O, MAMĂ ...

de Mihai Eminescu

O, mamă, dulce mama, din negură de vremi Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi; Deasupra criptei negre a sfântului mormânt Se scutură salcâmii de toamnă şi de vânt, Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău... Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.

Când voi muri iubito, la creştet să nu-mi plângi; Din teiul sfânt si dulce o ramură să frângi, La capul meu cu grijă tu ramura s-o-ngropi, Asupra ei să cadă a ochilor tăi stropi; Simţi-o-voi odată umbrind mormântul meu... Mereu va creşte umbra-i, eu voi dormi mereu.

Iar dacă împreună va fi ca să murim, Să nu ne ducă-n triste zidiri de ţintirirm, Mormântul să ni-l sape la margine de râu, Ne pună-n încaperea aceluiaşi sicriu; De-a pururea aproape vei fi de sânul meu…Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu.

(1880, 1 aprilie)

1

Structura motivului în poezia lui Mihai Eminescu ,, O, mamă …”

În 1930 criticul literar Tudor Vianu , scria următoarele rânduri referitoare la poezia lui Mihai Eminescu : ,, Motivul aspiraţiei către mângâierile materne, sorbite dincolo de prăpastia mormântului, revine şi în poezia ,, O, mamă …”, una dintre cele mai frumoase pe care Eminescu le-a scris.” Accentul deznădejdii prezent în poezie se topeşte în acel ritm legănător al naturii, care alcătuieşte armonia întregului poem. ,, O, mamă …” are această importanţă capitală în opera poetului datorită faptului că ia împreună şi topeşte laolaltă sentimentul său îndurerat de viaţă cu armonia naturii care îl alină.

Reflecţiile acestea lasă să se înţeleagă că întreaga poezie se adresează mamei. Împrejurarea nu se poate impune însă dintr-o dată cititorului. Poezia aste de obicei înţeleasă ca întregindu-se din două momente, unul cristalizat în jurul amintirii mamei, celălalt în jurul reprezentării iubitei. Poetul introduce în versul şapte vocativul : iubito, care poate fi adresat şi unei mame sau oricărei alte fiinţe dragi. Se poate deduce faptul că poezia se adresează în prima strofă mamei moarte, încât, în strofa a doua şi a treia, exprimarea dorinţei de a i se sădi la mormânt o ramură de tei sau aceea de a împărţi odihna mormântului cu altcineva nu pot fi adresate decât unei fiinţe vii. Argumentului de text i se asociază unul istoric. Poezia poartă în unul din cele două manuscrise păstrate data de 1 ianuarie 1880. Ea apare în Convorbiri literare în numărul de la 1 aprilie al aceluiaşi an. Raluca Eminovici, mama poetului, murise însă în 1876, încât nu este posibil ca versurile care îi sunt dedicate să conţină expresia unor dorinţe care nu pot fi formulate decât cu referire la o persoană în viaţă. Poezia ,, O, mamă …” conţine două invocaţii, una adresată mamei moarte, cealaltă iubitei. Poetul se reculege lângă mormântul mamei sale şi, cuprins de presimţirea propriului său sfârşit, cere iubitei să-i străjuiască mormântul cu un tei sau, în împrejurarea dispariţiei lor simultane, să împartă cu el mormântul, în mijlocul armoniei legănătoare a naturii eterne.

Şi totuşi poezia este învăluită într-o umbră care ne împiedică să distingem limpede între planuri, care ne îndeamnă mai degrabă să le confundăm. Un argument de structură se impune cu destulă putere îndoitei constatări istorice şi de text pe care am amintit-o mai sus. Întreaga structură este organizată în formele unei simetrii perfecte. Ea conţine trei strofe de câte şase versuri, încheiate cu câte un vers care, cu toate uşoarele lui modificări succesive, reprezintă un refren. În fiecare din aceste trei versuri - refrene apare câte un pronume personal : tu, eu, noi :

,,Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu …”,,Mereu va creşte umbra-i, eu voiu dormi mereu… ” ,,Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu… ”.

2

Dar dacă prima strofă se adresează mamei, în timp ce ultimele două se adresează iubitei, atunci pronumele noi din ultimul refren nu ar mai fi sinteza lui tu şi eu din refrenele anterioare. Simetria aparentă a bucăţii ar fi stricată. Puternica unitate de atmosferă a întregii poezii n-ar corespunde fondului mai adânc al inspiraţiei. Simetria desăvârşită, despre care am vorbit mai sus, ar fi mai degrabă un efect exterior pe care analiza logică a textului ar denunţa-o ca atare. Instinctul poetic al lui Eminescu nu s-a putut însă înşela într-atâta. Dacă poetul ar fi dorit să separe categoric între imaginea mamei şi a iubitei, el ar fi dat operei sale o organizare duală şi ar fi introdus un element de articulaţie care să marcheze contrastul. Dacă el n-a făcut-o, lucrul se datorează faptului că peste tot continuă să se adreseze într-o intenţie mai îndepărtată mamei. În imaginea iubitei, care i se prezintă la un moment dat, el nu încetează să întrezărească pe femeia ale cărei mângâieri legănătoare, prefigura, în copilăria lui, toate armoniile odihnitoare ale naturii, toate vrăjile cu care firea adoarme chinuitoarea conştiinţă de sine a omului. Acest amestec de planuri care ne împiedică să distingem limpede între imaginea mamei şi a iubitei, nu este efectul întâmplător al unui moment izolat, ci produsul îndelung pregătit al unei frământări de gânduri, ajunsă în cele din urmă la forma exprimării ei cea mai potrivită, care este o formă umbrită.

Iubita se topeşte în imaginea mamei, se asimilează cu ea, încât adresându-i-se, el îi cere ceea ce numai unei mame i se poate cere : mângâierea care odihneşte şi adoarme. O, mamă … este un cântec de leagăn pe care poetul, stăpânit de amintirea mamei, şi-l murmură înaintea marelui somn al morţii. Cele trei strofe sunt ca trei cadenţe de leagăn sau ca trei valuri care, bătând în acelaşi ţărm, adâncesc aceeaşi impresie. În prima strofă poetul se reculege lângă mormântul mamei lui. Sentimentul de singurătate morală a omului lipsit pentru totdeauna de mângâierile materne se alină, în a doua strofă şi prin intermediul imaginii iubitei, la gândul morţii lui înaintea fiinţei feminine, dispensatoare a mângâierilor adormitoare. Dar cum durerea singurătăţii nu era pe deplin întrecută nici în felul acesta, poetul poposeşte în a treia ipostază supremă, în aceea a odihnei alături de iubita – mamă şi a somnului laolaltă în eternitate.

S–ar spune că pentru Eminescu cauza permanentă a tuturor durerilor care bântuie condiţia fiinţei create stă în faptul individualităţii, al singurătăţii prin individualitate. Eliberarea de durere este, în concepţia multor religii, eliberarea de individualitate, integrarea acelei unităţi din care, spre blestemul nostru, ne-am desprins cândva, iar Eminescu străbate toate aceste trepte ale dialecticii durerii şi ale mântuirii. Aspiraţia către mântuirea din durere ia forma dorinţei de a integra unitatea maternă şi, prin aceasta pe aceea a naturii. Chipul iubitei trece fără îndoială prin toate acestea, dar numai întrucât prin ea, şi dincolo de ea, poetul regăseşte pe al mamei. Se poate spune că există două feluri de iubire : una în care legătura cu femeia ia pentru bărbat forma dorinţei de a procrea, de a dezvolta germeni noi de viaţăşi alta în care el râvneşte la a-şi reface mediul cald şi protector al copilăriei lui. În această din urmă formă, femeia este iubită pentru tot ceea ce poate fi matern în fiinţa ei. Pe o astfel de linie şi mai departe, Eminescu asimilează imaginea iubitei cu a mamei şi îndreaptă către prima aspiraţii care ating fiinţa eternă a mamei, punând cu bună ştiinţă, în titlul poeziei sale cuvântul mamă, adică acela care este esenţial pentru întreaga poezie.

În textul lui Eminescu se poate percepe ,, sentimentul mângâietor al legării de lume prin cele două simboluri ale naşterii şi procreaţiei : mama şi femeia iubită.” ( G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu p. 141 ) O, mamă ... nu este un cântec al vieţii ci, al

3

ostenelii de viaţă şi al morţii. Iubirea femeii nu indică aici un sens activ şi progresiv, ci unul regresiv. Poetul nu se concentrează asupra imaginii femeii iubite pentru a lega asociaţia creatoare de viaţă nouă, ci pentru a afla mântuirea din zbucium, ceea ce-i permite să regăsească pe mamă în iubită.

Cu poezia O, mamă ... , Eminescu se înscrie în marele ciclu tematic al poeziei sepulcrale europene, afirmând atitudinea unui sentiment dureros, dar echilibrat, câştigând până la urmă consolarea şi seninătatea în contemplarea ritmurilor eterne ale figurii. Regăsim în acestea însăşi atitudinea românească, faţă de moarte prin care această poezie se înrudeşte cu Mioriţa poetului popular.

4