1

LUMINĂ LINĂ PUBLICAŢIE TRIMESTRIALĂ PUBLICAŢIE TRIMESTRIALĂ PUBLICAŢIE TRIMESTRIALĂ PUBLICAŢIE TRIMESTRIALĂ –––– ANUL V 2009ANUL V 2009ANUL V 2009ANUL V 2009 NR NR NR NR 4.

REVISTA PAROHIEI COLONIA GĂTAIA

Director executiv: VALENTIN BUGARIU

Editorial:

,,Lumină Lină” la ... 5 ani

S-au scurs cinci ani de la apariţia primului număr al publicaţiei parohiale ,,Lumină Lină” editată de Parohia Colonia Gătaia. Cu satisfacţii şi greutăţiile inerente oricărui început un mănunchi de oameni se trudesc pentru a scoate la lumina tiparului această publicaţie.

Gândită ca o foaie parohială, un soi de buletin informativ care să conţină câteva ,,documente” religioase: un articol de fond, o cateheză, o mărturie a trecutului bisericesc pe aceste meleaguri, o recenzie şi bineînţeles obişnuita cronică a activităţii pastorale a parohiei. Această publicaţie va trece prin trei perioade distincte: prima este cea a începuturilor, când buletinul parohial a apărut în 8 pagini, multiplicate prin fotocopiere într-un tiraj de 50 de exemplare împărţite la sfârşitul Liturghiei din principalele praznice bisericeşti. Etapa a doua este reprezentată de apariţia publicaţiei, devenită revistă pe parcursul anului trecut cu sprijinul inimosului poet Vasile Todi prin Trustul de Presă ,,Magazin” din Timişoara. Revista a apărut în 4 pagini color. A treia etapă începe în zorii anului acestuia prin publicarea revistei în opt pagini, alb-negru, diversificându-se oarecum cuprinsul acesteia: editorial, povestea vorbei, urme din trecut, ,,Hristos împărtăşit copiilor”, bucurii editoriale, meditaţia zilei şi cronica parohială. Revista se bucură în prezent de înregistrarea ei la Biblioteca Naţională a României, codul de înregistrare fiind: ISSN: 2066-7396. De la un singur redactor în decursul timpului s-a ajuns la un colegiu de redacţie, coordonat de părintele Valentin Bugariu şi compus din oameni de cultură din Banat: prof. univ. dr. Rodica Popescu de la Universitatea de Vest din Timişoara, prof. Ioan Traia, muzeograf la Muzeul Satului Bănăţean şi părintele drd. Iliia Pavlovici-Pătruţ de la Parohia Maşloc, protopopiatul Timişoara.

Din articolul-program publicaţia se dorea a fi un compediu de învăţătură creştină, astfel că articolele au vizat subiecte de interes poporal: cultura biblică şi cea tradiţională, istoria bisericească locală, etimologia şi semantica creştină. Valoarea revistei a fost ridicată de apariţia unor articole semnate de regretatul prof. univ. dr. G. I. Tohăneanu, mitropolitul Nicolae Corneanu, apoi de prof. univ. dr. Rodica Popescu şi prof. univ. dr. Ioan Viorel Boldureanu, poetul Anghel Dumbrăveanu. Au apărut în coloanele publicaţiei materiale iscălite de prof. Ion Murariu, prof. Ioan Traia, prof. Călin Frăsie, prof. Iosif Marius Circa ce au vizat teme de istorie locală şi bisericească, apoi trebuie amintit părintele Iliia Pavlovici-Pătruţ cu probleme de folclor religios. O atenţie deosebită a reprezentat-o studiul biblic, astfel că în cateheză s-au tratat teme de actualitate folosindu-se materialul biblic, vizându-se exegeza textului scripturistic. În paginile revistei alături de preoţi şi profesori au apărut elevii de la şcoala din localitate cu scurte meditaţii la problemele cotidiene, un exemplu concludent ar fi articolul Nadiei Roman, Codul lui Da

Vinci. Note critice pe marginea unei cărţi (2007). Între articolele publicate amintim cele care au vizat localitatea şi zona acesteia: Părintele Nicolae Popovici, slujitor al Bisericii, Mănăstirea Săraca-simbol a Ortodoxiei Banaului, (2005) O biografie inedită a protopopului Mihail Gaşpar (1881-1929), (2006), foiletonul Biserici medievale din microzona Gătaia I,II,III (2008) şi Investigaţii arheologice în microzona Gătaia, semnate de muzeograful Ioan Traia; Ferendia între trecut şi prezent, I, II, III, IV, de Iosif Marius Circa. Probleme de istorie a Banatului şi ecleziastică: ,,Preot deşteptării noastre...”David Voniga (2006) de Ion Murariu din Giroc, Banatul în Primul Război Mondial (2005) şi Din istoria

reuniunii învăţătorilor români din şcolile confesionale greco-ortodoxe din Eparhia Caransebeşului I, II, (2008) semnate de Călin Frăsie din Timişoara. Au fost tratate probleme pastoral-misionare, biblice şi simbolice legate de viaţa cotidiană a credincioşilor: Câteva lămuriri cu privire la istoricul şi slujba Vecerniei, Sărbătoarea creştină astăzi, Prezenţa Duhului Sfânt în viaţa Bisericii, Buna comportare în biserică (2005), Alcoolul în viaţa noastră, Educaţia religioasă astăzi (2007), Istorisirea biblică a Naşterii Domnului, Istorisirea biblică a Învierii Domnului (2008), Actualitatea Sfântului Vasile cel Mare, Chipul Maicii Domnului în Sfânta Scriptură şi în literatura postapostolică, Samarineanul milostiv, Hristos ne învaţă

2

să ne rugăm (2009), iscălite de preotul Valentin Bugariu. De interes mai larg au fost articolele care au vizat problemele de limbă românească, sunt de amintit aici medalioanele lingvistice şi stilistice: De la ,,poruncă” la ,,rugă”, Biserică/Bazilică (2006), Comînda/Comanda (2007), Cununa (În)corona (2008) realizate de G. I. Tohăneanu şi serialul Cum e corect?Dereglarea flexiunii verbale în etapa actuală a românei (2008-2009) redactat de Rodica Popescu. Cuprinsul revistei a fost îmbogăţit cu derularea proiectului catehetic ,,Hristos împărtăşit copiilor”, proiect ce deţine câteva ,,documente” ale orei de cateheză: grupa de cateheză, cateheza, mic dicţionar religios. Alături de acest program, în paginile revistei se mai găsesc recenzii, cronica publicaţilor bisericeşti, mic dicţionar onomastic şi principalele activităţi cotidiene ale parohiei. Cu siguranţă problema cea mare a revistei noastre ca de altfel a oricărei publicaţii religioase sau culturale de la sate o reprezintă atât finanţarea, cât şi difuzarea acesteia. Dacă prima problemă e rezolvată, revista fiind tipărită la cele mai mici costuri, tehnoredactarea, aranjarea în pagină, grafica fiind realizată de coordonatorul ei, a doua suferă, astăzi nu mai putem avea pretenţia unei reţele de difuzare. Cu toate acestea revista noastră ajunge în primul rând în mâna enoriaşilor parohiei, iar mai apoi la Timişoara, Deta, Cenad, Maşloc, Giarmata-Vii, Comloşu Mare, Giroc, Ferendia, Berecuţa, Uliuc (jud. Timiş), Caransebeş, Bocşa Montană (Caraş-Severin), Petrovasâla (Vladimirovaţ, Serbia). Prin intermediul internet-ului revista poate fi accesată în versiunea electronică pe platforma ,,Lăcaşuri ortodoxe”. Acestea sunt doar câteva crâmpeie ale ,,istoriei” recente a revistei noastre parohiale, speranţele sunt multe, poate că viitorul va confirma sau infirma truda celor care s-au ostenit pentru a surprinde în cuvinte frumuseţea fără de margini a Ortodoxiei noastre.

REDACŢIA

Lumină Lină1 Cercetarea cronologică şi statistică a inventarului de rime la 32 de poeţi, începând cu Mitropolitul Dosoftei şi până la Tudor Arghezi (v. Olimpia Berca, Dicţionar istoric de rime, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983), m-a condus la unele concluzii pe care

1 Material preluat din vol. Despre Maeştri, Ed. Mirton, Timişoara, 2003, p. 180-182.

aş vrea să le reactualizez şi să le completez în cele ce urmează. [...] Lumină/lină face parte din repertoriul fondului reprezentativ de rime. Potrivit unor criterii de ordin statistic, cum ar fi rangul, frecvenţa, dispersia, indicele de uzaj, vechimea şi stabilitatea în sistem (criterii invocate de specialiştii lexicologi), asemenea rime pot fi socotite perene. Apar la majoritatea autorilor cercetaţi şi se menţin, în număr ridicat, de-a-lungul întregii istorii a poeziei noastre. Astfel, lumină/lină se găseşte mai întâi, la Costache Conachi şi Iancu Văcărescu, apoi, la cei mai importanţi autori ai perioadei preclasice: Heliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Bolintineanu şi Vasile Alecsandri, care apelează la acest cuplu de opt ori, la clasicii M. Eminescu, George Coşbuc şi Duiliu Zamfirescu, în fine, la Tudor Arghezi. Pentru Eminescu (în postuma Răsai asupra mea) şi pentru Tudor Arghezi (poema Lumină lină) sintagma are valoare metaforică.

Adesea, releul în discuţie poartă aceeaşi marcă stilistică atunci când formează rima. Puse în contact sonor, cuvintele purtătoare de rimă nu rămân (în genere) indiferente unele faţă de altele. Bazându-se pe ceea ce în retorică se numeşte relaţie de substituţie semantică (lină e inclus în lumină atât de sonor, cât şi ca sens), metafora e întărită şi de raportul sinctactic pe care îl impune rima. Iată, de

pildă, printre exemplele oferite de Alecsandri: ,,Iar luna zâmbitoare şi tainică şi lină,/Vărsând pe-a sale unde dulci spume de lumină (Bosforul)” avem a face cu o metonomie, al cărei efect infuzează discursul dincolo de spaţiul rimei: lumină tainică şi lină se află în strânsă continuitate cu lună. (De dincolo de ape. Pagini de jurnal şi alte texte, Editura Dacia, 2000). Se cântă din vechime poate din veacul al VI-lea (Sfântul Aftinoghen mucenicul) sau al VII-lea (patriarhul Sofronie) un imn christic, cu aceste cuvinte: Lumină lină a sfintei măriri”. Conotaţia despre care ni se vorbeşte în citatul anterior o regăsim cu surpriză şi la rimă, atât cu poezia lui M. Eminescu, cât şi în aceea a lui Tudor Arghezi. E suficient, cred, să reproduc un fragment din postuma eminesciană Memento mori: Solomon, poetul rege, tocmind glasul unei lire/Şi făcându-o să răsune o psalmodică gândire,/Moaie-n sunetele sfinte degetele-i de profet:/El cânta pe Împăratul în hlamidă de lumină,/ Soarele stetea pe ceruri auzind cântarea-i lină, ori unul din Belşug de Tudor Arghezi: Din plopul negru, răzimat în aer,/ Noaptea pe şesuri se desface lină,/ La nesfârşit, ca dintr-un vârf de caier/ Urzit cu fire de lumină. [...].

Cercet. şt. dr. Olimpia Berca

3

Agoră astrală

Ne reîntâlniserăm după o mie de ani

Ei îi plăcea cum curg eu

ignorând ispitele mării

mie-mi procura o bucurie nebună

cum zboară ea galeş prin infinit

şi-am robit într-un sărut ameţitor

de flori portocalii

mileniul abia răsărind

trimiţându-l să asiste în agora astrală

la izgonirea noastră din rai

Anghel Dumbrăveanu

Durerea de a fi

Ezitând prin câteva milenii de aşteptare

îmi ridic privirea umil

şi-n nemarginile lumii nu te găsesc

Dacă m-ai dăruit încă de la început

cu durerea de-a fi

de ce îngădui să mai rămân

pradă atâtor bucurii şi şi neînţelesuri

Creşte neadevărul şi ura

Din cei ce fură duşi cu temeri şi sacrificii

la sfintele taine

scălâmbe măşti îmi ocupă oraşul

încercând să care singurătatea

în preajma iluziilor

în cimitirele nopţii s-aud morţii-ntrebând

eu cui să-i dau timpul ce mi-a rămas

Anghel Dumbrăveanu

,,Lucrate în filigran, purtând blazonul eleganţei, versurile [...] respiră un lirism de un dramatism abia reprimat, rezultat al impactului dur al eului cu o lume arierată, ostilă, vidată de lumina morală”.

Miron Blaga

4

Urme din trecut:

Folclorizarea sărbătorilor de peste an la românii şi sârbii din Banat (II)

Reluând şi subliniind ideea că a scris calendarul

pe 1882 „pentru istoria culturii şi pentru originile noastre romane”, Mangiuca arată că faţă de acel calendar „la unii domni demnitari bisericeşti de ai noştri s-a născut o îngrijire pentru cuvânt că acest calendar va lăţi şi va propaga superstiţiunea (credinţa deşartă) în popor”. (S. Mangiuca, Călindariul (…) pe 1883, Precuvântare).

„Cunoştinţa de sine conduce pe individ la perfecţiune şi independenţă. Un popor carele se cunoaşte pe sine după istoria sa, religiunea şi datinile sale e capabil de o cultură naţională şi prin aceasta îşi face viitorul mai bun”. (A. Marienescu, Cultul păgân şi creştin, Tom I, Tip. Academiei române, 1883, p. 3).

„Luminatoriul” din Timişoara, nr. 92/18 nov., 1881, sugerează faptul că datinele culese de Mangiuca pot sta la temelia literaturii naţionale, tocmai prin faptul că acest calendar se adresează atât „inteligenţei române, cât şi poporului (…) care nu au avut nici simţ, nici interes pentru ele până când un bărbat de litere şi cu simţ naţional va afla adevărat tezaur în călindariul d-lui Mangiuca”.

(„Luminătoriul” din 18/30 nov. 1881 (nr. 92). „Drumul calendaristic este cel mai practic şi mai corespunzător scopului pentru culegerea acestor sărbători etnice, datini şi credinţe poporale”. (Ioan Viorel Boldureanu, Cultura românească în Banat (Secolul al XIX-lea), Ed. Helicon, Timişoara,1994, p. 151). „Datina vine de la ceea ce este dat, un lucru exterior, gata făcut şi constatat obiectiv. În conţinutul său intră ideea de moştenire, adică de trecere şi legătură între generaţii. În vreme ce datina reglează cadrele memoriei, obiceiul ordonează lucrurile în desfăşurarea lor, dar manifestă şi un potenţial de viaţă pe care îl proiectează în viitor, drum deschis de la real la posibil, realitate concretă şi virtuală”. (Otilia Hedeşan, Lecţii despre calendar, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2005, p. 12). Calendarul este considerat de specialişti o convenţie extrem de utilă, iar pentru comunităţile ţărăneşti este considerat o revelaţie.

Calendarul popular, instrumentul de măsurat timpul şi de planificare a întregii activităţi umane pe anotimpuri, luni, săptămâni, zile şi momente ale zilei, creat de popor şi transmis exclusiv prin canale folclorice.

Până la începutul secolului al XX-lea românii au folosit, în paralel calendarul oficial, şi un calendar neoficial, transmis prin canalele folclorice obişnuite fără să cunoască vreodată litera tiparului. Calendarul popular indica prin datele sărbătorilor şi obiceiurilor timpul optim pentru arat şi semănat, pentru formarea şi desfacerea turmelor, pentru urcarea şi coborârea oilor de la păşunile montane, zilele favorabile culegerii plantelor de leac, pentru peţit şi logodit, pentru pomenirea moşilor şi strămoşilor, pentru aflarea ursitei. În condiţiile în care nu se ştia scrie şi citi cel care învăţa pe dinafară această enciclopedie populară de unde şi zicala populară „A face capul calendar!” devenea cel mai bun gospodar al

satului. Calendarul popular numit în perioada sa de disoluţie şi Calendarul Babelor, este surprinzător de exact întrucât se bazează pe orologii cosmice de mare precizie: solstiţiile (Crăciunul-Sânzienele), echinocţiile (Ziua Cucului-Cârstovul Viilor), fazele lunare (Paştele- Duminicile Tinere).

Dar cele mai multe sărbători şi obiceiuri populare au fost suprapuse peste bioritmurile şi ciclurile de reproducţie ale animalelor, păsărilor, reptilelor şi plantelor. Calendarul Popular cunoaşte rapid un regres. Treptat zicala populară „Câte bordeie atâtea obiceie”, care exprimă eficienţa şi specificitatea tradiţiilor populare a căpătat înţelesul peiorativ de azi. Multe sărbători precreştine, de pildă Crăciunul, au fost asimilate sau

sunt pe cale de a fi asimilate de creştinismul carpatic. Pentru a putea fi corelate, sărbătorile populare pe stil vechi (Calendarul Iulian) şi sărbătorile pe stil nou (Calendarul Gregorian) sunt prezentate cu diferenţa de 13 zile care le separă. (Ion Ghinoiu, Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997, p, 35).

Pr. ic. stavr. Iliia Pavlovici-Pătruţ

Ferendia între trecut şi prezent (IV)

Rămân încă puternic ancorate în conştiinţa

ferengienilor, marile sărbători de peste an. Crăciunul şi-a păstrat în bună parte obiceiurile de demult: sfinţirea odăilor de preotul care vine cu crucea, pomul de Crăciun cu podoabele lui, apariţia moşului cu sacul cu daruri, adunatul nucilor aruncate pe podea de către bunica, ospăţul bogat şi specific, strigatul puilor, mersul cu cloţonii, calendarul popular cu ceapă şi sare, dar mai ales colindatul, care, cu părere de rău, nu mai are dimensiunea din trecut.

Prof. Iosif Marius Circa

5

Hristos împărtăşit copiilor

Grupa de cateheză:

Alexandra Ulrich, cls. a III-a, Ascanio Gherban, cls. a III-a, Denis Maier, cls. a IV-a, Paula Dan, cls. a V-a, Ileana Betyo, cls. a IV-a, Lucas Ulrich, cls. a V-a, Diana Betyo, cls. a VI-a, Marica Betyo, cls. a V-a; Alexandru Ivănescu, cls. a VI-a..

Cateheza:

Dumnezeu Creatorul Primul capitol al cărţii Facerea, cea dintâi între cărţile Vechiului Testament descoperă într-un mod poetic cum a creat Dumnezeu Universul. Primul verset arată prin ,,cer” şi ,,pământ”, cele două lumi existente: cea a îngerilor şi cea a fiinţelor ce vieţuiesc pe pământ. Acest verset însă ne aminteşte de prima acţiune a lui Dumnezeu cel veşnic cu timpul, mai precis Dumnezeu este cel care făureşte timpul. E vorba aici despre creaţia din nimic. Pentru a face înţeles acest ,,din nimic”, teologii creştini din vechime trebuiau să clarifice un punct: spaţiul şi timpul sunt lucruri care încep să existe împreună cu creaţia. Întrebarea ,,Ce a făcut Dumnezeu înainte de creaţie?” nu are niciun sens, de vreme ce, până la apariţia creaţiei, nu există un ,,înainte” şi un ,,după”. (†Ioannis Ziziulas, Creaţia ca Euharistie, trad. Caliopie Papacioc, Editura Bizantină, Bucureşti, 1999, p. 60). Sfântul Grigore de Nyssa împarte creaţia în două: lumea de deasupra universului şi lumea dinăuntrul universului. Prima este lumea îngerilor, invizibilă creată înaintea celei văzute înzestrată cu putere de Creatorul ca să menţină şi să conducă natura terestră. (Vasile Răducă, Antropologia Sfântului Grigore de Nyssa, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe

Române, Bucureşti, 1996, p. 38). Lumea îngerilor este aşezată în ţinuturile de dincolo de ceruri întrucât acest loc este potrivit cu natura ei. În tălmăcirea sa, Sfântul capadocian vorbeşte despre corporalitatea îngerilor, deşi duhuri, îngerii au trupuri asemănătoare trupurilor omeneşti, prin aceste trupuri li se precizează calitatea de fiinţe create. (Ibidem). În cap. 1, vs. 1 se cuprinde întreaga cosmogonie mozaică, iar de la 1, 2 la 2, 3 se află geogonia sau descrierea celor şase faze principale de evoluţie a Pământului, cele şase zile de întocmire a Pământului sau hexaimeronul. (Vladimir Prelipcean, Nicolae Neaga, Gheorghe Barna, Mircea Chialda, Studiul Vechiului Testament, Ediţia a III-a, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2003, p. 104). După referatul biblic al creaţiei (Fac. 1, 1-31), lumea a fost creată în mod progresiv prin simpla voinţă a lui Dumnezeu: ,,Şi a zis Dumnezeu” (Fac. 1, 3), astfel se poate vorbi de pregătirea pentru creaţie: primele trei zile când apar lumina, tăria (cerul), pământul roditor. Se aminteşte în acest loc de felul apelor, ,, de sub cer” (Fac. 1, 9), care formează mările şi izvoarele subterane, există însă şi ,,ape de sus” (Fac. 1,7) care constituie sursa ploii. Între cele două este firmamentul cerului. (J. D. Douglas, Dicţionar biblic, Editura ,,Cartea Creştină”, Oradea, 1995, p. 277). Într-un mod religios apoi autorul cărţii dezvăluie verset cu verset cum primeşte viaţă această lume, apare uscatul cu verdeaţă, iarbă şi pomi roditori. În ziua a patra aşează Dumnezeu pe crugul cerului luminătorii zilei: soarele şi ai nopţii: luna şi stelele. Cu ziua a patra se încheie pregătirea lumii pentru apariţia vieţii, erau toate condiţiile biologice: lumină, căldură, pământ despărţit de ape, precipitaţii, verdeaţă cu pomi fructiferi. În ziua a cincea apar vietiile din apă: peştii, ale cerului: păsările, şi cele de pe pământ, apoi în a şasea zi, Dumnezeu aduce la existenţă animalele pământului: târâtoarele, fiarele sălbatice şi omul creat nemijlocit ,,după chipul lui Dumnezeu” (Fac. 1, 27), urmând ca acesta să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu, îndumnezeire printr-un efort propriu. Ziua a şaptea este ziua odihnei Domnului. În tradiţia evreiască apare odată cu ieşirea din robia egipteană, ziua sabatului ca amintire veşnică a legăturii şi a promisiunii ţinute de Dumnezeu faţă de poporul Său. (Ieş. 16, 23-25). În Noul Testament prin Mântuitorul Hristos a fost abolită această sărbătoare pentru creştini: ,,Sâmbăta a fost făcută pentru om, iar nu omul pentru sâmbătă. Astfel că Fiul Omului este Domn şi al sâmbetei” (Mc. 2, 27-28). În locul acesteia a apărut ca zi de odihnă Duminica, ziua Învierii: ,,Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul ca să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa” (Ps. 117, 24); ziua bucuriei spirituale, a minunatelor arătări ale Mântuitorului femeilor mironosiţe, dar şi ziua investirii cu harul preoţesc al duhovniciei (In. 20, 21-23) şi în fine Pogorârea Duhului Sfânt, Cincizecimea, Duminica cea mare. (I Cor. 16, 8). Părintele Dumitru Stăniloae apreciază faptul că în orice poruncă creatoare a lui Dumnezeu e activă voia Lui ca forţă ce aduce în existenţă sau pune în mişcare laturile creaţiei, e totodată un gând a lui Dumnezeu, o

6

raţiune a acelei laturi, sau mişcări, în armonie cu celelalte. (Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri. Glafire, trad. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, p. 10). Învăţătura despre împărţirea în şase zile nu este o dogmă, ci o teleogumenă, zilele biblice nu au sensul de zi şi noapte din zilele noastre, ci o zi de la începuturi are înţelesul de eră geologică fiindcă: ,,o singură zi, înaintea Domnului, este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi”. (II Petru 3, 8). Autorul acestei frumoase lucrări e Dumnezeu, astfel Tatăl este Creatorul prin excelenţă (Fac. 1, 1), Fiul este co-participant la acest act (In. 1, 3), iar Sfântul Duh este desăvârşitorul, cel care se poartă pe deasupra apelor (Fac. 1, 2). În învăţătura creştină Dumnezeu este Creatorul, Fiul este Mântuitorul cel care reface chipul lumii căzute, iar Duhul Sfânt este sfinţitorul, plinitorul acesteia. Mic dicţionar religios: 1. Adam=nume comun oamenilor, nu nume propriu, care înseamnă în ebraică pământesc, ,,din pământ”. Primul om creat este numit în Noul Testament ,,Fiul lui Dumnezeu” (Lc. 3, 38). 2. chipul lui Dumnezeu=înfăţişare, felul, forma, modul sub care se prezintă o fiinţă umană sau animală. Chipul lui Dumnezeu în om face referire la facultăţile (caracteristicile) sufleteşti ale omului: raţiune, simţire şi voinţă liberă. 3. Eva=numele primei femei create de Dumnezeu, strămoaşa neamului omenesc. În evreieşte Havva, de la haiah=a fi viu sau ,,viaţă”. deci Eva înseamnă ,,viaţă, pentru că ea era să fie mama tuturor celor vii” (Fac. 3, 20). 4. iconom=administratorul unor bunuri particulare sau publice, având a da socoteală de ele stăpânului lor. 5. pom=lemn, copac. Se vorbeşte despre arborele vieţii existent în raiul închis prin greşeala lui Adam, dar deschis prin lemnul Crucii, jertfa şi preamărirea lui Hristos. Pomul vieţii din Rai e răsplata virtuţii, răsplata pentru ascultarea de a nu mânca din pomul cunoştinţei binelui şi răului (Fac. 2, 17). 6. psalm=cântare sau rugăciune inspirată de Duhul Sfânt, iar uneori o harismă, sau un dar al Sfântului Duh. Psalmi înseamnă de fapt o melodie dintr-un instrument muzical servit la cultul iudaic, exprimând de regulă o cântare de bucurie şi de laudă, sau de mulţumire lui Dumnezeu.

Material realizat pentru ora de cateheză parohială de

Pr. Valentin Bugariu

Povestea vorbei:

Cum e corect? Dereglarea flexiunii verbale, în etapa

actuală a românei (IV)

Uneori ocurenţa impune şi opoziţii lexico-gramaticale, de tipul verb/verb semicopulativ: a însemna: ,,a pune un semn caracteristic” (verb predicativ). a însemna: ,,a avea un anumit înţeles” (verb semicopulativ): ,,Omul cel rău ca toţi să-l vază/ Dumnezeu îl însemnează”2. (A. Pann, De la lume, p. 126). ,,A trăi înseamnă a merge, dar a merge înseamnă a

te depărta”. (Bogza, Cartea Oltului, p. 134). Comutarea deninenţei –ez cu –esc şi invers, realizează transferul nepermis al verbelor de conjugarea I spre a IV-a şi a celor flexionate cu –esc spre conjugarea I, rezultând forme verbale aberante: ,,Acum dară fă bine de înapoieşte un leu tovăraşului dumitale”. (Creangă, Opere, p. 359), (în loc de înapoiază). ,,Parcă tămâia miresmelor grădinii acum îmbălsămeşte mai mult”. (Arghezi, Litanii, p. 95), (în loc de îmbălsămează). ,,Începi, prefă, răstoarnă şi îmbunătăţează”. (Gr. Alexandrescu, Opere, p. 86), (în loc de îmbunătăţeşte). ,,...d-na Ghioala Popescu să se stabilizeze la No 13 simplu”. (Caragiale, Opere, p. 479), (în loc de să se stabilească).

Verbele care presupun o neregularitate şi o inconstanţă a radicalului, neputându-se integra unui singur tip de flexionare, prezintă şi cele mai numeroase cazuri de abateri de la flexiunea literară. Ele apar în variate şi curioase forme flexionare, unele motivate analogic, altele, cele mai numeroase, fiind forme incorecte, în afara sistemului limbii literare, neconforme cu structura morfologică a verbului românesc şi cu legile lui de flexionare: ,,La mâncare să ai cumpătare şi la băutură să aibi măsură”. (A. Pann, De la lume, p. 28), (Variantă neliterară, motivată prin analogie cu persoana a III-a a conjunctivului, să aibă). Frecvente abateri apar în paradigma verbului a crea, motivate, mai ales, la modificarea formelor desinenţiale, deşi ele constituie elemente cu structură imuabilă, într-un anumit grad flexionar: ,,...zilnic crează

2 Nemarcat desinenţial, cu o astfel de valenţă predicativă, verbul reprezintă o formă neacceptată de normele literare actuale: ,,Şi înseamnă chiar pe biciul său/ Câţi au căzut în urmă”. (Alecsandri, Poezii, p. 155).

7

noi asociaţii”. (,,Flacăra”, 1986, nr. 30, p. 21), (în locul formei literare creează, de la rădăcina cre, flexionată cu desinenţa –ează). ,,Noi ne creiem pe noi, zise inginerul”. (Preda, Intrusul, p. 70), (în loc de creăm, flexionat cu desinenţa persoanei I plural –am). ,,Creindu-se convingerea că linia trebuie accentuată a depus un proiect de legi”. (C. Botez, D. Urmă, I. Gaizu, Epopeea, p. 68). Această formă gerunzială este greşit derivată cu sufixul –ind, impropriu celor mai multe verbe de conjugarea I, structurate cu sufixul gerunzial –înd.

Prof. univ. dr. Rodica Popescu Istoria Bisericii:

Patriarhul Pavle al Serbiei Deunăzi presa scrisă şi vorbită din România anunţa petrecerea în veşnicie a Preafericitului Pavle, patriarhul Serbiei în vârstă de 95 de ani după o lungă suferinţă. Figura acestui arhiereu este aproape necunoscută ortodocşilor români. Născut la 11.09.1914 la Kucanci, Gojko Stojcevic pe numele de mirean, a absolvit Seminarul Teologic Ortodox din Sarajevo (1930-1936) şi Facultatea de Teologie Ortodoxă din Belgrad (1936-1940). A suferit ororile celui de-al doilea război mondial, refugiat la Mănăstirea Ovacar unde a fost tuns în monahism îmbrăcând schima mare a călugăriei cu numele de Pavle, a fost apoi hirotonit diacon (1948) la Mănăstirea Buna Vestire. Timp de şase ani a fost vieţuitor al Mănăstirii Raca (1949-1955), aici a fost hirotonit preot (1954). Odată cu încheierea războiului, şi-a continuat studiile teologice la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Atena (1955-1957). În anul 1957 a fost ales episcop al sârbilor din Episcopia Prizren din Kosovo, iar în 1990 a fost ales arhiepiscop de Peci, mitropolit de Belgrad-Karloviţ şi patriarh al Bisericii Ortodoxe Sârbe. A condus eparhia încredinţată lui din Kosovo şi apoi scaunul patriarhal în vemuri grele pentru Biserică: urmările catastrofale ale războiului, prigonirea Bisericii sub regimul comunist, dezmembrarea statului iugoslav, epurările etnice din acest timp, războiul asupra Serbiei. S-a bucurat de aprecierea păstoriţilor săi, monahi, clerici şi mireni, dar şi de aprecierea Statului, astfel preşedintele Serbiei şi Muntenegrului Svetozar Marovic l-a distins cu Ordinul “Nemanja” clasa I. Dacă viaţa sa este sărăcăcioasă în date, nu putem spune acelaşi lucru despre învăţătura sa. De la acest patriarh s-au păstrat mai multe apoftegme. Redăm în cele ce urmează câteva:

Mesaj către America. Atunci când vlădica Pavle a devenit Patriarh, îşi aminteşte Slobodan Mileusnic, directorul Muzeului BOS, multe delegaţii şi numeroşi reprezentanţi din străinătate şi-au exprimat dorinţa să-l întâlnească pe Sfinţia Sa. A venit atunci şi ambasadorul destul de activ al Americii la Belgrad, Warren Zimmermann. Patriarhul l-a primit în Palatul Patriarhiei. Ambasadorul i-a transmis salutări şi felicitări în numele poporului american, în numele preşedintelui Americii şi în numele său personal. S-a purtat o convorbire oficială, protocolară şi în final ambasadorul a pus întrebarea: -Cu ce am putea să vă ajutăm? - Excelenţa Voastră, să nu ne puneţi piedici; cu aceasta ne veţi ajuta.

Reglarea conturilor. Patriarhul ştie să facă multe treburi. Prin mănăstiri a deprins să coasă, să cârpească, să spele, să confecţioneze şi să repare încălţămintea, să lucreze pământul, să altoiască pomi, să lege şi să ferece cărţile, să repare clădiri şi diferite aparate şi anexe… Părintele patriarh din fire este un om harnic. Tot timpul lucrează câte ceva. - “Şi când vine aici la mine în birou, dacă observă că ceva nu funcţionează cum ar trebui, dacă vede că uşa nu se închide bine, că undeva pătrunde ploaia, că lumina se întrerupe… el însuşi purcede să stabilească unde-i defectul, apoi zice: Haide să reparăm asta!…” – spune secretarul Sinodului BOS şi citeţul Sfinţiei Sale Gradimir Stanic. - “Dânsul se comportă peste tot ca un bun gospodar, nu numai aici la Patriarhie, ci şi în oricare mănăstire şi

oricare biserică, oriunde s-ar afla…”. La mănăstirea “Blagoveştenie” din regiunea Ovcarsko-Kablarska, în care a fost călugărit, şi unde acum, în calitate de patriarh, se duce aproape în fiecare vară pentru câteva zile, pe când venea vremea să se întoarcă la Belgrad, chema pe egumenul Georgije pentru “a se socoti”: - “Părinte Georgije, iată am petrecut cu voi aceste câteva zile. Toate, slavă lui Dumnezeu, au fost bune. Am locuit aici, am mâncat dimineaţa, am mâncat la prânz, iar toate astea costă, nu-i aşa?”. -,, Păi aşa e Sfinţiia Voastră”. - “Dar şi eu v-am ajutat cu câte-ceva. Nu-i aşa, părinte Georgije?”. - “Aşa e, Sfinţia Voastră, ne-aţi ajutat mult, de parca aţi fi venit aici să lucraţi, nu să vă odihniţi…”. - “Pai să ne socotim: ţi-am reparat jgheabul, fereastra, robinetul, broasca de la uşă, ţi-am curăţat şi am proptit viţa de vie, am pingelit încălţămintea… Când le punem toate la socoteală, părinte Georgije, rezultă că voi trebuie să-mi plătiţi ceva mie! (Jovan Janjic, “NIN“, în ,,Nasa reč“, Timişoara, nr. 772 / 03.12.2004, p. 24-25).

Prof. Ion Păcurar

8

Meditaţia zilei:

Grade şi distincţii Ascultam de curând un post de radio oarecare. Aflam cu acel prilej că episcopul din Patagonia hirotonise un tânăr funcţionar eparhial preot la o parohie din capitala unui judeţ. Nu numai că-l hirotonise preot, dat îl numise şi paroh la acea parohie, deşi acolo mai erau câţiva preoţi cu zeci de ani de slujire la parohia respectivă. Mă întrebam cum se vor fi simţit acei preoţi în faţa enoriaşilor lor, când li se aducea un copil drept şef? Mă întreb, de asemenea, cum se vor fi simţit enoriaşii prezenţi la acea slujbă, când erau întrebaţi dacă noul hirotonit, pe care nu-l văzuseră până atunci, este vrednic de demnitatea ce i se încredinţa şi ei trebuiau să răspundă afirmativ în română, greacă şi latină, ca să nu fie nici un dubiu? Culmea ironiei, am deschis aparatul de radio peste o săptămână şi am aflat alte veşti din episcopia Patagoniei. Ierarhul îi conferise celui hirotonit cu o săptămână înainte cel mai înalt grad onorific, care se poate acorda unui preot: iconom stavrofor. Foarte curios! La 23-24 de ani înalt funcţionar eparhial, preot paroh în capitală de judeţ şi iconom stavrofor! Ce isprăvi o fi făcut acel băieţel în acea săptămână nu se ştie de către muritorii de rând! Oricum, până la pensie mai are de primit tichie de mărgăritar şi gata! Distincţia onorifică de iconom stavrofor se dădea altădată, conform regulamentelor Bisericii, în urma unor realizări importante în ogorul Bisericii, precum construcţia unei biserici, spre exemplu. Ea însemna o încununare pentru cel în cauză, un imbold pentru ceilalţi. Îmi amintesc de regretatul preot Ionică Sfetcu de la Bârda. Construise biserică în trei ani (1934-1937) într-un cătun de 150 de familii cu greutăţi pe care numai el şi Dumnezeu le ştie, fără un leu subvenţie de la stat. Nu i s-a dat nici un grad la sfinţirea bisericii. A slujit cu vrednicie şi demnitate, aşa cum puţini preoţi din împrejurimi au făcut-o, peste patruzeci de ani şi abia când a ieşit la pensie mitropolitul Firmilian i-a acordat titlul de iconom stavrofor, ca o încununare a întregii activităţi. Cred că dacă mitropolitul Firmilian ar fi dat acea distincţie cu atâta uşurinţă, mai întâi unor puştani, ca cel din Patagonia, Părintele Ionică Sfetcu nu ar fi primit-o. Avea demnitatea cuvenită să-i spună ierarhului, că vrea să rămână simplu preot şi aşa vrea să se ducă în faţa lui Dumnezeu, fără împopoţonări şi zdrăngăneli!

Pr. prof. dr. Alexandru Stănciulescu Bârda

Cronica parohială:

• 27 sept. Proiectul ,,Hristos împărtăşit copiilor”, catehezele vor fi ţinute în biserica parohială începând cu orele 1500. S-a format grupa de cateheză şi s-a ţinut prima cateheză: Crearea lumii. • 8 oct. Am primit la parohie revista ,,Analele

Universităţii de Vest. Seria Teologie”, 14/2008, în care preotul Dvs. a publicat studiul Paleocreştinismul în Dacia Romană, p. 115-126. • 14 oct. Sfânta Liturghie la

parohia Maşloc, protopopiatul Timişoara. Preotul Dvs. a ţinut predica Sfânta Cuvioasă Parascheva în cultul ortodox. Cu începere de la orele 1200 împreună cu parohul locului s-a ţinut ora de cateheză cu copiii de la şcoala din Remetea Mică, la întâlnire fiind prezent şi profesorul de religie. • 8. nov. Preotul Valentin

Bugariu a slujit Taina Sfântului Maslu în parohia Folia. • 14 nov. Preotul Dvs. a slujit Taina Sfântului

Maslu în parohia Voiteg. • 20 nov. Maslu de obşte la capela Spitalului de

Psihiatrie. • 21 nov. Maslu de obşte în parohia Uliuc,

protopopiatul Timişoara. Preotul Dvs a ţinut un cuvânt de învăţătură cu tema: Importanţa Tainei Sfântului Maslu pentru creştinii de azi. • Am primit la parohie, în variantă electronică

numerele 165-169 ale revistei ,,Scrisoare pastorală” editată de parohia Malovăţ, jud. Mehedinţi.

Cu prilejul Praznicului Naşterii Mântuitorului

nostru Iisus Hristos dorim colaboratorilor, cititorilor şi enoriaşilor parohiei noastre SĂRBĂTORI FERICITE! Un AN NOU cu sănătate, pace sufletească şi prosperitate!

LA MULŢI ANI!

COLEGIUL DE REDACŢIE: Prof. univ. dr. Rodica Popescu, Prof. Ioan Traia,

Pr. Iliia Pavlovici-Pătruţ Pr. dr. Valentin Bugariu (coordonator)

ISSN: 2066-7396 Redacţia: Gătaia, Str. Avram Iancu, nr. 1/A, tel.

0729145610, cod postal: 307185, jud. Timiş, e-mail: parohia_colonia_gataia@yahoo.com