lupsan g_drept roman
TRANSCRIPT
1
GABRIELA LUPSAN COSMIN DARIESCU
D R E P T R O M A N
(NOTE DE CURS)
2003
2
PLANUL CURSULUI
CAPITOLUL I. NOTIUNI INTRODUCTIVE
1.1. Definitia dreptului roman
1.2. Însemnatatea dreptului roman
1.3. Diviziunile dreptului roman 1.4. Periodizarea dreptului roman
CAPITOLUL AL II-LEA. IZVOARELE DREPTULUI ROMAN 2.1. Definitia izvorului de drept
2.2. Obiceiul juridic 2.3. Legea 2.4. Edictele magistratilor judiciari
2.5. Senatus consultele 2.6. Constitutiile imperiale 2.7. Jurisprudenta
CAPITOLUL AL III-LEA. ORGANIZAREA JUDECATOREASCA SI PROCEDURA CIVILA
3.1. Diviziunea procesului în doua faze: ius si iudicum
3.2. Procesul formular 3.2.1. Formula, actio, iudicium 3.2.2. Partile formulei. Studiul formulei 3.2.3. Clasificarea actiunilor
3.2.4. Proceduri bazate pe puterea de a comanda a pretorului
3.3. Procesul extra ordinem 3.3.1. Începuturile procesului extra ordinem 3.3.2.Generalizarea procesului extra ordinem 3.3.3. Judecatorii, procedura si executarea sentintei
CAPITOLUL AL IV. DREPTUL LUCRURILOR (IUS RERUM) 4.1. Diviziunea lucrurilor 4.2. Proprietatea privata
4.2.1. Ager gentilicius 4.2.2. Heredium si fundus 4.2.3. Ager publicus
4.3. Proprietatea în epoca clasica
4.3.1. Notiunea, continutul si limitele dreptului de proprietate
4.3.2. Proprietatea quiritara
4.3.3. Proprietatea pretoriana
4.3.4. Proprietatea provinciala si cea peregrina
4.4. Apararea proprietatii
4.4.1. Rei vindicatio 4.4.2. Actiunea publiciana
4.4.3. Actiunea publiciana a proprietarului pretorian
4.4.4. Actiunea publiciana a posesorului de buna-credinta
4.5. Posesiunea
3
4.5.1. Definitia posesiunii
4.5.2. Elementele posesiunii 4.5.3. Dobîndirea si pierderea posesiunii 4.5.4. Persoanele care au posesiunea 4.5.5. Posesiunea drepturilor (quasi-posesiunea) 4.5.6. Efectele posesiunii 4.5.7. Protectia posesiunii. Interdictele posesorii
4.6. Servitutiile
4.6.1. Definitia servitutiilor
4.6.2. Servitutiile prediale 4.6.3. Servitutiile personale
4.6.4. Constituirea, stingerea si sanctiunea servitutilor
4.7. Drepturile reale pretoriene 4.8. Superficia
CAPITOLUL AL V-LEA. OBLIGATIILE (OBLIGATIONES)
5.1. Despre obligatii
5.1.1. Definitia romana a obligatiilor
5.1.2. diviziunea obligatiilor
5.1.3. Izvoarele obligatiilor
5.2. Notiunea romana de contract
5.2.1. Contracte si pacte 5.2.2. Conditiile de validitate a contractelor
5.2.3. Diviziunea contractelor 5.3. Contractele formale
5.3.1. contractele verbale 5.3.2. Contractele litteris 5.3.3. Chirografele si singrafele
5.4. Contractele reale 5.4.1. Definitia contractelor reale
5.4.2. Mutuum 5.4.3. Comodatul 5.4.4. Depozitul 5.4.5. Depozite exceptionale
5.4.6. Gajul 5.4.7. Fiducia
5.5. Contracte consensuale 5.5.1. Vînzarea-cumpararea
5.5.2. Locatiunea
5.5.3. Mandatul 5.5.4. Societatea
5.6. Contractele nenumite 5.6.1. Sanctiunea contractelor nenumite în epoca lui Iustinian
5.6.2. Schimbul 5.6.3. Tranzactia
5.6.4. Precariul 5.7. Obligatii care se nasc quasi ex contractu
5.7.1. Îmbogatirea fara justa cauza
5.7.2. Plata nedatoratului 5.7.3. Gestiunea de afaceri
4
5.8. Obligatii nascute din delicte
5.8.1. Delicte publice si delicte private 5.8.2. Razbunarea privata
5.8.3. Poena 5.8.4. Actiuni penale, actiuni rei persecutorii si actiuni mixte
5.8.5. Iniuria 5.8.6. Furtum 5.8.7. Damnum iniuria datum 5.8.8. Delictele pretoriene: violenta, dolul, frauda creditorilor
5.8.9. Raspunderea lui pater familias pentru delictele savârsite de persoanele în putere
5.8.10. Actiunile noxale. Abandonul noxal
5
CAPITOLUL I.
NOTIUNI INTRODUCTIVE
1.1. Definitia dreptului roman
Dreptul roman a fost definit ca sistemul de coeziune sociala în
vigoare între anii 754 î.H. si 565 d.H.1
Într-o alta opinie, dreptul roman cuprinde totalitatea normelor de
conduita instituite si sanctionate de statul roman, ce constituie un sistem extrem
de vast si complex, format din numeroase ramuri si institutii juridice, aflate într-un
proces continuu de transformare si interconditionare2.
În viziunea noastra, dreptul roman reprezinta ansamblul normelor
de conduita susceptibile de a fi aplicate cu ajutorul fortei de constrângere a
autoritatilor romane. Aceasta definitie tine seama de particularitatea dreptului
roman de a se fi dezvoltat, sub multe aspecte, prin opera jurisprudentilor, chiar
înaintea aparitiei unor reglementari edictate de catre autoritatile statului roman.
1.2. Însemnatatea dreptului roman
“Filosofii si jurisconsultii Romei sunt, înca, învatatorii speciei
umane. Caci, în parte, cu materialul bogat pe care ni l-au transmis, am construit
edificiul legislatiei noastre nationale. Roma a supus Europa cu armele sale; ea a
civilizat-o prin legile sale” (Jean Étienne Marie Portalis, jurist francez , care a trait
între 1746-1807)3;
“Dreptul roman fiind baza tuturor legislatiilor civilizate, el nu trebuie
neglijat, ci din contra, trebuie studiat în toate amanuntele lui, caci este si astazi,
dupa aproape doua mii de ani, calauza cea mai sigura pentru jurisconsult si
1 M.V.Jakota, Drept roman, vol.1, Editura Fundatiei “Chemarea”, Iasi, 1993, p.5;
2 E.Molcut, D.Oancea, Drept roman, Casa de Editura si Presa “Sansa “ S.R.L., Bucuresti, 1997, p. 5; 3Apud D.Alexandresco, Principiile dreptului civil român, Bucuresti, Atelierele Grafice Socec&Co, Societate Anonima, 1926, p.5;
6
magistrat.”(Dimitrie Alexandresco,1850-1925, profesor de drept civil la Facultatea
de Drept din Iasi)4;
Într-o alta opinie, dreptul roman prezinta interes pentru ca:
a) A creat alfabetul dreptului printr-un limbaj juridic cu ajutorul caruia s-au
putut exprima ideile juridice cerute de viata practica;
b) A determinat dezvoltarea gândirii juridice, iar consecinta a fost ca notiunile
juridice actuale au aparut în marea lor majoritate în cadrul sau, caracterizându-se
prin precizie, claritate si logica stricta;
c) A contribuit la formarea principiilor juridice prin adagii ori maxime celebre
transmise lumii moderne;
d) Determina formarea unei educatii juridice atât pentru omul de cultura, cât
si pentru specialistul care se formeaza în stiinta dreptului;
e) Dezvolta simtul juridic practic.5
1.3. Diviziunile dreptului roman
Un renumit jurisprudent roman, pe nume Ulpian, considera ca dreptul roman
are doua compartimente importante:
DREPTUL PUBLIC: ansamblul de norme care reglementeaza organizarea
statului roman, pe de-o parte, iar, pe de-alta, reglementeaza relatiile dintre stat si
persoane particulare.6;
DREPTUL PRIVAT: ansamblul de norme juridice ce reglementeaza relatiile
dintre particulari;
DREPTUL PRIVAT are urmatoarele diviziuni:
IUS CIVILE: ansamblul de norme juridice care reglementeaza, într-o maniera
formalista; relatiile dintre persoane care sunt fie cetateni romani, fie peregrini cu “ius
commercii” (adica cu dreptul de a se folosi de ius civile);
IUS HONORARIUM (FACTUM): Sistemul de reguli complementare lui ius
civile, elaborat de magistratii judiciari, cu ajutorul jurisprudentilor, pentru
reglementarea unor raporturi sociale noi, pe care ius civile nu le luase în
considerare. Se dezvolta dupa votarea Legii Aebutia (150 î.H – finele sec. al II-lea
4 Ibidem, p.5; 5 St. Cocos, Drept roman. Breviar, Editura Fundatiei “România de Mâine”, 2000, p.8;
6 Ibidem, p.9;
7
Î.H). Sediul juridic: edictele magistratilor judiciari, dar mai ales, edictele
pretorilor7;
IUS GENTIUM Ansamblul de norme juridice care reglementeaza
relatiile dintre cetatenii romani si peregrini sau dintre peregrini;
IUS NATURALE: un ansamblu vag si variabil de principii
presupuse conforme cu “ordinea naturala”, cu natura.8 Este comun tuturor
fiintelor de pe pamânt, din cer sau din mare. Într-o alta acceptiune, prin drept
natural se întelege ansamblul de reguli de conduita care sunt respectate de
catre toate popoarele, oriunde si oricând, fiind stabilite, pentru orice fiinta
omeneasca, de catre divinitate.9 Exemple de institutii ale dreptului natural:
uniunea barbatului cu femeia, zamislirea si educarea copiilor etc.
1.4. Periodizarea dreptului roman
În general, majoritatea autorilor, împart dreptul roman în trei epoci, dupa cum
urmeaza:
I. Strvechiul drept roman (754 sau 753 î.H, anul fundarii Romei
pâna la Legea celor XII Table – 450 î.H);
II. Vechiul drept roman (de la Legea celor XII Table pâna în sec. I
Î.H);
III. Dreptul roman clasic (din secolul I d.H pâna la mijlocul secolului
al III-lea d.H).10
Alti autori considera ca periodizarea dreptului roman contine
urmatoarele epoci:
- vechiul drept roman ( din 754 î.H – 27 î.H);
- dreptul clasic ( din 27 î.H – 284 d.H, anul întronarii lui Diocletian);
- dreptul postclasic ( din 284 d.H – 565 d.H, anul mortii împaratului
Iustinian)11.
REZUMAT
Dreptul roman, sistem de coeziune sociala în vigoare între anii 754 î. H. si 565
d. H., a stat la baza crearii si dezvoltarii tuturor sistemelor de drept din lume.
7 M.V.Jakota, op.cit., vol.1, p.67;
8 Ibidem, p.67; 9 St.Cocos, op.cit., p.10; 10 M.V.Jakota, op.cit., vol.1,p.10;
8
Prezentul curs analizeaza cîteva norme si reguli din domeniul dreptului public,
în special organizarea judecatoreasca, accentul fiind pus pe dreptul privat, care
reglementeaza relatiile dintre particulari.
Prezentarea unei reguli sau norme de drept, a unei institutii juridce se face, în
mod istoric, parcurgîndu-se, astfel, epocile dreptului roman, respectiv, stravechiul si
vechiul ius civile, dreptul clasic si dreptul din timpul lui Justinian.
CONCLUZII
Cunoasterea dreptului roman influenteaza formarea unei educatii juridice pentru
viitorul specialist în stiinta dreptului.
TEME DE CONTROL
1. Însemnatatea si actualitatea dreptului roman
2. Diviziunile dreptului roman si ramurile de drept din sistemul de drept
actual
3. Viata si opera legislativa a împaratului Justinian.
11 St. Cocos, op.cit., p.19;
9
CAPITOLUL AL ll-LEA
IZVOARELE DREPTULUI ROMAN
2.1. Notiunea de izvor de drept
Notiunea de izvor de drept are doua sensuri:
♦ Sensul material: conditiile sociale, economice, politice care au
determinat edictarea unor norme juridice;
♦ Sensul formal: caile prin care normele juridice sunt aduse la
cunostinta celor guvernati (Exemplu: Parlamentul foloseste legile ca forma de
exprimare a normelor juridice pe care le adopta, Guvernul foloseste hotarârile
sau ordonantele de urgenta, ministrii folosesc forma instructiunilor pentru a
comunica normele juridice pe care le elaboreaza).
În continuare vom folosi notiunea de izvor de drept doar în sens formal.
Izvoarele formale ale dreptului roman sunt:
Consuetudinea (obiceiul juridic roman);
Legea ;
Edictele magistratilor judiciari;
Senatus consultele;
Constitutiile imperiale;
Jurisprudenta.
Cel mai vechi izvor de drept roman este consuetudinea. Restul izvoarelor s-
au adaugat în cursul evolutiei istorice a societatii romane.
2.2. Obiceiul juridic (consuetudinea, mos maiorum)
Dreptul roman a fost, prin excelenta, un drept consuetudinar12.
De-a lungul timpului s-au facut numeroase încercari de a defini consuetudinea.
Unele definitii antice nu ne multumesc pe deplin, întrucât ele se refera fie la
fundamentul fortei juridice a consuetudinii (Ulpian: “obiceiul se bazeaza pe
12 M.V.Jakota, op.cit., vol.I,p.69
10
consimtamântul tacit al poporului, consacrat printr-un uzaj îndelungat”13), fie folosesc o
terminologie ca diferenta specifica un sinonim al notiunii de definit (Salvius Iulianus:
“Obiceiul este reglementarea despre care se spune ca a fost instituita de moravuri, de
obiceiul stramosilor”14).
Doctrina contemporana de drept roman a oferit o definitie mai clara a
consuetudinii:
Consuetudinea este un obicei care se repeta mereu acelasi în cazuri
identice. Aceasta aplicare permanenta a obiceiului constituie o reafirmare a
existentei si validitatii lui15.
În opinia noastra,
Consuetudinea reprezinta
totalitatea regulilor de conduita care
trebuie respectate atunci când individul se afla în anumite situatii din viata
cotidiana, reguli ce au fost elaborate pe baza experientei de viata a generatiilor
trecute de catre comunitatea umana al carui membru este respectivul individ .
Consuetudinea romana se distinge prin formalism si imuabilitate. Desi ritmul
vietii economice romane se accelerase mult, spre sfârsitul Republicii, totusi, ius civile
mentinea modurile formaliste, greoaie, de dobândire a proprietatii quiritare, moduri de
dobândire dictate de consuetudine. Dar stabilitatea consuetudinii si obligativitatea
respectarii ei de catre autoritatile romane au avut si un efect pozitiv, creând cetateanului
roman un sentiment de siguranta, la care celelalte popoare mediteraneene doar visau.
Cunoasterea si interpretarea consuetudinii au fost, initial, apanajul exclusiv al
pontifilor, dar din secolul al III-lea î.H, în aceste domenii se afirma jurisprudentii laici.16
DICTIONAR:
Pontif (pontifex, “cel care deschide caile spre zei”). Colegiul pontifilor, înfiintat de
Numa, compus initial din trei sau cinci membri si în cele din urma din 16, pe timpul lui Cezar,
detine un loc de exceptie în organizarea religioasa a Romei. Pastrator al traditiei, el este
însarcinat sa supravegheze în întregime cultul privat si public. Dar are si alte atributii precise
(ius pontificale): sfintirea edificiilor, stabilirea zilelor faste si a celor nefaste, stabilirea regulilor
jocurilor de origine romana, pastrarea cartilor “pontificale” si, pâna la sfârsitul secolului al IV-
lea î.Hr., pastrarea si cunoasterea legilor si formulelor de procedura. Acest colegiu a fost
deschis plebei începând din anul 300 î.Hr.; membrii sai au fost mai întâi recrutati prin
13 Ibidem, p.69; 14 Ibidem, p.69; 15 Ibidem, p.70;
16 Ibidem, p.70;
11
cooptare, apoi au fost alesi de catre comitii în formatie restrânsa. În fruntea colegiului se afla
marele pontif (Pontifex Maximus), numit pe viata de colegii sai, înzestrat cu prerogativele
religioase ale vechilor regi… Îi numeste pe cei 15 flamini, alege vestalele, joaca un rol
preponderent în cultul lui Iupiter Capitolinul, asista la casatoriile prin confarreatio. Prestigiul
marelui pontif este considerabil. Cezar, începând din 63, obtine marele pontificat; în timpul
Imperiului, toti împaratii vor purta titlul de Pontifex maximus17.
Pentru detalii asupra unei consultatii juridice a pontifilor a se consulta
M.V.Jakota, Drept roman, Iasi, Editura Fundatiei “Chemarea”, 1993, vol.I, p.71.18
2.3. Legea
Notiunea de lege (lex) avea, în dreptul roman, trei întelesuri:
Legi votate de adunarile poporului (leges publicae populi romani);
Reglementari cu caracter administrativ (leges datae);
Clauze introduse în actele juridice ( leges privatae).19
Legile votate de adunarile poporului poarta numele de legi rogatae.
Legea rogata este acordul de vointa dintre magistratul cu drept de a
convoca adunarea poporului (consuli, tribuni, dictator sau pretor) si adunarea
poporului, acord prin care magistratul propune (rogat), iar poporul accepta propunerea
magistratului (iubet), transformând-o în lege publica a poporului roman.20
Orice lege rogata, dupa votare de catre adunarea poporului era supusa
aprobarii senatului (auctoritas patrum). Din 339 î.Hr, aceasta ratificare se transforma
într-o autorizare prealabila.21
Denumirea legilor rogatae: purta numele magistratului ce o propunea. Astfel:
Daca era propusa de consuli, legea purta numele celor doi
magistrati (Legea Aelia-Sentia);
Daca era propusa de dictator, de tribun sau pretor, legea îi purta
numele acestuia (Legea Aebutia).
17J.C. Fredouille, Larousse.Dictionar de civilizatie romana, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 2000, p.155; 18 În anul 2002, Editura “Cugetarea “ din Iasi a tiparit un nou curs de drept roman al profesorului M.V.Jakota. Întrucât acest nou curs este o varianta concentrata a celui din 1993, studiind, cu precadere, drepturile reale si obligatiile, în continuare ne vom referi doar la editia din 1993, care în anumite privinte este mai bogata în informatii.
19 M.V. Jakota, op.cit., vol. I, p.72;
20 În acelasi sens, M.V. Jakota, op.cit., vol.1, p.73 si St. Cocos, op.cit., p.22;
21J .C. Fredouille, op.cit., p.117;
12
Structura legilor rogatae:
Praescriptio ( preambul care indica numele magistratului care a
propus-o, adunarea care a aprobat-o, locul si data votarii);
Rogatio (textul propriu-zis);
Sanctio (ce masuri se iau daca lege nu este respectata). Din punct
de vedere al lui sanctio, legile rogatae se împart în:
Legi mai mult ca perfecte ( anuleaza actul încheiat împotriva
prevederilor lor si îl sanctioneaza pe cel care l-a consimtit);
Legi perfecte (anuleaza actul juridic încheiat contra prevederilor lor);
Legi mai putin decât perfecte ( nu anuleaza actul juridic ilegal, dar îi
pedepseste pe cel care a consimtit la încheierea acelui act);
Legi imperfecte (nu anuleaza actul ilegal si nu îl pedepsesc pe cel
care a consimtit încheierea acelui act).22 Se pare ca într-o epoca mai veche,
magistratii garantau eficacitatea legilor imperfecte, supunându-i pe cei care le
nesocoteau unui sistem de sanctiuni, pe care-l aplicau, în temeiul puterii lor de a
comanda civil si militar (imperium)23.
Orice lege rogata continea, în forma prescurtata fraza: “ daca ceva în
propunerea de lege n-ar fi conforma cu ius (civile), atunci propunerea aceea sa fie
socotita ca nu a fost facuta”.
24
Legea rogata reprezinta un izvor formal de mai mica importanta pentru dreptul
privat roman. Din 800 de legi rogatae votate între 500 î.Hr. si sec. I , numai 24 interesau
dreptul privat.25
Leges datae reprezinta reglementari care priveau organizarea unei cetati sau a
unei provincii si proveneau de la un magistrat sau de la un general învingator.26
Exemplu: Legea Rupilia, data pentru organizarea Siciliei.
22 Ibidem, p.117; 23 M.V.Jakota, op.cit., vol.1, p.74;
24 Ibidem, p.73; 25 Ibidem, p.74; 26 Ibidem, p.75 si J .C. Fredouille, op.cit., p.117;
13
Legile privatae completau actul juridic, exprimând vointa partilor.
LEGEA CELOR XII TABLE- Reprezinta prima legislatie scrisa a romanilor si conform
traditiei dateaza de la jumatatea secolului al V-lea î.Hr. (451-449). Pâna atunci, nu exista
decât obiceiul, cunoscut practic doar de patricieni. Pentru a pune capat acestei situatii care
aducea prejudicii plebeilor, tribunul Terentillius Harsa se spune ca ar fi determinat numirea
unei comisii de zece membri ( decemviri legibus scribundis) însarcinata sa întocmeasca un
cod nou, cunoscut de toti, afisat în for. Desigur ca nu mai posedam tablitele originale, arse în
incendiul provocat de gali în 390 (Î.Hr.), dar ne putem face o idee destul de precisa despre ele
din citatele autorilor antici: acestea ne dau totusi un text întinerit si poate modificat, ulterior
incendiului din 390. Aceasta lege continea reguli foarte diverse ( drept privat, penal, religios,
procedura, sanctiuni), dar si câteva mari principii, cum ar fi interzicerea “privilegiilor” si
consfintea egalitatea plebeilor si patricienilor în fata legii, cu toate ca doar mult mai târziu
(…312-308 î.Hr.) au fost divulgate formalitatile procedurii (lista zilelor faste, actiunile legii etc.)
susceptibile de a le aplica. Pe de alta parte, ea laiciza dreptul si crea un drept obiectiv: dreptul
exista, pentru ca exista o lege care poate fi cunoscuta. Totusi, Legea celor XII Table ramâne
fragmentara si nu este absolut originala: multe dintre regulile pe care le formula erau foarte
vechi; din acest motiv, o anumita perioada a trebuit completata prin dreptul cutumiar exisitent.
Dar, pe drept cuvânt romanii o învatau pe de rost (înca din epoca clasica) si era larg difuzata
în întregul Imperiu: ei o socoteau , pe buna dreptate, baza oricarui drept al lor. Primul
comentariu care s-a facut pe marginea ei dateaza de la începutul secolului al II-lea î.Hr. ( Sext.
Aelius Paetus, consul în 198).27
2.4. Edictele magistratilor judiciari
Edictul reprezinta actul prin intermediul caruia magistratul roman
(cu ius
edicendi) aducea la cunostinta publicului modul cum întelege sa exercite atributiile
functiei pe care o ocupa, pe timpul mandatului sau de un an. La început orale, edictele
au capatat forma scrisa, fiind afisate pe o tabla alba de lemn, numita album.
Pentru dezvoltarea dreptului privat roman, un rol foarte important l-au avut
edictele magistratilor investiti cu iurisdictio (cu dreptul de a numi un judecator si de a
organiza procesele între particulari). Acesti magistrati erau: pretorul urban, cel
peregrin,
edilii curuli la Roma, guvernatorii de provincie si questorii lor.28
27 J .C. Fredouille, op.cit., p.117; 28 M.V.Jakota, op.cit., vol.I, p.75;
14
Pentru romani, prin edict se întelegea atât ansamblul reglementarilor din edict
cât si fiecare prevedere în parte.29
Edictul pretorului urban reprezenta modelul dupa care se
redactau edictele
celorlalti magistrati cu iurisdictio.30
Edictul perpetuu este edictul care se aplica pe toata durata
mandatului pretorului, adica pe durata unui an întreg.
Edictul repentinum este edictul pe care îl da pretorul pentru
reglementarea unei situatii neprevazute în edictul perpetuu, aparute în cursul
mandatului sau.
Edictul vechi (pars translaticia) reprezenta partea din edictul
pretorului care fusese preluata de catre acesta de la înaintasii sai în
magistratura, întrucât aceasta cuprindea dispozitii utile si juste.
Edictul nou (pars nova) reprezenta contributia noului pretor la
dezvoltarea edictului, adica dispozitiile pe care le introducea pe edict, fie din
proprie initiativa, fie la sfatul jurisprudentilor.31
Pars nova si pars translaticia au disparut la mijlocul sec. al II-lea d.Hr., în
vremea împaratului Hadrian, atunci când jurisconsultul Salvius Iulianus, din ordinul
împaratului, a sistematizat edictul pretorului, transformându-l în întregime într-un edict
perpetuu, care se transmitea fara modificari de la pretor la pretor.32
Cuprinsul edictului pretorului : formule de actiuni civile, de actiuni
pretoriene, prescriptii, exceptii, precum si mijloace variate întemeiate pe puterea
de a comanda a pretorului, mijloace puse la dispozitia justitiabililor.33
Magistratii au fost obligati, prin Legea Cornelia (67 î.Hr.), sa respecte întocmai
dispozitiile edictului.34
Pretorul nu creeaza reguli de ius civile. Reglementarile lui se numesc factum
(adica un set de reglementari care completeaza lacunele
lui ius civile). Abia în epoca
clasica, reglementarile pretorului au dobândit denumirea de ius (ius honorarum).35
Ius vine de la zei. Factum vine de la oameni. ( Valentin Georgescu)
29 Ibidem, p.75; 30 Ibidem, p.75; 31 St. Cocos, op.cit., p. 24-25; 32 Ibidem, op.cit. p.25; 33 M.V.Jakota, op.cit., p. 76; 34 Ibidem, p.76; 35 Ibidem, p.78;
15
2.5. Senatus consultele
Senatus consultum reprezinta avizul dat de Senat unui magistrat, care I-a
prezentat o anumita problema. Dupa votare acest aviz trebuia depus în Templul lui
Saturn (care avea rolul de arhiva publica) si din vremea lui Cezar, era copiat în
Jurnalul Oficial.
Din secolul al II-lea d.Hr., se considera ca
senatus consultele aveau putere
de lege. Si pâna în secolul al II-lea, senatus consultele aveau o mare forta morala,
magistratii respectându-le cu strictete. Aceasta forta morala se observa din faptul ca
daca în momentul votarii un magistrat si-a manifestat împotrivirea, exercitându-si
dreptul de interventie, senatus consultul ramâne, totusi, cu titlu indicativ, ca o senatus
auctoritas ( vointa senatului) si poate fi supus unui nou vot. Nici senatus consultul nici
senatus auctoritas nu trebuie confundate cu patrum auctoritas ( aprobarea senatorilor
patricieni), care a fost la început ratificarea de catre senatorii patricieni a unei legi
rogata sau a alegerii unui magistrat.
Senatus consultum ultimum este o masura de salvare publica, adoptata de
senat si care confera magistratilor puteri foarte extinse. Se evita, astfel, numirea unui
dictator. Acest tip de senatus consult a aparut la sfârsitul sec. al II-lea î.Hr.36
Denumirea senatus consultelor: purtau numele magistratului care le-a propus,
nume caruia I se adauga terminatia “-ianum” (Senatus consultul Trebellianum, sau
Senatus consultul Orfitianum).37
2.6. Constitutiile imperiale
Constitutiile imperiale reprezinta acte normative care provin de la împarat
(din cancelaria acestuia) si care, începând cu secolul al II-lea d.Hr. au putere de lege
în toate domeniile. În perioada Imperiului Târziu, constitutiile imperiale iau numele de
leges (legi). Ele vor fi adunate în diverse coduri.
Constitutiile imperiale sunt de patru feluri:
Edicte (edicta), adica actul prin care împaratul anunta cum avea sa-
si exercite atributiile, pe timpul domniei. Erau valabile pentru întregul Imperiu si
sunt, de multe ori, preluate de împaratii care urmeaza;
36 J .C. Fredouille, op.cit., p.184;
16
Rescriptele sunt raspunsuri date de împarat unei persoane
particulare sau unui magistrat, raspunsuri în legatura cu anumite chestiuni de
drept privat;
Mandatele (mandata) sunt instructiuni administrative adresate
guvernatorilor de provincie;
Decretele (decreta) reprezinta hotarârile date de împarat în
procese. Aceste hotarâri serveau ca precedente judiciare, creând jurisprudenta.
Erau adunate în culegeri de decrete.38
2.6. Jurisprudenta
Jurisprudenta reprezinta stiinta dreptului creata de jurisprudenti si
jurisconsulti, prin interpretarea normelor juridice cuprinse în celelalte izvoare
ale
dreptului privat roman sau prin completarea lacunelor acestor reglementari.
Jurisconsultii erau acei jurisprudenti (specialisti în drept,
cunoscatori ai dreptului ) care primisera de la împarat dreptul de a da consultatii
întemeiate pe autoritatea acestuia (ius respondendi ex auctoritate Augusti).39
Augustus a fost primul împarat care a acordat acest privilegiu lui Massurius
Sabinus. Acest “ius publice respondendi ex auctoritate Augusti ” reprezenta mai
mult decât o recomandare. Astfel, conform unui rescript al împaratului Hadrian,
rescript care confirma o practica mai veche, din timpul lui Augustus, daca
raspunsurile jurisconsultilor sunt concordante într-o problema de drept, ele se
impun judecatorului cu titlu de lege. Daca nu sunt concordante, atunci
judecatorul poate sa urmeze opinia care i se pare preferabila. Exista o disputa
asupra posibilitatii de alegere a judecatorului. Era el silit sa aleaga numai dintre
raspunsurile jurisconsultilor sau putea adopta o solutie propusa de un
jurisprudent ?40
ACTVITATEA JURISPRUDENTILOR:
• Agere ( cum sa te comporti în instanta);
• Cavere ( redactarea actelor juridice);
• Respondere ( consultatii juridice);
37 M.V.Jakota, op.cit., p. 76
38 J .C. Fredouille, op.cit., p.60; 39 M.V.Jakota, op.cit., vol.I, p.94;
40 Ibidem, p.95;
17
• Scribere (redactarea de tratate de drept, de culegeri de formulare si
de raspunsuri ).
Pentru amanunte legate de activitatea jurisprudentilor a se vedea
M.V.Jakota, op.cit., vol.I, p.97-101.
REZUMAT
Acceptiunea în sens formal a izvoarelor de drept consta în totalitatea
mijloacelor prin care normele de conduita sociala sînt exprimate în norme cu putere
obligatorie, deci norme de drept.
Cele mai vechi reguli de drept roman au fost cutumele, obiceiurile, adica
reguli nescrise care, aplicate în mod continuu si îndelungat, au capatat forta juridica.
Aproape singurele izvoare de drept pîna dupa razboaiele punice, cutumelor li s-au
adaugat alte izvoare de drept.
Legea, definita de Gaius ca fiind „ceea ce poporul porunceste si rînduieste”,
reprezinta o hotarîre pe care poporul o ia în adunarile sale legislative, organizate fie
dupa criteriul averii, fie dupa cel al domiciliului.
Edictul este un program pe care magistratii îl afisau în for la intrarea lor în
functie si care cuprindea dispozitiile pe care acestia urmau sa le ia cu privire la
organizarea instantelor si la modul în care întelegeau sa solutioneze pricinile dintre
cetateni. Edictul era perpetuu sau repentina, vetus sau novum.
Dupa instaurarea imperiului, activitatea pretorilor se restrânge, pierzându-si
din forta creatoare în fata vointei împaratului, concretizata în constitutii, edicte,
mandate, decrete, rescripte.
Hotarârile senatului
nu erau izvoare de drept în epoca republicana, ele
dobândind aceasta calitate în timpul domniei împaratului Hadrian (117-138 d. H.).
Senatus consultele exprimau, în realitate, tot vointa împaratului.
Jurisprudenta reprezinta stiinta dreptului creata de jurisprudenti si jurisconsulti,
prin interpretarea normelor juridice cuprinse în celelalte izvoare ale dreptului privat
roman sau prin completarea lacunelor acestor reglementari.
18
CONCLUZII
Izvoarele de drept roman – cutuma, legea, edictul pretorilor, senatus
consultele, constitutiile imperiale si jurisprudenta – au evoluat în stânsa legatura cu
schimbarile în structura sociala si politica a Romei, fiecarei etape de dezvoltare
corespunzându-i o anumita ierarhie a acestora.
TEME DE CONTROL
1.Definiti izvorul de drept si analizati unul dintre izvoarele formale ale dreptului
roman
2.Explicati adagiul “Ius honorarium viva vox est iuris civilis” (“dreptul pretorian
este vocea vie a dreptului”)
2. Prezentati o consultatie juridica a pontifilor
3. Prezentati activitatea unuia dintre jurisprudentii cunoscuti (Servius Rufus,
Marcus Tullius Cicero, Sextus Pomponius, Gaius, Paul, Ulpian, de exemplu)
19
CAPITOLUL AL III-LEA
ORGANIZAREA JUDECATOREASCA SI PROCEDURA CIVILA
(ORDO IUDICIORUM PRIVATORUM)
3.1 Diviziunea procesului în doua faze: ius si iudicum
Procedura civila romana cuprinde totalitatea normelor care
reglementeaza desfasurarea proceselor cu privire la libertate, proprietate (mai
precis, drepturi reale), mostenire si valorificarea drepturilor de creanta.41
Dreptul privat roman a cunoscut urmatoarele trei proceduri:
Procedura actiunilor legii ( corespunde epocii vechi a dreptului roman);
Procedura formulara ( corespunde epocii clasice a dreptului roman);
Procedura extra ordinem ( începe sa fie aplicata în anumite litigii în paralel
cu cea formulara si o înlocuieste complet pe aceasta în epoca postclasica).
Procedura actiunilor legii si procedura formulara se caracterizeaza
prin împartirea procesului în doua etape:
Etapa in iure, care se desfasoara în fata magistratului;
Etapa in iudicio, care se desfasoara în fata judecatorului.
Procedura extra ordinem se deosebea de procedura actiunilor legii
si de cea formulara prin lipsa celor doua etape enumerate mai sus. Desfasurarea
procesului se realiza într-o singura faza.42
Pentru amanunte asupra desfasurarii procesului roman în cele doua faze, in
iure si in iudicium, a se consulta M.V.Jakota, op.cit., vol.I, p.109-122.
3.2.Procesul formular
3.2.1.Formula, actio, iudicium
Procedura formulara a fost introdusa prin Legea Aebutia (a doua jumatate a
sec. al II-lea î.Hr.). Aceasta procedura a coexistat cu procedura actiunilor legii pâna în
41 E. Molcut, D.Oancea, op.cit., p.59;
42 St. Cocos, op.cit., p.34;
20
anul 17 î.Hr., când, prin Legile Iuliae iudiciariae, procedura actiunilor legii a fost
abrogata.43
Elementul central al procedurii formulare îl reprezinta formula. Dar pentru a
întelege formula este necesar sa definim notiunea de actio (actiunea).
Actio (actiunea) reprezinta dreptul unei persoane de a pretinde în justitie
ceea ce I se datoreaza.
44
Într-o alta opinie, prin actio se întelege un mijloc procedural la îndemâna unei
persoane careia i s-a încalcat un drept subiectiv, pentru valorificarea acestuia.45
Procedura eliberarii actiunii este urmatoarea:
1) Reclamantul îsi alege o actiune de pe edict si-i solicita magistratului
judiciar eliberarea formulei corespunzatoare;
2) Magistratul îi acorda sau nu reclamantului formula corespunzatoare
actiunii alese;
3) Daca nu exista actiune pe edictul magistratului judiciar, reclamantul nu-si
poate apara dreptul încalcat. În aceasta situatie, magistratul judiciar poate elibera o
actiune noua. Aceasta actiune noua poate fi actiune in factum sau actiune utila. Astfel
de actiuni se eliberau doar la sfatul unui jurisprudent 46.
Din prezentarea succinta a procedurii de eliberare a unei actiuni, se observa
ca, în procedura formulara, fiecarei actiuni îi corespunde o formula.
Formula reprezinta un model de actiune. Acest model, specific pentru
fiecare actiune în parte, era alcatuit, dintr-o serie de instructiuni adresate judecatorului
privind etapele de solutionare a litigiului cu care era sesizat de catre magistratul
judiciar.
Sfera notiunii de “formula” cuprinde:
a) Formule incluse pe album ( adica în edictul magistratului judiciar);
b) Formule eliberate de pretor sau de alt magistrat judiciar dupa o
prealabila examinare a cazului terminata printr-un decret ( formule in factum
decretale);
c) Formule eliberate de pretor pentru a-I sluji judecatorului în
solutionarea unui litigiu concret ( este vorba de formule din edict sau in factum
43 Ibidem, p.43; 44 M.V.Jakota, op.cit., vol.I, p.128;
45 St. Cocos, op.cit., p.45; 46 M.V.Jakota, op.cit., vol.I, p.128-129
21
decretale dar particularizate prin mentionarea numelor reclamantului si pârâtului
din speta).
Efectul formulei: limiteaza puterea judecatorului la problemele de drept si
de fapt mentionate în formula.
Exemplu de formula ( actio certae creditae pecuniae):
“Titius va fi judecator. Daca ti se pare ca pârâtul trebuie sa dea 10.000 de sesterti
reclamantului, atunci judecatorule condamna pe pârât sa plateasca reclamantului 10.000 de
sesterti. Daca nu ti se pare absolva.”
3.2.2. Partile formulei. Studiul formulei
Formula este alcatuita din :
I. Parti principale, care sunt urmatoarele:
a) Intentio;
b) Condemnatio;
c) Demonstratio;
d) Adiudicatio.
II. Parti accesorii47, care sunt urmatoarele:
a) Exceptii;
b) Replici, duplici, triplici;
c) Prescriptii.
3.2.3.Studiul partilor principale ale formulei
INTENTIO reprezinta pretentia reclamantului. Întreaga formula se poate reduce,
uneori, la intentio.
INTENTIO poate fi :
1) INTENTIO
2)CONDEMNATIO
3)DEMONSTRATIO
22
Certa ( reclamantul pretinde un lucru determinat, cum ar fi un sclav, un cal etc.);
Incerta ( pretentia reclamantului nu este bine precizata : “ Ce ti se pare ca pârâtul
datoreaza reclamantului”).48
INTENTIO mai poate fi:
In ius (se refera la o problema de ius civile). Se recunosc dupa anumite expresii tip :
“ex iure quiritium esse”, “dare, facere, opportere”;
In factum (se refera la o problema care nu este reglementata de ius civile, adica la o
situatie de fapt) Exemplu: “daca ti se pare ca reclamantul a depus la pârât o masa
de argint”.49
CONDEMNATIO: partea principala a formulei prin care se confera judecatorului
puterea de a-l obliga pe pârât sa plateasca o suma de bani sau de a-l absolvi, dupa
cum pretentia reclamantului este dovedita sau nu.
CONDEMNATIO poate fi:
Certa ( se fixa suma de bani la plata careia judecatorul trebuia sa-l condamne pe
pârât ). Vointa judecatorului nu avea nici un rol în stabilirea cuantumului acestei
sume de bani;
Cu taxatie ( magistratul stabileste plafonul maxim al sanctiunii pecuniare);
Incerta ( judecatorul primeste ordinul de a aprecia valoarea condamnarii în bani :
“cât va fi acel lucru, judecatorule condamna-l pe pârât fata de reclamant”).50
DEMONSTRATIO: figureaza la începutul formulei pentru a-I arata judecatorului
cauza, fundamentul juridic al pretentiei reclamantului ( adica al lui intentio).
Demonstratio se întâlneste doar în formulele actiunilor de buna-credinta.
Demonstratio
nu exista în actiunile in factum, în actiunile “condictio” sau în actiunile reale.
ADIUDICATIO: parte din formula prin care magistratul îi da dreptul judecatorului
de a împarti lucrul si de a da
în proprietate. Se întâlneste doar în actiunile de partaj a
unei succesiuni, a unui bun comun sau în actiunile de
fixare a unui hotar.
B. Studiul partilor accesorii ale formulei
PRESCRIPTII: adaugiri scrise înainte de formula. Prescriptiile sunt :
• În favoarea reclamantului ( pro actore): evita stingerea actiuniii ca efect
al litis contestatiunii. Exemplu: în cazul platii anuale a unei sume de bani.
47Ibidem, p.130; 48 Ibidem, p.130; 49 Ibidem, p.130; 50 Ibidem, p.131;
23
• În favoarea pârâtului (pro reo). Au disparut, fiind înlocuite de exceptii.
EXCEPTIILE:
parti accesorii ale formulei , introduse la cererea pârâtului, care
constau în elemente de drept sau de fapt care daca sunt dovedite duc la respingerea
definitiva a actiunii reclamantului sau la amânarea urmaririi. Exceptiile izvorasc din legi,
senatus consulte, sau se întemeiaza pe iurisdictio (puterea magistratului judiciar de a
organiza procesul civil), caz în care se numesc exceptii in factum.
Exceptiile sunt:
• Perpetui: se pot invoca oricând pe parcursul procesului civil. Daca, din
eroare nu se invoca, pârâtul putea cere repunerea în situatia
anterioara.
• Dilatorii: se pot invoca doar într-un anumit termen. Exemplu: exceptia
plus petitio tempore.51
REPLICA: raspunsul reclamantului la exceptia invocata de catre pârât.
DUPLICA: obiectia pârâtului la replica.
TRIPLICA: raspunsul reclamantului la duplica.
3.2.4.Clasificarea actiunilor
Atâtea drepturi erau sanctionate în dreptul roman, câte actiuni existau pe edictele magistratilor judiciari.52
- Cea mai cuprinzatoare clasificare a actiunilor era în actiuni personale
si
actiuni reale
a)Actiuni personale
(actiuni introduse de catre titularii de drepturi personale
împotriva persoanelor care nu si-a executat obligatiile corespunzatoare respectivelor
drepturi personale). Caracteristici:
- Numele pârâtului figureaza în intentio;
- Izvorasc din contracte, delicte civile sau fapte juridice licite: îmbogatirea
fara justa cauza, gestiunea de afaceri;
- Se recunosc dupa cuvintele “ dare, facere, opportere”.
b) Actiuni reale
(actiuni introduse împotriva unei persoane care detine sau
poseda un bun, actiune pornita de catre o alta persoana care pretinde un anumit drept
asupra acelui bun, adica un drept real). Denumirea actiunilor reale: vindicationes ( rei
vindicatio, vindicatio servitutis, etc). Tot în categoria actiunilor reale intra actiunile
51 Ibidem, p.133; 52 Ibidem, p.134;
24
confesorii
(actiunea prin care reclamantul sustine ca este titularul unui drept de
servitute) si actiuni negatorii ( actiune prin care titularul dreptului real respinge pretentia
unei persoane ca ar avea un drept de servitute asupra lucrului sau). Caracteristici:
- În intentio apare numele reclamantului si afirmatia ca el este proprietar sau
afirmatia ca este titularul unui alt drept real: “Daca ti se pare ca sclavul aprtine
reclamantului…”;
- Nu au demonstratio. Sunt arbitrare.
- Pârâtul da o satisdatio iudicatum solvi (promisiune întarita cu garantii ca va
plati suma de bani la care eventual ar putea fi condamnat. Satisdatio este un contract
de drept civil.
2) Actiuni de drept strict si actiuni de buna-credinta
a)Actiuni de drept strict
(judecatorul nu putea sa le interpreteze, ci respecta
fiecare cuvânt înscris în formula). Pâna în secolul I î.Hr. nu se tinea cont de violenta, dol
etc;
b)Actiuni de buna-credinta (actiuni in ius, care au în intentio clauzula “ ex fide
bona”). Caracterisitici:
- Judecatorul are o larga putere de apreciere;
- Aceste actiuni izvorasc din : contractele de societate, depozit, locatie, mandat,
fiducie, vânzare sau din faptul de gestiune de afaceri ori din tutela. Actiunea rei uxoriae
(privind restituirea dotei femeii);
- Exceptia de dol este întotdeauna subînteleasa în formula. Pârâtul poate
invoca aceasta exceptie pentru prima data înaintea judecatorului;
- Actiunile de buna-credinta admit compensatia, dobânzi moratorii, dobânzi
convenite prin pactul de dobânda;
- Plata între litis contestatio si judecata este valabila.
3). Actiuni civile si actiuni onorare
a) Actiunile civile sunt actiuni bazate pe dreptul civil ( rezultate din actiunile
legii);
b) Actiunile onorare sunt actiunile formulate de catre pretori si de catre
ceilalti magistrati judiciari.
4). Actiuni directe si actiuni utile
c) Actiunea directa este actiunea civila formulata de catre lege pentru o
anumita situatie;
25
d) Actiunea utila este actiunea construita de pretor, pornind de la actiunea
directa, pentru a se aplica unei situatii neprevazute de lege. Actiunea
utila presupune întotdeauna fictiune.
5). Actiuni directe si actiuni contrare
(apar dintr-un contract nascut unilateral
si devenit bilateral pe parcursul executarii, adica dintr-un contract sinalagmatic
imperfect)
e) Actiunea directa rezulta din contractul unilateral initial. Este actiunea
creditorului împotriva debitorului obligatiei initiale;
f) Actiunea contrara rezulta din contractul bilateral final. Este actiunea
debitorului initial împotriva creditorului initial.
6). Actiuni penale si rei persecutorii;
7). Actiuni arbitrare;
8). Actiuni cu transpunere de persoana;
9). Actiuni “in bonum et aequum concepta”
Pentru aceste actiuni a se consulta M.V.Jakota, Drept roman, vol.I, p.134-141.
3.2.4. Proceduri bazate pe puterea de a comanda a pretorului
Interdictele sunt de doua feluri:
Interdicta ( ordin de a nu face ceva, de a te abtine de la o activitate) Exemplu:
“Nu tulbura pe posesor !”
• Decreta ( pretorul obliga o persoana sa faca ceva) Exemplu: “Restituie!”
Din epoca clasica, interdictele se refera exclusiv la decreta53.
Trimiteri în posesie erau foarte importante în provincii;
Restitutio in integrum însemna repunerea partilor în situatia dinaintea
încheierii unui act sau în situatia anterioara producerii unui fapt juridic. Restitutio in
integrum se acorda în urmatoarele cazuri:
Pentru eroare;
Pentru dol;
Pentru violenta;
Pentru minoritate;
Pentru fraudarea creditorilor;
În favoarea tânarului sub 25 de ani care a încheiat un act juridic ce-l pagubeste;
26
Pentru soldatul plecat în razboi sau pentru magistratul în misiune (rei publicae
causa);
Pentru repunerea în termen spre a se putea folosi o actiune temporara;
Pentru cazul când cineva ti-a uzucapat lucrul
Conditii pentru restitutio in integrum:
Restituirea se acorda în termen de un an de zile, din momentul în care
reclamantul ia cunostinta de actul juridic pagubitor;
Prejudiciul sa fie mare.54
3.3.Procesul extra ordinem
3.3.1.Începuturile procesului extra ordinem;
Originile procesului extra-ordinem pot fi gasite în urmatoarele fenomene
juridice:
în cognitio extraordinaria de la începutul Imperiului (adica o procedura
complet diferita de cea formulara, care se desfasura numai în fata unui
magistrat, în chestiuni administrative);55
în competenta judiciara a comandantului roman;
în fideicomisul lui Lucius Lentulus, executat de catre Augustus si reglementat
de catre acesta, la sfarul juristului Trebatius Testa. Conform acestei
reglementari, consulul sau pretorul fideicomisorium au competenta de a-l
ajuta pe fideicomisar sa-si primeasca bunul lasat de de cuius, prin fiduciar.
DICTIONAR:
Fideicomisul reprezinta actul juridic prin care autorul testamentului însarcineaza
o persoana gratificata prin acel testament (numita fiduciar) sa transmita o succesiune, o
cota-parte dintr-o succesiune sau un anumit lucru unei a treia persoane ( numita
fideicomisar). Pâna la Augustus, fiduciarul nu putea fi constrâns în justitie sa execute
fideicomisul, astfel încât, pâna în acea epoca, autorul testamentului trebuia sa se
bazeze numai pe buna-credinta fiduciarului ( numita, în limba latina, fiducia, ae). 56
53 Ibidem, p.141; 54 Ibidem, p. 144;
55 René Foignet , Manuel élémentaire de Droit romain , Neuviéme Édition, Libraire Arthur Rousseau. Rousseau et C ie Éditeurs, Paris, vol.1, 351;
27
3.3.2.Generalizarea procesului extra ordinem
În cursul Principatului, procesul extra-ordinem a fost admis în tot maio multe
materii precum: litigiile dintre mama si fostul ei sot cu privire la recunoasterea copilului,
actiunea mamei împotriva sotului ei divortat pentru a fi obligat sa plateasca alimente,
cererile privind onorariul de avocat, probleme de drept sacru, procesele de libertate, de
ingenuitate, litigiile dintre parinti si copii etc. Din secolul al III-lea e.n., procesul extra-
ordinem îl înlocuieste pe cel ordo iudiciorum privatorum.57
3.3.3. Judecatorii, procedura si executarea sentintei
În procesul extra-ordinem, toti judecatorii sunt functionari
de stat din
ierarhia functionarilor administrativi
.58 Ei nu mai sunt simpli particulari ca în
procesul ordo iudiciorum privatorum. Iata sistemul ierarhic al judecatorilor în
procesul extra-ordinem:
Împaratul se afla în vârful ierarhiei judecatorilor extra-ordinem. El poate
examina cauzele atât în apel cât si în prima si ultima instanta. Împaratul este
substituit, adesea, în procesele extra-ordinem, de catre prefectul pretoriului.
Din aceasta cauza, nu exista apel de la prefectul pretoriului la împarat.
Împaratul mai putea fi substiutit, în judecarea proceselor extra-ordinem si de
catre vicari. Din aceasta cauza nu exista apel de la vicari la împarat;
Judecatorii ordinari (prefectul Romei si cel al Constantinopolului, iar în provincie,
guvernatorul) aveau o competenta de drept comun, adica judecau orice proces daca
acesta nu era dat în competenta unui alt judecator, de pe o alta treapta ierarhica;
Judecatorii pedanei judeca orice proces pe care îl primesc de la judecatorii ordinari.
În ultima faza de evolutie a procesului extra-ordinem, judecatorii pedanei judecau
toate procesele al caror obiect era mai mic de 500 de bani de aur;
Judecatorii locali (duumviri iure dicundo, înlocuiti mai târziu prin defensores civitatis)
judeca cauze mai putin importante. 59
Ca regula generala, orice functionar poate judeca procese extra-ordinem legate
de domeniul în care activeaza.
Procedura proceselor extra-ordinem
56 M.V.Jakota, op.cit., vol.I, p.202, nota 11;
57 St. Cocos, op.cit., p.52; 58 Ibidem, p.52;
28
Spre deosebire de procesul ordo iudiciorum privatorum, unde etapele
procedurale se parcurgeau doar prin grija reclamantului, desfasurarea procesului extra-
ordinem de la citatie la executarea sentintei este asigurata de catre autoritatile romane.
Procedura procesului extra-ordinem are doar o singura faza care s e
desfasoara, în întregime, înaintea functionarului judecator.
CITAREA PÂRÂTULUI se realizeaza prin:
• Litis denuntiatio. Reclamantul remite o petitie functionarului competent,
prin care-l informeaza asupra persoanei pe care vrea sa o cheme în
judecata precum si asupra motivelor pentru care vrea sa se judece cu
aceasta. Functionarul, dupa ce înregistreaza cererea, o trimite, printr-un
alt functionar, pârâtului;
• Libellus conventiones. Reclamantul îi prezinta functionarului competent
cererea de chemare în judecata în doua exemplare. Judecatorul
pastreaza un exemplar, iar pe celalalt îl trimite pârâtului, printr-un
functionar numit viator sau executor.
Momentul depunerii petitiei introductive de instanta întrerupe
termenul de prescriptie extinctiva.
JUDECATA ÎN LIPSA ( eremodicium sau lis deserta) este posibila. Se
desfasoara când pârâtul, desi a fost citat de mai multe ori, nu se prezinta.
Spre deosebire de procesul ordo iudiciorum, unde întotdeauna sentinta
judecatorului se dadea în favoarea partii prezente60, în procesul extra-
ordinem, pârâtul absent poate fi absolvit de catre judecator61.
REPREZENTAREA este admisa, dar numai cu garantii. Reprezentantul
reclamantului dadea garantii ca reclamantul va ratifica actele sale.
Reprezentatul pârâtului trebuie sa garanteze ca pârâtul va executa
sentinta.
DEZBATERILE se desfasurau astfel:
• Narratio ( reclamantul îsi prezinta pretentiile);
• Contradictio ( pârâtul se apara împotriva pretentiilor reclamantului);
• Litis contestatio ( are efecte mai reduse decât în procesul formular). Astfel,
litis contestatio are urmatoarele efecte, în judecata extra-ordinem,:
59 M.V.Jakota, op.cit., vol.I, p.148; 60 Ibidem, p.119; 61 Ibidem, p.148-149;
29
actiunea temporara devine perpetua, actiunea intransmisibila devine
transmisibila mostenitorilor, elementele condamnarii sunt apreciate acum
de catre judecator. De asemenea, litis contestatio nu mai transforma
pretentia reclamantului într-un drept de a primi o suma de bani.
Judecatorul îl poate obliga pe pârât sa execute întocmai pretentia
reclamantului ( cu exceptia obligatiilor de “a face” sau “a nu face” care îi
incumba pârâtului, caci, în acest cazuri, daca pârâtul refuza sa le execute,
va fi condamnat sa-i plateasca reclamantului o suma de bani). Litis
contestatio nu mai stinge actiunea reclamantului;
• Postulatio ( pledoaria avocatului reclamantului);
• Contradictio (pledoaria avocatului pârâtului);
SENTINTA (judecatorul
are puteri largi în darea hotarârii). Daca pârâtul se
opune executarii în natura, daca lucrul a disparut sau obligatia pârâtului nu
poate fi executata silit, atunci se recurge la condamnarea pecuniara.62
EXECUTAREA SENTINTEI:
• Pentru restituirea unui lucru, pârâtul era constrâns cu ajutorul fortei
publice;
• Pentru plata unei sume de bani, existau patru modalitati de executare
silita:
Sechestrul judiciar (pignus ex iudicati causa captum). Prin hotarâre se
sechestra un bun care, apoi, era vândut. Acest procedeu se folosea în cazul
în care pârâtul era solvabil;
Executarea asupra averii (distractio bonorum). Creditorii sunt trimisi în
posesia averii debitorului. Judecatorul vinde bunurile pâna la acoperirea
datoriilor debitorului. În momentul achitarii tuturor datoriilor, vânzarea se
opreste;
Cedarea averii (cessio bonorum), modalitate rezervata numai debitorului care
si-a pierdut averea din cauza de forta majora. Debitorul care si-a risipit
intentionat averea, spre a-I frauda pe creditori nu poate beneficia de aceasta
modalitate de executare.
Executarea asupra persoanei (pârâtul – debitor, daca refuza sa-si cedeze
bunurile catre creditorii sai, trebuia dus în închisoarea publica a datornicilor,
62 Ibidem, p.150;
30
care a înlocuit, închisorile private pentru datornici, în urma Constitutiei lui
Theodosius, Valentinianus si Arcadius din 388 d.Hr.). Închisorile private ale
datornicilor au continuat sa existe clandestin;
LOCUL DE JUDECATA: basilica. Judecatorii erau despartiti de public printr-o
cortina (cancella).
DICTIONAR:
Forta majora este o împrejurare de origine externa ( adica din afara câmpului
de activitate al debitorului), cu caracter exceptional, care este absolut imrevizibila si
inevitabila sau irezistibila.63 Exemplu: o eruptie vulcanica, un cutremur etc.
REZUMAT
Procedura civila romana cuprinde totalitatea normelor care reglementeaza
desfasurarea proceselor cu privire la libertate, proprietate, mostenire si valorificarea
drepturilor de creanta.
Pentru a se ajunge la aparitia si perfectionarea acestui mecanism numit
procedura s-au parcurs mai multe etape. O data cu aparitia statului se poate vorbi de o
procedura în sensul unui sistem, ca ansamblu de norme ce reglementeaza
desfasurarea litigiilor.
Dreptul privat roman a cuprins trei sisteme procedurale:
- procedura legisactiunilor ( epoca veche)
- procedura formulara (epoca clasica)
- procedura extraordinara (epoca postclasica)
Procedura legisactiunilor si procedura formulara se caracterizeaza prin
desfasurarea procesului în doua faze. Daca în prima faza a procesului, magistratul, ca
organ de stat, organiza instanta, pregatind sub aspect juridic, in iure, solutionarea
spetei, în cea de-a doua faza, judecatorul, ales de parti, avea sa dea solutia,
individualizând, astfel, normele legii la speta supusa judecatii, in iudicio.
CONCLUZII
63 Liviu Pop, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor. Tratat., Editie revazuta, Editura Fundatiei “Chemarea”, iasi, 1994, p.362;
31
În procedura legisactiunilor si în cea formulara magistratul avea rolul de a
lega, de a organiza instanta, iar judecatorul, care era o persoana privata, de a conduce
desfasurarea procesului si de a pronunta sentinta.
Procedura extraordinara se deosebea de primele doua prin lipsa celor doua
etape, procesul desfasurîndu-se în fata unei singure persoane.
TEME DE CONTROL
1. Prezentati fazele procesului civil
2. Construiti o formula ipotetica si faceti o analiza a acesteia.
3.Clasificati actiunile din dreptul roman 4.Explicati adagiul “Res iudicata pro veritate habetur”.
CAPITOLUL AL IV-LEA
DREPTUL LUCRURILOR (IUS RERUM)
4.1. Diviziunea lucrurilor
Bunul reprezinta o portiune din materia înconjuratoare, individualizata în raport
cu anumite criterii sociale, admise la un anumit moment dat si luata în considerare de
normele juridice, deoarece prezinta utilitate pentru oameni.
Romanii confundau bunul cu dreptul de proprietate asupra lui. Abia mai târziu,
juristii au facut distinctia între dreptul real si bunul care constituie obiectul acestui drept (
în “Institutele lui Iustinian”, la 2,2,2, drepturile reale se numesc “drepturi asupra unui
lucru strain”) .
32
În conceptia juristilor romani, bunurile se împarteau în mai multe categorii, pe
care le vom prezenta în cele ce urmeaza:
I. Lucruri care pot fi însusite de catre un particular (res in patrimonio) si lucruri
care nu pot fi însusite (res nullius sau res extra patrimonium).
Lucrurile extra patrimonium se împart la rândul lor în:
a) Bunuri ale nimanui prevazute de dreptul divin (res nullius divini iuris),
adica toate lucrurile care erau:
- res sacrae ( consacrate zeilor prin consacratio);
- res sanctae ( sunt legate de religie);
- res religiosae ( consacrate zeilor mortii);
b) Bunuri ale nimanui prevazute de dreptul uman (res nullius humani iuris),
adica toate lucrurile care erau:
- Communes (care apartin tuturor). Exemple: apa, aerul, marea, cerul,
lumina soarelui etc;
- Publicae (care apartin statului). Ex: ager publicus (pamântul statului) si
servus publicus (sclavul statului);
- Universitatum (care apartin cetatilor). Ex: teatrele, stadioanele, baile
publice etc.
Lucrurile care sunt susceptibile de apropriere (res in patrimonio) se împart la
rândul lor în:
- Lucruri susceptibile de apropriere dar care în prezent nu se afla în proprietatea
nimanui (res nullius);
- Lucruri susceptibile de apropriere care se afla în proprietatea unei persoane
(res privata).
2.Res privata se împart în:
a)Bunuri care se înstraineaza doar prin mancipatie sau prin in iure cessio
(res mancipi). Sunt bunuri mancipi: sclavii, pamântul din Roma sau cel din Italia,
servitutile prediale rustice asupra acestor terenuri, animalelel de tractiune sau de
calarie. Se pare ca au fost primele bunuri care au intrat în proprietatea privata, adica
în puterea sefului de familie ( mancipium)64. Bunurile mancipi aveau, în vechiul drept
64 Ibidem, vol al II-lea, p.299;
33
roman dar si în cel clasic, un regim juridic special, conform însemnatatii deosebite a
acestor bunuri65;
b)Bunuri care nu se înstraineaza prin mancipatie sau in iure cessio (res
nec mancipi). Se înstraineaza prin traditie. Exemple de astfel de bunuri:
bijuteriile, turmele de oi etc.
3.Res privata se împart, de asemenea, în:
- Corporale (au un corp material);
- Necorporale (drepturile asupra bunului altuia).
4.Res privata sunt:
a)lucruri de specie (au o individualitate proprie, asigurata de
anumite trasaturi specifice). Ex: sclavul Tyron;
b) lucruri de gen (se individualizeaza doar prin indicarea genului,
calitatii si cantitatii. Cantitatea se determina prin masurare, cântarire sau
numarare) Exemplu: sapte amfore mari de Corint.
5.Bunurile susceptibile de apropriere, aflate în proprietatea unei
persoane sunt:
a)Fungibile ( se pot înlocui unele cu altele). Ex.: monedele, uleiul,
vinul, maslinele etc. Se observa ca bunurile de gen sunt fungibile;
b)Nefungibile ( nu se pot înlocui unele cu altele).
6.Res privata se împart, de asemenea, în .
a)Consumptibile (la prima întrebuintare se consuma). Ex.: vinul,
grâul, etc.;
b) Neconsumptibile (se consuma dupa o folosinta îndelungata) Ex.:
sandalele, hainele, etc.
7.Cea mai însemnata diviziune a lucrurilor în dreptul modern, dar
care îsi are originea în dreptul roman clasic, este împartirea bunurilor susceptibile
de apropriere, aflate în proprietatea unei persoane în:
a)Mobile ( se misca singure sau ajutate). Ex.: calul sau carul;
b) Imobile (nu se pot misca). Ex.: o casa sau un teren. Imobilele
erau considerate mai importante decât mobilele. Din aceasta cauza, imobilele
aveau un regim juridic special. Astfel, prin Oratio Severi (195 d.Hr.), tutorele este
oprit sa înstraineze terenurile necladite sau terenurile cu cladiri înconjurate de
65 Ibidem, vol. al II-lea, p.300;
34
gradini, pe care trebuia sa le transfere în proprietatea pupilului, atunci când
acesta ajungea la pubertate.66 În vremea lui Augustus, sotului I se interzicea sa
înstraineze imobilele dotale din Italia.67
Pentru influenta acestei ultime clasificari a bunurilor private asupra Codului Civil
Român din 1864 a se citi art.461-474.
Juristii romani nu au cunoscut notiunea de “patrimoniu” (ansamblul drepturilor si
obligatiilor evaluabile în bani, ansamblu ce apartine unui subiect de drept). Aceasta
notiune a fost elaborata în epoca moderna, pornindu-se de la elemente romane, cum ar
fi:
Familia pecuniaque ( întreaga avere a unei familii romane, avere
alcatuita din familia, adica toate bunurile mancipi ale acelui sef de familie
si pecunia, adica ansamblul bunurilor nec mancipi ale acelui sef de
familie);
Hereditas (mostenirea, adica un ansamblu de bunuri, drepturi si
datorii patrimoniale care trec de la de cuius la mostenitor, în temeiul
dreptului civil);
Bona (ansamblul de drepturi si obligatii patrimoniale care trec de
la de cuius la mostenitor, în temeiul edictului pretorian). Se traduce prin
succesiunea deferita de pretor;
Peculiul (la origine desemna un ansamblu de bunuri pe care
stapânul le încredinta sclavului sau spre o mai buna fructificare, dar în
timp ajunge sa desemneze un ansamblu de drepturi si datorii patrimoniale
ale sclavului).
4.2. Proprietatea privata
4.2.1. Ager gentilicius
Ager gentilicius reprezinta pamântul comun al fiecarei ginte din Roma.
66 Ibidem, vol. al II-lea, p.280; 67 Ibidem, vol. al II-lea, p.302;
35
Astfel, conform istoricilor Titus Livius si Dionis din Halicarnas, când Appius
Claudius, împreuna cu întreaga ginta Claudia, a venit din Sabinia ca sa se stabileasca
în Roma, senatul I-a acordat un ager gentilicius dincolo de Arno. Acest pamânt a fost
împartit de catre Appius Claudius între familiile care-i constituiau ginta.68
Ager gentilicius a fost împartit în proprietate privata familiilor din ginta într-o
epoca anterioara Legii celor XII Table.
Existenta proprietatii comune a gintii asupra lui ager gentilicius mai era evocata
în epoca dreptului clasic de dreptul de mostenire si de tutela a gentililor.69
4.2.2.Heredium si fundus
Heredium era pamântul din cetatea Romei, în suprafata de doua iugare, pe
care-l primise în proprietate fiecare sef de familie, cu ocazia fundarii Romei, spre a-si
construi casa. Heredium-ul era, initial, inalienabil, iar spre sfârsitul Republicii, patricianul
care-l înstraina era dispretuit. Heredium-ul era, initial, indivizibil. Conform unor
fragmente din Institutiile lui Gaius, descoperite în Egipt, mostenitorii ramâneau dupa
moartea sefului de familie într-o devalmasie numita ercto non cito (divisione non
provocata). De la Legea celor XII Table, care contine o actiune de iesire din indiviziune
a mostenitorilor (actio familia herciscundae ), heredium-ul poate fi partajat între
mostenitori.70 Astfel, de la Legea celor XII table, prin heredium se întelege pamântul din
intravilanul Romei, pe care-l stapânea un pater familias, fara a mai lega aceasta calitate
de suprafata de doua iugare.
Fundus reprezinta terenul pentru agricultura, situat în afara Romei, aflat în
proprietatea lui pater familias. Proprietatea asupra lui se poate dobândi prin
uzucapiunea de 2 ani.
4.2.3. Ager publicus
Ager publicus populi romani era constituit din toate bunurile imobile pe care
statul roman le dobândea prin cucerire, pe care le mostenea ( astfel, Attala, regele
Pergamului, si-a lasat prin testament regatul statului roman, în 134 î.Hr.) sau pe care le
68 Ibidem, vol. al II-lea, p.305; 69 Ibidem, vol. al II-lea, p.305; 70 Ibidem, vol al II-lea, p.306;
36
confisca de la cei condamnati.71 Aceste imobile, în functie de natura lor erau utilizate
diferit. Astfel, statul roman îsi rezerva exploatarea minelor si a padurilor. Pamânturile
din ager publicus primeau urmatoarele destinatii:
- Fie erau acordate în proprietate, în loturi mici, cetatenilor (agri limitari) sau
celor care întemeiau o colonie latina;
- Fie erau arendate pe termen de cinci ani, contra unei dari numita vectigal
(ager vectigali);
- Fie erau lasate la dispozitia cetatenilor care puteau ocupa teren cât puteau sa
cultive (ager ocupatorius). Dupa aparitia pretorului, ocuparea de terenuri din ager
publicus se facea în temeiul unei concesii acordate de catre pretor prin edict.72 Cel care
ocupa acest teren trebuia sa plateasca o taxa statului roman. Concesiunea lui ager
ocupatorius putea fi revocata de catre statul roman. La sfârsitul Republicii câtiva mari
proprietari îsi împart ager publicus din Italia si-l considera averea lor personala. 73
4.3.Proprietatea în epoca clasica
4.3.1.Notiunea, continutul si limitele dreptului de proprietate
Pentru romani, proprietatea era un lucru corporal, la fel ca si servitutile prediale
rustice. Si aceasta, întrucât romanii nu distingeau între dreptul de proprietate sau
dreptul de servitute prediala rustica si obiectul acelui drept de proprietate sau de
servitute prediala rustica. Pentru a desemna proprietatea, romanii spuneau, asa cum
spun majoritatea românilor: “lucrul este al meu” sau ”am un lucru”(res mea est, meum
est ex iure quiritium).74
Dreptul de proprietate (proprietatea) reprezinta dreptul subiectiv al unei
persoane, numita proprietar, asupra unui lucru, drept care îi confera anumite atribute
ocrotite de dreptul obiectiv. Aceste atribute, care reprezinta continutul dreptului de
proprietate sunt:
• Ius utendi ( dreptul proprietarului de a folosi lucrul care reprezinta obiectul
dreptului de proprietate);
• Ius fruendi ( dreptul proprietarului de a culege fructele si de a dobândi
produsele lucrului);
71 J .C. Fredouille, op.cit., p.19; 72 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.307; 73J.C.Fredouille, op.cit., p.19;
37
• Ius abutendi ( dreptul proprietarului de a dispune de lucrul în proprietate,
fie material, prin modificare sau distrugere, fie juridic, înstrainându-l ori
prin acte între vii, ori prin acte din cauza de moarte, cum ar fi prin legatul
inclus în testament sau fideicomis-ul). Acest ius abutendi nu a fost
nelimitat. Din cele mai vechi timpuri, acest atribut al proprietatii a fost
îngradit în interesul general al societatii. Astfel, înainte de 390 î.Hr., în
Roma, proprietarii de cladiri trebuiau sa respecte o distanta de doi pasi
între cladirile vecine, distanta numita ambitus. Între ogoarele vecine,
proprietarii trebuiau sa respecte o distanta de cinci pasi, numita fines
(confinium). Legea celor XII Table îi interzicea proprietarului unei grinzi
folosita de un alt proprietar în constructia casei sale, sa dispuna
demontarea acesteia.75
DICTIONAR:
Fructele reprezinta ceea ce produc bunurile frugifere periodic si fara sa-si consume
substanta. Exemplu: iarba, grâul, puii de animale, copiii sclavilor etc. Fructele sunt : naturale (
apar independent de vointa omului), industriale ( rezulta numai ca urmare a stradaniei omului )
si civile ( consecinta unor acte juridice – chiriile , dobânzile etc.).
Produsele reprezinta ceea ce rezulta din bunuri prin consumarea substantei acestora.
Ex.: scândurile sunt un produs al copacilor, aurul reprezinta un produs al minelor de aur etc.
4.3.2.Proprietatea quiritara
Proprietatea quiritara (dominium ex iure quiritium) este proprietatea quiritilor (a
cetatenilor romani) recunoscuta si sanctionata de catre ius civile.76
CARACTERELE DREPTULUI DE PROPRIETATE QUIRITARA:
♦ Drept absolut ( adica îi permite proprietarului quiritar sa se foloseasca
de toate avantajele pe care lucrul în proprietate i le poate procura);
♦ Drept exclusiv ( adica numai proprietarul poate exercita cele trei
atribute ale dreptului de proprietate quiritara);
♦ Drept perpetuu ( adica proprietatea quiritara exista atât timp cât exista
obiectul proprietatii iar proprietatea quiritara nu se stinge
prin neuz ).
74 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.310; 75 Ibidem, p.311;
76 René Foignet ,op.cit, vol.I, p.153;
38
Aceste caractere specifice, initial, proprietatii quiritare au devenit,
odata cu stergerea diferentelor dintre proprietatea quiritara, cea
provinciala, peregrina si pretoriana ( proces accelerat în secolul al III-
lea d.Hr. si terminat în secolul al VI-lea d.Hr.), caracterele dreptului de
proprietate, în general.
Conditiile proprietatii quiritare:
♦ Proprietarul: cetatean roman sau peregrin cu ius commercii ( subiecte
de ius civile);
♦ Bunul, obiect al proprietatii quiritare: lucru roman transmis fie prin
mancipatie sau in iure cessio, pentru res mancipi, sau prin traditiune,
pentru res nec mancipi. Mobilele erau romane daca se aflau în mâna
unui cetatean roman. Imobilele erau romane daca erau situate pe
pamânt italic. Imobilele italice aveau un regim juridic special, fiind
scutite de impozit si res mancipi. În timpul Principatului, patruzeci de
cetati din Imperiu au obtinut pentru teritoriile lor ius italicum (adica
calitatea de pamânt italic), desi erau situate în afara Peninsulei Italice.
Mentionam printre aceste cetati: Sarmisegetuza, Napoca, Apulum,
Beyruth etc).
♦ Modul de transmitere a dreptului de proprietate: Pentru
transmiterea dreptului de proprietate quiritara cetatenii romani foloseau
numai modurile solemne prevazute de ius civile, care erau, în functie
de calificarea lucrului, dupa caz, mancipatiunea si in iure cessio pentru
lucrurile mancipi si traditiunea pentru lucrurile nec mancipi.
Atributele dreptului de proprietate quiritara:
Ius utendi;
Ius fruendi;
Ius abutendi.
Proprietatea quiritara a fost considerata de romani ca o institutie rezervata doar
acelor persoane ce aveau voie sa foloseasca ius civile (cetatenii romani si peregrinii cu
ius commercii). Din ratiuni practice, romanii au trebuit sa inventeze niste institutii juridice
care sa reglementeze stapânirea bunurilor în provincii sau stapânirea bunurilor mancipi
dobândite prin traditie. Aceste institutii, pe care romanii le numeau generic “possessio”,
au împrumutat de la proprietatea quiritara atributele. Acest împrumut a declansat
39
procesul de contopire a proprietatii quiritare cu aceste possessiones, proces datorita
caruia, consideram astazi ca proprietarul are în dreptul civil român aceleasi atribute ca
si proprietarul quiritar ( a se vedea art. 480 din Codul civil).
Iata etapele pe care le-a parcurs procesul de confundare a proprietatii quiritare
cu posesiunea provinciala, peregrina si pretoriana: în secolul al II-lea d.Hr., juristi,
precum Gaius, denumeau posesiunea provinciala, cu termenul “dominium”, rezervat
exclusiv proprietatii quiritare, în sec. al III-lea d.Hr., prin Edictul lui Caracalla din 212, toti
locuitorii Imperiului primeau cetatenia romana cu exceptia dediticilor, împaratul Maximin
generaliza concesiunile de ius italicum si pamânturile italice erau supuse impozitului, iar
în secolul al VI-lea, Iustinian desfiinteaza clasificarea bunurilor în mancipi si nec
mancipi, precum si orice deosebire între pamântul italic si cel provincial. Astfel, se
încheia procesul de fuziune al proprietatii quiritare cu posesiunile provinciala, peregrina
si pretoriana77.
SANCTIUNEA PROPRIETATII QUIRITARE: actiunea civila “rei vindicatio”
(actiune in rem).
4.3.3.Proprietatea pretoriana (bonitara)
Aceasta possessio a fost creata de catre juristii romani în secolul I î.Hr., pentru
a pune capat obiceiului proprietarilor quiritari de a introduce, în mod abuziv, actiuni rei
vindicatio împotriva celor care dobândisera obiectul proprietatii quiritare, prin traditie,
chiar de la aceiasi proprietari care acum îi chemau înaintea magistratului.
Prin proprietate pretoriana (bonitara) se întelege proprietatea recunoscuta si
aparata de catre edictul pretorului, asupra unui lucru mancipi, dobândit de proprietarul
pretorian prin traditie si nu prin mancipatie sau in iure cessio. Aceasta proprietate
pretoriana era recunoscuta si aparata pâna la împlinirea termenului de uzucapiune ( un
an pentru mobile, doi ani pentru imobile), când proprietarul pretorian dobândea
proprietatea quiritara asupra acelui lucru mancipi.
Prin introducerea proprietatii pretoriene, în dreptul roman clasic s-a semnalat o
dedublare a proprietatii. Astfel, un bun mancipi putea avea doi proprietari: unul era
proprietarul quiritar, care îl înstrainase prin traditie, iar celalalt era cel care-l avea printre
77 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.317;
40
lucrurile sale ( in bonis habet), adica proprietarul pretorian (cel care dobândise lucrul
mancipi prin traditie).78
ATRIBUTELE PROPRIETARULUI PRETORIAN: ius utendi, ius fruendi, ius
abutendi ( acesta cu urmatoarea restrictie: nu putea dispune juridic de bun folosindu-se
de modurile de dispozitie de ius civile: mancipatia, in iure cessio sau legatul per
vindicationem).
SANCTIUNEA PROPRIETATII PRETORIENE:
Exceptii:
♦ Exceptio de dol (Primus îi vinde prin traditie lui Secundus un bun
mancipi. Primus, stiind ca dupa ius civile, tot el este proprietarul quiritar
al lucrului vândut, introduce împotriva lui Secundus actiunea rei
vindicatio. Secundus pentru a nu pierde atât bunul cât si banii pe care
I-a dat lui Primus, în chip de pret, îi cere magistratului sa introduca în
formula exceptia de dol, prin care va paraliza actiunea lui Primus);
♦ Exceptio rei venditae et traditae (Primus îi vinde lui Secundus, prin
traditie un teren italic. Apoi, prin mancipatie, acelasi Primus îi vinde
terenul lui Tertius. Tertius introduce actiunea de rei vindicatio împotriva
lui Secundus. Acesta va cere inserarea în formula a exceptiei “rei
venditae et traditae”, conform careia lucrul a fost vândut si remis de la
mâna la mâna. Astfel, se va paraliza revendicarea lui Tertius).
c)Actiunea publiciana
(a fost creata de catre pretorul Publicius, dupa modelul
actiunii rei vindicatio, pentru a-l ajuta pe proprietarul pretorian sa-si revendice bunul,
ajuns în posesia unei alte persoane sau chiar în posesia proprietarului quiritar). Formula
actiunii publiciene continea fictiune conform careia, proprietarul pretorian uzucapase
lucrul, transformându-se în proprietar quiritar. Proprietarul quiritar putea invoca
împotriva publicienii, exceptia iustii domini (proprietar dupa ius civile), însa proprietarul
pretorian îi raspundea cu replicatio rei venditae et traditae( prin care arata ca
proprietarul quiritar I-a înstrainat lucrul contra unei sume de bani si ca I l-a remis prin
traditie).79
Proprietatea pretoriana a fost extinsa, prin senatus consulte si prin constitutii
imperiale, la numeroase situatii, în care ius civile nu recunostea nici un drept de
proprietate. Iata câteva dintre ele:
78 René Foignet ,op.cit, vol.I, p.158;
41
Succesorul pretorian (bonorum possesor);
Cumparatorul averii debitorului insolvabil (bonorum emptor);
Damnum infectum (paguba neprodusa). Daca o casa ameninta sa se
prabuseasca peste casa vecinului, atunci proprietarul casei în ruina trebuia sa-I
ofere vecinului o suma de bani suficienta pentru despagubirea acestuia, în cazul
în care casa sa i-ar fi fost distrusa prin prabusirea casei în ruina. Daca
proprietarul casei în ruina refuza sa ofere cautiunea mentionata, atunci, pretorul
îl putea trimite pe vecinul amenintat în posesia casei în ruina. Vecinul devenea,
astfel, proprietar pretorian al casei în ruina.
Delictul comis de o persoana în puterea unui pater familias (alieni iuris).
Daca un alieni iuris savârsea un delict, stapânul lui avea doua posibilitati de a-I
oferi satisfactie victimei delictului: fie platea o amenda, fie îl abandona pe autorul
delictului în puterea victimei. Daca stapânul
nu platea amenda, dar nici nu-l
abandona pe autor, victima devenea, prin decretul pretorului, proprietar pretorian
al autorului delictului.
Proprietatea pretoriana a disparut în epoca lui Iustinan, care a suprimat, ca
desueta, clasificarea bunurilor în mancipi si nec mancipi.
4.3.4.Proprietatea provinciala si cea peregrina
Pamântul din provincii era ager publicus (era proprietatea statului roman, în
provinciile senatoriale sau era proprietatea împaratului, în provinciile imperiale). Nici un
cetatean roman nu putea sa devina proprietar quiritar asupra unui pamânt sau asupra
unei cladiri din provincie. Totusi, portiuni din ager publicus erau distribuite cetatenilor
romani, spre cultivare, spre folosinta. Odata cu trecerea timpului, cetatenilor romani
care exploatau portiuni din ager publicus li s-a recunoscut atât posesia asupra acestor
terenuri, cât si dreptul de dispozitie juridica (prin traditie) si materiala80.
Proprietatea provinciala (possessio usus fructus, habere licere) reprezinta
dreptul subiectiv al cetatenilor romani asupra pamânturilor si cladirilor din provincii,
79 Ibidem, p.159; 80 Ibidem, p.158;
42
drept ocrotit prin edictul guvernatorului de provincie si care confera titularului aceleasi
atribute ca dreptul de proprietate quiritara.
SANCTIUNEA PROPRIETATII PROVINCIALE:
o actiune utila, construita dupa
modelul actiunii de rei vindicatio.81
În cursul secolului al III-lea d.Hr., proprietatea provinciala se confunda cu cea
quiritara, caci dispare distinctia dintre imobilele italice si cele provinciale.82
Proprietatea peregrina reprezinta dreptul real al peregrinilor fara ius commercii,
recunoscut si ocrotit prin edictul pretorului peregrin (la Roma) si prin edictul
guvernatorului (în provincie), drept în temeiul caruia peregrinii dobândesc, asupra
lucrurilor lor, atribute asemanatoare celor ale proprietarilor quiritari.
SANCTIUNEA PROPRIETATII PEREGRINE: o actiune utila, construita dupa
modelul actiunii rei vindicatio (continea fictiunea conform careia peregrinul trebuie
considerat cetatean roman).
Proprietatea peregrina a
disparut în secolul al III-lea d.Hr., în urma edictului lui
Caracalla, prin care toti peregrini au primit cetatenie romana, cu exceptia celor
dediticii.83
4.4.Apararea proprietatii
4.4.1.Rei vindicatio
Revendicarea este actiunea reala si civila prin care
proprietarul quiritar pretinde
restituirea lucrului obiect al dreptului de proprietate quiritara, de la cel care-l detine cu
orice titlu.
În fata instantelor ordo iudiciorum privatorum, actiunea în revendicare se
introduce prin formula petitorie.
Conditii pentru intentarea actiunii în revendicare:
Bunul revendicat:
Lucru roman, obiect al proprietatii quiritare;
Corporal (se pretindea posesiunea si se intentau împotriva posesorului sau
detentorului, ori numai lucrurile corporale sunt susceptibile de posesiune);
81 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.319; 82 René Foignet ,op.cit, vol.I, p.158 83 Ibidem, p.157;
43
Lucrul sa fie de specie (adica individualizat). Pentru considerente practice, s-a
admis ca se poate revendica un ansamblu de bunuri de acelasi fel precum o
turma de oi sau de vite.
Reclamantul:
Proprietar quiritar (cetatean roman sau peregrin cu ius commercii);
Sa probeze ca persoana de la care a dobândit bunul era, si ea, proprietar
quiritar, întrucât îl capatase, la rându-I de la un proprietar quiritar, care la îl
dobândise de la un alt proprietar quiritar si tot asa pâna se ajungea la
persoana care-l dobândise printr-un mod originar. Sarcina aceasta atât de
dificila era usurata de existenta uzucapiunii;
Sa nu se afle în posesia bunului revendicat.
Pârâtul:
Ca regula generala, trebuie sa fie posesor al lucrului revendicat;
Exceptii:
- pârât poate fi si persoana care, prin dol, înceteaza sa posede( cel care
vazându-se amenintat cu revendicarea distruge bunul, îl înstraineaza sau îl
abandoneaza);
- pârât poate fi si acela care se lasa urmarit cu revendicarea desi nu este
posesor al bunului revendicat (aceasta spre a-l sanctiona pentru ca, prin fapta sa l-a
indus în eroare pe proprietar si I-a permis adevaratului posesor sa obtina proprietatea
quiritara asupra bunului, prin uzucapiune.
În situatia exceptiilor de mai sus, pârâtii nu pot fi obligati de catre judecator sa
restituie bunul revendicat, caci acestia nu-l poseda. Ei vor fi obligati, însa, sa-I plateasca
reclamantului o suma de bani echivalenta cu interesul acestuia ca bunul sa-I fost
restituit în natura. 84
Exceptiile pârâtului:
exceptia de
dol, rei venditae et traditae, rei donatae et
traditae, exceptia de uzufruct, de gaj etc.
Efectele actiunii în revendicare:
Daca judecatorul constata ca reclamantul în actiunea de revendicare are
dreptate, atunci pronunta o sentinta prin care:
- Reclamantul obtine lucrul si accesoriile sale. Pentru a-l determina pe pârât sa
înapoieze bunul în natura, actiunea în revendicare avea o clauzula arbitrara, care-i
84 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.319-321;
44
permitea reclamantului sa indice, sub prestare de juramânt, cât valoreaza acel lucru
pentru el. Aceasta valoare indicata de reclamant depasea cu mult valoarea de piata a
bunului, astfel încât, pârâtul prefera sa înapoieze
bunul în natura, decât sa-l pastreze,
platind un suprapret. În procedura formulara, înca în faza in iure, pârâtul era obligat sa-I
faca reclamantului o promisiune, întarita cu doi garanti, ca va plati suma de bani la care
va fi condamnat (satisdatio iudicatum solvi). Daca nu facea aceasta promisiune,
devenea indefensus si se trecea la executarea silita. În vremea lui Iustinian, ordinul
judecatorului, adresat pârâtului, de a restitui lucrul era executat cu ajutorul fortei
publice85.
- Reclamantul dobândeste atât produsele cât si fructele bunului revendicat.
Pârâtul care a fost posesor de buna-credinta (adica nu a stiut ca bunul este proprietatea
unei alte persoane) trebuie sa-I restituie reclamantului doar fructele dobândite dupa litis
contestatio, caci doar din acel moment a aflat ca lucrul are un alt proprietar. Aceasta
solutie vrea sa-l rasplateasca pe posesorul de buna-credinta pentru munca depusa spre
a face lucru sa rodeasca fructe industriale si, în acelasi timp, vrea sa-l protejeze pe
acelasi posesor, care a consumat mai mult din fructele naturale ale bunului, având
convingerea ca bunul si fructele acestuia sunt ale sale. Din epoca lui Iustinian,
posesorul de buna-credinta trebuia sa-I restituie reclamantului toate fructele pe care nu
le-a consumat. Nu trebuia însa sa-l despagubeasca pe reclamant, în vreun fel pentru
fructele pe care deja le consumase.
- Pârâtul trebuie sa-l despagubeasca pe reclamant pentru eventualele
stricaciuni ale lucrului produse din vina lui. Pentru stricaciunile produse înainte de litis
contestatio, pârâtul va raspunde doar pentru o greseala foarte grava , sau pentru o
greseala pe care nu ar fi facut-o atunci când îsi administra propria avere. Daca
stricaciunile s-au produs dupa litis contestatio, atunci pârâtul va raspunde
pentru orice
greseala pe care un bun administrator al lucrului nu ar fi comis-o. Se observa ca în
situatia stricaciunilor produse dupa litis contestatio, culpa pârâtului este judecata in
abstracto, adica prin raportarea la idealul de bun administrator. Aceste solutii au
urmatoarele justificari: înainte de litis contestatio, pârâtul considera bunul ca pe un
element al averii sale. De aceea, îi este îngaduita o oarecare neglijenta în administrarea
85 Ibidem, p.321-322;
45
bunului. Dupa litis contestatio însa, pârâtul trebuie sa tina seama de ipoteza restituirii
bunului catre reclamant. De aceea, nu îi este iertata nici o neglijenta.86
- Pârâtul trebuie sa fie despagubit de catre reclamant pentru cheltuielile
necesare facute în legatura cu bunul. Posesorul de buna-credinta are dreptul si la
despagubiri pentru cheltuielile utile, în masura în care acestea au sporit valoarea
bunului. Pârâtul nu are dreptul la despagubiri
pentru cheltuielile voluptorii, dar poate
ridica ornamentele în care s-au materializat acestea, cu conditia de a nu deteriora
bunul.
DICTIONAR:
Cheltuielile necesare sunt acelea fara de care lucrul se deterioreaza sau dispare. Ex:
cheltuielile facute cu medicamentatia necesara pentru tratamentul sclavului bolnav.
Cheltuielile utile sunt acelea care maresc valoarea lucrului. Ex: înlocuirea acoperisului
de sindrila cu unul facut din tigle.
Cheltuieli voluptorii sunt acelea care înfrumuseteaza lucrul. Ex:
cheltuielile facute
pentru decorarea cu mozaic aurit a pardoselii dintr-o camera.
4.4.2.Actiunea publiciana
Actiunea publiciana reprezinta actiunea reala honorara care îi permite
proprietarului pretorian sa dobândeasca posesiunea lucrului, posesiune pe care fie a
pierdut-o, fie nu a avut-o niciodata. Aceasta actiune, are o formula copiata dupa cea a
revendicarii, singura diferenta fiind reprezentata de fictiunea, conform careia s-a împlinit
termenul necesar pentru dobândirea de catre reclamant a proprietati quiritare prin
uzucapiune.
Conditiile de exercitare si solutionarea actiunii publiciene difera dupa cum
reclamantul este proprietar pretorian sau posesor de buna-credinta.
4.4.3. Actiunea publiciana a proprietarului pretorian
CONDITII DE EXERCITARE: Reclamantul este proprietarul pretorian
(dobânditorul unui res mancipi prin traditiune), iar pârâtul poate fi ori proprietarul quiritar
al lucrului respectiv ori un simplu posesor sau detentor.
86 Ibidem, p.323;
46
SOLUTIONAREA ACTIUNII PUBLICIENE: Reclamantul va câstiga posesia
bunului sau, daca în calitate de pârât apare proprietarul quiritar. Acesta se apara cu
exceptia iusti domini
(proprietar de drept). Reclamantul raspunde cu replicatio doli
(replica de dol), cu replicatio rei venditae et traditae (invocând ca lucrul I-a fost vândut si
predat prin traditiune) sau cu replicatio rei donatae et traditae etc. De asemenea,
reclamantul va dobândi bunul, daca, pârâtul este un simplu posesor sau un detentor.
4.4.4.Publiciana posesorului de buna- credinta
CONDITII DE EXERCITARE: Reclamantul este întotdeauna un posesor de
buna-credinta (adica o persoana care a dobândit un lucru de la o alta persoana pe care
o crede adevaratul proprietar al bunului, desi în realitate nu este). În calitate de pârât,
apare fie adevaratul proprietar al bunului, fie un alt posesor de buna-credinta.
SOLUTIONAREA ACTIUNII PUBLICIENE:
Daca pârâtul este adevaratul proprietar al bunului, atunci prin exceptia iusti
domini actiunea publiciana este paralizata. Posesorul de buna-credinta pierde procesul
si nu va obtine bunul urmarit.
Daca pârâtul este si el un posesor de buna-credinta, atunci avem doua
posibilitati:
Daca pârâtul a obtinut lucrul de la acelasi fals proprietar al lui, atunci va câstiga
procesul acela dintre posesorii de buna-credinta care a intrat primul în posesia lucrului.
Daca reclamantul a fost pus primul în posesia lucrului, atunci la exceptia rei venditae et
traditae pe care o invoca pârâtul, reclamantul va raspunde cu replicatio primo rei
venditae et traditae si câstiga procesul. Daca pârâtul a fost pus primul în posesia
lucrului, atunci va câstiga procesul invocând exceptia primo rei venditae et traditae.87
Daca în calitate de pârât se afla un posesor de buna-credinta care a dobândit
lucrul de la un alt fals proprietar, procesul va fi câstigat de acela dintre posesorii de
buna-credinta care poseda lucrul în momentul procesului (adica în momentul lui litis
contestatio). Se urmeaza principiul: “In pari causa, melior est causa possidentis” (în
situatii identice, este preferat posesorul actual).88
87 Ibidem, p.325-326; 88 Ibidem, p.326;
47
4.5. Posesiunea
4.5.1. Definitia posesiunii
Posesiunea reprezinta dreptul subiectiv ocrotit prin edictul magistratilor judiciari,
în temeiul caruia o persoana (cetatean roman, peregrin cu ius commercii sau peregrin)
dobândeste asupra unui lucru, atribute asemanatoare cu cele conferite de dreptul de
proprietatea quiritara, dar, în conditii care împiedica dobândirea proprietatii quiritare
asupra bunului respectiv.
Posesiunea, fiind reglementata prin edictul pretorului, era privita de catre
jurisprudenti, ca o institutie juridica ce apartine de “factum”(dreptul creat de catre
pretor).89 Însa, savantii moderni au interpretat gresit sensul cuvântului ”factum”,
interpretându-l drept “realitate care scapa reglementarii juridice” si au concluzionat ca
posesiunea nu este un drept ci o stare de lucruri în care o persoana se comporta fata
de un bun ca si cum ar fi titularul unui drept real asupra acelui bun sau drept “puterea
fizica ce se exercita asupra unui bun”.90 Asadar, definitiile moderne ale posesiei nu
sunt întru-totul corecte, întrucât posesiunea reprezinta un drept si nu un fapt, cel putin
din punctul de vedere al istoriei dreptului.
4.5.2. Elementele posesiunii
Posesiunea are doua elemente:
A.CORPUS (puterea fizica asupra lucrului, stapânirea efectiva a lucrului). Lucrul
mobil se ia în mâna. Imobilul se ia în stapânire fie prin izgonirea persoanei care-l
ocupa fara drept, fie prin savârsirea unui act de stapân ( ruperea unei crengi
dintr-un pom din livada, schimbarea încuietorii de la usa de intrare etc).
B.ANIMUS DOMINI (elementul intelectual, adica intentia cu care stapâneste
bunul posesorul). De fapt, prin animus trebuie sa întelegem nu atât adevaratele gânduri
ale posesorului legate de stapânirea lucrului, cât atitudinea pe care dreptul roman
credea ca o adopta posesorul fata de acel lucru. Juristii romani considerau ca pentru a
deveni posesor trebuie sa stapânesti un lucru în circumstante care sa dezvaluie unul
din urmatoarele doua tipuri de animus :
89 Ibidem, p.330; 90 René Foignet ,op.cit, vol.I, p.161;
48
- animus domini (intentia de a te comporta fata de lucru ca un adevaraat
proprietar)
- animus sibi habendi (dorinta de a pastra lucrul respectiv doar pentru
tine). Animus sibi habendi se cerea doar pentru cei care stapâneau
terenuri din ager publicus, numite ager occupatorius, întrucât, cel putin în
teorie, posesorii nu puteau deveni proprietari asupra acestor terenuri ( care
erau considerate ca extra patrimonium). Animus domini se cerea pentru
posesorii acelor lucruri care pot fi însusite de catre particulari ( res in
patrimonio).91 Acest animus domini este în conceptia lui Savigny (“Tratat
despre posesie”), elementul care distinge posesia ( possessio civilis) de
detentie (possessio naturalis). Detentorul nu are animus domini, întrucât
titlul, în virtutea caruia exercita stapânirea materiala asupra bunului,
dovedeste ca proprietatea bunului apartine unei alte persoane.92 Pentru
Ihering, însa, acest element intentional al posesiei este reprezentat doar de
affectio tenedi (vointa de a pastra lucrul, fie ca exista sau nu intentia de a
te comporta fata de lucru asemeni unui proprietar). Ihering considera, deci,
în lucrarea “Despre rolul vointei în posesie”, ca nu exista nici o diferenta
între detentie si posesiune. Conceptia lui Ihering, desi preluata în Codul
civil german, este respinsa de doctrina franceza si româna de drept civil.
Cel care reuneste în persoana sa cele doua elemente ale posesiunii devine
posesor.
4.5.3.Dobândirea si pierderea posesiunii
Posesiunea se poate dobândi:
A. De catre însusi posesorul;
B. Prin intermediul altei persoane
A. Dobândirea posesiunii chiar de catre posesor
O persoana devine posesor al unui anumit lucru in patrimonio, daca obtine
stapânirea efectiva a respectivului lucru (corpus), cu intentia de a se comporta ca un
adevarat proprietar (animus domini). O persoana devine posesor asupra unui teren din
ager publicus, daca îl stapâneste efectiv, cu intentia de a-l pastra pentru sine (animus
sibi habendi).
91 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.331-332;
49
B. Dobândirea posesiunii prin intermediul altei persoane În vechiul drept roman se considera ca nu se poate dobândi animus printr-o alta
persoana. Dar, copilul pâna la 7 ani (infans), nebunul sau persoana juridica nu pot avea
niciodata un animus. Din aceasta cauza, s-a admis ca animus poate fi dobândit prin
intermediul urmatoarelor trei persoane: tutorele unui infans, curatorul nebunului si
administratorul persoanei juridice.93 Ca o curiozitate, mentionam si solutia conform
careia sclavul cu peculiu poate dobândi, pentru stapânul sau, atât animus cât si
corpus.94
În vechiul drept roman s-a considerat ca un pater familias poate dobândi corpus
asupra unui lucru prin intermediul unei persoane în putere (alieni iuris). Corpus nu putea
fi dobândit, însa, prin intermediul unei persoane care nu se afla în puterea lui pater
familias (sui iuris). În epoca clasica, s-a admis, însa, ca mandatarul sau gerantul de
afaceri (ambii persoane sui iuris) dobândesc corpus pentru un pater familias. Pater
familias obtine posesia prin intermediul mandatarului în momentul în care acesta obtine
corpus (aceasta întrucât pater familias si-a manifestat animus domini înca din momentul
în care l-a împuternicit pe mandatar). Pater familias obtine posesiunea prin intermediul
gerantului de afaceri, doar în ziua în care ratifica actele gerantului, caci doar în acel
moment îsi manifesta animus-ul care alaturat lui corpus, dobândit anterior, confera
posesia. 95
Posesiunea se pierde, de regula, prin pierderea concomitenta a celor doua
elemente: corpus si animus. Spre exemplu, un posesor îi înmâneaza lucrul, prin traditie,
unei alte persoane.
Posesiunea se pierde, uneori, prin pierderea unuia din cele doua elemente,
corpus si animus. Pierderea lui corpus se realizeaza atunci când lucrul nu se mai
gaseste în puterea posesorului, în stapânirea lui. Spre exemplu, lucrul este furat de
catre un hot, sau sclavul fuge de la stapân.96 Totusi, în situatia pasunilor, folosite de
catre pastori doar în anumite perioade ale anului, s-a admis solutia conform careia
pastorii retineau posesia acestora numai prin animus, chiar daca în anumite perioade
nu aveau si corpus-ul.97 Pierderea lui animus se realizeaza atunci când, desi stapânim
efectiv un lucru, nu mai avem intentia sa-l pastram pentru noi însine, ci îl stapânim
92 René Foignet ,op.cit, vol.I, p.163; 93 Ibidem, p.165; 94 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p333; 95 René Foignet ,op.cit, vol.I, p.164; 96 Ibidem, p.165; 97 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p. 333;
50
pentru altul. Exemplu: proprietarul casei îsi vinde casa unei alte persoane, dar ramâne
sa locuiasca în aceasta în calitate de chirias.
4.5.4.Persoanele care au posesiunea
Au posesiunea urmatoarele persoane:
- Proprietarul quiritar, proprietarul pretorian, provincial sau peregrin daca
stapâneau efectiv bunul;
- Posesorul de buna-credinta;
- Posesorul de rea-credinta (hotul, cel care dobândeste un imobil prin violenta);
- Posesorul pe ager publicus,
- Locatarii pe termen lung (arendasul lui ager vectigalis, emfiteotul);
- Precaristul (este posesor fata de toti, cu exceptia proprietarului lucrului pe care
l-a primit cu titlu precar);
- Creditorul gajist, în legatura cu bunul dat în gaj;
- Depozitarul sechestru (adica persoana ce pastreaza un bun asupra caruia
exista un litigiu, pâna la pronuntarea sentintei).
Nu sunt posesori urmatoarele persoane:
- Locatarii pe termen scurt (chiriasul si arendasul);
- Uzufructuarul;
- Depozitarul ordinar;
- Comodotarul.98
Din ce cauza sunt considerati posesori, creditorul gajist sau precaristul, atât
timp cât nici unul din ei nu are animus domini în legatura cu stapânirea lucurului in
patrimonio ? Savigny considera ca aceste doua persoane au o posesie derivata, adica
ei pastreaza posesiunea pentru proprietar, care le-a încredintat-o cu misiunea de a o
apara.99
4.5.5. Posesiunea drepturilor (quasi-posesiunea)
Quasi-posesiunea reprezinta posesiunea drepturilor reale, altele decât
proprietatea, cum ar fi servitutile, posesiune manifestata prin exercitiul acestor drepturi.
Quasi-posesiunea a fost o notiune contestata de o parte din jurisprudentii romani,
întrucât ei considerau ca
drepturile reale asupra lucrurilor altora, fiind incorporale nu
98 Ibidem, p.334;
51
sunt susceptibile de posesie. Dar sustinatorii quasi-posesiunii au triumfat, opinia lor
impunându-se, dupa unii specialisti, la sfârsitul secolului I d.Hr, dupa altii, în epoca lui
Constantin, sau chiar în vremea lui Iustitnian, când textele privind aceasta chestiune au
fost interpolate.100
Sunt susceptibile de quasi-posesiune:
Servitutile prediale rustice (considerate lucruri corporale). Se pare ca ele stau la
originea cvasiposesiunii.
Servitutile personale;
Anumite servituti urbane cum ar fi servitutea de scurgere,
Dreptul de superficie.101
Consecintele quasi-posesiunii:
- Drepturile reale de mai sus pot fi dobândite prin traditie ( quasi-traditio);
- Drepturile reale de mai sus pot fi dobândite printr-o posesiune prelungita (
longa posessio sau diuturnus usus);
- Quasi-posesiunea este ocrotita printr-o actiune publiciana utila si prin quasi-
interdicte.102
4.5.6.Efectele posesiunii
Posesiunea produce urmatoarele efecte juridice importante:
a) Posesiunea reprezinta temeiul a trei moduri de dobândire a proprietatii:
ocupatiunea ( prin care dobândim posesiunea unui lucru care anterior nu a apartinut
nimanui), traditiunea (care consta în cedarea posesiunii unui lucru) si uzucapiunea
(care consta în posesiunea continua a unui bun, în anumite conditii, prevazute de ius
civile).
b)Posesorul de buna-credinta are datorita posesiunii anumite avantaje: poate
uzucapa lucrul, dobândeste fructele lucrului si poate reclama posesiunea lucrului de la o
alta persoana prin intermediul actiunii publiciene;
c)Posesorul, fie de buna-credinta, fie de rea-credinta, este protejat de catre
pretor prin interdictele posesorii;
99 René Foignet ,op.cit, vol.I, p.169 100 Ibidem, p.171; 101 Ibidem, p.171; 102 Ibidem, p.171;
52
d)În cursul unui proces de revendicare, posesiunea îi asigura posesorului
calitatea procesuala de pârât, mai avantajoasa decât cea de reclamant, caci nu trebuie
sa probeze nimic.103
4.5.7.Protectia posesiunii. Interdictele posesorii – uti possidetis, utrubi, unde vi, unde vi armata, de precario
Posesiunea era protejata, la epoca clasica, prin intermediul interdictelor
posesorii (mijloace întemeiate pe puterea pretorului de a comanda civil si militar –
imperium). Actiunea publiciana (întemeiata pe puterea pretorului de a organiza
procesele între particulari – iurisdictio) proteja doua forme speciale de posesiune : este
vorba de proprietatea pretoriana si de posesiunea posesorului de buna-credinta.
Întrucât despre actiunea publiciana am vorbit atât în paragraful 4.3.3., cât si în
paragrafele 4.4.2 , 4.4.3 si 4.4.4, în continuare ne vom referi doar la interdictele
posesorii.
Interdictul reprezinta un ordin prin care magistratul fie interzice, fie ordona
savârsirea unei anumite actiuni.. Acest ordin se dadea fara verificarea minutioasa a
faptelor si era , de asemenea, un ordin conditional. Din aceasta cauza daca o parte
dintr-un litigiu privind tulburarea posesiunii asupra unui lucru, nu respecta interdictul,
atunci cealalta parte deschidea un proces prin intermediul caruia judecatorul verifica
care dintre parti nu putea beneficia de protectia oferita de interdict, întrucât nu
îndeplinea conditiile prevazute acolo.104
Interdictele posesorii se împart în doua clase:
Interdictele prohibitorii (retinendae possessionis causa) care au drept scop
recunoasterea posesiunii si încetarea tulburarii ei de catre un tert. Pretorul
intervine pentru a solutiona conflictul dintre doua persoane care se pretind,
amândoua, proprietare ale aceluiasi lucru. El interzice ca sa fie tulburata
persoana care poseda în anumite conditii.105 Aceste interdicte sunt, la rându-le
de doua tipuri:
• Interdictul uti possidetis;
• Interdictul utrubi.
103 Ibidem, p.162; 104 M.V.Jakota, op.cit., vol. I, p. 141-142; 105 René Foignet ,op.cit, vol.I, p.166;
53
Interdicte recuperatorii (recuperandae possessionis causa) care au drept scop
recuperarea posesiunii pierdute. Aceste interdicte sunt de patru tipuri:
Interdictul unde vi;
• Interdictul unde vi armata;
• Interdictul de precario;
• Interdictul de clandestina possesione.
INTERDICTELE PROHIBITORII:
Interdictul uti possidetis ( numit asa dupa primele cuvinte ale formulei), era pus la
dispozitia posesorului actual al unui imobil pentru a-I îndeparta pe
cei care-I
tulburau posesiunea. Formula interdictului era urmatoarea: “Cum posedati acum
acest imobil despre care este vorba în procedura, pe care nu-l posedati prin
violenta, nici clandestin, nici cu titlu precar, astfel sa-l posedati. Împotriva acestei
situatii va opresc sa folositi violenta”106. Se observa din formula, ca interdictul uti
possidetis îl proteja pe posesorul actual doar daca acesta exercita asupra
imobilului o posesie neviciata fata de persoana sau persoanele care îl tulburau,
adica o posesie care sa fie nec vi (fara violenta), nec clam ( sa fie exercitata
public si nu în mod clandestin), nec precario ( lucrul sa nu fi ajuns la posesor în
urma unei concesiuni gratuite facute de catre proprietarul lucrului sau de catre un
posesor al lui).
Interdictul utrubi era destinat apararii posesorului unui lucru mobil. Formula
interdictului proteja acea persoana care posedase lucrul mai mult timp în anul
dinaintea eliberarii interdictului. Aceasta posesie trebuia sa fie lipsita de vicii fata
de persoana care-l tulbura pe posesor.
În cazul ambelor interdicte posesorii, partea care avea o posesiune viciata
asupra lucrului, pierdea lucrul, în favoarea celeilalte parti.107
În epoca lui Iustinian, cele doua interdicte prohibitorii (utrubi si uti possidetis) se
confunda, transformându-se într-o unica actiune care-l protejeaza pe posesorul actula
al bunului mobil sau imobil.108
INTERDICTELE RECUPERATORII
Interdictul unde vi (de vi quotidiana) era acordat posesorului care a fost expulzat
cu violenta din stapânirea lucrului. Pentru a fi protejat prin acest interdict,
106 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.337; 107 Ibidem, p:337; 108René Foignet ,op.cit, vol.I, p.167;
54
reclamantul trebuia sa fi exercitat asupra lucrului o posesie lipsita de vicii, fata de
persoana ce l-a deposedat prin violenta si sa fi cerut interdictul în cel mult un an
de la deposedare.
Interdictul unde vi armata era acordat posesorului care fusese expulzat din
stapânirea lucrului de catre persoane înarmate. Posesorul expulzat era aparat de
acest interdict chiar daca posesia lui asupra lucrului era viciata fata de persoana
care l-a expulzat si chiar daca se scursese mai mult de un an de la deposedare.
În epoca lui Iustinian, dispare distinctia între vis quotidiana si vis armata.
Posesorul expulzat prin violenta are o actiune care-l protejeaza chiar daca
posesiunea lui este viciata. Aceasta actiune se introduce în termen de un an de
zile de la expulzarea prin violenta109.
Interdictul de precario proteja persoana care, la cerea unei alte persoane, îi
cedeaza acesteia, gratuit, un lucru, în schimbul respectului, ajutorului si a unei
parti din fructele bunului. Aceasta concesiune gratuita se revoca la prima
manifestare de vointa a celui care a cedat lucrul (proprietarul lui sau posesorul
lui). Daca precaristul nu mai voia sa restituie lucrul, proprietarul lucrului sau
posesorul lui foloseau interdictul în discutie. Mentionam ca precaristul era
posesor al lucrului fata de toate celelalte persoane cu exceptia celui care I-a
cedat lucrul.110
Interdictul de clandestina possessione proteja posesorul care a fost lipsit de
posesiunea lucrului sau în mod clandestin.111
Temeiul protejarii posesiunii. Din ce cauza, romanii au considerat ca trebuie
protejata posesiunea, avantajând, astfel, persoana care nu este proprietarul bunului si
care, în anumite situatii cum ar fi cea a hotului, stie cu siguranta ca nu poate avea
aceasta calitate ?
Explicatia lui Savigny: posesiunea a fost sanctionata pentru apararea pacii
publice. Interdictele posesorii au aparut din grija de a-I împiedica pe oameni sa-si faca
singuri dreptate. Ele au menirea de a pastra starea de fapt existenta pâna
în momentul
în care se va pronunta instanta.
109 Ibidem, p.168; 110 Pentru primele trei interdicte recuperatorii, a se vedea M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.337-338; 111 René Foignet ,op.cit, vol.I, p.168;
55
Explicatia lui Ihering:
protejarea posesiunii prin interdicte înseamna de fapt
protejarea proprietatii. Interdictul este un mijloc de protectie al proprietatii mult mai
comod decât actiunea rei vindciatio, întrucât proprietarul nu mai trebuie sa-si
dovedeasca proprietatea (adica ca a obtinut lucrul de la un proprietar care la rându-I
obtinuse lucrul de la un proprietar etc.). În majoritatea cazurilor, posesorul este si
proprietar, deci prin protejarea posesorului, însusi proprietarul este protejat. Sigur,
uneori, de protectie beneficiaza si un posesor fara titlu, un hot spre exemplu, dar aceste
cazuri sunt extrem de rare, astfel încât pretorul le neglijeaza. 112
4.6. Servitutile
Servitutile reprezinta drepturi reale stabilite fie în folosul unei anumite persoane,
în calitatea ei de proprietar al unui imobil, fie în folosul unei anumite persoane, asupra
lucrului proprietate al altei persoane.
Servitutile reprezinta dezmembraminte ale dreptului de proprietate, întrucât în
situatia unui lucru grevat de servituti, o parte din atributele dreptului de proprietate
ramân la proprietar (cum ar fi ius abutendi, uneori si ius fruendi), în timp ce altele se afla
la titularul servitutii (ius utendi, uneori si ius fruendi etc).113
Servitutile sunt de doua feluri: prediale si personale. Cele prediale sunt cele
mai vechi. Categoria servitutilor personale a fost creata, se pare de Iustinian, pentru a
cuprinde drepturi reale cum ar fi uzufructul, uzul, habitatia, operae, create în
epocile
anterioare lui.114
4.6.1.Servitutile prediale
Servitutile prediale reprezinta sarcini impuse oricarei persoane care devine
proprietarul unui imobil (numit fond aservit), în folosul oricarei persoane care devine
proprietarul unui alt imobil (numit fond dominant). O alta definitie, mai concisa este
urmatoarea: sarcini impuse unui fond în folosul altui fond.115
Dupa cum fondul dominant are sau nu pe el o cladire, servitutile prediale se
împart în :
112 Ibidem, p.170; 113 Ibidem, p.211; 114 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.363; 115 St.Cocos, op.cit., p.116;
56
Servituti prediale rustice ( erau stabilite în folosul oricarei persoane care devenea
proprietarul unui anumit teren viran, lipsit de orice cladire);
Servituti prediale urbane (erau stabilite în folosul oricarei persoane care devenea
proprietarul unei anumite cladiri).
Servitutile prediale rustice (rurale) cuprind urmatoarele drepturi reale:
Servitutile de trecere, alcatuite din:
Iter (dreptul de trecere cu piciorul pe pamânt strain);
Via (dreptul de a trece cu caruta pe pamânt strain);
Actus ( dreptul de a trece cu turmele de vite pe terenul altuia)
Ius pascendi ( dreptul de a paste turmele pe terenul atuia);
Aquaeductus ( dreptul de a aduce apa pe terenul tau, printr-o conducta ce trece
pe terenul altuia)116;
Acquaehaustus (dreptul de a scoate apa dintr-o fântâna situata pe terenul
altuia);
Dreptul de a scoate nisip dintr-o cariera aflata pe terenul altuia;
Dreptul de a face var cu calcarul de pe terenul altuia, etc.117
Servitutile prediale rustice erau lucruri corporale, suceptibile de posesie si res
mancipi. Prin urmare, puteau fi înstrainate prin mancipatiune, puteau fi ipotecate si,
pâna la Legea Scribonia, puteau fi uzucapate. Se observa ca majoritatea servitutilor
rurale constau în fapte ale omului, deci, sunt discontinui. Din aceasta cauza, servitutile
prediale rurale (rustice) se sting prin neuz.118
Servitutile prediale urbane cuprind urmatoarele drepturi reale:
Cloaca ( servitutea de scurgere a apelor de canal, de pe fondul
dominant, pe cel aservit);
Stilicidium (servitutea de scurgere a apei de ploaie);
Servitus oneris ferendi (servitute ce impunea proprietarului unei
cladiri sa permita ca asupra acelei cladiri sa apese greutatea unei
constructii vecine, apartinând altei persoane, constructie ce se
sprijina de cladirea aservita);
Servitus altius tolendi (servitutea ce-I permitea proprietarului cladirii
dominante sa o înalte mai sus decât cladirea dominata) etc.
116 Ibidem, p.117; 117 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.364; 118 René Foignet ,op.cit, vol.I, p.214;
57
Servitutile urbane sunt lucruri necorporale si nec mancipi. Ele nu constau în
fapte ale omului si , spre deosebire de cele rurale, sunt continui.119
4.6.2.Servitutile personale
Servitutile personale reprezinta dreptul real stabilit în avantajul unei persoane
bine-determinate asupra unui lucru aflat în proprietatea unei alte persoane.
Servitutile personale cuprind urmatoarele drepturi reale:
Usus fructus (uzufructul);
Usus (uzul);
Habitatio (habitatia);
Operae animalis vel servi120.
A. Uzufructul este dreptul real care-i permite titularului sa foloseasca bunul
altuia si sa-i culeaga fructele, pastrându-I, însa, neatinsa substanta.
Uzufructul a aparut în secolul al II-lea î.Hr., în legatura cu dota femeii casatorite
sine manu, dota al carei uzufruct i-l lasa sotul prin legat. La început, uzufructul a fost
acceptat doar asupra terenurilor si caselor.121 Apoi, uzufructul a fost extins asupra
oricarui lucru corporal neconsumptibil. De asemenea, juristii romani au creat si quasi-
uzufructul, care se exercita asupra lucrurilor consumptibile (banii, uleiul, vinul etc). În
cazul quasi-uzufructului, obligatia uzufructuarului de a pastra neatinsa substanta
bunului se traducea în obligatia de a restitui, la sfârsitul quasi-uzufructului, proprietarului
bunului consumptibil, un alt lucru consumptibil, de aceeasi calitate si în aceeasi
cantitate ca bunul pe care-l primise în quasi-uzufruct. Aceasta obligatie a quasi-
uzufructuarului era asigurata printr-o promisiune facuta
de uzufructuar proprietarului,
promisiune întarita cu garanti.122
Uzufructul are urmatoarele caractere juridice:
• Drept real (se refera direct la un lucru, nu este un drept contra unei anumite
persoane, care este obligata sa-ti procure folosinta si o parte din fructele unui
lucru, asa cum se întâmpla cu dreptul chiriasului sau arendasului ) ;
• Drept temporar (în mod normal, este viager, stingându-se prin moartea
uzufructuarului). Caracterul sau temporar, deosebeste uzufructul de servitutile
119 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.365; 120 St.Cocos, op.cit., p.118; 121 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.366;
58
reale care sunt perpetue. Uzufructul spre deosebire de servitutile reale poate
fi constituit sub conditie rezolutorie sau sub termen extinctiv123 ;
• Dezmebramânt al dreptului de proprietate124
ATRIBUTELE UZUFRUCTUARULUI
Ius utendi ( dreptul uzufructuarului de a se folosi de bunul dat în uzufruct);
Ius fruendi (dreptul uzufructuarului de a dobândi fructele bunului).
Uzufructuarul dobândeste fructele naturale si industriale prin perceptie, adica
prin luarea lor în posesiune (spre exemplu, uzufructuarul unei vii, îi culege
strugurii). Aceasta, întrucât el nu este considerat posesor al lucrului. Fructele
naturale si industriale care nu au fost, înca, percepute de catre uzufructuar,
apartin proprietarului lucrului. Daca acestea sunt furate, înainte ca
uzufructuarul sa le fi perceput, doar proprietarul le poate revendica. Aceasta
regula avea si exceptii: uzufructuarul turmei dobândeste miei din momentul
nasterii lor.125 Fructele civile sunt dobândite zi cu zi, uzufructuarul primind
sumele de bani proportionale cu numarul de zile cât dureaza dreptul sau.
Uzufructul, fiind un drept real, nu crea, initial, nici o legatura personala între
proprietarul lucrului dat în uzufruct si uzufructuar. Din aceasta cauza, uzufructuarul nu-I
putea pretinde nudului proprietar (care pastreaza ius abutendi)
nimic altceva decât sa-I
lase sa se bucure de bunul dat în uzufruct. Uzufructuarul nu-l putea obliga pe nudul
proprietar sa execute o anumita actiune pentru a-I usura exploatarea bunului. Pe de-
alta parte, nudul proprietar, nu-i putea pretinde uzufructuarului sa aiba grija de bunul dat
în uzufruct, ca un bun administrator, ci doar sa pastreze substanta bunului, adica sa nu
distruga bunul. Mai mult, uzufructuarul nu era obligat sa-I restituie nudului proprietar
bunul dat în uzufruct. La sfârsitul uzufructului, nudul proprietar trebuia sa introduca
actiune în revendicarea împotriva uzufructuarului sau împotriva mostenitorilor
uzufructuarului, pentru a obtine bunul dat cândva în uzufruct. Pozitia dezavantajoasa a
nudului proprietar a fost corectata, însa, de catre pretor care a introdus obligativitatea
unei stipulatii pretoriene, numita cautio usufructuaria, prin care uzufructuarul îi promitea
nudului proprietar ca va folosi bunul ca un bun administrator (bun sef de familie) si ca la
sfârsitul uzufructului îi va restitui lucrul. Aceasta stipulatie era întarita cu garanti si-I
acordau nudului proprietar o actiune în plus pentru recuperarea bunului si pentru
122 Ibidem, p.367; 123 René Foignet ,op.cit, vol.I,p.221; 124 Pentru caracterele juridice ale uzufructului, ibidem, p.220;
59
stricaciunile aduse lucrului , actiune numita ex stipulatu, mult mai comod de sustinut în
justitie decât revendicarea, întrucât nu presupune dovedirea calitatii de proprietar.
B. Uzul este dreptul real al unei persoane asupra lucrului altuia, drept în temeiul
caruia titularul poate folosi bunul ( ius utendi) fara sa obtina însa nici un profit
(fara ius fruendi).
În practica, însa, titularul uzului are un drept limitat asupra fructelor produse de
bun. El percepe doar acele fructe ale bunului necesare nevoilor personale si ale familiei
sale. Uzuarul nu poate sa cedeze exercitiul dreptului sau unei alte persoane, spre
deosebire de uzufructuar. Cu toate acestea s-a admis ca poate exista un locatar al
bunului dat în uz, cu conditia ca acesta sa foloseasca bunul împreuna cu titularul uzului
si nu în locul acestuia.126
C.Habitatia este dreptul de a sta într-o casa.
Habitatia este un drept diferit de uz, întrucât nu se stinge prin capitis deminutio
sau nefolosinta, cum se întâmpla cu uzul.
D.Operae (serviciile animalului sau ale sclavului) reprezinta dreptul unei
persoane anumite de a profita de pe urma muncii depuse de un animal sau de catre un
sclav.
Si acest drept este un drept diferit de cel de uz, pentru aceleasi motive pentru
care habitatia difera de uz. Se pare ca habitatia si operae sunt creatii juridice ulterioare
aparitiei dreptului de uz, juristii romani dorind, în cazul acestor doua servituti personale,
sa înlature neajunsurile provocate de teoria schimbarii starii unei persoane.127
4.6.3.Constituirea, stingerea si sanctiunea servitutilor
1. Constituirea servitutilor prediale:
Servitutile prediale rustice se constituiau prin : in iure cessio, mancipatio,
adiudicatio (arbitrii atunci când împarteau un bun si atribuiau partilor proprietatea
asupra partilor din bunul respectiv puteau sa constituie si servituti), testament (prin
legatul per vindicationem), quasi-traditiune
(exercitarea servitutii dublata de toleranta
proprietarului fondului aservit), uzucapiune (folosita pentru terenurile din Italia, dar
interzisa de Legea Scribonia) si, pentru fondurile provinciale, prin posesiune
125 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p. 367; 126 René Foignet ,op.cit, vol.I,p.225; 127 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.370;
60
îndelungata fara just titlu
si fara buna-credinta, posesiune exercitata zece ani între
prezenti si douazeci, între absenti (longa possessio) sau prin pacte urmate de stipulatii;
b)Servitutile prediale urbane se constituiau direct prin aceleasi moduri ca si
servitutile prediale rustice cu exceptia mancipatiunii. Mancipatiunea putea fi folosita
pentru constituirea indirecta a servitutilor prediale urbane ( proprietarul îsi vindea viitorul
fond aservit prin mancipatie proprietarului fondului dominant, care printr-o clauza
expresa se obliga sa restituie fondul aservit catre proprietarul sau, mai putin servitutea
prediala urbana.128
Constituirea servitutilor personale:
Se constituie prin aceleasi mijloace ca si cele prediale. Pentru uzufruct , uz sau
habitatie se foloseste mai ales legatul. Servitutile personale se pot constitui sub conditie
rezolutorie sau cu termen extinctiv129.
În vremea lui Iustinian, servitutile prediale si personale se constituiau prin pacte
urmate de stipulatii, prin quasi-traditiune, prin testament, prin adjudecare, prin
prescriptie sau prin traditiunea fondului cu rezerva servitutii130.
Stingerea servitutilor prediale
Servitutile prediale se sting prin:
a) Renuntarea proprietarului fondului dominant;
b) Pierderea fondului dominant sau a celui aservit;
c) Confuziune ( prioprietarul unuia din cele doua fonduri devine si proprietarul
celuilalt);
d) Neutilizarea servitutii o anumita perioada de timp (perioada egala cu cea
necesara pentru uzucaparea unui imobil).131
Stingerea servitutilor personale:
Servitutile personale se sting prin:
a) Moartea titularului servitutii;
b) Capitis deminutio pentru uzufructuar. Iustinian decide ca uzufructul nu se poate
stinge prin capitis deminutio;
c) Pentru uzufruct, prin neutilizare în timpul cerut pentru uzucapare (1 an pentru
mobile, 2 ani pentru imobile, iar în vremea lui Iustinian, 3 ani pentru mobile, 10-
20 de ani pentru imobile) ;
128 Pentru constituirea servitutilor prediale, René Foignet ,op.cit, vol.I,p. 215-218; 129 Ibidem, p. 221 si M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p. 366, 369, 370; 130 René Foignet ,op.cit, vol.I,p.218;;
61
d) Renuntarea titularului;
e) Prin împlinirea termenului extinctiv sau a conditiei rezolutorii;
f) Prin pierderea bunului asupra caruia exista servitutea personala, sau prin
transformarea radicala a bunului care duce la pierderea calitatilor esentiale ale
acestuia (Exemplu: casa data în habitatie se darâma);
g) Prin consolidare, adica prin reunirea calitatii de titular al servitutii personale cu
cea de proprietar al bunului grevat de servitute.
Sanctiunea servitutilor
În vechiul drept roman, servitutile prediale erau protejate printr-o actiune numita
vindicatio servitutis. 132
În dreptul clasic, servitutile civile, adica cele nascute prin modurile recunoscute
de ius civile, erau protejate printr-o actiune confesorie (prin care o persoana îi cere
proprietarului unui lucru sa recunoasca ca ea este titularul unei servituti asupra acelui
lucru) si prin interdicte posesorii . Servitutile pretoriene (adica cele nascute prin pacte
urmate de stipulatii, prin quasi-traditiune sau prin longa possessio) sunt protejate prin
actiunea confesorie utila si prin interdicte quasi-posesorii. 133
4.7. Drepturile reale pretoriene
Drepturile reale pretoriene sunt:
- Proprietatea bonitara;
- Ius in agro vectigali (dreptul real al persoanei care a obtinut concesiunea, pe
termen lung, sau pentru totdeauna, a unui teren apartinând unei cetati,
concesiune pentru care plateste catre cetate, periodic, o suma de bani numita
vectigal);
- Emfiteoza (dreptul real al persoanei care a obtinut o concesiune perpetua sau
pe termen lung a unui teren apartinând unui mare proprietar funciar, concesiune
pentru care trebuie sa-I plateasca acestuia, periodic o suma de bani);
- Ipoteca (dreptul real asupra unui lucru, drept constituit pentru garantarea platii
unei datorii si care-I confera titularului posesiunea bunului si dreptul de a-l vinde
în caz de neplata);
- Superficia.134
131 Ibidem, p.218-219; 132 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p. 364; 133 René Foignet ,op.cit, vol.I,p.225-226; 134 Ibidem, p.226;
62
4.8. Superficia
Superficia reprezinta dreptul real recunoscut de catre pretor unei persoane,
numita superficiar, asupra constructiei înaltate pe terenul altuia, drept care-I permite sa
o foloseasca, în schimbul unei sume de bani numita solarium.135
Acest drept nu era cunoscut de catre ius civile. Conform lui ius civile, orice
constructie ridicata pe terenul aflat în proprietatea quiritara a unei persoane nu putea sa
apartina decât proprietarului quiritar al terenului, în temeiul principiului “ superficies solo
cedit” (suprafata apartine terenului).
Dar pretorul a recunoscut acest drept si l-a sanctionat prin interdictul de
superficie, acordat superficiarului spre a se mentine în posesie, apoi printr-o actiune
honorara care putea fi intentata contra unui tert sau contra proprietarului terenului.
Superficia se stinge prin:
1. Împlinirea termenului pentru care a fost concedata;
2. Neplata solarium-ului timp de doi ani;
3. Pierderea lucrului.136
REZUMAT
Prin notiunea de “bun” se întelege orice lucru care poate fi însusit de cineva sub
forma dreptului de proprietate. În dreptul roman, cuvîntul res desemna atît bunul, cît si
lucrul, desi din punct de vedere juridic, sfera notiunii de bun este inclusa în cea a
notiunii de lucru, conform principiului ca orice bun poate fi un lucru, dar nu orice lucru
poat fi un bun.
Cea mai importanta clasificare a lucrurilor este cea a lui
res privata sau res in
patrimonio.
Romanii au definit proprietatea astfel: proprietas est ius utendi, fruendi,
abutendi re sua quatenus iuris ratio partitur, de unde rezulta cele trei atribute ale
dreptului de proprietate.
135 St.Cocos, op.cit., p.119; 136 René Foignet ,op.cit, vol.I,p.228;
63
În dreptul roman proprietatea a cunoscut patru forme: proprietatea quiritara, cea
pretoriana, provinciala si peregrina, fiecare dintre acestea fiind protejate de anumite
actiuni, exceptii, interdicte etc.
Posesiunea este o stare de fapt ocrotita de drept, care consta în actul material
l
de a pastra si de a folosi un lucru. Cu toate ca ea este o stare de fapt, posesiunea
produce efecte juridice. Posesiunea exercitata în anumite conditii conduce, prin
intermediul uzucapiunii, la dobîndirea proprietatii. Protectia juridica a posesiunii se
realiza prin interdictele posesorii, care sînt ordine date de catre pretor. Interdictele
posesorii sînt de doua feluri: interdicta recuperandi possessionis causa (interdicta unde
vi, interdicta de precario,interdicta de clandestina possessione) si interdicta retinende
possessionis causa (interdicta utrubi, interdictul uti possidentis).
CONCLUZII
Prin patrimoniu se întelege totalitatea drepturilor, datoriilor si sarcinilor uneii
persoane, care sînt susceptibile de o valoare pecuniara.
Romanii au înteles foarte bine atributele dreptului de proprietate, usus, fructus,
abusus, si au construit o actiune care sa ofere o protectie maxima acestui drept,
actiunea în revendicare.
În materia posesiunii, dreptul roman a surprins elementele acestei stari de fapt
producatoare de efecte juridice -corpus si animus. Protectia posesiei se facea prin
interdictele posesorii.
Drepturile reale asupra bunului altuia sînt: servitutiile prediale (rustice si urbane)
si servitutiile personale (uzufructul, usus, habitatio, operae servorum), precum si
drepturile reale pretoriene (superficia, ius in agro vectigali, emfiteoza)
TEME DE CONTROL
1.Clasificarea lucrurilor în dreptul roman si clasificarea bunurilor în dreptul civil 2.Analizati aributele dreptului de proprietate
3.Conditiile actiunii în revendicare
4.Elementele posesiei în dreptuzl roman si în dreptul civil actual 5.Servitutiile în dreptul roman si servitutiile în dreptul civil actual
6. Explicati adagiul “superficies cedit solo”.
64
65
CAPITOLUL AL V-LEA
OBLIGATIILE (OBLIGATIONES)
5.1. Despre obligatii
5.1.1. Definitia romana a obligatiilor
În Institutiile lui Iustinian, obligatia este definita astfel: obligatio est iuris vinculum quo necesitate adstringimur alicuius solvendaerei secundum nostrae civitatis jura
(“obligatia este legatura juridica prin care noi suntem constrânsi sa predam un lucru conform dreptului cetatii noastre”9 137
Elementele obligatiei:
a)Subiectul activ (creditor, reus credendi), care are dreptul de a-i cere
subiectului pasiv executarea obiectului obligatiei;
b) Subiectul pasiv (debitor; reus debendi), care este constrâns sa execute
obiectul obligatiei;
c) Obiectul obligatiei este actul pe care debitorul trebuie sa-l îndeplineasca în
folosul creditorului. Consta în
dare (constituirea unui drept real, transferarea
proprietatii), facere (a îndeplini orice alta actiune sau chiar a se abtine de la îndeplinirea
unei anumite actiuni)
si în praestare (a-i procura creditorului un anumit lucru, fara a-I
transfera proprietatea si fara a-I constitui un alt drept real asupra acelui lucru).138
Obiectul poate fi:
Certum (poate fi determinat dinainte, în natura, cantitate si calitate). Se
întâlneste, mai ales, atunci când obiectul obligatiei consta în dare;
Incertum ( nu poate fi determinat dinainte în natura, calitate si cantitate). Se
întâlneste atunci când obiectul obligatiei consta în facere.
Paulus, în Digeste (44, 7,3), spune ca
esenta obligatiei nu consta în a ne face
sa dobândim proprietatea unui lucru sau o servitute, ci în a constrânge o persoana sa
ne transmita proprietatea unui lucru, sa faca ceva sau sa îndeplineasca o prestatie.139
d)O legatura juridica (vinculum iuris).
5.2.Diviziunea obligatiilor
137 René Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.1; 138 Ibidem, p.1-2; 139 Ibidem, p. 2;
66
Obligatiile se clasifica în functie de mai multe criterii.
1. Functie de autoritatea care le sanctioneaza, obligatiile sunt:
a) Civile (sanctionate de regulile dreptului civil);
b) Honorare (sanctionate de edictele magistratilor judiciari, deci, de dreptul
honorar).
2. Din punctul de vedere al obligativitatii lor, obligatiile sunt:
a) Civile (sunt sanctionate prin actiuni);
b) Naturale ( nu sunt sanctionate cu actiuni, dar odata executate, debitorul nu poate
cere întoarcerea prestatiei sale);
3.Dupa cum obiectul lor poate fi împartit sau nu, între mai multi debitori, avem :
a) Obligatii divizibile ( obiectul lor poate fi împartit). Spre exemplu, poate fi împartita
plata unei sume de bani;
b) Obligatii indivizibile ( obiectul lor nu poate fi împartit). Spre exemplu, pictarea
unui tablou sau prestarea unui anumit serviciu nu pot fi împartite.
3. Dupa subiectele lor obligatiile pot fi :
a) Simple (un singur debitor, un singur creditor);
b) Plurale (mai multi debitori si/sau mai multi creditori). Acestea la rândul lor sunt:
conjuncte (creanta si datoria se divid între subiectele active si cele pasive),
solidare sau in solidum (orice creditor solidar poate sa ceara oricarui debitor
solidar sa plateasca întreaga datorie).140
5.3. Izvoarele obligatiilor
Conform Institutiilor lui Iustinian, în functie de izvoarele lor juridice, obligatiile se
clasifica în :
obligatii ex contractu (izvorâte din contracte);
obligatii ex delictu (izvorâte din delicte);
obligatii quasi ex contractu ( izvorâte din operatiuni juridice asemanatoare
contractelor);
obligatii quasi ex delictu (izvorâte din operatii care se aseamana cu
delictele141).
140 Pentru clasificari, M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.380; 141 René Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.5;
67
Prin urmare, izvoarele juridice ale obligatiilor sunt: contractele, delictele si
diferite alte cauze (unde intra cvasi contractele si cvasidelictele).
5.4. Notiunea romana de contract
5.4.1.Contracte si pacte
În stravechiul si vechiul drept roman, contractul
reprezinta un acord de vointa
între creditor si debitor, acord care este exprimat într-o anumita forma solemna,
recunoscuta de ius civile.
În stravechiul si vechiul drept roman, pactul reprezinta acordul de vointa dintre
creditor si debitor, acord care nu îmbraca formele solemne impuse de catre ius civile.
Diferenta esentiala între contract si pact este rezumata de regula conform
careia: “ex nudo pacto, non nascitur actio” ( nu se naste actiune dintr-un simplu pact).
Prin urmare, creditorul dintr-un pact nu are actiune în justitie spre a-l constrânge pe
debitor sa-si execute obligatia. În schimb, creditorul dintr-un contract poate sa-l sileasca
pe debitor sa-si execute obligatia prin intermediul actiunii în justitie corespunzatoare
contractului încheiat. Aceasta regula, absoluta, în vechiul drept roman, a dobândit, cu
timpul, o sumedenie de exceptii ( cum ar fi contractele reale si cele consensuale,
contractul de dota, de fiducie etc., care toate la origine au fost simple pacte), dar nu a
fost, niciodata,
abrogata. Ea mai era în vigoare si în epoca lui Iustinian.142 Din pricina
acestor numeroase exceptii, se poate afirma ca:
La sfârsitul dreptului roman, prin contract se întelege conventia care este
sanctionata cu o actiune (fie de ius civile, fie de ius honorarium) . Se observa, ca pentru
a fi calificat drept contract, un act juridic bi- sau multilateral nu trebuie sa mai
îndeplineasca anumite conditii de forma. În schimb, trebuie sa existe o actiune care sa-l
oblige pe debitor sa-si execute obligatia asumata printr-un astfel de contract. Daca
dreptul roman nu cunostea o astfel de actiune pentru un act juridic bi- sau multilateral,
acesta nu putea fi numit contract, ci doar pact.
142 Ibidem, p.6;
68
5.4.2. Validitatea contractelor. Consimtamântul. Capacitatea. Obiectul.
Cauza.
Conditiile esentiale pentru validitatea unui contract sunt, în dreptul roman:
Capacitatea partilor;
Consimtamântul acestora;
Obiectul.
Cauza, în sens de cauza finala, de scop economic urmarit de fiecare parte a
contractului nu a reprezentat, în principiu, o conditie de validitate a contractului.143
Nerespectarea acestor conditii de validitate atrage dupa sine nulitatea
contractului. Romanii nu cunosteau decât ceea ce numim noi, astazi, nulitate
absoluta.144
Capacitatea partilor (aptitudinea partilor de
a figura în nume propriu într-un act
juridic). Partile unui contract trebuiau sa fie persoane capabile, atât în drept cât si în
fapt. Sclavii nu aveau capacitate de drept. Peregrinii fara ius commercii nu aveau
aceasta capacitate pentru contractele de ius civile. Ei au capacitate de drept pentru
contractele de ius gentium. Persoanele care au o deplina capacitate de drept pot sa fie,
însa, incapabile, în fapt, sa-si exercite, în fapt, drepturile. Incapacitatile de fapt sunt
determinate de vârsta, sex, sau de alterarea facultatilor mintale.145
Consimtamântul (acordul vointelor partilor contractante). Pentru contractele de
drept strict, consimtamântul trebuia doar sa existe ( în cazul contractelor de ius civile, sa
fie exprimat în formele solemne cerute, iar pentru mutuum, sa se fi exprimat prin
traditiunea bunului împrumutat) Pentru contractele de buna-credinta, el trebuie sa fie
serios, sa nu fie simulat si sa fie lipsit de vicii. Viciile consimtamântului sunt aceleasi ca
cele din dreptul civil românesc (eroarea, dolul, violenta).
Obiectul (conduita pe care debitorul s-a angajat, prin contract, s-o aiba fata de
creditor). Pentru validitatea unui contract, obiectul trebuie sa fie: posibil, licit, determinat
si sa prezinte un interes pentru creditor.146
5.4.Diviziunea contractelor
143 Ibidem, p.17; 144 Ibidem, p.17; 145M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.386; 146 René Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.23;
69
Contractele pot fi clasificate astfel:
1. În functie de regulile de drept care le sanctioneaza:
a) Contracte civile ( cum ar fi nexum, sponsio, contractele literale);
b) Contracte de ius gentium ( toate celelalte contracte);
2. Din punctul de vedere al solemnitatilor cerute pentru încheierea lor:
a) Contracte formale (nexum, sponsio si contractele literale). Pentru încheierea lor
valida, trebuie îndeplinite anumite formalitati ( cum ar fi pronuntarea anumitor
cuvinte, scrierea anumitor formule etc.) Sunt cele mai vechi contracte si sunt
reglementate de ius civile. Sunt contracte abstracte, caci ele pot fi folosite pentru
a transforma în contract orice pact;
5.�.�. Contracte neformale (toate celelalte). Se pot încheia valid fara îndeplinirea
nici unei solemnitati. Acestea au aparut pe parcursul dezvoltarii dreptului
roman si sunt reglementate de ius gentium.
3. Dupa modalitatea de interpretare a lor, contractele sunt:
a) De drept strict ( sunt de stricta interpretare si dau nastere unei actiuni numite
condictio). Toate contractele de ius civile sunt contracte de drept strict. Exemple:
sponsio, contractele literale, nexum. Atragem atentia ca romanii considerau
mutuum-ul (contractul de împrumut spre consumatie) ca un contract de drept
strict, desi acesta nu a fost reglementat de ius civile.147 În contractele de drept
strict, debitorul nu putea invoca eroarea, dolul sau violenta, spre a nu-si mai
executa obligatia asumata. Nici creditorul nu primea dobânzi pentru executarea
cu întârziere de catre debitor a obligatiei sale si nu era ocrotit împotriva relei-
credinte a debitorului. Calitatea esentiala a acestor contracte era aceea de a feri
partile de bunul plac al judecatorului.148
b) Contracte de buna-credinta (în interpretarea lor se tine seama de intentia partilor
si de circumstante). În astfel de contracte, debitorul poate invoca eroarea, dolul
sau violenta, spre a se sustrage executarii obligatiei asumate. De asemenea,
creditorul se poate despagubi pentru executarea cu întârziere a obligatiei
asumate de catre debitor (prin
dobânzi percepute de la scadenta) dar si pentru
reaua-credinta a acestuia.
Contractele de buna-credinta sunt sanctionate prin actiuni speciale, care poarta
numele fiecarui contract de buna-credinta în parte. Reamintim ca în aceste
147 Ibidem, p.15;
70
actiuni, exceptia de metus (violenta) si de dol sunt subîntelese. Orice pact
adaugat unui contract de buna-credinta este sanctionat prin actiunea din contract
(daca este în favoarea creditorului) si prin exceptia de pact convenit (daca este
în favoarea debitorului).149 Prin contracte de buna-credinta se pot contracta
obligatii afectate de modalitati. Toate contractele de ius gentium, cu exceptia
mutum-ului, sunt contracte de buna-credinta.
5.4.Contractele formale
1.4.1. Contractele verbale;
1.4.2. Contractele litteris;
1.4.3. Chirografele si singrafele.
5.7.Contractele reale
5.7.1. Definitia contractelor reale
Contractele reale sunt acele contracte care, pentru încheierea lor valida,
necesita, pe lânga acordul partilor, remiterea materiala a unui lucru (res). Din aceasta
cauza, juristii romani considerau ca aceste contracte se formeaza “re”.
Contractele reale se împart în doua categorii:
• Mutuum-ul, contract real, de drept strict, unilateral, sanctionat printr-o condictio;
• Celelalte contracte reale (fiducie, comodat, depozit, gaj), contracte reale de buna-
credinta sanctionate prin actiuni speciale, de buna-credinta.150
5.7.2. Mutuum
Mutuum-ul (împrumutul spre consumatie) reprezinta contractul real si gratuit, în
baza caruia o persoana (creditor) remite proprietatea unor lucruri de gen altei persoane
(debitor), care se obliga sa restituie lucruri de acelasi gen, de aceeasi calitate si în
aceeasi cantitate.
148 Ibidem, p.9; 149 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.389; 150 René Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.43;
71
Mutuum-ul este un contract special si nu abstract. El nu poate fi utilizat pentru a
transforma în contracte diferite alte pacte, ci doar pentru a-i procura unei persoane
proprietatea unor lucruri de gen consumptibile, pentru ca aceasta sa le consume .
În opinia unui reputat specialist francez, forta obligatorie a mutuum-ului s-ar
întemeia nu atât pe ideea ca aceasta întelegere este un contract obligatoriu, cât pe
ideea sanctionarii îmbogatirii fara justa cauza a persoanei ce a împrumutat bunurile de
gen.151
FORMAREA CONTRACTULUI DE MUTUUM
Asa cum s-a mentionat, deja, contractul de mutuum necesita, pe lânga acordul
prealabil al partilor, traditiunea lucrului dat în mutuum. Prin aceasta traditiune debitorul
devine proprietar al bunului. Prin urmare, pentru a încheia, în mod valid, contractul de
mutuum, împrumutatorul (creditorul) trebuie sa fie proprietarul bunului pe care îl
împrumuta spre a fi consumat. Daca el nu ar fi proprietar, el nu ar putea sa-l
împroprietareasca pe debitor, caci nimeni nu poate sa transmita prin traditiune mai mult
decât are. Traditiunii necesare încheierii valide a mutuum-ului i se aplica toate regulile
privind traditiunea ca mod de dobândire a proprietatii, inclusiv cele privind traditiunea
brevi manu si cea longa manu.152
Obiectul dat în mutuum, trebuie sa fie un bun de gen, care sa se individualizeze
prin numarare, cântarire sau masurare.
Senatus-consultul Macedonian, edictat în epoca lui Vespasian, interzice fiilor
aflati în puterea sefului de familie sa apara în calitate de debitori într-un mutuum, având
ca obiect o suma de bani.
Daca împrumutul de bani era facut, totusi, fiului de familie, el
era valabil. Dar fiul de familie era încurajat sa nu restituie suma de bani împrumutata,
având la dispozitie “exceptio senatus-consulti Macedoniani”, prin care paraliza actiunea
în restituire formulata de catre creditor. Mai târziu, interdictia impusa de Senatus-
consultul Macedonian a fost extinsa asupra tuturor operatiilor care au drept scop sa
ascunda un împrumut de bani.153
EFECTELE SI SANCTIUNEA MUTUUM-ULUI
Debitorul este obligat, prin mutuum, sa restituie lucruri echivalente în calitate si
cantitate bunurilor de gen împrumutate. Se observa ca mutuum-ul este un contract
unilateral.
151 Girard, apud René Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.44; 152 René Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.45; 153 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.400;
72
Fiind un contract de drept strict, contractul de mutuum era sanctionat printr-o
condictio certae creditae pecuniae (daca se împrumutasera bani) sau printr-o condictio
certae rei sau condictio triticaria (daca se împrumutasera alte bunuri de gen).154
ÎMPRUMUTUL CU DOBÂNDA (FOENUS)
Contractul de mutuum, însotit de o stipulatio usurarum (stipulatie de dobânda,
prin care debitorul se obliga sa-i plateasca creditorului o dobânda), se numeste foenus.
Stipulatia de dobânda era obligatorie în cazul urmatoarelor contracte de
mutuum:
• Nauticum foenus (împrumutul facut unui armator pentru comertul pe mare,
împrumut considerat ca foarte riscant);
• Împrumutul de marfuri;
• Împrumuturile facute de bancheri.155
Legea celor XII table fixa dobânda legala la 12%. În vremea lui Iustinian,
dobânda era de 6%, pentru împrumuturile obisnuite, de 8%, pentru creditul comercial si
de 12 %, pentru creditul maritim.156 Iustinian a decis, de asemenea, ca dobânzile sa nu
mai fie datorate, din momentul în care totalul dobânzilor platite egaleaza capitalul
împrumutat. De asemenea, Iustinian a interzis conventia de anatocism chiar pentru
dobânzi ajunse la scadenta.157 Prin conventie de anatocism se întelege conventia dintre
creditor si debitor conform careia dobânzile neplatite se adauga la capital, dobânzile
urmatoare urmând sa fie socotite din suma de bani rezultata din adunarea capitalului cu
dobânzile restante.
5.4.3. Comodatul
Comodatul (împrumutul spre folosinta) este contractul real de buna-credinta în
temeiul caruia o persoana, numita comodant, remite, gratuit, un bun de specie unei alte
persoane (comodatar) pentru a-l folosi si pentru a-l înapoia la un anumit moment.
FORMAREA CONTRACTULUI
Contractul de comodat se încheie valabil doar daca, pe lânga acordul partilor,
comodatarului i-a fost predat si bunul care i se da în comodat. Prin predarea lucrului dat
154 René Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.46; 155 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.401 156 René Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.47; 157 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.401;
73
în comodat, comodatarul obtine doar detentia bunului si nicidecum posesia sau
proprietatea. 158
Bunul dat în comodat trebuie sa fie un bun de corp cert si neconsumptibil.
Comodantul trebuie sa fie proprietarul, posesorul sau detentorul lucurului.159
EFECTELE COMODATULUI
Comodatul este un contract sinalagmatic imperfect. Din el izvorasc,
întotdeauna, obligatii în sarcina unei parti si numai uneori, obligatii în sarcina celeilalte
parti.
OBLIGATIILE COMODATARULUI
- Obligatia de a pastra lucrul împrumutat. Comodatarul raspunde pentru
pierderea lucrului survenita nu doar ca urmare a dolului ci si din culpa sa, apreciata în
abstract (culpa levis in abstracto). Nu raspunde daca pierderea bunului s-a datorat unui
caz de forta majora sau unui caz fortuit.
- Sa restituie lucrul la termenul convenit.
OBLIGATIILE EVENTUALE ALE COMODANTULUI
Comodantul este obligat sa-I restituie comodatarului cheltuielile de conservare
a bunului (cheltuielile necesare).160
SANCTIUNEA COMODATULUI
Obligatiile comodatarului sunt sanctionate prin actio commodati directa.
Obligatiile comodantului sunt sanctionate, atunci când apar, prin actio commodati
contraria.161
5.4.4. Depozitul
Depozitul reprezinta contractul real în temeiul caruia o persoana (deponentul)
remite unei alte persoane ( depozitarul) un anumit lucru mobil si cert, pentru ca aceasta
din urma sa-l pastreze gratuit si sa I-l restituie la prima solicitare.
FORMAREA CONTRACTULUI DE DEPOZIT
Contractul de depozit este un contract real. Se încheie valid, abia în momentul
în care deponentul îi remite depozitarului lucrul depozitat. Aceasta remitere îi confera
depozitarului numai detentia.
OBIECTUL
158 René Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.51; 159 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.403; 160 René Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.51; 161 Ibidem, p.51,
74
Obiectul depozitat trebuie sa fie un bun cert si mobil.162
EFECTELE CONTRACTULUI DE DEPOZIT
Contractul de depozit este un contract sinalagmatic imperfect.
OBLIGATIILE DEPOZITARULUI:
- Sa pastreze lucrul depus.
Datorita caracterului gratuit al depozitului,
depozitarul va raspunde de pierderea lucrului doar daca aceasta a survenit din dolul
sau sau din culpa sa grava. Depozitarul nu raspunde pentru o culpa determinata in
abstracto, precum comodatarul. Depozitarului I se interzice sa se foloseasca de bunul
depus. Daca o face, va fi pedepsit pentru comiterea delictului de “furtum usus”163.
- Sa restituie lucrul depus la cererea deponentului.
OBLIGATIILE EVENTUALE ALE DEPONENTULUI:
Deponentul trebuie, dupa caz, sa restituie depozitarului cheltuielile pe care
acesta le-a facut cu pastrarea lucrului.
SANCTIUNEA CONTRACTULUI DE DEPOZIT
Obligatiile depozitarului sunt sanctionate prin actio deposita directa. Aceasta
actiune atrage infamia asupra depozitarului care a preferat sa fie condamnat decât sa
restituie lucrul primit în depozit.164
Obligatiile deponentului sunt sanctionate prin actio deposita contraria.
5.4.4.Depozite exceptionale
Exista trei feluri de depozite exceptionale:
1.DEPOZITUL NECESAR se face în cazul unor calamitati naturale cum ar fi
incendiul, naufragiul etc. Din cauza ca deponentul nu a avut timpul necesar pentru a-si
alege depozitarul, acesta din urma este sanctionat drastic daca refuza restituirea
lucrului primit în depozit. El este condamnat sa plateasca dublul valorii lucrului primit în
depozit ( conform Legii celor XII Table, orice depozitar care nu-si respecta obligatiile era
condamnat la aceasta sanctiune, însa pretorul a intervenit si a limitat aplicarea acestei
sanctiuni doar la depozitarul din depozitul necesar.165
2.DEPOZITUL SECHESTRU este depozitul unui lucru asupra caruia exista un
litigiu în justitie. Spre deosebire de depozitul ordinar, depozitul sechestru se aplica si
162 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.404, 163 René Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.52; 164 Ibidem, p.52, 165 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.405;
75
asupra bunurilor imobile si îi confera depozitarului sechestru posesiunea asupra bunului
sechestrat. În consecinta, depozitarul sechestru poate uzucapa lucrul pentru partea
care va câstiga procesul si poate folosi interdictele posesorii, spre a proteja posesiunea
bunului. Depozitarul sechestru poate primi o retributie pentru serviciul pe care-l face166.
3.DEPOZITUL NEREGULAT reprezinta acel depozit în care lucrul depozitat
consta într-un bun de gen. În cazul acestui depozit, depozitarul devine proprietarul
lucrului depozitat. El poate dispune de acesta cum doreste. În schimb, el este obligat
sa-I restituie deponentului, la cererea acestuia, bunuri echivalente. Pactul de dobânda
este valid în cazul contractului de depozit neregulat. Depozitarul va plati dobânda daca
a fost pus în întârziere. Depozitul neregulat difera de contractul de mutuum prin aceea
ca depozitul neregulat este un contract de buna-credinta, în timp ce mutuum este un
contract de drept strict. 167
5.4.6. Gajul
Gajul (amanetul) reprezinta contractul real prin care un debitor îi remite un lucru
creditorului sau, spre a-I garanta plata unei obligatii. Creditorul pastreaza lucrul pâna la
efectuarea platii.
FORMAREA CONTRACTULUI
Contractul de gaj se încheie valid prin remiterea lucrului dat în gaj. Creditorul
gajist dobândeste asupra bunului dat în gaj, posesia si nu doar detentia. În consecinta,
creditorul gajist va putea utiliza interdictele posesorii împotriva tuturor persoanelor ce-I
tulbura posesiunea (inclusiv împotriva debitorului, pâna la efectuarea platii).168
EFECTELE CONTRACTULUI
Contractul de gaj este un contract sinalagmatic imperfect.
OBLIGATIILE CREDITORULUI GAJIST
1.Sa pastreze lucrul. Raspunde pentru pierderea lucrului cauzata de dolul sau,
de o culpa grava concreta sau de o culpa a sa in abstracto. Nu are voie sa foloseasca
lucrul, sub sanctiunea cuvenita delictului de “furtum usus”. Daca bunul este frugifer,
gajistul poate percepe aceste fructe, dar trebuie sa le scada din dobânzile obligatiei
debitorului, iar daca valoarea fructelor depaseste valoarea dobânzilor, trebuie sa scada
din capital restul ramas din imputarea valorii fructelor asupra
dobânzilor. În contractele
166 Ibidem, p.405, 167 Ibidem, p.405-406 si René Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.53; 168 René Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.53;
76
de gaj privind bunuri frugifere, adesea, apare pactul de anticreza, conform caruia
gajistul pastreaza fructele bunului cu titlu de dobânzi. În situatia pactului de anticreza,
fructele nu se mai imputa din dobânzi sau din capital.169
2.Sa restituie lucrul primit în gaj, imediat ce a fost platita obligatia garantata.
OBLIGATIILE EVENTUALE ALE DEBITORULUI
Sa-I restituie creditorului gajist cheltuielile facute de acesta cu pastrarea bunului
dat în gaj.
SANCTIUNEA CONTRACTULUI DE GAJ
Obligatiile creditorului gajist sunt sanctionate prin actio pigneratitia directa.
Obligatia eventuala a debitorului este sanctionata prin actio pigneratitia
contraria.170
5.4.7. Fiducia
Pactul de fiducie (pactum fiduciae) este o conventie de restiuire ce însoteste un
transfer de proprietate efectuat prin mancipatio sau in iure cessio. Ansamblul acestor
doua acte, pactul de fiducie si transferul de proprietate formeaza contractul de
fiducie.171
Fiducia este un contract abstract. Contractul de fiducie nu indica scopurile
economice ale partilor. Astfel, fiducia a fost la început folosita pentru constituirea unui
gaj sau pentru realizarea unui comodat. Fiducia nu este un contract formalist.172
FORMAREA CONTRACTULUI SI CONDITII DE VALIDITATE
Contractul de fiducie se încheie valid daca:
- Se efectueaza un transfer de proprietate prin mancipatie si prin in iure cessio
si daca
- Acestui transfer i se ataseaza pactul de fiducie prin care accipiens-ul (cel care
primeste proprietatea) se obliga sa retransfere proprietatea asupra lucrului catre
tradens ( cel care a înstrainat, initial, proprietatea catre accipiens).173
OBIECTUL CONTRACTULUI DE FIDUCIE
Obiectul acestui contract trebuie sa fie un res mancipi, un bun de corp cert (de
specie) si neconsumptibil.174
169 Ibidem, p.54; 170 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.406; 171 René Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.47; 172 Ibidem, p.48; 173 Ibidem, p.48, 174 Ibidem, p.48,
77
DOMENIUL DE APLICARE
Fiducia a fost utilizata, în vechiul drept roman, pentru încheierea comodatului, a
gajului, a depozitului, pentru constituirea unei dote cu conventie de restituire, pentru o
donatie mortis causa etc.
SANCTIUNEA CONTRACTULUI DE FIDUCIE
În vechiul drept roman, contractul de fiducie nu era sanctionat printr-o actiune.
Tradens-ul se încredea în buna-credinta a accipiens-ului. Cu toate acestea, contractul
de fiducie era sanctionat, indirect, prin usureceptio fiduciae (conform careia, daca
dobânditorul a încalcat pactul de fiducie, atunci înstrainatorul lucrului, daca a reintrat în
posesiunea lucrului înstrainat, va redobândi proprietatea asupra acestuia, prin trecerea
unui an de zile, fara a I se cere nici buna-credinta si nici just titlu).175
În dreptul clasic, contractul de fiducie era sanctionat, direct, printr-o actiune
pretoriana in factum. Este o actiune infamanta, prin care pretorul îl pedepsea pe cel
care, încalcând fides ( obligativitatea cuvântului dat) , nu restituia lucrul primit.
DESUETUDINEA FIDUCIEI
Fiducia si-a pierdut o mare parte din domeniul de aplicabilitate, odata cu
aparitia celorlalte contracte reale.
De asemenea, fiducia si-a pierdut utilitatea juridica prin disparitia distinctiei între
res mancipi si res nec mancipi. În consecinta, în epoca lui Iustinian nu se mai vorbeste
de fiducie.
5.5.Contracte consensuale
Contractele consensuale sunt acelea care se încheie valid doar prin simplul
acord de vointa al partilor. Toate contractele consensuale sunt contracte sinalagmatice
(bilaterale) de buna-credinta.
Conform lui Gaius, romanii cunosteau patru contracte consensuale: emptio
venditio (vânzarea-cumpararea), locatio conductio (contractul de închiriere), societas
(contractul de societate) si mandatum (mandatul).176
5.5.1.Vânzarea-cumpararea
175 Ibidem, p.49; 176 Ibidem, p.54;
78
Vânzarea-cumpararea este contractul consensual prin care o persoana, numita
vânzator (venditor) se obliga sa predea posesiunea linistita a unui lucru, unei alte
persoane, numita cumparator (emptor) care se obliga sa-I plateasca în schimb o a
numita suma de bani, numita pret (pretium sau merx).177
Între vânzarea-cumpararea din dreptul civil român si cea din dreptul roman
exista doua diferente majore:
- Daca în dreptul civil românesc, prin contractul de vânzare-cumparare se
transmite proprietatea asupra lucrului vândut, în dreptul roman, prin contractul de
vânzare-cumparare nu se transmitea dreptul de proprietate (chiar daca vânzatorul era
proprietarul lucrului vândut), ci, vânzatorul se obliga sa efectueze acest transfer,
ulterior, prin mancipatiune sau prin in iure cessio (daca bunul vândut era un res
mancipi) ori prin traditiune (daca bunul vândut era un res nec mancipi);
- În dreptul civil românesc, rezultatul vânzarii este, obligatoriu, un transfer de
proprietate. În dreptul roman, vânzatorul nu este, în principiu, obligat sa-i transfere
cumparatorului proprietatea lucrului vândut. Vânzatorul trebuie sa-I transmita
cumparatorului numai posesiunea linistita asupra lucrului.178
ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE CONTRACTULUI DE VÂNZARE-
CUMPARARE
Contractul de vânzare-cumparare cuprinde trei elemente constituitve:
- Obiectul vândut,
- Pretul;
- Consimtamântul.
1.Obiectul vândut trebuie sa fie un lucru in patrimonio. Lucrul poate fi
corporal sau incorporal (exemplu: o mostenire), prezent sau viitor, de gen sau de
specie.179 Vânzarea lucrului altuia era admisa în dreptul roman, întrucât vânzatorul
trebuia sa-I transmita cumparatorului numai posesiunea linistita asupra lucrului. În cazul
unei astfel de vânzari, întâlnim una din urmatoarele doua situatii:
a)Vânzatorul este de rea-credinta, caci nu-I comunica cumparatorului ca lucrul
vândut îi apartine altuia. În acest caz, cumparatorul putea introduce actio empti
împotriva vânzatorului, chiar înainte de a fi tulburat în posesie, daca si-a dat seama de
adevarata situatie juridica a lucrului.
177 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.407; 178 René Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.55; 179 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.407;
79
b)Vânzatorul este de buna-credinta, caci îl înstiinteaza pe cumparator ca lucrul
vândut îi apartine altuia. În aceasta situatie, cumparatorul nu poate introduce actiune
împotriva vânzatorului, decât daca este tulburat în posesiunea linistita a lucrului
cumparat.180
2.Pretul
trebuie sa fie platit într-o suma de bani (opinia preluata de la
proculieni). Pretul trebuie sa fie:
i) Verum (real ). Daca pretul este fictiv, atunci avem o donatie si nu o vânzare;
ii) Certum (determinat). Se accepta, însa, ca determinarea pretului sa fie lasata,
uneori, la latitudinea unei tete persoane;
iii) Spre sfârsitul Imperiului, pretul de vânzare al imobileleor trebuie sa iustum (
just). Daca vânzatorul unui imobil primea un pret mai mic de jumatate din
pretul just al imobilului, atunci, în schimbul restituirii pretului primit putea sa
ceara înapoierea lucrului, invocând o leziune importanta (lesio enormis).
Cumparatorul putea pastra bunul cumparat doar daca platea si diferenta
dintre pretul oferit si pretul just al imobilului. 181
3.Consimtamântul
are o importanta deosebita în materia contractului de
vânzare-cumparare. Contractul de vânzare-cumparare este valid încheiat în momentul
în care vânzatorul si cumparatorul cad de acord asupra bunului si asupra pretului. Cu
toate acestea, în dreptul roman clasic, existau doua situatii în care acordul de vointa al
vânzatorului si cumparatorului asupra bunului si asupra pretului nu echivala cu
încheierea valida a vânzarii. Aceste situatii erau:
i) Situatia vânzarii prin înscris.
Daca partile conveneau sa consemneze în scris
contractul de vânzare-cumparare, atunci vânzarea-cumpararea nu era valid
încheiata decât în momentul în care semnaturile partilor erau puse pe
înscrisul constatator. Pâna în momentul semnarii înscrisului, partile vânzarii
se puteau râzgândi,
ii) Situatia vânzarii cu arvuna (arrha).
Arvuna consta într-o suma de bani pe
care una dintre parti (cel mai adesea cumparatorul) o dadea celeilalte parti
ca semn al încheierii contractului de vânzare-cumparare. În cazul vânzarii cu
arvuna, contractul de vânzare-cumparare se socotea încheiat doar în
momentul în care una din parti îi dadea celeilalte arvuna convenita. În epoca
lui Iustinian, arvuna devine un mijloc ce-i permite partii care a acordat-o sa
180 René Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.57;
80
renunte, unilateral, la contract. În aceasta situatie, partea care a renuntat la
executarea contractului de vânzare-cumparare va pierde numai arvuna
acordata celeilalte parti. Partea care a primit arvuna, daca renunta la
executarea contractului de vânzare-cumparare, îi va înapoia celeilalte parti
arvuna acordata precum si o suma de bani egala cu arvuna, cu titlu de
sanctiune.182
EFECTELE CONTRACTULUI DE VÂNZARE-CUMPARARE
Contractul de vânzare-cumparare, fiind un contract sinalagmatic, naste obligatii
în sarcina ambelor parti. De asemenea, reamintim ca, în dreptul roman, prin contractul
de vânzare-cumparare nu se transfera proprietatea.
Vânzatorul are urmatoarele obligatii:
-Obligatia de a preda lucrul cumparatorului (principala obligatie a
vânzatorului),
-Obligatia de a pastra lucrul pâna la predarea lui catre cumparator;
- Obligatia de garantare a cumparatorului împotriva evictiunii si a viciilor
ascunse.
1.Obligatia de predare a lucrului catre cumparator. Vânzatorul este obligat
sa predea cumparatorului posesiunea linistita a lucrului (vacuam possessionem
tradere). Prin posesiune linistita se întelege acea posesiune pe care cumparatorul nu o
poate pierde din cauza ca o alta persoana a obtinut un interdict posesoriu contra lui.
Aceasta transmitere a posesiunii linistite a lucrului îi asigura cumparatorului toate
avantajele economice pe care, astazi, le asociem cu proprietatea.183 Obligatia de
predare a lucrului presupune si obligatia vânzatorului de a se abtine de la orice dol.
Astfel, daca vânzatorul
era proprietarul lucrului, el trebuia sa-I transmita cumparatorului
proprietatea, altfel, facându-se vinovat de dol.184
2.Obligatia de a pastra lucrul pâna la predare. Vânzatorul este obligat sa
pastreze lucrul pâna la predarea catre cumparator. El raspunde pentru pierderea
bunului din culpa sa, evaluata in abstracto ( tinându-se cont de conduita unui sef de
familie ideal). El nu raspunde însa de pierderea fortuita a lucrului. Conform principiului
“Res perit emptori”, cumparatorul trebuie sa-I plateasca vânzatorului unui lucru cert
181 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.409; 182 René Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.59, 183 St.Cocos, op.cit., p.181;
81
pretul promis, chiar daca lucrul vândut a pierit fortuit, înainte de predarea sa catre
cumparator. Acest principiu nu se aplica, însa, daca pierirea fortuita a bunului cert
vândut a rezultat dintr-o culpa a vânzatorului sau daca lucrul a pierit pâna la împlinirea
conditiei suspensive ce afecta vânzarea.185
3.Obligatia de a-l garanta pe cumparator pentru evictiune si pentru viciile
ascunse ale lucrului. Prin evictiune se întelege pierderea posesiunii asupra lucrului
cumparat ca urmare a faptului ca un tert a câstigat în actiunea în revendicare sau în
interdictul posesoriu pe care l-a introdus.186 Romanii au sanctionat aceasta obligatie a
vânzatorului prin intermediul urmatoarelor trei tipuri de actiuni:
i) actio auctoritatis pentru vânzarea prin mancipatie ( actiunea prin care
vânzatorul care nu îi asigura cumparatorului o asistenta eficienta, numita
auctoritatis, contra tertului evingator, era obligat sa-I plateasca cumparatorului
dublul pretului lucrului mancipat);
ii) actio ex stipulatu duplae sau ex stipulatu rem habere licere , pentru vânzarea
însotita de stipulatii (actiune prin care vânzatorul trebuia sa-I plateasca
cumparatorului evins fie de doua ori pretul lucrului – pentru actio ex stipulatu
duplae, fie o suma de bani echivalenta cu prejudiciul suferit de catre
cumparator, pentru actio ex stipulatu rem habere licere);
iii) actio empti, pentru vânzarea consensuala.187
Vânzatorii erau considerati raspunzatori pentru viciile ascunse ale lucrului
întotdeauna, chiar si în situatia în care ei nu avusesera cunostinta de aceste vicii).
Cumparatorul unui lucru afectat de vicii ascunse, avea, în epoca lui Iustinian,
urmatoarele doua actiuni contra vânzatorului:
a)actio redhibitoria – o actiune în rezolutiunea ( desfacerea) vânzarii, prin care
vânzatorul era obligat sa plateasca cumparatorului dublul prejudiciului. Se putea
exercita în termen de sase luni de la descoperirea viciului.
b) actio quanti minoris – o actiune în diminuarea pretului platit. Se exercita timp
de un an de zile.188
Cumparatorului îi revin urmatoarele obligatii:
184 René Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.62-63; 185 René Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.60-61; 186 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.411; 187 A se vedea St.Cocos, op.cit., p.181 si René Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.63-64; 188 René Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.66;
82
1.Sa plateasca pretul convenit (aceasta este principala obligatie a
cumparatorului);
2.Sa plateasca cheltuielile de pastrare a lucrului daca predarea bunului a fost
întârziata din vina sa;
3.Sa plateasca dobânzi la pret, daca dupa ce I s-a predat lucrul a întârziat cu
plata pretului. Toate aceste obligatii sunt sanctionate prin actio venditi (pe care o are
vânzatorul contra cumparatorului189).
Pentru garantiile pe care le are vânzatorul pentru plata pretului a se consulta
M.V.Jakota, “Drept roman”, Editura Fundatiei “Chemarea”, Iasi, 1993, vol. al II-lea, g.
413.
În epoca lui Iustinian, proprietatea lucrului vândut nu se transfera pâna când nu
se plateste pretul. Exceptii: cumparatorul îi ofera vânzatorului o garantie,
sau când
vânzatorul I-a acordat cumparatorului un termen de plata.190
Despre pactele adaugate la contractul de vânzare-cumparare a se citi
M.V.Jakota, op.cit., p.144
5.5.2.Locatiunea
Contractul de închiriere (locatio conductio) este contractul consensual prin care
o persoana se obliga sa procure folosinta unui lucru, sa asigure prestarea unor anumite
servicii sau executarea unei anumite lucrari pentru o alta persoana, care se obliga, la
rându-I, sa plateasca un anumit pret (merces), care consta, în general, într-o suma de
bani.
Exista trei tipuri de contracte de închiriere:
Închirierea lucrurilor (locatio conductio rei);
Închirierea serviciilor unei persoane (locatio conductio operarum) sau contractul
de munca;
Închirirerea în vederea executarii unei anumite lucrari (locatio conductio operis
faciendi) prin care o persoana, muncitor sau antreprenor, se obliga sa execute o
anumita lucrare determinata, cum ar fi spre exemplu sa construiasca un pod.
În cele ce urmeaza prezentam numai contractul de închiriere a lucrurilor
189 Ibidem, p.67; 190 Ibidem, p.68,
83
Contractul de închiriere a lucrurilor (locatio conductio rei) sau arenda este
contractul prin care o persoana (locator) se angajeaza sa procure folosinta linistita a
unui lucru (uneori si fructele lucrului) unei alte persoane (conductor), care se obliga sa-I
plateasca un pret fixat în bani (merces).191
Elementele constitutive ale contractului de închiriere a lucrurilor sunt:
Consimtamântul. Contractul este valid încheiat, mediat ce partile s-au înteles
asupra bunului si chiriei.
Bunul. Poate fi mobil, imobil, etc.
Pretul închirierii ( chiria).
În general, trebuie sa constea în bani. Trebuie sa fie
cert si real.
Efectele închirierii lucrului
Închirierea lucrului este un contract sinalagmatic perfect.
OBLIGATIILE LOCATORULUI sunt:
1.Sa predea prin traditiune lucrul catre conductor. Conductorul obtine doar
detentia asupra bunului.
2.Sa-l mentina pe conductor în folosinta bunului închiriat. Locatorul trebuie sa-l
garanteze pe conductor împotriva evictiunii si a viciilor ascunse ale bunului închiriat.192
OBLIGATIILE CONDUCTORULUI sunt:
1.Sa plateasca chiria (merces);
2.Sa foloseasca lucrul ca un bun sef de familie.
SANCTIUNEA CONTRACTULUI DE ÎNCHIRIERE A LUCRULUI
Obligatiile locatorului sunt sanctionate prin actio conducti.
Obligatiile conductorului sunt sanctionate prin actio locati.
RISCURILE pieirii fortuite a bunului închiriat sunt suportate întotdeauna de
catre locator, caci obligatia conductorului de a plati chiria este succesiva. Ea dureaza
atât timp cât locatorul îi pune la dispozitie folosinta lucrului.193
STINGEREA CONTRACTULUI DE ÎNCHIRIERE A UNUI BUN se realizeaza
prin:
- prin acordul partilor;
- prin vointa unilaterala a locatorului, daca conductorul nu foloseste bunul ca un
bun pater familias, sau daca nu plateste chiria o anumita perioada;
191 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.416; 192 René Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.73; 193 Ibidem, p.73;
84
- prin vointa unilaterala a conductorului daca:
a) Nu poate folosi lucrul (ca urmare a lipsei de reparatii sau ca urmare a
pierderii fortuite);
b)Daca închirierea s-a facut fara termen (sine die);
c)Prin împlinirea termenului fixat de catre parti. Termenul folosit pentru
arendarea pamânturilor era, în general, de 5 ani.
Daca la expirarea termenului, conductorul continua sa foloseasca lucrul fara
opozitia locatorului, contractul de închiriere este prelungit prin tacita reconductiune. Se
presupune ca partile au convenit sa prelungeasca închirierea în aceleasi conditii
convenite initial, cu exceptia termenului. Prin tacita reconductiune, contractul de
locatiune se prelungea doar pentru un singur an.194
Daca bunul închiriat era vândut de catre locator, în timpul închirierii, unei alte
persoane, atunci, în dreptul clasic, cumparatorul putea sa-l expulzeze pe conductor din
detentia lucrului. Conductorul avea actiune împotriva locatorului pentru daune.
Împaratul Diocletian a hotarât, însa, ca
cel care a cumparat lucrul trebuie sa respecte
închirierea daca exista, în acest sens, o clauza expresa în contractul de vânzare.
Aceasta dispozitie se regaseste în Codul civil român în art. 1441.195
Contractul de locatie a lucrurilor este reglementat în Codul civil în art. 1410-
1469, a caror lectura o recomandam .
Pentru contractul de munca si pentru cel de închiriere în vederea realizarii unei anumite
lucrari recomandam a se citi M.V.Jakota “Drept roman”, Editura Fundatiei “Chemarea”,
Iasi, 1993, vol. Al II-lea, pag. 419-423, precum si articolele 1410, 1412, 1413, 1470-
1490 din Codul civil ( referitoare la locatia lucrarilor).
5.5.3.Mandatul
Mandatul este contractul consensual prin care o persoana (mandantul sau
mandatorul) însarcineaza o anumita persoana (mandatar sau procurator) sa faca ceva,
fara plata, în mod gratuit, în folosul sau, adica al mandantului.196
În dreptul roman, mandatarul nu-l reprezinta pe mandant. Actul pe care
mandatarul (procuratorul) îl încheia din însarcinarea mandantului (mandator) nu
194 Ibidem, p.74; 195 Ibidem, 75;
85
producea absolut nici un efect fata de mandant. Efectele toate se produceau asupra
mandatarului (procuratorului). Dupa executarea mandatului si în temeiul acestuia
mandatarul (procuratorul) îi transfera mandantului (mandator) toate drepturile si
obligatiile pe care le dobândise în executarea mandatului. În dreptul civil românesc,
mandatarul îl reprezinta efectiv pe mandant. Efectele actului juridic se produc, direct, în
persoana mandantului.
ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE MANDATULUI Pentru ca o conventie dintre doua persoane sa constituie contract de mandat,
este necesar ca:
1.Obiectul conventiei sa-l reprezinte un serviciu pe care mandatarul I-l face
mandantului. Acest serviciu trebuie sa fie licit si moral.
2.Obiectul trebuie sa-l intereseze pe mandant. Este nul mandatul al carui obiect
nu-l intereseaza decât pe mandatar sau pe tert. Cu toate acestea, este considerat valid
mandatul de a împrumuta bani unui tert, pentru constituirea unei garantii (mandatum
credenda pecuniae).
3.Mandatul sa fie gratuit. Spre sfârsitul Imperiului Roman, s-a admis si
validitatea mandatului platit în cazurile în care juristii considerau ca nu se poate încheia
un contract de închiriere a serviciilor unei persoane (spre exemplu, pentru serviciile
profesorului, avocatului, medicului, etc.) Remuneratia se numea honos. Putea fi
reclamata în justitie în cadrul procedurii extra-ordinem.197
EFECTELE MANDATULUI Mandatul este un contract sinalagmatic imperfect. El naste întotdeauna obligatii
în sarcina mandatarului si doar eventual în sarcina mandantului.
OBLIGATIILE MANDATARULUI (procuratorului) sunt:
- Sa încheie actul cu care a fost însarcinat. În epoca lui Iustinian,
raspunde pentru culpa sa evaluata in abstracto, fiindca, în acea epoca,
mandatarul este de cele mai multe ori salariat.198
- La sfârsitul mandatului, trebuie sa-i dea socoteala mandantului despre
modul în care a actionat si sa-i transfere acestuia toate drepturile si obligatiile
dobândite în executarea mandatului.
OBLIGATIA EVENTUALA A MANDANTULUI consta în restituirea sumeleor de
bani pe care mandatarul le-a cheltuit în executarea mandatului primit.199
196 St.Cocos, op.cit., p.184; 197 René Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.80; 198 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.425;
86
SANCTIUNEA MANDATULUI:
Obligatiile mandatarului sunt sanctionate prin actio mandati directa.
Obligatia eventuala a mandantului este sanctionata prin actio mandati contraria.
DEPASIREA LIMITELOR MANDATULUI
Daca mandatarul depasea limitele mandatului, atunci mandatul exista pâna la
atingerea limitelor fixate prin mandat. Astfel daca Titius a primit de la Lucius mandat sa
cumpere un cal cu 100 si el îl cumpara cu 200, mandatul exista doar pâna la
concurenta sumei de 100. Aceasta a fost parerea proculienilor care a fost acceptata în
dreptul lui Iustinian, în detrimentul celei a sabinienilor, care negau existenta
mandatului.200
STINGEREA MANDATULUI Mandatul se stinge:
- prin ajungerea la termen;
- prin moartea uneia dintre parti, deoarece contractul de mandat este un
contract intuitu personae (având în vedere calitatile personale ale partilor);
- prin acordul de vointa al partilor sau prin manifestarea vointei uneia dintre
parti.
Astfel, mandantul îl poate revoca pe mandatar. Chiar mandatarul poate renunta la
mandat, dar numai daca, astfel, nu-I cauzeaza un prejudiciu mandantului.201
5.5.4.Societatea
Contractul de societate este un contract prin intermediul caruia mai multe
persoane se obliga sa puna ceva în comun în scopul de a realiza si împarti câstigul.202
ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE CONTRACTULUI DE SOCIETATE Pentru ca o conventie sa poata fi calificata drept contract de societate, ea are
nevoie , de urmatoarele elemente constitutive:
- Acordul de vointa al partilor;
- Aportul fiecarui asociat. Aportul poate consta în bani, proprietatea sau
folosinta unui bun, în activitatea, cunostintele sau chiar în experienta de specialitate a
unuia dintre asociati,
- Interes comun. Fiecare asociat trebuie sa aiba dreptul la o parte din
câstigurile realizate prin administrarea aporturilor. Participarea fiecarui asociat la
199 St.Cocos, op.cit., p.186; 200 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.426; 201 René Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.81-82; 202 M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.426;
87
câstiguri se precizeaza în contractul de societate. Daca unul dintre asociati nu are nici
un drept la câstiguri, societatea este nula, fiind afectata de clauza leonina.
- Intentia de a constitui o societate. Altfel, prin aporturi, asociatii constituie
doar o indiviziune.
- Un scop licit. Un contract de societate în vederea contrabandei este nul.
EFECTELE SOCIETATII
Societatea este un contract sinalagmatic perfect. Toate partile contractului au
anumite obligatii.
OBLIGATIILE FIECARUI ASOCIAT sunt:
1.Sa efectueze aportul promis;
2. Sa se ocupe de administrarea societatii cu aceeasi grija cu care îsi
administreaza averea proprie. Asociatul raspunde pentru orice culpa usoara,
evaluata in concreto;
3.Sa asigure participarea tuturor asociatilor atât la câstigurile cât si la pierderile
realizate de societate. Proportia în care fiecare asociat participa la câstiguri si la pierderi
se poate determina astfel:
4.Printr-o clauza speciala introdusa în contract. S-a decis ca este valida si
clauza prin care un asociat participa la câstiguri dar nu si la pierderi;
5.Cu ajutorul unui arbitru;
6.În lipsa altui mijloc de determinare a proportiei, prin împartirea în parti egale,
fara a se tine seama de aportul asociatului.203
Obligatiile asociatilor sunt sanctionate prin actio pro socio (o actiune infamanta).
STINGEREA SOCIETATII
Societatea se stinge prin:
1) Prin moartea fizica, prin capitis deminutio sau prin saracirea completa a unuia
dintre asociati. Si aceasta întrucât societatea este un contract intuitu personae (
se formeaza luând în considerare personalitatea fiecarui asociat);
2) Când a fost atins scopul pentru care s-a constituit societatea sau când atingerea
acestui scop este imposibila (cum ar fi, spre exemplu, situatia pierderii
patrimoniului social);
3) Prin vointa tuturor asociatilor sau prin vointa unuia dintre ei.204
203 René Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.79; 204 Ibidem, p.79;
88
Cele mai multe societati constituite în temeiul contractului de societate nu se
bucurau de personalitate juridica. Acest tip de personalitate se acorda doar marilor
societati constituite în vederea colectarii impozitelor sau pentru executarea lucrarilor
publice.205
5.6. Contractele nenumite
5.6.1.Sanctiunea contractelor nenumite în epoca lui Iustinian
5.6.2.Schimbul
5.6.3. Tranzactia
5.6.4. Precariul
5.7. Obligatii care se nasc quasi ex contractu
5.7.1.Îmbogatirea fara justa cauza
5.7.2. Plata nedatoratului
5.7.3. Gestiunea de afaceri
5.8. Obligatii nascute din delicte
5.8.1. Delicte publice si delicte private
5.8.2. Razbunarea privata
5.8.3. Poena
5.8.4. Actiuni penale, actiuni rei persecutorii si actiuni mixte
5.8.5. Iniuria
5.8.6. Furtum
5.8.7. Damnum iniuria datum
5.8.8. Delictele pretoriene: violenta, dolul, frauda creditorilor
5.8.9. Raspunderea lui pater familias pentru delictele savârsite de persoanele în
putere
5.8.10. Actiunile noxale. Abandonul noxal.
REZUMAT
Obligatia, ca institutie de drept, apare o data cu formarea proprietatii private romane. În vechea conceptie romana, obligatia ius in personam este receptata dupa chipul si asempanarea dreptului de proprietate ius in rei . Aceleasi prerogative sînt acordate ambilor titulari:proprietarul si debitorul. Amenintat în însasi existenta sa, debitorul apare ca un obiect al dreptului de proprietate, iar ideea de legatura obligatio se reduce la o adevarata legatura materiala, la înlantuirea debitorului si nu la una juridica, abstracta.
În epoca clasica a dreptului roman notiunea de obligatie îsi schimba structura primitiva, ideea de legatura materiala devenind legatura juridica, în temeiul careia
205 Ibidem, p.78, nota de subsol.
89
debitorul este îndatorat sa execute o prestatie, iar în caz de neexecutare, creditorul poate urmari bunurile debitorului si nu persoana fizica a acestuia.
Definitia obligatiei din Institutele lui Iustinian se apropie cel mai mult de acceptiunea moderna a notiunii: obligatio est iuris vinculum quo necesitate adstringimur alicuius solvendaerei secundum nostrae civitatis jura.
Elementele obligatiei sînt: creditorul, debitorul si obiectul. Prin izvor al obligatiei se întelege un act juridic sau un fapt care da nastere unei
obligatii. Principalul izvor de obligatii îl constituie contractele. Daca la origini contractul sub forma stipulatiei apare ca o conventie îmbracata în forme solemne, prevazute de ius civile si facute în conformitate cu acesta, în dreptul clasic apar la polul opus contractele consemsuale, care se formeaza prin simpla manifestare de vointa.
CONCLUZII
Definitia obligatiei din Institutele lui Iustinian se apropie cel mai mult de acceptiunea moderna a notiunii: obligatio est iuris vinculum quo necesitate adstringimur alicuius solvendaerei secundum nostrae civitatis jura.
Izvoarele principale ale obligatiilor sînt contractele si delictele. În functie de formarea lor, contractele au cunoscut o evolutie interesanta în
dreptul roman, de la contractele formale la cele nesolemne, respectiv contractele reale, cele consensuale si cele nenumite. Cea mai mare parte a contractelor nesolemne se regasesc astazi în dreptul civil.
TEME DE CONTROL
1. Analizati comparativ definitia si elementele obligatiei din dreptul roman si dreptul civil actual
2.Conditiile consimtamîntul, element de validitate al contractului, în dreptul roman si dreptul civil actual
3. Asemanari si deosebiri ale contractului de comodat în dreptul roman si dreptul civil
4.Efectele contractului de vînzare-cumparare în dreptul roman si dreptul civil.
5. Contractele reale din dreptul roman si cele din dreptul civil
90
BIBLIOGRAFIE GENERALA
1. COCOS STEFAN, Drept roman, Editura “ALL Beck”, Bucuresti, 2000;
2. GEORGESCU V. A., Etudes de philologie juridique et de droit romain, 1940,
Paris-Bucuresti;
3. HANGA VLADIMIR, Drept privat roman, Editura Didactica si Pedagogica,
Bucuresti, 1978;
4. HANGA VLADIMIR, Principiile dreptului roman, Editura Dacia, Cluj- Napoca,
1989;
5. JAKOTA MIHAI VASILE,
Drept roman, vol. I si II, Editura Fundatiei “Chemarea”,
Iasi, 1993;
6. JAKOTA MIHAI VASILE, Drept roman, vol. I, Editura „Cugetarea”, Iasi, 2002;
7. MOLCUT EMIL, OANCEA DAN, Drept roman, Casa de Editura si Presa “Sansa”
S.R.L., Bucuresti, 1997;
8. TOMULESCU C. ST, Drept privat roman, Facultatea de Drept, Bucuresti, 1973;
9. CIUCA VALERIUS, Drept roman, vol. I-IV, Editura „Polirom”, Iasi, 1997- 2001
10. DELEANU ION, DELEANU SERGIU, Mica enciclopedie a dreptului. Adagii si locutiuni latine în dreptul românesc, Editura „Dacia”, Cluj-Napoca, 2000