea propunerilor de plan în profil teritorial. Pe baza nivelurilor orientative de plan şi a analizei şi sintezei informaţiilor rezultate din sursele de date aratate anterior, atât pe plan central, dar mai ales la nivel local, sucursalele judeţene elaborează proiectul programului de credite la nivel de sucursală judeţeană pe anul următor cu defalcare pe trimestre, separat pentru activitatea în lei şi pentru cea în valută. Volumul total al creditelor în lei şi valută propuse pentru anul următor, cu defalcare pe trimestre, se va corela cu volumul resurselor de creditare la nivelul sucursalei judeţene, stabilindu-se excedentul sau deficitul de resurse, separat pentru activitatea de creditare în lei şi separat pentru cea în valută. Suma tuturor contractelor de credite aflate în termen de valabilitate trebuie să se încadreze permanent în nivelul creditelor transmise prin comunicările de plafoane.

7.4. Bugetul de venituri şi cheltuieli Bugetul de venituri şi cheltuieli reprezintă o metodă universală, am putea-o numi de planificare, în toate activităţile economice, fie că este vorba despre activităţi industriale, agricole, de construcţii, comerţ, turism, prestări servicii etc. Prin bugete sau prin activitatea de bugetizare, practic, obiectivele din strategia şi planul afaceri al băncii, care vizează, de regulă, pe perioade mai mari de timp, se detaliază şi se concretizează în instrumente de planificare pe perioade mai scurte de timp. Bugetul de venituri şi cheltuieli reprezintă "forma sintetică în care se concretizează planificarea profitului. Elaborarea bugetului de venituri şi cheltuieli într-o bancă este precedată de preliminarea evoluţiilor structurilor bilanţiere ale băncii, generatoare de venituri şi cheltuieli. Bugetul de venituri şi cheltuieli reprezintă o "situatie" provizorie a veniturilor şi cheltuielilor şi, deci, a profitabilităţii băncii. Elaborarea bugetului de venituri şi cheltuieli presupune două etape importante:

- preliminarea realizărilor pe anul în curs; - elaborarea propunerilor de buget pentru anul următor. Cuvinte cheie: planul de afaceri, bugetul de venituri şi cheltuieli Test de autoevaluare: 1) Ce reprezintă planul de afaceri al unei bănci? 2) Care sunt principalele componente ale planului de afaceri al unei bănci? 3) Ce reprezintă bugetul de venituri şi cheltuieli al unei bănci? Test grila:

1. Planificarea planului de credite este necesara pentru: a) diminuarea riscului de lichiditate b) evaluarea necesarului de resurse c) corelarea volumului total al creditelor cu volumul resurselor de creditare d) eliminarea liniilor de finantare externa e) realizarea politicii de dabanzi a bancii

2. Bugetul de venituri si cheltuieli reprezinta: a) o metoda universala de planificare b) forma sintetica de planificare a profitului c) mijloc de monitorizare a activitatii bancare d) document necesar urmaririi permanente a prevederilor inscrise e) document de evidenta contabila

8. ORGANIZAREA ACTIVITĂŢII COMPANIILOR

În România entităţile economice, din categoria persoanelor juridice, gupate generic sub

denumirea „companii” sau „firme” sunt organizate şi funcţionează în conformitate cu prevederile Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, precum şi cu cele ale Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice ca regii autonome şi societăţi comerciale.

În baza reglementărilor legale în vigoare, persoanele juridice sunt clasificate, după forma de proprietate, astfel: 1) proprietate de stat6): regii autonome; societăţi comerciale cu capital integral de stat; societăţi sau companii naţionale (organizate sub forma de societăţi comerciale pe acţiuni); alte unităţi economice de stat; primării, consilii locale comunale, orăşenesti, judeţene (comunităţi locale); ministere; instituţii de stat; 2) proprietate mixtă (cu capital de stat şi privat; cu capital autohton şi străin): societăţi comerciale cu capital de stat autohton şi străin; societăţi comerciale cu capital de stat şi privat autohton şi străin; societăţi comerciale cu capital de stat şi privat autohton; societăţi comerciale cu capital de stat şi privat străin; 3) proprietate privată (cu capital privat autohton, privat autohton şi străin, privat străin, societăti agricole): societăţi comerciale în nume colectiv; în comandită simplă; în comandită pe acţiuni; societăţi comerciale pe acţiuni; cu răspundere limitată; societăţi agricole; 4) proprietate cooperatistă: cooperative de consum; meşteşugăreşti; cooperative şi asociaţii agricole netrasformate; cooperative de credit; 5) proprietate obstească: fundaţii; asociaţii; societăţi comerciale aparţinând organizaţiilor şi instituţiilor politice şi obsteşti; asociaţii de proprietari; asociaţii de locatari; biserici; partide politice;

Entităţile fără personalitate juridică includ: a) sucursale, alte sedii secundare (agenţii, reprezentanţe, puncte de lucru etc.) ale persoanelor juridice; b) aşezăminte etc.

În funcţie de modalitatea de asociere a acţionariatului societăţile comerciale pot fi: societăţi comerciale în nume colectiv, societăţi comerciale cu răspundere limitată, societăţi comerciale pe acţiuni; societăţi comerciale în comandită simplă etc.

Cuvinte cheie: societăţi comerciale, regii automone, societăţi pe acţiuni, societăţi cu răspundere limitată Test de autoevaluare: 1) Care sunt entităţile ce deţin personalitate juridică în România? 2) Care sunt formele în care pot fi organizate societăţile comerciale, după modalitatea de

asociere? Test grila: 6) Unităţile de stat, cu exceptia regiilor autonome, a societăţilor naţionale şi a companiilor naţionale sunt

organizate sub formă de societăţi comerciale pe acţiuni sau societăţi comerciale cu răspundere limitată.

1. Dupa forma de proprietate, persoanele juridice sunt clasificate in: a) persoane juridice proprietate de stat b) persoane juridice proprietate mixta c) regii autonome d) persoane juridice proprietate privata e) persoane juridice proprietate individuala.

2. Dupa modalitatea de asociere, societatile comerciale pot fi organizate in: a) societati comerciale in nume colectiv b) societati agricole c) societati comerciale pe actiuni d) societati comerciale in comandita pe actiuni e) societati comerciale in comandita simpla.

9. ORGANIZAREA ACTIVITĂŢII BĂNCII Sistemul bancar românesc, asemenea sistemelor bancare moderne, este organizat pe două paliere:

- banca centrală, cu rol de reglementare şi supraveghere a activităţii bancare; - băncile comerciale, ca instituţii operative care acţionează pe piaţa monetară, piaţa creditelor,

precum şi direct sau indirect pe piaţa asigurărilor, a leasingului şi pe piaţa de capital, care la rândul lor pot fi:

• bănci universale; • bănci specializate; • bănci mutuale şi cooperatiste; • instituţii financiare specializate.

Principalele elemente componente ale structurii organizatorice şi ale organigramei unei bănci sunt: Adunarea generală a acţionarilor; Consiliul de Administraţie; Comitetul de direcţie; Conducerea executivă, formată din: preşedinte; vicepreşedinţi.

Arhitectura organizatorică a unei bănci este structurată pe trei etaje: • relaţiile ierarhice; • relaţiile funcţionale; • relaţiile configuraţionale evidenţiază structura în reţea a băncii.

Activitatea curentă a băncii este efectuată în cadrul unor segmente cum ar fi: divizii, direcţii, departamente, servicii şi altele. Un loc important în structura organizatorică a unei bănci îl joacă unităţile teritoriale.

Menţionăm că, o tendinţă înregistrată în ultima perioadă şi modelul de distribuţie tip "arhitectură deschisă" şi realizarea aşa numitelor "Supermarketuri Financiare" (grupuri formate din bănci, societăţi de asigurare, societăţi de leasing etc.).

Cuvinte cheie: structura organizatorică Test de autoevaluare:

1) Care sunt palierele organizatorice ale sistemului bancar românesc? 2) Cum pot fi grupate băncile comerciale? 3) Care sunt principalele elemente componente ale structurii organizatorice şi ale

organigramei unei bănci? 4) Cum este structurată arhitectura organizatorică a unei bănci?

Test grila:

1. Organizarea unei banci poate fi: a) ierarhica b) functionala c) structurala d) holding e) grup.

2. Relatiile din structura organizatorica a unei banci evidentiaza: a) parteneriatul banca-client b) relatiile de colaborare cu partenerii de afaceri c) relatiile de subordonare (ierarhice) d) relatiile functionale e) relatiile configurationale (structura in retea).

10. COORDONARE SI ANTRENARE IN ACTIVITATEA COMPANIILOR

Sfera financiară a companiilor Esenţa finanţelor unei companii o constituie totalitatea raporturilor generate de formarea, repartizarea şi utilizarea fondurilor băneşti necesare realizării diferitelor activităţi economice, sociale, culturale etc. Fondurile care pot fi creeate la nivelul unei companii sunt: fondul pentru investiţii în active fixe, fondul de rulment, fondul de rezervă, fondul pentru premiere şi participarea salariaţilor la profit etc. Principalele metode de colectare a fondurilor unei companii sunt: aporul asociaţilor/acţionarilor, autofinanţarea, creditarea şi finanţarea bugetară. Finanţele companiilor îndeplinesc două funcţii: funcţia de repartiţie şi funcţia de control. În cazul companiilor, capitalul reprezintă suma de monedă adusă de asociaţi/acţionari, plus cea generată de activitatea proprie şi imobilizată în capitalul economic. Capitalizarea bursieră reprezintă valoarea capitalului financiar corespunzătoare cursului la bursă (numărul de acţiuni x cursul la bursă al unei acţiuni). Capitalul social reprezintă contribuţia în numerar şi în natură a asociaţilor/ acţionarilor la societatea comercială respectivă. Numărul de părţi de capital social deţinute de un asociat/acţionar îi dă dreptul acestuia să-şi exercite corespunzător puterea şi să participe la distribuirea rezultatelor. Capitalul permanent reprezintă capitalurile proprii, împreună cu fondurile împrumutate pe termen mediu şi lung.

Compoziţia şi repartiţia capitalurilor unei companii pot fi analizate pe baza ratelor de îndatorare, şi anume: rata de îndatorare la termen; rata de autonomie financiară; rata totală de îndatorare (coeficientul de îndatorare).

Bunurile ce alcătuiesc patrimoniul companiei pot fi clasificate în active fixe şi active circulante.

Activele circulante pot fi clasificate după următoarele criterii: a) din punct de vedere al fazelor procesului de exploatare în care se găsesc, pot fi: - active circulante ce ţin de sfera aprovizionării (materii prime, materiale, combustibili etc.); - active circulante ce ţin de sfera producţiei propriu-zise (producţie neterminată etc.); - active circulante ce ţin de sfera comercializării (produse finite etc.); b) din punct de vedere al surselor de formare sau de acoperire cu fonduri: - active circulante procurate din fonduri proprii; - active circulante procurate din fonduri împrumutate; c) din punct de vedere al formei, activele circulante pot fi: - active circulante în formă materială; - active circulante în formă bănească. Cuvinte cheie: capital, capital social, capital permanent, capitalizarea bursieră Test de autoevaluare:

1) Ce reprezintă capitalul social? 2) Ce reprezintă capitalizarea bursieră? 3) Cum pot fi clasificate activele circulante, din punct de vedere al formei? Test grila: 1. Finanţele companiilor au următoarele funcţii:

a) funcţia de repartiţie b) funcţia de acumulare c) funcţia de control d) funcţia de rezervă. e) funcţia de gestiune contabila a capitalului social.

2. Din punct de vedere al surselor de formare, activele circulante pot fi: a) active circulante din fonduri proprii b) active circulante din fonduri împrumutate c) active circulante din sfera comercializării d) active circulante din sfera producţiei e) active circulante sub formă bănească.

11. COORDONARE ŞI ANTRENARE ÎN ACTIVITATEA BANCARĂ

Managementul riscurilor

Orice activitate economică implică un risc, cu atât mai mult în cazul băncilor, unde, ce poate fi mai riscant decât să colectezi bani disponibili de pe piaţă şi să-i împrumuţi diverşilor clienţi – persoane fizice şi juridice – pe perioade mai lungi de timp, bazându-te, în principal, pe promisiuni şi prognoze privind afacerea/ proiectul auditat şi mai puţin pe colaterale (non)cash. 1. Cerinţele proiectului noului Acord de la Basel referitoare la calculul capitalului minim al societăţilor bancare Principala cerinţă a acestei reglementări internaţionale constă în obligaţia băncilor de a menţine un nivel al capitalurilor suficient pentru a acoperi expunerea la riscul de credit, de piaţă şi operaţional, astfel:

Capitalul total = rata de adecvare a capitalului (Riscul de credit+Riscul de piaţă+Riscul Operaţional) (minim 8%)

Cuantificarea expunerii la riscul de credit se poate face în mai multe variante: a) Abordarea standardizată, prin atribuirea fiecărui element de activ a unui grad de risc (0%, 20%, 50% sau 100%) b) Abordările bazate pe ratingul intern de credit, care reflectă evoluţiile înregistrate de managementul riscului, bazate pe estimarea expunerii cu ajutorul unor metode probabilistice, astfel:

� abordarea de bază; � abordarea avansată.

Cuantificarea expunerii la riscul de piaţă se poate face în 2 variante: • varianta standardizată – prin aplicarea unor coeficienţi stabiliţi de autoritatea de

supraveghere la valoarea expunerii băncii la riscul de piaţă: • varianta pe baza modelelor interne – prin utilizarea metodeiVaR (evaluarea la risc), care

estimează prin metode probabilistice pierderea maximă aferentă portofoliului. Cuantificarea expunerii la riscul operaţional se poate face prin trei abordări:

a) varianta indicatorului de bază - ponderarea expunerii totale cu un coeficient fix. b) varianta standardizată, împărţirea activităţilor în segmente de afaceri - ponderarea

unui indicator al riscului operaţional cu un procent fix. c) varianta pe baza estimărilor interne (prin metode probabilistice). 2. Cerinţe interne (naţionale) privind administrarea riscurilor semnificative de către bănci

BNR a emis reglementări prudenţiale în vederea evaluării şi limitării expunerii banilor la riscurile semnificative: riscul de credit, riscul de piaţă, riscul de lichiditate, riscul operaţional şi reputaţional.

Riscul de credit reprezintă posibilitatea ca banca să înregistreze pierderi sau să nu-şi realizeze profiturile estimate datorită neîndeplinirii obligaţiilor de către contrapartidă.

Riscul de piaţă este riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate rezultat din fluctuaţii pe piaţă ale preţurilor, ratei dobânzii şi cursurilor valutare.

Riscul de lichiditate este reflectat de imposibilitatea băncilor de a onora în orice moment obligaţiile de plată pe termen scurt.

Riscul operaţional derivă din: • frauda internă şi frauda externă; • practici defectuoase legate de clientelă, produse şi activităţi; • punerea în pericol a activelor corporale etc.

Băncile trebuie să determine lunar indicatorii de solvabilitate, calculaţi ca raport între fondurile proprii şi expunerea netă (minim 12%) şi ca raport între capitalul propriu şi expunerea netă (minim 8%) şi să gestioneze expunerile mari (peste 10% din fondurile proprii).

Măsuri de protecţie a băncii împotriva riscului Pornind de la realitatea că riscurile pot fi cunoscute, pot fi comensurate, pot fi diminuate, dar niciodată nu pot fi eliminate în totalitate (de altfel, cel mai mare risc este acela de a ignora riscul), băncile au posibilitatea de a se proteja împotriva acestora atât preventiv, cât şi ulterior, când riscurile s-au produs deja. Principalele măsuri legale de acoperire a eventualelor pierderi, provenite din nerecuperarea la scadenţă a unor credite, dobânzi şi alte creanţe ale băncii sunt: 1. Constituirea unor fonduri de rezervă cu caracter general Băncile au posibilitatea să-şi constituie din profitul brut rezerva generală pentru riscul de credit, în limita a 2% din soldul creditelor, rezerva care se utilizează pentru acoperirea eventualelor pierderi din credite, rămase după epuizarea celorlalte căi de recuperare, inclusiv prin valorificarea garanţiilor. Potrivit proiectului de modificare a Legii bancare, rezerva generală pentru riscul de credit se va înlocui cu fondul pentru riscuri bancare generale. Astfel, băncile trebuie să repartizeze din profitul contabil rămas după deducerea impozitului pe profit sumele destinate constituirii unui fond pentru riscuri bancare generale, în limita a 1% din soldul activelor purtătoare de riscuri specifice activităţii bancare, aşa cum sunt stabilite prin reglementările Băncii Naţionale a României. Băncile au, de asemenea, posibilitatea să repartizeze 20% din profitul brut, pentru constituirea unui fond de rezervă, până când fondul astfel constituit devine egal cu capitalul social şi apoi, o cotă de maximum 10%, până în momentul în care fondul devine de două ori mai mare decât capitalul social. 2. Provizioanele specifice de risc Băncile sunt obligate că, în scopul protejării capitalului propriu, precum şi a depozitelor persoanelor fizice şi juridice şi a acoperirii eventualelor credite pe termen scurt, mediu şi lung, care prezintă incertitudini în recuperare, să constituie anumite rezerve denumite provizioane specifice de risc de credit şi de dobândă. În acest sens, creditele şi plasamentele băncilor trebuie clasificate lunar, prin aplicarea simultană a criteriilor privind serviciul datoriei, performanţa financiară şi iniţierea de proceduri judiciare, în următoarele categorii în funcţie de care se ponderează cu diverşi indici de provizionare (0%, 20%, 50% sau 100%):

- standard; - în observaţie (numai pentru creditele acordate clientelei din afara sectorului instituţiilor de

credit);

- substandard (numai pentru creditele acordate clientelei din afara sectorului instituţiilor de credit);

- îndoielnic (numai pentru creditele acordate clientelei din afara sectorului instituţiilor de credit);

- pierdere. Serviciul datoriei reprezintă capacitatea debitorului de a-şi onora datoria la scadenţă (rate de credit şi/sau dobânzi), exprimată ca număr de zile de întarziere la plată de la data scadenţei. Termenele de plată ale ratelor de credit şi dobânzilor se stabilesc prin documente contractuale încheiate de bancă cu împrumutaţii. Performanţa financiară este un indicator care reflectă potenţialul economic şi soliditatea financiară a unei entităţi economice, obţinut în urma analizării unui ansamblu de factori cantitativi (indicatori economico – financiari calculaţi pe baza datelor din situaţiile financiare anuale şi periodice) şi calitativi. Iniţierea de proceduri judiciare este reprezentată de cel puţin una dintre următoarele măsuri luate în scopul recuperării creanţelor:

- darea de către instanţă a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului; - declanşarea procedurii de executare silită faţă de persoanele fizice sau juridice.

Performanţa Financiară Serviciul Datoriei

A

B

C

D

E

0 – 15 zile Standard Pierdere

In observaţie Pierdere

Standard Pierdere

Substandard Pierdere

Îndoielnic Pierdere

16 – 30 zile In observaţie Pierdere

Substandard Pierdere

Îndoielnic Pierdere

Pierdere Pierdere

Pierdere Pierdere

31 – 60 zile Substandard Pierdere

Îndoielnic Pierdere

Pierdere Pierdere

Pierdere Pierdere

Pierdere Pierdere

61 – 90 zile Îndoielnic Pierdere

Pierdere Pierdere

Pierdere Pierdere

Pierdere Pierdere

Pierdere Pierdere

Minim 91 zile Pierdere Pierdere

Pierdere Pierdere

Pierdere Pierdere

Pierdere Pierdere

Pierdere Pierdere

Nu s-au iniţiat proceduri judiciare

S-au iniţiat proceduri judiciare

3. Ratingul de credite Evaluarea performanţei financiare a unei entităţi economice din afara sectorului instituţiilor de credit, care conduce la încadrarea acesteia într-una din cele cinci categorii de performanţă financiară, se realizează pe baza ratingurilor de credite. Acestea îmbină analiza factorilor cantitativi cu cei calitativi. Ratingul de credite reprezintă un calificativ exprimat numeric utilizat atât la nivel individual, cât şi pentru evaluarea calităţii portofoliului de împrumuturi al unei bănci. Nivelul cel mai bun al ratingului de credit este 1, iar cel mai slab 5 (un credit cu ratingul 5 este considerat pierdere, nivelul acceptabil fiind de regulă până la 3. Sistemul de rating de credit este de tip bi-dimensional, coroborând rezultatele analizei caracteristicilor clientului cu cele ale creditului.

Managementul lichidităţii bancare Asigurarea şi menţinerea lichidităţii constituie preocuparea de bază a oricărei entităţi economice, fiind un atribut esenţial al managementului acesteia. Cu atăt mai mult, se pune problema asigurării permanente a lichidităţilor în cazul băncilor, care, prin natura lor, trebuie să dispună permanent de bani pentru a

onora retragerile la scadenţă sau în orice alte condiţii, a resurselor depuse de clienţi. În acelaşi timp însă, băncile nu pot ţine toate resursele atrase de la clientelă în fişete, la dispoziţia clienţilor. Aceasta ar însemna o lichiditate totală, dar nu ar permite desfăşurarea afacerilor, activitatea de intermediere este specifică banilor şi justifică însăşi raţiunea lor de a fi. Prin lichiditate se înţelege ştiinţa de a găsi acel punct de echilibru sensibil între maturitatea resurselor şi cea a plasamentelor, care să permită băncii să dispună permanent de bani atunci când are nevoie de ei. Prin normele Băncii Naţionale a României, care reglementează nivelul minim de lichiditate al societăţilor bancare, se introduce mecanismul benzilor de lichiditate. Prin bandă de lichiditate se înţelege o anumită perioadă de timp (o luna, 3 luni etc.) rămasă de scurs până la scadenţa unui plasament sau a unui depozit atras. Benzile de lichiditate sunt stabilite pe următoarele intervale de timp:

• până la o lună inclusiv; • între o lună şi 3 luni inclusiv; • între 3 luni şi 6 luni inclusiv; • între 6 luni şi 12 luni inclusiv; • peste 12 luni.

După stabilirea benzilor de lichiditate, banca efectuează repartizarea activelor şi pasivelor pe benzi de lichiditate. Lichiditatea efectivă (Le) rezultă din însumarea activelor bilanţiere şi extrabilanţiere, ajustate, repartizate pe benzi de scadenţă, şi exprimă sumele pe care banca le are de primit de la clientelă pe intervalele respective. Lichiditatea necesară (Ln) rezultă din însumarea pasivelor şi obligaţiilor bilanţiere şi extrabilanţiere, ajustate şi exprimă sumele pe care banca trebuie să le restituie clienţilor săi în perioadele respective. Prin compararea lichidităţii efective cu lichiditatea necesară se obţine:

• excedentul de lichiditate – când Le > Ln; • deficitul de lichiditate – când Le < Ln. Această situaţie este inacceptabilă pentru bancă,

întrucât nu poate face faţă obligaţiilor de plată, fiind practic în încetare de plăţi (cvasi faliment).

• indicatorul de lichiditate (L) trebuie să fie întotdeauna supraunitar, atât pe fiecare bandă, cât şi pe total, cu menţiunea că excedentul de lichiditate de la o bandă inferioară se poate lua în calcul ca report pentru banda imediat superioară;

În cazul analizei Gap, efectuata cu scopul evidenţierii decalajului dintre active (plasamente) şi pasive (resurse), se pot stabili şi alte benzi de lichiditate (o zi, 2 zile, o săptămână etc.), iar încadrarea activelor şi pasivelor pe scadenţe nu este atât de riguroasă. Scopul analizei Gap este acela de a identifica din timp, de a proiecta eventualele pericole la care se expune banca, determinate de necorelarea corespunzătoare a maturităţii plasamentelor cu cea a resurselor. În vederea limitării riscului de lichiditate, precum şi a încadrării în nivelurile stabilite, banca este obligată să-şi stabilească pentru fiecare exerciţiu financiar:

• strategia în domeniul managementului lichidităţii, care va fi reanalizată ori de câte ori modificarea condiţiilor mediului de afaceri o impune;

• strategia managementului lichidităţii în cazuri de criză, materializată într-un plan alternativ care să prevadă soluţii pentru depăşirea în condiţii optime a perioadei de criză.

Cuvinte cheie: rata de adecvare a capitalului, riscuri semnificative, serviciul datoriei, performanţa financiară, lichiditate, benzi de lichiditate Test de autoevaluare:

1) Cum poate fi cuantificată expunerea la riscul de credit? 2) Ce reprezintă serviciul datoriei şi ratingul de credite? 3) Ce reprezintă lichiditatea imediată? 4) Într-o activitate bancară sănătoasă, ce valoare trebuie să deţină indicatorul de

lichiditate? Test grila: 1. In categoria riscurilor semnificative sunt incluse urmatoarele riscuri:

a) riscul de credit b) riscul reputational c) riscul de piata d) riscul operational e) riscul de lichiditate.

2. Criteriile in functie de care sunt clasificate lunar creditele si plasamentele sunt: a) serviciul datoriei b) garantiile c) initierea de proceduri judiciare d) performanta financiara e) ratingul de credite.

12. ANALIZA FINANCIARĂ A COMPANIILOR

Documentul oficial de gestiune a patrimoniului este bilanţul, care oferă o

imagine complexă asupra patrimoniului, situaţiei financiare şi rezultatelor; Acesta este completat de contul de profit şi pierdere al agentului economic,

care prezintă veniturile şi cheltuielile şi rezultatul financiar. Analiza structurii bilanţului Structura bilanţului are la bază considerente fiscale, de aceea băncile o

prelucrează. ACTIV: I. Active imobilizate – imobilizările necorporale, corporale şi financiare şi creanţele comerciale cu scadenţă > 1 an. II. Active realizabile – stocuri, creanţe de maximum 1 an, conturile de regularizare şi asimilate. III.Trezoreria pozitivă – titlurile de plasament şi disponibilităţile din casierie şi bancă.

PASIV: I. Pasive pe termen lung – capitaluri proprii în sens larg, provizioane pentru riscuri şi cheltuieli, datorii > 1 an • Capitaluri proprii în sens strict = Capitaluri în sens larg (-) diferenţe din reevaluare, subvenţii pentru investiţii şi provizioane reglementate • Capitalurile proprii nete în sens strict – din cele de mai sus se scad elementele de activ cu valoare incertă şi se adaugă elementele de pasiv cu valoare cunoscută. II. Datorii curente (cele cu scadenţă < 1 an) III. Trezoreria negativă (datoriile de la bănci)

Analiza contului de profit şi pierdere În acest sens, se regrupează fluxurile reale, financiare şi excepţionale la

nivelul activităţii de exploatare, a celei financiare şi a celei excepţionale. Astfel, de exemplu, la nivelul activităţii de exploatare se pot calcula indicatori cum ar fi: marja comercială; cifra de afaceri; producţia exerciţiului; marja industrială; valoarea adaugată; excedent brut din exploatare.

Analiza indicatorilor de bonitate a companiilor a. Cifra de afaceri - reprezintă veniturile realizate de client la finele perioadei (luna, trimestru, an) cu terţii; pentru un client viabil, evoluţia trebuie să fie ascendentă.

b. Capitalurile proprii, cu accent pe analiza atât a capitalurilor proprii în sens larg şi în sens strict cât şi, mai ales, a capitalurilor proprii nete în sens strict. c. Rezultatul exerciţiului (profit/pierdere) în cifre absolute reprezintă indicatorul sintetic ce caracterizează eficienţa activităţii desfăşurate, aceasta influenţând direct capitalurile proprii în sensul majorării lor cu profitul şi al diminuării cu pierderea. d. Fondul de rulment = Pasive pe termen lung - Active imobilizate; în cazul unei bune gestionări financiare activele imobilizate trebuie să fie acoperite integral cu pasivele pe termen lung, şi deci, fondul de rulment trebuie să fie pozitiv. e. Necesarul de fond de rulment = Active realizabile - Datorii curente < 1 an. Atunci când activele realizabile sunt superioare datoriilor curente cu scadenţa mai mică de 1 an (fond de rulment pozitiv), poate interveni creditul bancar. f. Trezoreria netă = Fond de rulment - Necesarul de fond de rulment; sau

Trezoreria netă = Trezoreria pozitivă - Trezoreria negativă. g. Lichiditatea reprezintă capacitatea unui client de a face faţă datoriilor pe termen scurt prin transformarea rapidă a activelor circulante în disponibilităţi. De exemplu: Lichiditatea = Active circulante – Stocuri - Clienţi incerţi - Decontări cu asoc. priv.capital. x 100 imediata Datorii cu scadenţă < 1 an h. Solvabilitatea reflectă capacitatea generală a societăţii de a transforma toate activele sale în "cash" pentru plata tuturor datoriilor (indicatorul trebuie să fie > 1): Total Stocuri Clienţi Alte active active - nevalorificabile - incerţi - incerte Solvabilitatea = _____________________________________________ x 100 Datorii totale i. Gradul de îndatorare exprimă raportul între datorii şi capitaluri proprii: Gradul de îndatorare Datorii totale generală (Leverage) = ____________________________________ x 100 Capitaluri proprii nete în sens strict j. Viteza de rotaţie a activelor circulante arată numărul de cicluri efectuate de activele circulante în decursul unei perioade şi se determină astfel:

Cifra de afaceri/Active circulante k. Rentabilitatea reprezintă capacitatea agentului economic de a obţine profit din activitatea proprie (pe total, dar şi separat pe activitati: de exploatare, financiară şi exceptională). l. Indicatori ai riscului financiar (risul financiar apare în momentul în care se apelează la credite); principalul indicator cel de acoperire a dobânzii care arată capacitatea societătii de a plăti dobânda la creditele angajate: Rezultatul înaintea plăţii dobânzii şi impozitului pe profit Acoperirea dobânzii = ______________________________________________ Cheltuieli cu dobânzile m. Rata valorii adăugate reprezintă ponderea valorii nou create de agentul economic în totalul activităţii sale:

Valoarea adaugată/ Cifra de afaceri x 100

n. Politica de dividende, respectiv politica conducerii societăţii de repartizare şi utilizare a profitului; poate fi reflectată de următorul indicator: Dividende Politica de dividende = _______________________ x 100 Rezultatul net al exercitiului

Cuvinte cheie: activ, pasiv, trezoreria pozitivă, trezoreria negativă, valoarea adăugată, lichiditate, solvabilitate, grad de îndarorare, rentabilitate Test de autoevaluare: 1) Ce cuprinde trezoreria pozitivă şi cea negativă ? 2) Care sunt elementele vizate în analiza contului de profit şi pierdere? 3) Precizaţi ce reflectă lichiditatea şi solvabilitatea unei companii. 4) Care este principalul indicator al riscului financiar? Test grila:

1. Printre indicatorii de analiza a bonitatii împrumutatilor se numără: a) lichiditatea, solvabilitatea, gradul de îndatorare b) trezoreria netă c) necesarul de fond de rulment d) cifra de afaceri e) rezultatul exerciţiului.

2. Trezoreria pozitivă cuprinde: a) stocurile b) creanţele de maximum 1an c) titlurile de plasament d) disponibilităţile (conturi la bănci) e) activele existente susceptibile a fi transformate rapid în lichidităţi.

13. ANALIZA INDICATORILOR DE PERFORMANŢĂ FINANCIARĂ A BĂNCII

Indicatorii de performanţă financiară (profit, rentabilitatea activelor, rentabilitatea capitalului etc.) reprezintă elementul fundamental în analiza activităţii unei bănci, atât din perspectiva acţionarilor, cât şi a clienţilor, instituţiilor de supraveghere, instituţiilor de rating etc. şi nu în ultimul rând managementului. În practica bancară internaţională, optimizarea relaţiei rentabilitate - risc reprezintă un obiectiv care este aplicat de la nivelul fiecărui produs bancar, extinzându-se până la nivelul întregului portofoliu al băncii.

Profitul este scopul esenţial al oricărui investitor şi entitate economică, inclusiv al celor din domeniul bancar, deoarece constituie sursa din care se acordă acţionarilor atât câştiguri imediate, sub forma dividendelor, cât şi câştiguri de capital, prin prisma majorării capitalurilor şi fondurilor băncii şi implicit a valorii acţiunilor.

Profitul reprezintă principala sursă din care băncile îşi constituie fonduri de rezervă. Profitul realizat de o societate bancară are două forme de exprimare, respectiv profitul brut şi profitul net, aceşti indicatori calculându-se astfel:

PROFITUL BRUT = VENITURI TOTALE – CHELTUIELI TOTALE PROFITUL NET = PROFITUL BRUT – IMPOZITUL PE PROFIT

Analiza performanţei economico-financiare a unei bănci trebuie realizată şi cu ajutorul unor indicatori (rate procentuale) calculaţi ca raport între principalele elemente componente ale profitului bancar, cum ar fi: a) RENTABILITATEA ACTIVELOR (ROA) = PROFIT NET x 100 TOTAL ACTIVE

Rentabilitatea activelor (ROA–return on assets) sau rata rentabilităţii economice, exprimată ca raport între profitul net şi totalul activelor, este unul din principalii indicatori de performanţă economico-financiară şi reflectă capacitatea managementului de a utiliza resursele financiare şi reale pentru a genera profit.

b) RENTABILITATEA CAPITALULUI = PROFIT NET x 100

PROPRIU (ROE) CAPITALURI PROPRII

Rentabilitatea capitalului propriu (ROE – return on equity) sau rata rentabilităţii financiare are o semnificaţie deosebită pentru acţionarii unei bănci, deoarece le indică efectul implicării (prin cumpărarea de acţiuni) în activitatea băncii.

În consecinţă, obiectivul fundamental al managementului unei bănci este constituit de maximizarea valorii investiţiei acţionarilor săi, respectiv a indicatorului rentabilitatea capitalului propriu (ROE), prin realizarea unor plasamente performante şi utilizarea eficientă a resurselor băncii (proprii şi atrase). c) RENTABILITATEA CAPITALULUI SOCIAL = PROFIT NET x 100 CAPITAL SOCIAL

Rentabilitatea capitalului social – calculată ca raport între profitul net şi

capitalul social, este un punct de reper important pentru acţionari, deoarece exprimă gradul de remunerare prin intermediul profitului net a capitalului social subscris şi în consecinţă a acţiunilor emise de bancă. d) RATA PROFITULUI BRUT = PROFIT BRUT x 100

TOTAL VENITURI e) RATA PROFITULUI NET = PROFIT NET x 100 TOTAL VENITURI

Aceşti doi indicatori reflectă gradul (procentul) în care veniturile obţinute

de bancă reprezintă profit (brut sau net) şi nu sunt utilizate doar pentru acoperirea cheltuielilor efectuate pentru obţinerea lor.

f) RATA RENTABILITĂŢII = PROFIT NET x 100 TOTAL CHELTUIELI Rata rentabilităţii, reflectă raportul între profitul net obţinut de bancă şi totalul cheltuielilor efectuate pentru obţinerea lui şi exprimă eficienţa eforturilor băncii (reflectate de volumul cheltuielilor cu resursele atrase, cu personalul etc.) pentru obţinerea rezultatului dorit, respectiv profitul net. g) MULTIPLICAREA CAPITALULUI = TOTAL ACTIVE x 100

(EFECTUL DE PÂRGHIE – L) CAPITALURI PROPRII

Acest indicator reflectă gradul de dezvoltare a afacerilor unei bănci

(totalul activelor bilanţiere, respectiv credite, plasamente interbancare, pe piaţa de capital, în titluri de stat etc.) pornind de la un anumit volum al capitalurilor proprii (capitalul social + fondurile de rezerva şi alte fonduri constituite în principal din profitul net). h) MARJA DOBÂNZII = VENITURI NETE DIN DOBANZI x 100 ACTIVE PRODUCTIVE

Marja dobânzii exprimă raportul dintre veniturile nete din dobănzi

(dobânzile încasate – dobânzile plătite) şi activele productive (cele purtătoare de dobânzi).

i) PRODUCTIVITATEA MUNCII = CIFRA DE AFACERI x 100 TOTAL PERSONAL Acest indicator se utilizează pentru evaluarea performanţei financiare a băncii raportată la numărul de salariaţi existenţi şi exprimă volumul cifrei de afaceri pe salariat realizată într-o anumită perioadă.

Cuvinte cheie: rentabilitatea activelor, rentabilitatea capitalului propriu Test de autoevaluare: 1) Emuneraţi indicatorii de performanţă financiară ai băncii. 2) Ce reprezintă rentabilitatea activelor (ROA)? 3) Ce reprezintă rentabilitatea capitalului propriu (ROE)? 4) Ce reprezintă efectul de pârghie – L? Test grila:

1. Rentabilitatea activelor (ROA) evidenţiază: a) raportul dintre profitul net şi capitalurile proprii b) raportul dintre profitul net şi totalul activelor c) raportul dintre total active şi capitalurile proprii d) capacitatea de a utiliza resursele financiare si reale ale băncii pentru a genera profit e) raportul dintre profitul net şi total venituri.

2. Efectul de parghie reprezintă: a) indicator de exprimare a profitabilităţii bancare b) raportul dintre total active şi capitalurile proprii c) raportul dintre profitul net şi capitalurile proprii d) indicator care reflectă capacitatea activelor bilanţiere de a genera venituri băncii e) raportul dintre profitul brut şi total active.

14. AUDIT ŞI CONTROL FINANCIAR Auditul financiar reprezintă activitatea de examinare, în vederea exprimării de către

auditorii financiari, a unei opinii asupra situaţiilor financiare, în conformitate cu standardele de audit, armonizate cu standardele internaţionale de audit şi adoptate de Camera Auditorilor Financiari din România.

Auditorul financiar este persoana fizică/juridică ce dobândeşte calitatea de auditor. Auditul intern reprezintă activitatea de examinare obiectivă a ansamblului activităţilor

entităţii economice în scopul furnizării unei evaluări independente a managementului riscului, controlului şi proceselor de conducere a acestuia.

14.1. Obiectivele auditului intern Obiectivele auditului intern sunt:

a) verificarea conformităţii activităţilor din entitatea economică auditată cu politicile, programele şi managementul acesteia, în conformitate cu prevederile legale; b) evaluarea gradului de adecvare şi aplicare a controalelor financiare şi nefinanciare dispuse şi efectuate de către conducerea unităţii în scopul creşterii eficienţei activităţii entităţii economice; c) evaluarea gradului de adecvare a datelor/informaţiilor financiare şi nefinanciare destinate conducerii pentru cunoaşterea realităţii din entitatea economică; d) protejarea elementelor patrimoniale bilanţiere şi extrabilanţiere şi identificarea metodelor de prevenire a fraudelor şi pierderilor de orice fel.

14.2. Categoriile de entităţi economice ale căror situaţii financiare vor fi

auditate Categoriile de entităţi economice ale căror situaţii financiare vor fi auditate se stabilesc

de către Ministerul Finanţelor Publice, în acord cu Programul de implementare a Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a 78/660 CEE şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate.

Entităţile economice ale căror situaţii financiare anuale sunt supuse, potrivit legii, auditului financiar sunt obligate să organizeze şi să asigure exercitarea activităţii profesionale de audit intern.

La regiile autonome, companiile/societăţile naţionale, precum şi la celelalte entităţi economice cu capital majoritar de stat, activitatea de audit intern se organizează şi funcţionează potrivit cadrului legal privind auditul intern din entităţile publice. 14.3. Principalele categorii de riscuri verificate de auditul intern

Riscul operaţional este definit drept riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate, care este determinat de factori interni sau de factori externi.

Potrivit prevederilor reglementărilor legale în vigoare, instituţiile de credit trebuie să definească riscul operaţional pentru necesităţi interne şi trebuie să deţină politici privind administrarea riscului operaţional, care vor lua în considerare cel puţin următoarele tipuri de evenimente generatoare ale unui astfel de risc: a) frauda internă; b) frauda externă; c) condiţiile aferente efectuării angajărilor de personal şi siguranţa locului de muncă; d) practici defectuoase legate de clientelă, produse şi activităţi; e) punerea în pericol a activelor corporale; f) întreruperea activităţii şi funcţionarea defectuoasă a sistemelor; g) tratamentul aplicat clienţilor, precum şi procesarea defectuoasă a datelor legate de

aceştia; h) securitatea sistemului "electronic banking".

Pentru identificarea şi evaluarea riscului operaţional, instituţiile de credit trebuie să ia unele măsuri, printre care: a) evaluarea operaţiunilor şi activităţilor în vederea determinării celor vulnerabile la riscul

operaţional; b) stabilirea unor indicatori cu ajutorul cărora să poată fi determinată poziţia instituţiei de

credit afectate de riscul operaţional, precum şi a unor limite aferente acestora; c) evaluarea permanentă a expunerilor la riscul operaţional.

Pentru administrarea riscului operaţional, instituţiile de credit trebuie sa dispună de următoarele proceduri: a) proceduri de evaluare; b) proceduri de monitorizare; c) proceduri de reducere a riscului fie pe plan intern, prin corectarea la timp a erorilor

constatate şi prin introducerea unor tehnologii adecvate de procesare şi asigurare a securităţii informaţiilor.

Fraudele se referă la nereguli şi acte ilegale caracterizate prin inducerea intenţionată în eroare.

Fraudele comise de angajaţi includ, fără a fi limitative, aspecte de natura urmatoarelor: sustragerea de numerar; întocmirea de facturi frauduloase; utilizarea neautorizată a activelor; înregistrarea unor cheltuieli care nu se asociază operaţiunilor organizaţiei; utilizarea resurselor organizaţiei; stabilirea unor preţuri neautorizate; declararea unor ore suplimentare; vânzarea neautorizată a unor active; sustrageri de stocuri.

Auditorii interni implicaţi în investigarea unor fraude, vor întreprinde unele demersuri specifice acţiunii respective, printre care: - evaluarea nivelului probabil şi extinderea complicităţii în ceea ce priveşte frauda la nivelul

organizaţiei;

- determinarea competenţelor necesare efectuării investigaţiilor; - conceperea unor proceduri de indentificare a persoanelor implicate, de evaluare a

gradului de extindere a fraudei, a tehnicilor utilizate şi a cauzelor ce au condus la producerea evenimentului;

- coordonarea activităţilor împreună cu membrii conducerii, consilierii juridici şi alţi specialişti;

- verificarea drepturilor persoanelor suspectate de fraudă. Riscul de credit reprezintă o componentă fundamentală a riscului bancar, a cărui

gestiune este reglementată unitar, pe baza Legii bancare nr. 58/1998, a normelor emise de BNR, precum şi la nivelul fiecărei societăţi bancare, în parte, conform reglementărilor şi procedurilor proprii de management al riscurilor.

Riscul de credit este definit drept riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate, ca urmare a neîndeplinirii de către contrapartidă a obligaţiilor contractuale.

În domeniul gestiunii riscului de credit, strategia instituţiilor de credit trebuie să includă cel puţin următoarele aspecte: a) categoriile de credit pe care doreşte să le promoveze, tipul expunerii, sectorul

economic, forma de proprietate, categoria contrapartidei, rezidenţa, aria geografică, moneda, durata iniţială şi profitabilitatea estimată;

b) identificarea pieţelor pe care doresc să acţioneze şi determinarea caracteristicilor portofoliului de credite.

Politicile şi procedurile instituţiilor de credit privind riscul de credit trebuie să se refere la toate activităţile acestora şi trebuie să aibă în vedere atât creditele la nivel individual, cât şi întregul portofoliu. Politicile şi procedurile trebuie stabilite şi implementate de către instituţiile de credit astfel încât să se asigure următoarele: a) menţinerea unor standarde sănătoase de creditare; b) monitorizarea şi controlul riscului de credit; c) evaluarea corespunzătoare a noilor oportunităţi de afaceri; d) identificarea şi administrarea creditelor neperformante. Instituţiile de credit trebuie să evalueze riscul de credit aferent tuturor activităţilor ce sunt afectate de acest risc, indiferent dacă rezultatele respectivelor activităţii sunt reflectate în bilanţ sau în afara bilanţului.

Instituţiile de credit trebuie să aibă proceduri de stabilire, într-o manieră consecventă, de la o perioadă la alta, a provizioanelor specifice şi a provizioanelor generale pentru riscul de credit şi trebuie să dispună de suficiente fonduri proprii pentru a înregistra un nivel de solvabilitate corespunzător.

Instituţiile de credit trebuie să stabilească limite privind expunerile la riscul de credit şi să monitorizeze respectarea acestora.

Sistemul de monitorizare a riscului de credit va cuprinde cel puţin următoarele: a) înţelegerea situaţiei financiare curente a contrapartidei; b) urmărirea conformităţii cu clauzele contractuale; c) evaluarea gradului de acoperire cu garanţii a expunerii în raport cu situaţia curentă a

contrapartidei; d) actualizarea dosarului de credit, obţinerea de informaţii financiare curente.

În gestionarea riscului de credit, băncile trebuie să ia în considerare nivelul de risc inerent atât creditelor sau tranzacţiilor individuale, cât şi întregului portofoliu de active.

Băncile trebuie să analizeze riscul de credit distinct de alte riscuri. În concordanţa cu politicile şi procedurile ce trebuie stabilite şi implementate de către

instituţiile de credit, activitatea de creditare poate fi împărţită pe etape, astfel: a) În etapa de analiza şi acordare a creditelor este nesesară clarificarea unor aspecte referitoare la atât solicitările de credite, cât şi la existenţa unor proceduri clare de analiză şi a nivelelor de competenţă. b) În etapa de monitorizare a creditelor, auditorul va urmări aspecte legate atât de informaţiile primite de la clienţi, cât si de modalitatea de analiză şi interpretare a rezultatelor.

c) În etapa de încasare, auditorul urmareste atât respectarea cerinţei privind separarea atribuţiilor personalului instituţiei de credit, cât şi procedurile urmate pentru recuperarea împrumuturilor acordate şi a dobânzilor datorate. d) În etapa de revizuire şi evaluare periodică, atenţia auditorului este îndreptată către aspecte referitoare la procedurile pentru analizarea credielor, constituirea provizioanelor, evaluarea garanţiilor etc.

În domeniul creditarii, procedurile generale de audit sunt menite să constate dacă sistemele de control privind gestionarea riscului de credit sunt adecvate.

Auditul lichidităţii societăţilor bancare Asigurarea şi menţinerea lichidităţii constituie preocuparea de bază a oricărei entităţi economice, fiind un atribut esenţial al managementului acesteia. Băncile, prin natura lor, trebuie să dispună permanent de bani pentru a onora retragerile la scadenţă sau în orice alte condiţii, a resurselor depuse de clienţi. Prin lichiditate se înţelege modalitatea de a găsi acel punct de echilibru sensibil între maturitatea resurselor şi cea a plasamentelor, care să permită băncii să dispună permanent de bani atunci când are nevoie de ei. Auditul lichiditatii bancare presupune verificarea îndeplinirii funcţiilor lichidităţii, respectiv:

- fluidizarea procesului de intermediere bancară; - protejarea intereselor clienţilor, pe de o parte şi ale acţionarilor, pe de altă parte; - o bună corelare a maturităţii plasamentelor cu cea a resurselor pe benzi de lichiditate şi

chiar asigurarea unui excedent de lichiditate pe fiecare bandă; - evitarea lichidităţii forţate a anumitor plasamente neajunse la scadenţă, pentru procurarea

resurselor necesare unor retrageri programate sau nu; - asigurarea independenţei băncii faţă de sursele de împrumut marginale de pe piaţă; - evitarea, pe cât posibil, chiar şi a împrumuturilor de la Banca Centrală.

Auditul nu este un scop în sine. Activitatea de audit pentru care beneficiarii plătesc firmelor de audit şi expertiză specializate sume importante, trebuie să se încheie cu rezultate şi concluzii corecte şi relevante care să folosească managementului executiv şi celui de supraveghere (administraţie) la identificarea aspectelor neconforme, a diferenţelor, neregulilor şi riscurilor pentru luarea măsurilor eficiente de eliminare şi prevenire a acestora.

Ca urmare, concluziile auditului trebuie să aibă un grad ridicat de acuratete şi corectitudine, de aceea în cazul auditurilor mai mari se obişnuieşte ca un angajat cu experienţă, din cadrul firmei de audit, să reverifice foile şi situaţiile de lucru ale echipei înainte de formularea concluziilor şi rezultatelor auditului.

În toate cazurile verificarea finală urmăreşte: a) evaluarea activităţilor personalului cu mai puţină experienţă din cadrul echipei de audit; b) asigurarea că auditul desfăşurat corespunde standardelor de performanţă; c) caracterul obiectiv, nepărtinitor al opiniilor şi concluziilor exprimate cu ocazia auditului. Cuvinte cheie: audit, audit financiar, audit intern Test de autoevaluare: 1) Ce reprezinta auditul intern? 2) Care sunt obiectivele auditului intern? 3) Ce presupune auditul lichidităţii bancare ? Test grila: 1. Obiectivele auditului intern sunt:

a) verificarea conformitatii activitatilor cu prevederile legale b) evaluarea gradului de adecvare a datelor/informaţiilor c) protejarea elementelor patrimoniale d) evaluarea activelor financiare e) verificarea activitatii curente a personalului.

2. Principalele categorii de riscuri verificate de auditul intern sunt: a) riscul operaţional b) riscul de credit

c) riscul de dobanda d) riscul valutar e) riscul de imagine.

Bibliografie minimă obligatorie • Ilie Mihai – Tehnica şi managementul operaţiunilor bancare – Editura Expert,

Bucureşti, 2003 • Ilie Mihai – Operaţiuni se încasări şi plăţi – instrumente, modalităţi, tehnici – Editura

Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004 • Nicolae Dănilă, Aurel Octavian Berea – Managementul bancar - fundamente şi

orientări – Editura Economică, Bucureşti, 2000 • Costin C. Kiriţescu, Emilian M. Dobrescu – Băncile, mică enciclopedie – Editura

Expert, Bucureşti, 1998 • Gheorghe Manolescu, Adriana Sîrbea Diaconescu – Management bancar – Editura

Fundaţia România de Mâine, Bucureşti, 2001