1

UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA MANAGEMENT FINANCIAR CONTABIL CONSTANTA AN I, ZI, FR, ID MACROECONOMIE

LECTOR UNIV. DR. CORNELIU CRISTESCU

I. EXTERNALITĂŢI ŞI BUNURI PUBLICE OBIECTIVE: - însuşirea fenomenului de eşec al pieţelor;

- înţelegerea conţinutului şi formele de manifestare ale externalităţilor; - cunoaşterea bunurilor publice; - cunoaşterea teoriei bunăstării.

CUVINTE CHEIE: eşecul pieţelor, excluziune imperfectă, costuri de excluziune, grad de transferabilitate, costuri tranzacţionale, externalitate, cost social, cost privat, beneficiu social, beneficiu privat, beneficiu marginal, bunuri publice, nonexcluziunea, nonrivalitatea, pierderi sociale. SINTEZA:

1. EŞECUL PIEŢELOR Eşecul pieţelor este un concept în analiza căruia se trece de la abordarea pozitivă a

fenomenelor microeconomice şi a mecanismului pieţei la abordarea normativă a fenomenelor şi proceselor ce se manifestă la nivel microeconomic, care are ca principal scop evaluarea performanţei sociale a mecanismului economic şi măsurarea costurilor şi a şanselor sacrificate ale producătorilor precum şi evidenţierea modului în care rezultatele obţinute răspund preferinţelor consumatorilor. Abordarea normativă pune în relief modul în care economia funcţională, precum şi anumite norme de comportament.

Principala problemă cu care se confruntă piaţa concurenţială este imposibilitatea alocării eficiente a resurselor, întrucât piaţa nu poate asigura concomitent o alocare raţională şi o valorificare maximă a acestora.

Eşecul pieţelor înseamnă imperfecţiuni ale pieţelor, concretizate în situaţiile de valorificare incompletă a resurselor existente, în eficienţă redusă şi dezechilibre. Din această cauză este necesară intervenţia autorităţii publice care să corecteze situaţiile de eşec şi să favorizeze funcţionarea eficientă a mecanismului pieţei.

Principalele cauze ale eşecului pieţelor pot fi grupate astfel: - dificultatea individualizării dreptului de proprietate; - existenţa unor costuri tranzacţionale semnificative; - eşecul unor negocieri de schimb reciproc avantajos.

Dificultatea individualizării dreptului de proprietate este legată de consecinţele excluziunii imperfecte şi de limitele obiective ce pot să apară în legătură cu transferul bunurilor sau al controlului asupra acestora.

Excluziunea imperfectă se manifestă atunci când dreptul de proprietate asupra unui bun economic nu aparţine unui singur subiect economic, ci este deţinut de un grup de persoane fizice sau chiar juridice (ex.: un drum public este greu să fie trecut sub controlul exclusiv al unui singur subiect economic). Un alt aspect al excluziunii imperfecte constă în dificultatea garantării apărării drepturilor atribuite legal, fapt ce frânează luarea unor măsuri pentru înlăturarea şi sancţionarea celor ce caută şi reuşesc să utilizeze ilegal un anume bun ce nu le aparţine, acţiune prin care se perturbă manifestarea deplină şi liberă a drepturilor obţinute pe cale legală. Ansamblul măsurilor pentru prevenirea, identificarea şi sancţionarea faptelor de utilizare ilegală de către alte persoane a unui bun necesită efectuarea unor cheltuieli care sunt denumite costuri de excluziune. Nivelul şi dinamica acestor costuri depind de gradul de dificultate al obţinerii unei excluziuni perfecte. Aceasta presupune că nivelul costurilor de excluziune este cu atât mai ridicat, cu cât dificultatea excluziunii este mai semnificativă şi mai greu de depăşit.

2

Gradul redus de transferabilitate al unor bunuri se concretizează în faptul că limitarea drepturilor legale de vânzare a acestora îi împiedică pe proprietari să încheie contractele cele mai avantajoase, prin aceea că îi obligă pe cumpărători să-şi asume anumite riscuri. Cumpărătorul este mai puţin atras şi este obligat să-şi ia anumite măsuri de siguranţă şi ca atare, oferă mai puţin şi solicită garanţii şi facilităţi suplimentare din partea vânzătorului.

Cu cât gradul de transferabilitate este mai redus, cu atât tranzacţia efectuată necesită mai multe informaţii şi clauze contractuale asiguratorii pentru cumpărător, ceea ce sporeşte costurile informaţionale şi tranzacţionale pe care trebuie să le suporte vânzătorul. Atât excluziunea imperfectă cât şi gradul redus de transferabilitate al unor bunuri şi al utilizării acestora nu permit o valorificare a oportunităţilor de schimb şi reprezintă situaţii tipice de eşec al pieţelor.

Costurile tranzacţionale semnificative constituie o altă cauză a eşecului pieţelor. În condiţiile economiei contemporane, un schimb avantajos necesită informaţii pertinente şi operative. Atât vânzătorul cât şi cumpărătorul trebuie să efectueze importante cheltuieli pentru căutarea şi cunoaşterea partenerilor, pentru testarea şi evidenţierea calităţii mărfurilor ce fac obiectul schimbului, ca şi pentru negocierea unor clauze contractuale cât mai avantajoase. Sporirea costurilor tranzacţionale şi informaţionale conduc la situaţii de eşec al pieţelor.

A treia cauză, eşecul negocierii unor acorduri de schimb reciproc avantajos exprimă faptul că nu s-a ajuns la un acord convenabil ambilor parteneri. În orice tranzacţie, fiecare participant urmăreşte, prin condiţiile şi clauzele incluse în acord, să-şi atingă propriile obiective şi să obţină pentru sine cât mai multe avantaje ceea ce presupune şi unele concesii şi renunţării reciproce. Eşecul negocierilor generează pierderi de eficienţă, risipă de resurse şi degradări ale mecanismului pieţei.

Dintre cazurile mai frecvente de eşec al pieţelor amintim externalităţile, bunurile publice, bunurile de merit şi bunurile de nemerit, precum şi orice formă de monopol.

2. EXTERNALITĂŢI

Externalităţile reprezintă consecinţe sau efecte care afectează viaţa şi activitatea oamenilor, inclusiv mediul natural. Ele se concretizează în costuri sau beneficii care, deşi se produc, nu sunt evidenţiate în cheltuielile şi rezultatele obţinute de către agenţii economici. Externalităţile apar în situaţiile în care preţurile pieţei nu reflectă integral nici costurile, nici beneficiile asociate producţiei sau consumului şi reprezintă aceea parte a costurilor şi beneficiilor asociată unei terţe părţi, ce pot avea un caracter extern în raport cu partenerii de bază.

Principalele caracteristici ale externalităţilor sunt: - externalităţile derivă din activitatea altor agenţi economici decât cei care le suportă costurile directe;

- efectele fiind induse, nu sunt înregistrate în mod direct pe pieţe şi, ca atare, nu influenţează echilibrul concurenţial.

În cazul externalităţilor, producţia sau consumul unui bun de către un agent economic schimbă corelaţiile dintre costurile sau beneficiile private, pe de o parte, şi costurile sau beneficiile sociale, pe de altă parte. Externalităţile apar, în principal, datorită faptului că drepturile de proprietate asupra unor resurse sunt fie insuficient protejate, fie incomplet definite. (Ex.: resursa vitală aerul este fără proprietar. Poluarea este cazul cel mai evident de externalitate.)

Înţelegerea conţinutului şi formelor de manifestare ale externalităţilor presupune cunoaşterea a două perechi de concepte: cost social şi cost privat, beneficiu social şi beneficiu privat.

Costul social exprimă ansamblul cheltuielilor şi şanselor sacrificate, concretizate în costurile suportate de membrii comunităţii în urma organizării şi desfăşurării unei anumite activităţi.

Costul privat exprimă numai cheltuielile suportate direct de unităţile implicate în organizarea şi desfăşurarea acestei activităţi.

Beneficiul social include, în expresie valorică, toate utilităţile de care beneficiază membrii unei comunităţi ca urmare a organizării şi desfăşurării unei anumite activităţi economice.

3

Beneficiul privat include numai venitul obţinut direct de unităţile implicate în organizarea şi desfăşurarea activităţii.

În funcţie de efectele incluse, externalităţile pot fi: externalităţi pozitive (efecte benefice) şi externalităţi negative (efecte malefice). Această clasificare are un caracter relativ, întrucât o externalitate negativă dintr-un anumit punct de vedere poate fi pozitivă din alt punct de vedere. (Ex.: o firmă generează prin poluare efecte externe negative, dar prin dezvoltarea producţiei poluante creşte numărul locurilor de muncă.) Din această cauză, includerea într-o categorie sau alta de externalităţi are loc în funcţie de caracterul preponderent al efectelor externe.

În cazul externalităţilor pozitive, beneficiile private sunt mai mici decât beneficiile sociale. Acest tip de externalităţi se concretizează în niveluri de producţie şi de consum sub cele corespunzătoare alocării eficiente a resurselor. Expresia valorică pe unităţi marginale a consumului reprezintă beneficiu marginal. Întrucât utilitatea marginală este descrescătoare şi beneficiul marginal se înscrie pe o curbă descrescătoare similară curbei cererii.

Întrucât externalitatea, în general, are un caracter extern, externalitatea pozitivă generează un beneficiu extern. Dacă beneficiul extern (BE) se adaugă şa beneficiul privat marginal (BPM) se obţine beneficiul social marginal (BSM). Dacă pe ordonată se evidenţiază evoluţia preţurilor (P),

iar pe abcisă cantitatea vândută (Q), punctul B corespunde unei alocări eficiente, în timp ce punctul A desemnează o situaţie de eşec al pieţelor. Pentru a corecta această situaţie, guvernul ar putea garanta o subvenţie BC şi, în aceste condiţii, preţul efectiv plătit de consumatori s-ar reduce la P3 în timp ce

producţia ar creşte la Q2. Externalităţile negative se caracterizează prin aceea

că nivelul costurilor private este mai redus decât al celor sociale, care includ şi costurile externe suportate de terţi.

În această situaţie, nivelul producţiei şi cel al consumului sunt mai mari decât cele corespunzătoare alocării eficiente a resurselor. Cazul externalităţii negative poate fi prezentat grafic astfel. În condiţiile în care sporeşte producţia Q creşte şi costul privat marginal (CPM), aceasta determinând şi sporirea costurilor externe (CE). Echilibrul corespunde unei alocări eficiente atunci când este caracterizat de P1 şi Q2. Rezultă că dacă se ţine cont de costurile externe, bunul rezultat devine mai scump. Întrucât efectele malefice ale externalităţilor negative sunt greu de suportat, soluţia radicală a rezolvării situaţiei este internalizarea acestora. Aceasta constă în includerea costurilor externe în preţurile pieţei şi presupune ca producătorii să fie constrânşi să ridice costul privat marginal la nivelul costului marginal social. Externalităţile negative, pot reprezenta argumente pentru intervenţia guvernamentală în calitate de monitor şi corector al efectelor negative. Există însă, şi situaţii, în care intervenţia guvernamentală poate fi evitată. Prin definirea clară şi riguroasă a drepturilor de proprietate, concomitent cu crearea unui mecanism instituţional de aplicare şi garantare a acestor drepturi şi de impunere a prevederilor contractuale rezultate din tranzacţii, unele probleme economice legate de internalizarea externalităţilor pot fi soluţionate şi fără implicarea autorităţii statale. Experienţa acumulată în ţările cu economie de piaţă dezvoltată demonstrează că nu există incompatibilităţi între soluţiile de internalizare legate de intervenţia corectoare a guvernelor pe pieţele libere şi cele realizate prin tranzacţii directe între părţi, acestea având caracter complementar.

P

O

A

C

B

CM BSM

BPM

P2

P1

P3

Q1 Q2

Q

P

P2

P1

O

BM

CMS

CPM

Q

Q1 Q2

4

3. BUNURI PUBLICE. Bunurile publice sunt unice şi egale pentru utilizatori, în sensul că fiecare individ poate beneficia de ele. Aceste bunuri sunt destinate consumului colectiv: şosele, autostrăzi, iluminatul public, apărarea naţională, programele TV şi radio, apele râurilor, canalele de navigaţie, etc. Bunurile publice au două trăsături fundamentale: nonexcluziunea şi nonrivalitatea. Nonexcluziunea este generată de indivizibilitatea cererii pentru bunurile publice şi exprimă posibilitatea ca oricine să beneficieze de un bun public fără ca prin aceasta să fie afectată capacitatea altcuiva de a face acelaşi lucru. Nonrivalitatea înseamnă lipsa de rivalitate între utilizatori şi este generată de indivizibilitatea ofertei de bunuri publice. Cu alte cuvinte, accesul unei persoane fizice sau juridice la utilizarea unui bun public nu reduce disponibilitatea acestuia pentru alţi utilizatori. Nonrivalitatea exprimă faptul că, în utilizarea bunurilor publice, suplimentarea beneficiarilor nu presupune diminuarea utilităţilor pentru beneficiarii iniţiali. În realitatea economică contemporană coexistă bunurile publice şi bunurile private. Diferenţierea dintre bunurile publice şi cele private are o importanţă deosebită pentru delimitarea sectorului public al economiei. Situaţiile ce pot apare se concretizează în : sectorul public nonpiaţă, ce cuprinde sfera administraţiei publice centrale şi locale, şi sectorul public de piaţă ce reuneşte unităţile economice cu patrimoniul public. Sistemul de piaţă liberă este ineficient în a oferi bunuri publice, deoarece decizia privind alocarea de resurse pentru obţinerea acestor bunuri se ia, de regulă, în afara mecanismelor pieţei. În aceste condiţii, calculaţia preţului şi luarea deciziilor vor conduce economic spre corectare, pe de o parte, a costurilor private cu costurile sociale, şi, pe de altă parte, a beneficiilor private cu beneficiile sociale. O soluţie a acestei probleme a fost găsită în ţările dezvoltate economic, unde producerea unor bunuri publice se află în grija unor firme private, care le produc în baza unor contracte cu guvernul sau administraţiile locale care suportă preţul acestora. 4. EŞECURILE PIEŢEI ŞI TEORIA BUNĂSTĂRII. Mecanismele concurenţiale duc şi la excluderea sau limitarea accesului unora la binefacerile sau bunurile existente pe piaţă. Pornind de la această realitate, s-a dezvoltat teoria economică a bunăstării, care încearcă să coreleze eficienţa economică şi echitatea socială. Conceptul alocare optimă a resurselor în raport cu eficienţa şi echitatea îşi are sorgintea în modul de abordare a bunăstării de către V. Pareto. Potrivit lui Pareto, alocarea optimă a resurselor presupune că: 1) fiecare individ este cel mai bun judecător al propriei bunăstări; 2) bunăstarea socială se defineşte numai prin intermediul bunăstării individuale; 3) bunăstarea indivizilor nu poate fi comparată. În aceste condiţii, mecanismul convenţional de formare şi evoluţie a preţurilor bazat doar pe criterii şi cerinţe ale eficienţei trebuie să fie completat cu criterii şi cerinţe legate de echitatea socială, ceea ce presupune intervenţia guvernamentală pentru o mai bună funcţionare a pieţelor. Teoria şi practica economică contemporană se concretizează prin confruntarea de idei dintre doctrinele liberale şi cele social-democrate. Potrivit orientărilor liberale, un anumit nivel de inegalitate şi de polarizare a avuţiilor este preţul inevitabil plătit de societate pentru asigurarea unei creşteri economice eficiente pe baza iniţiativei private. Orientările social-democrate, recunoscând rolul iniţiativei private şi al asumării riscului în asigurarea unei economii competitive, apreciază că distribuţia veniturilor trebuie să urmărească şi satisfacerea diferitelor nevoi aflate în continuă creştere şi diversificare, fiind necesară corectarea mecanismelor pieţei concurenţiale. Abordarea normativă, printr-un set de reguli şi judecăţi de valoare, a diferitelor aspecte privind eşecurile pieţei, evidenţiază faptul că piaţa duce şi la alocări neraţionale, care la rândul lor, reprezintă premiza unor pierderi de bunăstare. Toate acestea conduc la existenţa unor categorii defavorizate sau marginalizate, a căror situaţie poate fi ameliorată numai prin intervenţia

5

guvernamentală, de corectare a situaţiilor de eşec al pieţelor, diminuând astfel pierderile sociale determinate de alocarea ineficientă şi inechitabilă a resurselor.

Pentru a ilustra grafic pierderile sociale ce au loc ca urmare a alocării ineficiente a resurselor, se determină externalităţile negative ale unor producţii cu grad diferit de internalizare a efectelor externe. Astfel, se are în vedere diferenţa dintre costul marginal social şi beneficiul marginal pentru toate unităţile cantitative afectate de internalizarea efectelor externe. Pierderile sociale determinate de externalităţile negative se evidenţiază înscriind pe ordonată beneficiul marginal iar pe abcisă producţia Q. Se trasează curbele BM, CMS, CMP. Q0 reprezintă producţia superioară internalizării efectelor externe. Q1 reprezintă producţia nesupusă internalizări externe. Unităţile de cantitate ce corespund intervalului ∆Q evidenţiază nivelul pierderilor sociale (partea haşurată). Aceste pierderi sunt generate de faptul că unităţile de cantitate situate între Q0 şi Q1 se realizează cu costuri mai mari decât beneficiile aferente.

Se poate aprecia, că pentru buna funcţionare a mecanismului pieţei, sunt necesare atât asigurarea libertăţii de acţiune a întreprinzătorilor, cât şi găsirea pârghiilor adecvate prin care intervenţia corectoare a statului să diminueze efectele negative ale eşecurilor pieţei şi să realizeze un echilibru raţional între eficienţa economică şi justiţia socială.

ÎNTREBĂRI: 1. Care sunt principalele cauze ale eşecului pieţelor? 2. Care sunt principalele caracteristici ale externalităţilor? 3. Care sunt trăsăturile fundamentale ale bunurilor publice? 4. Ce reprezintă pierderile sociale? TESTE DE EVALUARE: 1. Eşecul pieţelor este un concept în analiza căruia se trece de la abordarea pozitivă a fenomenelor microeconomice şi a mecanismului pieţei la abordarea normativă a fenomenelor şi proceselor ce se întâmplă la nivel macroeconomic.

a. adevărat. b. fals.

2. Excluziunea imperfectă se manifestă atunci când dreptul de proprietate asupra unui bun economic nu aparţine unui singur subiect economic.

a. expresia este corectă b. expresia este incompletă c. expresia este eronată.

BM

O

CMS

CCPM

BM

∆Q

Q0 Q1

Pierdere socială

Q

6

7

II. CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA ECONOMICĂ

OBIECTIVE: - însuşirea conceptelor de creştere economică şi dezvoltare economică

durabilă; - cunoaşterea rezultatelor macroeconomice, măsurarea lor şi indicatorii macroeconomici;

- cunoaşterea factorilor şi tipurilor de creştere economică; - cunoaşterea teoriilor şi modelelor de creştere economică.

CUVINTE CHEIE: creştere economică, dezvoltare economică, creştere economică zero,

creştere economică negativă, indicele dezvoltării umane, ecodezvoltare, sistemul conturilor naţionale, PIB, PNB, PIN, PGB, PNN, VN.

SINTEZA: 1. CONCEPTUL DE CREŞTERE ECONOMICĂ. DEZVOLTAREA

ECONOMICĂ DURABILĂ.

Primele încercări de abordare sistematică a evoluţiei vieţii economice de ansamblu datează din secolul al XVIII-lea. Gândirea economică clasică prin Smith şi Ricardo a continuat studiul unor probleme macroeconomice, elaborând concepţia privind diviziunea muncii la scara societăţii, înzestrarea economiei cu factori de producţie, schimburile economice internaţionale, dar concepea şi analiza economia din unghiul agenţilor individuali autonomi.

Primul economist care a cercetat cu prioritate fenomenul macroeconomic a fost John Keynes care şi-a elaborat cunoscuta sa teorie cu privire la egalitatea dintre venitul naţional (Y) şi suma consumului (C) şi investiţiilor (I), precum şi modelul agregat corespunzător Y = C + I. Însă modelul agregat şi teoria keyneisistă s-au fundamentat pe o concepţie statică. Mutaţiile intervenite în următoarele decenii au determinat abordarea proceselor în dinamica lor, generând astfel, teoria şi modelul creşterii economice.

În gândirea economică actuală sunt exprimate diferite puncte de vedere în legătură cu creşterea şi dezvoltarea economică. Ţinând seama de diferitele puncte de vedere cu privire la conţinutul creşterii economice, aceasta poate fi definită ca reprezentând procesul de sporire a dimensiunilor rezultatelor economice, determinate de combinarea şi folosirea factorilor de

producţie şi reliefate prin indicatorii macroeconomici – produsul intern brut, produsul naţional

brut şi venitul naţional în termeni reali, atât pe total, cât şi pe locuitor.

Creşterea economică este un proces complex care vizează sistemul economic în asamblul său şi în dinamica sa, prezentând o evoluţie ascendentă pozitivă a economiei naţionale, dar care nu exclude oscilaţiile conjuncturale, uneori regrese economice temporare. În legătură nemijlocită cu evoluţia economică se află utilizarea conceptelor de creştere economică zero şi creşterea economică negativă, răspunzând unor raţiuni de politică economică.

Creşterea economică zero, reflectă situaţia în care rezultatele economice şi populaţia totală sporesc în acelaşi ritm, iar nivelul rezultatelor pe locuitor rămâne constant. În planul politicii economice, creşterea economică zero este prezentată ca fiind singura reacţie socială normală faţă de caracterul tot mai restrictiv al resurselor şi de determinarea echilibrului ecologic.

Creşterea economică negativă reflectă situaţia în care rezultatele macroeconomice pe locuitor au o tendinţă de scădere, menţionându-se sub control o serie de corelaţii fundamentale de echilibru, cu compromisuri acceptabile pe planul eficienţei economice şi al nivelului de trai. Ea reprezintă, pe planul politicii economice, legitimarea unei stări de fapt sau a unei perspective nefavorabile.

Majoritatea economiştilor consideră că noţiunile de creştere economică şi dezvoltare economică nu trebuie opuse una alteia, dar nici nu se suprapun. Cele două noţiuni au unele elemente comune: ambele sunt procese evolutive; au la bază conlucrarea şi utilizarea aceloraşi factori; finalitatea socială a ambelor procese o constituie îmbunătăţirea calităţii vieţii oamenilor. Însă conţin şi elemente care le delimitează astfel:

8

- au o sferă de cuprindere diferită, cea a creşterii economice o constituie sporirea cantitativă a dimensiunilor economiei naţionale ce se exprimă prin ritmul sporului PNB, PIB sau VN pe locuitor, iar în cea a dezvoltării economice se includ şi modificările calitative în fizionomia şi structura economiei naţionale (tehnologică, interramuri, economico-socială, organizaţională, teritorială) precum şi în nivelul de viaţă al oamenilor. Orice dezvoltare economică presupune şi o creştere economică, dar nu orice creştere

economică înseamnă şi dezvoltarea economică. Creşterea economică şi dezvoltarea economică constituie procese deosebit de complexe

influenţate de noi factori, care au generat noi modele aplicative ale proceselor dinamicii macroeconomice, care sunt: creşterea economică cu progres tehnic; creşterea economică cu sector militar puternic; creşterea economică deschisă la economia internaţională; dezvoltare economică cu reflectare specifică a mediului natural; creşterea economică în ţările cu un puternic sector prestator de servicii.

Ca formă de manifestare a dinamicii macroeconomice, dezvoltarea economică presupune un ansamblu de transformări cantitative, structurale şi calitative, atât în economie, cât şi în cercetarea ştiinţifică şi tehnologiile de fabricaţie, în mecanismele şi structurile organizatorice de funcţionare a economiei, în modul de gândire şi comportamentul oamenilor. În acest context, apare conceptul de dezvoltare economică durabilă ce reprezintă acea formă de dezvoltare economică în cadrul căreia se urmăreşte ca satisfacerea cerinţelor prezente de consum să nu compromită sau să prejudicieze

pe cele ale generaţiei viitoare.

Dezvoltarea economică durabilă, aşează omul în centrul acţiunii destinate dezvoltării şi presupune existenţa unor condiţii economice, sociale, culturale şi de mediu favorabile.

Raportul Mondial al Dezvoltării Umane elaborat în 1996 sub egida Programului Naţiunilor

Unite pentru Dezvoltare (PNUD), sintetizează patru componente esenţiale ale paradigmei

dezvoltare durabilă:

- productivitatea – populaţia trebuie să-şi sporească productivitatea şi să participe deplin la procesul de generare a veniturilor, creşterea economică reprezentând un subsistem al

modelelor de dezvoltare umană;

- echitatea – populaţia trebuie să aibă acces echitabil la opţiuni; - durabilitatea – accesul la opţiuni trebuie asigurat nu numai pentru generaţiile prezente, ci şi pentru generaţiile viitoare. Toate formele de capital – fizic, uman şi mediu – trebuie să fie

reîntregite;

- împuternicirea – omul trebuie să participe deplin la deciziile şi la procesele care îi modifică viaţa. Pentru realizarea condiţiilor de compatibilitate a celor patru cerinţe, strategia

dezvoltării durabile include, ca un element esenţial simultaneitatea progresului în toate cele

patru dimensiuni.

Elementul central al conceptului de dezvoltare durabilă este prezentat de interacţiunea dintre populaţie, progres economic şi potenţialul de resurse naturale, evidenţiindu-se ca probleme esenţiale: optimizarea raportului nevoi-resurse, obiective de atins, mijloace necesare, pe baza compatibilităţii lor reciproce în timp şi spaţiu.

Obiectivul general al dezvoltării durabile este de a găsi un optim de interacţiune şi compatibilitate a patru sisteme: economic, uman, ambiental şi tehnologic, întrun proces dinamic şi

flexibil de funcţionare.

Cerinţele minime pentru realizarea dezvoltării durabile includ: - redimensionarea creşterii economice, având în vedere accentuarea laturilor calitative ale

producţiei; - eliminarea sărăciei în condiţiile satisfacerii nevoilor esenţiale – un loc de muncă, hrană,

energie, apă, locuinţă, sănătate; - asigurarea creşterii populaţiei la un nivel acceptabil - reducerea creşterii demografice

necontrolate; - conservarea şi sporirea resurselor naturale, întreţinerea diversităţii ecosistemelor,

supravegherea impactului dezvoltării economice asupra mediului; - reorientarea tehnologică şi punerea sub control a riscurilor acesteia;

9

- descentralizarea formelor de guvernare, creşterea gradului de participare la luarea deciziilor privind mediul şi economia. Longevitatea, educaţia şi standardul de viaţă stau la baza indicelui de dezvoltare umană (IDU)

care oferă o măsură simplificată, dar utilă, a unei realităţi complexe. Indicatorii utilizaţi la calcularea IDU sunt: speranţa de viaţă, gradul de alfabetizare şi gradul de cuprindere în învăţământ, PIB pe locuitor. Strategia dezvoltării durabile devine operaţională prin politici naţionale adecvate, prin colaborarea şi cooperarea cu caracter regional, internaţional şi mondial.

Dezvoltarea durabilă nu este un scop în sine, ci un mijloc pentru a stimula progresul tehnic şi economic, prin distribuirea mai echitabilă a efectelor sale asupra generaţiilor prezente şi viitoare. Recunoaşterea dependenţei dezvoltării economice de resursele naturale şi starea lor fizică şi formularea conceptului de dezvoltare are loc în cadrul unei confruntări între diferite concepţii privind protecţia mediului din care menţionăm concepţia geocentrică, biocentrică şi cea antropocentrică.

Concepţia geoconcentrică face din protecţia factorilor naturali un scop în sine, pământul urmând a fi apărat fără rezerve. O asemenea concepţie a dus la ideea de creştere economică zero.

Concepţia biocentrică aşează în centrul preocupărilor ecologice organismele vii, îndeosebi formele de viaţă nonumane.

Concepţia antropocentrică consideră că totul trebuie subsumat trebuinţelor crescânde şi tot mai diverse ale oamenilor. A considera că omul are dreptul să facă orice constituie o gravă eroare.

Reţinând elementele comune, raţionale şi utile ale acestor trei concepţii privind protecţia mediului natural, se poate ajunge la una generalizatoare – concepţia reconcilierii omului cu natura şi cu sine însuşi. O asemenea concepţie conduce la prevenirea deteriorării condiţiilor de mediu, care este pe deplin posibilă, în condiţiile compatibilităţii dintre dezvoltarea producţiei şi mediul înconjurător.

În acest context a apărut şi noţiunea de ecodezvoltare sau dezvoltare ecologică, care reprezintă creşterea economică în strânsă corelaţie şi intercondiţionare cu legile mediului ambiant, ale echilibrului ecologic. Ea este orientată spre satisfacerea unor cerinţe practice concrete, dar şi de lungă durată, presupunând o structură complexă şi se caracterizează printr-o mai mare capacitate de adaptabilitate la cerinţele unei etape şi ale unor obiective majore.

2. REZULTATELE MACROECONOMICE ŞI MĂSURAREA LOR.

INDICATORII MACROECONOMICI Evidenţierea nivelului de dezvoltare economică, a tendinţelor acesteia, precum şi a modului în care o ţară dispune de resursele utilizate, necesită evaluarea rezultatelor activităţii desfăşurate de agenţii economici în toate ramurile. În acest scop se folosesc indicatorii macroeconomici, determinaţi în condiţiile ţărilor cu economie de piaţă cu ajutorul sistemului conturilor naţionale (SCN).

SCN asigură atât descrierea şi analiza structurilor economice, cât şi norme internaţionale cu caracter unitar pentru calcularea celor mai importanţi indicatori macroeconomici.

SCN se fundamentează pe teoria factorilor de producţie, conform căreia participanţii la activitatea economică sunt recompensaţi în raport de contribuţia adusă la obţinerea rezultatelor, muncă prin salarii, natura prin rentă, capitalul prin profit şi/sau dobândă. Prin SNC se măsoară fluxurile de bunuri şi servicii, de venituri, într-o anumită perioadă, tot aşa cum se măsoară stocurile de bunuri şi valori financiare, la un moment dat, la nivel macroeconomic, prin indicatori valorici.

În calculul indicatorilor se utilizează atributele „intern” şi „naţional”; atributul „intern” cuprinde produsul sau venitul creat şi consumat de către agenţii economici care îşi defăşoară activitatea în interiorul ţării respective, iar „naţional” are în vedere apartenenţa statală a agenţilor economici indiferent dacă ei îşi desfăşoară activitatea în propria ţară sau în alte ţări.

În funcţie de sistemul de evidenţă şi măsurare utilizat, rezultatele macroeconomice se exprimă prin indicatori economici specifici în formă „brută” sau „netă”. Atributul „brut” are în vedere includerea consumului de capital fix în calculul producţiei finale, iar atributul „net” se utilizează când se elimină consumul de capital fix din calculul producţiei finale (amortizare). Principalii indicatori agregaţi ai rezultatelor macroeconomice sunt: produsul global brut (PGB),

10

produsul intern brut (PIB), produsul naţional brut (PNB), produsul intern net (PIN), produsul naţional net (PNN), venitul naţional (VN).

Produsul global brut (PGN) exprimă, în formă monetară, producţia de bunuri şi servicii, dintr-o perioadă de timp, a agenţilor economici dintr-o ţară fără a fi dedus consumul imtermediar şi soldul veniturilor din muncă şi proprietate cu restul lumii sau exteriorul.

Produsul intern brut (PIB) exprimă valoarea adăugată brută a bunurilor şi serviciilor ajunse în ultimul stadiu al circuitului economic care au fost produse în interiorul unei ţări de către agenţii economici autohtoni şi străini, într-o anumită perioadă de timp, de regulă, un an. Mărimea PIB se stabileşte ca diferenţă între produsul global brut şi consumul intermediar: PIB = PGB – CI.

Produsul intern net (PIN) reflectă mărimea valorii adăugate nete a bunurilor economice destinate consumului final, care au fost produse în interiorul unei economii, de către agenţii economici autohtoni şi străini, întrun anumit interval de timp. De regulă se calculează prin scăderea din PIB a consumului de capital fix (amortizarea): PIN = PIB – Am.

Produsul naţional brut (PNB) exprimă valoarea producţiei finale brute de bunuri şi servicii şi obţinute de către agenţii economici naţionali atât în interiorul ţării respective cât şi din activitatea desfăşurată în alte ţări. PNB poate fi mai mare, mai mic sau egal cu PIB, în funcţie de soldul rezultatelor activităţii agenţilor autohtoni în exterior şi ale celor străini în interiorul ţării de referinţă. Mărimea PNB este influenţată atât de schimbarea cantităţii de bunuri şi servicii produse, cât şi de modificarea preţului acestora. Separarea acestor influenţe conduce la determinarea PNB nominal şi a PNB real.

PNB nominal reprezintă exprimarea în preţuri curente ale perioadei în care au fost produse bunurile şi serviciile. PNB real reprezintă valoarea tuturor bunurilor şi serviciilor finale produse întrun an şi exprimate în preţurile unui an de referinţă. Raportul dintre PNB nominal şi PNB real constituie deflatorul PNB-ului şi este folosit în scopul determinării modificărilor reale intervenite în producţie.

Deflatorul PNB-ului măsoară schimbarea medie a preţurilor bunurilor şi serviciilor produse. Dacă sunt cunoscute PNB nominal şi indicele general al preţurilor (IGP)poate fi

determinat PNB real:

PNB real = PNB nominal/IGP x 100.

Pentru a determina gradul de atragere şi eficienţă a diferiţilor factori de producţie se poate

determina şi PNB potenţial, care arată cantitatea potenţială de bunuri şi servicii ce s-ar putea produce cu resursele de muncă, pământ şi capital disponibile.

Produsul naţional net (PNN) exprimă mărimea valorii adăugate nete, a bunurilor şi serviciilor finale obţinute de agenţii economici autohtoni, care acţionează în interiorul ţării şi în afara acesteia, obţinută în cursul unei perioade de timp, exprimată în preţurile pieţei. Se determină prin scăderea din produsul naţional brut a mărimii amortizării capitalului fix : PNN = PNB – Am. Evaluat la preţurile factorilor de producţie, PNN este denumit venit naţional (VN).

3. FACTORII ŞI TIPURILE DE CREŞTERE ECONOMICĂ.

Factorii care intervin în funcţionarea economiei naţionale şi care se manifestă prin

rezultatele macroeconomice sunt implicaţi direct sau indirect în procesul creşterii economice. Factorii cu acţiune directă ce determină creşterea economică, sunt: - factorul uman cantitativ se concretizează în volumul de muncă prestată de populaţia ocupată

în timpul efectiv de muncă. Latura calitativă, adică sporirea productivităţii muncii, depinde de nivelul de calificare a lucrătorilor, de motivaţia în muncă, de adaptarea la noile structuri în dinamică ale activităţii economice şi de organizarea acesteia;

- factorul material este reprezentat de resursele naturale atrase în producţie şi de echipamentul tehnic de producţie, care, prin combinarea şi funcţionarea lor, devin capital real. Latura cantitativă a acestui factor o reprezintă volumul de capital real în exploatare şi de resurse naturale folosite, într-o perioadă dată. Latura calitativă o constituie productivitatea capitalului real, eficienţa economică a utilizării resurselor naturale. Prin structura şi nivelul calitativ adecvate cerinţelor producţiei, acest factor determină randamente superioare;

11

- factorul progres tehnic sau tehnologic. Cantitativ acest factor se concretizează în proporţia investiţiilor pentru cercetare-dezvoltare în PNB, calitativ, în eficienţa directă, în rentabilitatea sistemului cercetării. Progresul tehnic indus prin inovare determină efecte multiple: creşterea randamentului sistemului de producţie, a productivităţii muncii şi a capitalului, realizarea de

economii de scară prin reducerea costurilor medii totale, sporirea profitului şi a resurselor

destinate investiţiilor ce susţin creşterea economică, limitarea şi reducerea costurilor

ecologice şi sociale ale creşterii, restructurări ale economiei naţionale, pe sectoare şi ramuri. - factorul informaţional - tehnologiile informaţionale cunosc o rată de inovare înaltă şi virtual

fără limite. Avansul tehnologiilor informaţionale duce la dezvoltarea potenţialului de inovare existent în cadrul economiei naţionale. Există şi factori cu acţiune indirectă cum sunt: cererea agregată, respectiv capacitatea de

absorţie a pieţei interne, rata investiţiilor, cheltuieli de cercetare-dezvoltare, politica financiară, monetară, bugetară şi fiscală a statului, schimbările internaţionale, politica ecologică, migraţia forţei de muncă şi a capitalului. Atât factorii direcţi cât şi cei indirecţi sunt abordaţi tridimensional: cantitativ, calitativ şi structural.

Latura cantitativă vizează modidficarea dimensiunilor factorilor de producţie (creşterea capitalului folosit, a resurselor de muncă atrase, sporirea volumului investiţiilor, a exportului, etc.).

Dimensiunea calitativă se referă la sporirea eficienţei, a randamentului economic în folosirea fiecărui factor de creştere economică.

Dimensiunea structurală se concretizează în modificările şi înoirile în structura factorilor, în proporţiile în care se asigură combinarea lor.

Acţiunea factorilor de creştere economică pune în evidenţă anumite tipuri de creştere economică. Conceptul de tip de creştere economică exprimă caracteristica dominantă a procesului de creştere economică determinată de contribuţia factorilor la realizarea creşterii economice, ritmul de creştere a indicatorilor agregaţi pe locuitor, compatibilitatea efectelor economice cu cele sociale şi ecologice. Potrivit acestor criterii, creşterea economică poate fi extensivă sau intensivă.

Tipul extensiv se caracterizează prin contribuţia preponderentă a laturilor cantitative ale factorilor direcţi la formarea sporului PNB. Acest tip caracterizează ţările ce au un nivel economic scăzut şi presupune acumulări susţinute, un amplu efort investiţional.

Tipul intensiv de creştere economică se defineşte prin faptul că cea mai mare parte a sporului de rezultate macroeconomice se datorează laturilor calitative ale factorilor de creştere, măririi eficienţei utilizării lor.

Tipul de creştere intensivă succede, în principiu, celei de creştere extensivă. În teoria şi practica economică se întâlneşte şi tipul intermediar de creştere economică ce caracterizează situaţia în care latura cantitativă şi calitativă au contribuţii aproximativ egale la obţinerea sporului de rezultate macroeconomice.

4. PROBLEMA MODELĂRII CREŞTERII ECONOMICE.

Creşterea economică este rezultatul unor factori multipli ce acţionează în interferenţă,

constituind un sistem de factori. Expresia schematică a sistemului de factori, care surprinde legăturile funcţionale dintre ei şi sporirea dimensiunilor venitului naţional sau ale PIB pe locuitor, sau PNB pe locuitor, o constituie modelul creşterii economice.

În limitele sale cele mai generale, modelul creşterii economice reprezintă o construcţie logico-matematică ce evidenţiază dependenţa funcţională dintre ansamblul factorilor creşterii economice şi sporirea indicatorilor macroeconomici utilizaţi, prin intermediul unui sistem de ecuaţii.

Modelarea proceselor economice se bazează pe un sistem de ecuaţii care stabilesc legăturile între variabelele dependente şi cele independente.

În majoritatea modelelor creşterii economice, se caută legătura între variabila demografică şi principalele funcţii economice, pentru a se stabili dacă modelul respectiv are ca rezultat stimularea sau frânarea tendinţei generale a creşterii economice.

12

Teoriile şi modelee crşterii economice din perioada postbelică sunt: - agregate, care privesc relaţia producţie – consum la nivelul economiei naţionale, diferenţiată

pe ramuri, denumite modele interramuri; - dezagregate care se referă la evoluţia raportului producţie – consum la nivelul ramurilor

economice denumite modele sectoriale; După intervalul de timp la care se referă, modelele creşterii economice pot fi:

- modele satice pentru un interval de timp scurt, în care structura rămâne neschimbate; - modele dinamice ce vizează un interval de timp mai mare în care timpul este considerat

variabilă economică ce implică modificări structurale. După scopul utilizării lor, modelele creşterii economice se împart în:

- modele de structură care reflectă elementele interne ale economiei naţionale la un moment dat;

- modele de previzionare care cuprind parametrii dezvoltării ulterioare a economie; - modele de decizie utilizate în luarea unor decizii.

În funcţie de nivelul la care se desfăşoară procesele economice avem modele: - microeconomice, elaborate la nivelul intreprinderilor; - macroeconomice la nivelul economiei naţionale; - mondoeconomice la nivelul economiei mondiale.

După metodologia folosită pentru constituirea şi interpretarea lor există: - modele neokeynesiste care pornind de la teoria keynesistă a cererii efective, pun accentul pe

rolul acumulării de capital şi al investiţiilor în stimularea creşterii economice; - modele neoclasice care pornesc de la premiza substituirii factorilor de producţie (munca şi

capitalul) şi cercetează creşterea economică folosind funcţiile de producţie de tip Coabb-Douglas;

- modele de origine mai complexe din care cel mai cunoscut este modelul Leontief.

ÎNTREBĂRI: 1. Care sunt elementele care delimitează creşterea economică de dezvoltarea economică?

2. Care sunt componenetele esenţiale ale paradigmei dezvoltare durabilă? 3. Care sunt concepţiile privind protecţia mediului? 4. Care sunt principalii indicatori agregaţi ai rezultatelor macroeconomice? 5. Care sunt factorii cu acţiune directă asupra creşterii economice?

6. Care sunt modelele creşterii economice, după metodologia folosită pentru constituirea şi interpretarea lor?

TESTE DE EVALUARE: 1. Nivelul dezvoltării economice exprimă gradul de.................. a .................. , eficienţa utilizării factorilor de producţie. 2. Modelul creşterii economice reprezintă o construcţie evidenţiată printr-un ansamblu de componente.

a. adevărat b. fals.

13

III. VENITURI, CONSUMUL ŞI INVESTIŢIILE.

OBIECTIVE: - însuşirea conceptului de venit; - cunoaşterea conceptelor de consum şi economii; - cunoaşterea tipurilor de investiţii şi a efectelor acestora.

CUVINTE CHEIE: repartiţie primară, repartiţie secundară, venit, consum, economii,

înclinaţie medie spre consum, înclinaţie medie spre economii, înclinaţie marginală spre consum, înclinaţie marginală spre economii, rata economiilor, investiţie, multiplicatorul investiţiilor, multiplicatorul dezinvestiţiilor.

SINTEZA: 1. VENITUL LA NIVEL MACROECONOMIC.

Venitul naţional este valoarea adăugată netă, exprimată în preţurile pieţei, creată în decurs

de un an de către agenţii economici ai unei ţări în interiorul ţării şi în străinătate. El exclude din aria lui de cuprindere amortizarea capitalului fix şi consumurile intermediare.

Abordări mai recente consideră că venitul naţional are o sferă mai restrânsă, al reprezentând acea parte a valorii producţiei anuale a unei ţări care se poate consuma fără să fie diminuat capitalul artificial, creat de muncă, şi capitalul biologic, natural. Această definiţie este mai riguroasă având în câmpul vizual şi premisele materiale ale producţiei create de muncă şi cele care sunt opera naturii.

Venitul naţional are tendinţa de creştere. În acest sens acţionează sporirea numărului de persoane angajate în activitatea economică, creşterea eficienţei, dotarea tehnică a întreprinderilor, structura de ramură a economiei, etc.

Datorită unui mare număr de cauze de ordin intern şi internaţional, venitul naţional al diferitelor ţări a crescut şi creşte în ritmuri inegale. De aceea, nivelul de dezvoltare economică al ţărilor lumii, măsurat prin venitul naţional pe locuitor este extrem de diferit. Decalajele între nivelurile de dezvoltare economică ale diferitelor ţări sunt dublate şi de decalajele privind puterea economică măsurată prin venitul naţional total creat anual sau PNB total.

Producerea venitului naţional nu este un scop în sine, ea urmăreşte satisfacerea trebuinţelor prezente şi viitoare ale oamenilor. Atingerea acestui obiectiv impune repartizarea venitului naţional. În procesul repartiţiei primare se formează cunoscutele forme fundamentale de venituri primare: salariul, profitul, dobânda şi renta. Aceste venituri intră în posesia proprietarilor de factori de producţie, în măsura în care ei sun antrenaţi în circuitul economic, constituind obiect al cererii şi ofertei şi al actelor de schimb.

Repartiţia secundară (redistribuirea) vizază doar o parte a venitului naţional. Ea se realizează printr-o gamă de pârghii, în cadrul cărora un rol major îl au impozitele şi taxele, alocaţiile acordate producătorilor şi familiilor, sistemul preţurilor. În procesul redistribuirii, o parte din venitul naţional (variabilă în timp) intră în bugetul statului şi serveşte pentru acoperirea cheltuielilor legate de învăţământ şi educaţie, ocrotirea sănătăţii, apărare, administraţie, etc. Veniturile formate în procesul redistribuirii se numesc de transfer sau secundare.

2. CONSUMUL ŞI ECONOMIILE.

În procesul folosirii, venitul obţinut de către posesorii factorilor de producţie se împarte în

două părţi: consum (C) şi economii (E), V = C + E. Consumul (C) este acea parte a venitului care se utilizează pentru procurarea bunurilor şi

serviciilor destinate satisfacerii nevoilor curente. Economiile (E) reprezintă partea din venit rămasă după scăderea consumului, E = V – C.

Consumul poate fi privat sau guvernamental. Primul are ca obiect soluţionarea trebuinţelor oamenilor, iar al doilea, soluţionarea trebuinţelor unor instituţii guvernamentale; el este consum public. Economiile se pot grupa şi ele în cele două categorii. Folosirea pentru consum doar a unei

14

părţi din venit reprezintă o necesitate a continuării producţiei pe scară lărgită, a progresului economic şi social-cultural al popoarelor.

Cu alte cuvinte economisirea nu este un scop în sine ci are o anumită motivaţie din partea subiectului economic. Se are în vedere folosirea activă a economiilor sub formă de investiţii, depuneri în bănci, etc.

Consumul şi economiile pot fi abordate şi ca raporturi faţă de venit, sau ca înclinaţii. Înclinaţia medie spre consum (c) este relaţia dintre cheltuielile pentru consum şi suma totală a

venitului, şi se calculează după formula c = C

V.

Înclinaţia medie spre consum scoate în relief cât cheltuim pentru consum dintr-o unitate monetară de venit (1 dolar, o liră sterlină, 1 euro, 1 leu). Înclinaţia medie spre economii (e) este

relaţia dintre suma absolută a economiilor şi venitul total, calculată prin relaţia e = E

Vsau e = 1-c.

Cele două înclinaţii se pot determina nu numai ca mărimi absolute ci şi procentual:

c = C

V x 100 e =

E

V x 100.

Înclinaţia marginală spre consum (c’) este relaţia dintre suma de bani cheltuită pentru consum din venitul suplimentar obţinut şi mărimea acestuia din urmă. Când venitul creşte, ea exprimă sporul de consum pe unitatea suplimentară de venit şi se calculează cu ajutorul formulei:

c’ = C

V

∆

∆, unde ∆C – variaţia absolută a consumului

∆V – variaţia absolută a venitului. Înclinaţia marginală spre economii (e’) este raportul dintre economiile făcute din venitul suplimentar obţinut şi mărimea acestuia din urmă. Când venitul creşte ea exprimă sporul de economii pe unitatea suplimentară de venit şi se calculează cu ajutorul formulei:

e’ = E

V

∆

∆, unde ∆E – variaţia absolută a economiilor

∆V – variaţia absolută a venitului. sau e’ = 1 -1c’ Cunoscând înclinaţia marginală spre consum, ştim cât se cheltuieşte pentru consum dintr-o unitate suplimentară de venit; cunoscând înclinaţia marginală spre economii avem posibilitatea de a cunoaşte cât se economiseşte dintr-o unitate suplimentară de venit. Pe termen lung, sporirea venitului real antrenează scăderea înclinaţiei spre consum şi creşterea înclinaţiei spre economii; se măreşte astfel, diferenţa dintre venitul absolut şi consumul absolut. Cauza ascunsă a acestei mişcări o constituie apropierea treptată a consumului curent de pragul saturaţiei. Aşa se explică de ce creşterea venitului net este însoţită, de regulă, de economisirea unei părţi mai mari din venit. Această tendinţă, în opinia lui Keynes, este o lege psihologică fundamentală. De aici rezultă câteva concluzii. Rata economiilor este, într-o perioadă anume de timp, mai ridicată la popoarele dezvoltate, decât la cele în curs de dezvoltare sau sărace. Într-o ţară oarecare, diferenţierea veniturilor între diverse categorii de familii generează, în mod necesr, inegalitatea în rata consumului şi economiilor. De regulă, rata consumului este mai redusă pentru familiile care se află în vârfului piramidei veniturilor, sau care au o poziţie de mijloc, şi mai mare pentru familiile care se găsesc la baza piramidei veniturilor. Rata economiilor este mai însemnată la prima categorie de familii şi mai mică la celelalte. Pe termen scurt, înclinaţia spre consum şi spre economii oscilează. În etapele de progres, venitul creşte, rata consumului scade iar rata economiilor creşte. În etapele de declin, venitul scade şi la nivelul familiilor şi la nivelul societăţii. De aceea, mişcarea ratelor amintite este opusă. Pe termen scurt, înclinaţia spre consum şi economii se modifică şi la un venit constant, datorită unor factori obiectivi şi subiectivi, acţionând independent de mişcarea venitului. Între factori obiectivi un rol mai însemnat au: rata dobânzii, relaţia dintre venitul prezent şi cel viitor, anticipat a se obţine, politica fiscală, cursul titlurilor de valoare şi gradul în care economiile depuse spre fructificare la diverse instituţii sunt garantate.

15

Asupra înclinaţiei spre consum şi economii exercită influenţă şi factori subiectivi. Ei cuprind notele caracteristice ale naturii umane care nu pot cunoaşte modificări radicale într-o perioadă scurtă. Aceşti factori sunt denumiţi, uneori, mobiluri subiective şi sociale. La un venit dat, considerând constanţi factorii obiectivi, rata consumului scade iar cea a economiilor creşte pe seama următoarelor mobiluri: crearea de rezerve de valori pentru situaţii neprevăzute şi pentru anii de bătrâneţe; acumularea de sume de bani pentru acoperirea cheltuielilor privind studiile viitoare ale membrilor familiilor şi pentru a lăsa urmaşilor o anumită avere; sporirea consumului viitor când acesta se preferă unui consum mai modest în prezent;crearea unei mase băneşti de manevră pentru a pune în aplicare proiecte speculative sau comerciale. Pentru anumite persoane, funcţionează mobiluri care tind să sporească cheltuielile de consum şi să reducă economiile. Dintre ele fac parte: setea de satisfacţii, nechibzuinţa, generozitatea fără măsură şi rău înţeleasă, ostentaţia, etc.

3. INVESTIŢIILE. Economiile reprezintă sursa din care se efectuează investiţiile nete. Acestea reprezintă partea de venit cheltuită pentru creşterea capitalului fix şi a stocurilor de capital circulant, având drept consecinţă formarea netă de capital. În viaţa economică, investiţiile nete nu sunt niciodată matematic egale cu economiile. Teoretic, se presupune, însă, că ele coincid cantitativ. De aceea formula V = C + E se transformă în V = C + I. Investiţii crescânde se fac însă şi din fondul de amortizare,acestea având menirea să înlocuiască în natură capitalul fix uzat fizic şi moral. Ca urmare ele se pot numi investiţii de înlocuire. Dacă la investiţiile nete adăugăm investiţiile de înlocuire, obţinem mărimea totală a investiţiilor, adică investiţiile brute. Investiţiiile brute sunt diferite de la o ţară la alta. Ele depind de puterea economică a ţărilor (PNB total) şi de rata investiţiilor. Prin rata investiţiilor se înţelege raportul procesual dintre investiţiile brute şi PNB total. În cadrul unei ţări anume, pe perioade scurte, investiţiile brute oscilează, cresc sau scad în funcţie de mersul activităţilor economice. Pe perioade lungi de timp însă, se impune tendinţa de creştere a acestor investiţii. Sporirea investiţiilor este vitală, inclusiv pentru ţările a căror economie funcţionează normal. Investiţiile au un rol hotărâtor în modernizarea aparatului tehnic de producţie, în schimbarea structurii de ramură a economiilor naţionale, în viteza cu care ele înaintează, în creşterea numărului de persoane angajate în diverse sfere de activitate. Efectele investiţiilor depind atât de volumul, cât şi de eficacitatea cu care sunt realizate. Aceasta din urmă este influenţată de orientarea investiţiilor pe ramuri, de gospodărirea lor judicioasă, de durata de punere în funcţiune a noilor obiective industriale, agricole, etc, de calificarea oamenilor, de aria de cuprindere şi calitatea cercetării ştiinţifice. Investiţiile nete au ca efect sporirea capitalului, iar acesta, la rându-i, o creştere a producţiei, a utilizării forţei de muncă şi a veniturilor. Între sporirea investiţiilor şi aceea a veniturilor există o anumită relaţiei, care se poate măsura cu ajutorul multiplicatorului investiţiilor (K).

K = V

I

∆

∆ =

variatia absoluta a venitului

variatia absoluta a investitiilor.

Multiplicatorul este o mărime pozitivă şi mai mare decât 1, ceea ce înseamnă că sporul venitului este mai însemnat decât sporul investiţiilor: ∆V = K x ∆I. Sporul venitului vizează venitul realizat la nivelul ţării, iar în sporul investiţiilor globale vizează investiţiile care se fac în ramurile producătoare de bunuri – capital şi nu investiţiile din întreaga economie. Deşi multiplictorul este însoţitor obligatoriu al oricărei creşteri a investiţiilor, valoarea lui diferă de la o ţară la alta, în funcţie de nivelul dezvoltării economiei şi de rata consumului şi economiilor. Având în vedere că ∆I = ∆V – ∆C

K = V V

I V C

∆ ∆= =

∆ ∆ −∆ ' '

1 1 1

11c c e

V

= =∆ −

−∆

.

16

Calculat pornind de la rata marginală a economiilor, multiplicatorul este pur teoretic. Întrucât această rată există de fiecare dată într-un mediu de ansamblu concret şi complex, în care acţionează numeroase cauze, multiplicatorul real se poate abate mai mult sau mai puţin, în plus ori minus, de la cel teroretic. În această direcţie acţionează mai multe cauze, dintre care menţionăm: - dimensiunea comerţului exterir şi gradul de acoperire a consumului intern, prin import

de bunuri; cu cât consumul intern este satisfăcut în grad mai înalt cu bunuri procurate din alte ţări, cu atât multiplicatorul real se situează mai mult sub cel teoretic.

- gradul de utilizara a capacităţilor de producţie în sectorul care creează bunuri de consum; când acest grad se apropie de folosirea completă, creşterea ocupării şi a producţiei în producţia bunurilor de consum impune investiţii suplimentare în bunuri de echipament. Multiplicatorul este mai mic decât când există capacităţi nefolosite, dar folosibile eficace.

- prevederea sau lipsa de prevedere a investiţiilor efectuate în producerea bunurilor-capital; valoarea multiplicatorului se apropie de cea teoretică când redresarea începe în condiţiile în care modificarea investiţiilor globale a fost anticipată sau prevăzută. Multiplicatorul investiţiilor are câmp de manifestare, când investiţiile sporesc. Sunt însă

intervale de timp, în care au loc reduceri de investiţii (dezinvestiţii), generatoare de scăderi ale ocupării muncii, producţiei şi veniturilor. Se poate admite, de aceea, că există şi un multiplicator al dezinvestiţiilor, calculat prin formula:

K = V

I

−∆

−∆, adică prin raportarea sporului negativ al veniturilor unor ţări la

sporul negativ al investiţiilor survenit în sectorul bunurilor –capital. Gradul de transformare a economiilor în investiţii depinde de un şir de variabile, între care

stimulentul şi dorinţa agenţilor economici au un mare rol. Pe termen lung, odată cu creşterea veniturilor şi a patrimoniului familiilor, cu apropierea

cererii solvabile de nevoia reală, dublate de reducerea ratei profitului, stimulentul şi dorinţa agenţilor economici particulari de a investi în bunuri de capital au tendinţa să se diminueze. Se recurge la plasamente ale banilor în operaţiuni speculative şi în sfere aşezate dincolo de producţia de bunuri materiale, care aduc profituri mai consistente şi în intervale de timp mai mici.

Pe termen scurt, înclinaţia spre investiţii creşte sau scade în funcţie de conjunctura economică, în perioade de boom ea este pronunţată iar în perioade de recesiune se reduce sensibil şi se prelungeşte adesea mai mult decât este necesar.

Depăşirea măsurii în privinţa economisirii este, în concepţia lui Keynes, nocivă dezvoltării, ea putând provoca, odată cu declinul producţiei, reducerea gradului de folosire a muncii şi a capacităţilor de producţie pe intervale mari de timp. În asemenea perioade, se impun, pentru stoparea declinului, o reducere a ratei dobânzii şi investiţii făcute de stat.

Deoarece multiplicatorul exprimă influenţa investiţiilor asupra gradului de ocupare a mâinii de lucru, producţiei şi venitului, variabila determinantă care îşi pune amprenta asupra stării economiei este investiţia. Influenţa inversă, a consumului şi a pieţei de desfacere asupra investiţiilor şi mersului economiei este scoasă în evidenţă de accelerator. Variabila dependentă este, în acest caz, investiţia, iar consumul cauza care o înrăutăţeşte.

Acceleratorul se calculează cu ajutorul formulei:

a = I

C

∆

∆= variatia absoluta a investitiilor

variatia absoluta a consumului.

Calculând mărimea lui a, aflăm cu cât se modifică investiţiile în urma unei creşteri anumite a consumului. Consumul în creştere stimulează investiţiile, creşterea economică, iar sporirea investiţiilor stimulează sporirea veniturilor şi a consumului. Acţiunile şi retroacţiunile, transformarea efectului în cauză şi a cauzei în efect nu creează, însă, premizele unui boom continuu, atunci când economia este în progres şi nici ale unui declin permanent atunci când economia regresează.

Acceleratorul ne atrage atenţia că volumul producţiei şi al celorlalte activităţi economice nu depinde numai de masa şi calitatea factorilor de producţie, ci şi de volumul consumului.

17

ÎNTREBĂRI: 1. Ce este venitul naţional? 2. Ce se formează în procesul repartiţiei primare? 3. Ce este consumul? 4. De ce depind efectele investiţiilor?

5. Ce este multiplicatorul dezinvestiţiilor? TESTE DE EVALUARE: 1. Factorii obiectivi care acţionează asupra înclinaţiei spre consum şi economii sunt:

a. rata profitului b. rata dobânzii c. relaţia între venitul prezent şi cel viitor anticipat a se obţine d. politica fiscală e. cursul titlurilor de valoare f. crearea de rezerve băneşti de manevră g. toate cele de mai sus

1. abcd 2. abce 3. abde 4. bcde 5. abcf 6. g 7. abdf 8. abef 9. acde 10. acdf 11. bcdf 12. cdef

2. . Inegalitatea veniturilor este o consecinţă naturală a funcţionării mecanismelor de redistribuire.

a. adevărat b. fals

18

19

IV. ECHILIBRU ŞI DEZECHILIBRU ECONOMIC OBIECTIVE: - însuşirea conceptului de echilibru macroeconomic, a elementelor sale şi a factorilor care determină dinamica sa; - cunoaşterea conceptului de dezechilibru economic şi a formelor sale.

CUVINTE CHEIE: echilibru economic, echilibru macroeconomic, ofertă agregată, cerere

agregată, echilibre economice parţiale, dezechilibru economic, decalaje, modele globale.

SINTEZA: 1. ECHILIBRU ECONOMIC.

Problemele creşterii şi dezvoltării economice sunt legate de starea de echilibru şi

dezechilibru economic. În cadrul fiecărei pieţe echilibrul presupune concordanţa dintre cerere şi ofertă pe pieţele bunurilor economice, a muncii, monetară, a capitalului, etc., în calitatea lor de părţi ale sistemului relaţiilor de piaţă. În toate aceste situaţii este vorba de echilibre parţiale. În continuare vor fi prezentate problemele echilibrului şi dezechilibrului la nivel macroeconomic, adică pe ansamblul economiei naţionale, luând în calcul dependenţele reciproce dintre întreprinderi, dintre ramuri, dintre diferite pieţe.

Echilibrul macroeconomic exprimă starea de concordanţă relativă dintre cererea şi oferta agregate în cadrul pieţei bunurilor şi serviciilor, muncii, monetare, a capitalului, al economiei naţionale în ansamblul ei, care are la bază o alocare şi folosire raţională a resurselor, o funcţionare normală a structurilor economice în interdependenţa lor. Echilibrul macroeconomic trebuie înţeles ca o tendinţă, ce nu exclude abateri sau discordanţe nesemnificative care nu afectează funcţionarea de ansamblu normală a economie.

Echilibru macroeconomic foloseşte o serie de elemente. În primul rând se operează cu noţiunile oferta agregată şi cererea agregată care presupun

exprimare monetară, deci posibilitatea de măsurare şi comparare. În al doilea rând, se impune luarea în considerare a relaţiei dintre producţie, venituri şi

cheltuieli, în sensul, că producţia dă naştere la fluxuri de producţie şi servicii, care la rândul lor determină fluxuri de venituri distribuite deţinătorilor de factori de producţie, ceea ce atrage după sine fluxuri de cheltuieli prin care se procură bunuri economice oferite de producţie. Astfel cererea şi oferta sunt legate între ele şi prin intermediul veniturilor.

În al treilea rând, echilibrul macroeconomic presupune luarea în considerare a interdependenţelor dintre pieţe şi respectiv dintre echilibrele economice parţiale. Starea de echilibru sau dezechilibru în cadrul uneia sau alteia dintre pieţe se reflectă, direct sau indirect, într-o proporţie sau alta, şi în funcţionarea de ansamblu a economiei naţionale.

Realizarea echilibrului de piaţa bunurilor economice presupune respectarea următoarei condiţii: oferta agregată (Y) să fie egală cu cererea agregată (D). Deci Y=D. În acest caz, oferta este concretizată în mărimea PNB sau a VN. Ea se repartizează pentru consum (C) şi pentru economii (E), rezultând relaţia Y=C+E. Cererea se concretizeză în două mari componente: cererea de bunuri de consum (C) şi cererea de bunuri de investiţii (I), rezultând D=C+I. De unde rezultă relaţia C+E=C+I E=I. Această relaţie este considerată drept condiţie de echilibru pe piaţa bunurilor economice. În realitate există posibilitatea dezechilibrului, deoarece nu tot ce se economiseşte se investeşte.

Realizarea echilibrului macroeconomic în condiţiile actuale ia în considerare şi schimburile economice cu alte ţări în cadrul cărora o parte a producţiei interne se exportă (Ex) iar unele nevoi sunt satisfăcute pe seama importului (H) din alte ţări. Integrarea acestora în modelul de echilibru conduce la următoarea relaţiei de echilibru: C+E+H=C+I+Ex. De aici rezultă E+H=I+Ex sau E-I=Ex-H.

Echilibrul macroeconomic depinde şi de realizarea echilibrului în cadrul altor pieţe. Pe piaţa muncii echilibrul presupune egalitatea ofertei de forţă de muncă (YL) cu cererea de

forţă de muncă (DL). Deci YL = DL.

20

Pe piaţa monetară, starea de echilibru însemnă egalitatea ofertei de monedă (Ym) cu cererea de monedă (Dm). Deci Ym= Dm. Oferta reală de monedă este dependentă de masa monetară (M) şi de viteza de circulaţie a banilor (V), iar cererea de monedă depinde de volumul mărfurilor tranzacţionate (T) şi de nivelul preţurilor (P). Deci condiţia pe piaţa monetară este M x V = T x P.

În realitatea economică, pe toate pieţele, condiţiile sunt variabile, în consecinţă echilibrul unei pieţe depinde de ceea ce se petrece pe toate celelalte pieţe. În caracterizarea echilibrului macroeconomic, se folosesc şi noţiunile echilibru economic static şi echilibru economic dinamic.

Echilibrul static reflectă starea momentană a economiei, considerată drept punct de referinţă. În realitate nu există echilibru static deoarece întotdeauna au loc schimbări în sistemul de trebuinţe şi în cel al resurselor.

Echilibrul economic dinamic reflectă tendinţa obiectivă de adaptare în dinamică a ofertei la exigenţele cererii, de realizare a concordanţei, de fiecare dată, la un nivel superior.

Există mai mulţi factori care determină dinamica echilibrului economic şi anume: - populaţia care prin numărul ei, prin structură, nivel de calificare determină schimbări în

ansamblul cererii; - progresul ştiinţifico-tehnic care duce la apariţia a noi tendinţe, noi subramuri, la înoiri ale

cererii şi ofertei agregate, la adptări ale acestora; - comportamentul agenţilor economici care se schimbă, atrăgând după sine noi orientări în

folosirea venitului ca şi în structura pe ramuri şi subramuuri economice a plasării capitalurilor în afaceri;

- limitele resurselor care acţionează restrictiv impunând restructurări în alocarea şi combinarea factorilor de producţie. Echilibrul are deci caracter relativ. Această noţiune trebuie abordată în timp şi spaţiu.

2. DEZECHILIBRUL ECONOMIC.

Condiţiile noi în care se desfăşoară activitatea economică atrag după sine dezechilibre

economice, considerate drept stare normală, necesră dezvoltării. Există şi dezechilibre în economie ce se concretizează în disfuncţionalităţi, în mari decalaje

între cerere şi ofertă pe diverse pieţe, în dereglări în funcţionarea economiei, în crize economice, şomaj, inflaţie, etc. Asemenea decalaje nu constituie o stare normală în evoluţia economiei, ele fiind legate de limitele resurselor, de insuficienta cunoaştere a relaţiilor de piaţă, ca şi de unele greşeli de politică economică generală pe termen lung.

Principalele forme de dezechilibru sunt: - excesul de ofertă pe piaţa bunurilor şi pe piaţa muncii. Pe piaţa bunurilor economice starea de

dezechilibru este cunoscută sub denumirea de presiune, deoarece cantitatea acestora depăşeşte cererea existentă. Cumpărătorii au posibilitatea de a alege, iar producătorii au dificultăţi în vânzarea mărfurilor, fiind stimulaţi în direcţia restructurării producţiei şi creşterii calităţii. Pe piaţa muncii, excedentul de ofertă înseamnă şomaj cu repercusiuni asupra nivelului de trai al populaţie;

- excesul de cerere pe piaţa bunurilor şi excesul de ofertă pe piaţa muncii. Pe piaţa bunurilor cererea este mai mare decât oferta, ceea ce duce la situaţia cunoscută sub denumirea de absorţie. Agenţii producători nu au posibilitatea de a satisface întreaga cerere, nefiind stimulat nici interesul pentru diversificarea şi îmbunătăţirea calităţii produselor. Se accentuează excedentul de forţă de muncă şi creşterea şomajului;

- excesul de cerere pe piaţa bunurilor economice, pe piaţa muncii, pe piaţa monetară. O asemenea stare de dezechilibru pune în relief neconcordanţe, dereglări de profunzime, care ţin de structuri ale producţiei şi ale economiei în asamblul ei, de imposibilitatea de a absorbi pe termen lung oferta de forţă de muncă, de a asigura o evoluţie normală a ofertei de bunuri economice şi de masă monetară. Ca urmare, se accentuează inflaţia, şomajul, se deteriorează condiţiile de viaţă ale unei importante părţi a populaţiei. În etapa actuală, problemele echilibrului şi dezechilibrului economic capătă o însemnătate

tot mai mare, fiind abordate de diferiţi specialişti, care acordă atenţie şi modelării economice.

21

Accentuarea dependenţelor reciproce dintre economiile naţionale, ca şi problemele globale ale lumii de azi impun ca nevoia de echilibru economic să depăşească cadrul naţional şi să reprezinte o cerinţă şi la scară mondială. De aceea, în ultimile decenii, s-a impus atenţiei, în domeniul cercetării ştiinţifice, încercarea de a elabora modele globale sau mondoeconomice, care vizează societatea umană ca sistem, a cărui funcţionare de ansamblu este condiţionată de comportamentul fiecărei economii naţionale.

Problemele esenţiale cuprinse în modelele globale sunt: resursele naturale, populaţia, producţia agricolă şi alimentară, producţia industrială, poluarea mediului natural.

ÎNTREBĂRI: 1. Ce este echilibrul economic?

2. Ce elemente foloseşte echilibrul macroeconomic? 3. Ce este echilibrul economic dinamic? 4. Care sunt principalele forme de dezechilibre? TESTE DE AUTOEVALUARE: 1. Principalele forme de dezechilibru sunt:

a. excesul de ofertă pe piaţa bunurilor şi pe piaţa muncii b. excesul de cerere pe piaţa bunurilor şi excesul de ofertă pe piaţa monetară c. excesul de cerere pe piaţa bunurilor şi excesul de ofertă pe piaţa muncii d. excesul de cerere pe piaţa bunurilor, pe piaţa muncii,şi pe piaţa monetară

1. abc 2. abd 3. acd 4. bcd

2. Echilibrul macroeconomic exprimă starea de ................. dintre .............. agregate în cadrul economiei naţionale în ansamblul ei.

22

23

V. FLUCTUAŢIILE ACTIVITĂŢII ECONOMICE. OBIECTIVE: - cunoaşterea ciclicităţii procesului economic; - cunoaşterea tipologiei şi mecanismelor ciclului economic; - cunoaşterea cauzelor evoluţiei ciclice; - cunoaşterea politicilor anticiclice (anticriză).

CUVINTE CHEIE: ciclicitatea, alternanţa, periodicitatea, inerenţa, cumulativitatea, autoreglarea, faza de expansiune, faza de recesiune, punctul de relansare, punctul de contracţie, amplitudinea, abatere de trend, derivata de conformare, perioada, efectul de clichet.

SINTEZA:

1. CICLICITATEA PROCESULUI ECONOMIC.

Evoluţia activităţii economice este un proces neliniar, ondulatoriu, care se desfăşoară în timp, în ritmuri diferite. Fluctuaţiile activităţii economice pot fi: - fluctuaţii sezoniere determinate de factori naturali şi sociali. În funcţie de sezon: activitatea

din agricultură, construcţii, turism; fluctuaţiile sezoniere au loc şi datorită intensităţii diferite a nevoilor oamenilor legate de anumite obiceiuri, tradiţii, sărbători. Fluctuaţiile sezoniere au loc cu o anumită regularitate, de la un an la altul, fiind previzibile.

- fluctuaţiile economice întâmplătoare sau accidentale sunt determinate de factori sau evenimente neaşteptate, ca inundaţii, secetă, fenomene seismice, războaie, etc.

- fluctuaţii ciclice legate de însuşi mecanismul de funcţionare a economiei, de structuri interne şi interdependente ale acesteia şi se reproduce cu o anumită regularitate, în timp. Ciclicitatea consituie o formă specială de evoluţie a activităţii economice, în cadrul căreia

alternează perioade de creştere susţinută cu perioade de încetinire a creşterii, de stagnare sau chiar de declin economic. Principalele determinări calitative ale ciclicităţii sunt: - alternanţa procesul economic supus ciclicităţii suportă în mod alternativ fenomene de

creştere sau descreştere economică; - periodicitatea procesul economic supus ciclicităţii are reveniri, aproximative, sub raport

calitativ, la valori anterioare după o anumită perioadă care poate fi estimată; - inerenţa procesul economic se supune întotdeauna ciclicităţii, el neputând să de desfăşoare în

afara acesteia; - cumulativitatea alternanţa în cadrul ciclicităţii se produce pe baza unui proces cumulativ în

care anumite funcţionalităţi/disfuncţionalităţi îşi ating, în timp, limitele specifice; - autoreglarea ciclicitatea este un fenomen economic de tip cibernetic caracterizându-se prin

autoreglare. Alternarea fazelor ciclului economic se datorează tocmai faptului că, odată procesul economic

intrat într-o anumită fază, toţi factorii de influenţă încep să acţioneze pentru ieşirea din această fază. Ciclicitatea reprezintă, aşadar, o trăsătură imanentă a procesului economic, constituind, de

fapt, modul de a fi al acestui proces. Măsura cantitativă a ciclicităţii economice se realizează cu ajutorul conceptului de ciclu economic. În general, prin ciclu economic se înţelege o durată de timp determinată, în cadrul căreia activitatea economică parcurge, în evoluţia sa, anumite faze ce au caracter repetabil şi într-o anumită succesiune.

24

Un ciclu economic este format din două faze: o fază de expansiune (creştere)şi o fază de recesiune (scădere). Legat de acestea un ciclu economic conţine două puncte nodale: un punct de relansare prin care se trece de la recesiune la expansiune şi un punct de contracţie prin care se trece de la expansiune la recesiune.

Elementele caracteristice ale ciclului economic pot fi grupate în două categorii: elemente de structură şi elemente de măsură.

Elementele de structură sunt: - faza de expansiune este faza de creştere a

variabilelor economice care cuantifică procesul economic. Faza de expansiune se propagă

întotdeauna de la nivelul microeconomic spre nivelul. Din acest motiv, creşterea economică implică stimularea firmei. - faza de recesiune este faza de scădere a variabilei economice care cuantifică procesul

economic. Faza de recesiune se propagă întotdeauna de la nivelul macroeconomic spre nivelul microeconomic. Din acest motiv, „răcirea” economiei trebuie să se facă prin instrumente de politică macroeconomică.

- punctul de relansare este punctul în care factorii ce concură la încurajarea creşterii economice preiau dominanţa asupra factorilor ce frânează creşterea economică.

- punctul de contracţie este punctul în care factorii ce concură la scăderea variabilelor economice, preiau dominanţa asupra factorilor care încurajează creşterea economică. În cazul în care punctul de contracţie este sub forma unui punct de inflexiune în dinamica generală a ciclului economic, se produce recesiunea, iar dacă acest punct este sub forma unui punct de întoarcere, atunci se produce criza economică. Elemementele de măsură ale ciclului economic sunt:

- amplitudinea ciclului economic se referă la mărimea variabilelor specifice activităţii economice (de exemplu la mărimea PIB) în punctul de relansare, comparativ cu punctul de contracţie. Amplitudinea ciclului economic exprimă distanţa pe care se deplasează măsura PIB de-alungul ciclului economic respectiv; Ai = PIBi

c – PIBir , unde Ai – amplitudinea ciclului economic „i”

PIBic – mărimea PIB în ciclu economic „i” în punctul de contracţie

PIBir - mărimea PIB în ciclu economic „i” în punctul de relansare.

- abaterea de trend a ciclului economic, exprimă diferenţa, măsurabilă tot la nivelul PIB, dintre două puncte succesive de contracţie sau de relansare. Abaterea calculată pe baza punctelor de contribuţie se numeşte abatere de trend a recesiunii, iar abaterea calculată pe baza punctelor de relansare se numeşte abatere de trend a expansiunii, între cele două putând exista diferenţe importante, de aceea trebuie calculate ambele abateri. ∆reci/j = PIBj

c - PIBic – abaterea de trend a recesiunii între ciclurile economice „i” şi „j”.

∆expi/j = PIBjr - PIBi

r – abaterea de trend a expansiunii între ciclurile economice „i” şi „j”. - durata de conformare a ciclului economic, este intervalul de timp după care curba ce descrie

ciclul economic intersectează curba ce descrie trendul activităţii economice analizate. În cadrul unui ciclu economic, există următoarele puncte de conformare: punct de conformare a expansiunii (intersecţia curbei de trend are loc de jos în sus), punct de conformare a recesiunii (intersecţia curbei de trend are loc de sus în jos).

- perioada ciclului economic, reprezintă intervalul de timp pe care se întinde ciclul economic analizat. El se măsoară fie între două puncte succesive de relansare, fie între două puncte succesive de contracţie. Atunci când perioada ciclului se măsoară între două puncte succesive de contracţie vorbim de o perioadă închisă a ciclului economic, iar când se măsoară între două puncte succesive de relansare vorbim de o perioadă deschisă a ciclului economic. Dacă trendul general al activităţii economice este crescător, atunci perioada închisă a ciclului este

timp

Nivelul acivităţii economice

Ciclu economic Expan.

Recesiune Expansiune Recesiune

x punct de contracţie x punct de relansare

Trendul genral

25

mai mică decât cea deschisă, iar dacă trendul general al activităţii este descrescător, relaţia de mărime este inversă.

2. TIPOLOGIA ŞI MECANISMELE CICLULUI ECONOMIC.

Există două feluri de teorii care încearcă să explice, într-o modalitate unitară şi sistematică

fenomenul ciclului economic: - teorii exogene care explică formarea ciclului economic prin factori exteriori procesului

economic propriu-zis, cum sunt: factorii naturali (calamnităţi naturale de orice fel), factori sociali (războaie, revoluţii, schimbări instituţionale radicale), factori ştinţifici şi tehnologici (teorii sau invenţii revoluţionare, descoperiri de noi resurse economice);

- teorii endogene care explică formarea ciclului economic prin factori intrinseci procesului economic propriu-zis, cum sunt: teorii monetare - pun accentul pe comportamentul relativ al utilizării monedei şi al deţinerii de lichidităţi; teorii psihologice – pun accentul pe alternanţa valurilor optimism-pesimism: teorii ale subconsumului – pun accentul pe dezechilibrul care se formează, în diferite momente de timp, între excesul de economisire la unii subiecţi economici şi insuficienţa consumului la alţii; teorii ale investiţiei – pun accentul pe alternanţa dintre excesul de investiţii, rezultat al fazei de expansiune şi deficitul de investiţii, rezultat al fazei de recesiune. În literatura de specialitate există mai multe criterii de clasificare a ciclurilor economice, dar

cel mai semnificativ este criteriul duratei. În acest sens, ciclurile sunt de două categorii: cicluri economice pe termen scurt (sub un an) şi ciclurile economice pe termen lung (peste un an).

Ciclurile economice pe termen scurt sunt, de fapt, oscilaţii subanuale şi anuale ale activităţii economice şi pot fi: - oscilaţii săptămânale care se datorează alternanţei săptămânale a unor variabile economice de

comandă (cheltuieli sporite sau cu o structură modificată în week-end, plata săptămânală a salariilor);

- oscilaţiile lunare care se datorează alternanţei lunare a unor variabile economice de comandă în economie (circulaţia biletelor de bancă, diferite consumuri);

- oscilaţii sezoniere care se datorează alternanţei sezoniere, în interiorul anului, a unor variabile de comandă ale activităţi economice (diferenţe de consumuri în funcţie de anotimp, comportamente de consum specifice în vacanţă şi în perioada unor sărbători):

- oscilaţii anuale care se datorează alternanţei anuale a unor variabile economice de comandă în economie şi au la bază faptul că majoritatea activităţilor economice sunt programate şi evaluate anual. Aceste oscilaţii se mai numesc şi cicluri comerciale. Ciclurile economice care depăşesc durata unui an sunt de mai multe tipuri:

- Ciclurile Kitchin, care au o durată de circa 40 de luni şi se mai numesc şi cicluri ale stocurilor datorită faptului că principala cauză a producerii acestor cicluri o reprezintă necesitatea refacerii stocurilor de orice fel.

- Cicluri Juglar care au o durată de circa 10 ani şi se mai numesc cicluri decenale sau cicluri de afaceri. Ele sunt determinate de evoluţiile profunde ale marilor procese industriale care se petrec în sistemul economic respectiv, precum şi de politicile bancare pe termen lung. Cuprind fazele expansiune şi recesiune, iar între acestea criza şi reluarea activităţii.

- Cicluri Kondratieff, denumite şi cicluri lungi, au o durată de circa 50 de ani. Acest ciclu se constituie într-o înfăşurătoare, pe termen lung, a ciclurilor economice cu o durată mai mică. Cuprinde în structura sa două faze: ascendentă (caracterizată prin preponderenţa anilor de prosperitate economică) şi descendentă (caracterizată prin preponderenţa anilor de recesiune economică, de accentuarea inflaţiei, şomajului, etc.). Ciclurile economice reale suferă o serie de deformări ale fazelor lor, fie în ceea ce priveşte

durata, fie în ceea ce priveşte amplitudinea, în funcţie de locul unde se află în cadrul unui ciclu înfăşurător. În mod evident ciclurile Kitchin vor fi înfăşurate de ciclurile Juglar, care la rândul lor,

26

vor fi înfăşurate de ciclurile Kondratieff. Un ciclu care se află înfăşurat în faza de expansiune a ciclului înfăşurător are o durată şi amplitudine mai mici ale fazei de recesiune, în timp ce ciclul care se află înfăşurat în faza de recesiune a unui ciclu înfăşurător are durată şi o amplitudine mai mari ale fazei de recesiune. Acest lucru este foarte important pentru elaborarea politicilor economice pe termen lung, mai ales în ceea ce priveşte procesele de restructurare sau de reformă economică profundă. Acest efect care se produce în cazul ciclicităţii economice se numeşte efect de înfăşurare. Mecanismul ciclului economic reprezintă ansamblul proceselor care au loc în cadrul activităţii economice şi care conferă acesteia un caracter ondulatoriu specific ciclicităţii economice. În faza de expansiune creşterea cererii agregate va determina o creştere relativă a preţurilor, producătorii îşi sporesc oferta, vor spori investiţiile ceea ce duce la creşterea cererii de credite bancare, care conduce la creşterea relativă a ratei dobânzii bancare. Aceasta va duce la creşterea depozitelor bancare şi va începe să descurajeze cererea de credite care devin mai scumpe. Concomitent, creşterea depozitelor bancare va conduce la reducerea consumului prin creşterea corespunzătoare a economisirii, ceea ce va exercita o presiune în sensul reducerii cererii agregate. Se observă că factorii care concură la producerea expansiunii economice au o influenţă contradictorie. Din examinarea mecanismului fazei de expansiune se pot desprinde următoarele concluzii: - faza de expansiune îşi alimentează principiile de menţinere din însuşi conţinutul ei: creşterea

cererii agregate, prin creşterea preţurilor, măreşte marja de profit, ceea ce încurajează creşterea producţiei, care încurajează creşterea investiţiilor, care conduce la reducerea preţurilor, care încurajează consumul, deci cererea agregată;

- faza de expansiune conţine şi principiile de autonegare – creşterea preţurilor conduce la reducerea puterii de cumpărare, creşterea ratei dobânzii bancare conduce la creşterea economisirii, deci la reducerea consumului, adică a cererii agregate, creşterea preţurilor conduce şi la creşterea costurilor, ceea ce determină reducerea profitului. Aceste concluzii indică, de fapt, caracterul cibernetic al fazei de expansiune care, chiar prin

mecanismul său de funcţionare, conduce sistemul spre atingerea limitelor sale de expansiune şi, deci, spre faza următoare a ciclului economic.

Dincolo de aceste limite, care ţin de mecanism, în calea extinderii fazei de expansiune, literatura de specialitate indică şi limitele de natură obiectivă care sunt: limite fizice – se referă la raritatea fizică a resurselor antrenate de necesitatea creşterii ofertei; limitele organizatorice – atât procesul tehnologic cât şi managementul ofertei sunt limitate la un moment dat; limite economice – oferta reală nu poate creşte peste nivelul ocupării depline. Din aceste cauze procesul economic aflat în faza de expansiune îşi atinge punctul de contracţie şi intră în faza de recesiune.

În virtutea paradigmei Keynesiene, faza de recesiune începe în punctul de contracţie a activităţii economice, adică în momentul în care cererea agregată are tendinţa de scădere, iar profiturile au aceeaşi tendinţă. Faza de recesiune economică este amorsată chiar de factorii care acţionează în faza de expansiune. Se poate spune că ciclul economic reprezintă un proces autoreglator. Tot ceea ce condusese la avântul activităţii economice, peste un anumit prag, va avea ca efect o reducere a acestei activităţi.

În momentul în care rata nominală a dobânzii bancare va fi depăşită de rata inflaţiei, capacitatea de finanţare a economiei naţionale se va bloca, sistemul bancar având tendinţa de decapitalizare. În momentul în care rata salariilor nominale va depăşi rata productivităţii fizice a muncii, rata profitului va avea tendinţa de scădere, descurajând producătorii.

timp

cicluri înfăşurate ciclu înfăşurrător

27

Atât în faza de expansiune, cât şi în faza de recesiune, factorii care acţionează în sens contrar sunt amorsaţi de însăşi faza în care iau naştere. În ceea ce priveşte faza de recesiune, aceşti factori sunt: - efectul de clichet – structura de consum din perioada anterioară rămâne aproximativ

nemodificată, exercitând presiune asupra sistemului economic în sensul reluării creşterii economice;

- activizarea concurenţei economice ca urmare a dificultăţilor existente în această fază, activizare care va conduce sistemul spre punctul de relansare;

- continuarea creşterii forţelor productive deşi ele îşi păstrează un caracter pasiv, în contrast cu caracterul lor activ din perioada de expansiune;

- necesitatea refacerii stocurilor epuizate în perioada de recesiune conduce, la presiuni asupra sistemului economic în sensul relansării sale.

3. CAUZELE EVOLUŢIEI CICLICE.

Ciclicitatea economică este rezultatul acţiunii a două categorii de factori, factori cauzali şi

factori perturbatori. Ambele categorii de factori îşi exercită influenţa specifică asupra structurii şi dinamicii ciclicităţii economice, dar rolul lor este esenţial diferit. În timp ce factorii cauzali au rolul constitutiv în generarea ciclicităţii, factorii perturbatori au doar un rol subsidiar, de modelare locală a acesteia.

Factorii cauzali ai ciclicităţii economice sunt cei care conduc la formarea şi întreţinerea acestui fenomen. Ei pot fi sistematizaţi astfel: - factori de infrastructură - se referă la factorii care condiţionează activitatea economică sub

aspectul înzestrării cu resurse economice (factori de producţie); - factori de structură – se referă la structura activităţii economice din cadrul sistemului în care

este studiată ciclicitatea (dacă este dominantă agricultura, ciclicitatea economică va fi dependentă de ciclicitatea sezonieră);

- factori de reglementare – se referă la intervenţia statului în economie, prin pârghii şi mecanisme economice (politicile economice – fiscală, monetară, valutară, de protecţie socială, de protecţie a graniţei economice, de protecţie a mediului, etc.);

- factori de anticipare – se referă la orientarea comportamentului agenţilor economici în funcţie de aşteptările lor cu privire la dinamica diferitelor variabile economice care le afectează bunăstarea. Primii doi factori cauzali au o natură obiectivă iar ultimii doi au o natură subiectivă. Factorii

obiectivi deţin o cauzalitate primară şi iniţială, în timp ce factorii subiectivi deţin o cauzalitate secundară şi finală.

Factorii perturbatori ai ciclicităţii economice pot fi sistematizaţi astfel: - perturbaţii naturale – se referă la fenomene naturale atipice care, prin producerea lor

influenţează anatomia şi fiziologia ciclicităţii economice: calmnităţi naturale de origine terestră (cutremure, inundaţii, incendii, epidemii), calamnităţi naturale de origine cosmică, accidente climatice;

- perturbaţii sociale – se referă la fenomene şi procese de natură socială care influenţează într-un mod semnificativ activitatea economică: războaie, revoluţii, schimbările de regim politic, modificări de mentalitate;

- perturbaţii electorale – se referă la influenţa pe care ciclul electoral o are asupra ciclicităţii economice. Factorul electoral nu face decât să specifice, într-o modalitate concretă, punctuală şi locală, ciclicitatea economică deja conturată de factorii cauzali;

- perturbaţii intraciclice – se referă la situaţii în care o anumită ciclicitate economică se suprapune peste o ciclicitate economică (ex. o ciclicitate pe termen scurt peste o altă ciclicitate pe termen lung). În acest caz se produce o deformare specifică a ciclicităţii pe termen scurt, în raport cu locul în care se află în procesualitatea ciclicităţii pe termen lung.

28

4. POLITICI ANTICICLICE (ANTICRIZĂ).

Politica anticriză reprezintă ansamblul măsurilor întreprinse de către stat, prin care se urmăreşte corectarea evoluţiilor ciclice excesive ale activităţii economice şi atenuarea efectelor nefavorabile care decurg din acestea. Politica anticriză se aplică diferenţiat în cadrul unui ciclu economic. În condiţii de boom economic se aplică politica anticriză de stabilizare iar în faza de recesiune se aplică politica anticriză de relansare.

Politica de relansare reprezintă ansamblul măsurilor ce se aplică în fazele de încetinire sau recesiune economică şi are drept scop susţinerea activităţii economice stimulând investiţiile, consumul, creditul, etc. În funcţie de modul de acţiune se disting mai multe forme ale politicii de relansare: relansarea prin credit, relansare prin ofertă, politica anticriză de rigoare, relansarea prin cerere.

Politica de relansare prin credit. Aceasta porneşte de la principiul că există un multiplicator bugetar şi monetar, după care fiecare venit nou şi fiecare credit distribuite în economie creează o nouă cheltuială, care generează cerere şi o alimentează în continuare. În acest mod acţionează şi asupra creşterii masei monetare puse la dispoziţia economiei, prin reducerea ratei dobânzii, atenuarea restricţiilor în acordarea creditelor, reducerea rezervelor bancare obligatorii.

Politica de relansare prin ofertă. Acest tip de politică stimulează economia prin crearea unui mediu favorabil acţiunii firmelor, liberei iniţiative şi concurenţei, reducând obligaţiile fiscale şi salariale, stimulează prioritar producţia şi nu cererea efectivă. Asemenea măsuri vizează: reducerea obligaţiilor fiscale impuse firmelor, scăderea ratei dobânzii şi a restricţiilor în acordarea creditelor pentru ameliorarea randamentului investiţiilor, fiscalitate avantajoasă pentru plasarea economiilor pe piaţa monetară şi financiară.

Politica anticriză de rigoare. Aceasta este aplicată mai ales în fazele de supraîncălzire a economiei, când tensiunile din sistemul economic ascund pericolul unui derapaj economic. Ideea de bază este ca statul să înceteze politica de îndatorare şi de finanţare a deficitului. Politica anticriză de rigoare se aplică în două etape: - etapa 1 – se reechilibrează bugetul, prin fiscalitate şi diminuarea anumitor cheltuieli publice,

ceea ce generează scăderea masei monetare în circulaţie, comprimarea cererii interne agregate, atenuarea tensiunilor inflaţioniste;

- etapa 2 – se reduce nivelul ratei dobânzii, ceea ce stimulează investiţiile, relansând, astfel, creşterea de tip intensiv şi ocuparea eficientă a forţei de muncă. Politica de relansare prin cerere este caracterizată prin următoarele măsuri:

- politica cheltuielilor publice – se majorează cheltuielile bugetului administraţiei centrale în faza de recesiune chiar cu preţul unui deficit bugetar, cu scopul de a impulsiona cererea agregată pentru a stimula producţia în vederea trecerii la faza de expansiune;

- politica monetară şi de credit ale cărei principale instrumente sunt: rata dobânzii, creditul şi masa monetară. În faza de recesiune se reduce rata dobânzii; se crează facilităţi pentru sporirea volumului creditului şi a masei monetare, se reduce nivelul rezervelor obligatorii ale băncilor comerciale, se achiziţionează titluri de stat de către autorităţile monetare, se prelungeşte scadenţa unor credite. Prin aceste măsuri se stimulează consumul şi investiţiile, ceea ce duce a creşterea producţiei şi a gradului de ocupare a forţei de muncă;

- politica fiscală în condiţii de recesiune se reduce fiscalitatea, lăsându-se o cotă procentuală mai mare de venit asupra agenţilor economici, ceea ce încurajează cererea pentru bunuri de consum şi de investiţii. Evoluţiile din perioada 1950 – 1970 au marcat lipsa unor recesiuni profunde sau de durată,

caracteristice fiind încetiniri sau reduceri nesemnificative ale activităţii economice între două perioade de expansiune. Această situaţie s-a datorat atât valenţelor politicilor Keynesiste, cât şi unor schimbări profunde în mecanismul de funcţionare a economiei din ţările dezvoltate care au favorizat atenuarea cererii agregate, conferindu-i o mai mare stabilitate faţă de evoluţia veniturilor curente.

Începând cu anii ’70, este pusă sub semnul întrebării capacitatea politicilor de sorginte Keynesistă de a asigura stabilitatea sistemului economiei de piaţă. Criticii acestor teorii afirmă că ele au efecte perverse, cum ar fi: efectul de scurgere, generat de interdependenţele dintre economii,

29

şi efectul de evicţiune care se manifestă prin eliminarea investiţiilor private în favoarea celor publice.

În concluzie, o economie confruntată cu dezechilibre poate aplica unele din politicile anticriză prezentate mai sus. Aceste politici reprezintă încercări de neutralizare a efectelor negative ale forţelor de dezechilibru.

ÎNTREBĂRI: 1. Care sunt principalele determinări calitative ale ciclicităţii?

2. Care sunt elementele de structură ale ciclicităţii? 3. Care sunt elementele de măsură ale ciclicităţii?

4. Care sunt ciclurile economice pe termen scurt? 5. Care sunt factorii cauzali ai ciclicităţii economice? 6. Care sunt tipurile de politici anticriză?

TESTE DE AUTOEVALUARE: 1. Prin ciclu economic înţelegem o durată de timp în care activitatea economică se autoreglează asigurând alternanţa.

a. fals b. adevărat

2. Fluctuaţiile activităţii economice pot fi:

a. fluctuaţii sezoniere b. fluctuaţii întâmplătoare c. fluctuaţii atipice d. fluctuaţii ciclice

1. abc 2. abd 3. acd 4. bcd

30

31

VI. ŞOMAJUL OBIECTIVE: - înţelegerea conceptului de şomaj şi a cauzelor sale; - cunoaşterea formelor şomajului şi măsurarea lui; - cunoştere politicilor de combatere a şomajului.

CUVINTE CHEIE: şomaj, dezechilibru, ofertă de muncă, cerere de muncă, piaţa muncii,

criză economică, imigrare, emigrare, şomaj voluntar, şomaj involuntar, rata şomajului, politici pasive, politici active.

SINTEZA:

1. DEFINIREA ŞOMAJULUI

Şomajul, prin efectele economico-sociale pe care le generează, a devenit o problemă preocupantă în ultimele decenii pentru toate statele lumii. Şomajul este o stare de dezechilibru pe piaţa muncii în cadrul căreia există un excendent de ofertă de muncă faţă de cererea de muncă, adică un surplus de populaţie activă care nu-şi găseşte loc de muncă. Biroul internaţional al muncii (organizaţie din cadrul ONU) defineşte şomerul ca fiind persoana care indeplineşte următoarele conditii: are o vârsta de peste 15 ani, este apt de muncă, nu are loc de muncă şi este disponibil pentru o muncă salarială sau nesalarială. Şomajul raportat la piaţa muncii, este un fenomen macroeconomic opus ocupării. Este posibil însă, ca pe un segment al pieţii muncii să fie excendent de cerere de muncă adică un deficit de forţă de muncă. Trecerea rapidă de pe un segment al pieţii muncii pe altul este dificilă datorită rigidităţii ofertei de muncă, gradului redus de substituire. Această situaţie impune o formare şi recalificare a forţei de muncă în concordanţă cu noua situaţie.

2. CAUZELE SOMAJULUI Apariţia şi acentuarea şomajului au o multitudine de cauze obiective şi subiective. Dintre acestea enumerăm:

- productivitatea ridicată a muncii. Pe piaţa muncii, decalajul între cererea de muncă şi oferta de muncă este în defavoarea ultimei. Dezechilibrul de amploare se manifestă pe segmentul de piaţă al forţei de muncă tinere care au drept cauza lipsa nu numai de locuri de muncă, ci şi a unei pregătiri profesionale, în discordanţă cu structura cererii pieţei muncii. Există şi cauze de ordin subiectiv, ce ţin de comportamentul reţinut al agenţilor economici de a angaja tineri fie din cauza lipsei lor de experienţă, fie că aceştia nu se încadrează în disciplina muncii. În rândul tinerilor, şomajul apare şi ca urmare a tendinţei de a căuta locuri de munca plătite cu un salariu mai mare, fapt ce întârzie integrarea lor activă.

- progresul tehnic, pe termen scurt, este generator de şomaj într-o proporţie mai mare sau mai mică, în funcţie de capacitatea financiară a fiecărei ţări de a asimila noutăţile cercetări ştiinţifice. Pe termen lung, progresul tehnic generează noi nevoi care sunt acoperite prin produse rezultate din activităţi noi generatoare de locuri de muncă.

- criza economică caracterizată prin scăderi sau stagnări ale activităţii economice produce şomeri iar integrarea lor, în perioada de boom, poate fi la un nivel scăzut. Absorbirea unui număr cât mai mare de şomeri depinde de posibilităţile reale ale fiecarei ţări de a stimula agenţii economici în creşterea investiţiilor de capital, de capacitatea de utilizare eficientă a pârghiilor economice în condiţii de criză.

- modificările de structură a ramurilor şi sectoarelor economice, sub impactul diversificării cererii de bunuri, al crizei energetice, conduc inevitabil pentru o perioadă indelungată la reducerea cererii de muncă.

- imigrarea-emigrarea influenţează asupra stării pieţii muncii. Imigrarea unei părţi a populaţiei active în vederea angajării în diferite ţări va spori oferta de forţă de muncă în cadrul acestora .Emigrarea are un efect invers, de scădere a forţei de muncă în zona de origine.

- conjunctura economică şi politică internaţională nefavorabilă datorită oscilaţiilor ritmului

32

creşterii economice, conflictelor armate, deteriorează activităţile economice în ţările din zonă şi contribuie la creşterea şomajului. În concluzie, şomajul este generat de o multitudine de cauze, unele dintre ele fiind preponderente în anumite perioade şi ţări. Pe plan economic se disting consecinţe negative ale şomajului la nivel naţional şi la nivel de familie. Pe plan naţional excluderea unei părţi a forţei de muncă influenţează dinamica mărimi PIB. Societatea suportă costurile şomajului pe seama contribuţiei la fondul de şomaj, din partea agenţilor economici şi salariaţilor. Existenta unui şomaj de lungă durată, mai ales în rândul tinerilor, poate genera acte de violenţă, infracţiuni, poate accentua criminalitatea, cu impact asupra intregii societăţi. La nivel de individ-familie, şomajul se repercutează negativ asupra venitului. Îndemnizaţia de somaj este mai mica decât salariul. Prelungirea duratei şomajului erodează şi economiile, erodează calitatea forţei de muncă şi este mai greu de găsit un loc de muncă. Un rol aparte revine stării morale şi psihice, care afectează individul devenit şomer mai mult decât latura economică. Apar complexe de neutilitate pentru societate şi familie, este afectată coeziunea şi armonia din unele familii. Tot odată, şomajul cronic şi de lungă durată, care generează sărăcia unui grup important din populaţia activă, poate antrena conflicte sociale profunde.

3. FORME ALE SOMAJULUI. MASURAREA SOMAJULUI Şomajul involuntar se manifestă în diferite forme, după cauzele care îl generează: - somajul ciclic este generat de evolutia ciclului economic. În multe ţări dezvoltate s-a menţinut la cote ridicate chiar şi în perioda de boom (10%); - şomajul conjunctural este efectul restrângerii activităţii economice în unele ramuri, sectoare economice, sub impactul unor factori conjuncturali economici, politici, sociali, interni şi internaţionali; - şomajul structural derivă din conversiunea unor activităţi economice, din restructurările de ramură şi subramură impuse de progresul tehnic; - şomajul tehnologic este efectul introducerii noilor tehnologii care impun un nou mod de organizare a producţiei şi a muncii şi în consecinţă o reducere a locurilor de muncă. - şomajul sezonier este legat de restrângerea activităţii economice în anumite anotimpuri ale anului datorită condiţiilor naturale. El are caracter ciclic; - şomajul total presupune pierderea locului de muncă şi încetarea totală a activităţii (falimente, restructurarea profilului întreprinderii, închiderea unor unităţi nerentabile); - şomajul parţial constă în reducerea duratei de muncă sub nivelul stabilit legal cu diminuarea corespunzătoare a salariului; - şomajul deghizat cuprinde persoanele declarate şi înregistrate în categoria şomeri dar care, în realitate, sunt pe piaţa gri a muncii. Ele lucrează fără contract de muncă dar beneficiază de toate drepturile prevăzute în legi privind şomerii. Există şi şomajul voluntar reprezentat de persoanele care refuză locurile de muncă oferite, care se transferă de la un loc de muncă la altul din diferite motive personale. El pune în evidenţă comportamentele indivizilor făcându-i să devină mai rigizi fie faţă de nivelul salariului, fie faţă de condiţiile de muncă. Şomajul voluntar are, în esenţa sa, rigiditatea salariului la scădere. Sindicatele militând pentru salarii mai mari, agenţii economici, care se raportează la fondul de salarii, renunţă să angajeze, astfel ca o parte din forţa de muncă rămâne neocupată. Acesteia îi corespunde şomajul fricţional. Estimarea sau măsurarea şomajului presupune luarea în considerare a dimesiunii, structurii, intensităţii şi durata acesteia, într-o perioadă sau alta. În acest sens se apelează la indicatori cantitativi şi structural-calitativi. Indicatorii cantitativi exprimă mărimea absolută a şomajului, adică numărul total al şomerilor existent la un moment dat în economia naţională într-o zonă geografică, în anumite ramuri, profesii etc. Rata şomajului exprimă procentual mărimea şomajului. Se calculează ca raport procentual între numărul şomerilor şi populaţia activă.

33

RS = Num r de omeri

100Popula ia activ

ă ş

ţ ă×

Indicatori de ordin structural-calitativ se referă la componenţa structurală a şomerilor după nivelul de calificare specialitaţi, meserii, sex, vârstă etc. Tinerii în ţările dezvoltate dar şi în ţările în tranziţie deţin o pondere între 20-25% din totalul şomerilor înregistraţi. În România începând cu 1997 pondera era de 38%. Femeile constituie o alta componentă importantă în structura şomerilor înregistraţi, trasătură generală pentru toate ţările lumii. În România începand cu 1998 ponderea era de 48,1%. Măsurarea şomajului necesită luarea în calcul şi a altor elemente cum sunt: intensitatea şomajului adică evidenţierea situaţiei în care este vorba de reducerea perioadei de lucru, a numărului de ore de muncă săptămânale şi diminuarea corespunzătoare a salariului sau de pierderea totală a locului de muncă; durata şomajului, ce reprezintă intervalul de timp din momentul încetării parţiale sau totale a activităţii până la reîncadrarea sau reluarea muncii într-un domeniu sau altul.

4. POLITICI DE COMBATERE A ŞOMAJULUI Şomajul prin dimensiuni, durata prelungită şi consecinţe, ridică în faţa guvernelor şi forţelor sociale responsabilitatea de a elabora politici a căror obiectiv este reducerea proporţiilor acestuia. Politicile active constau din măsuri care să contribuie la integrarea şomerilor în diferite activităţi şi prevenirea şomajului în rândul celor ocupaţi. Principalele măsuri de promovare a politicilor active sunt: - organizarea de cursuri de calificare pentru cei care vin pe piaţa munci fără o calificare corespunzătoare şi recalificarea şomerilor în concordanţă cu structura profesională a locurilor de muncă; - stimularea agenţilor economici prin pârghii economico-financiare în extinderea activitţăii economice; - încurajarea investiţtiilor, prin acordarea de facilităţi în vederea relansări şi creşterii economice a cererii de noi locuri de muncă; - acordarea de facilităţi întreprinderilor care angajează şomeri de lungă durată precum şi tineri; - încurajarea efectuări unor lucrări de utilitate publică,pe plan local şi naţional; - dezvoltarea serviciilor publice în limite raţionale, a serviciilor industriale, etc; - extinderea ocupării atipice: ocuparea pe timp de muncă parţial, ocuparea temporală, munca la domiciliu, munca independentă şi alte forme de ocupare. În vederea atenuării şomajului şi a consecinţelor lui sunt importante şi alte măsuri ca acordarea de facilităţi care să stimuleze mobilitatea forţei de muncă de la o zona la alta, de la un sector de activitate la altul (indemnizaţii de transfer, locuinţe,etc); încurajarea şomerilor de a se lansa în activităţi pe cont propriu; dezvoltarea cercetării stiinţifice, a sectoarelor de concepţie; racordarea învăţământului la tendinţele ce se conturează în diviziunea muncii interne şi internaţionale, formarea şi specializarea tineretului în domenii de perspectivă îndelungată, care să le ofere o mobilitate profesională ridicată; dezvoltarea sau crearea de unităţi în sectoare ce ţin de producerea de instalaţii, utilaje de depoluare, reciclare a materialelor şi materiilor utile, protecţia resurselor, gestionarea pădurilor, a deşeurilor, depoluarea râurilor, introducerea de restricţii privind imigrarea şi trimiterea forţată a imigranţilor în ţara de origine; Atenuarea tensiuni şomajului şi creşterea gradului de ocupare se pot realiza numai prin sporirea volumului şi eficienţei investiţiilor, care prin efectul lor de antrenare, crează condiţii de sporire a producţiei, a venitului naţional şi a cereri globale de bunuri economice, influenţând pozitiv ocuparea şi nivelul de trai. Politicile pasive se concretizează în măsuri şi acţiuni care să asigure şomerilor involuntari un anumit venit pentru un trai decent sau de subzistentă. Această politică trebuie să aibă, prin fundamentarea sa, un caracter limitativ care trebuie să descurajeze în a se complăcea în situaţia de şomer. Venitul asigurat şomerului se numeşte indemnizaţie de şomaj sau în cazul ţării noastre

34

ajutor de şomaj. El se acorda pe o perioada determinată de timp. În cazul depăşirii perioadei de acordare a indemnizaţiei de şomaj, din imposibilitatea găsiri unui loc de muncă, în multe ţări se mai acordă, pentru un interval de timp, ajutor social sau alocaţie de sprijin. Acestea sunt sume fixe, lunare, cu mult mai mici decat îndemnizaţia de şomaj.

În România, costul şomajului pentru patronat reprezintă 5%, raportat la fondul de salarii, iar pentru salariaţi, 1% raportat la salariul brut. Perioada de acordare a ajutorului de şomaj este de 9 luni, iar a alocaţiei de sprijin 18 luni. ÎNTREBĂRI: 1. Care sunt cauzele apariţiei şomajului? 2. De câte feluri este şomajul involuntar? 3. Ce este rata şomajului? 4. Care sunt principalele măsuri de promovare a politicilor active? TESTE DE AUTOEVALUARE: 1. Atenuarea şomajului se poate realiza numai prin sporirea investiţiilor.

a. adevărat b. fals.

2. Şomajul este o stare de .......... pe piaţa muncii în cadrul căreia există un ............. faţă de .............. , adică un surplus de .............. care nu-şi găseşte loc de muncă.

35

VII. INFLAŢIA.

OBIECTIVE: - însuşirea definiţiei şi cunoaşterea cauzelor inflaţiei; - cunoaşterea modului de măsurare a inflaţiei; - cunoaşterea costului inflaţiei şi a cercului vicios inflaţionist; - cunoaşterea politicilor de combatere a inflaţiei.

CUVINTE CHEIE: inflaţia, masa monetară, putere de cumpărare, deflaţia, stagflaţia, slampflaţia, inflaţia importată, indicele general al preţurilor, indicele preţurilor de consum, indicele puterii de cumpărare, hiperinflaţie, curba Phillips.

SINTEZA: 1. DEFINIREA ŞI CAUZELE INFLAŢIEI.

Inflaţia reprezintă aceea stare de dezechilibru economic în care masa monetară existentă în economie depăşesc necesarul real de monedă, ducând la creşterea generalizată a preţului şi la scăderea puterii de cumpărare a banilor. Nu orice sporire a preţului înseamnă inflaţie. Inflaţie este atunci când sporirea preţurilor are caracter general.

Inflaţia este înainte de toate, un fenomen monetar, fiind legată de excedentul de masă monetară peste nevoile reale ale economiei, determinate de oferta de bunuri şi servicii scăzută. Dar nu numai atât, inflaţia este un fenomen monetaro-material, deoarece creşterea generalizată a preţului şi diminuarea puterii de cumpărare a banilor, exteriorizează sau scot la iveală dezechilibre de profunzime care fac ca oferta să nu ţină pasul cu cererea.

Inflaţia caracterizeză situaţia în care, pe termen lung, cererea de bunuri şi servicii este mai mare decât oferta, fapt ce antrenează, după sine, deplasarea în sus a ansamblului preţurilor. De aici, denumirea de presiune inflaţionistă.

Deflaţia este opusul inflaţiei, reflectând situaţia, existentă în economie, în care, pe termen lung, oferta de bunuri şi servicii este mai mare decât cererea, având loc scăderea preţurilor. De aici, denumirea de presiune deflaţionistă.

Stagflaţia caracterizează situaţia în care producţia stagnează, făra ca masa monetară să se micşoreze, accentuându-se, astfel dezechilibrul dintre cerere şi ofertă şi fenomenul inflaţiei.

Slumpflaţia pune în evidenţă starea de declin sau de regres a economiei, în care producţia naţională scade, iar inflaţia se manifestă cu intensitate ridicată.

Inflaţia constituie un fenomen complex, care este determinat de mai multe cauze, nu numai economice, ci şi social politice, nu numai interne ci şi externe, în contextul interdependenţelor dintre economiile naţionale, cu efecte nu numai imediate, ci şi pe termen mediu sau lung, cu intensitate diferită de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta. Cauzele inflaţiei sunt: - Emisiunea excesivă de monedă peste oferta reală de bunuri şi servicii. Aceasta atrage după

sine un surplus de cerere şi, ca urmare, creşterea ansamblului preţurilor. De aici denumirea de inflaţie prin monedă. Mărirea preţurilor are loc nu prin simpla sporire a cantităţii de bani, ci şi prin creşterea cererii pe care acesta o face posibilă.

- Excedentul de cerere agregată peste oferta agregată. De aici denumirea de inflaţie prin cerere. Ea apare datorită creşterii cererii agregate, în condiţiile în care oferta agregată rămâne în urma

cererii sau se micşorează. Se observă, tendinţa de creştere a preţului (de la P1, la P2. la P3), în condiţiile măririi cererii agregate (de la C1, la C2. la C3) şi ale menţinerii constante ale ofertei. Inflaţia prin cerere presupune situaţia în care nu este posibilă mărirea corespunzătoare a ofertei datorită capacităţilor de producţie limitate. În consecinţă ajustările au loc prin creşterea preţurilor şi nu prin sporirea cantităţii de mărfuri în proporţiile necesare.

Preţ

P3

P2

P1

cantitate

Q1 Q2 Q3

C3

C2

C1

0

0

36

- Creşterea costurilor de producţie, independent de cererea agregată. De aici denumirea de inflaţie prin costuri. Mărirea costurilor nu stimulează producţia şi ca urmare, oferta de mărfuri scade, iar preţurile cresc. În sensul creşterii costurilor, acţionează şi mărirea preţurilor la materiile prime, materiale, energie, combustibil, precum şi impozitele indirecte. Întreprinzătorii urmăresc să acopere aceste costuri prin creşterea preţurilor. După cum se observă, scăderea ofertei agregate (de la Q1 la Q2) atrage după sine creşterea

preţurilor (de la P1 la P2). În desfăşurarea lor, inflaţia prin cerere şi inflaţia prin costuri adeseori se împletesc, având loc simultan. Astfel, mărirea salariilor stimulează creşterea cererii, care duce la sporirea preţurilor, acestea din urmă constituie şi un factor de mărire a costurilor şi de restrângere a ofertei. Sunt posibile diferite situaţii: spre exemplu, concomitent, pe de o parte, cererea sporeşte şi, pe de altă parte, oferta se micşorează, având loc creşterea preţurilor. Explicarea cauzelor inflaţiei presupune

luarea în calcul şi a inflaţiei impozitate. Sporirea preţurilor peste graniţă măreşte valoarea importului, care, în cazul mijloacelor de producţie duce la creşterea costurilor şi a preţurilor bunurilor economice produse în interior.

Există şi părerea conform căreia, în condiţiile de astăzi, inflaţia trebuie privită nu ca rezultat al unor dezechilibre trecătoare în cadrul unei economii atemporale, ci ca un fenomen legat de structurile sistemului economiei de piaţă actuale. De aici, denumirea de inflaţie prin structuri caracterizată prin practicarea unor preţuri ridicate fără o legătură directă cu creşterea cererii sau scăderea ofertei. Aceasta se datorează structurii oligopoliste sau monopoliste a economiei, care împiedică manifestarea concurenţei şi, de aici, posibilitatea practicării unor preţuri ridicate.

2. MĂSURAREA INFLAŢIEI. Întrucât inflaţia constituie o stare de dezechilibru economic, într-o primă abordare, ea poate

fi exprimată printr-o mărime absolută, şi anume excedentul de masă monetară peste oferta reală de mărfuri, care dă naştere la un surplus de cerere absolută nominală ce se traduce prin majorări ale preţurilor efective.

Inflaţia se măsoară şi în expresie relativă (în procente)ca raport între excedentul de monedă (respectiv, de cerere) şi oferta de bunuri şi servicii, în economie, căruia îi corespunde o anumită majorare a preţurilor.

Creşterea generală a preţurilor nu este uniformă, ci diferenţiată. De aceea măsurarea inflaţiei presupune o agregare a evoluţiilor diferenţiate într-o singură cifră, exprimată sub formă de indice: - indicele general al preţurilor (IGP) denumit şi ritmul inflaţionist, oferă o imagine asupra

inflaţiei pe ansamblul bunurilor şi serviciilor din economie. Aceasta se calculează ca raport între PIB exprimat în preţuri curente şi PIB exprimat în preţurile perioadei de bază (dintr-un an ales ca bază de comparaţie):

1

0

100PIB

IGPPIB

= × ;

- indicele preţurilor de consum. Toţi oamenii care alcătuiesc populaţia unei ţări sunt consumatori de bunuri şi servicii, fiind afectaţi direct de creşterea preţurilor. În acest sens, se apelează la un indice de tip Laspeyses, aplicat la bunurile şi serviciile de consum:

1 1

1 0

q PIPC

q P=∑∑

O1

P2

2P1

O2

Q

P

Q2 Q1 o

P3

P2

P1

O3

O2

O1

QO Q1 Q2 Q3

P

C1

C2

C3

37

q1 – reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii necesare subzistenţei populaţiei, în condiţii normale; P1 şi P0 – exprimă nivelul preţurilor în perioada curentă şi, respectiv, în perioada de bază (anterioară). Astfel, în condiţiile sporirii preţurilor, aceeaşi cantitate de bunuri şi servicii de consum (coş de bunuri) costă mai mult, scăzând puterea de cumpărare a salariului şi, în consecinţă, creşterea costului vieţii; - Indicele puterii de cumpărare a banilor ca raport procentual între puterea de cumpărare a

banilor în perioada curentă şi puterea de cumpărare a banilor în perioada anterioară. Un loc deosebit în măsurarea inflaţiei îl ocupă rata inflaţiei. Ea se calculează luând în considerare

dinamica preţurilor bunurilor şi serviciilor respective (P0 şi P1) şi ponderea fiecăruia dintre acestea în structura cheltuielilor de consum. Rata inflaţiei se determină prin produsul dintre creşterea preţului bunului respectiv şi ponderea acestuia în consumul total; se adună, apoi, rezultatele, obţinându-se creşterea preţurilor de consum.

În termeni practici, rata inflaţiei, exprimă sporul nivelului preţurilor. Calculată pe o perioadă de un an, ea se numeşte rata anuală a inflaţiei.

Inflaţia cunoaşte diferite forme: - inflaţie târâtoare (sau liniştită) care presupune un ritm mediu anual de creştere a preţurilor de

până la 3%; - inflaţie moderată căreia îi corespunde o creştere a preţurilor de până la 6%; - inflaţie rapidă atunci când ritmul de creştere anuală a preţurilor se apropie de 10%; - inflaţie galopantă (denumită şi cu două cifre) când creşterea preţurilor este mai mare de 10%

anual; - hiperinflaţie, este forma cea mai acută şi presupune o rată medie anuală de 1000% şi peste

acest nivel. De regulă hiperinflaţiile au loc în urma războaielor.

Evaluarea inflaţiei ţine seama şi de evoluţia rezultatelor macroeconomice, de tendinţele care au loc în dinamica economică de ansamblu. În această direcţie, poate fi prezentă una sau alta dintre următoarele situaţii: - creşterea economică neinflaţionistă are loc atunci când procesul inflaţionist este menţinut sub

control de către factorii guvernamentali, realizându-se o rată de creştere economică mai mare decât rata inflaţiei;

- creşterea economică inflaţionistă corespunde situaţiei în care rata inflaţiei este mai mare decât rimul mediu anual de creştere economică;

- stagflaţia caracterizează acea stare economică, cunoscută sub denumirea de creştere economică zero, când rezultatele macroeconomice stagnează;

- slumpflaţia reflectă situaţia în care economia este în declin, iar inflaţia este galopantă. 3. COSTUL INFLAŢIEIE. CERCUL VICIOS INFLAŢIONIST.

Pe termen scurt, inflaţia poate să aibă unele efecte pozitive, ca spre exemplu, încurajarea investiţiilor, a creşterii activităţii economice, o anumită atenuare a şomajului, etc.

Inflaţia ca stare a dezechilibrului economic este preponderent negativă, având numeroase consecinţe, asupra populaţiei, agenţilor economici şi asupra modului de ansamblu al economiei. Inflaţia atrage după sine scăderea puterii de cumpărare a populaţiei. Creşterea generală a preţurilor este privită drept cauza unor reduceri nedorite ale salariului real.

O altă consecinţă a inflaţiei o reprezintă redistribuirea de venituri şi de avuţie. Prin intermediul preţurilor ridicate, o parte a veniturilor cumpărătorilor de mărfuri este preluată de către vânzători. Este stimulată înclinaţia spre consum şi este descurajată înclinaţia spre economisire. Deprecierea banilor generează fuga de lichidităţi şi preferinţa pentru plasarea disponibilităţilor băneşti în bunuri durabile neproductive.

Creşterea inflaţionistă a preţurilor determină necesitatea măririi salariilor iar scumpirea forţei de muncă atrage după sine reducerea angajarilor şi accentuarea şomajului. În cazul creditelor contractate anterior, inflaţia avantajează pe debitori şi dezavantajează pe creditori. Poziţia de creditor este erodată din cauza inflaţiei.

38

În dinamica ei, rata dobânzii este influenţată de rata inflaţiei, pe care o poate ajunge din urmă sau chiar depăşi ceea ce estompează efectul pozitiv al inflaţiei asupra costului datoriei.

Inflaţia exercită o mare influenţă asupra capacităţii întreprinderilor de a realiza investiţii şi de a obţin profit. Moneda naţională devalorizată datorită inflaţiei are consecinţe şi asupra comerţului exterior al ţării respective, în sensul frânării exportului din cauza preţurilor de export prea înalte.

Consecinţele inflaţiei, în toată întinderea şi complexitatea lor, pe care le suportă populaţia, economia, viaţa social-economică în asamblul ei sunt cunoscute sub denumirea de cost al inflaţiei.

Ţinând seama de manifestarea simultană a inflaţiei şi şomajului, şi de consecinţele lor, în literatura economică se foloseşte noţiunea de indici ai sărăciei, ce reprezintă suma ratei şomajului şi ratei inflaţiei. Atunci când şomajul şi/sau inflaţia au un nivel ridicat, ele devin probleme naţionale prioritare. De asemenea, în legătură cu costul inflaţiei se foloseşte termenul de rată a sacrificiului, care se calculează ca raport între reducerea procentuală cumulativă a PNB, determinată de politica antiinflaţionistă şi reducerea efectiv obţinută a inflaţiei.

În ansamblul problemelor pe care le ridică inflaţia se înscrie şi cercul vicios inflaţionist. Acesta exprimă relaţia de intercondiţionare dintre creşterea preţurilor bunurilor şi serviciilor de consum, de pe o parte, şi indexarea salariilor nominale, pe de altă parte, relaţie care accentuează inflaţia. Astfel, mărirea preţurilor de consum atrage după sine necesitatea unor majorări a salariilor prin care să se atenueze consecinţele inflaţiei asupra puterii de cumpărărare a populaţiei. La rândul ei, mărirea salariilor duce la creşterea cererii de bunuri şi servicii şi, deci, a preţurilor, care din nou, impune indexări ale salariilor, stimulându-se în continuare, dinamica inflaţionistă. Este vorba, de fapt de spirala inflaţionistă. De aici, însă, nu trebuie să se tragă concluzia că n-ar mai trebui să se mărească salariile.

În teoria economică, inflaţia se abordează în contextul legăturilor cu şomajul şi cu alte forme de dezechilibru economic. Economistul britanic Phillips, cercetând o serie de fenomene şi date statistice care cuprind perioada 1861-1957,

a pus în evidenţă o relaţie inversă între rata inflaţiei şi rata şomajului , pe exemplul Marii Britanii. Această relaţie este cunoscută sub denumirea curba Phillips . Astfel, atunci când rata inflaţiei creşte rata şomajului scade, deoare sporirea preţurilor stimulează extinderea activităţii economice, creşterea ocupării forţei de muncă şi atenuarea şomajului. Invers, atunci când rata inflaţiei scade, se înregistrează o creştere a ratei şomajului, agenţii economici nefiind interesaţi în extinderea activităţii. De aici ar rezulta concluzia conform căreia lupta împotriva şomajului ar necesita, într-o anumită proporţie, inflaţie. La rândul ei, combaterea accentuării fenomenului inflaţionist

ar presupune, într-o anumită măsură, şomaj, care atenuează posibilităţile de cumpărare şi urcare a preţurilor. După cum se observă, fiecare punct al cursei corespunde cuplului rata inflaţiei – rata şomajului.

În general, curba Phillips şi-a găsit confirmarea în realitatea economiei de piaţă până în anii 60-70. în anii următori şi în prezent, se constată că, în general, rata inflaţiei şi rata şomajului evoluează în acelaşi sens. De asemenea, în condiţiile în care creşte rata şomajului, au loc majorări (nu scăderi) ale salariilor. În mare parte, aceasta se explică prin creşterea rolului sindicatelor în cadrul negocierilor cu patronatul.

O

Rata inflaţiei

Rata şomajului

A

B

C

D

E

F

G

H

39

4. POLITICI DE COMBATERE A INFLAŢIEI.

Combaterea inflaţiei necesită o politică antiflaţionistă la nivel macroeconomic, îndreptată simultan atât împotriva consecinţelor, cât şi împotriva cauzelor inflaţiei. Politica antiinflaţionistă se concretizează, în principal, în două măsuri prin care se luptă împotriva creşterii preţurilor.

- Măsuri de reducere a cererii agregate care se manifestă prin: - politică monetară riguroasă, de natură să evite excedentul de monedă în economie; - politica dobânzilor la creditele acordate, prin care să nu se ajungă la o micşcare artificială a

ratei dobânzii, şi deci la ieftinirea creditului; - politica bugetară a statului, orientată spre reducerea deficitului bugetar, spre menţinerea la un

anumit nivel a cheltuielilor publice, în perioada respectivă, şi spre ridicarea, în anumite limite, a nivelului impozitelor şi taxelor, care să frâneze creşterea cererii, şi implicit a preţurilor. Măsurile menţionate fac parte din ceea ce poartă denumirea de politică deflaţionistă.

Frânarea excedentului de cerere se poate realiza şi prin alte măsuri, concomitent, moderarea revendicărilor de cerere a salariilor, îngheţarea salariilor, restrângerea creditului de consum, lansarea unor împrumuturi de stat, etc. - Măsuri de stimulare a creşterii ofertei, de lichidare a rămânerii ei în urmă faţă de cerere, cum sunt: - creşterea capacităţii de adaptare a aparatului de producţie la cerinţelor pieţei; - stimularea extinderii potenţialului de producţie, prin investiţii de capital în mijloace de

producţie permanente, prin forţă de muncă într-o structură de calificare nouă, inovaţii, prin creşterea productivităţii factorilor de prodtucţie;

- o politică de salarizare corelată cu rezultatele economice obţinute prin muncă, prin care să se evite mărirea costurilor medii. Unele elemente ale politicilor de credit şi bugetară, ca spre exemplu, rata dobânzii, a

impozitelor şi taxelor, pot fi folosite prin scăderea lor (nu prin creşterea lor) pentru stimularea activităţii economice şi sporirea ofertei, în dependenţă de condiţiile concrete existente.

Curentul de gândire economică, denumit al ofertei, preconizează o politică economică prin care se reduc impozitele şi se dimunuează reglementările şi constrângerile ce împiedică oferta.

ÎNTREBĂRI: 1. Care sunt cauzele inflaţiei? 2. Cum se măsoară inflaţia? 3. Care sunt formele inflaţiei? 4. Ce este rata sacrificiului ? 5. Care sunt măsurile folosite de politica antiinflaţionistă? TESTE DE AUTOEVALUARE: 1. Politica antiinflaţionistă presupune măsuri de reducere a ofertei agregate. a. adevărat b. fals 2. Cercul vicios inflaţionist exprimă relaţia de intercondiţionare dintre creşterea preţurilor bunurilor şi serviciilor de consum,pe de o parte,şi indexarea salariilor nominale, pe de altă parte.

a. definiţia este corectă b. definiţia este incompletă c. definiţia este eronată.

40

41

VIII. ROLUL STATULUI ÎN ECONOMIE.

OBIECTIVE: - cunoaşterea conţinutului şi formelor implicării statului în economie; - cunoaşterea politicii bugetare şi a structurii bugetului; - cunoaşterea conţinutului politicii fiscale; - cunoaşterea programării (planificării) macroeconomice.

CUVINTE CHEIE: echilibru macroeconomic, sistem concurenţial, interdependenţe,

cheltuieli publice, protecţie socială, protecţia concurenţei, politica bugetară, buget de stat, cheltuieli bugetare, execuţie bugetară, deficit bugetar, politică fiscală, impunere fiscală, impozite directe, impozite indirecte, planificare macroeconomică, datorie publică.

SINTEZA:

1. IMPLICAREA STATULUI ÎN ECONOMIE. CONŢINUT ŞI FORME. În concepţia liberalismului economic, jocul libertăţii economice este mai eficace decât intervenţia statului, care trebuie să se limiteze la crearea şi menţinerea condiţiilor ce permit dezvoltarea pieţei, la elaborarea şi aplicarea unei legislaţii favorabile proprietăţii şi concurenţei. Keynes, considerat teoreticianul unui capitalism de tip nou, denunţă imperfecţiunile pieţei şi preconizează relansarea economiei printr-o politică de investiţii activă a statului, prin care aceasta să intervină în economie, să orienteze decizia într.un sens strategic. În perioada postbelică, numeroşi economişti abordaseră problematica dirijării economice, a creşterii economice şi a echilibrului macroeconomic de pe poziţii diferite. În concepţia lui Samuelson, considerată centristă, statul trebuie să intervină, prin diferite mijloace spre a face faţă cazurilor în care eşecul pieţei tinde să diminueze bunăstarea socială. În economia de piaţă actuală, intervenţia statului este o realitate, ea având loc în forme şi proporţii diferite. Intervenţia statului în economie înseamnă participarea sa directă sau indirectă prin politica economică a autorităţilor publice centrale şi a administraţiei locale, la activitatea economică, la rezolvarea problemelor economice şi sociale, locale şi naţionale, conjucturale sau structurale, precum şi a celor globale, pe perioade scurte şi pe termen lung, cu ajutorul unor anumite instrumente sau mijloace, prin măsuri şi acţiuni concrete. Obiectivul intervenţiei statului în economie îl constituie asigurarea stabilităţii în funcţionarea economiei, relansarea şi creşterea economică, înlăturarea stărilor de depresiune, diminuarea şomajului şi inflaţiei, mărirea puterii de cumpărare, etc. În contextul contemporan, rolul statului în economie este strâns legat de importanţa deosebit de mare pe care o au problemele macroeconomice, şi, implicit macrodecizia. Astfel, politicile economice trebuie să ia în calcul şi interdependenţele dintre ramuri, dintre sectoare, jocul interdepentenţelor dintre pieţe. În asemenea condiţii, echilibrul macroeconomic presupune realizarea echilibrului pe diferitele compartimente ale economiei – piaţa muncii, a capitalului, a bunurilor materiale şi serviciilor, a echilibrului monetar, financiar, bugetar, valutar, etc.

Sistemul concurenţial al economiei de piaţă moderne trebuie să fie conceput ca un mecanism care bazându-se pe piaţă este capabil să-şi coordoneze mişcarea sa de ansamblu, să funcţioneze şi să se dezvolte.

Se cunosc următoarele forme de manifestare a rolului statului în economie: - Afirmarea statului ca producător şi consumator. Alături de firme private, care au o pondere

dominantă în economia de piaţă, există într-o proporţie sau alta şi un sector public, care cuprinde: servicii publice (poştă, telecomunicaţii, căi ferate, de navigaţie maritimă, fluvială şi aeriană, unităţi de distribuire a apei, energiei electrice şi gazelor, întreprinderi din industria extractivă de cărbune şi minereuri, din industria siderurgică, de construcţii de maşini, utilaje şi

42

instalaţii, de automobile, avioane, centrale termoelectrice, hidroelectrice şi atomoelectrice, uzine chimice, producţia în domeniul apărării, bănci şi societăţi de asigurare, comerţ, unităţi din domeniul educaţiei şi culturii, sănătăţii, cercetării ştiinţifice, etc.). Statul a devenit astfel, în multe ţări, un agent economic.

- Rolul statului se manifestă şi prin alte instrumente de politică economică, cum sunt politicile: monetară, de credit, bugetară, fiscală, prin investiţii publice. Statul este titularul unic de emisiune de monedă. Ţările dezvoltate tind să consacre cheltuielilor publice o pondere mai mare din PNB, în comparaţie cu celelalte ţări. Rolul statului sporeşte dacă se ia în calcul şi tendinţa actuală de mărire a consumului colectiv de bunuri publice, cum sunt: reţeaua rutieră, şcoli, spitale, comunicaţii şi telecomunicaţii care necesită cheltuieli din partea statului pentru echipamente adecvate, personal calificat, etc.

- Politica de control direct sau/şi indirect asupra preţurilor şi veniturilor. Prin măsuri de limitare a creşterii preţurilor şi a abuzurilor din partea unor agenţi economici, statul protejează consumatorii de bunuri şi servicii. Prin politica veniturilor, factorii guvernamentali caută să stăpânească, să menţină sub control, creşterea şi repartizarea veniturilor.

- Statul îşi manifestă rolul său şi în domeniul protecţiei sociale care a devenit unul din principalii factori de bunăstare. Este vorba de o anumită politică socială, prin care statul introduce reglementări privind dreptul la locuinţe, apărarea sănătăţii publice, aplicarea unor norme de securitate la locul de muncă, lupta contra delicvenţei, etc. Statul intervine direct, prin subvenţionarea de la buget, a cheltuielilor respective.

- Politica de protejare a concurenţei. Statul elaborează reguli şi reglementări, prin care se stabileşte cadrul în care operează forţele pieţei, ca de exemplu: reguli împotriva reclamelor frauduloase, a practicilor neloiale, standarde privind calitatea alimentelor supuse vânzării, interzicerea, în unele ţări, a realizării de acorduri între monopoluri, etc.

- Elaborarea de programe sau planuri de dezvoltare economică. În perioada postbelică, într-o serie de ţări cu economie de piaţă, se manifestă preocupări pentru coordonarea şi orientarea activităţii pe ansamblul economiei naţionale, în condiţiile în care există şi un sector public în economie.

- Importante sarcini în cadrul relaţiilor economice externe. Ţările lumii sunt angrenate, pe piaţa mondială, în activităţi de vânzare şi cumpărare de mărfuri, în operaţiuni de plăţi, în fluxuri de capitaluri, de forţă de muncă şi tehnico-ştiinţifice, etc. Fiecare stat trebuie să-şi asigure forţa de competiţie pe piaţa externă, echilibrul schimburilor, eficienţa economică, promovând anumite politici, care să împiedice epuizarea resurselor neregenerabile, poluarea mediului natural şi deteriorarea echilibrului ecologic, probleme globale care implică participarea fiecărui stat. În procesul de tranziţie la economia de piaţă, statului îi revine un rol deosebit de important,

atât la nivel central, cât şi în plan local. Crearea economiei de piaţă prin restructurarea proprietăţii, al organizării şi conducerii economiei în ansamblu, ghidate de criteriul de raţionalitate şi eficienţă, de promovarea interesului naţional, realizarea unui consens social care să asigure o largă cooperare în reconstrucţia economico-socială, lupta pentru pregătirea de specialişti, pentru formarea unui nou mod economic de gândire şi comportament al oamenilo, protecţia socială, combaterea corupţiei şi a altor fenomene negative, în contextul colaborării internaţionale, impun afirmarea statului prin strategii, obiective, măsuri şi acţiuni ştiinţific fundamentate pe termen scurt, mediu şi lung.

Se impun trei precizări. În primul rând, intervenţia statului în economie, într-o anumită proporţie, într-o formă sau alta, nu trebuie să afecteze libertatea agenţilor economici, ci dimpotrivă, ea trebuie să creeze şi să menţină ambianţa de libertate economică prin care să stimuleze inovaţia şi progresul.

În al doilea rând, în economia de piaţă modernă, chiar în condiţiile intervenţiei statului continuă să se manifeste crize, şomaj şi alte fenomene de instabilitate. De aceea, o problemă deosebit de actuală este creşterea eficienţei intervenţiei statului în economie, astfel încât, prin politicile, măsurile şi acţiunile ce se întreprind, să aibă loc diminuarea instabilităţii, mărirea efectelor de relansare şi creştere economică.

Analiza implicării statului prin măsuri de reglementare necesită cunoaşterea un numai a rezultatelor obţinute, ci şi a costurilor intervenţiei guvernamentale.

43

În al treilea rând, există permanente preocupări teoretice şi practice în direcţia găsirii formelor adecvate de funcţionare şi dezvoltare a economiei naţionale a fiecărei ţări. Statul trebuie să depună eforturi pentru a face ca piaţa să funcţioneze mai bine, şi nu să i se substituite.

2. POLITICA BUGETARĂ.

În ansamblul politicilor macroeconomice ale statului, un loc deosebit de important ocupă

politica bugetară. Politica bugetară exprimă concepţia şi acţiunile statului privind veniturile bugetare, căile şi mijloacele de mobilizare a acestora, utilizarea lor pe anumite destinaţii, care să servească stabilităţii şi dezvoltării economice. Realizarea ei în practică, presupune legi financiare, prin care se stabileşte ansamblul resurselor şi cheltuielilor, se autorizează folosirea venitului numai pentru obiectivele prevăzute, au loc reglementări ale exerciţiului financiar.

Politica bugetară se concretizează în bugetul de stat sau bugetul administraţiei centrale de stat, care, în ţara noastră, constituie principala componentă a bugetului public naţional, alături de bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat. El este mijlocul principal prin care se formează veniturile publice şi se efectuează cheltuielile publice.

Bugetul de stat se prezintă sub forma unei balanţe economice în care sunt prevăzute şi autorizate veniturile (sau încasările) şi cheltuielile statului. El este un document de sinteză, elaborat şi administrat de către Guvern şi autorizat prin vot de către Parlament. În, ţara noastră veniturile bugetare au două resurse principale: fiscale (încasările din impozite pe profit şi salarii, asupra patrimoniului, pe venitul gospodăriilor şi avere, impozite asupra consumului cum sunt taxa pe valoarea adăugată, accize, taxe anuale) şi nefiscale reprezentantate de vărsăminte din beneficiul întreprinderilor de stat, venituri din activitatea instituţiilor publice şi din domeniul culturii, educaţiei, etc.

Cheltuielile bugetare cuprind: cheltuieli de funcţionare a puterii publice (legislative, judecătoreşti, executive), cheltuieli destinate educaţiei, culturii, ştiinţei, sănătăţii, protecţiei sociale, pentru apărarea ţării, pentru ordine publică, finanţarea unor obiective de investiţii care decurg din politica statului de dezvoltare economică (centrale nuclearo-electrice, deschideri de câmpuri miniere, irigaţii, combaterea eroziunii solului şi poluării mediului, construcţii de locuinţe, drumuri, căi ferate, etc.).

Execuţia bugetară, într-o perioadă sau alta, poate fi: echilibrată, atunci când cheltuielile sunt egale cu veniturile prevăzute, excedentară când veniturile realizate în perioada respectivă sunt mai mari decât cheltuielile şi deficitară în cazul în care cheltuielile depăşesc veniturile realizate. Se consideră că echilibrul bugetar corespunde funcţionării echilibrate a economiei naţionale. În perioada interbelică a fost formulată teoria bugetelor ciclice conform căreia se accepta deficit bugetar în perioadele de recesiune economică, dar se preconiza excedent bugetar în perioade de expansiune economică. Astfel în decursul unui ciclu economic, deficitele şi excedentele bugetelor anuale trebuie să se echilibreze.

Concepţia Keynesistă susţine că este posibilă restabilirea echilibrului economic de ansamblu, dezechilibrând bugetul statului, astfel deficitul bugetar trebuie să servească luptei contra recesiunii economice. În această viziune, deficitul bugetar ar avea un efect de relansare asupra activităţii economice deoarece trecerea de la starea de echilibru la cea de dezechilibru este însoţită de distribuirea de putere de cumpărare suplimentară, care la rându-i antrenează un consum suplimentar, ducând la mărirea ritmului de dezvoltare. Se afirmă că deficitele bugetare nu sunt imorale, de îndată ce ele reprezintă instrumente de politică prin care se poate promova prosperitatea.

Concepţiile neoliberale, critică deficitele bugetare persistente. Departe de a regulariza activitatea economică, aşa cum prevedeau concepţiile Keynesiste, ele au, de fapt, tendinţa de a perturba mersul economiei, consituind surse de inflaţie, de îndatorare publică, în toate ţările. De aceea, atitudinea faţă de deficitele bugetare este că acestea sunt nocive, cu excepţia situaţiei în care există decalaje recesioniste majore prelungite.

Politica bugetară pozitivă reprezintă acea concepţie şi acele măsuri şi acţiuni ale statului prin care încasările şi cheltuielile publice sunt orientate în direcţia creşterii economice, realizării unui nivel de ocupare ridicat, diminuării inflaţiei şi a altor factori de dezechilibru şi se mai numeşte politică de relansare bugetră. Ea se concretizează în efecte multiple ale cheltuielilor publice şi

44

impozitelor, cunoscute cumulativ, sub denumirea de multiplicator, asupra cererii globale, producţiei, venitului şi consumului.

Se disting trei de tipuri de multiplicator: de cheltuială publică, fiscal şi al bugetului echilibrat.

Multiplicatorul cheltuielilor publice exprimă creşterea producţiei şi a veniturilor prin mărirea cheltuielilor publice fără ca volumul impozitelor să se modifice. În acest caz, are loc mărirea deficitului bugetar ce se finanţează prin împrumuturi. Mărirea cheltuielilor publice (∆G) determină o creştere mai mult decât proporţionala a venitului (∆Y). Astfel, multiplicatorul cheltuielilor publice are aceeaşi valoare ca multiplicatorul investiţiilor

'

1

1

ZK

G c

∆= =

∆ −, unde c’ – înclinaţia marginală spre consum

K – multiplicatorul ivestiţiilor. Multiplicatorul fiscal reflectă creşterea producţiei şi a veniturilor prin dimunuarea

impozitelor, fără ca totul cheltuielilor bugetare să fie modificat. Şi în acest caz, deficitul bugetar se finanţează prin împrumuturi.

Multicatorul bugetului echilibrat exprimă influenţa pe care o are asupra producţiei mărirea egală şi simultană a veniturilor şi cheltuielilor statului. El se calculează ca raport între creşterea venitului (∆Y) şi creşterea bugetului echilibrat (∆G)

. 1b e

YK

G

∆= =∆

.

Această situaţie presupune ca modificarea cheltuielilor (∆G) să fie egală cu cea a încasărilor (∆T): ∆T = ∆G. În legătură cu politica bugetară se află şi datoria publică. Aceasta înseamnă împrumuturi interne sau externe contractate de către stat, atunci când ţara respectivă se confruntă cu dificultăţi economice. Gradul de îndatorare al unei ţări se poate determina prin raportarea datoriei publice la PIB sau la PNB. Rezultă astfel, datoria publică (Dp) pe unitatea de PIB sau PNB, care în condiţiile accentuării creşterii economice, se micşorează. Deci:

Gradul de îndatorare = Dp Dpsau

PIB PNB .

Datoria publică este, în mare parte, rezultatul deficitului bugetului de stat pe termen lung. Ea tinde să se micşoreze atunci când excedentele bugetare sunt dese şi suficient de mari pentru a depăşi deficitele şi tinde să devină cronică în cazul în care excedentele bugetare sunt rare şi insuficiente.

Serviciul datoriei reflectă toate plăţile legate de executarea obligaţiilor asumate, adică atât rambursarea împrumuturilor, cât şi achitarea dobânzilor aferente. Măsura în care prin datoria publică de astăzi se transmit generaţiilor viitoare bunuri de echipamente sau posibilităţi de producţie şi de consum se exprimă prin aşa numitul efect de transfer intern.

Deficitele şi datoriile au tendinţa de a acumula ele însele. Spre exemplu plata dobânzii la datoriile externe are o reacţie inversă asupra deficitului bugetar, în sensul că necesită împrumuturi viitoare.

Structura datoriei publice impune disocierea în: datorie internă şi datorie externă, ce răspund diferitelor necesităţi şi, respectiv îndatorare internă şi îndatorare externă. Îndatorarea externă, spre deosebire de cea internă, poate să nu fie rezultatul deficitului bugetar, ci rezultatul deficitului comercial.

3. POLITICA FISCALĂ.

Politica fiscală a statului reprezintă o anumită concepţie a acestuia, precum şi un ansamblu de măsuri şi acţiuni privind rolul impozitelor în sistemul veniturilor bugetare, tipurile de impozite, perceperea şi modul de folosire a lor ca instrument de stimulare a creşterii economice, felul în care este gândită eficacitatea fiscală în ţara respectivă.

Evidenţierea conţinutului politicii fiscale presupune luarea în considerare a unor elemente teoretice şi practice de o mare importanţă. Elementele ce caracterizează politica fiscală sunt următoarele.

45

În primul rând, elaborarea politicii fiscale este un act de decizie deosebit de complex, ghidat ce criteriul eficienţă. Impozitele, ca şi alte forme de prelevări, modifică distribuirea iniţială a veniturilor influenţând activitatea economică, investiţiile şi consumul.

În al doilea rând, veniturile bugetare din impozite sunt în dependenţă de performanţele economice. La o rată de impozitare fixă, veniturile din impozite cresc atunci când venitul naţional creşte şi invers. Impozitul încasat se calculează prin relaţia:

ImI

gV

∆=∆

. Ea arată cu cât creşte impozitul pe unitatea suplimentară de venit.

În al treilea rând, este importantă luarea în calcul a efectelor probabile atât ale reducerii cât şi ale majorării impunerii fiscale, nu numai pe termen scurt, ci şi pe termen lung. În cazul care se recurge la finanţarea creşterii cheltuielilor publice prin mărirea impozitelor, se diminuează veniturile agenţilor economici, dar se atenuează şi inflaţia. Atunci când se acţionează în sensul reducerii impozitelor, deci al micşorării presiunii fiscale, se poate ajunge la un deficit bugetar sau la accentuarea acestuia care are o serie de consecinţe. Luarea în considerare a efectelor pe termen lung conduce la concluzia că reducerea impozitelor la un anumit nivel are ca efect mărirea veniturilor bugetare, deoarece în măsura în care stimulează investiţiile, ea duce la lărgirea bazei asupra căreia se aplică rata de impunere respectivă.

În al patrulea rând, perceperea impozitelor se realizează sub două forme: - impozite directe care se suportă nemijlocit de către cei care le plătesc (impozitul pe profit,

impozitul pe salarii, impozitul pe sumele dein vânzarea activelor societăţilor comerciale cu capital de stat, impozitul pe dividende la societăţile comerciale, etc.);

- impozite indirecte adică acelea care sunt cuprinse în preţuri ale mărfurilor, încasate odată cu vânzarea acestora, însă suportate de către consumatorii finali (taxa pe valoarea adăugată, accize şi impozitul pe circulaţia mărfurilor, taxe vamale). În al cincilea rând politica fiscală se caracterizează prin progresivitatea impozitelor.

Aceasta vizează impozitele directe şi presupune ca rata de impunere să se mărească pe măsură ce venitul impozabil creşte. Rata de impunere nu poate fi, însă, mărită oricât de mult cu efecte pozitive. Este importantă aici, rata optimă de presiune fiscală, care constituie acel prag de impunere până la care şi dincolo de care încasările fiscale sunt mai slabe. Acest aspect este cunoscut sub denumirea de curba Laffer. Între valorile 0 şi 100% se află rata optimă de presiune fiscală.

În ansamblul politicii fiscale se înscrie şi impozitul negativ, care constituie cadrul conceptual de distribuire secundară a veniturilor prin transferuri. Potrivit acestui sistem, bogaţii plătesc impozite, care sunt distribuite sub formă de alocaţii săracilor, asigurânduli-se acestora, un venit minim garantat.

4. PROGRAMAREA (PLANIFICARE) MACROECONOMICĂ.

Programarea sau planificarea macroeconomică reprezintă una din modalităţile de intervenţie a statului în economia de piaţă modernă. Ea se concretizează în decizii macroeconomice, în programe sau planuri de dezvoltare pe un anumit orizont de timp, ce cuprind obiective economice, niveluri orientative, măsuri şi fenomene de îndeplinire privind evoluţia diferitelor sectoare şi ramuri ale economiei, mecanismul preţurilor, în corelare cu piaţa economică externă.

Programarea macroeconomică se realizează de către organisme statale de planificare la nivelul economiei respective (Franţa – Comisariatul General al Planului, Olanda – Biroul Central de Planificare, Marea Britanie – Consiliul Naţional pentru Dezvoltare Economică, Japonia – Agenţia de Planificare Economică). În condiţiile actuale, planificarea macroeconomică are o determinare obiectivă, izvorând din importanţa tot mai mare pe care o are macrodecizia economică.

Încasări fiscale

de presiune fiscală Presiune fiscală

100 % Rata optimă

46

Programarea macroeconomică nu contravine pieţei. O anumită ordină, o anumită regularitate sunt inerente sistemului de piaţă însuşi, însă ea are caracter orientativ, nivelurile de producţie, ritmurile de dezvoltare, termenele de îndeplinire prevăzute nu sunt obligatorii pentru agenţii economici. Se întâlnesc drept forme de planificare următoarele: planificarea indicativă se caracterizează prin aceea că organele specializate ale statului explică agenţilor economici conţinutul obiectivelor cuprinse în planul macroeconomic, în scopul convingerii acestora de necesitatea de a acţiona în conformitate cu prevederile; planificarea incitativă care se bazează pe folosirea de către stat a diferitelor pârghii economico-financiare (preţ, credit, dobândă, impozite, subvenţii, etc.) pentru stimularea agenţilor economici în direcţia îndeplinirii obiectivelor cuprinse în planul macroeconomic; Există în unele ţări, un tip de coordonare denumit planificare informală, care nu presupune elaborarea de planuri la nivel naţional, ci se concretizează în activităţi de coordonare a deciziilor adoptate separat de către administraţiile publice cu cele ale firmelor private, publice sau mixte.

ÎNTREBĂRI: 1. Care sunt formele de manifestare a rolului statului în economie? 2. Ce este politica bugetară? 3. Care sunt cheltuielile bugetare? 4. Câte tipuri de multiplicator există ? 5. Ce este datoria publică? TESTE DE AUTOEVALUARE: 1. Multiplicatorul cheltuielilor publice exprimă ................ şi a ..................prin mărirea cheltuielilor publice fără ca volumul ................. să se modifice. 2. Obiectul intervenţiei statului în economie îl constituie:

a. asigurarea stabilităţii în funcţionarea economiei b. relansarea şi creşterea economică c. înlăturarea imperfecţiunilor pieţei d. diminuarea şomajului şi inflaţiei e. mărirea puterii de cumpărare f. toate cele de mai sus

1. abcd 2. abde 3. abce 4. bcde 5. f

47

IX. BUNĂSTAREA ŞI SĂRĂCIA. DISTRIBUŢIA VENITURILOR.

OBIECTIVE: - înţelegerea conceptelor de inegalitate economică şi inegalitatea veniturilor; - înţelegerea şi măsurarea nivelului de trai; - cunoaşterea politicilor de protecţie socială.

CUVINTE CHEIE: inegalitatea veniturilor, discriminare economică, instrument economic, capital uman, divident social, nivel de trai, finalitate socială a creşterii economice, indicele preţurilor, indicele salariului real, calitatea vieţii, resursele vieţii, cadrele vieţii, modul de viaţă.

SINTEZA: 1. INEGALITĂŢILE ECONOMICE ŞI INEGALITATEA VENITURILOR.

Responsabilitatea în ceea ce priveşte finalitatea socială a creşterii economice revine în întregime statului. Deşi, în principiu, creşterea economică ar trebui să conducă la satifacerea cât mai multor nevoi umane (individuale şi colective, materiale şi spirituale), există o cauză fundamentală pentru care acest lucru nu se întâmplă. Această cauză este inegalitatea veniturilor în societate.

Inegalitatea veniturilor este o consecinţă naturală a funcţionării pieţei, în sensul că acordă prime celor ce reuşesc şi aplică sancţiuni celor ce nu reuşesc. Rezultă că într-o măsură importantă, inegalitatea veniturilor nu numai că este indispensabilă funcţionării pieţei, dar este chiar necesară. Nivelarea veniturilor este la fel de dăunătoare ca şi polarizarea exagerată în bogăţie şi sărăcie.

Cauzele care conduc la inegalitatea veniturilor sunt: diferenţele de abilitate (unii indivizi sunt înzestraţi cu o abilitate mai mare decât alţii fie în mod natural fie prin calificarea profesională), diferenţe de performanţe în muncă (unii indivizi preferă un risc mai mare, care aduce şi un câştig mai mare, alţii preferă un câştig mai mic cu un risc mai mic), difereţele de salarizare (ca urmare a desfăşurării activităţii economice în condiţii de muncă specială – toxicitate, noapte, şantier, muncă grea , diferenţele în educaţie şi industrie (unii indivizi aleg câştiguri mai mari pentru viitor, şi se instruesc mai mulţi ani în şcoli, alţii preferă venituri mai mici dar actuale şi intră direct în activitatea economică ), diferenţele de experienţă în profesie (care conduce la diferenţe de venituri, prin plata unui spor de vechime), diferenţele în averea moştenită (unii indivizi moştenesc o avere mai mare decât alţii, ceea ce le conferă un statut social, sub aspectul veniturilor, mai avantajos în comparaţie cu cei care moştenesc mai puţin sau deloc), diferenţe de şansă (în acelaşi condiţii economice sau sociale, unii indivizi se pot bucura de şansa unui câştig, în timp ce alţii nu au această şansă, ex. la sistemele legate de loterie). Toate acestea sunt cauze obiective ale ingalităţii veniturilor şi ele nu pot fi încriminate pentru inegalitatea respectivă.

Pe lângă cauzele obiective, există şi cauze subiective, cauze care conduc la discriminare în distribuirea veniturilor. Prin discriminarea economică se înţelege situaţia în care factorii de producţie echivalenţi primesc o remuneraţie diferită pentru contribuţii egale la produsul social. Există mai multe surse ale discriminării economice: - discriminarea de către patroni. Unii patroni angajează femei sau tineri sau lucrători de culoare.

Să analizăm concomitent situaţia unui patron care nu angajează aceste categorii de lucrători (A) cu cea a unui patron care acceptă să să angajeze (B). Cererea de muncă (DL) în ambele cazuri este aceeaşi, iar oferta de muncă (SL) este deplasată spre dreapta în cazul patronului B, deoarece el angajează şi lucrători refuzaţi de primul patron. În felul acesta, salariul de echilibru (WE) în cazul celui de al doilea patron se va situa sub cel al primului, deci al doilea patron va avea

DB L

SBL

EB

L

w

L4 L5 L5

WBE

W2

W

DA L SAL

EA

L3 L L2 L1

WAE

W1

48

un avantaj din punct de vedere al costurilor cu salariile. Lucrătorii angajaţi de patronul B sunt discriminaţi economic în raport cu cei care se angajează la patronul A; - discriminarea între salariaţi este o discriminare pe care o aplică înşişi salariaţii, atunci când

decizia economică depinde de ei (ex.: nu se acceptă ca şefi să fie femei sau tineri sub o anumită vârstă);

- discriminarea statistică se referă la modul în care sunt stabilite, de către guvern, diferitele compensaţii sau niveluri de taxe şi impozite (se determină o medie a veniturilor care funcţionează drept criterii de departajare, cei sub medie sunt dezavantajaţi, cei peste medie sunt avantajaţi);

Instrumentul economic prin care se măsoară inegalitatea veniturilor în societate este curba Lorenz. Pe orizontală se dispune ponderea populaţiei, iar pe verticală ponderea veniturilor aferente difertelor ponderi de populaţie. Dacă veniturile ar fi distribuite absolut egal în societate, curba ar lega ponderea populaţiei de ponderea veniturilor ar fi bisectoare. În realitate, inegalitatea veniturilor în societate curbează bisectoarea aşa încât, cu cât inegalitatea veniturilor este mai mare cu atât Curba Lorenz este mai puţin întinsă şi invers. Această curbă se foloseşte ca instrument de măsurare a inegalităţii distribuţiei veniturilor între diferite grupe ale populaţiei, într-o zonă, ţară, etc şi ajută la fundamentarea unor măsuri de politică economică privind ameliorarea nivelului de trai.

Se pare totuşi, că nu discriminarea economică este responsabilă pentru cea mai mare parte a inegalităţii veniturilor, ci difernţele existente în ceea ce priveşte capitalul uman. Prin capital uman se înţelege ansamblul investiţiilor (de timp, de bani, de instrucţie, de calificare, etc.) care formează personalitatea integrală a individului şi pe baza căruia acesta participă la distribuirea dividentului social.

2. NIVELUL DE TRAI.

Puterea de cumpărare se regăseşte, din punct de vedere al conceptelor macroeconomice, în

noţiunile de nivel de trai şi calitatea vieţii. Nivelul de trai este un indicator preponderent economic. El poate fi definit ca reprezentând aspectul cantitativ al satisfacerii nevoilor economice ale unui individ sau ale unei colectivităţi.

Nivelul de trai comportă următoarele calificative: se referă exclusiv la nevoile economice ale individului sau ale colectivităţii analizate (grup, naţiune), se referă exclusiv la dimensiunea cantitativă a gradului de satisfacere a acestor nevoi economice, este complet cuantificabil, adică exprimabil în monedă şi reprezintă o relaţie între nevoile economice şi capacitatea individului sau a societăţii de a le satisface.

Nivelul de trai poate fi atât nivel stabilit prin standarde juridice sau politice, şi atunci vorbim despre un nivel de trai normat, fie un nivel care este efectiv atins de un anumit individ sau colectivitate, şi atunci vorbim despre un nivel de trai actual, fie un nivel aşteptat, anticipat, şi atunci vorbim despre un nivel de trai dezirabil.

Măsurarea nivelului de trai se face prin intermediul indicatorilor economici de consum (bunuri şi/sau servicii) prin determinarea, ca medie a consumului de bunuri şi servicii pe locuitor. Nivelul de trai poate fi determinat şi prin comparaţii internaţionale, însă cu anumite precauţii, deoarece are importante conotaţii axiologice care ţin de mentalitatea individului sau a populaţiei menţionate, de gradul de cultură, de cutume, de tradiţii, de zona geografică, etc.

Nivelul de trai este o rezultantă imediată a finalităţii sociale a creşterii economice. Prin finalitate socială a creşterii economice se înţelege transformarea rezultatelor economice abstracte ale creşterii economice în efecte asupra împlinirii plenare a personalităţii individului şi societăţii.

100 populaţie (%)

veniturile (%) 100

C3 C2

C1

C0

49

Deşi este posibil de determinant şi nivelul de trai la nivelul colectivităţilor, având în vedere sfera de referinţă a acestui concept, el are cea mai mare relevanţă cu privire la individ.

În mod sintetic, cel mai important indicator al nivelului de trai îl reprezintă venitul real, indicele venitului real calaculându-se astfel:

VnVr

p

II

I= IVn – indicele venitului nominal (sau monetar)

Ip - indicele preţurilor. În structura veniturilor, în cea mai mare parte a cazurilor, ponderea principală o deţine

salariul. De aceea se calculează, în general, indicele salariului real. În ceea ce priveşte indicele preţurilor, el este determinat, pe perioade stabilite de către organismele oficiale pe baza unui indice agregat. În România, indicele preţurilor de consum este determinat de Comisia Naţională pentru Statistică, de regulă lunar şi la nivel anual şi publicat în buletinele instituţiei respective, iar la încheierea anuali, în Anuarul Statistic al României. Pentru determinarea lui se foloseşte indicele Lasperyes (cu pondere din perioada de referinţă):

( )

1 01

1 01

1

ni i

L ip n

i i

i i

p q

I

p qK

=

=

⋅

=

⋅

∑

∑ Pi1 – preţul bunului „i” în momentul „1”

qi0 – cantitatea achiziţionată din bunul „i” în anul „0”

1

0

i

i i

PK

q= Ki – indicele individual al preţului bunului „i” între momentele „0” şi „1”

n – numărul bunurilor din eşantionul analizat. În România există preocupări de a se trece la determinarea indicelui preţurilor de consum

prin metoda Paasche (mai relevantă, deoarece foloseşte ponderi din perioada curentă) sau chiar prin

( )

1 11

1 11

1

ni i

p ip n

i i

i i

p q

I

p qK

=

=

⋅

=

⋅

∑

∑ F L p

p p pI I I= ⋅

metoda Fisher (media geometrică a indicelui Lasperyes şi a indicelui Paasche) . Calitatea vieţii este un concept mai larg decât cel de nivel de trai cuprinzând pe lângă

aspectele cantitative şi dimensiuni calitative. Dacă nivelul de trai se referă cu precădere la individ, calitatea vieţii priveşte, în egală măsură, şi societatea în ansamblu. Calitatea vieţii poate fi definită ca fiind ansamblul condiţiilor şi sferelor din care se compune viaţa integrală a omului.

În acest sens, calitatea vieţii cuprinde: - resursele vieţii (indicatorii factoriali ai calităţii vieţii) care sunt: resursele economice, resursele

naturale, resursele socio-culturale, resursele personale; - cadrele vieţii (indicatorii rezultativi ai calităţii vieţii) care sunt: cadrul natural, cadrul macro-

social, cadrul cultural, cadrul uman-colectiv şi cadrul uman-individual. Măsurarea calităţii vieţii se face prin indicatori sociali (indicatori ai stării sociale). Aceaştia

sunt indicatori normativi, nu doar informaţionali. Modelul general al indicatorului de calitate a vieţii

este următorul: Ic.v. = sI

Ie Is – indicele de stare a vieţii

Ie – indicele de evaluare a necesităţii. O problemă esenţială a calităţii vieţii este problema timpului liber. Timpul liber este

consecinţa creşterii productivităţii muncii şi, totodată este o cauză a performanţelor economice, ca urmare a serviciilor consumate în timpul liber de către individ.

Modul de viaţă reprezintă forma colectivă (de regulă, la nivelul societăţii) în care sunt valorificate condiţiile privind calitatea vieţii. Modul de viaţă poate fi consumerist – respectă

50

principiul cumpără – consumă – aruncă; echilibrat – abundenţa este controlată prin valori de cultură superioare; ascetic – bazat pe o filozofie a insuficienţei, fie reală, fie culturală.

Stilul de viaţă reprezintă aspectul personalizat, individualizat al modului de viaţă. Conceptele prezentate mai sus, sunt cuantificate cu ajutorul puterii de cumpărare. Măsurarea

puterii de cumpărare se face prin intermediul coeficientului puterii de cumpărare:

Pc = VN

P, unde VN – venitul naţional;

P – nivelul mediu al preţurilor bunurilor şi serviciilor luate în calcul. Putrea de cumpărare se raportează, în modul cel mai uzual, la monedă. Aceasta presupune şi

influenţa decisivă a preţului în actul de schimb economic. De aceea, puterea de cumpărare se defineşte prin două mărimi: - cantitatea nominală de active monetare deţinute; - preţul bunurilor şi serviciilor la care se raportează activele monetare respective.

În acest context, puterea de cumpărare se poate defini ca fiind cantitatea de active reale (bunuri şi/sau servicii) care poate fi obţinută în schimbul activelor monetare deţinute. Aşadar, cu cât cantitatea de active monetare deţinute de agentul economic este mai mare, cu atât el va putea dobândi (la preţ constant al activelor reale) o cantitate mai mare de asemenea active reale şi, de asemenea, cu cât preţul activelor reale este mai mare, el va putea dobândi (la o cantitate dată de active monetare) o cantitate mai mică de asemenea active reale.

3. POLITICI DE PROTECŢIE SOCIALĂ.

În general, statul poate acţiona în două direcţii pentru a încerca atenuarea disparităţilor

economice, care conduc, în mod inevitabil, la disparităţi sociale şi de şansă: - Acţiunea asupra cauzelor inegalităţii economice, care se referă la două situaţii distincte:

- subvenţionarea investiţiei în capital uman are în vedere sprijinul pe care statul îl poate acorda, sub formă bănească, materială, organizatorică sau în materie de asistenţă şi consultanţă în ceea ce priveşte calificarea, recalificarea sau policalificarea forţei de muncă; - aplicarea de politici antidiscriminatorii.

- Acţiunea asupra simptomelor inegalităţii economice care se referă la: - programe de asigurări sociale (programe de asigurare a îndemnizaţiei de şomaj, programe de securitate socială, programe de asigurare medicală, programe de asistenţă socială); - programe de combaterea sărăciei care vizează acţiuni de ajutorare a persoanelor aflate sub pragul oficial al sărăciei, sub diverse forme: cantine pentru asigurarea hranei, cămine pentru asigurarea locuinţei, programul de socializare. Aplicarea tuturor acestor programe necesită utilizarea unor pârghii şi instrumente specifice cum sunt: garantarea venitului minim pe economie, mecanismul taxei negative, redistribuirea venitului, asigurarea menţinerii puterii de cumpărare, asigurarea unui mediu înconjurător corespunzător.

Protecţia socială pe care o realizează statul are ca scop reducerea discrepanţelor de venituri şi, în funal, de avere care se formează între indivizi în cursul activităţii economice. Teoria economică arată că veniturile din societate trebuie distribuite conform funcţiei de utilitate marginală: fiecare membru al societăţii trebuie să primească acea mărime din venit care să asigure, pe ansamblul societăţii, aceeaşi utilitate marginală pentru fiecare individ. Astfel, dacă există două persoane, cu aceeaşi funcţie a utilităţii marginale, atunci venitul trebuie distribuit în mod egal. Aceasta este, în fond, noţiunea pe care a aplicat-o comunismul atunci când a decretat egalitarismul social.

Dar însă, aşa cum rezultă din lista cauzelor inegalităţii veniturilor, indivizii au funcţii de utilitate marginală diferite, inegalitatea veniturilor este inerentă oricărui sistem social. Această situaţie pune problema compromisului între eficienţă şi echitate. Semantic, egalitate şi echitate nu semnifică acelaşi lucru. Echitabil înseamnă corect, just ceea ce presupune, în principiu şi

51

inegalitatea. Din acest motiv trebuie găsit un compromis (un optim) între eficienţa necesară funcţionării pieţei şi egalitatea specifică moralei creştine.

ÎNTREBĂRI: 1. Care sunt cauzele care conduc la inegalitatea veniturilor? 2. care sunt sursele discriminării economice? 3. Ce se înţelege prin nivel de trai? 4. Ce se înţelege prin calitatea vieţii ? 5. Ce se înţelege prin mod de viaţă? TESTE DE AUTOEVALUARE: 1. Instrumentul economic prin care se măsoară inegalitatea veniturilor în societate este Curba Lorenz.

a. adevărat b. fals.

2. Există mai multe surse ale discriminării economice:

a. discriminarea de către consumatori b. discriminarea de către patroni c. discriminarea între salariaţi d. discriminarea statistică e. discriminarea rasială f. toate cele de mai sus

1. abc 2. abd 3. acd 4. bcd 5. abe 6. f 7. ace 8. ade 9. bce 10. bde 11. cde

52

53

X. ECONOMIA DESCHISĂ.

OBIECTIVE: - cunoaşterea conceptului de economie mondială; - cunoaşterea structurii unei economii naţionale; - cunoaşterea interdependenţelor economice mondiale; - cunoaşterea conţinutului diviziunii mondiale a muncii şi a circuitului economic mondial; - cunoaşterea structurii balanţei de plăţi externe.

CUVINTE CHEIE: economie de piaţă deschisă, fărămiţare feudală, revoluţie burgheză, revoluţie industrială, economie naţională, ramură a economiei naţionale, sferă a economiei naţionale, sector al economiei naţionale, nivel de dezvoltare economică, potenţial economic, interdependenţe economice, diviziunea mondială a muncii, specializare internaţională, flux economic.

SINTEZA: 1. CONCEPTUL DE ECONOMIE MONDIALĂ.

În ultimii ani ai secolului XX, au fost puse bazele unei noi etape a economiei de piaţă, numită tot mai frecvent economie deschisă, care reprezintă un stadiu superior al dezvoltării în profunzime şi în amplitudine a economiei de piaţă. Economia deschisă de piaţă realizează o unificare economică progresivă a condiţiilor producţiei şi schimburilor la nivel subregional, regional, mondial. Înţelegerea esenţei economiei de piaţă deschise necesită cunoaşterea procesului de amplificare şi aprofundare a relaţiilor economice dintre comunităţile umane, de formare şi consolidare a economiei mondiale, procese care în bună măsură se suprapun, tinzând spre crearea unei economii şi pieţe unice la nivel mondial.

Premisele constituirii economiei mondiale s-au acumulat treptat, în decursul unei perioade istorice îndelungate şi cuprind următoarele etape: - marile descoperiri geografice de la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul celui de al XVI-

lea au făcut evidentă unicitatea lumii terestre. Fărămiţarea feudală a teritoriilor europene şi fărămiţarea tribală în noile ţinuturi intrate în orbita schimbului de mărfuri continuu însă să fie obstacole puternice în fluidizarea legăturilor dintre diverse regiuni şi popoare;

- formarea economiilor naţionale bazate pe pieţe integrate şi dezvoltarea producţiei de mărfuri care să ofere substanţă materială intensificării şi diversificării legăturilor economice dintre popoare. Se înfăptuiesc revoluţii burgheze, antifeudale, întâi în Olanda şi Anglia, apoi Spania, Italia, Germania, punând astfel capăt fărămiţării feudale, desăvârşind formarea naţiunii şi realizând unificarea economiilor şi teritoriilor naţionale, promovarea de politici economice unitare;

- revoluţia industrială a generat producţia maşinistă, de masă, capabilă să aprovizioneze cu mărfuri, mai ieftine decât cele furnizate de meşteşugari, pieţele din cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, reprezentând premiza tehnologică a formării economiei mondiale;

- revoluţia industrială a impulsionat dezvoltarea sistemului modern de transporturi – maritime, terestre şi din secolul XX aeriene care au micşorat distanţele dintre localităţi, regiuni şi continente, facilitând astfel circulaţia oamenilor, mărfurilor şi capitalurilor;

- pe o anumită treaptă de dezvoltare, diviziunea socială a muncii a spart graniţele naţionale, conturându-se treptat o specializare a diferitelor economii naţionale în producerea diferitelor clase, categorii, sortimente, tipodimensiuni de produse şi servicii. A apărut astfel diviziunea mondială a muncii, bază obiectivă a unor legături durabile şi tot mai complexe dintre agenţii economici din diferitele ţări ale lumii, a unei pieţe mondiale, care reprezintă altă premisă esenţială a formării economiei mondiale. Economia mondială reprezintă un sistem complex, interdependent, de agenţi ai vieţii

economice (economii naţionale, uniuni economice zonale, regionale, transcontinentale, companii private şi publice, persoane fizice rezidente în diferitele ţări ale lumii)între care se dezvoltă ample relaţii economice, tehnologice, comerciale, financiar-monetare, etc, pe baza diviziunii mondiale a muncii, împreună cu normele juridico-legislative şi cu instituţiile care reglementează şi monitorizează funcţionarea structurilor componente şi a sistemului economic mondial în ansamblul său.

54

2. ECONOMIILE NAŢIONALE.

Economia naţională reprezintă un sistem de ramuri, subramuri, agenţi economici din domeniile producţiei bunurilor materiale şi serviciilor, de sfere şi sectoare ale activităţii economice legate reciproc prin diviziunea socială a muncii şi prin piaţa naţională, care funcţionează în cadrul teritoriului dat al unui stat.

Prin ramură a economiei naţionale se înţelege ansamblul de activităţi şi agenţi economici având o organizare specifică şi furnizând produse şi servicii relativ similare.

Prin sferă a economiei naţionale se înţelege partea constitutivă a activităţii economice. Sferele economice sunt: producţie şi prestaţiile de servicii, schimbul (circulaţia), repartiţia, consumul.

Sectoarele economiei naţionale sunt grupări tipologice unitare ale ramurilor economiei. Exită următoarele sectoare: Sectorul primar reuneşte agricultura, sivicultura, insustria extractivă. Sectorul secundar este alcătuit din industriile prelucrătoare, construcţiile. Sectorul terţiar cuprinde serviciile de producţie şi pe cele sociale. Sectorul cuatenar, desprins în perioada contemporană din acel terţiar reuneşte cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică.

Consolidarea şi dezvoltarea economiei naţionale determină formarea complexului economic naţional-statal unitar, sistem având drept baza tehnică industria maşinistă, favorizând realizarea unei concordanţe optime între sectoare, ramuri şi firme, între structurile economice şi suprastructurile sociale şi instituţionale, sistem caracterizat prin dinamism şi capacitate de autoreglare şi armonizare cu mediile coexistente.

Economiile naţionale prezintă o diversitate de tipologii. Aceasta semnifică existenţa unor particularităţi ce determină situarea economiilor naţionale având caracteristici similare sau apropiate în categorii (grupe, subgrupe) distincte, în funcţie de anumite criterii şi folosind indicatori statistici adecvaţi.

În funcţie de criteriul nivelului de dezvoltare economică, exprimat prin starea aparatului tehnic de producţie (maşini, utilaje, echipamente), stadiul progresului tehnic încorporat în acesta, gradul valorificării factorilor de producţie, măsurate prin PIB/locuitor sau PNB/locuitor sau prin indicele dezvoltării umane (HDI)calculat din 1994 de PNUD, se disting: grupa statelor cu economii dezvoltate, grupa statelor în curs de dezvoltare, subgrupa statelor cel mai puţin dezvoltate.

Grupa statelor cu economie dezvoltată include ţările care, în perioada 1991 – 1997 au realizat un PIB mediu anual pe locuitor de 25.109 dolari. Ţările dezvoltate cu economie de piaţă fac parte, din 1960 din OCDE care numără în prezent 29 de state. Aceste state au o serie de trăsături comune: sunt ţări industriale, activitatea economică se bazează pe proprietatea privată, structurile de ramură (sectoare) ale economiilor naţionale sunt dominante de servicii şi sectorul cercetării ştiinţifice, firmele sunt cele care îşi fixează planurile de producţie iar menajele (familiile)- planuri de consum, statului îi revine funcţia de a garanta esenţa orânduirii de piaţă, calitatea vieţii este superioară celorlalte ţări. Aceste ţări domină economia mondială, punându-şi o amprentă decisivă asupra ordinii economice şi politice mondiale.

Grupa statelor cu economie în curs de dezvoltare include cele mai multe state existente în prezent în lume, care în perioada 1991-97 au avut un PIB/loc. mediu anual de1.277 dolari. Ţările Asiei de Vest se situează în fruntea grupei cu PIB/loc. de 3.562 dolari, urmează ţările Americii Latine cu 3.334 dolari, ţările Asiei de Sud-Est cu 1.055 dolari şi ţările Africii cu 666 dolari.

Cele mai sărace dintre ţările în curs de dezvoltare reprezintă 48 de state cu 228 dolari în 1996, majoritatea lor situându-se în Africa, Asia şi zona Pacificului. Caracteristici comune: aparatul tehnic de producţie este caracterizat prin pluralism tehnologic, caracter mozaicat al structurilor social-economice şi instituţionale, anacronismul diviziunii sociale a muncii, persistenţa unor acute dezechilibre macroeconomice, bugetare, financiare, ale balanţei de plăţi externe, acumularea de datorii externe considerabile, nivel de trai scăzut al majorităţii populaţie.

Gruparea economiilor naţionale în funcţie de potenţialul economic reuneşte în categorii distincte, ţările cu parametrii apropiaţi sub aspectul capacităţii (forţei) economice. Principalii indicatori ai potenţialului economic sunt: numărul populaţiei, suprafaţa teritoriului naţional, volumul bogăţiilor naturale, volumul absolut al PNB, volumul producţiei industriale şi agricole, cifra globală a serviciilor.

55

Agregând aceşti indicatori, se obţine dimensiunea potenţialului economic în funcţie de care ţările lumii se pot clasifica în: superputeri economice, mari puteri economice, puteri economice regionale, ţări mijlocii, ţări mici. SUA este superputere mondială, Japonia, Germania, Franţa, Italia şi Marea Britanie mari puteri economice. Rusia şi China despărţite de marile puteri economice prin importante decalaje sunt deseori asimilate marilor puteri economice datorită mărimii considerabile a populaţiei, dimensiunilor teritoriului, volumului resurselor naturale şi forţei lor militare.

Puterile economice regionale se apropie de marile puteri economice prin dimensiunile cel puţin ale unuia din indicatorii de potenţial. Astfel în Asia, India se detaşează drept putere regională, în Africa, Nigeria şi Africa de Sud, în America Latină, Brazilia şi Mexic.

Ţările industriale cu potenţial economic mijlociu sunt caracterizate prin indicatori de dimensiuni medii aşa cum sunt Spania, Australia, Canada.

Ţările industriale cu potenţial economic cum sunt Olanda, Elveţia, Belgia, Suedia, Austria, Danemarca, Grecia, Portugalia, Irlanda au dimensiuni teritoriale reduse şi un număr mic de locuitori, dar din punct de vedere al PIB-ului global, ele depăşesc, în cele mai multe cazuri, unele puteri economice regionale. Majoritatea economiilor în curs de dezvoltare se încadrează în ultimile grupe.

În funcţie de criteriul structurii sectoriale, economiile naţionale sunt: economii predominant terţiare, economii bazate pe sectorul secundar, economii cu sector primar predominant.

Economiile terţiare sunt, de regulă, ale celor mai dezvoltate ţări din punct de vedere economic. Ponderea serviciilor în PIB se situează în aceste economii între 60% (ca în Japonia) şi 72% (SUA). Există şi unele ţări mai puţin dezvoltate în care sectorul serviciilor deţine ponderi ridicate în PIB ca de exemplu Panama trei pătrimi din PIB graţie veniturilor aduse de canal şi de activităţile conexe din zona calalului, sau Egipt (53%) în care turismul este o activitate economică esenţială. Economiile bazate pe sectorul secundar se caracterizează prin ponderea ridicată a industriei prelucrătoare în PIB. Din această categorie fac parte atât unele ţări dezvoltate economic precum Austria, Belgia, Italia cât şi ţări în curs de dezvoltare Thailanda, Indonezia, Coreea de Sud. Economiile cu sector primar predominant, provin, de regulă, din categoria celor sărace, fiind dependente de veniturile din agricultură ori din cele din industria extractivă. Criteriul participării economiilor naţionale la relaţiile economice internaţionale foloseşte drept indicator statistic de clasificare, ponderea exportului de bunuri şi servicii în PIB. În funcţie de mărimea acestui indicator distingem economii cu participare intensă la circuitul economic mondial, cu participare medie şi cu participare redusă. Categoria economii cu participare intensă la relaţiile economice internaţionale reuneşte economii naţionale foarte diferenţiate una sau alta. Din această grupă face parte Singapore care un coeficient de export, respectiv o pondere a exportului de mărfuri şi servicii în PIB de 187% deoarece este o placă turnantă a afacerilor comerciale, financiar – bancare, turistice pentru întreaga zonă a Asiei de Sud şi Sud-Est, Luxemburg (96%), Olanda (53%), Belgia (73%), Suedia (40%), dar şi ţări cu dezvoltare economică scăzută ca Congo (77%), Angola (74%), Tadjkistan (110%).

Din grupa economiilor cu participare medie la relaţiilor economice internaţionale fac parte atât unele economii dezvoltate ca Austria (39%), Germania (24%), Australia (21%), Canada (38%), Anglia (28%), Italia (28%), cât şi economii în curs de dezvoltare Chile (24%), China (20%), Ecuador (32%).

Grupa economiilor cu participare scăzută la relaţiile economice internaţionale este alcătuită atât din ţări dezvoltate, cât şi din ţări în curs de dezvoltate, în ambele cazuri însă, ţări cu potenţial economic ridicat: SUA (11%), Japonia (9%), India (12%), Brazilia (6%).

Pe baza Indicelui Dezvoltării Umane (HDI) entităţile naţionale se grupează în economii naţionale cu HDI ridicat (între 0,946 – 0,892), economii cu HDI mediu (între 0,5 – 0,799) şi economii cu HDI scăzut (sub 0,5).

Din motive de ordin analitic se face distincţie între ţările în curs de dezvoltare importatoare şi ţările în curs de dezvoltare exportatoare de petrol. Statisticile FMI grupează, de asemenea, ţările în curs de dezvoltare în creaditoare nete şi debitoare nete. Din 1993, toate studiile internaţionale prezintă şi analizează distinct economiile în tranzacţie. Această grupă cuprinde ţările care, la sfârşitul anilor ’80, au abandonat conceptul şi practicile economiei centralizate, orientându-se spre

56

economia de piaţă, spre transformări social economice radicale. Aceste economiii naţionale sunt clasificate în trei subgrupe: economii în tranziţie din Europa Centrală şi de Est, economiile statelor membre ale C.S.I, economiile statelor baltice.

Clasificarea economiilor naţionale în diferenţe grupe şi subgrupe evidenţiată, eterogenitatea economiei mondiale contemporane şi deosebirile considerabile dintre entităţile economice naţionale. În măsura în care aceste discrepanţe depăşesc anumite limite, ele devin decalaje economice. Această noţiune defineşte diferenţele calitative între indicatorii care exprimă starea economiei diverselor ţări ori grupe de ţări.

Deosebit de adânci sunt decaljele tehnologice şi ştiinţifice, cele privind eficienţa utilizării resurselor, calitatea vieţii locuitorilor diferitelor ţări. O expresie sintetizatoare a multitudinii de tipuri de decalaje este redată prin noţiunile decalaj absolut şi decalaj relativ.

Decalajul absolut exprima diferenţa cantitativă, măsurată în cifre absolute, între nivelurile dezvoltării economice ale diferitelor grupe de ţări calculat atât la indicatori macroeconomici (PIB, PNB, producţie industrială, agricolă, volumul exporturilor, etc.) total şi pe locuitor, cât şi la indicatori parţiali (valoarea fondurilor fixe, producţia şi consumul de energie, de oţel, de cereale, etc.) total şi pe locuitor.

Decalajul relativ exprimă diferenţa calitativă relativă (comensurată procentual) între ponderile deţinute de diferite ţări şi grupe de ţări în indicatori economici mondiali.

Amploarea decalajelor absolut şi relativ reliefează o realitate definitorie a economiei mondiale contemporane: cetăţenii diferitelor ţări şi grupe de ţări, deşi contemporani, trăiesc în civilizaţii tehnice, culturale, informaţionale, cu o calitate a vieţii complet diferite, aparţinând unor epoci istorice despărţite de multe secole. Acestă falie profundă ce tranversează economia mondială, reprezintă sfidarea fundamentală cu care confruntă în prezent omenirea.

3. INTERDEPENDENŢELE ECONOMICE MONDIALE.

Nevoia firească de rezerve provenind din alte ţări şi zone geografice a fost promovată, timp

de secole, prin metode violente, jafuri, prăzi de război şi prin instituţionalizarea imperiilor coloniale. Odată cu epoca modernă, o asemenea metodă a devenit contraproductivă şi imposibil de menţinut. Locul ei a fost luat de un sistem de fluxuri şi instituţii mult mai complex şi sotisficat denumit interdependenţe economice internaţionale. Acestea constituie o vastă reţea matricială de legături economice internaţionale: pe orizontală – între agenţii economici privaţi şi publici naţionali, între aceştia şi companiile transnaţionale; pe verticală – între tot mai mulţi paricipanţi la lanţul celor care produc valoarea adăugată, fiecare dintre ei putând deveni, la rândul lor, nucleul unui sistem matricial specific.

Interdependenţele economice facilitează şi fluidizează schimburile de activităţi umane – bunuri, servicii, capitaluri, informaţii, cunoştinţe, forţă de muncă – între agenţii vieţii economice, pe plan internaţional. Interdependenţele economice internaţionale constituie un subsistem complex, diversificat tipologic: - interdependenţele tehnico-ştiinţifice, exercită în prezent, influenţa cea mai importantă asupra

structurilor economice naţionale. Rămânerea unor ţări în afara acestor interdependenţe conduce la stagnare, la deformări structurale;

- interdependenţele comerciale, ca vehicul al mişcării bunurilor şi serviciilor, oferă o premisă apropierii avantajelor generate de legăturile economice;

- interdependenţele financiare permit fructificarea resurselor financiare temporar libere din unele centre ale lumii, pe de o parte, şi capitalizarea agenţilor economici din alte ţări în vederea valorificării factorilor de care aceştia dispun din abundenţă, pe de altă parte;

- interdependenţele dintre infrastructurile naţionale, dintre sistemele de comunicaţie sunt esenţiale pentru funcţionarea economiei mondiale ca un sistem integrat în care distanţele şi timpul sunt tot mai comprimate;

- interdependenţele umane au fost şi rămân esenţiale în evoluţia ascendentă a civilizaţiei, în progresul tuturor celorlalte tipuri de interdependenţe.

4. DIVIZIUNEA MONDIALĂ A MUNCII ŞI CIRCUITUL ECONOMIC MONDIAL.

57

Diviziunea mondială a muncii este o altă structură esenţială a economiei mondiale,

interfaţa interdependenţelor economice internaţionale. Ea exprimă procesul istoric obiectiv de specializarea a economiilor naţionale în producţia şi comercializarea diferitelor bunuri şi servicii pentru piaţa mondială. Privită ca stare, DMM prezintă ansamblul specializărilor existente, la un moment dat, între agenţii economici, în vederea participării la circuitul economic mondial (CEM). Specializarea internaţională este determinată de anumiţi factori şi se concretizează într-o multitudine de forme şi modele.

Factorii geografici, de mediu, tradiţiile şi obiceiurile au jucat un rol important în statornicirea modelului natural de specializare economică, agenţii economici desfăşurând fluxuri specifice de mărfuri şi servicii. O dată cu declanşarea primei revoluţii industriale, factorii artificiali ai producţiei au generat numeroase modele moderne de specializare economică internaţională.

Modelul diviziunii intersectoriale a muncii, având forma producţiei şi schimbului de produse primare (agricole, minerale) contra produselor prelucrate (maşini, echipamente, etc.). Acest model s-a diversificat şi în consecinţă, dobândesc o pondere crescătoare pe piaţa mondială schimburile de tehnologii de fabricaţie, brevete, licenţe, servicii de management şi marketing, servicii financiare contra produse primare, mărfuri industriale, etc.

Specializarea interramură – schimburi de produse ale diferitelor ramuri ale economiei (produse chimice contra maşini şi utilaje, produse alimentare contra produse electronice, combustibil contra alimente).

Specializarea intraramură se distinge prin paralelismul structurilor de ramură (maşini şi utilaje contra maşini şi utilaje de alte tipodimensiuni ori caracteristici economice, tehnice, funcţionale).

Specializarea tehnologică defineşte fluxurile de interschimburi generate de cercetarea tehnico-ştiinţifică cum sunt: licenţe, brevete contra licenţe, brevete de fabricaţie, licenţe, brevete contra produs finit.

Specializarea organologică înseamnă concentrarea resurselor de producţie şi exportul de subansamble, organe de maşini, detalii care se încorporează într-un produs finit de mare complexitate.

Cooperarea economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională a multiplicat specializarea prin modele inedite: lucrări de construcţii montaj contra resurse primare ori produse finite, uzine la cheie contra produselor realizate de acestea, etc.

Noţiunea de flux economic internaţional defineşte mişcarea unor valori materiale, băneşti sau spirituale între agenţii economici aparţinând diferitelor comunităţi naţionale, regionale ori transnaţionale.

Circuitul economic mondial reprezintă totalitatea fluxurilor economice internaţionale care se dezvoltă între agenţii economici ca urmare a interdependenţelor existente, a ansamblurilor de specializări din economia mondială în domeniile producţiei, cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice, schimbului de mărfuri, mişcării capitalului, valutelor, forţei de muncă, etc.

Principalele fluxuri care consum CEM sunt: comerţul internaţional cu mărfuri şi cu servicii, mişcarea internaţională a capitalurilor, a investiţiilor externe, schimburilor valutare, circulaţia internaţională a forţei de muncă, cooperarea economică şi tehnico-ştiinţifică.

Tendinţa esenţială a CEM este de creştere, diversificare şi restructurare permanentă ca urmare a adâncirii DMM. Spre deosebire de trecutul nu prea îndepărtat, când comerţul că mărfuri deţinea ponderea în cadrul CEM, astăzi alte fluxuri au devenit predominante. Faţă de un volum anual al exporturilor mondiale de mărfuri de 5.300 miliarde dolari, al exporturilor mondiale de servicii de 1.300 miliarde dolari, tranzacţiile de capital de pe piaţa eurodolarului de la Londra totalizează 75.000 miliarde dolari (de 10 ori mai mult decât comerţul mondial). Tranzacţiile de schimb valutar depăşesc 350.000 miliarde dolari pe an, de 50 de ori mai mult decât volumul exporturilor mondiale cu mărfuri şi servicii.

Fluxurile internaţionale de capital pe termen lung îmbracă mai multe forme: credite bancare, investiţii externe directe, plasamente în hârtii de valoare (acţiuni, obligaţiuni, bonuri de tezaur), transferuri publice concesionale, credite şi ajutoare oferite de instituţii financiare

58

internaţionale sau regionale. Termenul de rambursare a acestor împrumuturi este de până la 20 de ani pe termen lung şi până la 5-8 ani pe termen mediu.

Fluxurile de capital pe termen scurt sunt constituite îndeosebi din operaţiuni speculative cu capitaluri aflate în căutarea de plasamente avantajoase pe perioade reduse de timp, în funcţie de ratele dobânzii bancare şi cursurile de schimb valutar.

Investiţiile externe directe reprezintă plasamente de capital pe termen lung pentru înfiinţarea de noi firme, pentru achiziţionarea altora existente prin cumpărarea pachetului de acţiuni de control, precum şi pentru susţinerea fuziunilor între firme, a creării de societăţi mixte. Aceleaşi tipuri de plasamente, ce nu oferă drept de control asupra afacerilor la care participă, sunt definite drept investiţii de portofoliu.

Fluxul schimburilor valutare reprezintă ansamblul raporturilor care se desfăşoară între agenţii economici în legătură cu tranzacţiile de vânzare-cumpărare de valută. Funcţionarea pieţei valutare internaţionale presupune drept condiţie esenţială convertibilitatea monedelor naţionale.

Balanţa de plăţi externe reprezintă, în conformitate cu definiţia FMI, un tablou sintetic sub formă contabilă, care înregistrază sistematic ansamblul fluxurilor reale, financiare şi monetare întervenite între rezidenţii unei economii şi restul lumii, în cursul unei perioade de timp, de regulă un an. Balanţa de plăţi externe cuprinde: - BALANŢA TRANZACŢIILOR CURENTE sau CONTUL CURENT formată din:

- balanţa comercială (venituri din exporturi şi plăţi pentru importuri); - balanţa invizibilelor (încasări şi plăţi pentru servicii); - balanţa veniturilor (încasările şi plăţile cu titlu de venituri ca dividende, dobânzi,

profituri, rente, salarii, salarii repatriate de emigranţi sau salarii plătite specialiştilor străini); - balanţa transferurilor unilaterale (transferurile economiilor băneşti ale lucrătorilor

emigranţi, despăgubirilor, donaţiilor, transferurilor în contul acordurilor între ţările Uniunii Europene, ajutoarele publice sau private);

- BALANŢA MIŞCĂRILOR DE CAPITAL sau CONTUL DE CAPITAL care include: - balanţa mişcărilor de capital pe termen scurt (credite primite/acordate pe termen

până la un an, repatrierea activelor); - balanţa mişcărilor de capital pe termen lung (intrările şi ieşirile de capitaluri sub

formă de credite de export-import, împrumuturi investiţii directe, investiţii de portofoliu); - balanţa rezervelor valutare internaţionale (incluzând rezervele oficiale, creanţele

asupra FMI şi alte creanţe, pe de o parte, şi angajamentele pe termen scurt şi la vedere faţă de FMI şi alţii, pe de altă parte);

- AJUSTĂRI conţine Contul de erori şi omisiuni. Balanţa de plăţi externe poate fi echilibrată, dacă încasările sunt egale cu plăţile rezultate

din relaţiile externe, excedentară sau activă, când încasările depăşesc plăţile şi deficitară sau pasivă când încasările sunt mai mici decât plăţile.

Fluxul internaţional al forţei de muncă generează formarea pieţei mondiale a muncii. Migraţia contemporană a forţei de muncă prezintă câteva caracteristici: nu mai priveşte populaţii compacte ci grupuri, indivizi sau familii, se emigrează din ţările mai sărace spre cele mai bogate, cererea de forţă de muncă vizează, de regulă, persoane calificate cu vârste între 20-40 ani, majoritatea imigranţilor sunt muncitori necalificaţi, folosişi la munci grele, insalubre, refuzate de autohtoni. Se manifestă şi o migraţie a specialiştilor atraşi de condiţii de viaţă şi muncă superioare din ţările bogate, fenomen cunoscut sub denumirea de exod al creerelor.

Cooperarea economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională, reprezintă cel mai nou flux din cadrul CEM şi se defineşte ca reprezentând reunirea resurselor şi eforturilor bi şi multilaterale ale statelor, vizând realizarea, pe baze contractuale, de activităţi conexe de cercetare-dezvoltare şi transfer de tehnologii, producţie, prestări, servicii, construcţii civile şi industriale, comercializare în scopul obţinerii de rezultate economice superioare sumei celor individuale.

Formele de cooperare sunt multiple. În domeniul ştiinţei şi tehnicii pot fi menţionate următoarele: programe comune de cercetare sau cooperare, asistenţă tehnică, schimb de informaţii tehnico-ştiinţifice, crearea de instituţii comune de cercetare ştiinţifică, acordarea de consultaţii de specialitate, etc.

59

În domeniul producţiei se disting: producţia pe bază de licenţă, producţia la comandă, coproducţia, constrirea în comun de unităţi industriale, agricole, în infrastructură, crearea de societăţi mixte.

În domeniul comercializării cele mai importante forme sunt: oferta comună, leasing-ul, contractul de comercializare pe termen lung, factoringul (agentul bancar achită firmelor de exploatare costul mărfurilor, minus un comision şi urmăreşte încasarea ratelor de la cumpărător).

ÎNTREBĂRI: 1. Care sunt etapele formării economiei mondiale? 2. Ce se înţelege prin sferă a economiei naţionale? 3. Cum se calsifică statele după criteriul nivelului dezvoltării economice? 4. Cum se clasifică statele în funcţie de criteriul structurii sectoriale? 5. De câte feluri sunt interdependenţele economice internaţionale? TESTE DE EVALUARE:

1. Calitatea vieţii este ansamblul .................. şi ............... din care se compune ................ integrală a omului. 2. Modelele de specializare economică internaţională se grupează astfel:

a. specializarea intersectorială b. specializarea interramură c. specializarea intraramură d. specializarea tehnologică e. specializarea organologică f. toate cele de mai jos

1. abcd 2. abce 3. abcde 4. bcde 5. f 6. acde

60

61

XI. SUBDEZVOLTAREA ECONOMICĂ.

OBIECTIVE: - însuşirea conceptului de subdezvoltare economică;

- cunoaşterea aspectelor structurale ale economiei subdezvoltate; - cunoaşterea politicilor şi strategiilor de dezvoltare în ţările rămase în urmă economic.

CUVINTE CHEIE: subdezvoltare economică, nivelul dezvoltării umane, longevitate, standardul de viaţă, mortalitatea infantilă, decalaje economice, decalaje absolute, decalje relative, exploatare colonială, strategie de dezvoltare, progres tehnico-ştiinţific.

SINTEZA: 1. CONCEPTUL DE SUBDEZVOLTARE ECONOMICĂ.

Subdezvoltarea economică este un fenomen complex, ce sintetizează caracteristici economice, politice, ideologice de o mare diversitate. În literatura de specialitate se întâlnesc termeni ca: ţări rămase în urmă economic, ţări subdezvoltate, ţări sărace, ţări în curs de dezvoltare, ţări neidustializate, etc. Atât starea de subdezvoltare, cât şi încadrarea diferitelor ţări în aceasta stare se fac, de regulă, prin comparaţie cu nivelul economic atins de ţările avansate. Pentru a nu ofensa popoarele acesor ţări ONU foloseşte termenul de ţări în curs de dezvoltare. Dar tot mai multi autori adoptă expresia de naţiune subdezvoltată. Optimist privind lucrurile, subdezvoltarea apare ca o etapă pe calea progresului, orice naţiune aflându-se într-o perioadă a istoriei sale, pe o asemenea treaptă. În general, subdezvoltarea este definită ca un ansamblu de fenomene complexe şi interdependente, care se traduc prin inegalităţi flagrante de bogaţie şi mizerie, prin stagnare, printr-o întârziere relativă faţă de alte ţări, prin potenţialul de producţie care nu progresează atât cât ar fi posibil, printr-o dependenţă economică, culturală şi tehnologică. Nivelul dezvoltării umane este expresia gradului de dezvoltare şi utilizare a potenţialului material şi umane a unei economi naţionale, a măsurii în care naţiunea respectivă foloseşte factorii de producţie,îi combină şi structurează pentru a obţine maximul de eficienţă. În literatura economică şi în statistica internaţională se utilizează un număr mare de indicatori pentru a determina poziţia unei ţări în ierarhia mondială, dintre care cel mai folosit este PNB/loc. Din anul 1990 ONU introduce o nouă modalitate de măsurare a nivelului de dezvoltare şi anume prin combinarea mai multor indicatori în cadrul unui sistem al indicatorilor dezvoltării umane (HDI). HDI cuprinde trei componente de bază ale dezvoltării umane: longivitatea, măsurată prin durata medie de viaţă, cunoştinţele, măsurate prin ştiinţa de carte şi numărul de ani de şcoala, standardul de viaţă, măsurat cu ajutorul produsului naţional sau pe locuitor. Conform acestei determinări, în grupa ţărilor slab dezvoltate erau încadrate 55 de ţări, cu o durata medie de viaţă de 55,8 ani, grad de dezvoltare 47,4%, număr mediu de ani de şcolarizare 2, PNB/loc 1170 dolari, valoarea medie a HDI 0,355. Raportul ONU privind dezvoltarea umană pe 1994 include în grupa ţărilor în curs de dezvoltare 127 de state, care la rândul lor, se grupează în ţări cu nivel ridicat, mediu şi scăzut de dezvoltare. Ţările cele mai puţin avansate reprezintă cazurile cele mai grave de sărăcie, cu un venit pe locuitor sub 100 dolari, ponderea industriei în PNB sub 10%, rata alfabetizarii sub 20%. Deşi s-au înregistrat unele progrese în ultimele decenii, subdezvoltarea continuă să afecteze aproape un milion de oameni din ţările slab dezvolatate şi unele ţări în curs de dezvoltare, care trăiesc şi în prezent sub nivelul sărăciei absolute. 2. ASPECTE STRUCTURALE ALE ECONOMIILOR SUBDEZVOLTATE Clasificarea ţărilor în funcţie de nivelul de dezvoltare, în diferite grupe, şi indeosebi încadrarea celor mai slab dezvolatate în stadiul de subdezvoltare economică are la bază trei criterii: demografic, economic şi sociologic. Sintetizând aceste criterii subdezvoltarea este caracterizată prin trei trăsături:

62

- condiţii mizere de trai ale oamenilor(25% din populaţie suferă de foame endemică, 50% nu dispun de caloriile necesare vieţii active, mortalitatea infantilă ridicată); - economie saracă (ţări preponderent agricole dotate cu mijloace învechite, slab industrializate, venit scăzut şi nesigur pe locuitor); - arhaismul structurilor sociale şi economice (preponderenţa economiei închise, izolarea economiei săteşti, conservatorismul notabilităţilor, uzura ridicată a capitalului fix).

Chiar dacă aceste trasături definesc majoritatea economiilor subdezvoltate, totuşi fiecare dintre ţări cunoaşte o mare varietate de condiţii şi factori. Cunoscând această diversitate, literatura economică reţine unele trăsături comune ale stării şi evoluţiei acestor ţări, care pot fi evidenţiate prin reportare în structurile lor. În primul rând, este vorba de nivelul scăzut al veniturilor, care nu permite satisfacerea necesitătilor elementare ale oamenilor O asemenea situaţie se datorează gradului redus de dezvoltare a producţiei de bunuri materiale şi servicii, atât cantitativ cât şi calitativ. Nivelul scăzut al producţiei şi al economiei, se materializează şi în insuficienţa infrastructurii de producţie şi socială, ceea ce face, ca în unele ţări slab dezvoltate, să nu se fi constituit încă economii naţionale închegate. În ceea ce priveşte factorul muncă, aceste ţări sunt mult rămase în urmă faţă de cele dezvoltate, datorită creşterii rapide, necontrolate a populaţiei, analfabetismului şi migraţiei de la sat la oraş. Diferenţele calitative în dezvoltarea economică între ţări în curs de dezvoltare şi cele mai slab dezvoltate pe de o parte, şi ţările dezvoltate pe de altă parte, se numesc decalaje economice. Ceea ce caracterizează prima grupă de ţări faţă de ţările dezvoltate nu sunt simple diferente cantitative, ci adânci decalaje economice, tehnice, ştiinţifice culturale, care sunt absolute şi relative. Decalajele absolute exprimă diferenţa, măsurată în cifre absolute, între nivelurile de dezvoltare economică a celor două grupe de ţări. În 1991 decalajul absolut între ţările în curs de dezvoltare şi cele dezvoltate era de 12.130 dolari iar în cazul celor mai slab dezvoltate 13.980 dolari. Decalajele relative reprezintă diferenţa calitativ-relativă, în procente, între partea deţinută de ţările dezvoltate şi partea deţinută de ţările în curs de dezvoltare în diferiţi indicatori sintetici mondiali. Calculat pe locuitor, PIB al ţărilor în curs de dezvoltare se afla într-un raport de 1:16 faţă de cel al ţărilor avansate. Capacitatea ştiinţifică şi tehnologică a lumii este şi mai inegal repartizată, ţările dezvoltate concentrează peste 90% din numărul savanţilor şi cercetătorilor ştiinţifici, 95% din parcul de aparatură electronică pentru prelucrarea datelor. Cea de a doua trăsătură a economiilor ţărilor în curs de dezvoltare constă în deformarea lor structurală, exprimată într-o specializare de ramură îngustă, în existenţa unor disproporţii între sectoarele primar, secundar, terţiar şi cuaternar, în dezechilibrul dintre industrie, agricultura şi alte ramuri ale producţiei materiale. Cea de a treia trăsătură a economiilor majorităţii ţărilor în curs de dezvoltare o constituie coezistenţa mai multor tipuri de economie: de subzistenţă, în sectorul economiei naturale, semnificând adesea reluarea pe scară îngustă a producţiei. Dependenţa economică a ţărilor slab dezvoltate şi în curs de dezvoltare faţă de mecanismele pieţei mondiale a fost amplificată, în ultimele decenii, prin agravarea problemei datoriei externe. A patra trăsătura a subdezvoltări economice constă în existenţa unor sisteme economice şi a unor structuri instituţionale eterogene, aflate într-un proces permanent de ajustare, consolidare, de întrpătrundere şi tranziţie. Rezultat al creşterii rolului statului în economie al creării şi dezvoltării sectorului de stat în aproape toate ţările în curs de dezvoltare, a apărut şi s-a extins sistemul economiei mixte. Au fost formulate mai multe puncte de vedere cu privire la cauzele subdezvoltarii. Dintre acestea menţionam două conceptii: una consideră că starea de subdezvoltare reprezintă doar o intârziere a dezvoltării ţărilor în curs de dezvoltare, a doua este cea după care subdezvoltarea este un produs sau rezultat al dezvoltării, în sensul că anumite ţări au ajuns într-un stadiu de dezvoltare foarte avansat şi pe seama rămânerii în urmă a altora. Pe baza celei de a doua concepţii s-au constituit două modalităţi de exprimare a cauzelor subdezvoltării: după prima, subdezvoltarea ar fi rezultatul dominaţiei şi exploatării coloniale, a jafului, căruia i-au fost supuse, de-a lungul timpului, fostele colonii de către marile metropole. După

63

a doua modalitate, cauzele subdezvoltării decurg din efectele de dependenţă care au rezultat dintr-un complex de factori şi conditii efective ce au condus la o astfel de evolutie a economiei mondiale, şi nu dintr-un sistem organizat de exploatare. Analiza evoluţiei economice a deferitelor ţării evidenţiază că multiplele cauze ale subdezvoltării pot fi grupate în cauze interne şi cauze externe. Cauzele interne se referă în principiu la resursele naturale şi în mare, la factorii economici şi politici. În ce priveşte sursele naturale, ţările cele mai slab dezvoltate au fost vitregite de natura, iar puţinele lor resurse minerale şi agricole sunt repartizate inechitabil între oameni. Resursele umane au fost şi rămân unul din factorii cei mai abundenti ai acestor ţări, numai că creşsterea numerică a populaţiei nu este sinonimă cu dezvoltarea. Factorii economici se referă la structura diversificată a economiei, la dimensiunea redusă a economiei şi investiţiilor interne, la eficienţa scazută a acumulării, la dimensiunile insuficiente ale pieţei interne, la insuficienţa sau absenţa mediului economic necesar pentru funcţionarea normală a mecanismelor economice. Cauzele externe ale subdezvoltării se refera la o multitudine de condiţii, factori, mecanisme economice care au obstrucţionat dezvoltarea ţărilor respective pe masură posibilitaţilor. Dintre aceşti factori menţionăm: asuprirea colonială, deposedarea de bogăţii naturale, războaiele de cotropire, practicarea de schimburi inechitabile pe piaţa mondială, politica financiar-monetară defavorabilă pentru ţările slab dezvoltate.

3. POLITICI ŞI STRATEGII DE DEZVOLTARE ÎN ŢĂRILE RĂMASE ÎN URMĂ ECONOMIC

Elaborarea strategiilor de dezvoltare pe termen scurt, mediu sau lung şi adoptarea, pe baza lor, a măsurilor de politică economică necesare transpunerii acestora în practică reprezintă un atribut al independenţei şi suveranitţăii naţionale a fiecarei ţări în parte. Date fiind importanţa şi implicaţiile majore ale subdezvoltări asupra economiei mondiale ţările dezvoltate şi comunitatea internatională sprijină ţările slab dezvoltate în elabolarea strategiilor lor, printr-o serie de instituţii cu caracter mondial sau regional. Dintre numeroasele şi extrem de diversificatele tipuri şi modele de strategii ale dezvoltării economice, s-au detasat, de-a lungul timpului, urmatoarele, care au sfere mai cuprinzătoare: dezvoltarea spre interior, dezvoltarea spre exterior, dezvoltarea endogenă. Strategia "dezvoltarea spre interior " pune în centrul procesului dezvoltării accelerarea creşterii economice, sporirea venitului naţional, pe care le identifică cu progresul economic şi social general. Instrumentul esenţial al promovării acestei strategi îl constituie industrializarea economiilor naţionale prin substituirea importurilor cu produse proprii şi promovarea exporturilor. Acestui tip i se subordonează şi activităţiile economice ale statului, ca şi toate instrumentele politicilor vamale, fiscale monetare şi comerciale. Strategia "dezvoltarea spre exterior" urmăreşte accelerarea procesului dezvoltării prin participarea cât mai intensă şi eficientă a economiilor naţionale la relaţiile economice internaţionale, în vederea obţinerii de cât mai multe lichidităţi. Transformate în bunuri de investiţii şi mijloace de consum, acestea pot determina atingerea obiectivelor programate ale dezvoltării economice şi sociale. Strategia "dezvoltare endogenă" defineşte dezvoltarea ca un proces complex, care integrează toate sferele producţiei sociale, toate ramurile de bază ale economiei. Îmbinarea şi corelarea optimă a producţiei de bunuri cu sistemul structurilor sale economice, sociale, politice, culturale şi educaţionale cad în sarcina strategiei acestui tip de dezvoltare. Ultimele decenii au fost marcate de eforturile de elaborare şi aplicare a unor strategii la nivel regional şi internaţional. Astfel, în 1980 Adunarea Generala a ONU a adoptat "Strategia internaţională a dezvoltarii pentru al treilea deceniu al Naţiunilor Unite pentru dezvoltare" , la Lagos în 1980 a fost adoptat de adunarea şefilor de state şi guverne membre ale Organizatiei Unităţii Africane "Planul de acţiune pentru implementarea strategiei de la Monrovia pentru dezvoltarea economică a Africii", Comisia Economică Socială a ONU pentru Asia şi Pacific a adoptat tot în 1980 "liniile directoare ale strategiei dezvoltării ţărilor regiunii în ani '80", Comisia economică ONU pentru America Latină a adoptat "Programul de acţiune regională pentru deceniul

64

dezvoltării latino-americane", iar a doua Conferinţă a ONU privind ţările cele mai putin dezvoltate, desfaşurată la Paris în 1990, prin "Declaraţia şi Programul de acţiune pentru ultimul deceniu al mileniului doi" stabileşte o serie de măsuri de sprijinire a acestor ţări de către ţările membre ale ONU, care să conducă la relansarea dezvoltarii lor economice. Toate aceste strategi au în vedere faptul că depăşirea subdezvoltarii este, înainte de toate, o problemă a ţărilor respective, ca efortul propriu al fiecăruri popor nu poate fi inlocuit cu nici un fel de ajutor din afară. Ţinând seama de complexitatea subdezvoltării pot fi sintetizate câteva direcţii principale de acţiune pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale populaţiei din aceste ţări:

- dat fiind caracterul predominant agrar al ţărilor subdezvoltate, ca şi insuficienţa produselor agroalimentare prima mare direcţie de acţiune o constituie dezvoltarea agriculturi în corelaţie cu promovarea unor politici de industrializare a produselor agricole; - o altă direcţie principală o consituie promovarea în intreaga economie naţională a progresului tehnico-stiinţific, a investiţiilor şi inovaţiilor; - o altă direcţie majoră de acţiune o reprezintă formarea cadrelor calificate şi înalt specializate, naţionale în concordanţă cu nevoile stringente ale economiei şi cu tendinţele de perspectivă din ştiinţă şi tehnică; evident este necesară crearea de condiţii care să diminuieze exodul de forţă de muncă, generator de pierderi notabile pentru ţările sărace; - efortul propriu al fiecărei ţări se materializează, înainte de toate, în formarea capitalului şi realizarea de investiţii. Pentru ţările slab dezvoltate, unde consumul este foarte scăzut, posibilităţile de economisire şi de investiţii sunt aproape inexisistente, situaţie denumită "cercul vicios al sarăciei" şi care se referă la relaţia cerere-ofertă.

Pornind de la redusa capacitate a pieţei interne, unii specialişti propun o strategie bazată pe investiţii coordonate în toate sectoarele economiei, care ar putea pune în mişcare un mecanism corelat şi durabil de depăşire a subdezvoltării pe baza unei dezvoltări echilibrate. Alti autori susţin o creştere polarizată sau dezechilibrată a economiei, considerând că pentru aceste ţări este necesară o concentrare a investiţiilor în câteva domenii care să antreneze prin efectele sporirii lor celelalte sectoare economice. Subdezvoltarea este, în primul rând o problemă a popoarelor din ţările în cauză. Dar în condiţiile interdependenţelor economice actuale, ea nu poate fi nici judecată şi nici măcar abordată numai prin prisma efortului propriu al acestora. Pentru înlaturarea ei este necesar şi justificat sprijinul întregii comunităţi internaţionale, îndeosebi al ţărilor dezvoltate economic.

ÎNTREBĂRI: 1. Ce se înţelege prin subdezvoltare? 2. Care sunt trăsăturile subdezvoltării? 3. Care sunt trăsăturile economiilor ţărilor în dezvoltare? 4. Care sunt strategiile de dezvoltare economică? 5. Care sunt direcţiile de acţiune pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă a

populaţiei ţărilor în dezvoltare? TESTE DE EVALUARE :

1. Grupa statelor cu economie dezvoltată include ţări care în perioada 1991 – 1997 au realizat un PIB mediu anual de cel puţin 4650 $ .

a. adevărat b. fals.

2. Decalajul relativ exprimă diferenţa calitativă relativă ( comensurată procentual ) între ponderile deţinute de diferite ţări şi grupe de ţări în indicatorii economici mondiali.

a. definiţia este corectă b. definiţia este incompletă c. definiţia este eronată.

65

XII. ECONOMIA MONDIALĂ LA ÎNCEPUTUL UNUI NOU MILENIU. REGIONALISM ŞI GLOBALIZARE ÎN ECONOMIA MONDIALĂ.

OBIECTIVE: - cunoaşterea teoriilor despre economia mondoală şi relaţiile economice

internaţionale ; - cunoaşterea procesului de regionalizare; - cunoaşterea procesului de mondializare a activităţilor economice.

CUVINTE CHEIE: gândire economică, interdependenţe economice internaţionale,

mercantilism, cost de producţie, producţia, cost de oportunitate, teoria proporţiei neofactorilor, avantaj competitiv, regionalism, integrare economică, internaţionalizarea producţiei, societate transnaţională, globalizare.

SINTEZA: 1. TEORII DESPRE ECONOMIA MONDIALĂ ŞI RELAŢIILE ECONOMICE

INTERNAŢIONALE Fundamentele gândirii economice despre interdependenţele economice internaţionale au fost puse de către: teoria mercantilistă, principile avantajului abosolut, ale avantajului relativ şi ale dotării cu factori de producţie ca motive determinante ale specializării economiilor naţionale, teoriile neofactorilor, neotehnologiilor ciclului de viaţă al produsului, ale avantajului competitiv. Mercantilismul este acea doctrină economică ce consideră că, pentru un stat, bogaţia constă în posedarea metalelor preţioase şi indică măsurile pentru ale procura şi a le face să fructifice (companiile de comerţ, protecţionismul, intervenţionismul de stat). Aşa cum avea să constate părintele economiei politice clasice Adam Smith, mercantilismul a reprezentat prin excelenţă o concepţie a capitalului comercial, care aprecia că "încurajarea exportului şi descurajarea importului sunt cele două mecanisme prin care orice ţară se poate îmbogăţi". Asigurarea sporiri stocului de metale preţioase prin măsuri autoritare de reglementare a exporturilor şi importurilor, a promovării de politici vamale adecvate, a sprijinirii creiării de manufacturi, a expasiunii pe pieţele externe prin colonizarea lumii ş asigurarea supremaţiei pe mări şi oceane este străns legată în doctrina mercantilistă, de rolul esenţial al statului. Apreciind avuţia naţiunilor drept o mărime constantă, mercantiliştii atribuiau comerţului rolul neutru de redistribuire a acesteia. Altfel spus, ceea ce caştigă o naţiune prin comerţ, o alta trebuia neaparăt să piardă. Depăşind limitările şcolii mercantiliste, Adam Smith imprimă coerenţă şi substanţă stiinţifică teoriei interdependenţelor economice dintre ţări. El arată că dacă o ţară străină ne poate furniza bunuri mai iefine decât le-am putea produce noi, e mai bine să cumpărăm de la ea, cu o parte din produsul activităţii noastre, utilizate într-un mod din care putem trage oarecare folos. Diferenţa între costul de producţie naţional şi preţul de import al unui bun mai scăzut este avantajul absolut, rezultat în urma specializării economiilor naţionale în funcţie de costurile de producţie şi a promovării interschimbului liber de produse între ele. Mergând pe calea deschisă de Smith, în fundamentarea teoriei moderne a intredependenţelor economice, David Richardo realizează un progres calitativ considerabil. El îşi fundamentează teoria pe ideea existenţei unui comerţ internaţional perfect liber şi apreciază ca şi Smith, că izvorul bogăţiei îl constituie producţia şi nu comerţul în sine. Avantajele aduse naţiunilor de relaţiile economice nu provin din ele însele, cum apreciau mercantilişti ci din faptul că acestea mijlocesc circulaţia unor bunuri şi servicii pentru care fiecare economie naţionala cheltuieşte cantităţi diferite de muncă, deci cu costuri diferite. Aici intervine celebrul raţionament ricardian axat pe schimbul a două mărfuri, între două ţări care le-ar produce cu un număr diferit de lucrători. Concluzia este că diferenţele relative de costuri (avantaj relativ) ale celor două produse motivează din punct de vedere economic fiecare ţară să renunţe la producerea bunului realizat cu cheltuieli mai ridicate ceea ce crează fiecăruia un cost comparativ. În termenii teoriei şanselor

66

sacrificate (a costului de oportunitate), dacă o economie poate produce, folosind toate resursele disponibile, pentru a obţine întreaga cantitate dintr-un produs, ea trebuie să renunţe la producţia celuilalt produs. Modelul HOS consideră avantajul relativ în comerţul internaţional în strânsă dependenţă de abundenţă factorilor de producţie. Literele scrise cu majuscule reprezintă iniţialele numelui autorilor modelui, economiştii suedezi Hecksher, Ohlin şi economistul american Samuelson. Pornind de la principiul marginalist al utilităţii finale, autorii modelului apreciază că avantajul relativ obţinut de o ţară în relaţiile economice internaţionale depinde de încorporarea de către produsul sau serviciul comercializat al unor factori de producţie abundenţi şi, deci mai ieftin, care va determina un cost relativ mai scăzut al produsului final. Optimizarea alocării resurselor între diferite ramuri de producţie, subramuri ori produse în funcţie de principiul dotării cu factori de producţie reprezintă, în modelul HOS, esenţa reducerii costurilor şi a obţinerii de avantaje din relaţiile economice internaţionale în absenţa oricaror restricţii pe pieţele mondiale. Autorii modelului admit totuşi, protecţionismul numai ca excepţie în două cazuri: pentru raţiuni legate de apărarea naţională şi în cazul industriilor incipiente. Analiza impactului schimbărilor survenite în structurile economice, tehnologice şi ocupaţionale asupra interdependenţelor economice a devenit obiectul predilect de studiu al teoriilor proporţiei neofactorilor şi neotehnologiilor. Teoria proporţiei neofactorilor de productie ia în considerare diferenţele între ţări şi industrii în înzestrarea cu capital uman, calitatea aparatului tehnic de producţie, a tehnologiei de fabricaţie, calitatea şi eficienţa folosirii resurselor naturale. Concluzia este ca neofactorii de producţie influenţează hotărâtor nivelul productivităţii muncii, decalajele dintre ţări determinând opţiuni corespunzătoare de specializare economică şi de dezvoltare a interdependenţelor economice internaţionale. Luând în consideraţie diferenţele tehnologice dintre ţări, rolul ştiinţei şi tehnologiei în ridicarea eficienţei producţiei, impactul inovaţiilor, al calităţii produselor, al structuri pieţelor, al mărimii seriilor de fabricaţie şi economiile de scară care derivă din acestea, teoria neotehnologiilor evidenţiază schimbările care au loc în competivitatea internaţională a economiilor naţionale, a diferitelor lor ramuri şi produse şi avantajele, absolute şi relative de care beneficiază promotorii acestor schimbări. La începutul anilor '90 economistul american Porter a evidenţiat noi factori ai interdependenţelor economice, formulând pe această baza, teoria avantajului competitiv. Alături de neofactorii şi neotehnologiile de mai înainte această teorie evaluează: - rolul pieţei interne, care prin exigenţa şi standardele existente determină nivelul calitativ al produselor şi serviciilor oferite şi dimensiunile avantajelor competitive; - nivelul tehnologic al industriilor orizontale; - structura, strategia şi calitatea managementului firmei, comportamentul şi mentalitatea ei în lupta de concurenţă; - starea infrastructurilor economice şi sociale de care beneficiază firmele; - impactul acţiunilor guvernamentale asupra mediului de afaceri. 2. REGIONALISMUL ÎN ECONOMIA MONDIALĂ În fiecare regiune geografică a lumii s-au constituit şi functionează numeroase organizaţii având caracteristici proprii şi urmărind obiective complexe politice, economice, sociale, militare etc. În Europa, laborator al ideilor federalismului şi paneuropentismului, în 1948 s-au pus bazele Mişcării Europene, organizaţie permanentă, nonguvernamentală, având drept obiectiv promovarea ideii unificării europene. Tot în 1948 s-a constituit Organizatia Europeană de Cooperare Economică (OECE) cu scopul de a asigura administrarea riguroasă a ajutorului american acordat ţărilor vest-europente prin Planul Marshall. Din 1961 locul OECE a fost luat de Organizatia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economica (OCDE) incluzând ţări şi din alte regiuni ale lumii, formă institutională largă de cooperare a ţărilor dezvoltate. În 1957 prin Tratatul de la Roma a luat fiinţă Piaţa comuna, care din 1992 a devenit Uniunea Europenă. În Europa Centrală şi de Est în perioada 1949-1991 a funcţionat Consiliul de Ajutor

67

Economic Reciproc (CAER) iar fostele republici ale URSS au constituit în 1991 Comunitatea Statelor Independente. În 1993 Polonia, Ungaria, Cehia şi Slovacia au semnat Acordul Central European de Comerţ Liber (CEFTA) cunoscut drept Acordul de la Vişegrad la care au aderat în 1995 Slovenia şi în 1997 Romania. În America de Nord în 1991 între SUA şi Canada s-a incheiat un acord privind crearea unei zone de comerţ liber care a stat la baza Acordului de Comerţ Liber Nord American în 1994 incluzând şi Mexicul (NAFTA). În America Latină s-a constituit în 1960 Asociaţia Latino-Americană a Liberului Schimb transformată în 1990 în Asociaţia Latino-Americană de Integrare (ALADI), în 1961 Piaţa Comună Centro-Americană, în 1969 Grupul Andin, în 1973 Piaţa Comună a Caraibelor (CARICOM), iar din 1991 a inceput să funcţioneze Piaţa Comună a Sudului (MERCOSUR). Africa se remarca, deasemena, printr-un riguros proces de creare a unor entităţi având obiective diverse la nivel subregional şi regional: Uniunea Economică şi Monetară Central-Africană în 1966, Comunitatea Economică a Statelor Vest-Africane în 1975, Comunitatea Economică a Statelor Central-Africane în 1988, Piaţa Comună a Africii de Sud-Est în 1981 înlocuită în 1994 cu Asociaţia de Comerţ Preferenţial, Uniunea Progresului Arab în 1989, Comunitatea Sud-Africană pentru Dezvoltare în 1992. Ţările din Asia au constituit, la rândul lor, o multitudine de organizaţii de cooperare şi integrare: Asociaţtia Naţiunilor din Asia de Sud-Est în 1967 (ASEEN), Acordul de la Bangkok în 1975, Forumul Pacificului de Sud în 1971, Consiliul de Cooperare a Statelor Arabe din Golf în 1981, Asociaţia Sud-Asiatică pentru Cooperare Regională în 1985, Organizaţia de Cooperare Economică în 1991. Apariţia şi funcţionarea unei multitudini de organizaţii la nivel regional şi subregional arată ca regionalismul este în prezent, o importantă trasătură a dezvoltării relaţiilor economice dintre diferite grupuri de state. În acelaşi timp, cooperarea şi integrarea economică regională crescândă devin piatra de temelie a deplinei integrări a economiilor regionale în economia globală. Evoluţia spre mondialism şi globalizare este certificată şi de constituirea unor organizaţii interregionale, aşa cum este Forumul de Cooperare Asia-Pacific (APEC) creat în 1989 care are o forţă impresionantă: ţările membre detin 55% din PIB mondial iar populaţia reprezintă 40% din cea mondială. Cele mai multe dintre organizaţiile regionale prezentate îşi propun să realizeze integrarea economică a ţărilor membre. Integrarea reprezintă un proces contemporan complex de evoluţie a economiei mondiale, bazat pe o treaptă calitativ superioară a interdependenţelor dintre economiile naţionale, concretizat în crearea unor entităţi economice comune, spaţii vaste în care se asigură mişcarea liberă a mărfurilor, capitalurilor, persoanelor, prin unificarea politicilor vamale, economice, financiar-monetare, orientate spre realizarea unei uniuni economice şi politice a statelor membre. Ţelul final al integrăarii poate fi atins treptat prin parcurgerea mai multor etape: - zona de comerţ liber: ţările membre înlătură barierele comerciale între ele, menţinându-şi însă tariful vamal propriu în comerţul cu ţările terţe; - uniunea vamală: în plus faţă de zona de comerţ liber se stabileşte un tarif vamal unic în relaţiile cu terţii; - piaţa comună: în plus faţă de uniunea vamală realizează libera circulaţie a factorilor de producţie de bunuri, servicii, capitaluri, forţă de muncă între ţările membre; - uniunea economică: suplimentează şi consolidează măsurile pieţei comune prin armonizarea politicilor economice naţionale, fiscale, sociale, monetare; - uniunea politică: este stadiul superior al integrării caracterizat prin promovarea unei politici externe şi de securitate unice.

3. MONDIALIZAREA ACTIVITATILOR ECONOMICE Regionalismul este doar o faţetă al unui alt proces fundamental care are loc în lumea contemporană, cel al globalizării (mondializării) activităţilor economice. În actualul stadiu, mondializarea reprezintă integrarea progresivă a economiilor naţionale în economia mondială, prin libelarizarea crescândă a circulaţiei factorilor de producţie (informaţii, capitaluri, persoane), a

68

mărfurilor şi tehnologiei lor, prin sporire ponderii producţiei internaţionale integrate în produsul mondial, prin sistemul global, interdependent de funcţionarea pieţelor, prin amplificarea rolului cooperării internaţionale în elaborarea politicilor economice şi aplicarea lor în practica economică. Forţele motrice ale mondializării activităţilor economice sunt: progresul tehnic, politicile de liberalizare, de deschidere a pieţelor şi de eliminare a obstacolelor care îngreunează desfăşurarea afacerilor, internaţionalizarea activităţii companiilor, dezvoltarea unei reţele interconectate de activităţi productive, comerciale, financiar bancare, valutare în întreaga lume. Principalele forme de manifestare a mondializării vieţii economice sunt: internaţionalizarea producţiei şi globalizarea pietelor de marfuri, servicii, tehnologi, capitaluri şi valută. Internaţionalizarea producţiei este procesul de extindere a acelor activităţi creatoare de bunuri şi servicii, de valoare adăugată, care nu îşi mai au originea într-o ţară ori alta, ci sunt rezultatul interdependenţelor complexe dintre agenţii economici ce acţionează pe spaţii largi, pe pieţe organizate şi reglementate la nivel global. Expresia concretă a procesului de internaţionalizare a activităţilor economice este dezvoltarea unei producţii internaţionale integrate reprezentând acea parte a produsului mondial generat de activităţi economice interdependente care se desfăşoară pe spaţii ample, regionale ori mondiale, de către agenţi economici transnaţionali. Principalul agent al producţiei internaţionale integrate este Societatea (Compania) Transnaţioanală (STN), formată din întreprinderea mamă care controlează active ale altor firme în alte ţări decât ţara sa de origine şi filiala străină. Filialele pot fi subsidiare, asociate sau ramuri. Subsidiara este o întreprindere corporatistă din ţara gazdă în care o alta entitate deţine mai mult de jumatate din puterea de vot a acţionarilor şi are dreptul de a numi sau schimba majoritatea membrilor organelor administrative, de conducere şi supervizare. Asociată este o inteprindere corporatistă din ţara gazda în care un investitor deţine în total cel putin 10% dar nu mai mult de jumatate din puterea de vot a acţionarilor. Ramura (branşa) este o întreprindere corporatistă deplină sau mixtă din ţara gazdă aflată în una din următoarele forme: un stabiliment ori birou permanent al investitorului străin; un parteneriat corporatist sau o societate mixtă între investitorul direct străin şi una ori mai multe terţe părţi; teren, construcţii sau echipamente, imobile deţinute nemijlocit de investitorul străin; bunuri mobile (vapoare, avioane) care operează în interesul unei ţări, alta decât cea a investitorului străin, într-o perioadă de cel puţin un an. Globalizarea pieţelor este o altă formă de manifestare a mondializării vieţii economice. În condiţiile liberalizării şi globalizării, companiile transnaţionale, ca şi alte firme, acţionează pe piaţă prin intermediul comerţului internaţional, ori de câte ori găsesc aceasta ca fiind posibil şi profitabil şi prin intermediul investiţiilor directe şi a altor angajamente nonacţionariale când depăşirea graniţelor comerciale nu este posibilă. Globalizarea vieţii economice este un proces obiectiv şi de nestăvilit. El este stimulat de revoluţia tehnico-ştiinţifică contemporană, fenomen ce transcede graniţelor naţionale, impunând ţinte şi soluţii globale la problemele care confruntă omenirea. Globalizarea implică ea înseşi un nonpotenţial de conflict. Date fiind spectaculoasele beneficii ale globalizării repartizate inegal cresc vulnerabilitatea şi incertitudinea în cazul multor comunităţi şi indivizi, precum şi inerenta periclitare a răspunderii democratice şi a menţinerii controlului la nivel local. Guvernele sunt dezorientate când sunt confruntate cu schimbări economice şi cu implicaţiile lor sociale. Capitalul financiar domină capitalul industrial şi, ca urmare, de pe urma schimbărilor de până acum, au beneficiat acţionarii şi financiarii, în vreme ce muncitorii suportă costurile. Demonstraţiile ample antiglobalizare, inclusiv în ţările dezvoltate, au avut drept ţintă OMC-ul, considerat drept vârf de lance al acestui proces şi caracterizat drept organizaţie nedreaptă, nedemocratică, netransparentă şi neechilibrată.

69

ÎNTREBĂRI: 1. Ce reprezintă mercantilismul? 2. Ce reprezintă modelul HOS? 3. Ce evaluează teoria avantajului competitiv? 4. Care sunt etapele ce trebuie parcurse pentru realizarea intergrării

economice? 5. Cine este principalul agent al producţiei internaţionale? TESTE DE EVALUARE:

1. Mercantilismul este acea doctrină economică ce consideră că producţia este izvorul bogăţiei.

a. adevărat b. fals.

2. Teoria proporţiilor neofactorilor de producţie ia în considerare asemănările dintre ţări în privinţa înzestrării cu capital uman.

a. adevărat b. fals.

3. Integrarea reprezintă un proces contemporan concretizat în crearea unor entităţi

............ , spaţii vaste în care se asigură mişcarea liberă a ................. , .................. ,

................... , prin unificarea politicilor vamale, economice,financiar-monetare,orientate spre realizarea unei uniuni................. a statelor membre.

70

71

XIII. STAREA ACTUALĂ A ECONOMIEI ROMÂNEŞTI

OBIECTIVE: - înţelegerea stării economiei româneşti la sfârşitul anului 1989 ; - cunoaşterea evoluţiei economiei româneşti în perioada 1990 - 1999; - cunoaşterea şi înţelegerea fenomenului tranziţiei spre economia de piaţă.

CUVINTE CHEIE: proprietatea de stat, planificarea centralizată, dezvoltarea industriei,

sector terţiar, probleme structurale, inflaţie, balanţa comerţului exterior, rezultate macroeconomice, reformă.

SINTEZA: 1. CARACTERIZAREA ECONOMIEI ROMÂNIEI LA SFÂRŞITUL ANULUI 1989

În 1989, pilonul de bază al intregii economii româneşti îl reprezenta proprietatea de stat asupra celei mai mari părţi a avuţiei naţionale, iar planificarea centralizată devenise intrumentul fundamental al politicii economice. Activitatea economică se desfăşura potrivit indicatorilor economico-financiari din planul naţional unic, cu insuficientă respectare a cerintelor pieţei şi prin strivirea concurenţei şi a iniţiativei individuale. România a cunoscut, în toata perioada postbelică, o creştere economică bazată, în special, pe acţiunea factorilor extensivi. Acest lucru s-a datorat posibilităţilor de mobilizare şi utilizare în mod unitar, (prin intermediul planului) a unor importante resurse umane, materiale şi financiare. Cea mai importantă dezvoltare a cunoscut-o industria românească. În perioada 1950-1989 venitul naţional creat în industrie a crescut de 39 de ori,ca urmare a unei rate a acumulării de peste 25% menţinută de-a lungul perioadei, ceea ce a permis creşterea investiţiilor de la 6,3 miliarde lei la 236,4 miliarde lei. Drept urmare a crescut producţia principalelor produse industriale iar la o serie de produse de bază (oţel, ciment, ingrăşăminte chimice, acid sulfuric), România depăşea,din punct de vedere al producţiei industriale pe locuitor, ţări puternic industrializate. Dezvoltarea industriei a avut loc însă, într-un mod disproporţionat, apărând o serie de dezechilibre. Un prim dezechilibru a luat naştere ca urmare a creări unei mari industrii energofage. Încercările de echilibrare a balanţei energetice au dus la reducerea drastică a consumului populaţiei de electriciate, gaz, petrol şi derivatele acestuia. Un alt dezechilibru major s-a dovedit a fi cel dintre crearea capacităţilor de prelucrare şi asigurarea aprovizionării lor cu materii prime, accentuat în ani '80 ca urmare a exportului masiv de produse în stare brută sau cu grad redus de prelucrare, export efectuat în vederea achitării integrale a datoriei externe. Exista un dezechilibru general între producţie şi cerinţele de consum productiv şi personal. O altă problemă a industriei româneşti o reprezenta scăderea competivităţii produselor sale pe piaţa internaţională. Rămânerea în urmă din punct de vedere al introducerii progresului tehnic a făcut ca produsele româneşti, mai slabe calitativ, să fie obţinute cu o risipă de resurse şi, implicit, cu costuri mai mari. Şi în agricultură au avut loc, în deceniile postbelice procese transformatoare. S-au constituit mari exploataţii agricole prin comasarea forţată a micilor proprietati (cu excepţia zonelor de deal şi de munte, unde era proprietate individuală), s-a trecut de la culturi extensive la culturi intensive prin intermediul mecanizării şi chimizării, s-au amenajat suprafeţe întinse de irigaţii, s-au creat numeroase institute şi staţiuni de cercetare în agricultură. În consecinţă producţia agricolă vegetală a cunoscut creşteri însemnate, producţia de cereale a crescut de 3,5 ori, de plante uleioase de 4 ori, de legume de 4 ori.În ceea ce priveşte zootehnia efectivele de animale au cunoscut şi ele creşteri cu 50% la bovine şi ovine şi cu peste 600% la porcine şi păsări. Cu toate acestea, şi agricultura acuza aceleaşi carenţe ca şi întreaga economie. O serie de indicatori (numarul de tractoare la 1000 ha, îngrăşaminte chimice la ha,etc.) situau România în urma ţărilor europene dezvoltate. Sub aspectul randamentului la ha, România se situa pe unul dintre ultimele locuri în ierarhia ţărilor europene. Sectorul terţiar în România a fost neglijat. În sistemul producţiei materiale serviciile erau considerate productive doar în măsura în care acestea erau o prelungire a activităţii de producţie. Celelalte servicii, deşi foarte utile populaţiei, erau considerate activităţi neproductive şi nu li se

72

acorda importanşa necesară. La sfârşitul perioadei, ponderea serviciilor în formarea PIB era de aproximativ 25%. Ca urmare PNB/loc în 1989, în ţara noastră era 2210 dolari, faţă de 16200 în Franta, 27370 în Elvetia, 13350 în Italia, 3960 în Cehoslovacia şi 1850 în Polonia. Mult mai gravă s-a dovedit a fi, însă, înrăutaţirea, de-a lungul anilor '80, a condiţiilor de trai ale populaţiei. Economia de comandă, hipercentralizată şi planificată, s-a dovedit incapabilă să oprească acumularea fenomenelor negative în viaţa economico-socială şi, de aceea, trecerea la economia concurenţiala de piaţa era absolut necesară pentru punerea în valoare a capacităţilor productive, materiale şi umane ale ţării şi pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale populaţiei.

2. EVOLUŢIA ECONOMIEI ROMANEŞTI ÎN PERIOADA 1990-1999 După zece ani de tranziţie spre economia de piaţă, România se confruntă cu grave probleme economice. Există părerea că pierderile economice înregistrate în această perioadă sunt mult mai mari decât în primul şi cel de-al doilea război mondial luate la un loc. Ca urmare, PIB a inregistrat o scădere de aproape 27%, ceea ce a făcut, ca din punct de vedere al PNB/loc România să se afle în 1998 pe unul din ultimele locuri în cadrul grupului ţărilor aflate în tranziţie cu 1390 de dolari, faţă de Slovenia cu 9760, Cehia cu 5040, Ungaria 4510, Slovacia cu 3700, ceea ce o situa înaintea Bulgariei cu 160 de dolari. Scaderea PIB-ului corespunde unei reduceri a activităţii în aproape toate sectoarele de activitate. Cea mai importantă dintre acestea a fost suportată de industrie. Ca urmare a faptului că reducerea activităţii industriale a inregistrat o dinamică mai accelerată decât cea a PIB, s-a redus ponderea pe care aceasta o deţine în cadrul PIB de la 45,2% la 31,7%. Nici în agricultură nu s-au înregistrat evoluţii pozitive. Deşi în acest sector a avut loc o privatizare masivă, randamentele la principalele culturi nu au crescut faţă de 1989, mai mult decât atât cele mai slabe rezultate se înregistrează in sectorul privat. Motivele ţin de fărâmiţarea excesivă a producţiei cât şi de accesul limitat la mecanizare şi la factorii intensivi de creştere a producţiei vegetale, cu deosebire la irigaţii şi substanţe chimice. În ceea ce priveste efectivele de animale, in 1998 acestea erau cu circa 50% mai mici decât în 1989. În Romania, problemele structurale continuă să se manifeste în mai multe domenii. Astfel, partea din PIB ce aparţine sectorului particular creşte încet, doar aproximativ 61% revenind firmelor private. Se observă tendinţa de creştere a ponderii sectorului privat în toate ramurile economice. În acelaşi timp, mai mult de 50% din exportul ţării este derulat de sectorul particular. Aceste date arată că în ciuda efectelor negative din economie, s-a format un grup de întreprizători mici şi mijlocii care sunt foarte activi şi care pot să se integreze în activitatea de comerţ exterior. Ocuparea forţei de muncă cunoaşte evoluţii necorespunzatoare. În timp ce în ţările cu economie mai dezvoltată, forţa de muncă se îndreaptă din agricultură spre servicii, în România una din funcţiile importante ale agriculturii este absorţia şomerilor din industrie, procentul celor care lucrează în servicii fiind în jur de 30%. În ceea ce priveşte şomajul, acesta a cunoscut o evoluţie oscilantă. În 1994 era 11% iar în 1996 5,3% ca urmare a creşterii economice din perioada 1995-1996. Din 1997, ca urmare a lichidării unor înteprinderi şi a disponibilizărilor masive din anumite sectoare, ajunge la 1.330.000 de persoane. Numai 15% din totalul şomerilor îndemnizati erau în curs de a fi integraţi profesional. Rezultă, deci, o pondere ridicată a şomajului de lungă durată. Există totuşi şi multe persoane angajate fără forme legale. La începutul anului 1995 s-a obţinut o dobândă reală pozitivă, ceea ce a făcut să crească încrederea în moneda naţională şi să se formeze o piaţă valutară transparentă. La începutul anului 1997, o nouă etapă de liberalizare a preţurilor, ce a atins în primul rând sectorul energetic, serviciile şi agricultura a dat un impuls puternic inflaţiei care a fost de 300% în martie 1997 (punctul maxim). Ca urmare a aplicării unui nou program de stabilizare în 1998 aceasta a depăşit cu puţin 40%. Drept urmare a evoluţiei fluxurilor balanţei comerciale, unul dintre cele mai slabe puncte ale economiei româneşti îl constituie balanţa de plăţi curente. Una dintre cele mai importante surse de finanţare a deficitului contului curent o constituie împrumuturile luate de administraţie din străinătate, de la bănci şi de la instituţiile internaţionale. În decembrie 1989, România nu avea

73

datorie externă, Banca Naţională avea o rezervă de 1,8 miliarde dolari şi alte 2 miliarde reprezentau datoriile altor ţări către România, Balanta comertului exterior prezenta o situaţie favorabilă. În 1999 România avea o datorie externă de aproape 9 miliarde de dolari, cea mai mare parte a acestei datorii fiind către bănci private din străinătate. Din rezultatele macroeconomice prezentate rezultă că România în perioada respectivă traversează o criză economică profundă. Această situaţie se datorează atât unor factori obiectivi, cât şi măsurilor de politica economică aplicate. În primul rând economia românească se caracteriză la începutul tranziţiei printr-o rigiditate extremă, structura capacităţilor de producţie era grav dezechilibrată, iar mecanismul economic era hipercentralizat. Ca urmare, la începutul anilor '90, nu existau nici mecanismele, nici instituţiile şi nici experienţa necesare pentru abandonarea imediată a vechilor structuri de producţie. În al doilea rând, o particularitate a României a fost aceea că, în cursul întregului deceniu anterior, s-a făcut un efort deosebit pentru achitarea integrală a datoriei externe, iar populaţia a trebuit să suporte o situaţie dură, asemănătoare cu o terapie de şoc. În al treilea rând, conjunctura economică mondială a fost profund nefavorabilă, România pierzând, în mai puţin de doi ani, 60% din pieţele sale externe. Analiza indicatorilor macroeconomici arată că anii 1990-1992 au fost foarte slabi pentru România. Acest declin poate fi considerat inevitabil în procesul reformei, el datorându-se, în principal, dispariţiei produselor nevandabile. În 1994 se părea că România va porni pe drumul creşterii economice, indicatori macroeconomici îmbunătăţindu-se substanţial. Reformele, însă, nu s-au răsfrânt asupra marilor întreprideri de stat. Ca urmare a politicii de subvenţionare în anii 1995-1996 s-a obţinut o continuare a creşterii economice, dar o creştere deformată care sa dovedit a fi nesustenabilă. În 1997, noua conducere a ţării a hotărât să iniţieze un program radical de stabilizare, al cărui scop era refacerea echilibrului financiar şi realizarea cât mai rapidă a reformelor ce fuseseră întârziate până în acel moment. Programul de stabilizare a înregistrat unele rezultate, însă doar pe termen scurt. În final pachetul de reforme, mai ales termenele prevăzute s-a dovedit a fi nerealist. Factorii cei mai importanţi care au încetinit punerea în aplicare a ambiţiosului program de reformă şi care influenţează şi în prezent situaţia în mod hotărâtor sunt: - grupul de specialişti capabil să ducă la bun sfârşit procesul de reformă s-a format încet; - marile înteprinderi care lucrează în pierdere au reuşit să-şi apere interesele, ceea ce a făcut ca întreprinderile să nu poată fi restructurate sau lichidate şi să nu fie respectată o strictă disciplină financiară; - încrederea populaţiei care a fost foarte mare la începutul reformelor, a scăzut, nu numai pentru că efectele reformelor au dus la scăderea nivelului de trai ci şi din cauza încetinirii acestora; - paralelismul restructurare-macrostabilizare este dificil de pus în practică; - strategia econonico-politică adoptată până în anul 2000 a fost una de supravieţuire.A fost necesar un program complet de creare a unei economii realmente moderne şi eficace, astfel încât să sporească optimismul şi încrederea populaţiei în reformă.

3. TRANZIŢIA LA ECONOMIA DE PIAŢĂ-PROCES COMPLEX ŞI DE DURATĂ. Se poate spune că orice persoană, grup social sau comunitate se află într-o continuă tranziţie de la o stare la alta. În consecinţă, toate economiile lumii se află într-o continuă tranziţie. Întrucât expresia economie în tranziţie, folosită începând cu 1990 se referă la fostele ţări socialiste, se impun anumite clarificări. Trebuie analizaţi trei factori: - punctul de plecare sau starea iniţială pentru ţările central şi sud-est europene l-a constituit o economie de comandă, centralizată. Elementele negative existente într-o economie planificată sunt în principal structura proprietăţii,sistemul de retribuţie, cadrul legislativ şi instituţional, precum şi sistemul de conducere centralizat pentru toate structuriile vieţii economice şi sociale. Elementele pozitive sunt reprezentate de o puternică bază materială acumulată, de o forţă de muncă calificată, precum şi de anumite forme de organizare a vietii economice şi sociale (sistemul de învăţământ, cercetare, sănătate). Deci, deşi acest tip de economie s-a dovedit falimentar, aceasta nu înseamnă că în procesul tranziţiei se pleacă de la zero. Utilizarea raţională a elementelor pozitive poate uşura

74

mult procesul tranziţiei; - al doilea factor este obiectivul urmărit sau alegerea modelului de economie de piaţă. Obiectivul urmărit de fostele ţări socialiste îl constituie crearea unei economii de piaţă moderne. Dincolo de elementele comune, economia de piaţă se prezintă în forme diferenţiate, în funcţie de condiţiile specifice întâlnite într-o ţară sau alta. Se consideră că astăzi există două mari modele de economie de piaţă: - modelul neoamerican, caracterizat printr-un sector public restrâns, atotputernicia pieţei şi prin folosirea de către guvern, în special a instrumentelor monetare pentru asigurarea funcţionalităţii sistemului economic, fiind specific pentru SUA, Marea Britanie, Australia, Ţările Asiatice; - modelul renan, caracterizat prin îmbinarea mecanismeleor pieţei cu intervenţia statului pentru asigurarea securităţii sociale. Acest sistem s-a dezvoltat în Germania, Elveţia, Ţările Nordice. Tranziţia la economia de piaţă presupune elaborarea unui model propriu, întemeiat îndeosebi pe cunoaşterea aprofundată a realităţilor din ţara respectivă, a experienţei şi modelelor sau tipurilor de economie de piaţă existente în ţările dezvoltate preluându-se de la acestea numai acele elemente care se pot aplica cu succes, cu eficienţă ridicată. Realizarea acestora depinde hotărâtor de muncă fiecărui popor. - al treilea factor este conţinutul tranziţiei şi mijloacele prin care se realizează aceasta. În general

toate programele de reformă includ trei măsuri fundamentale: - liberalizarea economică, ce presupune desfiinţarea controlului autorităţilor asupra producţiei şi

preţurilor şi asigurarea rolului predominant al pieţei în funcţionarea economiei. - privatizarea ce deţine principalul rol în restructurarea sistemului de proprietate, o mare parte din

proprietatea de stat este transferată în proprietate particulară. Privatizarea trebuie urmarită prin prisma eficientizarii activităţii întreprinderilor privatizate, fapt ce va da justificare din punct de vedere economic acestui proces.

- stabilizarea macroeconomică ce reprezintă un element esential al procesului de reformă. Împreună cu un cadru legislativ stabil, ea asigură credibilitatea climatului de afaceri. O stabilizare care nu asigură producţia, nu este o stabilizare de durată.

Alături de aceste elemente comune ce caracterizează tranziţia în fostele ţări socialiste, există şi factori specifici fiecărei ţări în parte ca de exemplu, nivelul de dezvoltare economică, structura economiei naţionale, tradiţiile, nivelul datoriei externe, conjunctura internatională care le afectează. Aceasta face ca etapele, strategiile, durata şi constrângerile tranziţiei să fie diferite pentru fiecare dintre aceste ţări.

ÎNTREBĂRI: 1. Care era pilonul de bază al economiei româneşti în 1989? 2. Care au fost dezechilibrele în dezvoltarea industriei până în 1989? 3. Cum a evoluat PIB-ul în perioada 1990 - 1999? 4. Care sunt modelele economiei de piaţă în lumea contemporană? 5. Care sunt măsurile fundamentale incluse în programul de reformă?

TESTE DE EVALUARE: 1. Tranziţia la economia de piaţă presupune elaborarea unui model propriu întemeiat pe cunoaşterea realităţilor din ţara respectivă.

a. adevărat b. fals

2. Asupra tranziţiei la economia de piaţă acţionează următorii factori:

a. punctul de plecare sau starea iniţială b. alegerea modelului de economie de piaţă c. conţinutul tranziţiei şi mijloacele prin care se realizează

1. abc 2. ab 3. bc 4. ac

75

XIV. ROMÂNIA ÎN CIRCUITUL ECONOMIC MONDIAL.

OBIECTIVE: - cunoaşterea locului României în economia mondială; - cunoaşterea modalităţilor de participare a României la procesele de integrare economică;

- cunoaşterea eficienţei relaţiilor economice externe ale României. CUVINTE CHEIE: analiză comparată, complex economic naţional, decalaje de potenţial

economic, decalajele nivelului dezvoltării economice, decalaje de structură, asociere, eficienţă economică, fluxuri de capital, rentabilitatea exporturilor, curs de revenire la export, curs de revenire la import.

SINTEZA: 1. LOCUL ROMÂNIEI ÎN ECONOMIA MONDIALĂ.

Locul economiei unei ţări în economia mondială poate fi evidnţiat prin analiza comparată a

parametrilor cantitativi şi calitativi care caracterizează starea la un moment dat şi dinamica în timp a economiei ţării respective. În acest scop se utilizează criterii multiple, care se referă la nivelul dezvoltării economiei, la potenţialul economic, la structurile sectoriale (de ramură) ale economiilor naţionale, la gradul de participare la relaţiile economice internaţionale, la poziţia de ţară creditoare ori debitoare pe piaţa capitalului, etc.

Constituirea complexului economic naţional românesc, caracterizat prin piaţa naţională unitară, prin structuri economice cât de cât omogene, compatibile cu cele ale protagoniştilor economiei mondiale, a înregistrat o întârziere, care a făcut ca istoria economică modernă şi contemporană să înregistreze permanent existenţa unor considerabile decalaje economice între România şi majoritatea ţărilor europene, precum şi faţă de ţările dezvoltate din alte regiunei ale lumii.

A. Decalaje de potenţial economic. Deţinând, în anul 1997, 0,18% din suprafaţa terestră a globului, 0,38% din populaţia

lumii, 0,11% din PIB mondial, 0,14% din exporturi şi 0,19% din importurile mondiale şi comparând dimensiunile acestor indicatori cu cu cele ale altor 131 de state la care se referă mediu mondială, România poate fi caracterizată ca ţară cu potenţial mijlociu spre mic.

În ceea ce priveşte, suprafaţa 59 din cele 131 de state sunt mai mici decât România, 6 deţin o suprafaţă aproximativ egală cu cea a României, iar 66 au o suprafaţă mai mare decât cea a României. În ceea ce priveşte populaţia, 87 de ţări au o populaţie mai mică, 6 au un număr de locuitori aproximativ egal cu cel al României şi 38 au o populaţie mai mare decât cea a României.

Dimensiunile absolute ale PIB-ului situează România, de asemenea, între ţările cu potenţial mijlociu spre mic, 59 de state deţin un PIB global mai mare iar 72 un PIB global mai mic decât al României. Volumul importurilor şi exporturilor ilustrează, în egală măsură, potenţialul modest deţinut de România în economia contemporană.

În ultimile două decenii ale secolului XX, majoritatea indicatorilor care exprimă potenţialul României în context mondial au înregistrat o înrăutăţire considerabilă. Deteriorarea dramatică a ponteţialului României în lumea contemporană reprezintă sfidarea fundamentală la adresa existenţei de sine stătătoare a poporului şi statului român.

B. Decalajele nivelului dezvoltării economice. Nivelul dezvoltării economice exprimă gradul de valorificare a potenţialului economic,

eficienţa utilizării factorilor de producţiei, determinate de calitatea aparatului de producţie, de performanţele realizate în folosirea capitalului fizic şi uman, de calitatea structurilor şi infastructurilor economice, politice, sociale, instituţionale, manageriale, etc.

Sub aspectul nivelului dezvoltării economice, România deţine în economia mondială o poziţie net inferioară faţă de aceea care îi revine din punctul de vedere al potenţialului său economic. În comparaţie cu media mondială, PIB pe locuitor al României, în 1997, reprezenta doar 27%. Decalaje la fel de adânci faţă de media mondială există şi în ce priveşte consumul de îngrăşăminte la ha şi mai ales la productivitatea agricolă, care în 1997 reprezenta numai 17% din media mondială.

Ca şi în cazul decalajului de potenţial economic, şi decalajul privind nivelul dezvoltării

76

economice a înregistrat o adâncire constantă şi accentuată în perioada 1980-1997. se poate trage concluzia că în prezent România este o ţară în curs de dezvoltare aflată într-un proces rapid de cădere în eşalonul inferior al acestei grupe.

C. Decalaje de structură a economiei. După 1980 ţările dezvoltate au înregistrat noi schimbări structurale, sectorul serviciilor

sporindu-şi ponderea în PIB, ajungând în prezent să deţină între 65-72% din PIB. Sensul schimbărilor structurale este similar şi pentru ansamblul grupei ţărilor în curs de dezvoltare, numai că performanţele lor sunt mult rămase în urma celor realizate de ţările dezvoltate. În prezent, structura de ramură a economiei naţionale a României este rămasă în urma structurilor sectoriale ale mediei ţărilor în curs de dezvoltare, precum şi a structurilor sectoriale ale ansamblului ţărilor lumii. Faţă de structurile de ramură ale ţărilor dezvoltate (inclusiv cele ale UE), structura sectorială a economiei româneşti este cu peste 20 de ani rămasă în urmă. Această disonanţă faţă de parametrii structurali predominanţi în economia mondială contemporană poate explica multe dintre contraperformanţele economiei româneşti, marile dezechilibre care o caracterizează în prezent.

D. Restrângerea deschiderii spre exterior a economiei naţionale. Una din manifestările intensificării integrării economice globale este reliefată de

importanţa crescândă a comerţului în economia mondială. Comerţul cu mărfuri ca procent în PIB real, calculat la paritatea puterii de cumpărare reprezintă suma exportului şi importului de bunuri, împărţită la valoarea PIB calculată la paritatea puterii de cumpărare. În ultimul deceniu, ponderea astfel calculată a comerţului în PIB-ul real mondial a sporit de la 20,6 la 29,6%.

În ce o priveşte, România ilustrează, şi în acest cadru, grava ei râmânere în urmă atât faţă de parametrii medii mondiale ai integrării în economia mondială, cât mai ales, de cei ai ţărilor dezvoltate din punct de vedere economic. În România, în 1997, comerţul de bunuri deţinea o pondere de 20,1% în PIB-ul real, în timp ce în Ungaria era de 55,2%. Gradul scăzut al deschiderii spre exterior este deopotrivă, o cauză şi un efect al gravei crize economice din ultimul deceniu. Deficitul balanţei comerciale a fost acoperit prin împrumuturi de capital din surse oficiale şi private.

În ceea ce priveşte investiţiile străine, ele reprezintă în exclusivitate intrări de capitaluri prilejuite de preluarea întreprinderilor de stat de către capitalul străin sau plasamente de portofoliu în active româneşti. Ne aflăm în faţă fenomenului de integrare negativă în economia mondială, semnificând o înstrăinare a generaţiilor viitoare cu costurile dezechilibrelor externe din perioada 1980-2000.

E. Deteriorarea dezvoltării umane. Dezvoltarea umană este ţinta finală a oricărei activităţi economice şi sociale şi este

apreciată, după cum se ştie prin indicele dezvoltării umane (HDI). În anul 1995, între cele 174 de ţări pentru care Raportul Mondial asupra Dezvoltării Umane calcula HDI, România se situa pe locul 74 între ţările cu o valoare medie a acestui indice de o,766 puncte . Raportat la HDI mediu al ţărilor dezvoltate economic, HDI specific României reprezenta 84%.

Fenomenul cel mai îngrijorător sub aspectul dezvoltării umane îl reprezintă procesul accentuat de deterioare a tuturor componentelor calităţii vieţii cetăţenilor României înregistrat în anii ’90.

2. PARTICIPAREA ROMÂNIEI LA PROCESELE DE INTEGRARE ECONOMICĂ.

Deteriorarea locului deţinut în economia şi relaţiile economice mondiale în ultimile decenii şi imperativul stopării acestui proces, al inversării tendiţelor existente reprezintă motive în plus ale intensificării preocupărilor României de aderare la procesele de integrare economică europeană, în speţă la Uniunea Europeană.

Apropierea României de procesul de integrare europeană a avut loc gradual. La sfârşitul anului 1991 au început negocierile pentru încheierea unui Acord de asociere a României la Comunităţile Europene, care s-a semnat la 1 februarie 1993, paralel purtându-se negocieri şi pentru un Acord Interimar care a intrat în vigoare la 1 mai 1993.

Acordul European, instituind o asociere între România, pe de o parte, şi Comunităţile Europene şi statele membre ale acestora, pe de altă parte, a pus bazele unei noi etape de dezvoltare a

77

raporturilor economice reciproce, întărind angajamentul părţilor de a proceda la crearea condiţiilor necesare pentru asigurarea liberei circulaţii a persoanelor, mărfurilor, serviciilor şi capitalurilor.

Obiectivele asocierii sunt: asigurarea unui cadru adecvat pentru dialogul politic dintre părţi care să permită dezvoltarea unor legături politice strânse; promovarea comerţului precum şi a relaţiilor economice armonioase dintre părţi; sprijinirea eforturilor României de dezvoltare şi restructurare a economiei, de desăvârşire a tranziţiei spre economia de piaţă şi de consolidare a democraţiei; asigurarea unui cadru corespunzător pentru integrarea graduală a României în Comunităţile Europene.

Primirea ţărilor candidate în Uniune necesită o pregătire a acestora, o perioadă de adaptare a structurilor lor politice, economice, juridico-instituţionale, etc, la standardele proprii Uniunii. Eforturile de adaptare reprezintă conţinutul principal al perioadei de preaderare şi ele revin, în primul rând, ţărilor candidate.

3. EFICIENŢA RELAŢIILOR ECONOMICE EXTERNE ALE ROMÂNIEI.

Într-o determinare mai generală, eficienţa economică a relaţiilor externe este ilustrată de volumul absolut şi ponderea lor în PIB. Măsurând gradul de deschidere spre exterior al economiei, aceşti parametrii arată cât de pregătită este o economie naţională să participe la captarea avantajelor absolute şi relative pe care le generează întegrarea în economia globală.

Eficienţa relaţiilor economice externe este ilustrată, de asemenea, de dinamica şi de structura sa. Termenul de structură are şi în acest caz mai multe semnificaţii. Dacă se aplică la comerţul cu mărfuri şi servicii, el defineşte raportul dintre exporturi şi importuri. Devansarea pe termen lung a importurilor de către exporturi este proba nivelului ridicat de competitivitate a economiei, premiza sporirii rezervelor valutare a ţării, a creşterii bonităţii şi credibilităţii sale internaţionale. Dimpotrivă, o balanţă comercială cronic dezechilibrată reprezintă un obstacol în calea dezvoltării, diminuând sursele investiţiilor şi scumpind creditul extern.

Importurile şi exporturile pot fi examinate, la rândul lor, sub aspectul structurilor fizice (comparaţia pe grupe, subgrupe şi categorii de bunuri şi servicii) şi al celor geografice (ponderea obţinută de anumite regiuni, zone geografice în total exporturi şi importuri). Dacă în structura exporturilor, predomină bunurile care conţin o valoare adăugată naţională ridicată, contribuţia lor la creşterea economică va fi substanţială. Dacă, în structura exporturilor, predomină bunuri cu un grad scăzut de prelucrare, rezultat al unor activităţi mari consumatoare de materii prime, energointensive, poluante, există toate şansele de a transforma exportul în instrument de dezechilibru şi sărăcire a economiei naţionale.

Aplicat la fluxurile de capital, termenul de structură defineşte raportul dintre investiţii (directe şi de portofoliu) şi împrumuturile financiare, dintre ponderile împrumuturilor pe diferite termene: scurt, mediu şi lung. Investiţiile directe au un impact pozitiv asupra creşterii economice, superior celor de portofoliu, prin stabilitatea lor pe termen lung. Totodată ele sunt o sursă de finanţare a creşterii economice mai avantajoasă decât creditele financiare, întrucât ele nu sporesc datoria externă, se autorambursează.

Eficienţa relaţiilor economice are o determinare mai concretă, aceea de rentabilitate. Aceasta reprezintă raportul dintre eforturile (costurile) pe care le implică şi rezultatele (veniturile) obţinute ca urmare a derulării lor. Acest raport se urmăreşte atât de către fiecare agent economic cu activitate externă în parte, cât şi al nivelul ramurilor ori al întregii economii naţionale şi se exprimă prin indicatori specifici.

În perioada 1990 – 1999 balanţa comercială a României a înregistrat în fiecatr an solduri negative, deficitul cumulat dintre exporturi şi importuri cifrându-se la 17,6 miliarde dolari. Această dimensiune considerabilă a deficitului extern este, deopotrivă, expresia decuplării comerţului exterior de cerinţele dezvoltării economice şi măsura ineficienţei sale cronice.

Pe de altă parte, renunţarea precipitată la măsurile uzuale de protejare a pieţei interne, concomitent cu menţinerea unui curs de schimb supraevaluat al unei monede naţionale au întreţinut efervescenţa importurilor, contribuind la acumularea deficitului considerabil al balanţei comerciale.

78

Comeţul cu servicii, a fost în egală măsură, un factor de agravare a dezechilibrului extern al economiei. În perioada 1991-1998, acesta a înregistrat un deficit de 1,135 miliarde dolari, care se adaugă la deficitul comercial, sporind deficitul balanţei plăţilor curente.

Modificările care s-au produs în structura fizică a exporturilor şi importurilor reprezintă o altă manifestare a îndepărtării economiei româneşti de acele standarde care conferă eficienţă relaţiilor economice externe. Astfel, grupa maşini, utilaje şi mijloace de transport, care deţinea în 1990, 30,3% din valoarea exporturilor, a ajuns în 1998 la 15,1%, în schimb grupa alte materii prime şi produse prelucrate, materiale de construcţii şi accesorii, constituită din mărfuri cu un grad redus de prelucrare, si-a sporit treptat ponderea în totalul exporturilor ajungând la 8,6%.

Analiza evoluţiei structurii fizice a importurilor conduce spre concluzia că piaţa naţională internă este invadată într-un ritm copleşitor de produse străine care înlătură pe cele produse de agenţii economici interni.

După 1990, România s-a înscris în fluxurile internaţionale de capital, în exclusivitate, în calitate de ţară gazdă, receptoare de capital străin. Pe întreaga perioadă, volumul investiţiilor directe este destul de redus în comparaţie cu cel atins de Ungaria, Cehia şi Polonia. Mediul de afaceri oferit de România investitorilor străini s-a dovedit neatractiv, datorită modificărilor repetate ale legislaţiei referitoare la taxe şi impozite. În ce priveşte creditele, ele au fost, de-a lungul deceniului, principala sursă externă a finanţării procesului de dezvoltării. Acestea au provenit atât de la instituţii financiare internaţionale (FMI, BIRD, BERS), cât şi de la ţări dezvoltate pe cale bilaterală şi de pe piaţa privată de capital. Oricum ele sunt scumpe şi amplifică îndatorarea externă.

Motive de prudenţă economică impun fiecărui stat să dispună de o rezervă monetară care să-i asigure capacitatea de plată valutară (lichiditatea internaţională) pentru a face faţă unor scadenţe imperative, atunci când intrările anuale de devize sunt insuficiente faţă de obligaţiile asumate anterior. Rezerva monetară se constiuie din următoarele surse: aur monetar, valute convertibile, DST şi linii certe de creditare, angajate la instituţiile financiare-bancare internaţionale. Analiza structurii activelor de rezervă conduce la următoarele concluzii: DST-urile au avut, de regulă, ponderi reduse în activele monetare. Capitalul care a asigurat volumul totalului activelor l-au constituit devizele convertibile. BNR a fost nevoită să contracteze împrumuturi pe piaţa internaţională a capitalului, redemarând spirala datoriei externe. Concomitent s-a procedat la cumpărarea de valută de pe piaţa valutară internă, fapt care a antrenat devalorizarea monedei naţionale şi alimentarea fenomenului slumflaţiei.

Participarea la relaţiile economice internaţionale impune fiecărei economii naţionale să aibă atât creanţe cât şi datorii externe. În 1990 România avea o datorie externă de 230 milioane dolari şi creanţe externe de circa 3 miliarde de dolari. În 1999 datoria externă a fost de aproximativ 8,5 miliarde dolari, ceea ce reprezenta 28% din PIB. Conform standardelor actuale, nivelul datoriei externe ameninţă intrarea în incapacitatea de plată când datoria externă atinge un nivel de peste 40% din PIB.

Dacă, prin dimensiunile sale, nivelul îndatorării externe se înscrie în limite rezonabile, el poate deveni periculos dacă se asociază cu scăderea continuă a PIB, cu un deficit crescând al balanţei comerciale.

Măsurarea rentabilităţii exporturilor şi importurilor se realizează prin intermediul unor indicatori specifici, aplicaţi deopotrivă la nivel micro, mezo şi macroeconomic.

Rentabilitatea exporturilor se exprimă prin intermediul cursului de rezerve la export, calculat ca raport între cheltuielile interne evaluate în monedă naţională pentru producerea mărfii, pregătirea ei pentru export şi transportul până la graniţă şi cantitatea de valută ce se obţine din vânzarea mărfii:

( )

( )i cre

e v

P CC

P

+= , unde Cre – cursul de revenire la export; Pi – preţul intern al mărfii;

CC – cheltuieli de circulaţie până la graniţă, franco mijloc de transport (FOB); Pe(v) – preţul extern în valută.

Cu cât se plăteşte mai puţin pentru o unitate valutară, cu atât exportul este mai eficient. În cazul importului, se calculează cursul de revenire la import:

79

( )

( )i i

ri

e v

P TC

P

−= , unde Cri – curs de revenire la import;

Ti – taxe de import. Cu cât încasările în lei obţinute din vânzarea mărfurilor importate sunt mai mici, cu atât importul este mai eficient. Etalonul de apreciere a semnificaţiei cursului de revenire îl constituie cursul de schimb valutar. Operaţiunea de export va fi eficientă dacă cursul de revenire la export este mai mic, sau cel mult egal, cu cursul de schimb (Cre ≤ Cs). Operaţiunea de import este eficientă în cazul când cursul de revenire la import este cel puţin egal sau mai mare decât cursul de schimb (Cri ≥ Cs). Pentru a juca rolul de etalon real pentru aprecierea rentabilităţii comerţului exterior prin intermediul cursului de revenire, însuşi cursul de schimb trebuie exprimat în valori reale. Cursul de schimb reprezintă numărul de unităţi monetare naţionale ce revin la unitatea de valută. Dinamica înregistrată de acest curs într-o periadă dată se măsoară prin indicele cursului nominal (Icn) care se determină prin raportarea cursului nominal din perioada curentă (Cnt) la cursul de schimb nominal din perioada de bază (Cno). Cursul de schimb nominal poate fi deformat ca etalon de apreciere a renabilităţii comerţului exterior datorită devalorizării monedei naţionale în intervalul dintre perioada curentă şi cea de bază. De aceea se impune calculul cursului de schimb real, singurul care poate servi ca etalon al renabilităţii. Cursul de schimb real (Cr) într-o perioadă dată, rezultă din raportarea cursului nominal din perioada dată (t) la indicele preţului din aceeaşi perioadă (Ipt):

ntrt

pt

CC

I= , unde Cnt – curs nominal în perioada t;

Ipt – indicele preţului în perioada t. Dacă Crt > Cno cursul de schimb etalon înregistrează o depreciere reală în perioada respectivă. Dacă Crt < Cno cursul de schimb a fost apreciat. Deprecierea sau aprecierea (∆r) rezultă din relaţia ∆r = Icr – 1, unde Icr este indicele cursului real. Rentabilitatea de ansamblu a comerţului poate fi evaluată şi prin calculul raportului de schimb (TT) care reprezintă un raport între indicele preţurilor de export (Ipe) şi indicele preţurilor de

import (Ipi) TT = 100pe

pi

I

I× .

Raportul de schimb este favorabil dacă TT este supraunitar.

ÎNTREBĂRI: 1. Care sunt decalajele economice dintre România şi majoritatea ţărilor europene?

2. Care sunt obiectivele asociereii la Uniunea Europeană? 3. Ce se înţelege prin rentabilitatea relaţiilor economice externe? 4. Care este etalonul de apreciere a semnificaţiei cursului de revenire? TESTE DE EVALUARE:

1. Ca urmare a evoluţiei fluxurilor comerciale,după 1990,unul din punctele slabe ale economiei româneşti îl constituie comerţul exterior.

a. adevărat b. fals.

2. Locul economiei unei ţări în economia mondială poate fi evidenţiat prin analiza comparată a structurilor sectoriale.

a. adevărat b. fals.