Anamaria Lisovschi •

ETNOIATRIA, MAGIA ŞI DESCÂNTECUL TERAPEUTIC

2

Ed. NAPOCA STAR Pia]a Mihai Viteazul 34-35/19 tel: 0744 / 794809, 0740 / 167461 tel/fax: 0264 / 432547 e-mail: contact@napocastar.net http://www.napocastar.net

Director general: Director de editur@: Gabriel Hrdlicska Dinu Virgil-Ureche Redactor-}ef:

Ileana Vere} © Autorul, 2004

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale LISOVSCHI, ANAMARIA ETNOIATRIA – Magia şi descântecul terapeutic / Anamaria Lisovschi, Napoca Star, Cluj-Napoca, 2004 220 p. ; 21 cm. ISBN 973-647-273-6

3

Anamaria Lisovschi

ETNOIATRIA, MAGIA ŞI DESCÂNTECUL TERAPEUTIC

Ed. NAPOCA STAR Cluj, 2004

4

Referenţi ştiinţifici: Prof. Dr. Ion Cuceu Prof. Dr. Vasile Cristea Acad. Nicolae Boşcaiu

5

Cuprins

Introducere.................................................................................7 I. ETNOIATRIA SAU MEDICINA TRADIŢIONALĂ LA ROMÂNI .........................................12

1.1. Atestări istorice ale vechimii etnoiatriei pe teritoriul ţării noastre .....................................................................12

1.2. Fitoterapie. Organoterapie. Opoterapie ........................19 1.3. Cercetarea şi practica etnoiatrică..................................27 1.4. Tratamente etnoiatrice. Bolile cele mai cunoscute şi

tratamentul lor tradiţional ...............................................46 II. ETNOIATRIA ÎN CONTEXT MAGICO-SIMBOLIC...........................................................70

2.1. Medicina babelor..........................................................75 2.2. „A se cânta“ şi „a descânta“.........................................80 2.3. Medicină populară sau magie albă? .............................87 2.4. Munca şi legile ei nescrise ...........................................91 2.5. Ţăranii – cititorii naturii ...............................................98 2.6. Ispasul şi mătrăguna ...................................................102 2.7. Sfântul Andrei – patronul lupilor ...............................107 2.8. Credinţe şi practici legate de naştere..........................114

6

III. DESCÂNTECELE TERAPEUTICE – SUPORTUL MAGICO-SIMBOLIC AL ETNOIATRIEI .....................119

3.1. Descântece de deochi .................................................122 3.2 Descântece de tocmitu´ vacilor ...................................131 3.3. Descântec de desfăcut ................................................147 3.4. Descântece de bube (moimă, năjit, negi, de fapt,

de potcă, de uimă, de brâncă, de celtin, de mălin) .....151 3.5. Descântece de spăriet, de somnul copilului,

de plâns rău.................................................................173 3.6. Descântece diverse .....................................................178

Concluzii ................................................................................194 Anexă......................................................................................199 Bibliografie selectivă .............................................................207

7

Introducere

impul, acest imparţial judecător, maturizează intenţii şi oameni, aşezând definitiv pe socluri de granit, pe cei ce vin de undeva din negura vremurilor. Arta vindecării

omului şi a animalelor s-a impus ca o necesitate, încă din zorii existenţei colectivităţilor umane, care, după vânat, au trecut firesc la domesticirea şi creşterea animalelor, surse de hrană sigure, conservate în „rezervorul“ natural de proteină animală. Sacrificiile pentru ritualurile religioase, cât şi necesarul de carne, au impus apariţia „experţilor“ în individualizarea exemplarelor, în selecţionarea lor după criteriul normalităţii (sănătăţii) şi alegerea zonelor topografice pentru diferite jertfe, incantaţii şi consum. Aceşti „specialişti“ au devenit foarte importanţi pentru viaţa colectivităţilor tradiţionale, îmbrăcând, de la o etapă istorică la alta, o aură aparte, balansând între vrăjitorie şi cunoaştere, cochetând cu duhurile malefice, dar şi cu o cunoaştere practică a organismelor vii. De la „vrăjitoarele“ Evului Mediu până la medicul contemporan, s-a parcurs un drum lung şi anevoios, cu acumulări multiple, creionându-se un adevărat hăţiş de date şi informaţii, din care s-a desprins actuala ştiinţă a vindecării moderne a bolilor. Pe acest drum, cu toate avatarurile lui, se pot distinge trei modalităţi de manifestare a „artei vindecării“: prima modalitate este reprezentată de o structura unitară, unde apare acelaşi vindecător pentru om şi pentru animale; urmează o structură diferenţiată, ce cuprinde practici de vindecare speciale pentru oameni şi animale şi structura mixtă, care se bazează pe practici diferite, cu observaţii şi cercetări comune. Aceste aspecte, care luau uneori

T

8

forma unor dispute, au continuat până în zilele noastre, ajun-gându-se de mai multe ori, atât la compromisuri, cât şi la recrudescenţe fireşti, în funcţie de personalităţile epocii respective. În general însă, se poate vorbi despre o ocupaţie medicală unitară, dar cu faţete diverse şi cu mai multe posibilităţi de expresie. În câteva retrospecţii sumare, referindu-ne strict la această „artă a vindecării“ de pe plaiurile mioritice, constatăm o existenţă milenară, atestată de documente certe, fără putinţă de tăgadă. Altarele lui Aesculap din Alba Iulia, ceramica cu reţetar medicamentos, precum şi paleofauna descoperită în gropile menajere, locuinţele şi bordeiele din zone arheologice ca: Porolissum, Napoca, Potaissa, Dăbâca, Sălişte, Cicău, Alba-Iulia ş.a. sunt mărturii de necontestat ale existenţei artei vindecătoare de boli la om şi animale, din cele mai vechi timpuri. Bazele medicinei raţionale – iatrosofia – se regăsesc în medicina tradiţională – etnoiatria. Cunoştinţele de vindecare a suferinţei umane sau animale, practicate din negura timpului, s-au transmis pe cale orală, în forma lor simplă sau înveşmântate în credinţele şi tradiţiile poporului. Toate acestea alcătuiesc un tot unitar, ce poartă numele de „folclor medical“, care ni se dezvăluie în urma cercetărilor atente şi migăloase de etnologie şi istoria medicinei.

Etnoiatria practicată de locuitorii ţării noastre este relevată de lucrări cu caracter istoric, arheologic, etnologic etc. Aceste studii subliniază viabilitatea şi continuitatea, din cele mai vechi timpuri, a medicinii tradiţionale româneşti. Rădăcinile acestor preocupări de „vindecare a răului“ se întind până în perioada dacilor, vestiţi cunoscători ai plantelor medicinale şi a altor leacuri.

Lucrări ca De materia medica a lui Pedavios Dioscoride din Anazarba (secol I e.n.) şi De medicaminibus herbarum

9

(secolul al II-lea e.n.) a lui Pseudo-Apuleius cuprind chintesenţa cunoştinţelor şi practicilor terapeutice populare din Europa, Asia şi nordul Africii, precum şi dovada vechimii folosirii plantelor medicinale de către strămoşii noştri. În lucrarea lui Dioscoride sunt citate 44 de denumiri dacice de plante şi încă 3 considerate ca fiind în limba dardanilor, învecinaţi cu dacii. Probabil autorul citat a intrat în posesia acestor nume de plante medicinale prin intermediul comerţului, ce se realiza în cetăţile Tomis şi Callatis. Aceasta dovedeşte că medicina tradiţională a dacilor şi cunoştinţele lor de tămăduire a bolilor cu ajutorul plantelor se aflau într-un stadiu avansat, fapt care le permitea inclusiv comercializarea acestora. De altfel, se apreciază că Dacia Montana beneficiază de un ansamblu fitogeografic, care a favorizat creşterea plantelor foarte căutate în practica medicală tradiţională a vremii: Artemisia, Chelidonium, Plantago, Ranunculus, Rubus, Verbascum etc.

Cercetărilor noastre din Munţii Apuseni, au avut ca rezultat adunarea unui bogat material etnobotanic, care a fost valorificat, parţial, în teza de doctorat şi ulterior în volumul „Studii etnobotanice în Munţii Apuseni“1. Dar pentru că materialul adunat din anchetele de teren conţinea şi numeroase informaţii legate de etnoiatrie, am purces la scrierea lucrării de faţă, în dorinţa de a contura un tablou cât mai exact al folclorului medical din zona studiată. Totodată, pentru ca lucrarea de faţă să nu rămână tributară cercetărilor din Munţii Apuseni, am extins aria noastră de cercetare la încă o zonă de mare interes pentru folclorul românesc, şi anume Maramureşul. Cunoscând folclorul zonei, iniţial din bibliografia de specialitate, iar apoi din anchetele de teren, am contat, în alegerea acestei zone, pe conservatorismul, pe unicitatea şi 1 Anamaria Petrean, Studii etnobotanice în Munţii Apuseni, Ed. Napoca

Star, Cluj-Napoca, 2001.

10

frumuseţea creaţiilor folclorice maramureşene. Cercetările ne-au relevat, aşa cum ne aşteptam, aspecte extrem de interesante şi date foarte utile temei noastre de studiu.

Un alt motiv pentru care am ales două zone folclorice, ca piloni de susţinere ai cercetării noastre, a fost teoria ariilor laterale2. Astfel, lingvistul italian Bartoli constata, în teoria sa despre circulaţia cuvintelor, că inovaţiile ajung cu greu sau deloc, la periferia unei arii lingvistice. De aceea, istoricul unei limbi sau al unui grup de limbi, este îndemnat să cerceteze tocmai aceste arii laterale, aici fiind conservate cel mai bine urmele unor vechi stadii din evoluţia limbii cercetate.

Pornind de la această teorie şi extrapolând-o la etnologie, se poate susţine ideea că ariile laterale ale unei unităţi etnografice sunt cele mai conservatoare, atât din punct de vedere lingvistic, cât şi etnologic. De aici, a decurs şi alegerea „ariilor“ folclorice cercetate de noi, teritoriile studiate fiind foarte conservatoare, relevându-ne adevărate vestigii ale folclorului etnoiatric.

Lucrarea de faţă nu se adresează doar cititorilor avizaţi, ci tuturor acelora care vor să cunoască o parte din metodele tradiţionale, folosite în lupta cu boala. Şi pentru că omul modern se îndreaptă, mai cu seamă în ultimele decenii, tot mai mult spre medicina homeopată, spre tratamentele naturiste, lucrarea noastră şi-a propus să scoată din adâncurile memoriei tradiţionale cele mai preţioase reţete şi remedii etnoiatrice, salvându-le astfel, de la uitare.

Datorită faptului că aceste remedii provin din zone diferite, de la informatori diferiţi, tratamentele etnoiatrice notate, uneori, pentru aceeaşi boală, diferă. Nu am dat câştig de cauză uneia sau alteia dintre reţetele propuse, ci am notat informaţiile primite pe teren ca atare, scopul nostru nefiind 2 cf. Emil Ionescu, Manual de lingvistică generală, Ed. ALL, Bucureşti,

1992, p. 46.

11

acela de a realiza un tratat de medicină tradiţională, cu reţete neapărat verificabile şi verificate, din punct de vedere ştiinţific. Ne-a interesat, cu precădere, inventivitatea şi bogăţia mijloacelor folosite în etnoiatrie, în lupta cu boala. Cu toate acestea, o mare parte din remediile tradiţionale notate de noi, se susţin şi din punct de vedere ştiinţific, aşa cum a rezultat din cercetările de până acum.

Referitor la ultima parte a lucrării de faţă, cea privitoare la descântece, am optat pentru criteriul estetic, în alegerea textelor. Şi în acest domeniu, inventivitatea ţăranului român s-a dovedit a fi un izvor nesecat, dând naştere unor imagini de o frumuseţe „magică“. Majoritatea descântecelor citate de noi au fost preluate din fondurile documentare ale Institutului „Arhiva de Folclor a Academiei Române“ din Cluj-Napoca.

Nu am recurs la o selecţie a descântecelor, în funcţie de zona de provenienţă, tocmai din dorinţa de a ilustra larga arie de răspândire a acestor creaţii folclorice.

Sperăm ca lucrarea de faţă să-şi atingă scopul propus, acela de a contura tabloul etnoiatriei din zonele cercetate şi să deschidă calea pentru noi cercetări similare şi în alte zone folclorice de interes.

Nu pot încheia aceste rânduri fără să-mi exprim întreaga recunoştinţă faţă de referenţii ştiinţifici ai volumului: prof. dr. Ion Cuceu, prof. dr. Vasile Cristea şi acad. Nicolae Boşcaiu, care, cu competenţa şi exigenţa lor binecunoscută au făcut sugestii şi observaţii valoroase, ce au contribuit la îmbunătăţirea reală a cărţii de faţă.

De asemenea, apariţia lucrării nu ar fi fost posibilă fără sprijinul susţinut al părinţilor mei, cărora le mulţumesc din suflet pentru dragostea şi răbdarea cu care m-au înconjurat zi de zi.

12

I. ETNOIATRIA SAU MEDICINA TRADIŢIONALĂ LA ROMÂNI

1.1. Atestări istorice ale vechimii etnoiatriei pe teritoriul ţării noastre

e lângă o serie de descoperiri revelatoare din domeniul istoriei, vieţii aşezărilor, practicilor de muncă şi vânătoare, obiceiurilor din comunităţile umane de pe

teritoriul ţării noastre, aduse de cercetarea arheologică şi paleofaunistică, s-au făcut şi o serie de atestări în ceea ce priveşte practica medicală la om şi animale. Vom nota aici cele mai revelatoare atestări din domeniul etnoiatriei. Templul lui Aesculap, cu altarul de la Apulum relevă importanţa acordată vindecărilor, prin inscripţia găsită pe o piatră, pe care se distinge următorul text: „mulţumirile ce le aduce un bolnav de boala de ochi, pentru miraculoasa vindecare“. Ştampila cu reţeta de la Apulum atesta utilizarea unui amestec de substanţe vegetale şi minerale pentru vindecarea bolilor de ochi. Mai târziu, prin sec. al XV-lea, o serie de călători străini pe meleagurile româneşti inserează în scrierile lor utilizarea plantelor de leac, de către populaţia autohtonă, în tratarea diferitelor boli la om şi animale.

P

13

Francesco Massaro3 din Veneţia sublinia faptul că: „... despre ierburile de leac, aici se aflau din belşug cele mai frumoase pe care nu le găseşti în Italia“. Tot el menţionează în premieră, organoterapia tradiţională din zona Munţilor Apuseni: „copitele negre de cerb sunt foarte bune împotriva epilepsiei“ sau „din piele de cerb se fac cingători cu care se freacă pântecul unui cal ce nu poate urina şi îl face îndată să urineze“. Antonio Possevino4 descrie „leacurile extrase din plante şi folosite în Transilvania“ . Papai Pariz Ferenc5, medic ardelean, recomanda, în lucrarea sa, „Pax corporis“ (scrisă în 1690), balneoterapia în tratamentul bolilor reumatismale, utilizând bozul (Sambucus ebulus), salvia (Salvia officinalis), muşeţelul (Matricaria chamomilla) şi sulfina (Melilotus officinalis).

Pompei Gh. Samarian relevă asemănarea dintre însemnările înscrise în „Îndireptarea leagei“ (Pravila lui Matei Basarab) şi cartea a patra a lui Hipocrate „Despre natura omului“6. Ambele se referă la cele patru elemente de bază ale corpului uman (apă, aer, pământ, foc – Hipocrate; sânge, flegmă, heară neagră, heară plăviţă – Pravila). Acestea din urmă corespund celor patru anotimpuri influenţând, în funcţie de elementul predominant corespunzător anotimpului, caracterul copilului conceput atunci. Ele au fiecare orificiul corespunzător în corpul uman (sânge-nas;

3 Francesco Massaro, Scrisoare către Juan Batista Ramusio, secretarul

dogelui, în vol. Călători străini despre ţările române, vol. I, Bucureşti, 1968, p. 169.

4 Antonio Possevino, Transilvania, în Călători..., vol. I, 1968, p. 541. 5 Papai Pariz Ferenc, Pax corporis, Cluj, 1774. 6 Pompei Gh. Samarian, Medicina şi farmacia în trecutul românesc,

Călăraşi, Ialomiţa, 1938, p. 58.

14

heară neagră-ochi; heară plăviţă-gură; flegmă-urechi) şi predomină fiecare în una din etapele de dezvoltare ale omului (în copilărie-până la 14 ani, sânge; în tinereţe – 28 ani, heară plăviţă; la maturitate – 50 ani, heară neagră; după 50 de ani, fleagma)7. Analogia devine cu atât mai interesantă cu cât, potrivit părerii lui Ovidiu Drimba, în cărţile lui Hipocrate se regăsesc numeroase remedii babiloniene.8

Pe mormântul lui Platon se află scris: „Doi oameni au avut grecii: pe Esculap pentru trup şi pe Platon pentru suflet“. Cultul lui Esculap, alături de cel al lui Apolo Tămăduitorul este atestat pe teritoriul ţării noastre, mai ales în zona Dobrogei.9 Nicolae Lascu arată că, în societatea romană, rolul de medic revenea capului familiei, dându-l ca exemplu, în acest sens pe Catul cel Bătrân10. Romanii ştiau, arată acelaşi autor, că muştarul era folosit împotriva otrăvirilor cu ciuperci, amestecat cu suc de „cucurbătă“ împotriva epilepsiei, că rădăcinile de crin erau bune contra arsurilor, plăgilor, puroiului, bolilor de ochi11.

După părăsirea Daciei de către romani, termenul de „medic“ cedează locul celui de „vraci“ (din slavă veche „vorcium“, „vorojei“ – a murmura, a vorbi, a şopti cu duhurile)12. Termenul de vraci, cu înţeles de chirurg, apare menţionat pentru întâia oară între 1487 – 1492 (într-un act de

7 Idem, ibidem. 8 Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, Ed. Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 82. 9 Valeriu Bologa, Istoria medicinei româneşti, Ed. Medicală, Bucureşti,

1972, p. 41. 10 Nicolae Lascu, Cum trăiau romanii, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1965, p.

74. 11 Idem, ibidem. 12 Valeriu Bologa, op. cit., p. 62.

15

danie către o mănăstire de la muntele Athos)13, iar cu sens de doctor al trupului şi al sufletului, apare menţionat pentru prima dată în Psaltirea Scheiană, în Catehismul lui Coresi (1559)14. El dispare după 1650, când e înlocuit cu cel de „doctor“15. Primul medic român cu titlu universitar este semnalat la Suceava, în persoana clericului Hermann. În epoca feudală, de altfel, majoritatea doctorilor erau clerici; ulterior chirurgii sunt cei care vor efectua anumite operaţii medicale, iar mai apoi bărbierii16.

În ceea ce priveşte pionieratul în iatroistoriografia românească, acesta îi revine lui Dimitrie Cantemir care, în „Descrierea Moldovei“ şi „Istoria Imperiului otoman“ vorbeşte pentru prima dată despre plasmă şi despre caracterul contagios al ciumei17. Pompei Gh. Samarian arată că prima carte de medicină scrisă în româneşte ar fi Mss. Academiei nr. 933, din 1760. Este interesant de menţionat faptul că, numai 39 de ani mai târziu, deci în 1799, apare menţionat manuscrisul preotului Ioan P. Koman din Maramureş, care cuprinde „Versuri, sfaturi, doctorii, învăţături despre semnele vremilor“18. Însemnări de medicină populară se mai află pe marginile unor cărţi bisericeşti, datând din 1820 – 1821 şi descoperite în satele Corneşti şi Berbeşti19. Cel care va pune medicina la 13 Idem, ibidem. 14 Pompei Gh. Samarian, op. cit., p. 38. 15 Idem, ibidem. 16 Valeriu Bologa, op. cit., p. 26. 17 Idem, ibidem. 18 Mihai Dăncuş, Imagini şi permanenţe în etnologia românească,

Chişinău, 1992, apud Gavril Alexa Bâle, Leacuri pentru vite, Ed. Cybela, Baia Mare, 1993, p. 28.

19 Idem, Ibidem (este vorba de un octoih mss. descoperit la Berbeşti, copiat de diacul Teodor Uibardi cf. Ioan Bârlea, Însemnări din

16

îndemâna omului de rând va fi Alexandru Ipsilanti care, în 1775, creează postul de medic funcţionar public20. Vorbind despre manualele de medicină populară, Constantin C. Codrescu arată, la 1885, că: „Scopulu acelor medici a fost foarte bun numai rămâne îndoiala, oare s-au putut folosi cineva cu aseminea scrieri? Mai întâi trebuie să recunoaştem că aseminea cărţi erau menite tocmai pentru acela ce în mare parte nu sciu citi şi, prin urmare, erau pentru dânşii ca pecetluite. Alţii, care sciau ceti, vroindu a se folosi de aseminea cărţi s-au credutu în stare a se cura singuri şi şi-au făcut mai mult rău decât bine“21; azi nu mai avem a ne teme în general, decât de cel de-al doilea risc. Acelaşi Codrescu arată că, la copii, domină bolile de cap şi gât, în tinereţe cele de piept, la maturitate cele de pântece, iar la bătrâneţe cele de pântece şi cap. Cauzele bolilor sunt, după părerea lui: clima, alimentaţia, igiena, munca, locuinţa, abuzul, ignoranţa, iar după părerea lui D.D. Lupaşcu bolile cele mai primejdioase se nasc din supărare, care aduce „poftă de nemâncare, care strică stomacul, şi din răceală“. Căile cele mai frecvente de intrare a bolilor sunt pielea, plămânii, tubul digestiv, creierii, nervii, sângele, iar bolile de „primă însemnătate“ sunt cele de creieri, plămâni şi inimă. Pentru acestea sunt remedii morale, igienice şi medicamentoase, dar

bisericile maramureşene, Bucureşti, 1909, la care se adaugă două capitole referitoare la medicina populară aflate la sfârşitul unei Cărţi de versuri alese la prohoade şi la mese de veselie şi multe feliuri de trebi, alcătuită în 1821 de cantorul Botezat Lupul din Corneşti, cf. Ioan Bârlea, apud, Gavril Alexa Bâle, op. cit., p. 32.

20 Pompei Gh. Samarian, op. cit., p. 94. 21 Constantin Codrescu, Manualu de medicină populară, Ediţia a II-a,

Bârlad, 1885, p. 24.

17

orice boală trebuie să se vindece mai înainte de a se învechi „căci apoi boala se face primejdioasă“.22

În vreme ce Candrea identifică 122 de boli23 (pe care le grupează în funcţie de părţile afectate ale corpului uman), Hans Selye arată că: „Este posibil ca nenumăratele boli care-l chinuiesc pe om să fie, de fapt, câte un mozaic, câte un întreg compus, combinaţia răspunsurilor patogene elementare ale celulelor. La urma urmei, prin cele două duzini de litere ale alfabetului pot fi scrise denumirile tuturor maladiilor; tot ce se află în noi şi în jurul nostru este alcătuit din aproximativ 100 elemente chimice naturale “24.

Calendarul lui G. Bariţ din anul 1853, intitulat Calendariu pentru poporul român, (care reproduce vocabularul marelui filolog blăjean Timotei Cipariu din 1847 – Vocabulariu de numele planteloru transilvane, românescu, latinescu – după schema lui Linne –, nemţescu şi ungurescu) face cunoscută terminologia florei transilvane în limbile enunţate în titlul vocabularului şi subliniază bogăţia cunoştinţelor etnobotanice din Transilvania. Secolul 20 a cunoscut un justificat interes pentru etnoiatrie din partea medicilor, botaniştilor şi etnologilor. Aceasta dovedeşte că conglomeratul etnoiatric a păstrat vie, până astăzi, ştiinţa aplicabilă şi aplicată, a vindecării bolii, cu toate consecinţele ce se impun. Investigaţiile s-au ordonat prioritar spre plantele comestibile, tinctoriale, odorante, insecticide sau otrăvitoare şi nu în ultimul rând spre cele medicinale, cu notarea principiilor active în vindecare. Numeroşi etnologi au cercetat medicina populară, 22 Idem, ibidem. 23 Ion Aurel Candrea, Folklorul medical românesc comparat, Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1944, p. 145.

24 Hans Selye, Ştiinţă şi viaţă, Ed. Politică, Bucureşti, 1984.

18

înţelegând-o şi despărţind valoarea profilactică şi terapeutică de aspectele legate de o parapsihologie populară.

19

1.2. Fitoterapie. Organoterapie. Opoterapie

in cercetările efectuate de-a lungul anilor, notăm aici o parte din rezultatele anchetelor de teren realizate în satele din zona centrală a Munţilor

Apuseni. S-au înregistrat fitoremediile în patologia umană şi practicile vindecătoare la animale. Pe lângă fitoterapie s-au înregistrat şi reţetele bazate pe organoterapie şi opoterapie. Mergând pe aceste trei direcţii, vom consemna rezultatele cercetării etnologice, în practica medicinii veterinare şi umane, pentru profilaxia şi combaterea bolii.

Fitoterapia Fitoterapia se ocupă cu mijloacele de prevenire şi de

combatere a bolilor oamenilor şi animalelor, prin tratamente bazate pe preparatele din plante medicinale. „Reţete“ fitoterapeutice: • amestec de iarba cuforilor (Filipendula vulgaris), muşeţel (Matricaria chamomilla), iarba sângelui (Potentilla erecta); „Se fierb toate laolaltă şi zeama se dă de băut vitelor cu diaree“ (inf. Gh. Iancu, Mogoş, Alba); • busuioc roşu, moţul curcanului (Amaranthus caudatus) – „uscat la umbră se fierbe şi se face o zeamă tare şi se dă vitelor cu diaree“ (inf. Iancu Elena, Mogoş, Alba);

D

20

• spânz (Helleborus purpurascens) – „când tânjesc vitele, li se bagă spânz într-o tăietură la creţurile din pielea gâtului sau în muşchiul de la şold. Porcilor li se bagă în ureche“ (inf. Creţu Ioan, Bistra, Alba); • fierea (Gentiana cruciata) – „când nu mănâncă vitele să se pună în mâncare“ (inf. Buzgariu Iosif, Certege, Alba); • hrean (Armoracia rusticana) – „se fierbe sau se rade şi se stoarce crud în apă şi se dă vitei bolnave, care peste o oră dă afară toţi viermii“ (inf. Iancu Elena, Mogoş, Alba); • amestec de frunze de nuc (Juglans regia), plămânea (Pulmonaria officinalis), iarba frigurilor (Centaurea cyanus) – „se fierb laolaltă şi se dă zeama la vite de băut pentru răceală“ (inf. Nicoară Iosif, Sohodol, Alba); • rostopasca (Chelidonium majus) – „se fierbe şi se dă vitelor de mâncare. E bună şi uscată, frecată cu sare, pentru vărsatul vitelor“ (inf. Blăjan Eudochia, Mogoş, Alba); • frunza de mesteacăn (Betula pendula) – „se fierbe în oale bine astupate, apoi se spală rana făcută de muşcătura de lup“ (inf. Ioan Bârsan, Abrud, Alba).

Organoterapia Organoterapia – una dintre cele mai vechi ramuri ale

medicinei tradiţionale are la bază principiul străvechi al magiei imitative: „similia similibus curantur“, prin care se înţelege tratarea bolilor cu ajutorul unor extracte, pulberi sau organe de animale; de exemplu, dacă boala a fost produsă de un animal, tratamentul se prepară dintr-un animal identic sau similar celui care a produs îmbolnăvirea.

21

Notăm aici câteva dintre remediile de acest tip, folosite în zona cercetată: „Reţete“ organoterapeutice • pentru muşcătura de şarpe – se spală sau se afumă zona cu apa în care a fost ţinut un alt şarpe uscat (explicaţia ştiinţifică: prin rehidratare se eliberează antidotul antiveninos); • la înţepăturile de viespi se utilizează soluţii din faguri de viespi; se adună „casele“ (fagurii de viespi) şi se pun în apa cu care se spală înţepăturile de viespi; în alte reţete etnoiatrice se recomandă să se ardă casele de „jestre“ (viespi), iar cenuşa se pune pe muşcătura de şarpe. Se crede că aceste case de „jestre“ sunt făcute din piele de şarpe, care eliberează acelaşi agent antiveninos; • pentru turbare se recomandă gândăcei de frasin, puşi în spirt, ca să se „motogească“ (altereze). Se fierb în apă, apoi se strecoară iar zeama se bea (inf. Emilia Pojar, Gârda, Alba); • pentru muşcătura de năvâscă (nevăstuică): se recomandă o nevăstuică uscată la streaşina casei sau în pod; se ţine nevăstuica în apă până se înmoaie şi apoi se spală rana cu apa aceasta (inf. Buruiana Mariana, Mătişeşti, Alba).

Alături de principiul terapeutic amintit anterior,

„similia similibus curantur“, în etnoiatrie funcţionează şi reversul acestuia, şi anume „contraria contrariis curantur“. Acesta se referă la tratarea diverselor afecţiuni cu ajutorul remediilor total opuse manifestărilor bolii.

22

De exemplu, în cazul unei boli cu febră foarte mare, se aplică tratamente ce conţin preparate reci, metale reci aplicate pe frunte etc., iar în cazul unor răceli ale corpului, se aplică preparate fierbinţi, acţionându-se pe baza principiului enunţat. Acest principiu este dominant în mineraloterapie (opoterapie).

Opoterapia

Opoterapia este ramura etnoiatriei ce denumeşte vindecarea anumitor boli, prin folosirea diferitelor remedii de origine minerală sau chimică. Opoterapia sau iatrochimia deţine un loc important în medicina tradiţională. Puterea curativă a diferitelor substanţe minerale din natură a fost cunoscută din cele mai vechi timpuri, tratamentele opotera-peutice fiind folosite constant, până în zilele noastre. Aşadar, sarea, petrolul, argila, uleiul, cenuşa, leşia, spirtul, păcura, cărbunii, plumbul, fierul formează o parte din inventarul materiilor folosite ca remedii opoterapeutice.

În cercetările de teren ne-au fost dezvăluite şi o serie de astfel de reţete. Cităm aici câteva dintre tratamentele mai des folosite. „Reţete“ opoterapeutice: • pentru rănile vitelor se foloseşte varul prezent în orice gospodărie tradiţională: „pe rană se pune zilnic var, se unge cu un strat gros de var, dar nu se leagă. Microbul moare şi rana se tămăduieşte“ (inf. Calbaza Vasile, Poşaga, Alba). Desigur, remediul se referă la varul stins; • în amigdalită, „petrolul amestecat cu ceară, piatră pucioasă, spirt, sopon, unsoare, laolaltă, sunt bune pentru copturi“ (infecţii);

23

• sulful cu unsoare şi cenuşă se foloseşte în tratamentul scabiei; • „când oile aveau viermi în urechi sau în cap, li se dădea să bea spirt“ (inf. Maria Crişan, Poiana Vadului, Alba); Această medicaţie încearcă să evite trepanaţia, operaţie laborioasă şi complexă, atestată din vechime de cercetările paleofaunistice. • pentru bolile porcilor: „când sunt bolnavi şi nu mănâncă este bine să li se dea de băut zeamă de var sau urină“ (inf. Nicu Răsunoi, Sălciua, Alba); • pentru bube la vite: „când au vitele bube sau răni cu viermi, se spală cu «mărătoare» (apă sărată)“ (inf. Ţerfea Sânziana, Ocoliş, Alba),

Alături de aceste remedii notăm şi alte reţete entnoiatrice, bazate pe substanţe de origine vegetală, animală şi minerală. Astfel: - în tratamentul scabiei se utilizează un „amestec de sulf cu

unsoare şi cenuşă“. Amestecul se aplica seara, iar dimineaţa se spăla locul bolnav şi se lăsa să se vindece;

- pentru viermi, în urechile sau în capul oilor, se utilizează alcoolul, sub formă de bandijonări ale locurilor afectate;

- ectoparaziţii din categoria cărora fac parte păduchii, purecii, căpuşele erau şi încă mai sunt trataţi cu plante ce au efect insectifug; dintre aceste remedii fitoparazitare amintim: aliorul, feriga de câmp, omagul. Totodată, există o serie de remedii ce au la bază tutunul, strigoaia, bozul şi nucul, acestea fiind folosite tot pentru efectul lor insectifug. Leacurile apar, în aceste cazuri, sub formă de

24

decoct de tutun, contra păduchilor, decoct de frunze de strigoaie contra căpuşelor, frunzele de nuc în profilaxia puricilor la carnivore etc;

- în cazul extrozei (viermi în nas), medicina tradiţională a zonei studiate recomandă multe remedii, dintre care amintim: ramuri de vâsc uscate se prelucrează într-o pulbere fină, se amestecă cu sare şi se administrează în furajul mieilor, care suferă de această boală. Remediul pare, însă, incert din punctul de vedere al principiilor active ale plantei;

- în cazul fasciolozei (gălbeaza oilor) se utilizează iarba mare, usturoiul, hreanul şi neghina, cu efect antihelmitic;

- în hipodermoză, medicina populară este săracă în tratamente preventive, necunoscându-se ciclul evolutiv al bolii. Toate tratamentele tradiţionale se referă la tratarea „bubelor“. Astfel, se foloseşte cenuşa de lemn umezită între două prosoape, care se aplică pe bube de seara până dimineaţa. Tot pentru această afecţiune se mai folosesc tulpinile de boz (Sambucus ebulus) împreună cu funingine, sare şi apă. Amestecul se aplică sub formă de comprese pe zonele afectate;

- la categoria nematodozelor gastrointestinale (strongilatoze şi ascaridioze) medicina tradiţională oferă o serie de leacuri pe bază de usturoi, hrean şi ceapă. De asemenea, pentru cabaline este indicată şi recomandată secara, sub formă de boabe crude sau prăjite;

- în oxiuroză, ascaridioză şi gastrofiloză se recomandă, de asemenea, boabele prăjite de secară. În cazul ascarizilor (limbrici) la cal, se utiliza praful de corn ars de cerb, în amestec cu lapte dulce, vin sau oţet sau piperul pisat şi boabele de muştar;

25

- contra viermilor intestinali la animale, se folosea amestecul de hrean cu urină fermentată. Hreanul are un demonstrat efect antihelmitic, al doilea element al amestecului având însă o participare incertă;

- ascarizii sunt combătuţi, conform reţetelor etnoiatrice, cu lapte dulce în care s-au fiert flori de soc (Sambucus nigra). Efectul laxativ, sudorific, diuretic, galactolog al socului este bine cunoscut, dar efectul său antihelmitic rămâne incert.

Cea mai cunoscută boală parazitară, râia sau rapănul, se tratează prin metode mai mult sau mai puţin adecvate. Dăm aici o serie de exemple: - rădăcină de strigoaie (Veratrum album) fiartă, cu care se

spală atât vitele, cât şi oamenii; - zeama de tutun a fost utilizată contra râiei la câini; - din sulf şi untură de porc se prepară o alifie considerată

„cel mai bun leac contra râiei“; - în acelaşi scop se mai foloseşte şi zerul de lapte fiert,

rădăcina de ştevie (Rumex patientia) fiartă, decoctul de urzici (Urtica dioica), şi exemplele ar putea continua. Cert este că experienţa şi inventivitatea populară au generat reţete care, credem noi, ar putea concura cu cele ale medicinei contemporane.

În privinţa tricofiliei există şi aici o serie de reţete tradiţionale din care reţinem doar câteva, mai des utilizate: - din cărbune de lemn de tei şi untură de porc se face o

alifie cu care se unge zona afectată. Desigur, efectul emolient este evident iar cărbunele pare mai mult un panaceu universal;

- decoctul din frunze de pătrunjel (Petroselinum hortense) şi cimbrişor de câmp (Thymus sp.) se foloseşte probabil

26

datorită proprietăţilor uleiul volatil al ambelor plante, care are efect antiinflamator.

Remarcăm bogăţia mijloacelor de tratament, care au premers medicaţia modernă. Remediile populare, chiar dacă poartă în ele un parfum mitic de descântec, conţin şi mult adevăr. De multe ori ne întoarcem la ele, ca la un prim izvor de sănătate, iar retrospectivele ne aduc aminte că nu am pornit de la zero, în lungile şi neostoitele noastre căutări.

27

1.3. Cercetarea şi practica etnoiatrică

ste demn de reţinut că, din multitudinea practicilor tradiţionale de vindecare, marea majoritate au explicaţii plauzibile, susţinute de cercetările şi

investigaţiile principiilor active, în laboratoarele de specialitate.

Pornind de la această idee, se cunosc o serie de preocupări în direcţia valorificării acestor „reţete“ cu produşi naturali, pentru tratarea diferitelor afecţiuni. Din multitudinea de cercetări în acest domeniu, ne reţin atenţia lucrările recente ale doamnei dr. Ingebordt Bogdan şi ale medicului veterinar prof. dr. Roman Morar. Îndreptându-şi preocupările din domeniul etnoiatriei spre produsele naturale obţinute în cadrul laboratorului „Plantarom“ din Cluj, dl. dr. Roman Morar a deschis noi perspective în utilizarea judicioasă a principiilor active extrase din plantele medicinale. Începând cu anul 1982, în urma investigaţiilor asupra fructelor de afin (Vaccinium myrtillus) după o tehnologie proprie, a fost brevetat Eridiaromul, antidiareic, antiseptic şi astringent, utilizat în medicina animalelor dar şi a omului. În 1987, brevetează Erisolul, din aceleaşi principii active, medicament utilizat ca antidiareic şi rehidratant oral la animale şi om.

Investigaţiile asupra cătinei (Hippophaë rhamnoi-des) au avut ca rezultat un concentrat polivitaminic de uz

E

28

veterinar, apreciat şi în medicina umană. Toate acestea relevă faptul că etnoiatria se înscrie atât în trecutul, cât şi în prezentul şi viitorul practicii medicale umane şi veterinare, constituind o inepuizabilă sursă de noi produse cu efect profilactic şi curativ, ce vor completa recuzita şi mijloacele practicii medicale.

Medicina tradiţională are un trecut istoric bogat, şi totodată variabil, în funcţie de zonele etnogeografice. Investigaţiile din acest domeniu au semnalat cele trei direcţii de manifestare ale acestor tradiţii vindecătoare la om şi animale: fitoterapia, organoterapia şi opoterapia, amintite anterior. Exemplificările noastre s-au făcut pe seama cercetărilor de teren din zona centrală a Munţilor Apuseni, zonă bogată în semnificaţii şi practici populare de vindecare a stărilor de boală. Apusenii dezvăluie privirii culmi domoale, bogate în vegetaţie şi fenomene geologice impresionante, aşa cum sunt Vârful Curcubăta şi Vârful Găina. Această zonă etnografică poate fi văzută ca un adevărat nucleu de formare a tradiţiei etnoiatrice, în arta tămăduirii stărilor de boală, la om şi animale.

Etnoiatria este o ramură importantă a etnologiei şi păstrează aceleaşi caracteristici de investigare, fiind absolut necesară studierea din punct de vedere material şi spiritual a fenomenelor supuse cercetării; în cazul de faţă, arta vindecării, a tămăduirii prin leacuri, descântece şi alte elemente de magie, alcătuiesc un adevărat mozaic, care se crede că potenţează forţa vindecătoare a tratamentului iatrochimic, fitoterapeutic sau organoterapeutic. Prin căutările permanente ale oamenilor de a vindeca disfuncţiile apărute în normalitatea fiziologică şi, în final, de a înlătura starea de boală, la om şi animale, s-a ajuns la apropierea de elementele mediului înconjurător: plante, organe

29

animaliere, substanţe minerale etc. Oamenii au parcurs un complex proces de operaţii, de la descoperirea şi până la utilizarea acestor remedii. Datorită acestui fapt, în timp, s-a format o clasă aparte, aceea a „vindecătorilor“, a tămăduitorilor, a vracilor, care au ajuns să deţină un rol important în viaţa de zi cu zi a comunităţii tradiţionale. Fiecare vraci sau descântător opera cu elemente naturale combinate cu elemente de magie. Transmiterea „artei vindecării“ din generaţie în generaţie a dus la apariţia folclorului etnoiatric. Bogăţia acestuia a fost şi este încă descoperită treptat, filă cu filă, în urma cercetărilor apărând lucrări importante a căror frecvenţă este legată în special de secolul al XIX-lea şi începutul sec. XX. Toate aceste lucrări pledează pentru viabilitatea etnoiatriei, care demonstrează că îşi are rădăcinile în vremea dacilor. Vorbind despre ansamblul fitogeografic al Munţilor Apuseni se poate afirma că acesta a favorizat creşterea unor plante medicinale cunoscute şi utilizate din vechime, până în zilele noastre.

Înaintea realizării cercetării propriu-zise de teren, cu accent pe etnoiatrie şi etnobotanică, ne-a fost necesară o amplă documentare asupra zonei luate în studiu. De asemenea, abordarea actualilor cunoscători ai „artei tămăduirii“, aşa numiţii „doftori“, impunea o manieră complexă şi variată, de la caz la caz, folosindu-se întreaga gamă de „apropiere“ de subiecţii intervievaţi, pentru a obţine informaţii reale de la aceste „personalităţi“ ale comunităţii tradiţionale studiate. Cele mai utilizate metode au fost dialogul, fotografierea, alcătuirea unor fişe personale, alături de înregistrările pe casete audio. Datele obţinute conţin descântece, descrieri ale tehnologiilor de tratament, descrieri de plante, substanţe, organe etc. Mai rar

30

am avut prilejul de a asista „pe viu“ la practici de tămăduire, prin utilizarea remediilor fitoterapeutice, organoterapeutice sau opoterapeutice. În general, aceste intervenţii pot fi asistate numai după ce s-a cimentat o bună relaţie bazată pe încredere între „doftor“ şi cercetător. Leacurile înregistrate de noi se înscriu în următoarele categorii: extrase sau decocturi de plante medicinale, practici fizioterapeutice, intervenţii chirurgicale, utilizare de substanţe minerale, chimice şi de organe, toate acestea însoţite de elementele magice aferente.

În privinţa culegerii plantelor de leac, această ocupaţie este, în general, atribuită femeilor vârstnice. Herboriştii din zonă cunosc un număr mare de plante şi substanţe de leac, dar unii sunt specializaţi pentru anumite stări de boală, plante şi „manopere“. O mare importanţă are momentul recoltării plantelor, lucru de care depinde forţa vindecătoare a leacului. În general, pentru fiecare plantă există o dată bine fixată la care trebuie culeasă, dată legată de o sărbătoare, ce coincide cu concentraţia maximă de principii active ale plantei (legate de timpul de înflorire sau de coacerea fructului).

În reţetele vindecătorilor, plantele figurează ca atare sau sunt „suspendate“ în soluţii neutre sau active, ce ajută la administrarea lor. Dintre aceşti „vectori“ ai plantei amintim: vinul, alcoolul, oţetul, uleiul, apa. De remarcat faptul că există reţete speciale în funcţie de sex, vârstă şi stare fiziologică. Sunt plante cunoscute ca panaceu universal, cum ar fi ricinul (Ricinus communis) ca purgativ şi cicatrizant, dar diferă doza în funcţie de parametrii amintiţi anterior. Un alt panaceu universal, des menţionat în reţetele vracilor, este rozmarinul (Rosmarinus officinalis), care, datorită uleiului eteric, camforului şi vitaminei C, este

31

utilizat în multe afecţiuni. Majoritatea reţetelor etnoiatrice utilizate pe teritoriul ţării noastre au explicaţii plauzibile şi aplicabilitate practică, datorită principiilor active ce intră în componenţa elementelor vegetale şi minerale investigate.

Prin etnoiatrie se revigorează o ramură uitată, aceea a medicaţiei naturiste în prevenţia şi combaterea stării de boală, iar herboriştii şi doftorii sunt păstrătorii unor practici şi obiceiuri integrate organic în folclorul local medical.

Până la dezvoltarea de dată mai recentă a farmacologiei moderne industriale, principalele remedii erau bazate în întregime pe fitoterapie şi organoterapie. În cercetarea medicinei populare s-a insistat asupra fitoremediilor din patologia umană, precum şi asupra practicilor vindecătoare la animale.

Confruntaţi cu o serie de incidenţe patologice, ce abordează omul şi animalele, vindecătorii din toate timpurile şi-au pregătit un variat arsenal de combatere a bolilor, care a îmbogăţit domeniul complex al etnoiatriei umane şi veterinare. Legat de fitoremediile din patologia umană şi veterinară, în zona luată în studiu existau (şi mai există) herborişti, ce culegeau, preparau şi foloseau plantele în afecţiuni variate, inclusiv în cele parazitare. Prezentăm aici remediile iatro-etnobotanice relevate de cercetarea noastră în zona centrală a Munţilor Apuseni, cuprinsă între Ocoliş şi Arieşeni (mai exact, datele din tabelul următor au fost relevate de cercetările efectuate pe traseul: Ocoliş, Poşaga, Sălciua, Baia de Arieş, Lupşa, Bistra, Abrud, Câmpeni, Vidra, Avram Iancu, Albac, Scărişoara, Gârda, Arieşeni.

32

Denu-mirea

populară

Denumirea ştiinţifică

Partea folosită

Mod de între-buinţare

Scop

Afine Vaccinium myrtillus

fructele uscate, plămădite în rachiu, ceai

diaree boli de inimă, stomac

Ardei iute Capsicum annuum

ardeiul (fructul)

în rachiu contra urinării cu sânge

Bobornic Veronica beccabunga

planta întreagă

crudă se aplică pe răni, umflături

Boz Sambucus ebulus

rădăcina, planta întreagă

decoct băi locale

dureri de dinţi, reumatism

Brad Abies alba

ramurile, frunzele, conurile verzi

băi, ceai, sirop

reumatism tuse, dureri de piept, dureri de stomac, inimă

Brustur Arctium lappa planta întreagă

ceai boli de stomac, răceală, reumatism

Buruiană de bube Silnic

Glechoma hederacea

frunzele planta întreagă

cataplasme crudă

bube, furuncule comprese contra varicelor

Buruiană de nouă daturi

Ranunculus auricomus

planta întreagă

unguent, cataplasme, comprese

erupţii ale pielii, eczeme, bube

Buruiană de orbalţ

Actaea spicata frunzele crude vindecă bubele cu puroi

Busuioc Ocimum basilicum

frunzele

cataplasme,decoct,

tăieturi, bube, tuse, boli de

33

ceai stomac, rinichi Calapăr Tanacetum

balsamita frunzele crude se aplică pe bube,

furuncule

Cartof Solanum tuberosum

tuberculii cruzi, tăiaţi felii, raşi

dureri de cap, gât, pe arsuri

Castravete

Cucumis sativus

coaja fructului

crudă se pune pe frunte contra durerilor de cap

Cătuşnică Nepeta cataria tulpinile florifere

ceai, decoct

tuse, răceală, dureri de cap

Cânepă Cannabis sativa

planta întreagă

decoct bube dulci

Ceapă Allium cepa cojile, bulbul

uscate copt, ceai

pt. vopsit fire sau ouă buboaie, lovituri, legături pt. gâlci, guturai tuse dureri de stomac, limbrici

Chimen Carum cavi seminţele (fructele)

în rachiu, fierte în lapte, ceai

poftă de mâncare, contra „bătăilor“ de inimă, contra diareei

Cicoare Cichorium intybus

tulpini florifere

ceai dureri de inimă

Cimbrişor de câmp

Thymus serpyllum

planta întreagă

decoct, ceai

dureri de dinţi răceală, dureri de cap, tuse, colici

Cimbru de grădină

Satureja hortensis

planta întreagă

decoct dureri de dinţi, stomac

Cinci degete

Potentilla alba

planta întreagă

infuzie, decoct

boli de plămâni, răceală, tuse

Cireş Cerasum avium

cozile fructelor

ceai boli de rinichi

34

Coacăz de munte

Vaccinium vitis-idaea

frunzele ceai boli ale vezicii urinare

Părul porcului

Equisetum arvense

tulpini decoct, ceai

rinichi, stomac, diaree, răceli,

Coada mielului, Iarba cuforilor

Filipendula vulgaris

rădăcina planta întreagă

prăjită, zdrobită şi cernută ceai

praful se presară pe bubele de la picioare contra diareei

Coada racului

Potentilla anserina

tulpinile florifere, frunzele

ceai dureri de stomac, arsuri, diaree

Coada şoricelului

Achillea millefolium

planta întreagă vârfurile florifere (inflorescenţele)

ceai ceai

boli de piept, dureri de dinţi, tuse, astm, diaree, colici rinichi, ficat, întărirea nervilor

Coada vacii

Verbascum phlomoides

florile ceai contra tusei, boli de plămâni

Corn Cornus mas fructele ceai, decoct

diaree, dizenterie, crampe

Creasta cocoşului

Polygonatum officinale

rizomul băi contra reumatismului

Creţişoară Poala Sf. Mării

Alchemilla vulgaris

planta întreagă planta întreagă

ceai, ceai

afecţiuni ginecologice pentru infecţii, răceli, boli de stomac

Crin Lilium candidum

frunzele cataplasme se aplică pe bubele cu puroi

Crucea voinicului

Hepatica nobilis

planta întreagă

ceai boli de stomac, gastrită

Porumb Zea mays mătasea

ceai

diuretic, boli de rinichi, piatră la băşica udului

35

făina mămăligă legături la gât pt. amigdalită

Cupa oii Campanula patula

planta întreagă

ceai răceală, infecţii

Cucurbetă, bostan

Cucurbita pepo tulpinile

fierte în lapte

legături la contra gâlcilor

Cucurbe-ţea

Bryonia alba planta întreagă

cataplasme dureri de cap

Dreţe Lemna minor planta întreagă

crudă se pune în scăldătorile celor bolnavi de reumatism

Dumbravnic

Melittis melissophyllum

planta întreagă uscată

ceai

dureri de stomac, contra moliilor, între haine

Fag Fagus sylvatica coaja cenuşă ceai

contra negilor diaree gravă

Fasole Phaseolus vulgaris

teci uscate

ceai tensiune mare

Ferigă Dryopteris filix-mas

planta întreagă

fiartă reumatism

Feriguţă Polypodium vulgare

rizomul ceai

contra tusei măgăreşti

Fierea pă-mântului

Gentiana cruciata

florile ceai pentru fiere, stomac, ulcer

Floarea soarelui

Helianthus annuus

florile abureli ceai

dureri de cap; ameţeli, dureri de cap

Flori de friguri

Centaurium erythraea

vârfurile înflorite

ceai boli de ficat, răceli, reumatism, friguri

Flori de ochi

Euphrasia stricta

planta întreagă

fiartă spălături pentru ochii bolnavi

Flori vinete

Echium vulgare

planta întreagă

ceai contra diareei, împreună cu frunze de salcâm

Frasin Fraxinus frunzele băi, reumatism,

36

excelsior ceai podagră, rinichi Frunză dulce

Scrophularia scopolii

frunzele crude se aplică pe bube, furuncule, răni

Fumărică Fumaria

officinalis planta întreagă

ceai boli de stomac, afecţiuni ale splinei

Gălbenele Calendula officinalis

planta întreagă, flori uscate

fiartă în vinceai, prăjite în untură de porc

contra gălbinării, boli „femeieşti“ bube, răni, boli de piele

Grâu Triticum aestivum

boabele încolţite contra anemiei

Harnică Inula britanica frunzele crude se aplică pe răni, tăieturi, muşcături de lup

Hrean Armoracia rusticana

frunzele, rizomul

legături, hrean ras în vin roşu

dureri de cap contra frigurilor

Iarba datului

Gratiola officinalis

planta întreagă

crudă farmece, descântece

Iarba de greutate

Ajuga genevensis

tulpina fiartă digestie greoaie

Iarba frigurilor

Centaurea cyanus

planta întreagă

ceai

contra frigurilor

Iarba junghiurilor

Geranium pratense

planta întreagă

ceai contra junghiurilor din zona pieptului

Iarba limbricilor, Măzăriche

Astragalus glycyphyllos

planta întreagă planta înteagă

fiartă băi

contra paraziţilor intestinali contra răcelii şi reumatismului

Iarba lui Tatin

Symphytum officinale

planta întreagă rădăcina

crudă în rachiu

legături pt. scrântituri, fracturi ulcer, boli de

37

ficat, diabet Iarba lupării

Prunella vulgaris

planta întreagă

ceai diaree severă

Iarba mare Inula helenium rădăcina infuzie dureri de piept, tuse, răceală

Iarba mălcedului

Viola arvensis planta întreagă

fiartă cu prune uscate

contra durerilor de stomac

Iarba sclintiturii Talpa gâştei

Potentilla anserina

planta întreagă florile, fructele

„bătută în grăsime“ ceai

se freacă cu unsoarea aceasta locul scrântit boli de inimă

Iarba stârpitului

Hypochoeris maculata

frunzele fierte zeama se bea de femeile ce vor să avorteze

Iarba tăieturii

Plantago lanceolata

frunzele cataplasme,decoct

răni, tăieturi, furuncule, răceală, dureri de dinţi

Iasomie Philadelphus coronarius

florile ceai contra leucoreei

Iedera Hedera helix frunzele cataplasme buboaie, umflături

In Linum usitatissimum

seminţele fierte fiertura se bea contra pietrelor la rinichi; constipaţie la cai şi vite

Laba mâţii Antennaria dioica

planta întreagă

ceai infecţii ginecologice

Laptele câinelui

Euphorbia amygdaloides

planta întreagă

fiartă zeama spală rănile vitelor

Laptele cucului

Euphorbia cyparissias

sucul crud se aplică pe negi şi răni

Lemn galben

Berberis vulgaris

frunzele şi scoarţa

fierte zeama se bea contra gălbinării

38

(icter) Lemnul domnului

Artemisia abrotanum

ramurile decoct, ceai

dureri de dinţi, dureri de stomac, contra frigurilor

Leurdă Allium ursinum frunzele crude, decoct

răni, buboaie

Leuştean Levisticum

officinale frunzele, seminţele

legături ceai

contra durerilor de cap, dureri de stomac

Liliac (mălin)

Syringa vulgaris

florile ceai contra tusei măgăreşti

Limba cerbului

Asplenium scolopendrium

frunzele ceai verzi, uscate

contra durerilor de rinichi bube, tăieturi

Limba oii, Pătlagina, minciuna

Plantago major

frunzele, planta întreagă

ceai crudă, cataplasme

contra tusei răni, bube, umflături, reumatism

Limbariţă Alisma plantago- aquatica

planta întreagă

fiartă contra paraliziei şi „lingorii“ (febra tifoidă)

Lingoare Ononis arvensis

tulpinile fierte cu zeama se spală cei bolnavi de lingoare, dureri de cap, căderea părului

Lobodă Atriplex nitens frunzele, planta întreagă

crude decoct

se aplică pe bube, răni, tăieturi diabet

Lumînă-rică

Gentiana asclepiadea

rădăcina decoct tratarea bolilor de ficat; contra gălbinării

Lupariţa Ajuga reptans frunzele crude

orbalţ (erizipel)

39

Măcieş

Rosa canina frunze, fructe

ceai, decoct, ceai

tuse, răguşeală, dureri de stomac, dureri de rinichi, crize de ficat

Măr Malus pumila fructul must, copt, rachiu

bube dulci contra tusei dureri de stomac

Mărul lupului

Aristolochia clematitis

frunzele crude pe rănile cailor sau vitelor

Măr pădureţ

Malus sylvestris

fructul oţet frecţii contra răcelii, gripei, indigestiei

Mărar Anethum graveolens

seminţe (fructe)

decoct, ceai

dureri de stomac, dureri de cap, boli de inimă, sporirea laptelui

Măsălariţă Hyoscyamus niger

planta întreagă

decoct dureri de dinţi

Menta Mentha viridis planta întreagă

ceai, decoct

colici, stomac, tuse, năduşeală, dureri de dinţi

Menta broaştei

Mentha aquatica

planta întreagă

ceai boli de stomac

Mesteacăn Betula pendula frunzele ceai dureri de inimă, reumatism, gută, tensiune

Molid Picea abies muguri sirop tuse, afecţiuni pulmonare

Morcov Daucus carota rădăcina suc afecţiuni oculare

Mur Rubus plicatus frunze ceai răceală, febră Muşeţel Matricaria

recutita (chamomilla)

inflorescenţele

ceai tuse, răceală, reumatism, dureri de dinţi

Muşcată Pelargonium frunzele băi reumatism,

40

zonale verzi paralizie Muşeţel de vite

Anthemis arvensis

planta întreagă

ceai contra diareei vitelor

Nalba, Pita popii

Malva sylvestris

frunzele, florile

cataplasme, decoct, ceai

bube, umflături, abcese, oprirea hemoragiilor, dureri de rinichi

Napi Helianthus

tuberosus tuberculii raşi, copţi legături contra

gâlcilor, dureri de gât

Neghină Agrostemma githago

rădăcina fiartă

contra diareei

Nuc Juglans regia frunzele, ramurile

băi, verzi

reumatism, contra purecilor, moliilor

Odolean Valeriana officinalis

planta întreagă

ceai dureri de inimă, hipertensiune

Omeag Aconitum firmum

planta întreagă

fiartă distruge păduchii

Orez Oryza sativa fructele fierte zeama se bea contra diareei

Orz Hordeum vulgare

fructele aburar pentru răcelile cailor

Ovăz Avena sativa fructele ceai tensiune mare Păducel Crataegus

monogyna frunze, flori, fructe

ceai boli de inimă, ficat, tensiune

Păpădie Taraxacum officinale

florile, rădăcina

ceai boli de ficat, circulaţia sângelui, rinichi

Păstaia lupului

Cynanchum vincetoxicum

planta întreagă

crudă băi contra durerilor la picioare

Pătrunjel Petroselinum hortense

planta întreagă

ceai, decoct

curăţirea sângelui,

41

constipaţia vitelorPătrunjel sălbatic

Pimpinella saxifraga

planta întreagă

fiartă în lapte de la o vită neagră

contra blenoragiei

Pelin Artemisia absinthium

florile, tulpinile

ceai dureri de stomac, răceală, vermifug

Piedicuţa ursului

Lycopodium clavatum

planta întreagă

ceai cataplasme

boli de ficat, dureri de şale

Pita popii Carlina acaulis

planta întreagă

ceai boli de stomac

Plămânea Pulmonaria officinalis

frunzele ceai tuse, afecţiuni pulmonare

Plop Populus alba coaja fiartă, comprese, ceai

buboaie, oprirea menstruaţiei abundente

Poala albă Trifolium repens

planta întreagă

ceai leucoree

Podbal Tussilago farfara

frunzele, planta întreagă

crude, ceai

tăieturi, abcese tuse, aprindere de plămâni

Pojarniţă Sunătoare

Hypericum perforatum

planta întreagă tulpinile florifere

ceai, ceai,

contra tusei uscate tuse, năduşeală, răceală, dureri de stomac, boli de ficat, rinichi contra gălbinării

Porumbar Prunus spinosa rădăcina fiartă zeama se bea contra diareei

Prun Prunus domestica

sâmburii miezul fiert în lapte

contra aprinderii la plămâni

Ridiche Raphanus sativus

rădăcina sirop contra răcelii şi tusei

Rostopasca Chelidonium majus

planta întreagă

sucul tulpinii, ceai,

contra negilor, boli de ficat, rinichi, contra

42

plămădită în rachiu

frigurilor, vătămăturii

Salcâm Robinia pseudacacia

florile ceai tuse, năduşeală, dureri de piept şi de burtă, insomnii

Salcie Salix alba frunzele băi reumatism Salvie Salvia

pratensis planta întreagă

decoct băi

dureri de gât, răguşeală, tuse reumatism

Sălătuţă Ranunculus ficaria

planta întreagă

comprese boli de piele, scorbut

Sălbiş Frangula alnus coaja ceai

contra constipaţiei

Sângerică Sanguisorba officinalis

rădăcina, frunzele

pisate se pun pe răni, tăieturi pt. a opri sângerarea

Sânziene Galium verum planta întreagă

plămădită în rachiu

contra vătămăturii

Sânziene albe

Galium mollugo

tulpinile florifere

decoct diaree

Scai vânăt Eryngium planum

planta întreagă înflorită

ceai contra tusei măgăreşti şi a diareei

Secară Secale cereale fructele opărite aburar contra guturaiului, în răceala animalelor

Slăbănog Impatiens noli-tangere

planta întreagă

băi, ceai

reumatism, dureri de stomac

Soc Sambucus nigra

florile frunzele

ceai cataplasme

tuse, astm, dureri de stomac, răceală bube, umflături

Somnoroasă

Peucedanum cervaria

planta întreagă

fiartă în lapte

contra insomniei, reumatismului

Sovârf Origanum vulgare

planta întreagă

ceai astm, gastrită, bronşită

43

Spanac Spinacia oleracea

frunzele crude pt. anemie, subţierea sângelui

Spânz Helleborus purpurascens

rădăcină crudă sau uscată

se introduce în urechile animalelor bolnave

Stejar Quercus robur scoarţa fiartă zeama se bea contra diareei

Strigoaie Veratrum album

rădăcina fiartă cu zeama se spală vitele bolnave de râie, păduchi

Sulfină Melilotus officinalis

planta întreagă

ceai, uscată

contra „năduşelii“, contra moliilor din haine

Şoldină Scopolia carniolica

rădăcina fiartă zeama se pune în băile contra reumatismului

Ştevie Rumex patientia

planta întreagă

ceai, decoct, uscată, pisată

tuse, oftică, la animalele cu diaree

Tei Tilia cordata florile ceai

tuse, bronşite, astm, dureri de inimă, ameţeli

Toporaş Consolida regalis

florile decoct se spală vitele de păduchi

Traista ciobanului

Capsella bursa-pastoris

tulpinile florifere

ceai

friguri, boli de stomac

Trânjişori Neottia nidus-avis

planta întreagă

fiartă în grăsime

unguent contra hemoroizilor

Trei fraţi Viola tricolor planta întreagă

ceai răceală, tuse, afecţiuni ale stomacului

Trifoi roşu Trifolium pratense

planta întreagă

fiartă la caii bolnavi de „melic“ (puroi la greabăn)

Troscoţăl Polygonum tulpini ceai, răceli, boli de

44

aviculare florifere, rădăcina

decoct

piept, boli de rinichi, diaree

Tutun Nicotiana tabacum

planta întreagă

crudă pe răni şi în măselele cariate pt. calmare

Ţelină Apium graveolens

rădăcina crudă se aplică pe arsuri şi furuncule

Urzică Urtica dioica frunzele, vârfurile florifere

ceai, decoct

tuse, dureri de piept, greutate la inimă, palpitaţii

Urzică moartă

Lamium album tulpini florifere

ceai

boli de piept, răceală, tuse, poală albă

Urzică neagră

Scrophularia nodosa

frunzele crude se aplică pe răni şi bube

Usturoi Allium sativum bulbul pisat crud

dureri abdominale, viermi tensiune

Varză Brassica oleracea

frunzele

opărite, murate, moare

arsuri, degerături constipaţie

Vâsc Viscum album frunzele ceai

hipertensiune, astm

Viţă-de-vie Vitis vinifera frunzele verzi, seva

se aplică pe bube, pe tălpile încinse; în afecţiunile ochilor

Zmeur Rubus idaeus frunze, ramuri tinere

ceai

tuse, răceală, fierbinţeală, dureri de cap, stomac, inimă.

În încercarea noastră de a ne apropia de acest

minunat univers al remediilor tradiţionale, în care fiecare

45

plantă este bună de leac, dacă-i cunoşti tainele, subscriem şi noi la ideea de mai jos: „Pe măsură ce mareea chimică a preparatelor de sinteză îşi dezvăluie şi inerentele laturi negative, în aceeaşi măsură, practicile tradiţionale, uneori multimilenare, ale terapeuticii naturiste, renasc asemenea legendarei păsări Phöenix, din propria cenuşă“25.

25 Arcadie Percek, Terapeutica naturistă, Ed. Ceres, Bucureşti, 1987, p.

68.

46

1.4. Tratamente etnoiatrice. Bolile cele mai cunoscute şi tratamentul lor tradiţional

rezentăm aici cele mai cunoscute boli şi câteva dintre numeroasele remedii empirice folosite în zonele cercetate. Unele boli se pot vindeca în casă, altele

necesitând intervenţia celor ce cunosc anumite remedii şi descântece, considerate a fi cele mai eficace.

Se pare că ţăranii ştiu că prevederea este mama înţelepciunii şi deţin în patrimoniul practicilor şi credinţelor străvechi, numeroase mijloace, codificate simbolic, de prevenire a îmbolnăvirilor. Ţinem să precizăm că nu putem să atestăm eficacitatea remediilor înregistrate, decât cu ajutorul mărturisirilor celor anchetaţi. Rămâne în seama cercetătorilor medici, farmacişti şi botanişti să valideze sau nu, din punct de vedere ştiinţific, remediile tradiţionale prezentate.

Notăm în continuare, lista principalelor boli şi remedii, aşa cum au fost ele consemnate în cercetarea de teren: Albeaţă (leucom, cataractă)

Se suflă în ochi zahăr praf;

P

47

Se pun într-o cârpă udă trei cuburi de zahăr, trei de sare şi un gălbenuş de ou, care se ard în cuptor până la carbonizare; praful de cărbune se suflă apoi în ochi;

Se spală ochiul cu apă sărată sau cu ceai de muşeţel (Matricaria chamomilla).

Amigdalită

Se pune în jurul gâtului o cataplasmă de usturoi (Allium sativum) ras;

Se bea ceai de muşeţel (Matricaria chamomilla), de soc (Sambucus nigra) sau de mentă (Mentha viridis);

Se pune în jurul gâtului mămăligă caldă; Se face gargară cu petrol, apă sărată sau ţuică.

Anemie Se bea vin de coacăze negre (Ribes nigrum).

Arsuri Se pune pe locul vătămat albuş de ou, ulei, mătasea

broaştei, var de pe pereţi, urină. Se întrebuinţează mătasea broaştei (Spirogyra sp.)

sub formă de legături repetate peste locurile opărite sau arse, până se vindecă complet.

Bătături

Se ung cu unsoare, se leagă cu frunze de soc (Sambucus nigra), sau cu frunze de nalbă (Malva sylvestris);

Se pune peste bătături urdă dulce, răşină, ceară sau frunze de crin (Lilium candidum).

Băşici la picioare

48

Contra băşicilor se aplică între degete o frunză de arin (Alnus glutinosa) sau sare.

Beţie

Nevasta celui băutor ţine un peşte (păstrăv) într-un litru de ţuică timp de o zi şi o noapte, după ce îl pune pe vârtelniţă în pod, lângă coşul de fum, şi învârte vârtelniţa de trei ori în sens invers zicând:

„Aşa să uite (Pătru) a be Cum o uitat peştele de apă.“

Boala de gură (băşici în interiorul cavităţii bucale)

Se clăteşte gura cu apă în care s-a pus piatră acră sau cu ţuică.

Boli de piept

Siropul obţinut din fierberea conurilor de brad (Abies alba), îndulcit cu miere este eficace pentru tuse şi bolile de piept.

Din ceapă (Allium cepa) se face ceai (din bulbul copt în spuză) şi se bea îndulcit cu miere.

Se aplică mămăligă fierbinte pe piept. Se foloseşte ceaiul din flori de măcieş (Rosa

canina). Florile de sovârv (Origanum vulgare) sunt folosite

ca ceai, în bolile de piept.

Boli de rinichi Ceaiul din cozile uscate de cireşe (Cerasus avium)

este eficace contra bolilor de rinichi.

49

Ceaiul din frunzele şi vârful ramurilor înflorite de busuioc (Ocimum basilicum) este întrebuinţat la bolile de rinichi.

Ceaiul din frunzele şi tulpina de traista ciobanului (Capsella bursa-pastoris) se utilizează în bolile căilor urinare.

Bube dulci

Se zdrobesc câteva boabe de fasole uscată şi se amestecă cu smântână, obţinându-se o alifie cu care se ung bubele. Se ung cu untură de porc, cu unt de oaie, se leagă cu frunze de mărul lupului (Aristolochia clematitis) sau de nuc (Juglans regia). Se prăjeşte ceapă (Allium cepa) şi se pune pe bube.

Cătina (Hippophaë rhamnoides) – sub formă de scrum din planta arsă, în amestec cu scrum de pătrunjel (Petroselinum hortense) şi fasole, amestecate cu smântână proaspătă, până se face o alifie. Cu aceasta se ung bubele dulci, până dispar.

Seminţele arse de fasole (Phaseolus vulgaris), făcute scrum, amestecate cu scrum de copită de vită şi smântână; se face o alifie cu care se ung bubele. După câteva zile bolnavul se vindecă.

Cimbru sălbatic (Thymus sp.) se foloseşte ca ceai, din părţile verzi, cu care se tamponează bubele.

Cărbunii de tei (Tilia cordata) pisaţi mărunt se amestecă cu scrum de fasole şi de coadă de bostan (Cucurbita pepo), se adaugă spumă de lapte şi se amestecă până se face o alifie cu care se ung bubele;

Botele (joludruţe) – amigdalită

50

Se face gargară cu ceai de muşeţel (Matricaria chamomilla) şi se zice de trei ori:

„Boticuţă, boticuţă Încalecă pă druguţă Şi te du la valea sacă Şi be apă să-ţi întracă Şi te du la valea mare Şi te pune în cărare Şi să pt´ei ca o cicoare Ca roua de Sfântu´ Soare.“

Bube în gât (Puroi la amigdale)

Se face gargară cu apă sărată, se bea ceai de muşeţel (Matricaria chamomilla).

Bube Se spală cu ceai de muşeţel. Rădăcină de tătăneasă (Symphytum officinale); gălbenele (Calendula officinalis), toată planta, coada şoricelului (Achillea millefolium), cimbrişor (Thymus sp.), sunătoare (Hypericum perforatum), flori de păducel (Crataegus monogyna), muşeţel (Matricaria chamomilla) şi pelin (Artemisia absinthium) se fierb într-un litru de apă (tătăneasa se pune mai repede), se strecoară şi în ceaiul astfel obţinut se pun 300 g untură de porc, 100 g de ceară de albine, 50 g de propolis; se topesc, se amestecă bine şi se păstrează sub forma unui unguent. Căşunu´ (junghi)

Pe locul dureros se aplică pahare în care s-au introdus câlţi aprinşi din caier; (sunt, de fapt, cunoscutele ventuze).

51

Colici

Se bea ceai de seminţe (fructe) de mărar (Anethum graveolens). Constipaţie

Se bea ulei de ricin (Ricinus communis), zăr, iaurt, lapte dulce. Constipaţie la sugari

Ceai îndulcit de muşeţel (Matricaria chamomilla).

Crăpături ale pielii Se unge pielea cu ulei, cu smântână, cu o alifie

obţinută din făină de mazăre amestecată cu smântână, cu urină. Contra ciumii

Ciuma vine din foame, sărăcie: contra ciumii se pun spini la geamuri sau se poartă o zgardă de usturoi (Allium sativum).

Deochiul

Se sting nouă cărbuni aprinşi în apă numărându-se îndărăt. Dacă ei rămân la suprafaţă, cel pentru care s-a căutat nu e deocheat, dacă se depun pe fundul vasului, a fost deocheat. Dacă „plâng“ (sfârâie) în timp ce se sting, e semn că a fost deocheat. Dacă e deocheat, bea trei înghiţituri, se spală pe frunte, pe gură şi pe piept apoi aruncă apa cu care s-a spălat, pe câine pentru ca acesta să ducă boala mai departe sau cu aceeaşi apă se spală trei balamale (corespunzând celor trei încheieturi pe care le are omul). Se merge la izvor cu un ulcior, fără a vorbi cu nimeni, şi se ia

52

de nouă ori apă în ulcior, numărându-se în ordine descrescătoare. Din apa din ulcior se înghite de trei ori, apoi se aruncă la balamalele uşilor sau peste casă.

Degerături

Se pun pe locul degerat frunze de varză (Brassica oleracea) acră sau „moare“ din butoi.

Dezinfectare şi oprirea sângerării

Se pun pe rană frunze de pătlagină (Plantago major) şi sare. Pentru dezinfectare se spală cu ceai de muşeţel (Matricaria chamomilla).

Diaree

Se bea ceai de ştevie (Rumex patientia), se mănâncă brânză friptă în ulei; se pune la dospit într-un litru de ţuică un kg de afine din care se bea un păhărel în caz de diaree.

Se foloseşte ceaiul din rădăcini şi fructe fierte de porumbar (Prunus spinosa).

Ceaiul din holeră (Xanthium spinosum) se prepară din părţile aeriene ale plantei şi este foarte bun la bolnavii de diaree.

Viţa de vie (Vitis vinifera) se utilizează sub formă de zeamă de coarde şi ciorchine, în amestec cu zeamă de pojarniţă (Hypericum perforatum) şi cătină (Hippophaë rhamnoides), care se fierb până la 20 de ore. După răcire se strecoară şi se bea, bolnavii vindecându-se foarte repede.

Dizenterie

Zeamă de morcovi (Daucus carota), orez fiert (Oryza sativa), cartofi (Solanum tuberosum) fierţi, ceai de

53

flori de muşeţel (Matricaria chamomilla) şi de seminţe de ştevie (Rumex patientia).

Dureri de burtă Se înghite cărbune de lemn de brad. Se bea ţuică cu

boia de ardei. Inul (Linum usitatissimum) sub formă de legători din plante fierte, aplicate pe burtă, face să treacă durerile.

Dureri de cap

Se pun pe frunte frunze de varză albă (Brasica oleracea), de varză acră, frunze de hrean (Armoracia rusticana) sau frunze de nuc (Juglans regia) tânăr.

Se pun pe frunte legători cu felii de cartofi cruzi. Cimbrişorul sălbatic (Thymus sp.) este folosit sub

formă de legători, din plantele fierte. Făina de grâu (Triticum aestivum) prăjită este

utilizată sub formă de legători la cap, contra durerilor.

Dureri de dinţi Se bea ceai de muşeţel (Matricaria chamomilla), se

pune pe dintele bolnav ulei sau ţuică, se picură ulei de ricin (Ricinus communis). Atunci când copilului îi cade un dinte, acesta îl aruncă peste şură sau peste casă zicând:

„– Na´, cioară, d´int´e d´e s´er, Tu dă-mi altu´ d´e oţăl.“

Se introduce în urechea din dreptul măselei bolnave

un căţel de usturoi (Allium sativum) încălzit sau se fierbe rădăcină de măcieş (Rosa canina), până când cantitatea de

54

apă scade la jumătate şi apoi cu apa astfel fiartă se clăteşte măseaua.

Se repetă tratamentul de mai multe ori pe zi iar durerile de dinţi dispar.

Se foloseşte zeama din scoarţă de stejari (Quercus sp.), fierbinte, care se ţine în gură până se răceşte.

Dureri de ficat

Se bea ceai de rostopască (Chelidonium majus), sunătoare (Hypericum perforatum), pătrunjel de câmp (Pimpinella saxifraga).

Dureri de inimă26 (stomac)

Se bea ceai de flori de păducel (Crataegus monogyna), ceai de tarhon sau de coada şoricelului (Achillea millefolium), ceai de mentă (Mentha viridis), dulceaţă de afine, miere cu ţuică sau numai ţuică.

Dureri la încheieturi

Se pune o cataplasmă din rădăcină de hrean (Armoracia rusticana) rasă cu oţet. Aceeaşi cataplasmă se foloseşte la dureri de şale.

Dureri de mâini

Se ţin mâinile în sare caldă, se freacă cu oţet sau cu spirt; atunci când se umflă mâinile sau picioarele, se leagă cu o frunză de brustur (Arctium lappa).

26 Capul fiind sediul sistemului nervos central, nu este de neglijat

observaţia justă, făcută de ţărani, a modului în care funcţionarea aparatului digestiv influenţează bunul mers al întregului organism. Sinonimia „inimă“ – „stomac“ vine în sprijinul aceleiaşi afirmaţii.

55

Dureri de ochi Se spală pe ochi cu ceai de lăcrimioare, de muşeţel

(Matricaria chamomilla), de albăstrele sau cu lapte de la femeia cu sugar. Primăvara se spală ochii cu apa ce iese din tulpinile tăiate de viţă de vie (Vitis vinifera).

Seva de busuioc (Ocimum basilicum) recoltată primăvara serveşte la vindecarea durerilor de ochi, picurându-se câteva picături în ochiul bolnav, de mai multe ori pe zi.

Câteva picături de sevă de viţă de vie, recoltată primăvara la tăiatul viei, se picură în ochiul bolnav, pentru clarificare vederii şi contra durerilor.

Dureri de piept

Se frecţionează pieptul cu oţet, ai (usturoi) şi sare. Se bea fiertură de rădăcină de lumânărică (Gentiana asclepiadea). Se ţine pe piept sare încălzită.

Coaja şi frunzele de nuc (Juglans regia) sunt întrebuinţate pentru ceaiuri contra durerilor de piept.

Ceaiul din flori şi frunze de podbal (Tussilago farfara) este folosit contra durerilor de piept.

Buruiana de năduşeală (Teucrium chamaedrys) se foloseşte sub formă de ceai neîndulcit.

Dureri de picioare

Se aplică cataplasme din piedicuţa ursului (Lycopo-dium clavatum) şi oţet.

Dureri de splină

E indicat ceaiul de rostopască (Chelidonium majus).

Dureri de şale

56

Se pun la şale o pungă sau o pânză cu sare caldă; se ţin la şale cărămizi încălzite sau se strânge mijlocul cu o centură lată. Dureri de testicole

Se utilizează legătorile din florile şi fructele fierte de clocotici (Staphylea pinnata). Legătorile se aşează pe burtă şi pe testicole, pentru calmarea durerilor.

Dureri de urechi

Se face un „bucium“ astfel: în ceara de albine topită se introduce o bucăţică de pânză de cânepă (Cannabis sativa) care apoi se face sul şi se lasă să se întărească, după care se introduce în ureche şi capătul rămas afară se aprinde. Astfel iese din ureche toată murdăria; se afumă urechea bolnavă cu fum de seminţe de cânepă sau se picură în ureche „apă de viţă“ (Vitis vinifera).

Cu ceai de muşeţel (Matricaria chamomilla) se fac spălături în urechi, iar cu plantele fierte se fac legători. Ambele procedee duc la încetarea durerilor.

Epilepsie

Se vinde copilul pe fereastră şi i se dă un nume de animal: Ursu, Lupu; se crestează în formă de cruce, degetul mic de la mâna stângă.

Febră

Se pun cartofi (Solanum tuberosum) la picioare, ştergar cu oţet şi apă rece la frunte. Se pun felii de cartofi la frunte şi la tălpi, comprese cu oţet şi apă rece, frunze de hrean (Armoracia rusticana). Se înveleşte bolnavul într-un cearşaf ud, călduţ şi se ţine acolo o vreme, pentru a favoriza transpiraţia.

57

Furunculi Pe bube se aplică legători cu plante de in (Linum

usitatissimum), fierte mai mult timp. După mai multe legători durerea dispare şi bubele se retrag.

Frunzele şi florile zdrobite de lumânărică (Verbascum phlomoides) se conservă în spirt; zeama obţinută după macerare se aplică pe bube, determinând dezumflarea acestora.

Gălbinarea (Hepatită)

Se pun nouă flori galbene de dovleac (Cucurbita pepo) în 1/4 litri de ţuică şi se lasă la dospit nouă zile. Din aceasta se bea câte o linguriţă înainte de masă. Se bea ceai de rădăcină de lumânărică. Copilul bolnav de hepatită trebuie ţinut în casă, la căldură.

Gută

Se mănâncă seminţe de brânduşă de toamnă (Colchicum autumnale).

Hemoragie

Se pune oţet sau apă cu sare. Se pune pe rană praf de var de pe pereţi.

Hemoroizi Părţile aeriene de troscot (Polygonum aviculare) se

fierb în apă timp de o oră. Ceaiul rezultat se consumă neîndulcit, contra hemoroizilor.

58

Întărirea organismului Planta numită slăbănog (Impatiens noli-tangere) se

utilizează sub formă de băi, în care se scaldă cei slăbiţi. Cu crengile de cătină (Hippophaë rhamnoides) se

fac băi ce au ca efect întărirea organismului slăbit. Spinul mare (Onopordon acanthium) se utilizează

sub formă de băi; se folosesc ramurile plantei, culese în timpul înfloririi.

Băile cu frunze de pătlagină (Plantago major) sunt bune pentru înviorarea organismului slăbit.

Din crengile tinere de soc (Sambucus nigra) se fac băi. Crengile se taie foarte mărunt. Copiii slabi îşi revin imediat după ce sunt îmbăiaţi în aceste băi.

Rădăcinile de iarbă mare (Inula helenium) se taie mărunt, se pun la macerat în rachiu, timp de 24 de ore, după care se pun într-o sticlă cu vin, continuând maceraţia timp de 10 zile. Consumat câte o lingură, de două ori pe zi, timp de 10 zile duce la întărirea organismului.

Înnoirea sângelui

Se mănâncă urzică fiartă (Urtica dioica) sau se bea vin de coacăze (Ribes nigrum). Junghiuri

Se pune pe locul bolnav o alifie din miere de stup şi frunze de tutun (Nicotiana tabacum) zdrobite; dacă ai junghiuri la şale faci o „turtă cu t´iper´ şi te legi la şale“.

Limbrici (ascaridioză)

Se mănâncă usturoi (Allium sativum), se bea moare de varză (Brasica oleracea), se mănâncă sâmburi de

59

dovleac (Cucurbita pepo), se bea petrol cu zahăr, se unge cu petrol pe la buric şi pe la nas.

Malarie Ceaiul din părţile aeriene ale troscotului (Poly-

gonum aviculare) este bun pentru vindecarea frigurilor. Din buruiana de friguri (Ranunculus repens) se

face ceai, din planta întreagă şi se consumă neîndulcit, câte 3-4 căni pe zi, până la vindecarea completă.

Din planta numită holeră (Xanthium spinosum) se face ceai, din planta întreagă, în combinaţie cu ceaiul de morcov (Daucus carota), pentru încetarea frigurilor.

Mătreaţă

Se spală părul cu ceai de muşeţel (Matricaria chamomilla) şi se descântă:

„Moimă, moimată, Cată de-ndărată, Că de nu-i îndărăta Boala ce ră te-a călca“

Muşcătură de albină

Se pun comprese cu apă rece sau o bucată de fier sau se ia pământ dintr-un muşuroi de furnici sau „lut“ de la izvor.

Muşcătură de câine

Se pune pe locul rănit păr de la câinele care a produs rana. Se descântă cu păr de la câine.

Muşcătură de şarpe

60

Se leagă strâns din sus de muşcătură, se arde cu tăciune aprins sau cu ţigară şi se suge sângele de pe locul muşcăturii.

Descântec pentru muşcătură de şarpe:

„Legi un şir de iarbă şi spui: La fântâna cea de piatră, Este-o fată bujorată. Face pt´ită de cenuşă, Şi cu lapte de căpruşă. Cine-o mânca, a crepa, Cine-a sord´i, a plezn´i, Zermele cu zermoaia, Şerpele cu şerpoaia.“

Muştitu´ (inflamaţie a degetelor de la picioare)

Se leagă cu frunze de arin (Alnus glutinosa), făină de mălai şi un fir de lână.

Năsăditură (sânge rău)

Se pun pe spate, sub un pahar, lipitori care să tragă sângele cel rău. După aceea se aruncă lipitorile în cenuşă, sau pot fi păstrate într-un pahar cu apă.

Negi

Se ung negii cu şoricul de la slănina afumată, care se îngroapă apoi sub streaşină. Se descântă:

„Lună nouă, crai în ţară, Mână-ţi purceii Să-mi sugă negeii.“

61

Latexul galben din tulpina de negelariţă (Chelidonium majus) se foloseşte la ungerea negilor şi bătăturilor, de trei ori pe zi, ducând la vindecarea acestora.

Latexul alb din tulpina de laptele câinelui (Euphorbia amygdaloides) se foloseşte la arderea negilor. Otrăvire

Se bea lapte.

Panariţiu Cu tărâţele prăjite de grâu (Triticum vulgare) se fac

legători la degetul infectat. Pentru creşterea părului

Se spală părul cu ceai de ceapă (Allium cepa), de urzică (Urtica dioica), de ramuri de salcie (Salix sp.). Se frecţionează rădăcina părului cu lichidul conţinut de o specie de scai mare sau se unge părul cu unsoarea ce a stat timp de câteva zile la stâlpul casei, pe rădăcina unei flori sau se spală părul cu apa în care a fiert „stroh“ de fân.

Pistrui

Se ung cu latexul din buruiana numită lapte câinesc (Euphorbia amygdaloides). (Aceeaşi plantă se mai utilizează sub formă de cataplasmă în psoriazis.)

Păduchi Se frecţionează cu frunze de strigoaie (Veratrum album) (care e bună şi la animale atunci când au păduchi), cu petrol, cu zeamă de urzică (Urtica dioica) sau de nucă fiartă. Pojar

62

Copilul trebuie să stea la căldură şi să i se dea să bea „acrele“: lapte acru, oţet de poame „îndoit“ cu apă.

Pentru poftă de mâncare Se bea ceai de chimion (Carum cavi), de coada

şoricelului (Achillea millefolium), de frunze de pelin (Artemisia absinthium).

Pript´itură (umflătura încheieturii mâinii)

Se pun comprese cu apă rece şi cu oţet.

Răceală Se fac inhalaţii cu floarea de fân sau se inspiră

fumul de tărâţe de grâu sau de făină de mălai; se bea ceai de muşeţel (Matricaria chamomilla), se încălzeşte sare şi se pune pe piept.

Se bea ceai din flori de salcâm (Robinia pseuda-cacia).

Se bea ceai făcut din părţile aeriene de salvie (Salvia pratensis).

Ceaiul de flori şi frunze de podbal (Tussilago farfara) este foarte bun la răceală, producând transpiraţii puternice.

Ceaiul din flori de soc (Sambucus nigra) se foloseşte contra tusei şi răguşelii.

Ceaiul din rădăcini şi flori de nalbă (Malva sp.) este eficace pentru tuse.

Ceaiul din frunze verzi sau uscate de ţelină (Apium graveolens) se foloseşte contra tusei şi răguşelii.

63

Răguşeală Se bea ceai de tarhon (Artemisia dracunculus),

muşeţel (Matricaria chamomilla), mentă (Mentha viridis), soc (Sambucus nigra); se prepară un amestec de lapte, gălbenuş de ou şi miere.

Răni Florile dospite de muşeţel (Matricaria chamomilla)

se lasă la dospit 2-3 luni în ulei. Tinctura obţinută se aplică pe răni.

Cărbunele şi scrumul provenite din arderea florilor şi a lemnului de tei (Tilia sp.) se aplică pe răni, până la vindecarea acestora.

Râie

Se freacă pielea cu piatră vânătă sau cu leşie. Se unge corpul cu alifia obţinută din zeamă de

tutun (Nicotiana tabacum) în amestec cu grăsime de porc proaspătă.

Reumatism

Băile din frunze de dud (Morus sp.) servesc la ameliorarea durerilor reumatice.

Se fierbe scoarţa de stejari (Quercus sp.) câteva ore şi în fiertura obţinută se fac băi la picioarele bolnave.

Băile din frunze de boz (Sambucus ebulus) sunt folosite contra durerilor reumatice.

Frunzele de nuc (Juglans regia) se fierb circa 3 ore. În fiertura obţinută se ţin picioarele bolnave de reumatism.

Scrântitură (luxaţie)

Se frecţionează cu unsoare de porc sau cu săpun şi lapte şi se pun la loc oasele.

64

Scurgeri albe (leucoree)

Ceaiul din flori şi frunze de nalbă (Malva silvestris) se foloseşte sub formă de băi.

Ceaiul provenit din fierberea crengilor de stejari (Quercus sp.), consumat câte o cană pe zi, este bun contra scurgerilor la femei.

Ceaiul de păpădie (Taraxacum officinale) din părţile aeriene ale plantei se foloseşte fie băut, fie sub formă de băi sau spălături.

Ceaiul de mătase de porumb (Zea mays), amestecat cu coji de ceapă roşie (Allium cepa) este bun pentru scurgerile femeilor.

Sifilis

Din mentă (Mentha viridis) se face un ceai cu care se fac spălături.

Zeama obţinută prin fierberea părţilor aeriene şi inflorescenţele de sovârv (Origanum vulgare) se foloseşte pentru băile celor bolnavi.

Somnul copilului

Se pun în leagăn, în dreptul capului, paie de la coteţul porcului, se pune mătura pe leagăn sau se dă copilului să bea 2-3 picături de ceai de mac (Papaver somniferum). Când un musafir iese din casa cu nou-născut ia o scamă de pe el şi o pune pe perna copilului zicând „Somnu´ şi ţâţa“.

Spărietul copilului – (atunci când copilul plânge mereu) mama îl pune în leagăn şi rotind mâna de trei ori deasupra copilului, zice:

65

„– Pătru te-o făcut, Pătru te-o botezat, Pătru paloş în mână ţ-o dat Să te apere de spăriet.“

Stomac

Ceaiul din flori şi frunze de slăbănog (Impatiens noli-tangere) este folosit la calmarea durerilor de stomac.

Se foloseşte ceaiul de muşeţel (Matricaria chamomilla).

Ceaiul din frunze de mentă (Mentha viridis) se consumă, ca tratament zilnic, 3-4 căni pe zi, de regulă neîndulcit.

Ceaiul din fructele de măcieş (Rosa canina) se recomandă în durerile de stomac.

Ceaiul de urzică (Urtica dioica), neîndulcit, obţinut din planta întreagă, fiartă timp îndelungat, este folosit contra durerilor stomacale.

Din păpădie (Taraxacum officinale) culeasă în luna mai, se face un ceai bun pentru bolile de stomac.

Sturul

O boală a cărei cauză se pare că este vântul (de aceea până la şase săptămâni hainele copilului nu trebuie lăsate afară peste noapte). Se ia sacul în care s-a adus făină de la moară, se întoarce pe dos, se freacă pielea copilului şi apoi se scutură deasupra focului zicând:

„De-i fapt de vânt, Meargă-n vânt, De-i fapt din apă, Meargă-n apă. De-i fapt di pă garduri,

66

Să meargă pă garduri, De-i fapt di pă gunoaie, Să meargă pă gunoaie, Pruncu´ să rămână curat, Cum Dumnezău l-o lăsat.“

Tăieturi Frunzele de pătlagină (Plantago major) se aplică pe

tăieturi, pentru oprirea sângerării.

Tuberculoză Se beau acrituri, borş, zăr; ceai de iarba lui Tatin

(Symphytum officinale).

Tuse Se găureşte o sfeclă (sau o ceapă) şi se pune miere

în mijloc, se prăjeşte pe sobă şi se bea zeama (rezultată din mierea topită); se bea ceai de seminţe de ovăz (Avena sativa), lapte dulce cu unsoare, ceai de soc (Sambucus nigra), de cimbru (Satureja hortensis), de mentă (Mentha viridis), de coada şoricelului (Achillea millefolium), de ceapă (Allium cepa).

Tuse măgărească

Iei o măgăriţă, o porţi pe lângă apă şi apoi îi dai celui bolnav să-i bea din lapte. Bei ceai de cimbrişor de câmp (Thymus sp.).

Se foloseşte ceaiul din frunze şi rădăcini de pătlagină (Plantago major).

Ceaiul din părţile aeriene de salvie (Salvia nemorosa) este foarte bun pentru tusea uscată.

Ceaiul din flori de tei (Tilia sp.) ajută la oprirea tusei.

67

Ulcior

Se pune la ochi un pai de mătură udat cu rouă sau cu apă de pe geamul aburit.

Varice

Fructele de castan sălbatic (Aesculus hippocas-tanum) se trec prin răzătoare şi se lasă la dospit în petrol, timp de 3-4 zile. Apoi, cu tinctura obţinută, se pun comprese pe varice.

Vătămătură (dureri de burtă, balonări, indigestie)

Din pătrunjel (Petroselinum hortense) se foloseşte rădăcina plantei. Se fac legători calde, care se aplică pe burtă.

Din buruiana de pântece (Inula germanica) se fac legători calde aplicate pe burtă, pentru calmarea durerilor.

Viermi intestinali

Se recomandă ceaiul din „rosătura“ de ramuri de soc (Sambucus nigra), care duce la eliminarea viermilor în scurt timp.

Bolile animalelor

Albeaţă Zahăr pisat suflat în ochi.

Arici (umflături la mieii mici) Se pun pe bube frunze de arin negru (Alnus

glutinosa).

68

Boală de gură

Animalele trebuie izolate şi spălate cu piatră vânătă.

Broască (bube la picioarele vacilor)

Se pun la picioarele vitelor, legători cu seminţe de in fierte (Linum usitatissimum). Căpiat

Se încrestează buza de sus, până ce curge sânge.

Când vitele urinează sânge Într-un litru de vin se fierb: grâu (Triticum

aestivum), ovăz (Avena sativa), măzăriche (Astragalus glycyphyllos) şi un fel de „tulipan ce are floare ca siru´ de mălai“, se ţin trei zile în vin, apoi se dă vitelor să bea.

Fiere

Animalele au dureri de fiere atunci când mănâncă „ierburi rele“. Se „jobăluie“ (se frecţionează abdomenul).

Fracturi (doar la oi)

Se leagă membrele fracturate cu lopăţele.

Fulgerat (la oi) După ploaie, vara, din cauza temperaturii prea

ridicate, oile se umflă. Pentru a-şi reveni trebuie înţepate în bot şi urechi.

Negi (pe ugerul vacii)

69

Se spală cu sânge de şoareci, ceai de sunătoare (Hypericum perforatum), şi cu praf de oase părăsite pe câmp.

Răceală Se pune în urechea animalului bolnav, timp de 24

de ore, un fir de spânz (Helleborus purpurascens).

Râie (la oi) Se spală cu leşie de paie de ovăz (Avena sativa) sau

cu petrol. *

* * Prin metoda încercărilor repetate, omul primitiv a

reuşit să descopere mijloace de vindecare a stării de boală în mediul înconjurător; uneori plantele utilizate au primit numele bolii pe care o vindecau; regăsim aici influenţa magiei imitative, conform căreia o plantă, prin puterea ei magică, secretă, vindeca boala cu acelaşi nume.

Totodată, în etnoiatrie a pătruns şi aşa-numita magie contrastativă. În limbajul etnoiatric, acest lucru s-a concretizat în faptul că numele bolilor „periculoase“, de nerostit, încep să fie pronunţate de persoanele specializate; aceste imprecaţii care sfidau, de fapt, boala, alcătuiesc un adevărat „cod eufemico-magic, transformat ulterior într-un cod cu valoare stilistică“27.

27 Maria Purdela-Sitaru, Etnomedicina lingvistică, Ed. Amarcord,

Timişoara, 1999, p. 49.

70

Trebuie să precizăm însă şi faptul că această inter-dicţie de rostire a numelor bolilor periculoase nu a dus, în limba română, la eliminarea acestor denumiri ci, din contră, limbajul etnoiatric s-a îmbogăţit cu „substitute eufemistice care dau atâta culoare şi varietate... terminologiei etnomedicale...“28

II. ETNOIATRIA ÎN CONTEXT MAGICO-SIMBOLIC

copul acestui capitol este abordarea, din perspectivă etnologică, a unor aspecte privind medicina populară şi lectura anumitor credinţe şi practici preventive şi

terapeutice în context magico-simbolic. Am încercat să surprindem practicile de prevenire

şi de vindecare a bolilor oamenilor şi animalelor şi practicile de previziune şi de asigurare a unei vieţi sănătoase şi împlinite. Acestea din urmă se referă la modalităţile de ghicire a ursitului, la precauţiile viitoarei mame faţă de copilul pe care trebuie să-l nască, la credinţele şi practicile legate de mana câmpului şi a vitelor.

„Sănătatea nu e dreptul celui mai tare, ci răsplata celui mai înţelept“ arată A. Riaut, spre deosebire de boală, care, în spiritul filozofiei indiene nu este altceva decât

28 Idem, ibidem.

S

71

„preţul plătit de suflet pentru ocuparea corpului“29. Faţa este faţă în raport cu reversul, stânga în raport cu dreapta, viaţa în raport cu moartea, sănătatea în raport cu boala. Deocamdată, nu putem să ne angajăm în alte sisteme de referinţă deoarece suntem concepuţi antinomic şi gândirea noastră funcţionează ca atare.

În legătură cu originea şi înrădăcinarea culturală a practicilor medicale se pot pune două mari probleme: în primul rând, dacă aceste practici îşi au originea în instinctul de conservare al omului, în cel al animalelor sau în hazard; iar dacă admitem prima ipoteză, trebuie să avem în vedere şi de când datează aceste practici.

Tache Papahagi este de părere că „geneza şi evoluţia empirismului medical se datorează nu numai instinctului experimental al omului, ci şi instinctului natural al altor fiinţe (animale, păsări etc.) precum şi hazardului“30. În sprijinul aceleiaşi idei vine şi Arcadie Percek, autorul „Terapeuticii naturiste“ care arată că „animalele sălbatice îşi aleg plantele pe care le mănâncă"31. Tot el mai arată că un râs, atunci când este rănit la coapsă, îşi prepară singur, pe calea masticaţiei, un pansament din anumite ierburi, pansament cu care îşi linge rana. La fel nevăstuica, înainte de a se bate cu vipera, se rostogoleşte pe un pat de frunze de pătlagină (Plantago

29 Mircea Traian Biju, Mic dicţionar al spiritului uman, Ed. Albatros,

Bucureşti, 1984, p. 236. 30 Tache Papahagi, Mic dicţionar folkloric, Ed. Minerva, Bucureşti,

1979, p. 165. 31 Arcadie Percek, Terapeutica naturistă, Ed. Ceres, Bucureşti, 1987, p.

11.

72

major), frunze despre care s-a dovedit ulterior că sunt antiveninoase32.

Dacă animalele cunosc atâtea modalităţi de a se apăra, atunci cum nu va cunoaşte remedii, omul, animalul cel mai evoluat? Dovada acestui fapt o constituie triburile primitivilor africani, în care practicile empirice şi magice sunt de o eficacitate nebănuită. Cercetările arheologice ne demonstrează faptul că boala este atestată în cele mai vechi descoperiri arheologice, prin diferite însemne: schelete purtând amprentele ei ori piese din instrumentarul medical primitiv. Astfel, oamenii s-au ocupat din cele mai vechi timpuri de găsirea unor soluţii pentru îndepărtarea răului, a stării de boală.

Ovidiu Drimba arată că sumerienii utilizau ca remediu acum 4000 de ani praful de carapace de broască ţestoasă 33.

Dimitrie D. Lupaşcu afirmă în „Medicina babelor“ că una dintre practicile etnoiatrice româneşti este ca, atunci când pier vitele, să se pună în apa din care sunt adăpate, o broască ţestoasă 34.

Cercetările arheologice din ţara noastră atestă, încă din perioada comunei primitive, prezenţa rahitismului, a tuberculozei, a tumorilor benigne, a uzurii dentare, a trepanaţiilor craniene. Astfel, din neolitic sunt atestate vestigii ale fumigaţiilor cu cânepă la capul celui mort, tăbliţe de lut ce indică o femeie născând pe pământ, o trusă

32 Idem, ibidem, p. 12. 33 Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, Ed. Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1984, vol. I, p. 65. 34 Dimitrie Lupaşcu, Medicina babelor. Adunate de descântece, reţete de

doftorii şi vrăjitorii băbeşti, în „Analele Academiei române“, seria II, tom. XII, Bucureşti, 1892, p. 162.

73

medicală descoperită la Grădiştea Muscelului, cuprinzând diferite instrumente medicale printre care şi cele folosite, ipotetic, pentru trepanaţiile craniene35. Mărturii ale unei medicine tradiţionale dacice pot fi relevate şi de numele plantelor vindecătoare descrise în textele lui Dioscoride şi Pseudo-Apulleius.36 Faptul că, atât Dioscoride, cât şi Apulleius consideră aceste numiri ca fiind dacice arată că strămoşii noştri se bucurau de o mare faimă în vechime, ca buni cunoscători ai plantelor de leac.

De asemenea, preoţii geto-daci îndeplineau şi rolul de medici (iatroi). Ei aveau şi cunoştinţe de chirurgie primitivă; trepanaţia preistorică este atestată de diverşi oameni de ştiinţă şi în ţinuturile locuite de strămoşii noştri. Aşa cum subliniază cercetătorul I.H. Crişan: „preoţii vindecători daci se conduceau după principiul medical integralist, care se înscrie între realizările de seamă ale medicii antice“37.

Notăm concepţia lui Mircea Eliade, care considera medicina populară ca făcând parte dintr-o viziune armonică şi unitară, concepţie care se apropie de ideile lui Claude Levy-Strauss, referitoare la gândirea magică; acesta respinge teza conform căreia magia ar fi doar o formă timidă a ştiinţei, considerând-o „o umbră ce-şi anticipează corpul“, fiind „completă ca şi el, tot atât de desăvârşită şi

35 Valeriu Bologa, Istoria medicinei româneşti, Ed. Medicală, Bucureşti,

1972, p. 35. 36 Idem, ibidem, p. 39. 37 Ion-Horaţiu Crişan, Spiritualitatea geto-dacilor. Repere istorice,

Bucureşti, 1986, p. 317.

74

coerentă în materialitatea ei ca şi fiinţa materială, pe care o precede doar puţin“38.

38 Claude Levy-Strauss, Gândirea sălbatică. Totemismul azi, Ed.

Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 153.

75

2.1. Medicina babelor

acă pentru medicina ştiinţifică există date, pentru a fi studiată din perspectivă istorică, în totalitatea domeniilor ei, asemenea unui arbore, „rădăcina“ ei,

medicina populară, rămâne într-un con de umbre şi întuneric. Ea este cercetată de către etnologi, dar şansele de a putea fi explicată ştiinţific se află, paradoxal, încă la începuturi.

Cercetările de teren arată că medicina populară era practicată, în general, de către „babe“ (“descântătoare“, „fermecătoare“, „vrăjitoare“, „doftoroaie“, „bosorcăi“). O consultaţie la o astfel de vindecătoare echivalează cu o adevărată spovedanie. Ea îl descoase cu pricepere pe cel bolnav, pentru a afla cauzele profunde ale bolii sau ale supărării sale. Pentru că ele nu sunt consultate doar în caz de boală ci şi, foarte frecvent, în cazuri de neînţelegeri în familie, de eşec în viaţa socială sau de pierdere a anumitor bunuri. Dacă există o psihanaliză empirică, atunci cei care practică o medicină populară autentică sunt adevăraţii iniţiaţi. Atitudinea membrilor comunităţii faţă de aceştia este destul de greu de precizat. Este vorba de un amestec de respect şi dispreţ. Respect pentru multitudinea cunoştinţelor, dispreţ pentru că, în general, se considera că acestea sunt persoane care şi-au vândut sufletul diavolului.

D

76

Simion Florea Marian face distincţie între vrăji, farmece şi desfaceri pe de o parte şi descântece pe de alta39. Descântecele sunt „specii deosebite de poezie poporană“, ce au comun forma neregulată şi necadenţată a versurilor şi modul şoptit de redare, dar se deosebesc prin conţinut şi scop. „Descântecele sunt benefice, consideră Simion Florea Marian, pentru că urmăresc alinarea diferitelor boli ale omului sau ale vitelor dar celelalte urmăresc să facă celor din jur mai mult sau mai puţin rău. Vrăjile, creaţii ale oamenilor răi la suflet, lepădaţi de Dumnezeu, se fac noaptea şi urmăresc să-i determine pe oameni să efectueze diferite acţiuni, împotriva voinţei lor“40. Termenul de vrajă apare şi sub numele de: fapt, dat, făcătură, aruncătură, faptă rea.

Vrăjitoarele pot fi recunoscute în diferite moduri. Des răspândită la noi în ţară este credinţa că vrăjitoarele, mai ales cele care fură mana laptelui, pot fi recunoscute cu ajutorul unui scăunel41 realizat prin respectarea unor cerinţe speciale şi aşezat în biserică în ziua de Paşti. O altă credinţă constă în recunoaşterea lor prin intermediul unor trăsături fizice (paloarea feţei, roşeaţa ochilor).42 În general, bătrânele iniţiate în tainele medicinei populare sunt cunoscute prin poreclele pe care le poartă, porecle specifice tuturor membrilor comunităţii care indică, în general, o 39 Simion Florea Marian, Vrăji, farmece, desfaceri. Analele Academiei

Române, în „Analele Academiei Române“, seria II, tom. XV, 1924, p. 47.

40 Idem, ibidem. 41 Scaunul este simbol al desprinderii de lumea terestră, cf. Evseev,

Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, Ed. Amarcord, Timişoara, 1994, p. 153.

42 Arthur Gorovei, Descântecele românilor, în „Folclor şi Folcloristică“, Ed. Hyperion, Chişinău, 1990, p. 79.

77

trăsătură reprezentativă de caracter. Farmecele pot fi făcute atât de femei, cât şi de bărbaţi, care utilizează, spre deosebire de vrăji, lucruri curate, apă, rouă. Făcute în general de către fete mari, pentru a se mărita sau pentru a fura minţile celui îndrăgit, pentru a fi iubite şi plăcute înaintea celorlalţi, ele se efectuează în zori şi se adresează, în general, Maicii Domnului.

Desfacerile au dublu scop, arată acelaşi autor. Ele urmăresc să îndepărteze „făcăturile“ sau să le întoarcă pe capul celor care le-au trimis, iar pe de altă parte să-l facă pe cel pentru care se fac, să fie iubit.

Spre deosebire de clasificarea propusă de Simion Florea Marian între vrăji, farmece şi desfaceri, pe de o parte şi descântece pe de alta, Arthur Gorovei în „Descântecele românilor“ aşează descântecele pe de o parte şi vrăjile şi farmecele luate la un loc, pe de altă parte.

„Nefăcând deosebire între vrajă şi farmec, poporul nu face deosebire între vrăjitor şi fermecător şi întrebuinţează indiferent unul sau altul din aceste cuvinte (…). Vraja şi farmecul sunt, prin urmare, acelaşi lucru şi înseamnă operaţia, acţiunea sau ceremonia săvârşită în scop de a face cuiva un bine sau un rău, cu ajutorul unor forţe supranaturale de care dispune o anumită persoană în relaţiuni cu spiritele necurate“43.

Practicile etnoiatrice sunt, de regulă, însoţite de acte rituale, săvârşite conform legilor nescrise ale tradiţiei. Cercetările au subliniat, adesea, corelaţia dintre aspectele iraţionale ale unor practici şi efectele lor. Au fost relevate astfel atributele curative ale cuvântului, însoţit de gest, ajungându-se la „un limbaj complex de comunicare ce

43 Idem, ibidem.

78

operează în straturile adânci, cu putinţă de trezire a unor forţe latente“44

Foarte rar găsim acţiuni terapeutice îndeplinite de doftori sau vraci care să nu facă apel la ajutorul unui principiu exterior. Acest lucru este prezent chiar şi atunci când tămăduitorul administrează tratamentul fără să sugereze vreo colaborare cu un principiu „numinos“45. Termenul de „numinos“ pare mai complet decât cel de „mana“ înglobând şi sensul de sacru. După autorul citat, numinosul „evocă o impresie directă, reacţie spontană în faţa unei puteri, care, ulterior va putea fi judecată supranaturală“.46 Riturile răspund în general, unei nevoi umane, ca arme simbolice ofensive sau defensive. În mentalitatea arhaică boala este percepută ca o fiinţă malefică, cu care individul sau colectivitatea tradiţională trebuie să lupte sau împotriva căreia trebuie să se apere. De aici rezultă o primă categorie de rituri terapeutice, cu rol preventiv. Acestea sunt puse în practică de întreaga colectivitate, din această categorie făcând parte riturile simple, profilactice, de genul interdicţiilor sau tabu-urilor – „nu e voie să; să nu faci...“, cât şi riturile cu funcţie apotropaică cu caracter colectiv: ex. cămaşa ciumii, focul viu etc. Atitudinea este aceea de a nu intra în contact cu principiul extern, numinos, de a nu intra în lumea

44 Constantin Săndulescu, Despre raportul dintre raţional şi iraţional în

folclorul medical, în vol. „Despre medicina populară românească “, Bucureşti, 1970, p. 29

45 Termenul „numinos“ a fost introdus de Otto Rudolf în Das Heilige, 1917

46 Jean Cazeneuve ,Les rites et la condition humaine, P.U.F., Paris, 1958, p. 8

79

necunoscută a tenebrelor, unde colectivitatea nu are posibilităţi de cunoaştere sau de stăpânire.

A doua categorie de rituri se referă la acele practici prin care se ia contact cu principiul exterior pentru a-l folosi în scopul tămăduirii. Şi pentru că orice formă de „atingere“ cu forţele supranaturale este, în mentalitatea arhaică, o sursă de teamă, de angoasă, aceste rituri sunt săvârşite doar de persoanele specializate în acest gen de acţiuni: doftori, vraci etc. Aceştia deţin secretul riturilor, care, de data aceasta, nu mai au un caracter colectiv (nu se transmit colectivităţii). Cuvintele, gesturile şi obiectele folosite în acest caz au valenţe magice, iar boala este alungată prin ştiinţa vraciului de a manipula puterea supranaturală, făcând-o să-l slujească.

80

2.2. „A se cânta“ şi „a descânta“ acă trupul dispune de numeroase remedii, sufletul, la rândul lui, are şi el nevoie de ele. Boala, în credinţa populară, este determinată de pătrunderea

în organism a unui duh rău. Acesta trebuie eliminat, fie prin diferite formule de intimidare, fie prin apelarea la ajutorul altor duhuri, benefice. Formulele incantatorii ce însoţesc diferitele practici de vindecare sunt cunoscute sub denumirea de descântece. În Descântecele românilor, carte de referinţă în acest domeniu, Arthur Gorovei arată că diferenţa dintre cântece şi descântece constă în faptul că primele sunt versuri cântate, în vreme ce ultimele sunt versuri recitate.

Victor Kernbach, vorbind despre originea termenului „descântec“, arată că este vorba, în acest caz, de o extrapolare semantică, „a descânta“ însemnând a reprima acţiunea făcută prin „încântec“, adică prin fermecare47. În Maramureş (dar şi în alte zone ale ţării), „a se cânta“ înseamnă, în sens restrâns, a boci la mort, a se jelui, iar în sens larg, a se plânge (pentru „a cânta“ din limba literară, în Maramureş se foloseşte termenul „a hori“). Asocierea termenului „cântec“ cu sensul menţionat mai sus, cu prefixul de origine latină „des“, cu sensul de sfârşit al unei acţiuni, ar duce, credem, la înţelegerea justă a termenului 47 Victor Kernbach, Universul mitic al românilor, Ed. Ştiinţifică,

Bucureşti, 1994.

D

81

„descântec“, ca oprire a jeluirii, a plângerii, deci a bolii şi a cauzelor acesteia.

După Valer Butură, descântecele sunt „formule de exprimare a dorinţelor de vindecare a bolilor, prin practici magico-medicinale tradiţionale obişnuite“48. Ion Aurel Candrea grupează descântecele în câteva tipuri, având în vedere criterii tematice şi compoziţionale: 1. Rugăciune, 2. Poruncă, 3. Blestem, 4. Eliminare, 5. Enumerare, 6. Descreştere, 7. Paralelisme, 8. Dialog, 9. Povestire cu elemente epice, 10. Imposibilităţi)49.

Dumitru Caracostea şi Ovidiu Bârlea, analizând descântecele româneşti, arată că acestea se caracterizează prin prezenţa unor categorii, ce îndeplinesc următoarele funcţii: de denumire a agentului nociv, de invocare sau de rugăciune, de exorcism sau poruncă, de analogii directe sau indirecte şi, în final, de încheiere sau urare50.

Descântecele sunt atestate, arată Ovidiu Drimba, încă de pe vremea caldeenilor, asiro-babilonienilor şi egiptenilor51.

Despre vechimea acestora vorbeşte şi Romulus Todoran, care presupune că ar fi găsit într-un Molitvelnic din 1585, descoperit la Turbuţa, în judeţul Sălaj, „cel mai vechi descântec românesc“. Este vorba despre un manuscris aflat la Muzeul Limbii Române din Cluj, datat la 1 iulie 1585, pe vremea lui Apafi Mihaiul şi atribuit ieromonahului

48 Valer Butură, Cultura spirituală românească, Ed. Minerva, Bucureşti,

1982. 49 Ioan Aurel Candrea, Folclor medical românesc comparat, Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1944.

50 Dumitru Caracostea, Ovidiu Bârlea, Problemele tipologiei folclorice, Ed. Minerva, Bucureşti, 1971, p. 236.

51 Ovidiu Drimba, op. cit., p. 86.

82

Arsenie Moldovanul, de la Mănăstirea Humorului. Manuscrisul cuprinde următorul fragment:

„Bunăsara craiu nou, cunună de aur cu pietrii scumpe, de mult preţ. Tu, lună luminată, nu poci odihni în casa mia. Şi în sălaşul mieu cu fămeia mia. Tu, lună luminată, să n-aibi somn, nice odihnă. Să iei faptul din faţa mia şi din dosul mieu, tu, lună luminată. Faptul de bărbat, faptul de muiere, faptul de fată, mi-l scoate din casa mia şi din masa mia şi din sălaşul mieu şi din pământul mieu şi de unde va fi, pegiur casa mia, şi prin toate chieutorile casei meale şi a tot dobitocul mieu“52.

În Descântecele românilor, Gorovei arată că descântătoarea poate să utilizeze, pentru a îndepărta boala, formule indirecte, adresându-se unor obiecte asupra cărora are putere (cuţit, cărbuni etc.) Acelaşi autor arată că la greci luna era patroana vrăjitoarelor, care-i atribuiau darul de a face minuni şi de a descoperi descântece.53

Tot luna este invocată într-un descântec de desfăcut farmecele din 192454. În acest descântec, de o mare frumuseţe, este surprins un inventar al obiectelor cu care se poate vrăji sau fermeca, de aceea am ţinut să-l cităm în întregime:

„Cunună-se craiul nou cu cunună de mitră scumpă de mult preţ, lună luminată ce eşti în ceriu şi pe pământ şi vezi toate ce sunt pe pământ să nu mă pociu odihni în casa mea şi în sălaşul meu de răul vrăjmaşilor şi a pizmaşilor mei, care s-au sculat cu multă răutate asupra me şi asupra 52 Romulus Tudoran, Cel mai vechi descântec românesc?, în „Anuarul

Arhivei de Folclor“, nr. XII-XIV, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1993, p. 112.

53 Arthur Gorovei, op. cit., p. 94. 54 Cartea de desfăcut farmecile, Tipografia şi Ed. L. Krafft, Sibiu, 1924

83

casei mele. Dară tu lună luminată să nu ai somn nici odihnă, ci să mâi farmecile şi urâtul din casa noastră şi din masa noastră şi din faţa mea şi din faţa soţiei mele şi din darul nostru şi din sporiul nostru. Lună luminată, de bărbat fapt, de muiere fapt, de băiat fapt. Lună luminată ia faptul din casa noastră şi din sporiul meu şi din sălaşul meu şi din toate dobitoacele mele şi din grădina mea şi din pomii mei şi din toate lucrurile noastre şi dimprejurul casei noastre.

Lună luminată Fapt de 99 de chipuri şi de 99 de feliuri Fapt cu lut de la topilă Fapt cu creeri de broască Fapt cu păr de muieri Fapt cu ou de puiu înăduşit Fapt cu cârtiţă Fapt cu aruncat în vânt Fapt cu urinul înapoi Fapt cu rac înapoi Fapt cu talpă de guzgan mort Fapt cu piei de şerpi Fapt cu sânge şi cu maţe de ariciu Fapt cu rugumâturi de sfredel Fapt cu ştreang de om spânzurat Fapt cu puiu de rândunică Fapt cu liliac Fapt cu ţărână de cai Fapt cu seu de vacă crepată Fapt cu sarea vitelor Fapt cu culcuş de iepuri Fapt cu mână de om mort Fapt cu ţărână de la mormânt Fapt cu vâne şi gâtlej de lup

84

Fapt cu zgură de la cuptorul părăsit Fapt cu praf de la ţâţâna uşii Fapt cu scârnă de lup Fapt cu cupag de car Fapt cu piedecă de la mort Fapt cu păr de la mort Fapt cu creeri de la coţofană Fapt cu resteu Fapt cu clocitură de la raţe Fapt cu lac Fapt din fântână părăsită Fapt din răspântii de drum Fapt cu cărbuni Faptul cu luatul manii vacilor şi a oilor împrejurul Sf. Gheorghe Faptul cu luatul manii grâului şi păpuşoilor şi a toate sămănăturile din grădini Fapt cu usturoiul descântat la Sf. Andreiu Fapt cu strechie Fapt cu prăjeală de mâţă Fapt cu hârâială de câini Fapt cu hârburi din nouă târguri împrăştiaţi Fapt cu apă de la roata morii care împroaşcă Fapt cu praf de la scuturătoarea de găină Fapt cu plisc de cioară Fapt cu cenuşă lăpădată de la cămeşi Fapt cu măturătoarea lăpădată Fapt cu potloci lăpădaţi Fapt cu aramă Fapt cu marmură Fapt cu cremene Fapt cu hârtie

85

Fapt cu broască cusută la gură Fapt cu făină măcinată pe ziori Fapt cu turtă de grâu şi cu ţâţă de muieri Fapt cu legatul cununii flăcăilor şi al fetelor Fapt făcut pe ursită Fapt de adus cu farmeci pe care ţi-i drag Fapt cu mătrăgună de a trăi rău în casă şi de pagubă şi de urât şi de nebuneală de despărţire de soţ Fapt aruncat în faţa crucii Fapt aruncat în dosul crucii Fapt aruncat în hori, fapt în aşternut.

Lună luminată! Lună luminată! Să vii, să vii, să iei faptul şi strigarea şi cercarea şi pârâciunea şi urâtul de pe lume, şi din casa noastră, şi din masa noastră, şi din sălaşul mieu şi din ţarina mea şi din livada mea şi din via mea şi din meşteşugul meu şi din negustoria mea şi din sporiul meu şi din lenevia mea, şi din trândăvirea mea, şi din punga mea cu bani şi din lada mea cu straiele şi din cuptoarele casei mele, şi să-l treci din vad în vad, şi să-l duci prin munţi şi codri pustii nelocuite de nici o fiinţă omenească iară pe noi şi pe copiii noştri şi pe cei ce se vor naşte din noi de acum înainte să ne laşi curaţi, luminaţi, ca argintul strecuraţi şi ca aurul de curaţi, ca soarele din senin ce luminează din cer şi să ne laşi după cum ne-au lăsat Domnul nostru Isus Hristos Nazarineanul pe pământ. Amin!“ 55

Textul acesta pare să fie o formă evoluată a descântecului din 1585, citat anterior. Tot Luna este cea căreia i se adresează rugămintea de-a „scoate răul“, dar

55 Idem, p. 6.

86

inventarul „obiectelor“ cu care se fac vrăjile, denotă o mult mai avansată ştiinţă a tămăduirii bolilor, de orice natură ar fi acestea. Putem remarca, cu ajutorul celor două texte, o evoluţie în timp, a etnoiatriei, a accentului pus tot mai pregnant pe puterea cuvântului, de către descântătorii vremii. Un descântec, ca cel din 1924, poate fi văzut ca o sinteză a farmecelor şi totodată, un antidot la toate acestea, prin simpla numire a răului, de către persoana specializată în performarea descântecului în cauză. Astfel, verbul „a descânta“ este un mod de-a „cânta“, unde cuvântul primeşte valenţe magice. Cuvintele descântecelor au, aşadar, puterea de-a lupta şi de-a învinge boala, răul, în general.

87

2.3. Medicină populară sau magie albă? ândirea cosmică a omului nu este un refuz al vieţii autentice, ci „este o consecinţă a faptului că trăirea într-o astfel de lume îi prieşte sufletului“56.

Chiar dacă sufletul omenesc, aşa cum arată Blaga, ar sucomba fără invocaţii, nu credem că e vorba de animism57 în aceste invocaţii adresate „duhurilor“ în practicile populare de vindecare. Este mai degrabă un amestec de magie albă şi neagră, proporţia fiecăreia predominând în funcţie de scopul pentru care se efectuează. Magia, în concepţia autorilor „Larousse-ului enciclopedic“ reprezintă „totalitatea practicilor bazate pe credinţa în forţe supranaturale imanente naturii, vizând stăpânirea şi direcţionarea acestora“58. Nu putem vorbi despre medicina populară românească în afara unui context magic. Printre cei care au studiat intruziunea

56 Lucian Blaga, Despre gândirea magică, Ed. Minerva, Bucureşti,

1972, p. 167. 57 Edward Burnett Tylor, în „Primitive culture“ (1871) vorbeşte pentru

prima dată de „animism“ în sens de doctrină a sufletului, credinţa în suflet şi într-o viaţă viitoare, în divinităţi directoare şi spirite subordonate. Tylor combate ideea sufletului naturii susţinute de Max Müller şi cea a sufletului morţilor susţinută de Spencer, apud. Bonte, P. Izard, M., Dicţionnaire d´ethnologie et d´anthropologie, Paris, 1992, p. 87.

58 Dictionnaire Larousse encyclopedique, Paris, 1994.

G

88

magicului în spiritualitatea românească se numără Mircea Eliade, Lucian Blaga, Gheorghe Pavelescu, Ion Aurel Candrea59. Din perspectivă etnofilozofică, Blaga studiază diferenţa dintre mit şi magie60. Acestea trebuie definite, arată autorul, prin raportare la spiritul creator, iar dacă mitul reprezintă „încercarea umană transcedent înfrântă de a revela misterul“, magicul se situează pe o treaptă superioară deoarece include „conştiinţa misterului“.

„Ideea magicului, oricâtă critică i s-ar aduce, nu va putea să fie niciodată izgonită din conştiinţa umană iar dacă ar fi să fie izgonită, ea va continua să palpite în subconştient, înrâurind orientarea în cosmos şi cele mai alese simţăminte ale noastre.“61

Gheorghe Pavelescu arată că „folcloriştii noştri au redus importanţa studiului magiei la aspectele practice ale medicinei sau, cel mult, la cunoaşterea sufletului poporului român şi nu şi-au dat seama de importanţa magiei pentru descrierea drumului, pe care l-a făcut gândirea omenească din timpurile străvechi până azi“62.

Acelaşi autor afirmă în continuare că, în sens primitiv, mana însemnând eficacitatea autentică a lucrurilor, calitatea lor prin excelenţă, era logic ca pentru un popor de păstori şi de agricultori mana să însemne o calitate excepţională a grâului şi a laptelui şi, prin extindere, a câmpului şi a vitelor cu lapte.

59 Ion Aurel Candrea, Simbolismul în terapeutica populară, în „Arhiva

românească“, tom. IV, Bucureşti, 1940, p. 25. 60 Lucian Blaga, op. cit., p. 210. 61 Idem, ibidem. 62 Gheorghe Pavelescu, Mana în folklorul românesc. Contribuţii pentru

cunoaşterea magicului, teză de doctorat, Sibiu, 1944, p. 47.

89

Cercetând etnoiatria trebuie să ţinem seama de faptul că obiectul său de studiu este un fapt de cultură populară ceea ce îl obligă pe specialist să folosească metode de investigare specifice. În medicina populară, inovaţiile trebuiau să se supună unor legi, întărite de tradiţie, legi de natură magică, datorită cărora elementul nou pătrundea în ansamblul practicilor medicale tradiţionale, fără a le exclude pe cele vechi. Forma magică a practicilor medicale tradiţionale este forma specifică de manifestare a etnoiatriei, fără de care nu poate fi conceput întregul. Acest aspect era cunoscut încă de pe vremea dacilor. Reproducem în sprijinul acestei idei un fragment din Charmides, unde Platon vorbeşte, deosebit de sugestiv, despre sfaturile primite de la un vestit medic trac: „Eu am învăţat (acest descântec n.n.) acolo în oaste, de la un medic trac, unul din ucenicii lui Zalmoxis, despre care se zice că îi face pe oameni nemuritori. Spunea tracul acesta că ...Zalmoxis, regele nostru care este un zeu, ne spune că după cum nu trebuie să încercăm a îngriji ochii fără să ţinem seama de cap, nici capul nu poate fi îngrijit, neţinându-se seama de corp; tot astfel trebuie să-i dăm îngrijire trupului dimpreună cu sufletul şi iată pentru ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli: pentru că ei nu cunosc întregul pe care-l au de îngrijit. Dacă acest întreg este bolnav, partea nu poate fi sănătoasă. Căci... toate lucrurile bune sau rele – pentru corp şi pentru întregul său – vin de la suflet şi de acolo curg, ca dintr-un izvor, ca de la cap la ochi. Trebuie deci – mai ales şi în primul rând – să tămăduim izvorul răului, ca să se poată bucura de sănătate capul şi tot restul trupului. Prietene, zicea el, sufletul se vindecă cu descântece. Aceste descântece sunt vorbele frumoase care fac să se

90

nască în suflete înţelepciunea. Îndată ivită aceasta, este uşor să se bucure de sănătate şi capul şi sufletul. Când mă învăţa leacul şi descântecele spunea: să nu te înduplece nimeni, să-i tămăduieşti capul cu acest leac, dacă nu-ţi încredinţează mai întâi sufletul, ca să i-l tămăduieşti cu ajutorul descântecului“.63

Puteam concluziona astfel că empiricul şi magicul – elementele fundamentale ale etnoiatriei – nu se pot delimita, sinteza ştiinţifică finală trebuind să le cuprindă pe amândouă. Astfel, fenomenul etnoiatric va fi cercetat în întreaga lui bogăţie şi semnificaţie.

63 Platon, Charmides, 156e-157b.

91

2.4. Munca şi legile ei nescrise

ezi-ţi întâi de treburi afară, îngrijeşte de lucrul câmpului, şi apoi apucă-te să-ţi zideşti casa“ spune una din pildele lui Solomon64.

Pentru obţinerea unor recolte bogate există, în concepţia maramureşenilor, anumite credinţe ce se cer respectate. Astfel, grâul de primăvară trebuie semănat când înfloresc spinii (posibil porumbarul), castraveţii în Miercurea Răcmanilor (a patra miercuri de după Paşti), varza la Sfânta Dochia.

Experienţa de veacuri le-a arătat oamenilor că Luna influenţează în mod direct atât ciclul uman, cât şi cel vegetal. Astfel, legumele care au rod sub pământ, ca ceapa şi cartofii, se cer semănate atunci când e lună plină, în zile de „dulce“ (marţi, joi şi sâmbătă) pentru ca bulbii lor să fie dulci, iar cele cu rod aerian pe lună nouă. Când gospodarul iese pentru prima dată la arat în anul respectiv îşi unge boii pe frunte cu „ai“ (usturoi), apoi face acelaşi lucru cu roţile carului, cu proţapul, cu plugul, pentru a le feri de duhurile rele. Nevasta gospodarului înconjoară carul cu boii de trei ori, ţinând în mână o găleată cu apă „neîncepută“, apoi aruncă apa spre plugar şi spre car urându-i spor la lucru sau cu un „bliduc“ (vas) în care s-au pus tămâie, „cărbuni“ (jar) şi sare. Ca merinde, omul va duce cu sine o pâine de grâu neîncepută pentru ca şi recolta să fie întreagă. La semănat 64 Biblia, Pildele, 24, 27.

„V

92

omul va ţine gura închisă pentru ca şi păsările să aibă ciocul închis, să nu mănânce boabele. Atunci când aruncă primul pumn de boabe, ţăranul îşi ţine ochii închişi, zicând: „Cum nu văd eu a semăna / Aşa să nu vadă paserile a mânca“. Secerişul se face pe lună plină, pentru că atunci paiul e mai moale, iar în prima duminică ce precede secerişul un grup de fete culege, înainte de răsărit, pe rouă, trei mănunchiuri de spice din care fac o cunună, pe care o duc la biserică.

O serie de credinţe însoţesc şi practicile de prelucrare a cânepii, una dintre cele mai vechi plante cultivate la noi. Torsul cânepii trebuie să înceapă toamna, până la „răsăritul urzicuţei“ ca să nu fie cânepa „urzicată“. Primul tort de la primul fus se face ghem şi se aruncă pe apă, pentru ca femeii să-i umple mâinile, ca apa curgătoare. Tortul lucrat strâns este, pentru fata care l-a făcut, semn că va avea un bărbat scund, cel larg e semn că va avea bărbat înalt. Există o serie de restricţii legate de prelucrarea cânepii, care au drept scop prevenirea unor nenorociri. De exemplu, nu se toarce cânepa în serile de marţi şi vineri, pentru ca animalele să nu se îmbolnăvească. Femeia nu trebuie să iasă cu caierul în brâu pe ţarină înainte de Rusalii, pentru că altfel grindina va bate recolta. De asemenea, în Miercurea Milostivelor (prima miercuri de după Paşti) nu este voie să se toarcă, să se coase, să se spele, altminteri Milostivele vor fura pânza şi o vor învârti în jurul pomilor din grădină sau în jurul turnului bisericii, până se va rupe. Dacă totuşi cineva a uitat de această „zi cu prilej“ (zi ce se cere ţinută pentru a preveni nenorocirile) va pune în seara zilei nouă lumânări de ceară de albine pe stâlpii de poartă. Aceleaşi interdicţii se menţin în prima joi de după Paşti „Joie-ntre tunuri“, dar de data asta pentru a nu aţâţa tunul. De „Ilie, Pălie şi Foca“ toţi bărbaţii stau acasă, respectiv nu

93

ies la cosit, pentru că altfel, Sfântul Ilie s-ar „mânie“ şi le-ar aprinde „claia“.

Fata trebuie să înveţe să facă iţe cât e fată, pentru că dacă va învăţa după ce se va mărita îi va muri bărbatul. După terminarea ţesutului, iţele se leagă cu o sfoară pentru a nu fi sfadă în casă. Atunci când taie pânza, femeia trebuie să aibă capul legat, pentru ca mai târziu să nu trebuiască să i se taie părul. O practică mai deosebită de prelucrare a cânepii o constituie efectuarea „cămeşii ciumii“. Această cămaşă miraculoasă era îngropată la hotarul satului pentru a împiedica intrarea în sat a Ciumei, văzută ca fiinţă malefică. Aceasta era toarsă, ţesută şi cusută într-o seară de marţi (spre deosebire de cusutul obişnuit, care nu trebuia început într-o zi de marţi) de către şapte „neveste“ (fete, femei tinere sau bătrâne, rude sau nu).

Tot contra ciumii se poartă la gât o zgardă de usturoi sau se mănâncă usturoi din „vârfuri“.

Seminţele de cânepă se dau vitelor pentru a le uşura fătarea. Pentru a obţine rod bogat de cânepă, la Bobotează, atunci când preotul umblă la sfinţit, femeile pun alături de „ştergarul“ de pe cruce, un fir de cânepă.

În credinţa populară există o serie de sfinţi ale căror zile trebuie ţinute, deoarece se crede că astfel, ei îi apără pe oameni de diferite boli, necazuri sau, pur şi simplu, pentru a preîntâmpina un rău care, în caz contrar, s-ar produce.

Candrea prezintă, în Folclor medical românesc comparat, un adevărat calendar al sfinţilor cu virtuţi protectoare şi terapeutice.

La Blagoveştenii se puneau pe o lopată cărbuni, răşină de brad şi făină de mălai, cu care se înconjura grajdul pentru a proteja vitele de animalele sălbatice. Sau se pun într-o găleată, în acelaşi scop, tămâie, usturoi şi paie, se

94

aprind şi se înconjoară gospodăria. În Corneşti, în această zi se aprind paie în vârful unor crengi de răchită. În Sârbi, odinioară, se aprindeau spinii din jurul satului.

Dacă cineva calcă, în ziua de Paşti, pe locul de pe drum pe care a fost aruncată apa de la scalda unui bubos, riscă să se molipsească. Tot la Paşti e bine ca omul să-şi pună în încălţăminte sare, pentru a fi ferit de bube sau de orice altă boală. De Paşti nu e bine să dormi, că-ţi plouă fânul la vară. Apa în care s-au fiert ouăle de Paşti trebuie aruncată la răscruce de drumuri, pentru a alunga cu ea toate bolile. În sărbătoarea Filipilor se leagă pieptenele, foarfecele, pranicul (maiul), meliţa, pentru ca şi gura animalelor sălbatice să fie închisă. În intervalul cuprins între sărbătoarea Paştilor şi cea a Rusaliilor se culege mătrăguna (Atropa belladonna), pentru ca fetele să fie jucate de feciori sau, de cele mai multe ori, pentru ca fetele bătrâne să se poată mărita.

La Bobotează, atunci când preotul umblă din casă în casă la sfinţit, se pune în casa cu fete mari, la cruce, un fir de busuioc, şi unul de verdeaţă. După plecarea preotului, fata îngenunchează şi cineva din casă îi pune pe cap plantele sfinţite şi acest lucru o va ajuta să se mărite. În ajun de Bobotează, seara, se împodobeşte o cruce de lemn cu două fuioare, un ştergar şi o lumînare aprinsă cu care gazda merge în grădină şi atinge fiecare pom ca să nu rămână sterp. În ziua de Bobotează, zăpada bogată de pe pomi e semn de rod bogat. În aceeaşi zi, pentru a feri cerealele de păsările de pradă, oamenii nu trebuie să mănânce nimic până nu trece „popa cu sfinţitu“. Tot de Bobotează se înconjoară casa cu un colac de grâu şi o lumânare zicându-se: „Chiralesă, Doamne, grâu de primăvară, şi prin pod şi prin cămară.“ Cine colindă în afara postului

95

Crăciunului va avea parte de atâtea boli şi bube câte zile mai sunt până la Crăciun.

De Sf. Gheorghe, feciorii udă fetele aruncând pe ele câte o găleată de apă, pentru ca anul ce vine să fie „vlăstos“. Tot acum se împodobesc streşinile cu crenguţe de mesteacăn, semn sigur al venirii primăverii. Vinerea Mare, din postul Paştilor se mai numeşte şi „Vinerea sacă“; ea trebuie „ţinută“ prin post şi ajun, pentru ca anul ce vine să nu fie „sec“.

În 29 august, la sărbătoarea Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul, nu e voie să se taie nimic, pentru că altfel îţi tai norocul, iar pentru şi mai multă siguranţă se ascund toate obiectele cu tăiş din casă. Cine se ceartă la „Probăjanie“ (Schimbarea la faţă) se va certa tot anul. La jumătatea Postul Paştilor femeile sunt oprite de la orice fel de muncă, dar dacă cineva doreşte să obţină dezlegarea, pune în farfuria unui copil mic făină şi un ou şi descântă. În 25 martie, de Blagoveştenii se face foc în grădină, pentru a împiedica apropierea de casă a „fiarălor sălbatice“, a lupilor şi a şerpilor. Tot acum se afumă pomii fructiferi cu „porloage“ (un par în vârful căruia s-au pus paie, zdrenţe etc.) pentru ca să „nu zîie necurăţănii“, care pot fi, fie omizi, fie boli ale copacilor produse, de duhurile rele.

Oamenii ştiu că vor ieşi la arat, mai devreme sau mai târziu, în funcţie de răsăritul soarelui, la Blagoveştenii.

La „Staurele Florilor“ (Duminica Floriilor) „crâsnicul“ aduce la biserică un braţ de ramuri îmbobocite de salcie, pe care preotul le sfinţeşte, iar oamenii le duc acasă, unde le aşează în grinda casei şi a grajdului în scopul protejării membrilor familiei şi a vitelor faţă de duhurile cele „răle“. „Mâţii“ se pun pe foc atunci când „vremuie“

96

(când este furtună sau vreme rea)65. Fetele care doresc să aibă o faţă fină asemeni „mâţilor“ trebuie să mănânce din ei. Tot cu mâţii se ating şi animalele, pentru ca să se înmulţească asemenea mugurilor. În Văleni, de Florii, se fac „flori“ (colăcei de grâu împletiţi în trei şi închişi în formă de cerc) pe care femeile le duc la biserică şi, însoţindu-şi gestul cu o îmbrăţişare sau cu un sărut, le dau celor cu care ar dori să se întâlnească prieteni şi pe lumea cealaltă.

Sfântul Haralambie, ca şi Sfântul Lazăr, se ţin cu post şi ajun, pentru ca oamenii să fie feriţi de orice boală.

Există anumite sărbători care se cer ţinute pentru a preveni îmbolnăvirea animalelor. În Budeşti, pentru a preveni pierderea manei vitelor, în ajunul Anului Nou, se seamănă mac înaintea grajdului şi se face cruce cu usturoi pe uşă zicând: „Atunci să strângă bosorcăile mana vacii când or culege macul de pe jos“. De Sânziene, vitele trebuie ţinute în ocol şi nu trebuie să se iasă cu ele la păscut, pentru că altfel urinează sânge.

Ziua Crucii şi Sfânta Cuvioasă Paraschiva sunt sărbători în care este indicată culegerea diferitelor ierburi de leac. În credinţa populară, orice iarbă culeasă la Ziua Crucii e tămăduitoare, dar, conform unei alte informatoare, buruienile de leac se culeg „până-n Ispas“.

Toate aceste informaţii au fost culese din Maramureş, de pe Valea Cosăului, mai exact din: Budeşti, Călineşti, Corneşti, Sârbi, Fereşti, Văleni şi Breb. Cercetarea noastră a avut ca punct de plecare comuna Budeşti, situată în centrul Văii Cosăului, comună văzută ca

65 Pentru înduplecarea forţelor dezlănţuite ale naturii se scoate cociorva,

lopata din cuptor sau se amestecă jarul.

97

un nucleu în jurul căruia gravitează celelalte sate. Populaţia de aici este cea mai numeroasă dintre satele cercetate, cu informatori valoroşi, care şi-au deschis porţile, dar şi inimile, şi ne-au destăinuit „tainele“ traiului lor de zi cu zi. Am reuşit, aşadar, datorită lor, să creionăm o parte din universul credinţelor şi practicilor tradiţionale maramureşene. Ocupaţiile de bază ale locuitorilor zonei cercetate sunt creşterea animalelor, prelucrarea lemnului şi agricultura. Mari meşteri în modelarea lemnului, asemenea moţilor, oamenii acestor locuri îşi exprimă dorinţa de frumos prin forme artistice proprii, vizibile, de la maiestuoasele porţi, împodobite cu motive solare şi arborele vieţii, până la obiectele de uz casnic.

Putem afirma, că asemenea Ţării Moţilor, Maramureşul este o zonă distinctă, cu tradiţii legate de un solid cod moral, moştenit din vechime, cu o religiozitate profundă, dar nu fanatică, unde oamenii îşi urmează destinul cu proverbiala seninătate românească.

Am întâlnit, la oamenii de aici, trăsături de caracter antitetice, coexistând într-o osmoză perfectă, ce defineşte maramureşeanul autentic: un puternic individualism, combinat cu un fierbinte sentiment al solidarităţii; reticenţa dar şi ospitalitatea şi generozitatea fără margini; conservatorismul, dar şi dorinţa de inovaţie, de deschidere spre nou şi toate acestea combinate, în modul cel mai fericit, cu un bun-simţ nativ, tipic ţăranului român adevărat.

98

2.5. Ţăranii – cititorii naturii

r fi greşit să credem că ţăranii nu cunosc limbajul florilor, al păsărilor şi al animalelor, atâta vreme cât ştiu ce plante tămăduiesc anumite boli, ştiu ce

vesteşte cântecul anumitor păsări sau comportamentul anumitor animale. Fitoremediile tradiţionale îşi au originea în observaţiile empirice ale unor oameni, care aveau timp să privească şi să înţeleagă natura. Ne vom opri la câteva credinţe frecvent întâlnite în zona studiată66.

Cucul, vestitor al primăverii, nu cântă în preajma satului decât până la Sânziene: „cântă până-n Sânzâiene apoi pune clonţu-n pene“. Creanga pe care auzi cucul cântând, pentru prima dată, este purtătoare de noroc. Ea asigură succesul gospodarului, atunci când merge cu vitele la târg, dar aduce noroc şi în casă fiind „o botă cu năroc“. De aceea, atunci când auzi cucul cântând pentru prima dată trebuie să i te adresezi astfel:

„Bani, cucule, bani, Mie bani tătă vara, Ţie frunza şi iarba, Ţie frunza şi codru, Mie banii cât îi anu´.“

66 Informaţiile sunt culese din Maramureş, din satele: Budeşti, Breb,

Călineşti, Corneşti, Sârbi, Văleni.

A

99

Atunci când auzi cântând coţofana sau când vezi păianjenul coborând de pe perete şi venind spre tine, e semn că vei avea musafiri.

Locul cel mai prielnic pentru construirea unei case îl indică furnica, deoarece ea îşi face muşuroi pe locul ferit de inundaţii. Când se construieşte casa, se îngroapă la colţuri busuioc, ca locatarii ei să fie bine văzuţi, bani şi grâu, ca ei să ajungă bogaţi, o carte de rugăciuni, pentru ca să trăiască cu frica de Dumnezeu, argint viu (mercur), pentru ca duhurile rele să alunece pe deasupra casei, cum se rostogoleşte mercurul. În timpul construirii casei, atunci când acoperişul e înălţat, se pune în vârf, alături de „o ştergură şi o litră de horincă“, un „struţ de verdeaţă“ pentru că astfel, casa va fi mereu vie.

Nedispunând de metodele moderne de previziune meteorologică, ţăranii aveau calendarul lor empiric, bazat pe observaţii seculare. Ei ştiu că lunii ianuarie îi corespunde, în plan meteorologic, luna mai, deci dacă ianuarie e ploioasă, luna mai va fi la fel, iar dacă iarna e uscată, şi vara va fi tot aşa. De Anul Nou, noaptea cea mai importantă a anului, se face calendarul de ceapă – gromovnic67, punând câte o felie de ceapă pentru fiecare lună a anului; în ajunul sărbătorii, în fiecare felie se pune sare: felia în care sarea s-a topit, indică faptul că luna corespunzătoare va fi „zlotoasă“ (ploioasă).

67 O lectură etnologică a calendarului de ceapă face Claude Gaignebet în

La folle journée de Figaro: entre poils et jardinets, în M. Mesnil, op. cit. El arată că, după informaţiile lăsate de Plutarh, ceapa era venerată în templele egiptene deoarece, dintre toate plantele, ea singură creşte atunci când luna descreşte. Ritmul ei, invers faţă de cel al lunii, este identic cu cel al Egiptului.

100

Vântul care bate de la răsărit aduce vreme bună, cel de miazănoapte frig, iar cel de la miazăzi ploaie. Când luna are „coarnele“ în sus e semn de vreme rea, în jos, de vreme bună, iar când are „cearcăne“, în ziua următoare va fi ploaie. Pentru a asigura un rod bogat, „gozul“ din casă, strâns între Crăciun şi Anul Nou, se pune la rădăcina pomilor fructiferi din grădină.

Şi poziţia stelelor indică cum va fi vremea: stelele mai apropiate de pământ indică ploaie şi tot ploaie arată soarele când „apune jos“. Apariţia curcubeului la Sânziene este un semn că anul va fi bogat în porumb şi grâu. Tunetul de la Sânziene e semn că alunele nu vor fi bune.

Dacă Paştile cad în luna mai e semn că nu va fi recoltă bogată sau că în anul respectiv vor avea loc tot felul de nenorociri. Spre soare nu e bine să arăţi cu mâna, pentru că e sfânt şi poate să ţi se „usuce“ mâna.

Într-un astfel de univers magic, în care fiecare „semn“ al mediului înconjurător are o interpretare bine cunoscută şi înţeleasă de „cititorii naturii“, nu se poate trăi decât după un adevărat cod de legi nescrise, ce face parte din moştenirea spirituală a membrilor comunităţii tradiţionale respective. Orice nerespectare a acestor legi nescrise atrage după sine dezechilibrul întregii colectivităţi; de aceea, orice abatere de la regulile satului se cere sancţionată rapid şi drastic, pentru refacerea echilibrului şi pentru a înlătura posibilitatea forţelor malefice de-a invada spaţiul respectiv.

Putem afirma că în viaţa satului românesc „toate înfăţişările şi însuşirile pământului, toate nevoile vieţii zilnice şi toate aspectele muncii lui, omeneşti, toate credinţele şi deprinderile din bătrâni, toate misterele lumii înconjurătoare şi tot ce simte, înţelege şi ştie omul despre

101

ele, tot ce gândeşte sau făptuieşte el în vieaţa aceasta şi în cea de dincolo – tot atât de reală pentru el – toate se împletesc laolaltă, într-o atmosferă spirituală originală şi într-o structură socială caracteristică“68.

Valorile spirituale din satele tradiţionale româneşti s-au transmis, astfel, generaţii de-a rândul, relevându-ne şi astăzi, adevărate comori de înţelepciune populară.

68 Gheorghe Focşa, Aspectele spirituale ale civilizaţiei ţărăneşti, în

„Sociologia românească“, V, 1944, nr. 1-6, p. 5.

102

2.6. Ispasul şi mătrăguna acă Dicţionarul explicativ al limbii române indică expresiei „la paştile cailor“ sensul de „niciodată“, în Maramureş, expresia indică o dată precisă, şi

anume Ispasul, ziua în care caii „se opresc timp de o oră din forăit“. La originea acestei credinţe se află o legendă, transpusă într-o colindă, despre Maica Domnului, care, în Bethlehem, s-a supărat pe cai, pentru că făceau gălăgie, binecuvântându-i în acelaşi timp de boi, pentru căldura pe care au degajat-o încălzindu-L pe Pruncul Isus:

„Fi-o-aţi cai afurisiţi Şi de Domnul, şi de mine Şi de Fiul care vine La umblat s-aveţi pas lin Şi la forţă mai puţin. Tăt anul să rumegaţi Şi să nu vă săturaţi. Şi numa-n ziua de Ispas Ş-atuncea numa´ un ceas. Fi-o-aţi boi blagosloviţi, Şi de Domnul, şi de mine Şi de Fiul care vine, La umblat s-aveţi pas lin, La mâncare saţ deplin Cine vă bate´ nu vă va ave´.“

D

103

Facem aici, următoarea precizare: deşi caii nu rumegă, totuşi, în textul de mai sus, apare această acţiune pusă pe seama lor. Ţăranul român este un bun cunoscător al animalelor sale, de aceea nu poate fi vorba de o greşeală, în acest caz; rumegatul se referă, aici, credem noi, la acţiunea repetitivă de a mânca mereu, fără să se sature, aşa cum spune şi legenda amintită.

În acest sens, colinda similară din zona Sibiului este mai apropiată de realitate:

„...Şi de-acum până-n vecie Mersul fuga să vă fie, De mâncat voi să mâncaţi, Dar rar să vă săturaţi, Numa-n zâua de Ispas Şi-atuncea numa´ un ceas“.

Revenind la sărbătoarea Ispasului, ar trebui, ghidându-ne după legenda citată, să investim expresia „la paştile cailor“, cu sensul de „ceva care se întâmplă foarte rar, sau o dată pe an“, dar nu „niciodată“. Iată cum o legendă sau o credinţă populară ne poate releva noi modalităţi de înţelegere ale unor expresii încetăţenite cu un anumit sens.

Ispasul se mai numeşte şi „sărbătoarea tinerilor“ pentru că acum se culege mătrăguna. Mătrăguna, alături de iarba fiarelor, de busuioc69 şi de cânepă, este una dintre cele mai cunoscute plante magice din cultura populară 69 O colindă din Sârbi la casele cu fete mari sună astfel: „P-aici crească bosâioc Dă-i, Doamne fetii năroc P-aici crească tămâiţă Dă-i, Doamne, fetii credinţă.“ (A 46) Busuiocul, cf. părerii lui Ovidiu Bârlea este o plantă „prin excelenţă

erotică“ apud Evseev I., Cuvânt…, p. 58.

104

românească. Un studiu aprofundat din perspectivă etnologică asupra mătrăgunei realizează Mircea Eliade70, iar asupra ierbii fiarelor, Ion Aurel Candrea71. Mătrăguna poate să fie culeasă de fete şi de băieţi, dar mai ales de către femei bătrâne, în scopul de a ajuta fetele să fie jucate de feciori sau pe cele rămase „fete bătrâne“ să se mărite. Culesul mătrăgunei presupune respectarea unor restricţii severe, pentru a asigura eficacitatea actului. Ea se culege în afara satului72, acolo unde nu se mai aude cântecul cocoşului73, înainte de răsăritul soarelui pentru a nu fi văzut de nimeni. Când ajung la ea culegătorii se dezbracă sau nu, dar în mod obligatoriu dansează şi cântă în jurul florii, dacă aceasta este culeasă în scop benefic, sau bocesc, dacă scopul pentru care se culege este de a face cuiva rău. Iată un exemplu de cântec adresat mătrăgunei, de către o fată, care vrea să fie „vestită“ (atunci când cineva se căsătoreşte, preotul îi vesteşte căsătoria):

„– Bună ziua, doamnă mare, – Năroc bun şi dumitale! Eu de mult am auzit, Că eşti raza d´ingă lună,

70 Mircea Eliade, De la Zamolxis la Genghis-han, Ed. Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 136. 71 Ion Aurel Candrea, Iarba fiarelor, Studii de folclor, Cultura Naţională,

Bucureşti, 1928, p. 54. 72 Problema „spaţiului“ ca loc simbolic, şi a caracterului său închis /

deschis, precum şi problema „timpului“ simbolic în credinţele populare, a perioadelor în care este permisă sau nu trecerea unor „frontiere“ nescrise este analizată de Marianne Mesnil, op. cit., p. 25.

73 Cocoşul, cf. părerii lui Evseev, Dicţionar de simboluri…, întruchipează lumina cu toate valenţele ei simbolice şi spirituale. Animal apotropaic, apără de boli şi duhuri rele. Efigia lui se pune pe turlele bisericilor ce înseamnă veghea sufletului în aşteptarea Duhului.

105

Mama de la mătrăgună; Am zinit să te cinstesc, Pă mine să mă vesteşti. Eu îs fata cea aleasă, Cea mai mare boiereasă, Din lume, di păstă lume, Tăţi feciorii zin anume“

Sau: „– Mătrăgună, mamă bună, Mărită-mă peste-o lună, De nu-n asta-n cealaltă, Mărită-mă dup-olaltă“.

După ce se învârt de trei, şapte sau nouă ori în jurul florii, o scot din pământ cu rădăcină, cu ajutorul unui cuţit sau al unui hârleţ, astfel încât să nu fie „vătămată“ deloc şi pun în locul ei trei bani, pâine, sare şi horincă sau o plăcintă şi vin. Dusă acasă, ea trebuie „cinstită ca un oaspete şi plantată în grădinuţă“ în mijlocul florilor. Plantată în grădină la „loc curat“, mătrăguna trebuie îngrijită: „O stropesc cu vin şi-i dau pită şi bani“, zicând: „Eu te stropesc cu vin, te hrănesc cu pită şi te plătesc cu bani, tu să mă cinsteşti pe mine cu sănătate şi noroc.“

Se credea că mătrăguna plantată în grădină pentru norocul casei apăra gospodăria, oamenii şi animalele de orice rău, de boli, pagube şi făcături.

Se va pune, poate, problema care este rostul prezentării într-o lucrare de etnoiatrie, a credinţelor legate de ghicire a ursitului, de influenţa sărbătorilor în viaţa acestor oameni. Aşa cum am arătat la începutul lucrării, medicina populară nu poate fi studiată în afara unui context magic, iar acesta nu vizează doar practicile de vindecare, cu ajutorul remediilor empirice şi al descântecelor, ci viaţa de

106

zi cu zi. Sub învelişul unor credinţe, considerate, de aproape toţi cei din afara acestei zone culturale, drept nişte prejudecăţi sau superstiţii, se ascund secole de memorie şi un imens material de studiu pentru etnopsihanaliză.

107

2.7. Sfântul Andrei – patronul lupilor sărbătoare cu multe conotaţii mito-religioase, magice şi simbolice este seara din ajunul Sfântului Andrei. „Andreiu lupilor“, „Andreluşa“, „Indreiu“

sau „Indreiu fetelor“ este data la care încep să se împerecheze lupii74. Femeile, în ajunul acestei sărbători, leagă două linguri, piaptănul şi foarfecele pentru ca şi gura lupilor să fie închisă şi să nu le atace animalele.

În virtutea aceleiaşi magii imitative, în care formula „similia similibus curantur“ se deschide cu mult în afara sensului strict de vindecare, se îndeplinesc, şi la această sărbătoare, anumite ritualuri în scopul ghicirii „ursitului“. Împerecherii fizice din lumea animalelor îi corespunde, spiritualizată, ideea perechii din vis. Este demn de menţionat faptul că, dintre toate practicile de ghicire a ursitului, cele de la Sfântul Andrei sunt cele mai cunoscute şi „autorizate“ de credinţa populară. În această zi, mai precis în ajunul zilei de Sfântul Andrei, fetele care doreau să-şi viseze ursitul, ajunau toată ziua, iar seara făceau o turtă, din făină de grâu, furată pe ascuns de la moară (ca ursitul să nu aibă stare, aşa cum nu are stare 74 Ivan Evseev, Dicţionar de simboluri…, arată că lupul, datorită

capacităţii sale de a vedea în întuneric, simbolizează lumina, soarele, focul (la greci ca întruchipare a lui Zeus şi atribuit lui Apollo). La multe popoare e asociat fecundităţii fiind un fel de daimon sexual – un păr din coada lupului poate să-ţi aducă iubirea oricărei femei (cf. Pliniu pt. credinţele romane; Papahagi pentru cele aromâne).

O

108

apa morii) din care mâncau o jumătate, cealaltă jumătate punând-o sub pernă. Ursitul îi apărea fetei în vis şi îi dădea apă să bea. Tot în noaptea de Sf. Andrei, fetele furau o bucăţică de lemn din roata morii din care aruncau, la şezători, câte o bucată în foc, pentru ca feciorii să „curgă“ la şezătoare, cum se învârte roata morii.

Anton Dumitriu realizează în Retrospective75 o cercetare substanţială a termenului „lup“ în raport cu locuitorii „Terrei mirabilis“ (a ţării minunate), Dacia. El arată, pe baza unor argumente de ordin etimologic, că numele dac şi numele de Zeus provin din aceeaşi rădăcină comună „lup“76, mai precis, „războinic“. Tot el arată că imaginea lupului de pe steagul dacilor nu este străină de ideea menţionată. Aceleaşi izvoare istorice ne indică faptul că Zamolxis predica triburilor de „războinici“ doctrina pitagoreică. Astfel, ideea unei reminiscenţe geto-dace, în practicile de ghicire a ursitului, din ajunul sărbătorii Sfântului Andrei, poate să fie aprofundată de specialiştii în domeniu.77

Practici de ghicire a ursitului se mai fac în noaptea Anului Nou, la Bobotează sau la Sânziene. Astfel, în dimineaţa Anului Nou sau la Bobotează, fata care doreşte

75 Anton Dumitriu, Retrospective, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1991, p.

74. 76 Porphyros este de părere că numele lui Zamolxis provine din radicalul

„zalmos“ – „piele de urs“, cf. Ivan Evseev, Dicţionar de simboluri, 1994. Părerile sunt diverse, nu insistăm aici asupra subiectului.

77 La acestea adăugăm şi precizările făcute de I. Evseev, în Dicţionarul de simboluri, referitoare la lup: „La multe popoare e asociat fecundităţii, fiind un fel de daimon sexual; de unde legendele privind convieţuirea unei femei cu un lup sau credinţa că un păr din coada lupului poate să-ţi aducă iubirea oricărei femei, înregistrată la romani (Pliniu), şi la aromâni (Papahagi)“.

109

să afle detalii în legătură cu direcţia în care se va mărita, iese afară ţinând pe cap „stolnicul“ (un colac de grâu făcut de Crăciun şi pus să stea pe masă, din Crăciun până în Anul Nou, pentru a asigura premisele unui an nou rodnic, fericit; din stolnic trebuie apoi să mănânce toţi membrii familiei şi toate vitele în scopul prevenirii îmbolnăvirii lor), iar direcţia din care va auzi primul cocoş sau primul animal va fi direcţia în care fata se va mărita. Cu acelaşi stolnic, fetele înconjoară în dimineaţa de Bobotează grădina, iar în noaptea respectivă se crede că îşi vor visa ursitul.

În noaptea Anului Nou se face şi numărătoarea inversă a „parilor“ din gard. Prin intermediul aceleiaşi magii imitative, caracteristicilor parului îi vor corespunde caracteristicile ursitului:

„De-i arin, e sărac, De-i stejar, e găzdac, De-i drept, e frumos, De-i strâmb, e ghebos.“

În ajunul Noului An, ca şi la Bobotează, fetele, care doreau să ştie dacă se vor mărita în anul care vine, pun la marginea apei un „struţ cu verdeaţă“, iar în dimineaţa noului an se duc să verifice gheaţa care s-a format în jurul struţului. Dacă gheaţa e groasă, e semn că se vor mărita în anul care vine cu un fecior de gazdă (bogat), dacă gheaţa e mai subţirică, se vor mărita cu unul mai sărac, iar dacă gheaţa lipseşte din jurul struţului, e semn că trebuie să mai aştepte.

La Sânziene se fac „cununile Ilenelor“, care pot fi făcute fie de toate fetele cu numele de Ileana, fie pentru cele mai frumoase fete din sat. Fetele care au în casă, agăţată pe un cui o cunună de sânziene pot fi făloase.

110

Nu numai sărbătorile, ci şi zilele săptămânii au anumite atribute magico-simbolice. Astfel, marţi seara este „sară cu prilej“; în această seară nu e voie să te piepteni, să speli, să te uiţi în oglindă, să coşi, să torci, să mături sau să schimbi lenjeria, pentru că vine „Marţolea“, care te pedepseşte; vineri seara nu se toarce, pentru a preveni îmbolnăvirea animalelor. Joia, înainte de răsăritul soarelui, era ziua în care „bosorcăile“ (vrăjitoarele) culegeau pe câmp leuştean şi rostopască, pentru „leacurile doar de ele ştiute“. Aceleaşi „bosorcăi“ pot să transfere, prin puterile lor „magice“, mana pe care au furat-o de la vaci, în diferite plante sau obiecte (ele pot să facă să picure laptele dintr-o creangă de alun, dintr-o vacă de lemn ascunsă, de obicei, în podul casei sau pot să transfere laptele vacii „mănoase“ la vaca lor etc.).

Când culeg buruienile câmpului, în care vor să prindă laptele vacii, bosorcăile cântă astfel:

„– Ce culegi, ce culegi? Lapte şi groşt´or Mult şi bunişor, Galbin şi vlăstos, Gras şi unsuros; Dulce ca mierea, Galbân ca ceara.“

După aceea, în vreme ce fierb buruienile, spun: „Am cules flori şi lapte gros De la vacile Ilenii di pă dos.“

Apoi se duc la masă şi imitând gestul picurării zic de trei ori:

„Picură de la Suraie, Picură de la Bărnuţa, Lapte mult şi bunişor,

111

Unt şi groşt´or“. Pentru a preveni pierderea manei vacilor, oamenii

nu le spun pe nume, în prima zi când ies la păscut, le ung cu usturoi între coarne şi le descântă cu o sită, în care s-au pus tărâţe de grâu, marţi, joi şi sâmbătă, după apusul soarelui. Mana vacilor poate fi furată mai ales la Sf. Gheorghe, de către „bosorcăi“, înainte de răsăritul soarelui cu ajutorul unei site trecute prin rouă.

Despre practici asemănătoare vorbeşte şi Dimitrie Lupaşcu în Medicina babelor78.

Nu numai mana vitelor poate fi furată, ci şi cea a oilor. De aceea, atunci când le mulg pentru prima dată, ciobanii pun în doniţă un ban de argint. Femeile nu au voie să intre în stână, pentru că seacă sau se strică laptele oilor. Dar şi în mijlocul ciobanilor pot să fie „bosorcăi“ care pot să fure mana vacilor. Pentru aceasta e suficient să treacă prin sat cu turma şi să sune din trâmbiţă, iar laptele vitelor va trece la oi. Mana furată a oilor se aduce înapoi punându-se, într-o sită, tărâţe de grâu şi făcând deasupra acestora trei cruci cu cuţit, secere şi sulă, zicând:

„– Unde mereţi, voi muroi, Unde mereţi, voi strigoi, La stână la Ion, Să luăm laptele de la oi. Voi acolo dacă-ţi mere, Cu cuţitu´ voi tăiere, Cu săcere voi săcere, Cu sula voi împungere, Stâna să rămâie curată şi luminată, Laptele dulce şi curat,

78 Dimitrie Lupaşcu, op. cit., p. 125.

112

Cum Dumnezeu l-o lăsat“. Tărâţele se dau a doua zi oilor, înainte de a ieşi la păscut.

Pe timp de şezătoare, fetele ies marţi seara la soc (numit şi Lemnul dracului79) călare pe o cociorvă şi scutură „socul-sorocul“, îmbunându-l cu bucăţele de pâine şi cerându-i să le trimită feciori la şezătoare:

„– Bună sara, soc, – Io nu-s soc, io îs soroc! – Dacă tu eşti soroc, Eu ţ-am adus obroc, Să-mi aduci feciori, Din alte şezători De-s acasă, pă leasă, De-s la oi, pă furcoi, De-s în temniţă, pă meliţă. Soc în clop, Furnici în opinci, Şoareci în cioareci“.

După cum putem vedea din exemplele de mai sus, fiecare zi din săptămână are semnificaţia ei simbolică, constituindu-se, astfel, un adevărat calendar magico-simbolic, pe care fiecare membru al comunităţii îl cunoştea şi-l respecta ca atare, în dorinţa de a se proteja. Zilele bune pentru începerea unei anumite activităţi şi zilele rele sau zilele cu prilej, erau „ţinute“ cu sfinţenie de întreaga colectivitate. Toate aceste „reguli“ formează codul de legi nescrise ale comunităţii tradiţionale, după 79 „Socul e în sus curat, căci din el se fac fluiere şi ţevi, numai rădăcina

lui e a necuratului. Socul are rădăcina ca un cap de om; el e cap şi vrea cap; mori dacă nu-i dai pace; la rădăcina lui doarme dracul.“ I. Evseev, Cuvânt – simbol – mit, p. 172.

113

care se ghidau „cititorii naturii“ în traiul lor de zi cu zi. Contribuţia noastră în acest domeniu a fost aceea de a înregistra credinţele şi practicile populare, aşa cum ne-au fost relevate pe teren, în speranţa că aceste rânduri vor stârni interesul pentru cercetări mai aprofundate, privind mentalitatea tradiţională românească.

114

2.8. Credinţe şi practici legate de naştere ravidele trebuie să respecte o serie de restricţii pentru a asigura sănătatea şi integritatea copilului. Astfel, ele nu au voie să ridice greutăţi, să se uite la

„hâd“ (urât) om sau animal, ci să se uite la „ruj“ să fie frumos copilul ca ruja, să nu mănânce mazăre frecată, să nu taie lemne şi să nu ducă surcele sau flori în poală, căci copilului îi vor rămâne urme, să nu se uite la şerpi, pentru că pruncul va fi sperios şi nici la om mort, ca să nu fie galben, să nu miroase flori, că-i va mirosi copilului gura, să nu ţină în braţe animale cu păr, să nu fie copilul păros, să nu mănânce fructe îngemănate pentru că va avea gemeni ("lumea în sat râde de gemeni, e o ruşine să-i ai"), să nu se atingă de părăstas pentru că va naşte greu, să nu boteze nici un copil cât timp este gravidă, altminteri îşi va pierde sarcina. Pentru a fi ferite de duhurile rele, femeile gravide trebuie să-şi pună în „cămeşe“ sare.

Ivan Evseev arată că sarea este simbolul incoruptibilităţii (alimentele se conservă în sare), al substanţei purificatoare şi alianţei indestructibile. „Caracterul sacral al sării în aria daco-română se manifestă şi în diferite tabuuri legate de folosirea ei: e păcat să furi sare, s-o verşi pe jos, s-o împrumuţi în anumite zile.“80 80 Cf. Valer Butură, op. cit., p. 68.

G

115

Sunt şi situaţii când femeia nu doreşte sarcina; pentru aceasta există în sat femei „specializate“ despre care un ţăran hâtru spunea că dacă n-ar fi ele, populaţia satului „ar fi încă pe-atâta“. Gravidele ştiu că pentru a scăpa de o sarcină nedorită se introduce în vagin rădăcină de pelin sălbatic sau de pătrunjel81, se pun bolovani pe burtă sau femeia gravidă trebuie să treacă prin oblonul vitelor.

Femeile deţin mici secrete de ghicire a sexului copilului: băiatul se mişcă în dreapta sus, fata în stânga, jos; obrazul viitoarei mame e curat dacă va avea băiat, dar e plin de bube dacă va naşte fată; poziţia sarcinii e mult în afară când e băiat şi e „lăţită“ când e fată.

Atunci când întâmpină greutăţi la naştere, moaşa îi va pregăti mămăligă fierbinte, pe care o pune la „cruci“ (şale) şi pe „pântece“ sau îi pune pe burtă frunze de hamei, să alunece copilul, cum alunecă tulpina hameiului; după naştere i se dă tinerei mame „o gură de horincă“ (ţuică) şi i se pune pe burtă o frunză de „polbari“ (podbal), care se ţine aproape o săptămână, pentru că aceasta „ia“ toate durerile. Dacă, după ce a născut un băiat, femeia mai doreşte să aibă unul, ea va pune în placentă un bob de mazăre.

Ca să nu fie deocheat, copilului i se leagă o „ciupă“ roşie (un fir de aţă) la încheietura mâinii. Copilul se spală, pentru prima dată, cu apă neîncepută sau cu ceai de muşeţel şi i se dă să bea ceai de „chiminoc“ (chimin), de tei şi de soc.

81 Conform principiului „similia similibus curantur“ un lucru conţine în

sine germenii afirmării şi distrugerii sale deopotrivă. În acest caz principiul vizează forma alungită, specifică atât organului genital masculin (în sensul pozitiv, de fertilitate) cât şi rădăcinilor, în cazul de faţă, fatale, cf. Ivan Evseev, Cuvânt – simbol – mit, Timişoara, 1983, p. 94.

116

Apa de la prima scaldă trebuie aruncată spre răsărit, pentru ca nou născutul să se înalţe între oameni, ca soarele pe cer sau pe flori, să fie plăcut ca florile, după ce, în prealabil, s-au pus în apă diferite obiecte care îşi au, fiecare, semnificaţia proprie: bani să fie găzdac, flori să fie iubit, cânepă să-i crească părul, clopot să aibă glas frumos, ac şi aţă dacă e fată, cuie şi ciocan dacă e băiat, să fie priceput etc.

Copilul „întors de la ţâţă“ (înţărcat şi apoi pus din nou la sân) se crede că va fi mincinos. Prima dată se alăptează de la sânul drept, ca să nu fie stângaci. Dacă se naşte cu cordonul ombilical înfăşurat în jurul gâtului, părinţii vor avea de îndurat ruşine după el.

Se crede, de asemenea, că este o adevărată pacoste să naşti noaptea, mai ales între orele 0-2, pentru că acestea sunt „orele rele în care umblă diavolu“.

La trei zile după naştere, tânăra mamă trebuie să se scoale din pat, pentru că altfel „face tromboză la picioare“. Ea nu are voie să iasă din curte decât la şase săptămâni după ce a născut, pentru că „spurcă hotaru´ satului“.

În prima noapte sau, dacă se nasc noaptea, în timpul naşterii, ursitoarele vin la fereastră şi-i prezic copilului viitorul, care trebuie neapărat să se îndeplinească. Circulă, în satele cercetate, o poveste legată de imanenţa prezicerilor ursitoarelor: un băiat, întorcându-se din armată, a cerut voie să rămână peste noapte la casa unde o femeie tocmai năştea o fetiţă. Ursitoarele au venit la geam şi i-au prezis că se va mărita cu cel care a cerut găzduire la ei în noaptea aceea. Auzind prezicerile, soldatul s-a mâniat, a aşteptat ca toată lumea din casă să adoarmă, a furat copilul şi l-a înfipt într-un par de la gard, apoi a fugit. Dar soarta a trebuit să se împlinească, fostul soldat s-a însurat cu o fată

117

mai tânără cu 20 de ani decât el şi numai după nuntă şi-a dat seama cu cine s-a însurat, după cicatricea ce i-a rămas fetei.

Uneori, ursitoarele sunt identificate cu Fata Pădurii, despre care circulă nenumărate legende. Este o fiinţă nepământeană, jumătate femeie – jumătate iapă, de o frumuseţe neasemuită, foarte înaltă82. Ea dă târcoale ciobanilor la stână (asemeni Cybelei din mitologia frigiană) şi nu de puţine ori îi siluieşte, în timp ce dorm. În grădinuţa ei fermecată, ea are un „scăunel“, un bolovan sau, în altă variantă, o masă şi scaune, pe care însă nu ai voie să te aşezi pentru că „te vrăjeşte“. Este cunoscută povestea unui vânător care s-a rătăcit prin pădure şi a nimerit într-o poiană foarte frumoasă, unde a fost atras de scâncetul unui copil, suspendat într-un copac. Pentru că nu a ajuns să-l ia jos de acolo, l-a legănat cu puşca să adoarmă. Nu peste mult timp a apărut Fata Pădurii, mama copilului, care, drept recunoştinţă, i-a explicat vânătorului la ce sunt bune fiecare din florile poienii. Omul s-a speriat şi, de spaimă, a uitat tot.

O dată Fata Pădurii a încălecat un om beat, ce se întorcea noaptea acasă, şi omul a trebuit să o ducă în cârcă până acasă: „Năsădârcă, cârcă, urcă-te la badea-n cârcă“83. Ea poate fi prinsă dacă se pune în mijlocul drumului, pe unde îi place să treacă, o cizmă goală sau un pantof.

82 Conservatorismul maramureşenilor poate fi urmărit şi în gândirea

magico-religioasă a „mizantropiei“ (cf. I. Evseev, op. cit., p. 128). În trecerea de la religiile de tip totemic, bazate pe fetişizarea plantelor (aici-mătrăguna) şi a animalelor (aici-lupul) la religiile bazate pe zei antropomorfi, oamenii creează forme mixte, jumătate om, jumătate animal. Vezi efigia dacilor: cap de lup, coadă de şarpe.

83 Urcatul în cârcă este un mod eufemistic de a vorbi despre pornirile erotice ale Fetei Pădurii.

118

Perechea ei este Omul Pădurii, Omul de la Miază-Noapte.

Există şi anumite semne după care oamenii îşi pot da seama dacă o căsătorie va dura sau nu, sau dacă ea va fi fericită sau nu. Astfel, cerul senin din ziua nunţii indică o viaţă senină, broasca ce le sare înaintea mirilor în drum spre cununie e semn rău, la fel steagul rupt în drum spre cununie sau moartea unei persoane invitate în noaptea nunţii. Mirii nu e bine să meargă la cununie, pe drumul ce duce spre cimitir, pentru că e prevestitor de rele şi nici să se uite înapoi, în timp ce merg la cununie, pentru că se vor despărţi.

Copiii născuţi cu „coadă“ pot deveni strigoi84, de aceea atunci când moare cineva despre care se crede că ar putea să fie strigoi, i se pune usturoi în gură.

Când o femeie gravidă moare, i se sădeşte la cap un pom roditor sau un brad85. Atunci când un copil mic moare, părinţii nu-l duc la biserică de teamă să nu le moară şi copii care vor urma să se nască; numele celui mort nu se mai dă altui copil, din aceleaşi temeri.

Ca şi viaţa, credinţele populare au un caracter ciclic, ele pornesc din nefiinţă pentru a se regăsi, uneori, la multă vreme după dispariţia fizică a omului.

84 Marianne Mesnil arată că, potrivit cercetărilor etnografice româneşti,

cei născuţi cu calotă amniotică pot deveni strigoi, cf. M. Mesnil, Cours d´ethnologie européene, Univ. Libre de Bruxelles, 1992-93.

85 Bradul – copac totem al protoromânilor, cf. I. Evseev, Dicţionar de simboluri, 1994, p. 63.

119

III. DESCÂNTECELE TERAPEUTICE – SUPORTUL MAGICO-SIMBOLIC

AL ETNOIATRIEI

ici unui timp nu i-a lipsit magia. De la începuturile lumii, ea a însoţit paşii omului pe toate continentele. În umbra religiilor, uneori

chiar în interiorul lor, cel mai adesea într-o îndârjită concurenţă, magia poartă un crâmpei de sacru, de transcendent, un crâmpei din ceea ce depăşeşte fiinţa pământeană, pentru a-i vorbi de supranatural şi pentru a-i oferi certitudinea, speranţa sau iluzia că poate acţiona eficient asupra lumii invizibile. Vehicul al unei căutări eminamente umane a securităţii, magia se integrează cu uşurinţă în anumite sisteme sociale sau politice cărora le poate construi chiar osatura sau, dimpotrivă, cu ale căror autorităţi, neliniştite de influenţa lor asupra supuşilor, poate intra brutal în conflict.“86

Putem afirma că magia se întâlneşte, în diferite forme, la toate popoarele civilizate, iar între magie şi ştiinţă pare să stea întreaga evoluţie spirituală a omului.

Într-o exprimare mai generală, putem spune că „magia constă în presupusa capacitate de a induce, prin 86 Robert Muchenbled, Magia şi vrăjitoria din vechime şi până astăzi, în

R. Muchenbled, Magia şi vrăjitoria în Europa, din Evul Mediu până astăzi, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 5

„N

120

diferite acte, semne şi formule, forţele supranaturale să intervină în favoarea individului, să-i satisfacă dorinţa şi să influenţeze astfel relaţiile lui cu semenii“87.

Şi pentru că, aşa cum arată Simion Florea Marian, „toate descântecele, farmecele şi vrăjile sunt unul din izvoarele cele mai preţioase pentru istoria şi limba poporului nostru“88, am ales o serie de descântece reprezentative pentru tema noastră de cercetare, prin care se conturează nu numai un punct de plecare pentru studiul descântecelor, ci şi pentru sfera mult mai largă a terapiei tradiţionale. În alegerea textelor descântecelor ne-am ghidat după principiul estetic, nefăcând o selecţie a acestora în funcţie de zona de provenienţă. Am încercat să ilustrăm, prin textele alese, inventivitatea ţăranului român, care şi aici s-a dovedit a fi un izvor nesecat de imaginaţie şi expresivitate, dând naştere unor formule de o rară frumuseţe. Descântecele româneşti, creaţii ce reflectă o străveche continuitate, sunt caracterizate printr-un sincretism complex: cuvinte, gesturi, formule magice, versuri, recuzită magică şi vestimentară etc. Ele formează o adevărată „arheologie socială“89, trăgându-şi probabil seva din preceptele de viaţă ale spiritualităţii traco-dacilor.

Ca remedii sincretice „magico-psihologice“, descântecele par să-şi aibă originile în ritmurile universului biologic, în încercarea continuă a omului de-a depăşi starea de boală şi moartea şi de a se adapta la ritmul universal al naturii. De regulă, mesajul transmis de descântece se rosteşte 87 Nicolae Petrescu, Primitivii, Edit. Fundaţiei pentru Studii Europene,

Cluj-Napoca, 2001, p. 246. 88 Simion Florea Marian, Descântece poporane române, Suceava, 1886. 89 Henri H. Stahl, I. Donat, Etnografie şi istorie, în „Revista de

etnografie şi folclor“, 1966, nr. 1.

121

într-un ritm monoton, cu efect relaxant, care participă la sugestionarea pozitivă a bolnavului, la calmarea stresului şi a durerii.

Astfel, „efectul tratamentului era condiţionat de cunoştinţele, experienţa şi măiestria descântătoarelor de a îmbina şi doza tehnicile terapeutice. Atmosfera de mister, favorabilă psihoterapiei prin sugestie, era creată de alegerea timpului adecvat, de descântec recitat, uneori cântat în arhaismul liniei melodice pentatonice, în ritmul precipitat, cu tonalitate joasă şi rostire pianissimo, de dramatismul dialogului cu spiritul malefic, cu boala însăşi“90.

În continuare vom reproduce descântecele care, credem noi, vor îmbogăţi documentar şi vor completa, într-un mod inspirat, cu frumuseţea lor magică, paginile acestei cărţi, închinate etnoiatriei româneşti.

Aşa cum am specificat în introducere, textele de mai jos au fost preluate atât din fondurile documentare ale Institutului „Arhiva de Folclor a Academiei Române“ din Cluj-Napoca, cât şi din anchetele noastre de teren, din zona centrală a Munţilor Apuseni şi Maramureş.

90 Ion Ghinoiu, Obiceiuri populare de peste an, Bucureşti, 1997, p. 62.

122

3.1. Descântece de deochi

„De-i diochiată de fată curată, muiere curată

(necurată), bărbat curat (necurat), crape-i fierea, pice-i puterea, cutare să rămână curat, luminat ca argintul strecurat, când Dumnezeo l-o dat, nimica să n-aibă din ceasul de-amu, în sfânta zi de astăzi, tot răul să piară, cum piere roua de soare şi scupitu sub picioare.“ Descântecul se zice de trei ori.

AFC. 022529 inf. Abrihan Maria

loc. Orbău, SM., 1976 culeg. V. Rogoz

* Se spune rugăciunea „Tatăl nostru“ de trei ori, după

care, tot de trei ori se spune descântecul: „Ieşi deochi dintre ochi Din vârfu nasului, Zgârciu obrazului Fugi şi vă răspândiţi La cutare să nu mai fiţi Iar cutare a rămas curat Luminat, Cum Dumnezău l-o lăsat“.

AFC. 017898 inf. Dima Aurelia

loc. Câmpina, PH., 1980 culeg. Boghiuan Magdalena

* „D´e l-o deocheat arman, d´e armancă,

123

d´e jid, d´e jidancă, d´e fecior, d´e fată grasă, d´e dedeochiu lor din casă crepe-le ţâţele, saie-le ochii ca strop´tii crepu-le buarşăle pt´iatra seacă în patru creapă Nu crapă pt´iatra seacă că să creapă ochii muroiului ş-a strigoiului din faţa obrazului din vederea ochilor din auzul urechilor din rădăcina dinţilor din rădăcina măselelor, de nu ti-i duce de bună voie ti-i duce de mare nevoie în spate de vâj pune-te-oi în Muntele Galeleilor abate-te-oi acolo să pt´ei ca stropii în cărare ca spuma pă mare, ca roua d´e Sfântul Soare cuvântul mnieu leacul de la Dumnezău.“

AFC. 016449 inf. Vârva Irina

loc. Dragomireşti, MM., 1980 culeg. Timiş Elena

124

* „– Unde mereţi voi, nouă muroi, nouă strigoi? – Noi merem la Lenuţa Sângile să i-l bem, Carnea să i-o mâncăm, Ceas de moarte să-i lăsăm. – Întoarce-vă-ţi voi, nouă moroi, nouă strigoi Şi mereţi în codri pustii, Unde cocoş nu cântă, Unde păsări nu umblă, Voi acolo să locuiţi, Voi acolo să şedeţi, Pă Lenuţa sănătoasă o-aţi aflat Sănătoasă s-o lăsaţi“.

Se stîng 9 cărbuni şi se numără înapoi. După aceea se aruncă în foc. Se face cruce în pahar şi se dă la bolnavă să bea de trei ori.

AFC. 015104 inf. Catiţa Andercău

loc. Hideaga, MM., 1978 culeg. Giurgiu Pavel

* „Na, Ruje, na, Ce te plângi, ce te năcăjeşti – O Marie, Maica lui Dumnezău, Da cum nu m-oi plânge Şi cum nu m-oi năcăji? Că cu on om m-am tâlnit Sângile mni l-o băut Laptile mni l-o luat În ceas de moarte m-o lăsat. Bine ie cuţît

125

Şi bine-mi coată Şi bine-mi descântă Ca să-mi treacă odată.“

AFC. 010133 inf. Mureşan Maria

loc. Gârbou, SJ., 1969 culeg. Ion Cuceu

* „Stîng nouă cărbuni într-o finjie cu apă şi zic: Sfântă Marie, Sfântă Maică Precista, Dacă-i diok´etă de bărbat, Să-i treacă ca vântu prin gard; Dacă-i diok´etă de femeie Să-i treacă ca mâţi prin fuşteie“ .

AFC. 07901 inf. Muncelean Nastasia

loc. Gâlgău, SJ., 1969 culeg. Irina Paşca

* „Să luară Să duseră Di la casa lui Di la masa lui Pă rouă nescuturată, Pă cărare necălcată; Pă rouă nescuturată Tăt cântând. Şi tăt văitând. – Nu te cânta, Nu te văieta, Ntornă-te napoi, Că d´id´iot´iu l-oi lua,

126

Di pă tine-ntoarce-l-oi.“ Se scuipă de trei ori. Se rosteşte descântecul de nouă

ori. AFC. 015046

inf. Costinar Ileana loc. Şurdeşti, MM., 1976 culeg. Gheorghe Panţer

* „Pasărea albă, Coada albă, În mare-o zburat Apa-n aripti o luat. În ptiatra lui Sf. Petru o zburat. Ptiatra-n tri-patru-o crepat: Aşe să crepe ot´ii cui l-o diot´et pă.... De l-o diot´et femeie, Să-i crepe ţâţăle, Să umple uliţăle. De l-o diot´et bărbat, Să-i crepe boşele, Să umple uliţăle. De l-o diot´et fată româncă, unguroncă, sască, otitoare, pocitoare, Să-i pt´ice păru, ca fuioru, Şi cutare... să rămâie curat şi luminat, Ca şi argintu străcurat Şi ca şi-un fir de grâu curat“.

„Se descântă cu nouă cărbuni stinşi în apă; se numără de la nouă, în sens invers şi se spune descântecul pentru fiecare cifră (de nouă ori). Cu un cuţit se face deasupra vasului cu cărbuni stinşi, semnul crucii. Din această apă se dă să bea celui deocheat şi apoi este uns cu

127

ea pe cap, pe mâini, în formă de cruce. Apoi apa se aruncă la ţâţâna uşii, ca să nu se lege deochiul de om, „aşa cum nu se leagă de fier“.

AFC. 015164 inf. Roman Mariţa

loc. Sălniţa, MM., 1980 culeg. Rodica Corzan

* „Să luă Veturia pe cale, Pe cărare, Să-ntâlniră cu nouă moroi, Nouă strigoi, Nouă pocitori, deochetori. Să mirară: Veturia-i tare, mare, grasă, frumoasă, De deochiu o luat-o din ochi, de sub ochi, de sub gene, din inimă, din rânză, din braţă, din maţă, Fugi tu, deochi h´ierbinte, Că te-ajunge abur de părinte! Aşă să să toptească deochiu din Veturia, Ca stoptitu din cărare, Ca spuma di pă mare“ .

AFC. 015172 inf. Ciocan Marioara

loc. Sălniţa, MM., 1975

128

culeg. Sever Râciu *

Când cineva, om sau animal, este deocheat, se ia un pahar cu agheasmă şi busuioc, se fac nouă cruci în pahar cu cuţitul. Se pun nouă cărbuni în apă şi, dacă aceştia sfârâie şi se lasă în jos, este semn de deochi. Apoi se spune următorul descântec:

„Ceas curat, Ceas de la Dumnezău lăsat, Du-te, deochi necurat, După domnu´ tău ca gându Şi-l îngreacă ca pământu´ .... să rămâie curat şi luminat, Cum Maica Sfântă l-o lăsat“

Se bea din apă de trei ori, se unge pe cap, în dreptul inimii şi pe mâini, cu apa din pahar iar apoi apa se aruncă la ţâţâna uşii. Cuţitul cu care s-au făcut crucile în pahar se împlântă şi el la uşă, să se ducă deochiul din casă.

AFC. 015298 inf. Tarţa Anişca

loc. Berinţa, MM., 1979 culeg. grup studenţi

* „Nouă muroi, Nouă strigoi, Nouă ochi căprui, Nouă ochi mn´ierui, Bărbat curat, necurat, Fecior curat, necurat, Fată curată, necurată, Văduvă spurcată, Crepe-le ţâţele,

129

Pici-le coşîţăle, Săce-le copzîle, Pici-le ochii! Cum piere raza de soare Ca scopitul sub picioare, Eu i-am descântat, Maica Sfântă leac le-o dat Bunul Dumnezău i-o vindecat.“

AFC. 020306 inf. Finta Ana

loc. Bixad, SM., 1979 culeg. V. Rogoz

* „Pasăre albă, Codalbă, Până aici, până colea, Până-n vârf de pietricea, Pasărea dacă pica, Piatra se despica. Despică ochii strigoiului, Despică ochii moroiului, Despică ochii râmnitorului, Despică ochii deochitorului, Despică ochii leului, Pe ai strigoaicei, Pe ai moroaicei, Pe ai leoaicei Pe ai râmnitoarei, Şi a rămas cutare Curat şi luminat“.

AFC. 020748 inf. Perneş Veronica

loc. Ciumărna, SJ., 1982

130

culeg. Şişeştean Gheorghe *

„Vine ciuta de la munte, Lingându-şi puii pe frunte, Îi linge pe frumuşei Şi pe pistricei, Şi eu pe cutare îl ling De deochi Dintre ochi, Cât a sta vântu-n gard, Atâta a sta deochiu-n cap! Şi să fugă prin sat, Ca un câine turbat, Cu coada îndoită, Cu gura căscată; Şi unde-o cădea, Acolo s-o frângea; Acolo o muri, Pe cutare să-l lase!“

AFC. 020750 inf. Perneş Veronica

loc. Ciumărna, SJ., 1982 culeg. Şişeştean Gheorghe

131

3.2 Descântece de tocmitu´ vacilor

„Doamne, Maria, Maică Sfântă, fă să nu aibă putere să ia laptele cum n-am putere să merg în strânsoarea satului, în pielea goală, aşa să nu poată lua laptele de pe Joiana“.

AFC. 022530 inf. Abrihan Maria

loc. Orbău, SM., 1976 culeg. V. Rogoz

* „Să discântă deasupra la un cuţit băgat în apă,

adusă di la 9 izvoare: Apa vine jos Apa vine tulbure Laptile vine roşu Apa să limpezăşte Laptile să să limpezască Apa vine curată Laptile vine curat.

După ce discânţ, faci cu cuţîtu cruce în apă. Să discântă de 9 ori. Cu apa aia o speli pă vacă, pă uger şi ce rămâne i-o dai să beie“.

AFC. 017884 inf. Boldea Florica

loc. Cănielul de Sus, Hunedoara, 1981 culeg. Stoia Mirela

* „Primu lapte să mulge cruciş, într-o cană, de 9 ori,

începând cu ţâţile dinapoi: laptile ăsta să ţîne 3 zile în grajd.

132

Să face 4 olcuţă din ceară de albine şi să bagă laptele ăsta în ele. Să îngroapă apoi la patru izvoară di une nu seacă apa niciodată. Să zâce:

Atunci să mai mânce moromenţile laptile di la vacă, când sacă apa di la izvor.

Trei zile nu să fierbe laptele, sau să şi-l beie vaca. Unde fată viţălu să ţâpă o vadră de apă. Se zice:

«Aşa să vină laptile la vacă, cu vadra (cu găleata), cum vărs eu apa». Să baţi un steamp din lemn uscat pă locu unde-o fătat vaca şi să zîci: «Când lemnu ăsta va face roadă, atunci să mai ieie moromenţile laptile di la vaca mea»“.

AFC. 017885 inf. Boldea Florica

loc. Cănielul de Sus, Hunedoara, 1981 culeg. Stoia Mirela

* „Nouăzăci şi nouă, de nouăzăci şi nouă de muroi Nouăzăci şi nouă de muroi Hop mereţi în mare Este un peşte cu solzi de aur Tăieţi-l, mâncaţi-l şi sângele beţi-l Şi cutare să rămână luminat şi curat Descântecu de la Maica Sfântă prea curată.“

AFC. 022243 inf. Crăsnean Emilia loc. Cuţa, SM., 1976

culeg. V. Rogoz *

„Doamne, Marie, Maică Sfântă, Aşa să nu aibă putere să ia laptele Cum n-am putere să merg în strânsura satului În pielea goală, Aşa să nu poţi lua laptele de la vaca mea, Cum nu poţi lua din ferul acesta nimica“

(inf. Stanciu Ana, 68 ani, Ciuruleasa, Alba)

133

* „La lună nouă, marţi şi joi, pui într-o pungă sare,

făină şi o roată de pâine neîncepută, pe dos. Acestea se agaţă seara în pom şi se iau dimineaţa, ca să li se dea vacilor înainte de sculatul păsărilor. Se zice de trei ori:

Să duce vaca de la grajdul ei, De la părinţii ei, Goidănind, Răgind, Cu păru-ntors, Cu ochii lăcrămoşi Nime-n lume n-o vede Nime-n lume n-o aude Numa Maica Cerului Şede-n poarta Raiului: – Tu, văcuţă dragă şi mândră Ce răgeşti Ce goidăneşti? – Cum n-oi răgi Cum n-oi goidăni? Că laptele mi l-o luat Groştioru mi l-o luat Nici o hasnă n-o luat Că m-o iernat şi m-o vărat. – Nu răgi Nu goidăni, Că de cornu drept lua-te-oi, În râu Iordan adăpa-te-oi, Cu frunză de gorun hrăni-te-oi Laptele înapoi aduce-ţi-l-oi De-i dus prin spini De-i dus prin vecini,

134

De-i dus la cornute De-i dus la oi pe munte, De-i dus la stână de oi Ţi l-oi aduce-napoi Vâjâind ca vântul, Tăcând ca pământul, Dulce ca mierea Gros ca aluatu Io ţ-am descântat, Maica Sfântă leac ţi-o dat“.

AFC. 017803 inf. Ciocan Cecilia

loc. Certeze, SM., 1981 culeg. Czibere Eleonora

* Întâi să ia năframa din cap şi să strigă în năframă:

„Bau, bau, Florică, au!“ Se strigă apoi de câte trei ori, în cele patru colţuri

de grajd: „Io nu te strîg pă tine Că io strîg mana laptelui tău. De-i în vecini, Să-mi vie pă stin´i De-i în sat Să-mi vie pă gard. Că de nu te-a lăsa, Io lui Dumnezău m-oi ruga Până vaca i-a crăpa!“

AFC. 016447 inf. Ţicală Anisie

loc. Dragomireşti, MM., 1980 culeg. Pop Ioan

*

135

O femei bătrână ia un pumn de făină „să-i cote la vacă“. Cu un ban de argint face cruce în făină, spunând numele vacii şi începe să descânte:

„S-o luat pe Florica De la grajdul stăpânii Să pască iarba necălcată Şi să beie apă ne-ncepută Acolo s-o-ntâlnit Cu 9 moroi, cu 9 moroaie Laptele l-o luat, Groştiorul i s-o strîcat Părul i s-o burzulit Mintea-n cap s-o smintit Se luă vaca, răgi Cu glas mare până-n cer Nime-n lume n-o aude Numai Maica Sfântă Din poarta raiului – Ce te cânţi, vacă, Ce te vaiţi? – Cum nu m-oi cânta? Cum nu m-oi văieta? C-am plecat de la grajdul stăpânii Să pasc iarbă necălcată Să beu apă ne-ncepută. Acolo m-am întâlnit Cu 9 strigoi Cu 9 strigoaie Laptele mi l-o luat Groştiorul mi l-o stricat Părul mi l-o burzulit

136

Mintea-n cap mi s-o smintit. – Du-te tu vacă acasă, Că laptele ţi-a veni Groştiorul ţi s-a tocmi Voi, nouă moroi Voi, nouă moroaie Voi, nouă strigoi Voi, nouă strigoaie Voi, nouă pocitori, Voi, nouă pocitoare Voi, nouă deochitori Voi, nouă deochitoare Mereţi în fundul mării Îţi afla un peşte cu solzi de aur Şi-l mâncaţi Si vă săturaţi Şi pe vacă-n pace-o lăsaţi“.

AFC. 015838 inf. Bele Ileana

loc. Chiuzbaia, MM., 1979 culeg. Petrescu Silvia

* „Mere Florica ce frumoasă Pă cale Pă cărare Tăt răgind Tăt mugind Eu o-ntreb: – Ce răgeşti Ce mugeşti? – Creierii-n cap mi-o tulburat, Laptele mi l-o luat, Laptele meu cel lăptos,

137

Şi grosciorul cel grăuncios! – Nu răgi, Nu mugi, Că atâta m-oi zori, De-napoi iar o veni, Mândru şi luminat, Cum Dumnezău ţi l-o dat. De la alta n-oi lua, A tău n-oi lăsa, Cât un grăunţ de mac În şepte despicat“.

Descântecul se spune de 7 ori în timp ce se „cată-ntr-un blid cu sare şi fărină“. Se descântă în casă iar „blidul cu fărina se toarnă într-un lighean şi se dă la vaci să mănânce“.

AFC. 015369 inf. Buda Zamfira

loc. Ungureni, MM., 1981 culeg. Stănică Paulică

* „Demineaţa sculatu-s-o Floarę La poiată alergatu-s-o Pă Mândraie bine mulsu-o În câmpkii Ierusalimului sclobozîtu-o Mâncat-o frunză neruptă, Păscut-o iarbă ne-ncepută, Bine mâncat-o, Bine săturatu-s-o, De sară lăsatu-s-o La fântânile Cu smântânile, La izvoarăle Cu groşteoarăle;

138

Bine băut-o, Bine hărănitu-s-o, De i să făcură Ujeru ca tâmpănu, mare şi tare Ţâţăle ca borţile, Vinile ca mânile, De unt, De groştior, De lapte multişor – De sară lăsatu-s-o Pe-on rât mândru, frumos, Jucând, Mare voie-ş făcând. ´Nainte iei ieşiră Strigoii şi strigoile Muroii şi muroile O babă buzată Cu optinci de zmei încălţată Cu apa-n mână, Cu sarę-n mână; Cu sare săratu-o, Cu apa udatu-o, Pă şolduri tunsu-o, Laptile şi mana ei dusu-le-o; Ie o prins a răji Ş-o prins a muji La deal să uita Cătă Maica Precesta Maica Sfântă-ş făceară O scară de ceară La ie să coboară:

139

– Ce răgeşti, Ce mugeşti? – O, Maică Sfântă, Cum n-oi răji, Cum n-oi muji? Că stăpâna mę demineaţă sculatu-s-o La poiată alergat-o, Bine mulsu-m-o, Bine unsu-m-o, În câmpkii Ierusalimului sclobozîtu-m-o Mâncat-am frunză neruptă, Păscut-am iarbă ne-ncepută, La fântânile Cu smântânile, La izvorăle Cu groştiorăle. Bine băut-am, Bine hărănitu-m-am, De nainte mi-o ieşit Strigoii şi strigoile, Moroii şi moroile, O babă buzată Cu optinci de zmei încălţată, Cu apă-n mână, Cu sarę-n mână Cu sarę săratu-m-o, Cu apa udatu-m-o, Pă şolduri tunsu-m-o, Laptile şi mana dusu-le-o! – Nu răji, Nu muji, Că napoi ţ-or veni,

140

Că lui Dumnezo m-oi ruga Cu suflet sfânt păstă sare asta-oi sufla Şi napoi li-i căpăta. Aşe a vini di tare Cum vine apa pă vale De-a lua-u cofă de brad, De-a lua-n uală de vad, De l-o dus c-o mână, Io-l aduc cu două; De l-o dus cu două, Io-l aduc cu tri; De l-o dus cu tri, Io-l aduc cu patru; De l-o dus cu patru, Io-l aduc cu cinci; De l-o dus cu cinci, Io-l aduc cu şasă; De l-o dus cu şasă, Io-l aduc cu şepte; De l-o dus cu şepte, Io-l aduc cu opt; De l-o dus cu opt, Io-l aduc cu nouă; Cu brâncile mele cu-amândouă, Cu cuvântu mneu, Cu porunca lui Dumnezău! Din sare asta de-i mânca Iară li-i căpăta Cum Dumnezo ţî l-o dat, Ca arjintu străcurat. Descântecu mneu, Leacu de la Dumnezău.“.

141

În sare şi-n tărâţă: când coţ să nu ţîi sare în casă, numa afară p-on podişor. Io am pus o dată. Nu-i sclobod s-o ţîi în casă. S-o pui să pkice rouă pă ie. Cu crenguţă de măr dulce traji în sare. Din pom bun roditor trebe luată creanga.“

AFC. 011899 inf. Băican Gafia

loc. Pria, SJ., 1973 culeg. Ion Cuceu

* „De ţî laptile-n sat, Să vie pîn gard; De-i în vecini, Să vie pîn skini; De-i în ţară, Să vie pă scară; De-i în lume, Să vie pă fun´e; Da să vie anume La casa asta Şi la poiata asta“.

AFC. 010132 inf. Mureşan Maria

loc. Gârbou, SJ., 1969 culeg. Ion Cuceu

* „S-o luat vaca de-acasă, Tânără, grasă şi frumoasă, Cu păru´ netezit, Cu mintea-mblânzită, S-o-ntâlnit cu băbuţă răzburată, Cu scorburi încălţată, Şi cu deochi între ochi.

142

Bună dimineaţa [Bună seara] S-o prins vaca a să cânta, Din pământ până la cer. Nime-n lume n-o aude, Numai Maica Domnului Din partea ceriului. Nu te cânta, nu te dăinui, La tine m-oi scoborî, Pă scară de ceară, Pă cornuţu´ cel de-a dreapta, Ce duce la râul lui Iordan. Cu grâu te-oi hrăni, Cu zin te-oi adăpa, Mana şî dulceaţa Tăt cu tine l-i purta. Pă dracu´ şi pă urâtu´ l-oi lua, Amu-n ţâţânaie l-oi pune. Tri găleţi de otravă îi dau, Care cum or îmbuca, or şi crepa. Tu rămâi grasă şi frumoasă, Cu păru´ netezit, Cu mintea îmblânzită, Cu ugeru´ ca doniţa, Mana şi dulceaţa Tăt cu tine li-i purta.“ (inf. Cabulea Paraschiva, 74 ani, Lupşa, Alba)

* „O plecat Suroaia de la iezăle ei De la stăpânii ei, Pă calea necălcată, Pă roua nescuturată,

143

Pă mana neluată. Nu gândi nimic. Eu cu descântecu´ mn´eu Şî cu leacu´ d´e la Dumnezău. De-i în lume, păstă lume, Din tăţ patru corn´ de lume, De-i p-adâncuri, De-i pă frunză, De-i pă iarbă, De l-o luat femei, De l-o luat bosorcăi, De-i în cofe înfundat, De-i în ladă încuiat, De-i în cărţi acoperit, De-i în munte oprit, Să nu poată turui Până nu l-a năpăsti, Să nu poată răbda, Până nu l-a ţâpa, Că de nu l-a ţâpa, Pulpa le-a crepa, De nu l-a năpusti, Pulpa i-a plesni, Iute ca gându´, Repede ca vântu´. Unt şi groşt´or, Lapte mult şi bunişor, Laptele dulce ca mn´erea, Groşt´oru´ gros ca aluatu´, Untu´ galbăn ca ceara, Mândru şi curat,

144

Cum îi de la Dumnezău lăsat. Că a altuia nu ne trăbă, Nici cât îi un grăunţ de mac În patru despicat. Numa´ a ei să sie Mândru şi curat, Cum Dumnezău l-o lăsat.“

(inf. Berci Ileana, Todosanca, 79 ani, Călineşti, MM.) *

„Sfântă Maria, Maica lui Dumnezău, Io nu descânt Rujana, De-i deochet şi de-i luat laptele ei Din hotar să vie pă cărare De-i la căşi, Să vie pă uliţi; Să rămâi chitovă şi curată, Ca şi de la Dumnezău lăsată! – Nu te cînta, Suraie, Nu te văieta, Că te-oi duce La Fântâna Iordanului Şi acolo te-oi adăpa, Să hie laptele Gros ca aluatu´ Dulce ca mierea! De-i în sat, Să vină pân gard! De-i din uliţă Să vină pă cărare! Să hie curată Ca de la Dumnezău Sfântu´ lăsată.“

145

Se descântă cu aluat, agheasmă şi zahăr. Se dă la vacă să bea înainte de apusul soarelui.

AFC. 015863 inf. Corni Maria

loc. Finteuşu Mic, MM., 1980 culeg. Giurgiu Dana

* „O, Sfântă Maică, Marie, Cu o Sfântă, Sfântă, Marie, S-o luat de-o împreună De la grajdurile ei, De la ocolul ei La codru cu frunza, La câmpul cu iarba. Frunză şi-o rupt, Iarbă o păscut, Apă o băut; Bine o mâncat, De mană s-o încărcat! Dumnezău Sfânt o dat; Înapoi o înturnat, Răspirând şi goidăsând; La stăpânii ei venind, Bugătă mană o adus. Când o fost în miez de cale, S-o-ntâlnit cu nouă moroi, Cu nouă strigoi, Cu nouă deochetori. În faţă s-o uitat, Inima o săgetat, O zbiciuit-o, În ceas de moarte o lăsat.

146

– Fătu meu, Mana ta, Dulceaţa ta, Untul tău, Laptele tău, Înapoi o înturna La pârâu´pirilor, Cu soră, frate, soroci-l-or! Cu bucium de iarbă o buciuma, În lume dreptate, în lume. Deci în găleţi băgate, Deci în fundul putinii, Să să spargă Să să răstoarne, Laptele tău înapoi să să-ntoarcă! De ţi l-o luat, Ori de te-o deocheat Nevastă curată, Să-i crepe ţâţele, Să-i curgă laptele; De ţi l-o luat, Ori te-o deocheat Fată curată, necurată, Crepe-i ţâţele, Curgă-i sângele! Cine ţi l-o folosit, Fie pe jos tăvălit“.

AFC. 021261 inf. Cora Ioana

loc. Bârsana, MM., 1975 culeg. V. Rogoz

147

3.3. Descântec de desfăcut

„Iei din nouă feluri de lemn´e, din măr, păr, prun,

numai d´in arin nu, şi d´e răt´ită, şi d´e plop şi d´e mesteacăn să şi nouă feluri şi d´int-acela nu iei creangă, ci numai mn´icuţă mlăd´iţă d´in fiecare nouă şi le pui într-o pungă. S´aduce apă d´-ind´e îmblă moara, ca să nu t´e vadă nime, că de leac nu-i voie să te vadă nime, îţi gând´e rău şi n-ai haznă. T´e duci noapt´e şi ţîi găleata şi câţi stropi pt´ică pt´ică şi acele nouă mlăd´iţă le pui pă apa ceie şi t´e duci la furnicile cele mari, care aduc d´i păstă tăt pământu´, aşe, ca nişt´e chibrite d´in care-şi fac ele casa şi duci o scrijelucă d´e pâine – nu-i leac fără d´e plată – şi t´e duci şi pui pâinea deoparte, şi t´e duci c-un ol cu căpac, nu d´escoperit, şi pui pâinea acolo, ş-apoi iei d´e nouă ori, nu-i bai şi d´e-i cu furnici şi ş-acelea le pui tăt în apă şi cauţi nouă feluri d´sieră, o bucată de săcere, orice, numa´ ce-a şi unu să nu sie şi altu´ amu-acele numa´de la sierar li-i pute lua c-acela are tăt felu´de seră şî şî la căsî unde au vite, numa la oraş nu găseşti. Pui apa într-o oală, pui acele de lemn, mâţişoarele, tât´e să siarbă, sierăle le pui în foc să să înfoace şî und´e vrei să să spele, într-un lighean strecuri acela şi pui sierăle, sierbe apa şi cu ele şi apoi le scoţi afară. Apoi pui nouă bani, da´ să sie număraţ´ nouă ai scos banii şi cine are boala să spală şi altu-i dzîce aşe:

D´e ţ-o făcut c-o mână, Io t´e spăl cu două, D´e ţ-o făcut cu două, Io t´e spăl cu tri, D´e ţ-o făcut cu tri,

148

Io t´e spăl cu patru, D´e ţ-o făcut cu patru, Io t´e spăl cu cinci, D´e ţ-o făcut cu cinci, Io te spăl cu şese, D´e ţ-o făcut cu şese, Io te spăl cu şepte, D´e ţ-o făcut cu şepte, Io t´e spăl cu opt, D´e ţ-o făcut cu opt, Io t´e spăl cu nouă, D´e ţ-o făcut cu nouă, Cu mânurele mele amândouă, Io t´e spăl, Să rămâi curat, luminat, Cum Dumnezău t´e-o lăsat.

Speli prima dată mâna stângă, apoi mâna dreaptă, dai pă t´ept, pă spat´e, ş-aşe poţi să scapt´i d´e o boală d´incare nu t´e scoat´e doctoru´.“

(Inf. Bilţ Maria, 66 ani, loc. Călineşti, MM.) *

„Eu nu fac, ci desfac. Muieturi, pusături, făcături, Ţâpături, formăcături, Câte nu-s de la Dumnezău Am putere pă tăte să le bat Şi să le abat, Să meargă-napoi Pă capu´ la cui i-o ţâpat Şi de ştire la X nu i-o dat Iute ca gându´, Să meargă-napoi,

149

Pă munţii Gavariului, Pă capu´ bosorcăilor.“

„Se bate haina de corp nespălată a celui pentru care

se descântă cu secerea, de care s-au legat câteva crenguţe de mesteacăn (din măturoi) zicându-se de trei ori textul de mai sus, în toate serile, de luni până sâmbătă“.

(inf. Gherman Pălăguţa, 52 ani, Sârbi, MM.) *

„O plecat Marie de-acasă di la masă Când o fost la mnez de cale, de cărare, s-o-ntâlnit cu on strigoi, o fo trimăs pă capu iei. Ichi, duh necurat, negru şi afumat Cre berbece-ncornurat Hei, Rujană roşcovană, Hei, muietură şi făcătură cu ceas rău, cu cuvântul lui Dumnezău că te bat şi te abat Pă capu cui te-o mânat. De nu-i mere de bună voie Îi mere de mare nevoie Că cu 99 de cuţîte te-oi tăie Cu 99 de forfici te-oi tunde Cu 99 de fusă te-oi toarce, Cu 99 de suliţ te-oi împunge Cu 99 de ace te-oi cosă

150

Cu 99 de cruci te bat Şi te abat pă capu cui te-o mânat.“

AFC. 016445 inf. Ţicală Anisie

loc. Dragomireşti, MM., 1980 culeg. Pop Ioan

* Bolnavul trece de trei-patru ori printr-un cerc de

spini ţinând în mână o coasă şi o seceră, în timp ce descântătoarea repetă de tot atâtea ori: (Ileana) îi bet´eagă de făcătură,

Io ´oi desface-o, cu-a mele mânuri, cu amândouă, 99 de muieturi prin 99 de crăpături a (Ilenii) 99 de muieturi prin 99 de crăpături a (Petrului) Să rămâie curat, luminat, cum Dumnezeu l-o lăsat.

(inf. Rednic Marişca, 63 ani, Fereşti, MM.)

151

3.4. Descântece de bube

(moimă, năjit, negi, de fapt, de potcă, de uimă, de brâncă, de celtin, de mălin)

„Hei moimă, hei moimă, Nu coace, nu sparge Tu înapoi întoarce! S-a însurat fecioru lui cârcel Ş-a luat pe fata lui păducel Toţi buboi, toate buboaie La nuntă le-a chemat, Până de vârf te vei usca, Rădăcinile ţi-or seca, Ei la nuntă te-or chema Voaie bună face-ţi-or Pe cutare curat şi luminat, Ca grâu vânturat, Ca argintu strecurat Descântecu de la mine Şi leacu de la Dumnezeu Şi de la Maica Sfântă“.

AFC. 022241 inf. Crăsnean Emilia loc. Cuţa, SM., 1976

culeg. V. Rogoz *

„Sfântă, Sfântă Mărie, Sfântă de tine, Să i se ducă negii lui ... Din carne, Din ciont,

152

Din piele, din tăt trupul.“

Se zice descântecul de trei ori. Se înnoadă un fir de bumbac în noduri nenumărate şi se pune în streaşina casei unde picură apa. Se zice că atunci când putrezeşte aţa negii se usucă şi cad.

AFC. 015367 inf. Buda Zamfira

loc. Ungureni, MM., 1981 culeg. Stănică Paulică

* „Mărsăi cale, pă cărare Mă-ntâlnii cu-o fată mare – Bună zua, fată mare – Io nu-s fata cę´ mare, Io-s buba ce´ mare; Io-s bubuţa şi zgrăbunţa; Mă duc în casă la Ion Acolo să mă bag, Acolo să mă fac, Mare rău să-i fac. – Io te opresc Cu sorocu mneu, Mai tare cu-a lui Dumnezău, Nu te coace, Nu te sparge, Nu mare rău i-i face Te ie şi te du, Unde-i negru codru! C-acolo sunt nouă crăięsă Cu nouă-mpărătęsă Cu dinţi noi, cu faţa curată

153

Acolo să pk´ei Cum pkiere roua de soare Şi spuma di pă mare Şi scop´kitu sub p´kicioare“

Descântecul acesta se repetă de trei ori. În acelaşi timp „se cótă într-o ţâră de apă şi doi, tri cărbuni. Asta-i de bubă“.

AFC. 010134 inf. Mureşan Maria

loc. Gârbou, SJ., 1969 culeg. Ion Cuceu

* Pentru moimă se descânta cu un ban de argint, de

către un om bătrân. Acesta rotea banul în jurul rănii şi spunea:

„Bubă mohorâtă, Unde te faci, Nu te face! În creierii capului, În faţa obrazului. Cu cruce de argint Să piei, să nu răsai La omul curat, La faţă luminat, Cum Dumnezău l-o dat“.

AFC. 015045 Ciocotişan Solomia

loc. Bontăieni, MM., 1978 culeg. Mărioara Dan

* „Buba ce coce Şi buba ce sparge, Buba ce mnerâieşte, Ce-nvineţeşte

154

Şi ce săgetă, Bubă de nouăză´şi nouă de feluri Şi de nouăză´şi nouă de neamuri! Să duce la om, În creierii capului Şi-n faţa obrazului, În pt´ele, şi-n carne, şi-n os Şi-n trup, în tăt Îl împunge Şi-l străpunge, Aproape la morte-l duce. Maica Sfântă o vede Şă pă bubă o certa Zîce: – Fugi bubă rę Fugi bubă de nouăză´şi nouă de feluri, De nouăză´şi nouă de neamuri, Fugi de la cutare... Din faţa obrazului Şi din creierii capului, De su´ ptele, şi din carne şi din os Şi din trup din tăt! Nu mnerâi, nu vineţî Nu ustura, nu săgeta: De coce şi sparge Şi-n pământ te-ntoarce Şi să rămâie curat şi luminat Ca şi argintu strecurat Caşi-un fir de grâu curat“

AFC. 015165 inf. Roman Mariţa

loc. Sălniţa, MM., 1980 culeg. Rodica Corzan

155

„Descântecul se face cu ulei sau cu miere de albine. Se pune uleiul sau mierea în cană şi apoi, cu ajutorul unui ban de argint sau cu fir de busuioc, se fac cruci deasupra cănii, numărându-se de la nouă în ordine descrescătoare. Descântecul se rosteşte de nouă ori. Cu mierea sau uleiul se unge persoana bolnavă, pe locul bolnav, făcându-se semnul crucii. Lemnul de busuioc nu se aruncă, ci se pune într-o crăpătură de zid, pentru a nu fi călcat de nimeni.“

* Cu ban în mâna dreaptă şi un firuţ de busuioc se

descântă în apă: „Dat-o cutare în fapt, În fapt lupăsc, porcesc, mâţăsc, cânesc, orb, mut, putrăd, În fapt de nouăzeci şi nouă de d´icuri Cu nouăzeci şi nouă de chipuri. Nu gândi tu... nimic, Că-i ţâpa faptu´, Ţâpatu-i cu mazăre mânânţă´, Ţâpatu-i cu ai ait, Cu t´iperi înt´ipărat, Cu foc înfocat, Cu zgură de unde lucră ţiganii. Îi ţâpat faptu De văduvă grasă, De fată frumoasă, Struţ de bosuioc în mâna dreaptă oi lua

156

Bine l-oi alege Bine l-oi culege.“

AFC. 015169 inf. Ciocan Marioara

loc. Sălniţa, MM., 1975 culeg. Sever Râciu

* „Năjit´e, pricăjit´e Ieşi de unde eşti! Mândru alege-te-oi, Mândru culege-te-oi, Din moalele capului, Din faţa obrazului, Din peliţa dinţilor, Din cupele măselelor, Lua-te-oi şi duce-te-oi, În mare arunca-te-oi. Acolo să pt´ei, Ca spuma d´i pă mare, Ca roua d´in cărare, Vaca Ilenii să rămână curată, Cum o fost şi altădată.“

(inf. Chindriş Maria, 72 ani, Budeşti, MM. ) *

„Să luară, să dusară Nouăzeci şi nouă d´e strigoi, Cu nouăzeci şi nouă d´e moroi, Râzând, tăt cocod´ind Multă voie bună făcând. – Unde mereţi voi, moroi, Unde mereţi voi, strigoi? – Noi merem la cutare

157

Sângile să i-l bem, Zî de potcă să-i lăsăm – Mereţi, voi, în Marea Ne´agră Că-acolo este un peşte şi mai mare, Cu cuţît´ile tăieţi-l, Sângile beţi-l, Zî de potcă nu-i lăsaţi! Cutare să rămâie curat Ca aurul strecurat Ca maică-sa când o născut Nu i-o fost n´im´ic, N´im´ic să nu-i h´ie! D´in sfânta zî d´e astăzi, D´n ceasul d´acuma“

AFC. 020507 inf. Bota Lucreţia

loc. Corni, MM., 1976 culeg. V. Rogoz

* „Moimă, cioimă, Nu coce, nu sparge, Numai înapoi întoarce, Cum întoarce ciurda spre sat, Soarele spre scăpătat. Să pt´iei, să răsp´tiei, Cum p´tiere roua spre soare Şi scuipatul sub pt´icioare! Că cu joardă lungă înconjura-t´e-oi Îndărăt înd´epărta-t´e-oi“

AFC. 020508 inf. But Maria

loc. Corni, MM., 1976 culeg. V. Rogoz

158

* „Să luară... de la casa lui, De la masa lui, Pă cale, pă cărare; Când o fost la mn´iez de cale, S-o-ntâlnit cu nouăzeci şi nouă de zbultori, Din trii colţuri de lume Şi-o zbultat cât o zbultat Faptul în cale l-o ţâpat, I l-o ţâpat cu bob, cu linte, Cu mazăre, cu trii fire de secară, Cu trii de grâu de primăvară, Cu trii cuie de potcoavă. L-o ţâpat mai înfocat ca focu, Mai sărat ca sarea, Mai pipărat ca piperu. Nime-n lume nu-l văzură, Fără Sfânta Marie, Maica lui Dumnezău Pă scară de ceară s-o scoborât, – Da ce te cânţi, ce te vaieţi? – Cum nu m-oi cânta, cum nu m-oi văieta? Că m-am luat de la casa mea, De la masa mea, Pă cale, pă cărare, Când am fost la mn´iez de cale, M-am întâlnit cu nouăzeci şi nouă de zbultori, Din lume, din patru colţuri de lume, Şi-o zbultat cât o zbultat, Faptul în cale mi l-o ţâpat, Cu bob, cu foc, cu linte, Cu mazăre, cu trii fire de secară,

159

Cu trii fire de grâu de primăvară, Cu trii cuie de potcoavă. Mn´i l-o ţâpat mai înfocat ca focu´, Mai pipărat ca piperu, Mai ait ca aiu´. – O, nu te cânta, nu te văieta, Că cin´e faptul ţi l-o dat Cu găuace de nucă încălţa-l-oi Nouăzeci şi nouă de paripi aduce-l-oi, Că cu cozîle mătura-l-oi, În codri pustii ţâpa-l-oi. Acolo şi pt´ieie, şi răspt´ieie, Cum pt´iere roua de soare Şi scuipatul sub pt´icioare! Eu suflu cu abor drept Şi cu duh curat! Şi trimite, Doamne, leac!“

AFC. 020510 inf. Pop Veronica

loc. Corni, MM., 1976 Culeg. V. Rogoz

* „Celtin, celtin, Te coace, te zocoace, Din gârliciu nărilor, Din faţa obrazului, Din lumina uot´ilor! Cu t´eptinile le-oi alege, Cu t´eptinile le-oi culege, Bulz de aur fece-le-oi, În mare ţâpa-le-oi, Acolo să pt´ieie,

160

Acolo să răspt´ieie, Ca roua de soare, Ca scopt´itu sub pt´icioare! Iulica să rămâie curată Să rămâie luminată, Ca argintu străcurat Ca Maica Sfântă ce o dat! Descântecu mn´ieu, Leacu´ de la Dumnezău!“.

AFC. 020686 inf. Iluţ Veronica

loc. Someş Uileac, MM., 1979 culeg. V. Rogoz

* „Un buboi, buboi, Unde-i unul Fie doi, Unde-s două, Fie nouă, Unde-s zece, Fie doisprezece, Rădăcina lor să sece!“.

AFC. 021272 inf. Apan Ana

loc. Bârsana, MM., 1977 culeg. V. Rogoz

* „Fuji, ulcior, fuji, ulcior, Că te-ajunje-un cur de ol; Când te-ajunje-n cur te-mpunje. Şi aşe să ajunji sara, Pă cum îi amu dimineaţă.“

161

Aşa se zice de trei ori şi se înconjură cu un bob de ovăz ochiul bolnav de nouă ori.

AFC. 021273 inf. Danciu Ileana

loc. Bârsana, MM., 1977 culeg. V. Rogoz

* „Uimă, uimată, Coată de-ndărată Că oi prinde cu tine-nsurată Şi te-oi săruta o dată. Hei înapoi, Nu umfla, Nu coace, Nu sparge, Cu gura te-oi săruta, Înapoi te-oi îndărăta, De-ai si cât un vârv de munte de înalt, Să sii cât un grăunt de mac, În patru despicat!“

AFC. 021280 inf. Verdeş Maria

loc. Bârsana, MM., 1977 culeg. V. Rogoz

* „Celtinule, spurcatule, Nu coace, nu sparge, Nu face puroi, Întoarce-te înapoi, Cum s-a întors Sfântu Soare, De la răsărit spre mare, Aşa te-ntoarce şi te-aşază,

162

Din creierii capului, Din gene, din sprâncene, Din crâmpiţele nărilor Din faţa obrazului, Din toţi colţuţii Din toţi dincuţii; Bine alege-te, Bine culege-te, Bine du-te, Unde cocoş negru nu cântă, Vaca neagră nu rage, Zgomot de om nu se aude, Ca acolo bine sălăşlui-te-oi Da ....cutare nu te-a sălăşlui. Din ceasu de amu, Din ora de azi înainte, Că de nu ti-i duce, Pulbere face-te-oi, Tăia-te-oi, În mare arunca-te-oi, Acolo să piei, Să răspiei, Cum piere roua de soare Şi scuipatul sub picioare!

Se descântă de trei ori sau de nouă ori, după fiecare descântat se scuipă şi se calcă scuipatul sub picioare“.

AFC. 020744 inf. Perneş Veronica

loc. Ciumarna, SJ., 1982 culeg. Şişeştean Gheorghe

*

163

„S-o luat o fată Albă, îmbrăcată, Mnerie-nschimbată, Cu cunună-mprejurată, Pe sprincene-n jos lăsată. Maica Sfântă o întreabă: – Unde meri tu fată, Cu cunună-mprejurată, Pe sprincene-n jos lăsată? – O, Măicuţă, bine făşi Că mă-ntrebaşi! Că mă duc să-l pocesc, Să-l şezătăz, Bube să-i arunc; Bube albe, Bube pietroase, Bube veninoase, Bube negrabnice, Bube de nouăzeci şi nouă de feluri De bube şi de zgaibe – Io de-acolo sorocesc Cu cuvântul meu, Cu porunca lui Dumnezău, Acolo io am umblat, Până n-am cinat, C-un argint te-am înconjurat, Cu bani de argint În cap v-oi crepa Şi înapoi vi-ţi înturna! Cu bani de argint În cap v-oi lovi Înapoi v-oi heini.

164

Di cătră cuvântu mieu, Dă cătră porunca lui Dumnezău! Io, Doamne, i-am descântatu, Doamne, din cer Leacu să-i hie datu.“

AFC. 012294 inf. Lazie Iuliana

loc. Cizer, SJ., 1973 culeg. H. Socol

* „Doamne ajută-mi, Marie, Maică Sfântă, Io mă rog ţîie Tu-mi ajută-mnie! Di la mine descântecu, Di la Dumnezău şi Maica Sfântă leacu! Să luară nouăzeci şi nouă de fete mici, Cu nouăzeci şi nouă de fete mari, Cu nouăzeci şi nouă de suliţă ascuţite, Cu nouăzeci şi nouă de cuţite arămite, Pă uliţăle larji, Pă uliţăle strâmte În pălmi bătând, Mare voie făcând. Nime-n lume nu le-aude, Nime-n lume nu le vede, Numa Maica Sfântă Din poarta ceriului, De-a direapta Tatălui. Jos la iele să coboară Pă iele le-ntrebară: – Unde mereţ voi Nouăzeci şi nouă de fete mici

165

Cu nouăzeci şi nouă de fete mari Cu nouăzeci şi nouă de suliţă ascuţite Cu nouăzeci şi nouă de cuţîte arămite? – Noi merem la Toader, Potcă re să-i aruncăm, Pă iel să-l sejetăm, Carne să i-o mâncăm, Sânjile să i-l bem, În capu lui să ne-aşezăm Pîn uitare, Pîn mâncare I-aruncăm potcă ce mare! – Hou! Acolo nu vă duceţ, Că-naintea voastă-oi sta, N-apoi v-oi înturna, Mereţ în câmpt´ii nalţ, Că ieste-on berbece nalt; Sânjile-i beţi, Carne-i mâncaţi, Şi pă iel îl şejetaţi, Potcă re îi aruncaţi! Şi mereţ între lună şi-ntre soare, Că ieste-o văduvă grasă, Frumoasă, Sânjile-i beţi, Carne-i mâncaţi Şi pă ie o sejetaţi Potcă ce re-i aruncaţi! Toader să rămâie curat, Luminat, Cum Dumnezo l-o dat Ca arjintu străcurat

166

De ursîtori ursît De Dumnezău rândulit!“.

AFC. 011901 inf. Băican Sofia

loc. Pria, SJ., 1973 culeg. Ion Cuceu

* „Doamne ajută-mi, Marie, Maică Sfântă, Io mă rog tîie, Tu-mni ajută mnie! Di la mine descântatu, Di la Dumnezău şi Maica Sfântă Şi-i hie la Toader leacu! Bubă veninoasă, Bubă pketroasă, Bubă de nouă feluri, Tu te-ai lăudat Că ti-i nălţa cât naltu´ ceriului Şi ti-ngroşe cât grosu´ pământului, Da tu nu ti-i-ngroşe Şi nu ti-i-nălţa, Că nu te-oi lăsa Şi cu suflet sfânt nainte t-oi sufla Cu ban de-arjint în cap te-oi lovi! Tu te sui pă cute Şi te du la munte, Că te-aşteaptă-mpăratu Şi-mpărăteasa, Cu mesă-ntinsă, Cu făclii aprinsă; Ş-acolo-i be Ş-acolo ti-i hărăni Că la Toader i-i sângile amar ca şi veninu

167

Carne re ca şi pelinu! Bubă veninoasă, Bubă pketroasă, Bubă de nouă feluri, Nu scurma ca porcu, Nu-ncrunta ca câinii, Că-n cap te-oi lovi, Napoi te-oi heini! Că-naintea ta oi ieşi Cu suflet curat şi sfânt oi sufla, Cu ban de argint în cap te-oi lovi! Tu-ntoarce, -ntoarce, Nu te face; Nu te-ngroaşe; Nu te-nălţa! Toader şi rămâie curat Luminat Cum Dumnezo l-o lăsat De-ursitori ursît De Dumnezo rândulit!"

Descântecul se rosteşte de trei ori, înconjurându-se buba cu ban sau cu inel de argint.

AFC. 011904 inf. Băican Sofia

loc. Pria, SJ., 1973 culeg. Ion Cuceu

* „Ajută-mni, Doamne, mnie, Că io mă rog ţîie Ajută-mi, Doamne, Marie Măicuţă Sfântă! Că să luă Iuăn Pă cale, Pă cărare,

168

Când o fo´ la mnez de cale Să tălni cu nouăzeci şi nouă de muroi Cu nouăzeci şi nouă de strîgoi, Cu nouăzeci şi nouă de borosăcoi, Cu nouăzeci şi nouă de diuăchitori, Cu nouăzeci şi nouă de pocitori, Cu nouăzeci şi nouă de şezătători, Cu nouăzeci şi nouă de muroaie, Cu nouăzeci şi nouă de strîgoaie Cu nouăzeci şi nouă de borosăcoaie Cu nouăzeci şi nouă de diuăchetoare Cu nouăzeci şi nouă de pocitoare Cu nouăzeci şi nouă de şezătătoare Bubă-n carne lăsatu-mi-o – Hei, bubă spurcată, C-on cap spurcat, lăpădat, Pîn potcă ţâpat, Pîn şezătătură aruncat! Hei, nu dóre! Hei, nu jonghie! Hei, nu mpunje, Nu străpunje! Nu te coce, De te-ntorce! De putere lui Dumnezău, De cuvântu mneu! Că cu cuţîtu-mpunje-te-oi, Cu aboru sufla-te-oi, Cu puterea lui Dumnezo scote-te-oi! Din pk´ele, Di su pk´ele; Din carne,

169

Din sânje, Din vine Şi dintre vine! Din moduvă, din os, Şi rămâie Iuăn sănătos.“

Se suflă peste bubă de trei ori. Cu un cuţit şi cu o pană se trece peste bubă şi se rosteşte descântecul.

AFC. 010256 inf. Pop Floare

loc. Cizer, SJ., 1972 culeg. Ion Cuceu

* „Bubă-nbubată, Bubă umflată, Bubă prin potcă, Bubă prin deochi, Bubă prin mânia zilelor, Prin supărarea sărbătorilor, Eu alege-te-oi, culege-te-oi, Pă ban de argint pune-te-oi, La marea roşie duce-te-oi; Şapte cuptoare de pâine face-ţ-oi, Şapte hordouă de vin duce-ţ-oi, Şapte mujicaşi duce-ţ-oi, Acolo să bei, să te veseleşti, Acolo să piei, Ca roua la Soare, Ca iarba-n cărare.“

AFC. 021977 inf. Marc Terezia

loc. Săcălăşeni, MM., 1977 culeg. V. Rogoz

170

* „Mălin mare cât un deal, Mălin mare cât un cal, Mălin mare cât un bou, Mălin mare cât un ou, Aicea nu umfla, Aicea nu coace, Aicea nu împunge, Aicea nu străpunge, De aice împrăştie-te, Cum să împrăştie târgarii la târguri Şi roua de Soare, Şi stropţîtul sub picioare.“

AFC. 020096 inf. Baba lui Viconu

loc. Certeze, SM., 1977 culeg. V. Rogoz

* „Când ţi să umflă măseaua, ca să nu te doară, descânţi aşa:

Vântu o vin´itu Vântu mare, Trimăs de bolitoare, Plin de boli şi umflături, La Florica în măsă s-o pusu, Mare rău i-o făcutu, Măsaua i s-o umflat, Durere mare-o răbdat. Da noi ne-am apropt´iat Cu-n vârf d´e ai am urublat, La Florica-n gură le-am băgat, Vântu cu boli şi umflători l-am ţâpat, D´epart´e l-am aruncat;

171

Cu aiu l-am scos, Su pt´iatră l-am băgat, Acolo el o pierit. Florica d´e boală o scăpat, Ca-nainte o rămas, Fără n´ici un năcaz.“

AFC. 022344 inf. Goleman Maria

loc. Negreia, MM., 1975 culeg. V. Rogoz

* „Umflătură mare s-o făcut la cutare, Rău i s-o copt Şi i s-o răscopt. Umflătura-i lăsată d´e mulţi, Buboi şi buboaie, Bolitori şi bolitoare, Ce cu boalele umblă, La om şi la mărhăi să ciucează, Cu o pt´iatră ascuţită, Din vale luată, În patru colţuri crestată, De Dumnezău lăsată. Cu ad´easmă unsă, În foc înfocată, Om da în: Bolitori şi bolitoare, Buboi şi buboaie, Până s-or spărie, La cutare n-or rămâne. Către mări s-or îndărăpta, La dihăn´ile mării,

172

Care le-or mânca Şi le-or blăstăma Acolo or putred´i Şi-or răsmuri, N´im´e d´e h´ir nu le-a şti.“

AFC. 022347 inf. Cusco Ioana

loc. Negreia, MM., 1975 culeg. V. Rogoz

173

3.5. Descântece de spăriet, de somnul

copilului, de plâns rău

„Fugi părinte Din părete în părete, În codri pustii, Unde săcure nu taie Pasăre nu cântă, Glas de om nu s-aude Acolo te aşază Să ies spăriete, Din capu lu .... Din mâinile lu... Din piciorele lu... El să rămână Curat şi luminat, Cum Dumnezău l-o dat.“

„Se zice descântecul de trei ori. Într-o mătură de târş părăsită, se împlântă un cuţit ş-o furcuţă cu vârvu cătră coada măturii. Discânţi numa când doarme şi porţ de-asupra lui mătura.“

AFC. 017883 inf. Boldea Florica

loc. Cănielul de Sus, Hunedoara, 1981 culeg. Stoia Mirela

* „– Bună vreme, pădure, Domnia ta ai fete Şi eu am feciori, Hai ne-om încuscri. Şi ne-om nemuri.

174

Ia de la feciorul meu Plânsurile, Strânsorile, Întinsorile, Durerile, Şi toate chinurile Şi dă odihna Şi creşterea Copacilor tăi Feciorului meu.“

(inf. Marinca Ileana, 75 ani, Budeşti, MM). *

„Amin, amin, c-o vinit spurcatu Cu coada încârligată, cu gura căscată Cu ochii holdiţi, cu dinţii liziţi Nu te teme, Ionuc, că bine alegi-l-om În cârpă mucedă învârti-l-om În râu arunca-l-om De mine să fie descântecu, De Maica Sfântă leacu Hei, că te henesc, Şi-napoi te-ndereptez.“

Descântecul se spune de trei ori. AFC. 015839

inf. Maria Pop loc. Chiuzbaia, MM., 1979

culeg. Doina Ilieş *

„Eu cânt, descânt, Dumnezău îi sfânt.

(Suflă de trei ori şi scuipă de trei ori peste copil) De-i de femeie,

175

Să-i pleznească ţâţăle! De-i de bărbat, Să-i crape boaşele! De-i de pasăre, Să-i crape clonţu´! De-i de vânt, Să treacă pe rând!”

(inf. Ţerfea Sânziana, 72 ani, Ocoliş, Alba) *

„Mudule d´e păduri, Hai la cutare Şi-i dă râsul Şi-i du plânsul, Şi-i dă voie, Şi-i du n´evoie“

AFC. 020509 inf. But Maria

loc. Corni, MM., 1976 culeg. V. Rogoz

* „Zină, somnuluc, zină, zină, Pă uşă, pă fereastră, Ion să să hodinească, Ca purcelu-n cotecel, Ca şi mâţa su undişă, Zină, zină, somnuluc, zină.“

AFC. 021279 inf. Bârsău Ioan

loc. Bârsana, MM., 1977 culeg. V. Rogoz

*

176

„Ieşi îndesoare, Ieşi îndesoare! Că te-ajunge şi alt Sfânt Soare. Îndesoare scârboasă, Nu te încuiba, Din maţele lui cutare...nu-ţi fă maţe, Că eu te aleg şi te culeg! Îndesoare prin răceală Te du în coacie Şi te joacă cu uneltele, Acele le suce, acele le-nvârte! Îndesoare prin obinteală Te du la blidar şi te joacă cu lingurile, Acele le suci, acele le-nvârti! Îndesoare de nouăzeci şi nouă de feluri Te du la fusari şi ia fusele Şi cu acele toarce, De la cutare... te întoarce! Că eu te aleg şi te culeg: Din maţă, din luată, Din mai, de sub mai, Din rânză, de sub rânză, Eu te aleg şi te culeg! Şi în Dunăre te-oi ţâpa Pe cutare... de nu li-i lăsa.“

AFC. 021263 inf. Cora Ioana

loc. Bârsana, MM., 1978 culeg. V. Rogoz

*

177

„Haia, haia, măi Ioa´ Că mama te-a legăna, De un speriat te-a apăra! Cu cruce de aur în mână Te-a apăra o dată, de două ori De trei ori, de patru ori, de cinci ori, De şase ori, de şapte ori, de opt ori, De nouă ori, Cu mâinile amândouă! Fugi, duh rău, Fugi, ceas rău, Curat şi luminat să rămâie copilul meu. Fugi, duh rău, în munţii pustii, Unde pasărea măiastră nu cântă, Nici cocoş nu locuieşte, Tu acolo te du! Fugi, duh rău, că acolo te aşteaptă, Cu paturile împerinate Şi cu ţâţele aplecate. Tu acolo să şezi, Tu acolo să locuieşti, Pruncul meu să rămâie curat şi luminat Cum Dumnezău l-o dat!“

AFC. 021264 inf. Cora Ioana

loc. Bârsana, MM., 1978 culeg. V. Rogoz

178

3.6. Descântece diverse

Descântec de sclintit

„S-o luat Ioana pă cale, pă cărare, Podeaua s-o smintit, Picioru´ s-o sclintit, Dumnezău cu Petru o auzit, Ei iute-o forăstuit, Piele cu piele, Carne cu carne, Măduvă cu măduvă, Os cu os, Să sie mai tare de cum o fost, Şi de buricul lui Cristos.“

(inf. Paşca Leontina, 68 ani, Gârda, Alba.)

Descântec de sclintitură „Să luară, Dumnezău cu Sfântu Petru Pă cale, pă cărare Până la podul de aramă, Dumnezău o trecut Petre n-o putut – Treci, Petre! – Nu pot Doamne, Că podeaua de pod s-o smintit Mâna lui cutare s-o sclintit – Tomne-o Doamne, cum o fost Os cu os, Pt´iele cu pt´iele, Sânge cu sânge, Mâna lui cutare să rămâie curată

179

Şi luminată, Ca şi grâul vânturat, Ca Maica Sfântă ce l-o lăsat“

AFC. 020501 inf. Cuc Florica

loc. Corni, MM., 1976 culeg. V. Rogoz

Descântec de scrântit

„Se unge cu ulei sau untură partea scrântită, se freacă şi se suflă peste ea, în formă de cruce. Se spune descântecul de nouă ori:

Doamne, Marie, Maică Sfântă, Se luară Dumnezeu cu Sânpetru Pe cale, pe cărare, Ajunse la drumul mare. – Treci, Petre, – Că, Doamne, nu pot, Că podeaua se clăti, Şi piciorul lui cutare se scrânti. Strânge, cu frânge, Ciont cu ciont, Os cu os, Carne cu carne, Să se tocmească înapoi, la loc cum a fost. – Sus, Petre, şi ridică! – Suflă, Doamne, şi vindecă“.

AFC. 020741 inf. Perneş Veronica

loc. Ciumarna, SJ., 1982 culeg. Şişeştean Gheorghe

180

Descântec de săgetat „Se face în apus sau în zori, până nu dispare/apare

soarele, în orice zi, ţinând în mână un pai de mătură, cuţit, piaptăn şi foarfeci. Se zice:

– Unde mereţi voi 9 moroi, 9 strigoi, 9 moroaie, 9 strigoaie, 9 săgetători, 9 săgetătoare? – Noi merem la cutare Sângele să i-l bem, Carnea să i-o mâncăm, Ceas de moarte să-i lăsăm. De acolo repede vă-ntorcu Cu sorocu mieu Şi a lui Dumnezău. Să mereţi la vârful Saraleului Că este-o mleană groasă, noduroasă Care solzi pă sine n-are, Mănâncă ţâţa ne-ncepută Be apă netulburată, PeMărie o lăsaţi, Curată, luminată, Ca auru strecurată, Ca mă-sa când o făcut Când nici un bai n-o avut. Io i-am descântat, Maica sfinţită leac i-o dat.“

AFC. 017802 inf. Ciocan Cecilia

loc. Certeze, SM., 1981 culeg. Czibere Eleonora

181

Descântec de săgetătură „De l-a săgetat pe Gheorghe Nouă muroi, Din trei case, Trei strigoi din trei case, Iute ca vântul Tăind ca pământul, Prin pământ, pe sub pământ, Pe la ţintirim alergând, Pe la clopote suind, Telepsîguri făcând, Nimeni în lume nu le-o auzît, Numai Maica Sfântă Din poarta raiului, – Hoha, voi trei muroi, trei strigoi, Unde mereţi voi? – Noi merem la inima lui Gheorghe, Să luăm zîlele, să le cântăm, Inimă de pai să-i punem, Ceas de moarte să-i dăm! – Hoha, eu de-acolo vă opresc, Cu suracu´ lui Dumnezău Şi cu al meu, Mereţi în mare, Că acolo este o smeardă mare, Toată lumea nu-i mai mare, Inima mâncaţi-i-o Zîlile cântaţi-i-le, luaţi-i-le, Ceas de moarte daţi-i; Gheorghe să rămână curat. luminat Ca Isus ce l-o dat, Din poarta raiului,

182

Din dreapta Tatălui, Ce din ceasul ce s-a născut, Nici o hibă n-o avut Nici acuma să nu aibă.“

AFC. 020308 inf. Finta Ana

loc: Bixad, SM., 1979 culeg. V. Rogoz

Descântec pentru vaca muşcată de năvîscă

„Şade-o fată Pă on stan mare de piatră. Ie acolo ce făce? Făce pt´ită de cenuşă Şî cu lapte de cătuşă. Cine-o mânca? Şerpele cu şerpoiu Nevîsca cu nevîscoiu. Dac-or mânca Pâncitile le-or crepa Şi vaca s-o desumfla“.

Pielea de năvîscă era udată şi se dădea cu ea de pielea vacii.

AFC. 016446 inf. Ţicală Anisie

loc. Dragomireşti, MM., 1980 culeg. Pop Ioan

Descântec de muşcătură la vaci

Se descântă cu un cuţit în mâna dreaptă şi în stânga, cu unsoare de porc, cu care se unge ugerul vacii. Se zice aşa:

„Anii aninată, Pişchirii pişcată,

183

De năvâscă ori de şopârcă-i muşcată. Pă o piatră sacă Şede-o fată săracă, Da de lucru ce lucrează? Face cocuţu cine l-o mânca? Laoru, balaoru, Nevişca ori şopârca, Cum a mânca în şepte-a crăpa Vaca... s-a desumfla“.

AFC. 015170 inf. Ciocan Marioara

loc. Sălniţa, MM., 1975 culeg. Sever Râciu

Descântec de soare

Se ia un cuţit în mâna dreaptă, sare, zahăr sau pahar cu apă, în care sunt cărbuni stinşi în mâna stângă şi descânţi de soare. Se descântă cu secera pe batic sau pe clop.

„Luai un topor de h´ier Mă dusei în pădure de h´ier, Tăiei lemne de h´ier, Făcui cuib de h´ier, Luai ouă de h´ier, Făcui pui de h´ier; N-am cu ce-i hrăni, N-am cu ce-i zburătăci. Se-ntâlni cu Maica Sfântă: – Ce plângi pasăre, de stîngi? – Cum n-oi plânge de m-oi stînge, C-am ouat nouă ouă de h´ier, Am scos pui de h´ier, N-am cu ce-i hrăni, N-am cu ce-i zburătăci!

184

– Du-te la cutare şi ie-i durerea Din vârfu capului, Din pieliţa nasului, Din faţa obrazului, Dă-i la puii tăi şi-i hrăneşte Şi-i zburătăceşte“

AFC. 015168 inf. Ciocan Marioara

loc. Sălniţa, MM., 1975 culeg. Sever Râciu

Descântec de soare sec

„Mai la vale, dimineaţa, până-n răsărita Soarelui, iei cu mâna dreaptă apă, pui pă capu omului beteag şi zîci aşe:

Soare săc! Soare săc! Ieşi din capu lui Ion, Că vine cel sfânt şi curat, Cu razăle Şi-ţ sparje maţăle, Câci te-apucă, Câci te mâncă; În faţa focului te-aruncă! Ş-acolo ti-i topi Acolo ti-i răsîpti Ca roua de Sfântu Soare, Ca scoptitu su pticioare; Că s-o sculat o pasăre albă Codalbă, Cu pene de hier, Cu aripi de hier Şi cu clonţu de hier; S-o dus într-o pădure de hier,

185

O făcut on cuib de hier Ş-o uouat uouă de hier; Şi-nt-on an le-o uouat, Înt-un an le-o clocit Şi-nt-on an pui o scos; Puii cer de mâncat, Ie n-ave ce să le deie O vinit la Ioane! Că i s-o aruncat soare săc În colţurile capului, În faţa obrazului. De-acolo luaţî-l Cu clonţu clonţaţî-l Şi-l aruncă păstă mare, Ca să pt´eie, Să răspt´eie, Ca scopt´itu su´ pt´icioare, Ca roua de Sfântu Soare! Ioane să rămâie curat, Cum Dumnezău l-o dat! Ca apa Iordanului de curat! Di la mine descântecu, Di la Dumnezău şi Maica Sfântă leacu! Fugi, soare săc şi spurcat, Că vine cel sfânt şi curat Cu razăle Şi-ţi sparge maţăle, Câci te-apucă, Câci te mâncă Şi-n faţa cuptiorului, te-aruncă! Acolo ti-i top´ti, Acolo ti-i răsîp´ti Ca roua de Sfântu Soare

186

Ca scopt´itu su´ pt´icioare! Se zice descântecul de trei ori într-o dimineaţă. Apoi se repetă încă două dimineţi la rând şi boala trece. Descântecul se foloseşte la durere mare de cap şi ameţeli.

AFC. 011903 inf. Băican Sofia

loc. Pria, SJ., 1973 culeg. Ion Cuceu

Descântec de ceas rău

„Fugi, ceas rău, Fugi din capul meu Nu te fa´ din capul meu colac, Nici din pieptul meu lespide, Nici în picioarele mele jumfe, Ce te du în Munţii Culei Că acolo o venit mă-ta cu zmei“.

AFC. 020307 inf. Finta Ana

loc. Bixad, SM., 1979 culeg. V. Rogoz

Descântec de ceas rău

„Tu, ceas rău, tu, ceas rău, Du-te, du-te cutare. Unde cocoş negru nu cântă, Vaca neagră nu mugeşte, Conci nevastă nu-nveleşte; Acolo te du! În pustiu Şi acolo te veseleşte“

AFC. 021979 inf. Marc Terezia

loc. Săcălăşeni, MM., 1977 culeg. V. Rogoz

187

Descântec de albeaţă „Să dusără nouă fete curate, Din nouă maice curate; Nime-n lume nu le-aude, Nime-n lume nu le vede, Numa Maica Preceste Din poarta ceriului: – Unde mereţ voi, nouă fete curate, Din nouă maice curate? – Noi merem la holdile Domnului, Bine să le secerăm, Bine să le legăm, Bine să le aşezăm, La Mărie albeţa să i-o tăiem: Din faţa obrazului, Din lumina ochilor Şi-n mare s-o ţâpăm! Acolo să pk´ieie, Acolo să răspk´ieie, Cum pk´ere roua sub Soare Şi scopkitu su pk´icioare! Mărie să rămâie curată Şi luminată Ca argintu străcurat Ca Maica Sfântă ce u-o lăsat Leacu de la Dumnezău, Descântecu-i a mn´eu.“

AFC. 010509 inf. Pop Iuliana

loc. Bezded, SJ., 1969 culeg. Ion Cuceu

188

Descântec de albeaţă „Albeaţa îi un fel de pt´eliţă albă pă unu din ochi, care dacă să pune te face să nu vezi“

„Să luară, să dusără, Pă o cale şi pă o cărare, Două bolitoare, cu doi bolitori, Cu pt´eliţă roşii la spat´e Şi cu albe d´inainte. Cele roşii le-aruncară, Cele albe le lăsară la cutare... Pă ochiu drept (stâng) Şi vid´erea şterbind-o, Cu iuţală mare S-o ducă spre mare, Da noi, cu ajutoru Celui d´e Sus, Înapoi om dărăpta-o, Cu gura le-om strîga Cu cuţîtu le-om lua ald´eaţa Înapoi le-om arunca Pă cutare... de boală l-om scăpa“.

AFC. 022343 inf. Pintea Ileana

loc. Negreia, MM., 1975 culeg. V. Rogoz

Descântec de brâncă

„Brânca brâncilor, Mama Câinilor Şi a păgânilor, Fugi din faţa omului, Din obrazul voinicului, Că te împung,

189

Că te înţep, Că te ard cu para iadului, Că nu este aici locul tău .“

AFC. 020743 inf. Perneş Veronica

loc. Ciumarna, SJ., 1982 culeg. Şişeştean Gheorghe

Descântec de burtă

„Punem o bucăţe din mătură părăsîtă, un fus, un cuţît şi lingură, o ulce´ nouă. Şi apoi aduci nouă pt´etricele într-o ulce´ nouă din râu şi apoi le pui şi le sierbi şi le răstorni într-un blid şi apoi acele sunt legate laolaltă. Dai cu ele tăt pe blid şi apoi descânţi:

Fuji desoare! Că te-ajunje alt Sfânt Soare, Căci te taie pîn mâni, pîn pt´icioare, Cu săcerea te-oi săcera, Cu mătura te-oi mătura, Cu fusu te-oi împunje, Cu lingura te-oi lua, În mare te-oi arunca! [Şt´opt´im gios.] Să pt´iei, să răspt´iei, Ca spuma de mare, Ca ştopt´itu-n cărare, Să pt´iei, să răspt´iei!“

AFC. 021275 inf. Ivanciuc Doca

loc. Bârsana, MM., 1977 culeg. V. Rogoz

190

Descântec când te dor mădularele „Iei un sucitor în mână şi descânţi aşa: Jaduluţă, jaduluţă, Încalecă pe-o ruduţă Şi te du în valea mare Şi crapă ca o cicoare! Să măritară musca mare Pe toate bubele, pe toate jaludele, Pe toate durerile La nuntă chemară, Numai pe-a lui Pătru le uitară. Ele de ciudă mare şi de mânie De vârf o secat, din rădăcină s-o uscat, Cu îndărătul o îndărătat Şi de boală am scăpat“.

AFC. 021268 inf. Cora Ioana

loc. Bârsana, MM., 1978 culeg. V. Rogoz

Descântec de mnijit (umflătură la ureche) „Într-o ţeavă de soc, luată de la războiu de ţesut,

care să aşază pă ureche, să învârtea c-un băţ tăiat dintr-un mesteacăn de mătură părăsîtă. Se zîce:

Pleacă pă cale, Pă cărare, Să-ntâlni cu 9 mnijîţi pocituri, Mnijîţi galbini, Roşîi, Ies mnijîţ din burburosu ochilor, Din zvârcu urechilor, Din rădăcina dinţilor,

191

Şi te du În codri pustii, Unde cocoşu nu cântă, Păsări nu ciurlică, Mâţa nu miaună, Grebla nu greblează, Săcure nu taie. Unde-s două fete despletite, Două scaune tăvălite. Acolo ţ-î locu, Acolo ţ-î giocu, Acolo ţ-î cina Acolo ţ-î hodina. Lasă pă cutare Curat şî luminat Cum Maica Domnului o dat Ca auru de curat, Ca argintu strecurat“

AFC. 017891 inf. Iovan Angliţa

loc. Cănielul de Sus, Hunedoara, 1982 culeg. Stoia Mirela

Descântec de şarpe

„Şarpe sâr, Şarpe negru, Şarpe roşu, Şarpe morosâr, Prin iarbă, pe sub iarbă, Prin frunză, pe sub frunză, Fă pogace de cenuşă, Şi-o aruncă sub cătuşă!

192

– Dar pogacea cine-o mâncă? – Vătaful gozului o-a mânca, Vătaful gozului a şi crăpa“.

AFC. 020309 inf. Finta Ana

loc. Bixad, Satu Mare, 1979 culeg. V. Rogoz

Descântec de vierme

„Pă cel ţuţuluc de pt´iatră Este o lespede lată; Şi acolo şăde-o fată Face sită de cenuşă Şi cu lapte de căpuşă. Din ele cine-o mânca? Şerpele, şerpoaica, Nenişca şi nenişcoaia, Gândacul şi gândăcoaia. Cât or îmbuca, Tăt or crepa; Cât or auzi Tăt or asurzi; La vacă nimn´ic n-a şi“.

AFC. 021276 inf. Ivanciuc Doca

loc. Bârsana, MM., 1977 Culeg. V. Rogoz

Descântec de zgaibă

„S-o luat nouă fraţi Din nouă taţi, Cu nouă săpt´ii săpând,

193

Cu nouă mături măturând, Cu nouă ştergăruri şterg. Merg la pomu´ rănit Din rădăcină să-i sape, Din vârf să-l rotunjească.“

(inf. Drăgan Victoria, 65 ani Mogoş, Alba)

194

Concluzii

rocedeele şi formulele „artei magice“ variază de la un sat la altul, de la o zonă la alta, aşa cum se poate remarca şi în descântecele publicate. Totuşi, există

numeroase asemănări în cadrul textelor descântecelor iar scopul urmărit rămâne mereu acelaşi – eliminarea răului. Rezultatul obţinut nu este atribuit doar „leacurilor“ folosite, ci mai ales formulelor magice şi descântecelor specializate pentru diferite boli. Rostul acestora nu este deloc decorativ, pentru mentalitatea tradiţională. Ele constituie o parte intrinsecă a tratamentului, ce luptă împotriva stării de boală. Pe lângă etnobotanică şi iatrochimie, etnoiatria cuprinde şi folclorul magic, compus din descântece, formule magice, vrăji, farmece şi alte „legi“ nescrise ale magiei populare. În concepţia vracilor, leacul administrat nu poate să acţioneze în lipsa acestui complex magic. Prin formule şi descântece se potenţează puterea vindecătoare a tratamentului, pregătindu-se, de fapt, psihologic, subiectul tratat.

Magia este, în acest caz, şi un aspect al sentimentului religios. Aproape toate descântecele fac apel la divinitate, neexistând aici nici o ostilitate între magie şi religie. Motivele ambelor domenii se îmbină şi se susţin. În faţa stării de boală şi a forţelor malefice, magia oferă un mijloc de scăpare şi de consolare. Aşa cum arată Nicolae

P

195

Petrescu91 „credinţa în magie îl făcea (pe primitiv n.n.) să se simtă împăcat cu o lume pe care era atât de puţin pregătit să o înţeleagă şi să o stăpânească... Astfel, motive magice supravieţuiesc în religie, după cum motive religioase apar în magie. Deşi primitivul deosebeşte între interdicţiile magiei şi ale religiei, el nu le consideră ca două compartimente strict separate. Magia şi religia îi servesc deopotrivă. Dacă una e mai practică şi se adresează direct individului într-o măsură mai mare, în schimb cealaltă îl integrează în grup şi-i dirijează acţiunea în toate momentele prin care trece ca membru al unei comunităţi“92. Şi pentru că individul este membrul unei comunităţi, oricare ar fi aceasta, foarte interesantă este din punctul de vedere al etnologiei şi al antropologiei culturale, legătura dintre sat şi oraş, mai precis nevoia oamenilor de a combina cele două moduri de viaţă. Apropierea ruralului de urban, cât şi desele intruziuni ale urbanului în rural au devenit tot mai vizibile, dând naştere la numeroase mutaţii socio-culturale. Referitor la manifestările „magiei contemporane“, trebuie să acceptăm faptul că şi omul modern este deschis spre gândirea magică, asemenea omului primitiv, vechea magie tradiţională a satului devenind un punct de referinţă pentru manifestările actuale ale „magiei“. Magia „contemporană“ trebuie văzută ca fiind rezultatul nevoii de securitate a omului modern, alături de nevoia de a gândi lumea „magic“, de a reitera o lume

91 Nicolae Petrescu, Primitivii. Organizare – Instituţii. Credinţe –

Mentalitate. Ediţie îngrijită de Alina Branda, Ed. Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2001, p. 267.

92 Ibid., p. 267-268.

196

pierdută şi o „gândire sălbatică“93, în care individul se simţea integrat în marele cosmos. De aceea, probabil, magia de azi ţine, parcă, mai mult de spaţiile urbane. Practicile şi credinţele modernizate, citadine, demonstrează că mulţi „orăşeni“ apelează la forme de magie domestică, cum sunt descântecele de boală, stinsul cărbunilor de deochi etc. şi cred încă în puterea apotropaică, magico-protectivă a sânzienelor, a spicelor din cunună şi a mâţişorilor, pe care le păstrează la loc de cinste. Nevoia de securitate, de o anume încredere în miracol, ca forme de revenire la „rădăcini“, pare să fie la fel de importantă şi pentru omul contemporan, ca şi pentru primitiv, de aici decurgând probabil şi cele mai multe dintre metamorfozele succesive ale manifestărilor magiei, până la formele contemporane.

După cum reiese şi din descântecele tradiţionale prezentate anterior, magia terapeutică necesită un cadru de manifestare propice, un timp privilegiat, un instrumentar bine conturat, cu ingredientele tradiţionale aferente şi, înainte de toate, încrederea în eficacitatea leacului, a magiei. Deşi aceste aspecte nu mai pot fi îndeplinite ad literam în mediul citadin, descântecul de deochi, de exemplu, este performat în continuare, cu actualizările inerente. Astfel, deşi nu mai există cărbuni din vatră, se folosesc în locul lor, chibritele; în locul cănii de lut avem acum paharul de sticlă, iar apa ne-ncepută de la fântână este înlocuită cu apa de la robinet. Totuşi, aceste schimbări inevitabile nu par să ducă la o scădere a eficacităţii leacului, pentru că, în pofida schimbării decorului, mentalitatea şi credinţa în finalitatea actului magic săvârşit a rămas, în fond, aceeaşi. Cu toate că manifestările tradiţionale legate 93 Claude Levy-Strauss, Gândirea sălbatică. Totemismul azi, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970.

197

de magia terapeutică s-au metamorfozat, odată cu progresul civilizaţiei, apărând mutaţii şi inovaţii, totuşi, esenţa culturii tradiţionale a rămas ferită de schimbări profunde. Putem vorbi mai mult despre schimbări de formă, în stratul de suprafaţă al tradiţiilor. Subscriem şi noi la concluzia lui Ovidiu Bârlea, care, vorbind despre descântecele terapeutice, le consideră „ritualuri ancestrale, ce au o puterea de persistenţă mai tenace în memoria populară, iar descântătoarele au o conştiinţă a reproducerii exacte mai vie“94.

Un alt motiv pentru care omul contemporan apelează la practicile magice ar putea fi legat de nostalgia „originilor“, a „rădăcinilor“, ce reprezintă un orizont compensativ, într-o lume prea grăbită şi prea tehnologizată. Pentru spiritualitatea modernă devine, astfel, emblematic principiului vaselor comunicante, unde atât descântătoarea, cât şi medicul (uman sau veterinar) pot coexista „paşnic“, fără a-şi încălca unul, altuia teritoriul.

Datorită faptului că majoritatea credinţelor şi practicilor etnoiatrice au „ca actori elemente din mediul înconjurător“ pornind „de la aceste practici s-au dezvoltat atitudini (protective sau distructive) faţă de ambianţa ecologică. Eliminarea acestor practici şi tradiţii a dus şi duce, implicit la dispariţia factorilor care au menţinut o anumită specie, un anumit tip de habitat în spaţiul comunităţii respective“95. De aceea, în sprijinul conservării biodiversităţii, în general, şi a biodiversităţii culturale, în special, (vizând aici toate aspectele ei: de la „tipul de case şi de organizare a gospodăriei, limbajul, arta culinară, arta

94 Ovidiu Bârlea, op. cit., p. 27. 95 Vasile Cristea, Simone Denaeyer, De la biodiversitate la OGM-uri?,

Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2004, p. 46.

198

decorativă, ritualurile“96 etc.) apreciem şi noi o astfel de conştiinţă umană, în care pentru a fi moderni, nu trebuie să distrugem „corola de minuni a lumii“, ci putem să găsim un echilibru între magie şi adevărul ştiinţific, între leacurile tradiţionale ale descântătoarei şi metodele moderne ale medicinei contemporane.

Şi pentru că „oricât am avea impresia că ne aflăm departe de magie, totuşi nu ne-am desprins de ea“97, putem recunoaşte că o rupere totală de magie ar fi extrem de dureroasă şi probabil, imposibilă. De ce? Pentru că „ideea magicului, în măsura în care îşi are centrul de greutate în zona umbroasă a existenţei, este chemată să fixeze orizontul misterului şi să ţină treaz însuşi apetitul nostru pentru mister. Rolul ideii magicului nu se reduce fireşte numai la atât, deşi, chiar numai acesta fiind, ea şi-ar justifica, printr-o asemenea funcţie tocmai îndeajuns prezenţa tulburătoare în conştiinţa umană“98.

În încheiere, putem afirma că, deşi cele două zone folclorice studiate de noi sunt restrânse ca întindere, ele ne oferă date preţioase, ce confirmă bogăţia cunoştinţelor etnoiatrice ale poporului român, ca reminescenţe din vremea geto-dacilor, vestiţi cunoscători ai artei vindecării. Multitudinea speciilor vegetale cunoscute şi utilizate aici, a reţetelor empirice şi a tratamentelor tradiţionale folosite împreună cu descântecele aferente, reprezintă un adevărat tezaur cu valoare etimologică, semantică şi dialectală şi un document din istoria acestor oameni şi locuri.

Lucrarea noastră poate deveni astfel o posibilă sursă de informaţii pentru viitoare studii comparative sau de 96 Idem. 97 Marcel Mauss, Henri Hubert, Teoria generală a magiei, Ed. Polirom,

Iaşi, 1996, p. 181. 98 Lucian Blaga, Despre gândirea magică, Bucureşti, 1941, p. 107.

199

sinteză, nu numai în domeniul etnologiei, ci şi în medicină, farmacie, istorie, filologie sau alte domenii.

Anexă

LISTA SUBIECŢILOR ANCHETEI DE TEREN DIN

MUNŢII APUSENI

ABRUD BÂRSAN IOAN, 63 ani BÂRSAN IOANA, 60 ani BERINDEI CONSTANTIN, 70 ani BORZA VALENTIN, 73 ani CIOCAN PETRU, 75 ani CIOCAN NASTASIA, 69 ani FER ADRIAN, 53 ani FER AURICA, 52 ani GOŢIA LAURA, 68 ani IANCU IOAN, 72 ani JURCA EUGEN, 72 ani NARIŢA IOAN, 73 ani NARIŢA SALVINA, 70 ani RADU NICOLAE, 52 ani ALBAC COSTEA VISALOM, 60 ani COSTEA SILVIA, 58 ani MORARU ELISABETA, 82 ani OLARU IOAN, 75 ani OPREAN MARIA, 78 ani PLEŞA GHEORGHE, 63 ani PAŞCA ELISAVETA, 64 ani TODEA AGAFTEA, 73 ani ARIEŞENI • sat BUBEŞTI CULDA MARIA, 60 ani

200

CULDA NICOLAE, 62 ani IVAN LUCIA, 58 ani LAZEA GHEORGHE, 73 ani • sat CASA IANCULUI CHIRA NICOLAE, 73 ani CHIRA EMILIA, 68 ani CHIRA VASILE, 70 ani • sat COBLEŞ PANTEA IUSTIN , 72 ani PANTEA MINODORA, 70 ani AVRAM IANCU, BEC NICOLAE, 52 ani • sat IZLAZ MATEI ANA, 73 ani MATEI NICOLAE, 76 ani NEGREA RAFILA, 63 ani NEGREA TRAIAN, 65 ani • sat GALBENA AVRAM IOAN, 68 ani • sat TÂRŞA FIŢ NICOLAE, 62 ani GOMBOŞ VASILE, 72 ani MARINCA GHEORGHE, 62 ani • sat VALEA UŢULUI NETOTEA IOAN, 76 ani NETOTEA VIORICA, 73 ani POGAN ELENA , 80 ani TOADER IOAN, 57 ani • sat VANVUCEŞTI CÂRJA MARIA, 72 ani CÂRJA ROVIN, 76 ani BAIA DE ARIEŞ BÂRLEA VASILE, 53 ani FORNADE ELENA, 75 ani FORNADE GHEORGHE, 64 ani MACAVEI ELENA, 50 ani MACAVEI LIVIU, 52 ani RENTEA MARIA , 53 ani

201

RENTEA NICOLAE, 54 ani ŞERBAN DUMITRU, 65 ani ŞERBAN NICULINA, 65 ani TONE ECATERINA, 75 ani BISTRA ADAM GHEORGHE, 71 ani ADAM LEONTINA, 70 ani BUCEA NICOLAE, 64 ani CREŢU IOAN , 80 ani CREŢU MARIA, 79 ani CUREA AURICA, 60 ani CUREA EMILIAN, 62 ani PAVEN IOAN, 72 ani PERJA EVA, 62 ani POŞOGAN IOAN, 68 ani RAIU ALEXANDRU, 78 ani RÂŞTEI GHEORGHE, 75 ani RÂŞTEI LENUŢA, 71 ani BUCIUM CIOARĂ ROZALIA, 76 ani COSTINAŞ AURORA, 46 ani FELEA EMIL, 72 ani STURZA MARIA, 56 ani TOMUŞ IOAN, 63 ani CÂMPENI BĂDĂU AURELIA, 72 ani BONCUŢIU VIOREL, 63 ani BOTA EUFIMIA, 77 ani BRICIU MARIA, 80 ani • sat BOTEŞTI POTINTEU IOAN, 69 ani POTINTEU MARIA, 67 ani PUIULEŢ ANA, 70 ani PUIULEŢ TRAIAN, 73 ani ROBA IOAN, 74 ani

202

ROBA ZAMFIRA, 70 ani VANĂ ANA, 60 ani • sat CERTEGE BUZGARIU IOSIF, 72 ani DEOANCA MARIA, 75 ani DEOANCA VIOREL, 78 ani DOBRA ZAMFIRA, 73 ani • sat MIHOIEŞTI GAIŢĂ CORNEL, 64 ani GAIŢĂ VIORICA, 63 ani MIHON IOAN, 82 ani MIHON IULIA, 78 ani PAVEN ILIE, 76 ani • sat SOHODOL MIHON MARIA, 60 ani NICOARĂ IOSIF, 75 ani CIURULEASA CIOARĂ AUREL, 78 ani CIOARĂ NICOLAE, 56 ani STANCIU ANA, 68 ani GÂRDA BELEI MARIA, 64 ani BENDEA CONSTANŢA, 63 ani JURJ CONSTANTIN, 59 ani MARC GHEORGHE, 70 ani PAŞCA LEONTINA, 68 ani POJAR EMILIA, 72 ani PURCEL MIRCEA , 65 ani TRÂNC MARIA, 65 ani TRÂNC NICOLAE, 67 ani HOREA MATEŞ MARIA, 58 ani NICOLA DORICA, 65 ani NICOLA IOAN, 69 ani • sat MĂTIŞEŞTI

203

OLARU IOAN, 72 ani ONEŢ ISPAS, 62 ani TODEA GHEORGHE, 62 ani TODEA ISPAS, 83 ani LUPŞA BUCEA SÂNZIANA, 72 ani CĂBULEA PARASCHIVA, 74 ani • sat MUŞCA DAVID SUSANA, 72 ani GIURGIU MARIA, 64 ani HORGA ELENA, 77 ani HORGA PAMFIL, 79 ani LAZĂR LISAVETA, 71 ani OPREA IOAN, 63 ani OPREA VIOLETA, 61 ani POPA IOAN, 78 ani VLĂZAN MARIA, 68 ani MOGOŞ BERINDEI SUSANA, 63 ani DRĂGAN VICTORIA, 65 ani NEGRU NICOLAE, 65 ani NEGRU VIORICA, 58 ani URS EUGENIA, 61 ani OCOLIŞ ANDREICA FLORENTINA, 75 ani COSMA AUREL , 75 ani COSMA IOAN, 73 ani COSMA MARIA, 71 ani CRIŞ ILEANA, 73 ani GHERMAN MARIA, 75 ani IOANICIU ILIE, 78 ani ŢERFEA SÂNZIANA, 72 ani POIANA VADULUI CIOAZA MARIA, 76 ani

204

CRIŞAN MARIA, 73 ani STAN VIORICA, 65 ani POŞAGA DE JOS CĂLBAZĂ VASILE, 73 ani DOBOŞ IOANA, 70 ani OARA ANASTASIA, 75 ani ROŞA MARIA, 68 ani ROŞIA MONTANA CIURA IOAN, 75 ani CIURA IOSIF, 78 ani CIURA MARIA, 75 ani COSTEA EUGENIA, 59 ani GRUBER ANDREI, 75 ani GRUBER ETELCA, 72 ani GRUBER PAVEL, 73 ani MERA CORNEL, 75 ani OPREA IOAN, 78 ani SĂLCIUA CÂRJA IOANA, 54 ani COŢAN MARIA, 70 ani GHEBERTA MARIA, 66 ani GHEBERTA NICOLAE, 68 ani RĂSUNOI MARIA, 59 ani RĂSUNOI NICU, 60 ani TABĂRĂ MARIA, 75 ani • sat HUDA LUI PAPARĂ TEOC EUDOCHIA, 71 ani TEOC IOAN, 74 ani SCĂRIŞOARA LAZEA RAFILA, 80 ani MATEI AGAFTA, 79 ani MATEI ANA, 75 ani MORCAN TRAIAN, 68 ani VADU MOŢILOR • sat BOTEŞTI

205

BODEA MARIA, 76 ani BODEA NICOLAE, 65 ani • sat DEALU FRUMOS DANCIU NICOLAE, 81 ani PAVEN MARIA, 64 ani TOADER AGAFTEA, 79 ani TRIFA SABINA, 76 ani • sat NECŞEŞTI BOGDAN DUMITRU, 75 ani BUDAE ELENA, 72 ani VIDRA GOMBOŞ CORNEL, 78 ani GOMBOŞ MARIA, 76 ani LODOABĂ VIORICA, 77 ani LUPU IOAN, 66 ani LUPU SOFIA, 64 ani • sat GOIEŞTI MICLIŞ ANIŞOARA, 57 ani MICLIŞ IOAN, 60 ani TRIF IOAN, 76 ani VESA ANA, 78 ani

LISTA SUBIECŢILOR DIN ANCHETELE DE TEREN DIN MARAMUREŞ

– VALEA COSĂULUI –

BUDEŞTI BILŢ MARIA, 70 ani BORODI ION, 77 ani MARINCA ILEANA, 75 ani TĂMAŞ ILEANA, 74 ani UNGUREANU MARIA, 69 ani

206

VRAJA ILEANA, 59 ani CĂLINEŞTI ŞERBA ILEANA, 29 ani BERINDE MIHAI, 76 ani ŞTEŢ MARIA, 61 ani BERCI ILEANA, 82 ani CORNEŞTI CODREA IRINA, 76 ani POP ILIŞCA, 56 ani SÂRBI TĂMAŞ PETRU, 77 ani MARINCA ILEANA, 76 ani GHERMAN PĂLĂGUŢA, 51 ani FEREŞTI POP VERA, 81 ani CODREA ŞTEFAN, 62 ani REDNIC MARIŞCA, 63 ani VĂLENI PRILOAGA MARIA, 70 ani BORODI NĂSTAFĂ, 61 ani BERCI LEANA, 59 ani VĂLEAN VOCHIŢA, 53 ani BREB BREBAN ILIE, 66 ani MĂRGINEAN MARIA, 55 ani MIHAI MARIA, 72 ani

207

Bibliografie selectivă

1. Antal L., Antal M. – Plantele cunoscute şi întrebuinţate de locuitorii din Breb, în anuarul „Marmaţia“, III, 1977, p. 262-276.

2. Avram A. – Despre originea numelor de plante, în „Cum vorbim“, III, 1951, nr. 9, p. 35-36.

3. Badhwar R.L. – The role of minor forest products for betterment of tribal and backward class people, Indian For., 81 : 717-720, 1955.

4. Balogh J. – Specimen inaugurale botanico-medicum sistemus praecipuus plantes in M. Transsylvania sponte et sine cultura provenientes, ac ibidem usu receptas, Lugoj, 1799.

5. Bariţiu Gh. – Vocabulariu de numele plantelor transilvane, românesc, latinesc (după sistema lui Linne), nemţiesc, şi unguresc, în Călindariu pentru poporul român, Braşov, 1858, 1859.

6. Barrau J. – An Ethnobotanical Guide for Anthropological Research in Malayo-Oceania, Dactyl., Unesco Sci. Corpor. Off. for S. E. Asia, 1967.

7. Bartlet H. – Some Words Used in Connection with Primitive Agriculture in South Asia, Proc. 9th Pacific Sci Congr., 6 : 274-275, 1957.

8. Bauhinus J., Cherlerus R. – Historiae Plantarum Universalis, t. III, 1850.

9. Baumann B . B. – The botanical aspects of ancient Egyptian embalming and burial, „Econ. Bot.“ 14 : 84- 104, 1960.

10. Băcescu M. – Nume de plante, I, în „Revista critică“, V, 1931, p. 42-54; II, în „Revista critică“, VIII, 1934, nr. 1, p. 111-147.

11. Bălteanu V. – Terminologia magică populară românească, Ed. Paideea, Bucureşti, 2000.

12. Bârlea O. – Folclorul românesc, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1975.

13. Bârlea O. – Istoria folcloristicii româneşti, Ed. Enciclopedică română, Bucureşti, 1974.

208

14. Bejan D. – Nume româneşti de plante, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1991.

15. Benkö J. – Transsilvania, Viena, 1788. 16. Benkö J. – Nomenclatura Vegetabilium, Magyár Konyv-haz

Bratislava, 1783. 17. Bernea E. – Cadre ale gândirii populare româneşti, Ed. Cartea

Românească, Bucureşti, 1985. 18. Biju M.T. – Mic dicţionar al spiritului uman, Ed. Albastros,

Bucureşti, 1984. 19. Blaga L. – Despre gândirea magică, Ed. Minerva, Bucureşti, 1972. 20. Blaga L. – Artă şi valoare, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996. 21. Blaga L. – Gândire magică şi religie, Trilogia valorilor II, Ed.

Humanitas, Bucureşti, 1996. 22. Bocşe M. – Un sat din Munţii Apuseni, specializat în medicina

populară, în vol. Aspecte istorice ale medicinii în mediul rural. Studii şi note, Bucureşti, 1973, p. 101-113.

23. Bocşe M. – Cercetări de etnoiatrie în Munţii Apuseni, în „Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei“, Cluj-Napoca, nr. VIII/1976, p. 229-261.

24. Bocşe M., Mihaiu L. – Medicina populară, argument al ştiinţei şi al spiritualităţii româneşti, în „Marisia“, Nr. XXIII-XXIV, Fasc. 2, Târgu-Mureş, 1995, p. 235-336.

25. Bogrea V. – Câteva cazuri de etimologie populară la nume de plante, în „Dacoromania“, I, 1920-1921, p. 336-338.

26. Bologa V.- Între filologie şi medicină, „Dacoromania“, an IV, extras, 8 pg., 1926.

27. Bologa V. – Despre vrăji, doftoroaie şi leacuri băbeşti, Bucureşti, 1953.

28. Bologa V.- Fapte şi oameni din trecutul medicinii în patria noastră, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1962.

29. Bologa V. – Etnoiatrie-iatrosofie în vol. Despre medicina populară românească, Ed. Medicală, Bucureşti, 1970, p. 9-19.

30. Borza Al. – Numiri populare de plante, în „Transilvania“, XLV, nr. 5, p. 187-188, 1914.

31. Borza Al. – Despre plantele de leac, în „Calendarul Asociaţiunii“, Sibiu, 1917.

32. Borza Al. – Cultivarea plantelor de leac, în „Orientul român“, Blaj, 1918, p. 22-28.

209

33. Borza Al. – Grădinile ţărăneşti din Munţii Apuseni în „Convorbiri ştiinţifice“, an. II, nr.2, p. 25-30; nr. 3, p. 39-42, Orăştie, 1918.

34. Borza Al. – Plantele de leac, comoara săracilor, în „Gazeta poporului“, Sibiu, 1919, pg. 15-22.

35. Borza Al. – Flora grădinilor ţărăneşti române. Mărul (Pirus malus L.) în „Bul. Grăd. Bot.“, an I (1921), Cluj, p. 64-84.

36. Borza Al. – Flora grădinilor ţărăneşti române II. Plantele de podoabă, leac, de farmece şi credinţe, în „Bul. Grăd. Bot.“, Cluj, an V (1925), nr. 3-4, p. 49-74.

37. Borza Al. – Florile din Munţii lui Avram Iancu, în „Transilvania“, LVII, 1926, nr. 5, p. 173-177.

38. Borza Al. – Primul dicţionar de ştiinţe naturale românesc, „Vocabularium pertines ad tria Regna Naturae“, de Gh. Şincai, în „Dacoromania“, V, 1926-1928, p. 553-562.

39. Borza Al. – De vorbă cu ginerele lui Sfântu Petru, în „Patria“, Cluj, 1931, p. 15-18.

40. Borza Al. – Notiţe etnobotanice. Numiri populare de plante, „Bul. Grăd. Bot.“, Cluj, vol. XI, 1931, p. 51-52

41. Borza Al. – Noutăţi etnobotanice româneşti: o farmacie băbească, în „Bul. Grăd. Bot. Cluj“, vol. XVI, nr. 1-4, 1936, p. 17-27.

42. Borza Al. – Corelaţia dintre flora României şi poporul român. O sinteză etnobotanică, în „Revista Institutului Social Banat-Crişana“, XII, 1943, p. 149-173.

43. Borza Al. – Cele dintâi publicaţii botanice străine cu numiri de plante româneşti, în „Apulum“, Alba-Iulia, 1945; „Bul. Grăd. Bot. Cluj“, vol. XXIV, p. 118-130, 1944.

44. Borza Al. – Date floristice şi etnobotanice din sec. XVI-XVIII din România, „Şt. şi cerc.“, Acad. R.P.R. Fil. Cluj, VII, nr. 3-4, p. 195-204, 1957.

45. Borza Al. – Nume româneşti de plante în vocabulare şi dicţionare din sec. XVII-XVIII, „Cerc. lingv.“, Acad. R.P.R., Fil. Cluj, III, p. 215-238, 1959.

46. Borza Al. – Florile din grădina mea, Bucureşti, 1960. 47. Borza Al. – Aportul etnobotanic al lexicografiei vechi

slavo-române şi a altor lucrări din sec. XVIII, în „Apulum“ IV, p. 305-312, 1961.

210

48. Borza Al. – Cercetări etnobotanice în Ţara Oaşului, în „Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei“, pe anii 1961-1964, p. 248-266. Cluj, 1966.

49. Borza Al. – Dicţionar etnobotanic, Ed. Academiei R.S.R, Bucureşti, 1968.

50. Borza Al. – Despre denumirile româneşti de plante medicinale populare, în vol. Despre medicina populară românească, Inst. de Igienă şi Sănătate Publică românească, Bucureşti, p. 51-54, 1970.

51. Boşcaiu N. – Un precursor al etnobotanicii româneşti în lumina ecologiei culturale: Simion Mangiuca, în „Banatica“, Reşiţa, p. 117-156, 1978.

52. Boşcaiu N., Petrean Anamaria – Preocupările etnobotanice şi lexicografice ale profesorului Alexandru Borza, în „Biblioteca şi cercetarea“, vol. XXI, Cluj, 2000, p. 35-41.

53. Bot N. – Cânepa în credinţele şi practicile magice româneşti, în „Anuarul Muz. Etnogr. al Transilvaniei“ pe anii 1968-1970, Cluj, 1971, p. 127 -136.

54. Brătescu Gh. (sub redacţia) – Aspecte istorice ale medicii în mediul rural, Ed. Medicală, Bucureşti, 1973.

55. Brândza D. – Limba botanică a poporului român, în „Columna lui Traian“, II, an X (1883), seria nouă, Bucureşti, p. 12-17.

56. Bujoreanu G. – Boli, leacuri şi plante de leac cunoscute de ţărănimea română, Bibl. Asociaţiunii „Astra“, Sibiu, 1936.

57. Bujoreanu G. – Boli, leacuri şi plante de leac, Sibiu, 1938. 58. Bujoreanu Gh., Arvat A. – Contribuţie la cunoaşterea plantelor de

către popor, în „Studii şi cercetări ştiinţifice“, Timişoara, Tom III, 1956, nr. 1-2, p. 79-108.

59. Burghele Camelia – În numele magiei terapeutice, Ed. Limes, Zalău, 2000.

60. Butură V. – Plantele de leac din regiunea mocanilor de pe Arieş, în „Bul. Grăd. Bot.“, Cluj, an XIII (1933), nr. 3-4, p. 106-110.

61. Butură V. – Plante cunoscute şi întrebuinţate de românii din Transilvania în „Bul. Grăd. Bot.“, Cluj, vol. XVI (1936), nr. 1-4, p.70-77.

62. Butură V. – Cultul mătrăgunii în Munţii Apuseni, în „Grădina mea“, II (1936), nr. 11-12, Cluj, p. 19-21.

211

63. Butură V. – Plante cunoscute şi întrebuinţate de locuitorii câtorva sate româneşti, „Bul. Grăd. Bot.“, Cluj, 1938, vol. XVIII, p. 99-133.

64. Butură V. – Etnobotanica. O schiţare a problemelor ce se pun în acest domeniu, în „Sociologie românească“, an IV (1939), nr. 1-4, Bucureşti, p.30-40.

65. Butură V. – Iarba lui Tatin în medicina băbească şi cea oficială, în „Natura“, XXIX, nr. 7-8, 1940, p. 334-338.

66. Butură V. – Enciclopedie de etnobotanică românească, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979.

67. Canavaggio P. – Le dictionnaire des superstitions et des croyances populaires, Verviers, 1977.

68. Candrea I. A. – Iarba fiarelor, Ed. Cultura naţională, Bucureşti, 1928.

69. Candrea I. A. – Folclor medical român comparat, Casa şcoalelor, Bucureşti, 1944.

70. Candrea J., Adamescu Gh. – Dicţionarul enciclopedic ilustrat, Bucureşti, 1931.

71. Canianu M. – Studii şi culegeri de folclor românesc, Bucureşti, 1999.

72. Caraman P. – Magia ca sursă pentru poezia cultă, în Elogiul folclorului românesc, Ed. pentru literatură, Bucureşti, 1969, p. 376-401.

73. Cazeneuve J. – Les rites et la condition humaine, P.U.F., Paris, 1958.

74. Chevalier J., Gheerbrant A. – Dicţionar de simboluri. Mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme, figuri, culori, numere, vol.I-III, Ed. Artemis, Bucureşti, 1994.

75. Chiţimia I.C. – Folclorul românesc în perspectivă comparată, Ed. Minerva, Bucureşti, 1971.

76. Ciobanu Stanca – Mărul şi creanga de aur – prezenţe semnificative în complexe ceremoniale, în „Revista de etnografie şi folclor“, tom 31, 1986, nr.1, p.12-16.

77. Cipariu T. – Vocabulariu de numele plantelor transilvane, romanescu, latinescu, nemţiescu şi ungurescu, în „Organul luminării“, 1847, I, nr. XXX, p. 160-162; II, nr. XXX, p. 167-168, III, nr. XXX, p. 173-174, IV, nr. XXXIII, p. 179-180; V, nr. XXXIV, p. 185-186, VI, nr. XXXV, p. 191.

212

78. Coatu Nicoleta – Structuri magice tradiţionale, Bucureşti, Ed. Bic All, 1998.

79. Coman A. – Câteva numiri populare de plante vasculare din Maramureş, „Bul. Grăd. Bot.“ Cluj, 1942, vol. XXII, p. 72-76.

80. Coman M. – Mitos şi epos, Ed. Cartea Românească, Bucuresti, 1985.

81. Coman M. – Mitologie populară românească, vol. I, 1986, vol II.,1988, Ed. Minerva, Bucureşti.

82. Comanici G. – Ramura verde în cadrul obiceiurilor calendaristice, Suceava, 1979.

83. Crăiniceanu G. – Medicina populară şi latină a medicamentelor, în „Convorbiri literare“, vol. XXVI, 1892, p. 443-449.

84. Crăiniceanu G. – Nomenclatura latino-română din istoria naturală. II. Nomenclatura botanică, în „Convorbiri literare“, vol. XXIII, 1889-1890.

85. Cristea V. – La conservation de la nature en Roumanie, în „L´uomo e l´ambiente, 18“, Camerino, p. 1-105, 1995.

86. Cristea V., Denaeyer Simone – De la biodiversitate la OGM-uri?, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2004.

87. Cuceu I. – Probleme actuale în studierea culturii tradiţionale, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2000.

88. Cuceu I., Cuceu M. – Vechi obiceiuri agrare româneşti. Tipologie şi corpus de texte, Ed. Minerva, Bucureşti, 1988.

89. Cuceu I., Cuceu M. – Sângeorzul – un ritual mana în folclorul roromânesc, în „Anuarul de folclor“, II, 1981, Cluj-Napoca, p. 201-214.

90. Cuceu, M. – Ritualul agrar al cununii la seceriş, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2003.

91. Culianu I. P. – Eros şi magie în Renaştere. 1848. Pref. Mircea Eliade, Bucureşti, Ed. Nemira, 1994.

92. Cuteanu L. – Plante medicinale sălbatice, Bibl. Semănătorul, Arad, 1917.

93. Czihak J. – Colecţiunea de numiri botanice despre florile Moldovei, culese de Czihak, în „Călindariu pentru poporul român“, Braşov, 1857.

94. David Gh. – Îndeletniciri agropastorale la geto-daci în operele istorice antice, în „Magazin istoric“, nr. 2, 1980.

213

95. Dicţionarul limbii române (DA), Academia Română, Bucureşti, 1913-1937.

96. Dihoru Gh. – Câteva noutăţi etnobotanice, în „Comunicări de botanică“, vol. II, partea a II-a, 1963, p. 183-188.

97. Drăgulescu C. – Botanica populară în Ţara Făgăraşului, Ed. Constant, Sibiu, 1995.

98. Drăgulescu C. – Date etnomicologice din sudul Transilvaniei, în „Studii şi comunicări“, Sibiu, 1981, p. 41- 49.

99. Drăgulescu C. – Unele consideraţii asupra folclorului botanic din Mărginimea Sibiului, în „Studii şi comunicări“, Sibiu, 1981, p. 50-61.

100. Dumezil G. – Mit şi epopee, vol. I-III, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1993.

101. Durand G. – Structurile antropologice ale imaginarului, Ed. Univers, Bucureşti, 1977.

102. Durkheim E. – Formele elementare ale vieţii religioase, Iaşi 1995.

103. Eliade M. – Ierburile de sub cruce, în „Revista fundaţiilor“, an IV (1939), nr. 11, p. 356-358.

104. Eliade M. – De la Zalmoxis la Genghis-han. Studii comparative despre religiile şi folclorul Daciei şi Europei Orientale, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980.

105. Eliade M. – Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1991.

106. Eliade M. – Tratat de istoria religiilor, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992.

107. Eliade M.- Sacrul şi profanul, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995. 108. Eliade M. – Ocultism, vrăjitorie şi mode culturale. Eseuri de

religie comparată, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997. 109. Evseev I. – Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie

românească, Timişoara, 1998. 110. Farooqi M. I. H. – Plants of the Quran, Sindrah Publishers,

Lucknow, 1989. 111. Faulks P. J. – An Introduction to Ethnobotany, Moredale

Publications, London, 1958. 112. Foucault B. – Essai de formalisation de l´ethnobotanique, Journ.

Agric. Trad. Botan, 34: 31-45, Paris, 1987.

214

113. Foucault B. – Ethnobotanique et invariance, în „Informatore Botanico Italiano“, vol. 22, no.1-2, p. 34-41, Roma, 1990.

114. Foucault B. – Introduction a une ethnophytosociologie, în „Lejeunia, Revue de Botanique“, N. S., no. 134, Liege (Belgique), 1990.

115. Foucault B. – Contribution a une ethnobotanique de l´arbre vénéré, Rev. For. Fr. XLV, 5, p. 581-590, 1993.

116. Frazer J. G. – Creanga de aur, vol. I-V, Ed. Minerva, Bucureşti, 1980.

117. Frazer J. G. – Folclorul în Vechiul Testament, Ed. Scripta, Bucureşti, 1995.

118. Frâncu T., Candrea G. – Românii din Munţii Apuseni, Tipografia modernă „G. Luis“, Bucureşti, 1888.

119. Georgescu M.- Cea mai veche listă cu nume româneşti de plante, în „Limba Română“, XXX, 1981, nr. 1, p. 13-23.

120. Gheorghiu V. – Coloranţi din frunze, flori şi fructe, în „Rev. V. Adamachi“, 1938, vol. XXIV, nr. 4.

121. Gherman A. M. – Toponimia pădurii şi etnogeneza poporului român, în vol. „Pădurea şi poporul român“, Academia Română, Cluj, 1987, pg. 31-38.

122. Ghinoiu I. – Vârstele timpului, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1988. 123. Ghinoiu I. – Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Ed.

Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997. 124. Ginzburg C. – Istorie nocturnă. O interpretare a sabatului, Iaşi,

1996. 125. Gorovei A. – Botanica poporului român, în „Şezătoarea“, an XV

(1915), Fălticeni, p. 7 – 166. 126. Gorovei A. – Credinţi şi superstiţii ale poporului român,

Bucureşti, Librăriile Socec şi comp., 1915. 127. Grecescu D., Bartolomeu V. – Plantele indigene din România,

Bucureşti, 1900. 128. Grigoriu-Rigo Gr. – Medicina poporului. I. Boalele oamenilor, în

„Anal. Acad. Rom.“, 1907, t. XXX. 129. Gusti D. – Opere, vol. I-IV, Ed. Acad. Rom., Bucureşti,

1968-1971. 130. Hammond W. – Plants, Food and People, Lancer Books, New

York, 1968.

215

131. Harshburger J. W. – The Purpose of Ethnobotany, în „Bot. Gaz.“, 21:146-154, 1896.

132. Hasdeu B. P. – Studii de folclor, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1977. 133. Hawkes J. S. – The ecological background of plant domestication,

in Ucko, P.J. & G.W. Dimbleby (eds). The Domestication and Exploration of Plants & Animals, Duckworth, London, 1969.

134. Herseni T. – Forme străvechi de cultură poporană românească. Studiu de paleoetnografie a cetelor de feciori din Ţara Oltului, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1977.

135. Ioneanu G. S. – Superstiţiile poporului român. (Deosebite credinţe şi obiceiuri), Buzău, 1888.

136. Iorgu I. – Etimologii populare, în „Arhiva“, XXXIX, 1932, nr. 1,2,3, p. 34-60.

137. Jain S. K. – Magico-religious beliefs about plants among the adivasis of Bastar, în „J. Myth. Soc.“, 54 (3): 73-94, 1963.

138. Jain S. K. – Studies in Indian Ethnobotany: Origin and utility of some vernacular plant names, Proc. Nat. Acad. Sci., 33 B (4): 525-530, 1963.

139. Kernbach V. – Dicţionar de mitologie generală, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983.

140. Kernbach V. – Universul mitic al românilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1994.

141. Kosven M. O. – Introducere în istoria culturii primitive, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1957.

142. Kuhnholtz-Lordat G. – L´écran vert, în „Mem. Mus. Nat. Hist. Nat.“, N.S. 9: 1-276, Paris, 1958.

143. Kunstadter P. – Ecological modification and adaptation: An ethnobotanical view of Lua Swiddeners in North Western Thailand, in Ford, R. I. (ed). The Nature and Status of Ethnobotany, Ann Arbor, Michigan: 169-200, 1978.

144. Leon M. – Botanica medicală a ţăranului român, în „Arhiva Societăţii Ştiinţifice şi Literare“, Iaşi, X, 1899, p. 54-80.

145. Levi-Strauss Cl. – Antropologia structurală, Ed. Politică, Bucureşti, 1978.

146. Levi-Strauss Cl. – Gândirea sălbatică. Totemismul azi, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970.

147. Lupaşcu D. – Medicina babelor. Adunare de descântece, reţete, doftorii şi vrăjitorii băbeşti, în „Analele Academiei Române“, Seria

216

II, tom XII, Memoriile Secţiunii Literare, Bucureşti, 1889-1890, p. 1-29.

148. Lupescu M. – Medicina populară. Boalele principale cunoscute de popor şi cum se lecuiesc boalele, în „Şezătoarea“, I, 1892, p. 15-17, 55-56, 79-82, 116-121, 251-256; II, 1893-1894, p. 19-21, 69-72, 128-134; III, 1894-1895, p. 12-14, 174-177.

149. Malinowski B. – Magie, ştiinţă şi religie, Ed. Moldova, Iaşi, 1993.

150. Mangiuca S. – De însemnătatea botanicei româneşti, în „Familia“, an X (1874), nr. 44-48.

151. Mangiuca S. – Călindaru iulian, gregorian şi popularu românu, care cuprinde în sine toate serbătorile şi credinţele strămoşeşti, Braşov, 1881.

152. Manilal K. S. – Malayalam plant names from Hortus Malabaricus in modern botanical nomenclature. In Manilal K. S. (ed) Botany & History of Hortus Malabaricus, Oxford & IBH, New Delhi : 70-77, 1980.

153. Marian S. Fl. – Din farmecele poporului român din Bucovina, în „Columna lui Traian“, IX, t. III, Bucureşti, 1882, p. 309-318.

154. Marian S. Fl. – Chromatica poporului român, în „Anal. Acad. Rom.“, seria II, t. IV, 1881-1882, Bucureşti, 1884, p. 111-159.

155. Marian S. Fl. – Vrăji, farmece şi desfaceri, Bucureşti, Tip. – Litografie Carol Göbl., 1893.

156. Marian S. Fl. – Botanica poporană română, (Cap. Mătrăguna), în REF, nr. 3/4, 1988, p. 114-128.

157. Marian S. Fl. – Sărbătorile la români, vol. I-II, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1994.

158. Marian Şt. – Un manuscris vast asupra botanicei populare, în „Natura“, 1956.

159. Marienescu At. M. – Sărbătorile florilor, în „Familia“, 1881, p. 116-117.

160. Marienescu At. M. – Cultul păgân şi creştin, Tom I, Academia Română, Bucureşti, 1884.

161. Mauss M., Hubert H. – Teoria generală a magiei, Ed. Polirom, Iaşi, 1996.

162. Mesnil Marianne – Etnologul, între şarpe şi balaur, Ed. Paideia, Bucureşti, 1997.

217

163. Mesnil Marianne, Popova Assia – Eseuri de mitologie balcanică, Ed. Paideia, Bucureşti, 1997.

164. Mihalache D., Rădulescu Codin – Sărbătorile poporului, cu obiceiurile, credinţele şi unele tradiţii legate de ele, culese din părţile Muscelului, Bucureşti, 1909.

165. Moldenke H. N. – The economic plants of the Bible, Econ. Bot., 152-163, 1954.

166. Morariu I. – Noi numiri populare româneşti de plante, în „Arhiva Someşană“, 1938.

167. Morariu T. – Contribuţii la medicina populară şi etnobotanica din comuna Măguri (Cluj), în „Freamătul Şcoalei“, III, 1937, p. 503-532.

168. Muchembled R. – Magia şi vrăjitoria în Europa, din Evul Mediu până astăzi, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997.

169. Muşlea I. – Cercetări folclorice în Ţara Oaşului, „Anuarul Arhivei de Folclor“, I, Bucureşti, p. 146-147, 1932.

170. Muşlea I., Bârlea O. – Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarele lui B. P. Hasdeu, Ed. Minerva, Bucureşti, 1970.

171. Muşu Gh. – Din mitologia tracilor, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1982.

172. Niculiţă-Voronca E. – Datinile şi credinţele poporului român, adunate şi aşezate în ordine mitologică, Ed. proprie, Cernăuţi, 1903.

173. Nour Al. – Credinţe, rituri şi superstiţii geto-dace, Bucureşti, 1941.

174. Oişteanu A. – Motive şi semnificaţii mito-simbolice în cultura tradiţională românească, Ed. Minerva, Bucureşti, 1990.

175. Oişteanu A. – Mythos şi Logos. Studii şi eseuri de antropologie culturală, Ed. Nemira, Bucureşti, 1998.

176. Pamfile T. – Boli şi leacuri la oameni, vite şi păsări după datinile şi credinţele poporului român, adunate din comuna Ţepu (Tecuciu), Librăriile Socec Comp., Bucureşti, 1911.

177. Pamfile T., Lupescu M. – Cromatica poporului român, Librăriile Socec Comp., Bucureşti, 1914.

178. Pamfile T. – Cerul şi podoabele lui. După credinţele poporului român, Academia Română, Bucureşti, 1915.

179. Pamfile T. – Mitologie românească, Ed. All, Bucureşti, 1997.

218

180. Panţu Z. C. – Plantele cunoscute de poporul român. Vocabular botanic cuprinzând numirile române, franceze, germane şi ştiinţifice, ed. I, Bucureşti, 1906.

181. Papa C. – Dove sono molte braccia e molto pane. Famiglia mezandrille tradizionale e divisione sessuale del lavoro in Umbria, Editoriale Umbra, 1985.

182. Papahagi T. – Mic dicţionar folkloric, Ed. Minerva, Bucureşti, 1979.

183. Papahagi T. – Cercetări în Munţii Apuseni, în „Grai şi Suflet“, vol. II, 1925.

184. Papp C. – Studiu botanico-farmacognostic asupra câtorva plante medicinale comune, în „Rev. V. Adamachi“, 1945, vol. XXXI.

185. Pascu G. – Nume de plante, în „Revista critică“, Iaşi, 1929, p. 21, 261.

186. Pascu G. – Nume de plante III, în „Revista critică“, Iaşi, 1931, p. 81, 145.

187. Pascu G. – Numiri populare de varietăţi de grâu, în „Revista critică“, Iaşi, 1934.

188. Pater B. – Plantele medicinale sălbatice, în „Bul. Agr.“, 1927, vol. VIII, s. II .

189. Pavelescu G. – Cercetări asupra magiei la românii din Munţii Apuseni, Institutul de Cercetări Sociale al României, Bucureşti, 1945.

190. Pavelescu G. – Mana în folklorul românesc. Contribuţii pentru cunoaşterea magicului, Sibiu, 1944.

191. Pedrotti F. – Interpretazione del paesagio vegetale, în „Ocrot. Nat. Med. Înconj.“, 38 (2), Bucureşti, 1994, p. 97-106.

192. Percek A. – Terapeutica naturistă, Ed. Ceres, Bucureşti, 1987. 193. Petrean Anamaria, Lisovschi C. – Tradiţii în practicile

terapeutice prin iatrochimie şi elemente magice în Valea Arieşului, în „Bul. Univ. Ştiinţ. Agric.“, 2 M.V., nr. 49, Cluj-Napoca, 1995, p. 50-52. 194. Petrean Anamaria – Studii etnobotanice în Munţii Apuseni, Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca, 2001.

195. Petrescu N. – Primitivii. Organizare – Instituţii. Credinţe – Mentalitate, Ed. Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2001. 196. Pop D. – Drăgaica, în „Anuarul de Folclor“, V-VII, p. 61-68, Cluj, 1984-1986.

219

197. Pop D. – Obiceiuri agrare în tradiţia poporului român, Cluj, 1989.

198. Pop E. – Cei dintâi culegători ai numelor româneşti de plante, I, în „Ţara Bârsei“, I, 1930, nr. 2, p. 164-174; II, în „Ţara Bârsei“, II, 1950, nr. 3, p. 234-244.

199. Pop M. – Mitul marii treceri, în „Folclor literar“, II, Timişoara, 1968.

200. Pop M. – Obiceiuri tradiţionale româneşti, Bucureşti, Institutul de Cercetări Etnografice şi Dialectologice, 1976.

201. Popescu M. – Galenoterapia (vindecarea bolilor prin ierburi), iarăşi la loc de cinste, Bucureşti, 1943.

202. Pop-Câmpeanu J. – Pricinuitorii boalelor. Plantele de leac, Bucureşti, 1921.

203. Pop-Câmpeanu J. – Plantele în poezia populară, în „Comoara Satelor“, 1925, vol. III, p. 64-67.

204. Purdela Maria-Luiza – Contaminaţia în graiurile populare, în „CL“, XII, 1968, nr. 2, p. 333-341.

205. Purdela-Sitaru Maria – Etnomedicină lingvistică, Ed. Amarcord, Timişoara, 1999.

206. Racz G., Laza A., Coiciu E. – Plante medicinale şi aromatice, Bucureşti, 1970.

207. Rădulescu-Codin C., Mihalache D. – Sărbătorile poporului, Academia Română, Bucureşti, 1909.

208. Richard I. F. – The Nature and Status of Ethnobotany, Ann Arbor, Michigan, 1978.

209. Rizescu Dim. – Văpsitul popular, în „Bul. Soc. Şt. Buc.“, 1904, vol. XIII, p. 209-211.

210. Rovenţa I. – Plante medicinale, Casa Şcoalelor, 1943. 211. Russu I. I. – Limba traco-dacilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1967. 212. Russu I. I. – Religia traco-dacilor. Zei, credinţe, practici

religioase, Tip. Cartea Românească, Cluj, 1947. 213. Salviu G. F. – Memoriu despre chromatica empirică şi boiangeria

casnică la sătencile române, în „Bul. Soc. Şt. Buc.“, 1904, vol. XIII, p. 268-283.

214. Săndulescu C. – Despre raportul dintre raţional şi iraţional în folclorul medical, în volumul „Despre medicina populară românească, Ed. Medicală, Bucureşti, 1970.

220

215. Săvulescu T. – Începuturile ştiinţei în România: Botanica, în „Analele Acad. Rom. Mem. Scţ. ştiinţifice“, s. III, t. XVII, nr. 14, Bucureşti, 1943.

216. Schultes R. E. – L´ethnobotanica su alcancey sus objects, Caldesia, 3: 7-12, 1941.

217. Schultes R. E. – Tapping our heritage of ethnobotanical Jore, Econ Bot., 14: 257-263, 1960.

218. Seche L., Seche M. – Despre etimologie populară şi contaminaţie, în „Limba Română“, 1956, nr. 1, p. 25-36.

219. Sestini D. – Viaggio curioso-scientifico antiquario per la Valachia, Transsilvania e Ungheria fino a Vienna, Firenze, 1815.

220. Sofonea-Drăguş S. – Cultura plantelor medicinale în România, în „Viaţa Agricolă“, 1925, vol. XVI.

221. Stahl H. H., Stahl P. H. – Civilizaţia vechilor sate româneşti, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968.

222. Stahl H. H. – Teoria şi practica investigaţiilor sociale; vol. I (Metode şi practici), Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1974; vol. II (Cercetările interdisciplinare zonale), Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975.

223. Stahl H. H. – Eseuri critice despre cultura populară românească, Ed. Minerva, Bucureşti, 1983.

224. Stanciu V. – Comparaţie între întrebuinţarea populară şi cea oficinală a câtorva plante folosite în medicina populară românească, Cluj, 1933.

225. Stanciu V. – Plantele de leac, Bibl. Semănătorul, Arad, 1916, nr. 11.

226. Şeuleanu I. – Dincoace de sacru, dincolo de profan. Studii şi eseuri de folclor, Ed. Tipomur, Târgu Mureş, 1994.

227. Tohăneanu Gh. – Sinonimie şi polisemie metaforică, în „Limba Română“, 1964, nr. 5, p. 495-499.

228. Toma Elena – Despre metafora terminologică în româna contemporană, în „CL“, XXVII, 1982, p. 15-24.

229. Tonoiu V. – Ontologii arhaice în actualitate, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982.

230. Toporov V. N. – Observaţii asupra codului vegetal al mitului esenţial, în „Semnificaţie şi comunicare în lumea contemporană“, Ed. Politică, Bucureşti, 1985.

231. Tudoran E., Blaga L. – Mitul poetic, Ed. Facla, Timişoara, 1982.

221

232. Turner V. W. – The Forest of Symbols, N.Y., 1967. 233. Ţopa E. – Contribuţiuni etnobotanice, în „Bul. Fac. Şt. Cern.“,

1937, vol. XI. 234. Ţopa E. – Natura ca factor constitutiv al unităţii neamului

românesc, în „Revista de pedagogie“, IV, 1934, caiet I-II, p. 161-194. 235. Ţopa E. – Informaţii noi cu privire la culegerea denumirilor populare de plante, în „Rev. V. Adamachi“, 1947, p. 74-76.

236. Ursache P. – Prolegomene la o estetică a folclorului, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1980.

237. Vaczy C. – Nomenclatura dacică a plantelor la Dioscorides şi Pseudo-Apuleius, în „Acta Musei Napocensis“, V, Cluj, 1968, p. 59-74.

238. Vaczy C. – Cod internaţional pentru nomenclatura botanică şi cod internaţional pentru nomenclatura plantelor cultivate, traduse şi prevăzute cu studii introductive de C. Vaczy, Bucureşti, 1974.

239. Valea M., Nistor A. – Elemente de cultură spirituală dacică în obiceiurile tradiţionale româneşti, în „Sargetia“, XV, 1981.

240. Van Gennep A. – Manuel de Folklore Français contemporain. Les ceremonies periodiques, cycliques et saisonnieres. Tomme I, Cycle de mai, cycle de saint Jean et saint Pierre, vol. IV, Paris, 1949.

241. Van Gennep A. – Riturile de trecere, Ed. Polirom, Iaşi, 1996. 242. Vasiliu A. – Din istoricul dezvoltării ştiinţelor agricole pe

teritoriul României, în „Probleme Agricole“, nr. 3, 4, 5, 7, Bucureşti, 1970.

243. Vasiliu A. – Agricultura geto-dacilor în timpul regelui Burebista, în „Mem. Sec. Ştiinţ. ale Acad. Rom.“, Seria IV, tom II, Ed. Acad. Rom., Bucureşti, 1979.

244. Vasiliu D. A. – Sufletul românesc în credinţe, obiceiuri şi datini., în „Cercetări de folclor“, Bucureşti, 1942.

245. Văduva O. – Civilizaţia pâinii, în „Revista de Etnografie şi Folclor“, tom 38, 1993, nr. 5.

246. Văduva O. – Paşi spre sacru. Din etnologia alimentaţiei româneşti, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1996.

247. Vâlsan G. – Studii antropogeografice, etnografice şi geopolitice, Ed. îngrijită de Ion Cuceu, prefaţă Andrei Marga, Ed. Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2001.

222

248. Viciu A. – Obiceiu la Sântoader (8 febr.). Brăduleţi, veri, văruţe, în „Comoara Satelor“, IV, (1926), nr. 1.

249. Viciu A. – Supliment la glosar de cuvinte dialectale din graiul viu al poporului român din Ardeal, în „Anal. Acad. Rom., Mem. Sect. Lit.“, 1925.

250. Vrabie Gh. – Folclorul – obiect, principii, metodă, categorii, Ed. Acad. Rom., Bucureşti, 1970.

251. Vulcănescu R. – Coloana cerului, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1972.

252. Vulcănescu R. – Contextul etnologic al iatrosofiei, în vol. Probleme de etnologie medicală, Cluj, 1974, p. 56-64.

253. Vulcănescu R. – Dicţionar de etnologie, Ed. Albastros, Bucureşti, 1979.

254. Vulcănescu R. – Mitologie română, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1985.

255. Vulpe M. – Fapt dialectal şi fapt popular, în „Studii şi Cercetări Lingvistice“, 1967, nr. 4, p. 369-379.