MODULUL 3: CUNOAŞTEREA SENZORIALĂ I.

SENZAŢIA

Timpul mediu necesar pentru studiu: 120 minute.

Obiective educaţionale

În urma studierii acestui Modul, vei dobândi următoarele competenţe şi aptitudini:- SĂ ÎNŢELEGI MODUL ÎN CARE SISTEMUL PSIHIC UMAN EXTRAGE ŞI

PRELUCREAZĂ INFORMAŢIILE DIN MEDIU;- SĂ DEFINEŞTI ŞI SĂ DIFERENŢIEZI SENZAŢIILE DE ALTE FORME ALE

CUNOAŞTERII SENZORIALE;- SĂ RECUNOŞTI DIFERITELE FORME DE MANIFESTARE ALE

SENZAŢIILOR;- SĂ DESCRII O SENZAŢIE PRIN PRISMA CARACTERISTICILOR ACESTEIA;- SĂ-ŢI ÎNŢELEGI FUNCŢIONAREA SENZAŢIILOR PE BAZA LEGILOR

SENZORIALITĂŢII;- SĂ-ŢI EXPLICI FAPTE ŞI SITUAŢII DE VIAŢĂ ÎN MOD ŞTIINŢIFIC.

Cuvinte cheie:

proces cognitiv senzorial, senzaţie, stimul, sensibilitate, imagine primară, prag senzorial, adaptare senzorială, contrast senzorial, sinestezie.

Cuprinsul Modulului:

Modulul 3: Cunoaşterea senzorială I. Senzaţia...........................................

Obiective educaţionale...................................................................................

Cuvinte cheie:..................................................................................................

Cuprinsul Modulului......................................................................................

3.1 Definirea şi caracterizarea generală a senzaţiilor.................................

3.2 Clasificarea senzaţiilor.............................................................................

3.3 Calităţile senzaţiilor...................................................................................

3.4 Legile senzaţiilor........................................................................................

Rezumatul acestui Modul...............................................................................

Bibliografie obligatorie..................................................................................

Bibliografie......................................................................................................

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 3

După cum am subliniat în modulul 1, senzaţiile, percepţiile, reprezentările, gândirea,

limbajul, memoria şi imaginaţia sunt toate instrumente prin care sistemul cognitiv obţine şi

prelucrează informaţii în scopul unei adaptări adecvate la mediul fizic şi social. Dispunem aşadar

nu doar de un singur proces psihic cognitiv, ci de mai multe. Dincolo de aparenta redundanţă,

fiecare din procesele psihice enumerate mai sus are o specializare strictă, un rol precis delimitat

în cadrul sistemului cognitiv, fără a se suprapune cu celelalte. Astfel, o parte din acestea,

procesele cognitive senzoriale sunt specizate în extragerea informaţiilor de suprafaţă (cum sunt

forma, mărimea, culoarea, distanţa, textura, mişcarea, gustul, mirosul, proprietăţile termice etc.),

despre obiectele şi fenomenele cu care ne aflăm în contact direct, nemijlocit. Numim aceste

proprietăţi însuşiri concrete, iar elementul definitoriu al lor este faptul că sunt direct accesibile

organelor de simţ. În categoria instrumentelor de cunoaştere senzorială sunt incluse senzaţia,

percepţia şi reprezentarea.

Dincolo de caracterul limitat şi superficial specific cunoaşterii senzoriale ea are un rol

extrem de important în adaptarea individului la mediu (un exemplu este detectarea pericolelor

iminente). Sunt însă şi situaţii în care cunoaşterea senzorială nu mai oferă indicii suficiente

rezolvării unei probleme cu care ne confruntăm sau luării unei decizii. Atunci când suntem în

situaţia de a decide ce carieră să urmăm, cu cine să ne căsătorim sau cum ar fi mai eficient să

investim un capital de care dispunem, datele despre culori, forme, mărimi, gust, miros etc. sunt

cel mai adesea insuficiente. Pentru soluţionarea unor astfel de situaţii dispunem însă de un palier

superior al cunoaşterii circumscris de procesele cognitive superioare. În rândul acestora sunt

incluse gândirea, limbajul, memoria şi imaginaţia. Definitoriu cunoaşterii superioare este

accesul la informaţia abstractă şi esenţială, independentă de imediatul tranzitoriu şi local. Acest

deziderat n-ar fi însă posibil fără existenţa şi aportul proceselor cognitive senzoriale, care oferă

input-urile ce urmează a fi procesate la nivelul cunoaşterii superioare. Aşadar, procesele

cognitive funcţionează interdependent, constuituind împreună sistemul cognitiv uman.

În continuarea acestui modul vom prezenta speficul cunoaşterii prin intermediul

senzaţiilor, urmând ca modulul 4 să continue această unitate tematică prin referiri la celelalte

două procese cognitive senzoriale (percepţia şi reprezentarea).

3.1 DEFINIREA ŞI CARACTERIZAREA GENERALĂ A

SENZAŢIILOR

Date fiind caracterul complex al cunoaşterii umane, multitudinea şi diversitatea situaţiilor

şi a modurilor prin care dobândim informaţii, o abordare holistică a proceselor psihice congitive

este din start sortită eşecului. Cea mai prolifică modalitate de abordare a problemei s-a dovedit a

fi cea de la simplu la complex. Iar în context, întrebarea „Care este cel mai simplu act de

cunoaştere?” este atât legitimă cât şi firească.

La prima vedere, reflectând asupra experienţelor noastre cognitive, probabil că am fi

tentaţi să răspundem la întrebarea de mai sus spunând că cel mai simplu act al cunoaşterii este

cel în care deschidem ochii şi recunoaştem lucrurile din jur. Identificarea obiectelor din mediu,

numirea acestora printr-un cuvând şi evocarea proprietăţilor lor este un demers ce se desfăşoară

aproape instantaneu şi fără a prespune vreun efort subiectiv notabil. În acest fel identificăm o

carte, o masă, un trandafir sau aproape orice obiect sau persoană familiară. La o analiză mai

atentă însă, s-ar putea să ajungem să concluzionăm că răspunsul oferit mai sus este unul pripit.

Să luăm ca şi exemplu concret modul în care recunoaştem un trandafir. Chiar dacă acest proces

se desfăşoară automat, cu siguranţă creierul nostru utilizează câteva criterii clare pentru

identificarea obiectului aflat în faţa noastră. În exemplul de faţă, cei mai probabili candidaţi sunt

o anumită formă (alungită), o anumită combinaţie de culori (să spunem roşu – petalele şi verde –

tulpina şi frunzele), un miros specific şi o posibilă înţepătură la un contact tactil. Sintetizând,

avem în faţă ceva de formă alungită, roşu şi verde, cu un miros plăcut şi care la atingere ne

produce un disconfort prin înţepare. Fiecare din aceste proprietăţi (forma, culoarea, mirosul),

fiind receptate simultan de analizatorii noştri, produc focare de excitaţie sincrone la nivelul

diferitelor segmente ale scoarţei cerebrale, care (ulterior) sunt reunite într-un model unic şi

interpretate ca fiind un trandafir. Revino acum la întrebarea de mai sus şi să încearcă să alegi una

din variantele de răspund de mai jos:

a) Cel mai simplu act de cunoaştere este situaţia în care (re)cunoaştem instantaneu un

obiect / element.

b) Cel mai simplu act de cunoaştere este situaţia în care luăm act de însuşirile /

proprietăţile uni obiect / element.

Dacă ai parcurs atent acest exemplu, probabil că de data aceasta ai optat pentru varianta de

răspuns b). Aceasta întrucât, din punct de vedere al complexităţii, cunoaşterea unei însuşiri, a

unei proprietăţi, a unui subansamblu al unui obiect este mai simplă decât (re)cunoaşterea /

identificarea unui obiect în ansablul său. Cu toate că în experienţa cotidiană arareori ne este dat

să ne raportăm la elementele constitutive ale unui întreg şi să conştientizăm succesiunea etapelor

pe care le parcurge creierul nostru în identificarea unui obiect, acest lucru devine evident în

condiţii de recepţie senzorială dificilă (de exemplu într-un mediu întunecat) sau în condiţii de

laborator.

Pentru o înţelegere mai temeinică, să mai luăm un exemplu (de data aceasta unul

desfăşurat în condiţii de laborator). Imaginează-ţi că participi la un experiment psihologic ce

urmăreşte viteza de procesare a informaţiei vizuale. Te afli într-o încăpere complet întunecată,

unde un dispozitiv special proiectează cuvântul „ROŞU” scris cu caractere majuscule boldate, de

culoare roşie, caractere Times New Roman, cu o mărime a fontului suficient de mare (să spunem

de 72) pe un ecran alb, pentru un interval de expunere de o secundă. Întrebat fiind ce ai văzut,

este foarte probabil ca răspunsul tău să includă majoritatea caracteristicilor descrise mai sus. O

performanţă similară este foarte posibilă şi atunci când intervalul de expunere se înjumătăţeşte

(500 ms). Să presupunem însă că manipulăm intervalul de prezentare a stimulului vizual

descrescându-l treptat. La un anumit nivel al acestuia, viteza prea mare de prezentare nu-ţi va

mai îngădui să citeşti întregul cuvânt, dar având în vedere şi culoarea fontului, care în acest caz

coincide cu semnificaţia stimulului, vei putea presupune că a fost vorba despre cuvântul „roşu”.

Dacă vom scădea şi mai mult intervalul de expunere, la un moment dat te vei afla în situaţia în

care nu vei mai avea timp să citeşti nicio literă şi tot ce vei putea spune despre stimulul vizualizat

ar fi că era ceva de culoare roşie, formă dreptungiulară, mai mic sau mai mare, probabil un

cuvânt dar cu certitudine nu era o fotografie. În fine, la intervale de expunere de câteva

milisecunde, tot ce vei reuşi să spui despre stimulul prezentat ar fi că era ceva roşu care a

dispărut foarte repede. Ne aflăm aşadar în nişte condiţii speciale (artificiale) care nu mai permit

identificarea completă a unui obiect al cunoaşterii (aici un cuvânt), ci doar a unei proprietăţi a

acestuia.

Cele două situaţii menţionate mai sus atestă faptul că cel mai simplu proces cognitiv

uman de cunoaştere a realităţii nu este cel prin care recunoaştem instantaneu lucrurile, ci cel prin

care identificăm însuşiri izolate ale acestora, chiar dacă, datorită vitezei de procesare

informaţională foarte mari a creierului nostru, nu conştientizăm de fiecare dată acest demers. În

continuarea acestei lucrări, vom numi fenomenul descris mai sus prin termenul senzaţie.

Senzaţiile sunt procese psihice cognitive senzoriale prin care sunt semnalizate separat,

în formă unor imagini simple şi primare, însuşiri izolate ale obiectelor şi fenomenelor în

condiţiile acţiunii directe a stimulilor asupra analizatorilor.

Definiţia senzaţiilor din paragraful anterior sintetizează notele definitorii ale acestui proces, şi

anume:

Din punct de vedere al apartenenţei, senzaţiile fac parte din categoria proceselor

psihice cogntive, aceasta însemnând că sunt instrumente prin care cunoaştem realitatea;

Cunoaşterea prin intermediul senzaţiilor are un caracter limitat, ele reflectând

doar însuşirile concrete, direct accesbibile organelor de simţ, particulare, de suprafaţă ale

obiectelor şi fenomenelor (proces cognitiv senzorial);

Senzaţiile se raportează la însuşiri ale obiectelor cunoaşterii şi nu la obiectul în

intergalitatea sa, pe care le reflectă independent / izolat de obiectul cărora le aparţin;

Senzaţiile sunt imagini simple, în sensul că fiecare senzaţie reflectă o singură

însuşire a unui obiect; faptul că noi putem lua act simultan de mai multe astfel de însuşiri se

realizează în baza mai multor senzaţii ce se desfăşoară în acelaşi timp;

Senzaţiile sunt imagini primare, ceea ce desemnează faptul că apar şi se menţin

doar în condiţiile unei relaţii de tip faţă-în-faţă cu obiectul cunoaşterii, în condiţiile unei acţiuni

directe, nemijlocite a acestuia asupra analizatorilor. Imaginea specifică senzaţiei este una

proximală şi imediată.

Existenţa unei senzaţii este posibilă doar în condiţiile integrităţii fizice şi

funcţionale a analizatorilor.

3.2 CLASIFICAREA SENZAŢIILOR

Criteriul cel mai frecvent utilizat în clasificarea senzaţiilor în reprezintă natura stimulului,

în funcţie de care distingem:

senzaţii vizuale – declanşate de undele electromagnetice proiectate pe retină, reflectă date

despre proprietăţile cromiatice ale obiectelor

senzaţii auditive – declanşate de undele sonore receptate la nivelul urechii interne

senzaţii gustative – declanşate de substanţele solubile ce ajung la nivelul papilelor

gustative situate pe limbă

senzaţii olfactive – declanşate de substanţele volatile ce ajung odată cu aerul inspirat la

nivelul mucoasei nazale

senzaţii tactile – determinate de deformările locale ale tegumentului datorate presiunii

exercitate asupra obiectelor

senzaţii termice – oferă informaţii despre temperatura obiectelor şi a mediului ambiental

senzaţii kinestezice – referitoare la mişcarea propiului corp

senzaţiile interne – oferă informaţii despre starea organelor interne

senzaţii proprioceptive -

senzaţii de echilibru – furnizează date despre starea de (dez)echilibru static sau dinamic

al organismului

În funcţie de locaţia sursei de stimulare în raport cu organismul, formele enumerate mai sus pot

fi grupate în:

senzaţii experoceptive (ne oferă informaţii din exteriorul organismului): senzaţiile

vizuale, auditive, olfactive, gustative, în parte cele tactile şi termice

senzaţii interoceptive (oferă informaţii din şi despre interiorul organismului):

senzaţiile interne, proprioceptive, kinestezice, de echilibru, în parte cele termice

La rândul lor, după raportul fizic dintre stursa stimulării şi receptor, senzaţiile

exteroceptive pot fi:

senzaţii de teledetecţie: senzaţiile vizuale, cele auditive, olfactive

senzaţii de contact: senzaţiile tactile şi senzaţiile gustative.

3.3 CALITĂŢILE SENZAŢIILOR

Dincolo de notele definitorii ale cunoaşterii senzoriale menţionate la finele submodulului

&&&, senzaţiile acoperă o gamă largă şi heterogenă de manifestări concrete. Pentru o descriere

nuanţată a acestora, în literatura de specialitate sunt utilizate o serie de criterii specifice

cunoscute sub denumirea de proprietăţi sau calităţi ale senzaţiilor. Dintre acestea, cel mai

frecvent invocate sunt următoarele:

Intensitatea senzaţiei face referire la forţa sau tăria acesteia. În funcţie de intensiate, senzaţiile se distribuie pe un continuum la a cărui extreme identificăm senzaţii puţin intense / slabe şi respectiv senzaţii puternice. Pentru ilustrare, să comparăm senzaţia auditivă produsă de zornăitul unor chei cu cea produsă de claxonul unui autoturism, ori senzaţia gustativă de dulce pe care o avem în timp ce savurăm un ceai cu cea dată de mâncatul unei prăjituri foarte dulci.

Studiile experimentale au arătat că intensitatea unei senzaţii este condiţionată de doi

factori: intensitatea stimulului şi de sensibilitatea analizatorului. Prin stimul, înţelegem orice

formă de energie, care, acţionând asupra organismului (analizatorilor) este capabilă să producă

modificări specifice, sesizate şi interpretate de către sistemul nervos central. Sensibilitatea

reprezintă capacitatea organismului de a reacţiona la stimuli; cu cât sensibilitatea este mai mare,

cu atât intensitatea stimulului pe care organismul este capabil să-l detecteze şi la care să

reacţionaze este mai mică şi invers. Iată aşadar că, deşi intensitatea unei senzaţii este în

majoritatea cazurilor direct proporţională cu intensitatea stimulului decalnşator, această relaţie

este mediată de integritatea fizică şi funcţională a analizatărului, de capacitatea acestuia de a

reacţiona la stimuli (sensibilitate). Soneria unui telefon mobil va produce o senzaţie auditivă

intensă unei persoane cu auz normal, însă poate chiar să nu fie sesizată de către o persoană

afectată de hipoacuzie.

Durata senzaţiei desemnează întinderea în timp a acesteia. În funcţie de durată putem distinge între senzaţiile foarte scurte, pasagere şi respectiv senzaţiile persistente, durabile, cu o infinitate de variante intermediare. Să luăm ca exemple senzaţia de durere produsă prin înţeparea degetului cu un ac, pe care o resimţim doar câteva clipe, cu o migrenă persistentă.

Ca şi în cazul intensităţii, durata unei senzaţii este strâns legată de durata acţiunii

stimulului. Astfel, la nivel subiectiv trăim cu convingerea că durata unei senzaţii este contingentă

cu durata de acţiune a unui stimul: o senzaţie apare în momentul începerii acţiunii unui stimul

asupra receptorului şi se încheie în clipa în care acea acţiune încetează (vedem un obiect doar în

răstimpul în care acesta se dezvăluie privirii noastre; auzim o melodie la radio doar după ce am

pornit aparatul, nu mai devreme şi nici mai târziu). În realitate, între durata de acţiune a unui

stimul şi intervalul de producere a unei senzaţii există un mic decalaj temporal, însă datorită

vitezei foarte mari de transmisie sinaptică acesta este sesizabil doar prin înregistrări de laborator

sau în condiţii speciale de recepţie senzorială. Să presupunem următorul exemplu: aminteşte-ţi /

imaginează-ţi că, fiind grăbit, ai deschis uşa de la baie în pripă şi aceasta te-a lovit în degetul mic

de la picior. În acest caz are loc un fenomen interesant: conştientizăm relativ rapid faptul că ne-

am lovit, însă senzaţia de durere apare abia mai târziu (de obicei strângem din dimţi şi aşteptăm

ca durerea să se producă). Suntem aşadar în situaţia în care un stimul acţionează asupra

organismului, însă senzaţia corespunzătoare acţiunii lui întârzie să apară. Mai mult, cu toate că

acţiunea stimulului durează mai puţin de o secundă, senzaţia de durere persistă mult după ce uşa

respectivă nu mai exercită presiune asupra degetului nostru. În limbaj de specialitate, cele două

manifestări conexe duratei unei senzaţii sunt numite timp de latenţă (intervalul în care stimulul

acţionează, dar senzaţia încă nu se produce) şi respectiv fenomen de postacţiune (intervalul în

care, deşi acţiunea stimulului a încetat deja, senzaţia continuă să fie resimţită). Cum putem

explica aceste fenomene? Majoritatea analizatorilor au receptorii situaţi în zona capului, ceea ce

face ca distanţa fizică dintre receptor şi cortex să fie foarte mică şi implicit timpul necesar

parcurgerii ei dus-întors de către impulsul nervos să fie insesizabil. În cazul exemplului analizat

mai sus, pentru a parcurge distanţa de la picior la cortex şi invers (care este mai mare de 3 metri),

impulsul nervos are nevoie de un răstimp mai mare, suficient pentru a fi conştientizat de către

noi (să nu uităm faptul că o senzaţie de durere se produce la nivelul cortexului, însă este resimţită

la nivelul zonei lezate).

Tonalitatea afectivă asociată se referă la ecoul emoţional pe care îl produc

informaţiile despre însurile obiectelor cu care venim în contact direct. În funcţie de aceasta,

senzaţiile noastre pot fi mai mult sau mai puţin plăcute – a se compara de exemplu prin prisma

tonului afectiv senzaţia olfactivă dată de mirosul unui trandafir cu cea dată de mirosul de sulf sau

senzaţia auditivă determinată de sunetul armonios al unei viori cu cea avută în timp ce cineva

zgârie cu creta pe tablă. În ultimă instanţă, orice senzaţie, dincolo de a oferi informaţii specifice

despre însuşirile concrete ale lucrurilor, este însoţită şi de o coloratură emoţională.

3.4 LEGILE SENZAŢIILOR

Cercetările experimentale asupra senzaţiilor au evidenţiat o serie de constante, un set de

regularităţi în funcţionarea acestora, numite în psihologie legi ale senzaţiilor. Dintre acestea, cele

mai cunoscute sunt legea intensităţii senzaţiilor, legea adaptării senzoriale, legea contrastului

senzorial, şi legea interacţiunii analizatorilor.

Legea intensităţii senzaţiilor, întâlnită în lucrările de specialitate şi sub denumirea

de legea pragurilor senzoriale face referire la raporturile ce se instituie între intensitatea unui

stimul şi intensitatea senzaţiei determinate de acesta. Ea porneşte de la premisa că intensitatea

stimulilor existenţi în mediul natural acoperă o plajă foarte vastă. Nu toţi aceşti stimuli pot fi însă

receptaţi adecvat de către analizatori pentru a produce senzaţii. Unii stimuli au o intensitate mult

prea slabă pentru a fi capabili să declanşeze o senzaţie. De pildă, chiar dacă vom dizolva un

cristal de zahăr într-un pahar cu apă, vom omogeniza masa de lichid şi vom gusta din acea

băutură, nu vom avea senzaţia de dulce. În acest caz, stimulul există din punct de vedere fizic,

ajunge în contact direct cu papilele gustative, însă cantitatea sa este infimă, incapabilă să

determine modificări sesizabile de către organism. Probabil că acelaşi lucru se va întâmpla şi

dacă mai adăugăm un cristal de zahăr în masa de lichid, însă, crescând treptat cantitatea, la un

moment dat vom începe să resimţim gustul dulce al produsului rezultat. Din exemplul de mai sus

putem concluziona faptul că pentru a produce o senzaţie,intensitatea stimulării senzoriale trebuie

să depăşească o anumită valoare critică. Intensitatea minimă a unui stimul, capabilă să producă

o senzaţie poartă denumirea de prag minimal absolut. Valoarea exactă a pragului minimal

absolut contituie obiect de variabilitate interindividuală şi este invers proporţională cu

sensibilitatea analizatorului unei persoane: un prag minimal absolut scăzut indică o sensibilitate

ridicată, în sensul că acea persoană va fi capabilă să reacţioneze chiar şi la stimulări mai slabe şi

invers, un prag minimal absolut mai ridicat se asociază unei sensibilităţi mai scăzute.

Trecând cu exemplele într-un alt registru, cel al senzaţiilor auditive, să ne imaginăm că

administrăm treptat unei persoane sunete cu o intensitate crescândă şi la un moment dat

identificăm pragul minimal absolut al participantului la experimentul nostru. Acest reper este

valoare începând de la care el va avea senzaţii corespunzătoare (ne aflăm încă în zona în care

stimulul este abia sesizabil). Ce se întâmplă dacă vom depăşi această valoare? Pentru început,

vom intra într-o zonă de recepţie optimă, în care stimulul va putea fi sesizat adecvat şi cu

uşurinţă. Dacă vom continua însă să creştem intensitatea stimulării, vom parcurge o zonă în care

sunetul emis va fi deranjant pentru analizator (dar încă va putea fi receptat), după care el va

atinge o valoare ce depăşeşte limita superioară a capacităţii de recepţie a analizatorului,

devenind pur şi simplu asurzitor. Valoarea maximă a unui stimul capabil să producă o senzaţie

specifică poartă denumirea de prag maximal absolut. Depăşirea acestei valori nu se va mai

solda cu o senzaţie specifică, ci cu senzaţia nespecifică de durere1.

Un alt concept fundamental în studiul raportului dintre intensitatea stimulilor şi

intensitatea senzaţiilor este cel de prag diferenţial. Pragul diferenţial desemnează intensitatea

minimă a unui stimul care adăugată stimulării iniţiale determină o senzaţie de intensitate nouă

(mai mare). Să revenim la exemplul din domeniul senzaţiilor gustative şi să presupunem că de

această dată am dizolvat în paharul cu apă două linguriţe de zahăr (stimularea iniţială). În etapa a

doua, celor două linguriţe deja existente le mai adăugăm un cristal şi gustăm din nou. Din punct

de vedere fizic şi chimic, intensitatea stimulului a crescut. Vom resimţi oare acest lucru şi la

nivelul senzaţiei? Cel mai probabil, nu! Va fi nevoie de o cantitate mai mare pentru a putea face

diferenţa. Întotdeauna însă valoarea pragului diferenţial este exprimată în termeni de proporţii

din stimularea iniţială; experimental, aceasta a fost stabilită la 1/100 pentru senzaţiile vizuale, 1/

10 pentru cele auditive şi 1/30 pentru cele tactile.

1 Prin „senzaţie specifică” înţelegem o senzaţie ce reflectă prorpietăţile stimulului care a determinat-o. Senzaţia de durere este una nespecifică întrucât ea nu conţine date despre caracteristicile stimulului (în acest caz despre înălţimea sunetului, timbrul specific, ritmicitatea lui etc.).

Un concept relaţionat pragului diferenţial este cel de prag operaţional. Spre deosebire de

pragul diferenţial, a cărui atingere asigură o diferenţiere abia sesizabilă, pragul operaţional

reprezintă echilibrul optim dintre stimlarea iniţială şi cea adăugată, pentru a asigura o diferenţiere

rapidă, eficace şi în timp util. Acesta are aplicaţii foarte importante în semnalizarea rutieră, unde

diferenţierea rapidă între două surse de lumină de aceeaşi culoare dar de intensităţi diferite (cum

sunt luminile de poziţie şi cele de frână ale unui sutoturism) poate diferenţa dintre siguranţă şi

accident.

Legea adaptării senzoriale reglementează modificarea sensibilităţii unui

analizator în funcţie de intensitatea stimulilor receptaţi. Sunt incluse aici atât situaţia în care

sensibilitatea analizatorului scade sub acţiunea unui stimul prea puternic cât şi cea în care

sensibilitatea acestuia creşte în condiţiile recepţiei unor stimuli prea slabi. În ambele cazuri,

adaptarea senzorială este un mecanism adaptativ prin care sistemul cognitiv încearcă să recepteze

stimulii în mod adecvat.

Să considerăm câte un exemplu ilustrativ pentru fiecare din cele două situaţii menţionate.

Să presupunem că suntem la munte, e dimineaţă şi tocmai ne-am trezit din somn. Pentru a ne

odihni mai bine, întrucât am adormit târziu, am închis obloanele de la ferestre, iar în încăpere a

fost întuneric complet. Acum deschidem obloanele şi privim afară. În timpul nopţii s-a aşternut

un strat de zăpadă proaspătă, iar acum vremea e frumoasă şi soarele străluceşte pe cer. La început

nu vom reuşi să ne menţinem ochii deschişi datorită luminii prea puternice. După câteva zeci de

secunde, cu ochii înlăcrimaţi, sprâncenele încruntate şi pupilele micşorate foarte mult, vom reuşi

zărim câte ceva din ceaa ce se întâmplă afară. Peste alte câteva minute însă, chiar dacă lumina

rămâne la fel de deranjantă, vom putea să ne orientăm destul de bine chiar şi fără ochelari de

soare. Ce s-a întâmplat de fapt? Analizatorul nostru fiind setat pentru mediul obscur din interior,

în momentul în care trecem la lumină, stimularea senzorială vizuală este prea puternică; în cateva

minute însă, sensibilitatea analizatorului scade până la nivelul care ne permite să avem senzaţii

adecvate (adaptare senzorială). Acest proces presupune o serie de modificări la nivelul

receptorului (cum sunt micşorarea diametrului pupilei pentru a permite trecerea unei cantităţi de

luminp mai mici, trecerea de la vederea pe baza celulelor cu bastonaşe la nivelul celulelor cu

conuri din structura retinei) şi modificări la nivelul zonei de proiecţie corticala a analizatorului

vizual. Atunci când trecem brusc de la lumină la întuneric, fenomenul se desfăşoară invers, în

sensul creşterii sensibilităţii analizatorului vizual.

În baza adaptării senzoriale nu conştientizăm senzaţiile tactile produse de îmbrăcămintea

pe care o purtăm, de ceasul de la mână ori de verighetă, nu simţim mirosul dintr-o încăpere în

care am petrecut mult timp sau mirosul prorpiului parfum, chiar dacă alte persoane ne

semnalează aceste lucruri. Dintre toatele formele de adaptare, adaptarea vizuală şi cea olfactivă

se produc cel mai uşor şi mai repede. La polul opus, adaptarea auditivă şi cea la senzaţiile algice

(de durere) se produc cel mai greu sau deloc. Explicaţia este dată de gradul de flexibilitate /

rigiditate a analizatorilor implicaţi.

Legea contrastului senzorial se referă la scoaterea reciprocă în evidenţă a doi

stimuli cu caracteristici opuse. Putem distinge aici între contrastul senzorial simultan (în care cei

doi stimuli acţionează asupra analizatorului în acelaşi timp) şi contrastul senzorial succesiv, în

care cele două stimulări senzoriale intervin una după cealaltă. Cel mai puternic contrast cromatic

simultan este între galben şi negru. În baza aceleiaşi legi, o persoană cu înălţimea medie ne va

părea scundă atunci când este înconjurată de oameni foarte înalţi şi viceversa (contrast simultan),

iar un pahar cu apă la temperatura camerei ni se va părea rece dacă anterior tocmai am băut un

ceai fierbinte şi respectiv cald atunci când anterior am băut o limonadă rece cu cuburi de gheaţă.

Legea interacţiunii analizatorilor atestă faptul că o senzaţie produsă la nivelul

unui analizator poate influenţa producerea de senzaţii la nivelul altor analizatori. De pildă, într-

un studiu ce urmărea interacţiunea dintre analizatorii vizual şi auditiv, s-a constatat faptul că

zgomotul produs de decolarea unui avion scade sensibilitatea celulelor cu bastonaşe (specializate

pentr vederea nocturnă şi acromatică) în intervalul de timp următor. După o perioadă de

funcţionare defectuasă, acuitatea celulelor cu bastonaşe se remediază şi chiar depăşeşte

sensibilitatea obişnuită urmând ca abia apoi să revină la parametri normali. Fenomenul are la

bază legea inducţiei reciproce: producerea unui focar de excitaţie intensă pe cortex induce

inhibarea temporară a funcţionării ariilor corticale învecinate, urmând ca după încetarea acţiunii

stimulului cauzal şi implicit stingerea focarului de excitaţie anterior, fenomenul să se manifeste

invers.

O formă aparte de interacţiune a analizatorilor o reprezintă sinestezia, fenomen prin care

un stimul specific unui analizator produce senzaţii specifice altor analizatori. Sinesteziile cel mai

frecvent întâlnite apar în domeniul senzaţiilor termice prin stimulări la nivel gustativ (ardeiul

iute, piperul şi alcoolul induc o senzaţie locală de cald chiar daca tocmai le-am scos din

congelator, acidul citric determină o senzaţie răcoritoare chiar daca este la nivelul tempreaturii

ambientale), la nivel olfactiv (mirosul de mentă induce o senzaţie răcoritoare) şi la nivel vizual

(vezi conceptele ce „culori calde” şi „culori reci” din artele plastice).