luan topciu: paradigmele dorului în poezia română şi albaneză

Luan TOPCIU

PARADIGMELE DORULUI ÎN POEZIA ROMÂNĂ ŞI ALBANEZĂ

Bucureşti 2004

Editura Cartea Universitară

1

Luan Topciu

PARADIGMELE DORULUI ÎN POEZIA ROMÂNĂ ŞI ALBANEZĂ

2

EDITURA CARTEA UNIVERSITARA

PREFA|Ă

Cartea lui Luan Topciu este un exelent studiu de literatură comparată, demonstrând o deosebită capacitate de a emite judecăţi de valoare ştiinţifică în domeniul interferenţelor culturale, în lirica română şi albaneză.

Încă de la început, într-un interesant capitol intitulat Balcanii ca spaţiu cultural, autorul dovedeşte o cunoaştere temeinică a filozofiei româneşti, ilustartă prin aplicarea noţiunii de spaţiu-matrice la orizontul spaţial şi spiritual al zonei balcanice, iar faimoasa ondulaţie a „spaţiului mioritic” blagian este generată de mişcarea care „suie” o nădejde şi „coboară„ o deznădejdie. În susţinerea orientării cărţii sale, îi propune şi pe Mircea Eliade şi Karl Krumbacher, argumentând raţional despre această unitate culturală care îşi poate avea originile în Imperiul Bizantin, iar liantul-în religia ortodoxă. Despre această convieţuire şi convergenţă spirituală au putut scrie şi istoricii români, înscrişi de Luan Topciu într-o listă revelatorie, de la Haşdeu, Xenopol şi Părvan până la Iorga.

Această afinitate spirituală este, după părerea autorului cărţii, mai pregnantă în domneiul denumit de el, al „concordanţelor lingvistice” (în lexic, fonetică etc.) Fondul comun ilustarat în secolul trecut de B. P. Haşdeu, sau recent de Grigore Brâncuş şi lingvistul albanez Eqrem Çabej, sublinează raportul şi legătura strânsă, în spaţiul balcanic, între limbile română şi albaneză.

Convingătoare, lucide, uneori chiar patetice, sunt paginile referitorare la paralesismul în sfera sentimentului şi în expresia lui lirică în literatura celor două popoare, a celor două cuvinte, cu aceeaşi semnificaţie dor – mall. Aceste pagini alcătuiesc un studiu atent, de intuiţie şi critică, relativ la semnificaţia noţiunilor şi entităţilor exprimate în cele două cuvinte, demonstrând şi o incursiune quasi-exaustivă a autorului într-o vastă, esenţială bibliografie.

Se urmăreşte, cu atenţie şi participare, cu fine nuanţări critice, istoria semantică a cuvântului dor, obiectivizarea lui lirică. Se găsesc argumente convingătoare în opera unor filozofi ca Blaga sau Noica. Aceeaşi deosebită atenţie critică este acordată, în paralel, şi a cuvântului geamăn albanez mall, considerat drept temă şi cheie decodificatoare în lirica albaneză. După subtila argumentare a autorului, se poate accepta plenar afirmaţia sa cardinală că „Dorul s-a născut şi s-a plăsmuit în condiţiile transhumanţei, al înfrăţiri cu natura…”

Sentimentul dorului generat de străbaterea spaţiului şi de curgerea timpului se oglindeşte profund în relaţia lui spaţio-temporală în lirica celor două popoare. (Interesant este studiul aprofundat dor-mall, în tematica erotică, în care aceste cuvinte-sentiment emblematice sunt considerate dincolo de nostalgie, generatoare de energie existenţiale şi care, după-concluzia lui Luan Topciu, se dovedesc a fi mai

3

complexe în lirica populară românescă.Partea centrală a cărţii este dedicată prezenţei dorului în literatura cultă,

română şi albaneză. În paginile sale, autorul va sublinia complexitatea lirismului individual faţă de lirismul colectiv al folclorului.

Exemplificările care demonstrează o parcurgere de texte determinate de un talent de traducător şi critic remarcabil conturează evoluţia spectrului semantic al cuvântului dor în realizările de artă a verbului la Costache Conachi, Iancu şi Ienăchiţă Văcărescu, Anton Pann, Gh. Asachi, Eliade Rădulescu, D. Bolintineanu, V. Alecsandri. Un capitol special al acestui centru tematic este consacrat „propulsei” culminante a dorului în creaţia eminesciană, în care dorul cucereşte atributul nemărginirii - Un citat din carte deplin revelatoriu: „…Opera eminesciană aduce în literatura universală cel mai bogat şi cel mai nuanţat univers al dorului” În schimb, la Lucian Blaga, filozof al culturii, dorul se defineşte în trinomul drum-dor-călător generând permanent speranţă şi iubire. Senzualitatea generată de voinţa de a trăi plenar capătă, prin evoluţia lirică a poeziei lui Blaga, caracteristici cosmice. Nimeni ca el nu a aspirat mai intens către incinta mirifică a curţilor dorului (ţărâmuri de lumini şi de taine în descifrări cosmogonice) Într-adevăr, poetul este acela care bate la marile porţi de bronz şi de mister ale lumii, de aici şi de acolo. (Luan Topciu îşi însumează impresiile directe în fervoarea lecturii care surprinde, cu subtilitate remarcabilă, miracole în arta poeţilor studiaţi.)

Capitolul dedicat dorului-mall-ului în poezia cultă albaneză este, pentru orice cititor atent al cărţii lui Luan Topciu, revelatoriu în aria comparatismului, fiind o altă documentată, clară, istoria a evoluţiei semantice şi tematice a cuvântului emblematic pentru spiritualitatea celor două popoare. Frecvenţa lui este deosebită în perioada romantismului, la poeţi care s-au îndreptat către izvoarele senine ale complexului filon al folclorului. Sunt analizate, cu capacitate participării atente şi a studiului raţional, opere ale unor scriitori reprezentativi ai literaturii albaneze ca Gerolamo de Rada, Agostin Ribek, Serembe, Naim Frashëri (poetul „naţional” al Albanie), Anton Zako Çajupi. De un deosebit interes sunt paginile dedicate existenţei dorului în opera a trei scriitori albanezi din Bucureşti- Asdren, Poredeci şi Kuteli, semnificând o treaptă înaltă de elevaţia intelectuală, de meditaţie profundă asupra eului creator şi a raporturilor cu universul. Trăind şi scriind în România, ei au intrat în convergenţe spirituale cu literatura acestui popor, sub semnul romanticului european Eminescu.

Cei trei scriitori sunt prezentaţi în trei excelente medalioane literare în care sunt evocate aspecte inedite din Bucureşti, considerat capitala Balcanilor şi sediul unei importante colonii albaneze.

Primul „scriitor albanez bucureştean” este Asdren (1872-1947). Poezia lui meditativă (cu unele influenţe din Eminescu şi Arghezi) se adresează omului universal. Al doilea „bucureştean” este Lasgush Poradeci (1899-1987) student la Belle-Arte şi Teologie în Bucureşti, doctorand la Viena cu o teză despre Eminescu. Este considerat cel mai important poet al Albaniei moderne, învecinat cu Baudelaire şi în interferenţă de artă cu poetul cosmogonic, Eminescu. Al treilea medelion ( seria celor trei este foarte interesantă pentru stabilirea şi caracterizarea raporturilor culturale europene) e dedicat lui Kuteli (1907-1967), student la Bucureşti, traducător din Eminescu, care s-a manifestat în poezie, dar mai ales în proza de artă, fiind cel mai de seamă prozator al literaturii albaneze contemporane. Cei trei scriitori au fost şi ei dominaţi de magia entităţii dorului, pătrunzând în zone tainice, în vagul subconştientului, al alienării, al impactului metafizic cu un existenţialism quasi-oniric. În poezia lui Poradeci, dorul este echivalent cu o „migrare” spirituală cu o valoare absolut acordată cuvântului simbol. Profunda stare onirică acordă calităţi

4

ermetizante cuvintelor, suscitând satisfacţia cititorului de a le putea descifra impresionist sensurile arcane. Prin el în poezia albaneză pătrunde poezia misterului, convingătoare este exegeza critică a paginilor cărţii care analizează paralelismul Eminescu –Poradeci, ajungând la o concluzie, discutabilă, despre Eminescu, ultimul romantic european şi postromanticul Poradeci, reprezentant al unei poezii ”mai moderne şi mai complexe’’.Luan Topciu îl consideră pe Kuteli demn de intra în aceaşi „matrice stilistică„

Un alt medalion evocator intitulat ”Victor Eftimiu puncte de legătură„ ,scrisă cu deosebită simpatie intelectuală, este închinat importantului scriitor român de origină albaneză.

Capitolul V tratează despre dorul în literatura postbelică română şi albaneză, afirmând prezenţa sentimentului şi cuvâtului la o largă serie de scriitori reprezentativi din literatura actuală a celor două popoare. Pagini speciale despre Metafizica dorului în poezia lui Nichita Stănescu, care plasează dorul împreună cu „motivul oniric al plutirii” (observaţile critice ale lui Luan Topciu sunt dintre cele mai subtile interpretări ale operei aceluia care va fi totdeauna simbolul poeziei întrebărilor cardinale ale existenţei). Ca un pandant al valorii artei verbului în aria albaneză acum, este evocat dorul ca singurătate nostalgică la Ismail Kadare, „ocupant locului întâi în literatura albaneză de azi” În poezia sa, dorul este inclus într-o poezie parabolică pe care Luan Topciu o consideră şi cu „accentuată tentă politică„

În cuvântul său de încheiere, autorul îşi argumentează lucid finalitatea cercetării sale bazată pe „relevarea semnificaţiei vaste şi complexe a cuvântului şi sentimentului, comparând cele două literaturi la toate secţiunile pe care le-am propus-poezia orală, poezie clasică şi poezie contemporană, cu largi explicaţii ale dorului pe plan lingvistic şi social” Şi putem afirma că a reuşit pe deplin.

Prof. univ. dr. doc. ALEXANDRU BALACIMembru titular al Academie Române

I. Dorul ca stare de spirit. Contextul socio-cultural.

Introducere

Cuvântul “dor”- în albaneză “mall”-, datorită conotaţiilor semantice specifice pe care le posedă în ambele limbi, s-a preschimbat deseori într-un cuvânt - temă sau într-un cuvânt - cheie în poezie, în timp ce sentimentul dorului îl întâlnim ca pe un motiv fertil în opera multor poeţi din diferite ţări ale lumii. Sentimentul nostalgiei, singurătăţii, absenţei, desigur, este universal, iar cuvântul în limbi diferite şi la popoare diferite posedă nuanţe diferenţiate. Această diferenţiere imprimă un accent special, de multe ori inconfundabil, în literaturile care se bucură de prezenţa cuvântului.

Definirea “ dorului”, însă, riscă să fie incompletă, mai ales când este vorba de un sentiment atât de complex, o tristeţe fără obiect, de nostalgica solitudine care cuprinde sensuri opuse - “dureros de dulce” -, ce cuprinde acea nostalgie călătoare care ne poartă gândurile şi sentimentele cu acel dor de ducă în spaţiu şi timp: de la o vărstă la alta, de la un loc la altul, spre o dorinţă puternică, spre o iluzie pierdută, spre fiinţe sau locuri dragi, unde spaţiul fizic nu coincide cu spaţiul sufletesc, lumea interioară nu coincide cu cea exterioară, lumea reală nu concide cu cea ideală.

5

Semnificaţia lui indică din capul locului o adâncime sufletească pe care avem voie să o desemnăm ca fiind o mică poetizare, ca ceva în esenţă liric: singurătate, absenţă, părăsire, suferinţă, gol sufletesc, dar şi dragoste, bucurie, fericire, aşteptare. "“dorul” are un caracter difuz şi pare a se plămădi dintr-o stranie colaborare a aerului cu pământul, în care se logodeşte sublimul, purificat în durere, cu teluricul frământat de nobile patimi, fapt ce conferă sentimentului o complexitate şi o dimensiune incomensurabilă."1

Dată fiind semantica vastă, ce denumeşte o serie întreagă de stări, “dorul” / “malli” desemnează din punct de vedere psihologic una dintre stările sufleteşti în care omul se confruntă cu propria-i existenţă, cu retrăirile sale în ipostaza de singurătate, meditaţie, suferinţă, absenţă a cuiva sau a ceva, de nostalgie, de dragoste, de pierdere a cuiva sau a ceva etc. Se înţelege de ce cuvântul “dor”/“mall” nu se prezintă cu o frecvenţă oarecare în textul poetic, ci ca un motiv fecund, ca o formă de sensibilitate, ca o viziune asupra vieţii.

În centrul atenţei noastre în această carte este cuvântul “dor”, respectiv “mall”, ca formă de desemnare a sentimentului. Ca atare, cuvântul este forma semnificantă minimală a limbajului, unitară funcţional, caracterizată prin coeziune internă a constituenţilor ultimi şi prin capacitatea de a pune în acţiune, la nivelul frastic şi transfrastic. Raportarea curentă la realitatea extralingvistică, corectată de precizarea că, de fapt, cuvântul exprimă relaţii între concepte, a pus în evidenţă polisemia referenţială. Cuvântul “dor”/”mall”, ca orice cuvânt în general, nu este doar un semn ci o “materie asociativă”, un “nod de semnificaţii”, dotat cu puteri generatoare, care trimite la restul limbajului după modelul sistemului vaselor comunicante. B. Tomaşevski va spune: “Dacă vom izola artificial cuvântul şi ne vom concentra atenţia asupra lui, în locul unui sens precis vom depista o mulţime de asociaţii semantice posibile, potenţiale. Asociaţiile semantice amintesc natura atomului chimic. Atomul de hidrogen nu este o realitate chimică şi nu există izolat în natură. Unit însă cu un alt atom de hidrogen va da gazul hidrogen, în alte combinaţii va da apă, clorură de amoniu etc.”2 Minunata putere a cuvântului, comentată de Gorgias, care-l vedea “suveran atotputernic...capabil să oprească panica, să alunge durerea, să oprească mila şi să producă bucurii”, în acelaşi timp sursă a unei “vătămări plăcute” şi a înşelăciuni, se explică prin participarea la producerea stratificată a sensului, asigurată de trecerea reciprocă de la unităţile mari la unităţile mici.3

În prezenta carte, cuvântul “dor”/”mall” se va supune unei abordări, făcând abstracţie de context ca o “sintagmă autonomă”, valorificat atât în planul expresiei, cât şi în cel al conţinutului, şi în mod deosebit, ca unităţi ale textului poetic. În limbajul poetic, cuvântul este reificat şi posedă o dublă relaţionare. G. Spet deosebeşte relaţionarea “denotativă” de cea “artistică”. Pentru reprezentanţii poeticii moniste, cuvântul poetic se remarcă prin “gradul de valoare” de natură asociativă care apare doar în opera literară. Limbajul poetic nu este diferit de cel “practic”, ci grefat pe acesta. În cazul nostru, valoarea cuvântului poetic “dor”/ ”mall”, depinde şi de istoria înmagazinată în el, sub raport ontogenetic şi filogenetic, de valoarea operei ca întreg, de “forma-sens” care ia naştere prin actul scriptural.

Cartea de faţă pleacă de la ideea că specificul şi structura distinctivă a unei literaturi nu se desprind numai din cercetarea autorilor în mod sistematic, cronologic sau după alte principii, ale curentelor sau ale genurilor în care se încadrează opera lor literară, ci şi din aceea a motivelor. Dar dacă un motiv apare izolat, revenind numai după mari interstiţii, el nu mai reprezintă un dat specific al literaturii în care întâmplător se integrează. Intră atunci în categoria fie a excepţiilor, fie a accidentelor,

1

Elena B[lan - Osiac, “Sentimentul dorului ]n poezia rom[n[, spaniol[ =i portughez[”, Bucure=ti, 1983, pag. 65. 2 B. Toma=evski, “Teoria literaturii poetica”, Ed.Univers, Bucure=ti, 1973, p.36.3 Terminologie Poetica, Retorica, Editura Universit[\ii “ Ed. Universit[\ii Al.I. Cuza”, Ia=i 1994, p.142.

6

care nu pot defini efectiv acea fizionomie literară naţională sau regională. Tocmai acest considerent ne face să ne gândim că prezenţa motivului “dorului “/ “mall”-ului în literatura română şi albaneză, cuvânt cu un statut previlegiat, este reprezentativă în literaturile respective. Exemplificările motivului pe care le-am selectat în prezenta lucrare, se raportează la folclor şi aproape exclusiv la scriitorii mari ai literaturi române şi albaneze, aceştia fiind singurii purtători ai trăsăturilor noastre inconfundabile.

În prefaţa lucrării sale monumentale, “Terra - Introducere în geografie ca ştiinţă” (1931), Simion Mehedinţi arată că, privite din unghiul răspândirii lor, există atât în lumea animală cât şi în cea vegetală organisme euriterme şi stenoterme. Primele sunt acelea ale căror condiţii naturale le permit să se extindă şi să trăiască pe întreaga planetă. Celelalte, dimpotrivă, nu vieţuiesc decât în anumite regiuni, dincolo de care nu pot să reziste biologic.

Această distincţie îşi află o certă extrapolare şi pe plan literar. Motivul iubirii, al morţii, al familiei, al anotimpurilor, al patriei, etc. pot fi numite euriterme. Motivele limitate, care se găsesc în anumite regiuni, care cuprind într-însele şi aria noastră balcanică, le putem numi stenoterme.

Studiind starea de dor ca fenomen literar, pe plan universal, se poate constata că scriitori din cele mai diverse colţuri ale lumii au privit viaţa şi au tratat-o în operele lor dintr-o perspectivă asemănătoare. Dacă solitudinea nostalgică şi singurătatea pot fi considerate motive euriterme universale, cu o răspândire foartă largă, părerea nostră este că motivul dorului, respectiv “mall”-ului, prezentat, de altfel, într-o gamă nesfârşită de ipostaze: de la durerea “plăcută” la suferinţa arzătoare, de la nostalgia vagă la nostalgia - dragoste şi nostalgia - fiinţă iubită, de la dor statornic, la dor - destin, la dor mutabil, pribeag; de la nostalgia-obsesie la nostalgia-visare, face parte din motivele stenoterme, dezvoltat în zone geografice limitate, respectiv aria balcanică, iberică etc, cu o anumită explicaţie de ordin istoric, psihologic, socio-cultural, metafizic etc. Este o dovadă în plus următorul fapt: corespondentul cuvântului “dor” / “mall” nu există în toate limbile, nici în cele învecinate şi nici în acelea de care istoria limbii române este strâns legată (limbile romanice, slave etc.).

Acest motiv, de o cuprindere multiseculară, a putut să se imprime în accentele cele mai intime ale existenţei ambelor popoare, român şi albanez. Elementul pe care îl supunem aici investigaţiei, motivul dorului, adică semnificatul, nu există separat de natura semnificantului - a constituţiei literare - pe care o cere în mod special spre a se exprima. Este vorba de o unitate, în care intră şi substratul structural. Motivul, deci, atrage după sine un întreg dispozitiv stilistic, aşa cum se va vedea chiar din seria ilustrărilor noastre.

În această carte tindem să aducem asemănări legate de motivul “dorului” / “mall”-ului în cele două literaturi, în lirica românească şi albaneză, printr-o limitare geografică. Considerându-l un motiv stenoterm în literaturile respective, încercăm să privim fenomenul ca făcând parte dintr-o serie de paralele de ordin istoric, socio-cultural, geografic, filozofic, lingvistic, folcloric, psihologic etc. Paul Van Tieghem, la începutul secolului nostru, considera literatura comparată: ” studiul relaţiilor ce unesc două sau mai multe literaturi”4, şi îşi găsesc ecouri în acea delimitare destul de curentă a disciplinei în chestiune ca ”o perspectivă cuprinzătoare şi clară a raporturilor dintre diversele literaturi naţionale, dintre opere şi scriitori, aparţinând unor epoci şi zone de cultură diferite”.5 Brunel şi Chevrel declară: ”Impulsia originară a demersului comparatist este deschiderea faţă de altul, cel care nu scrie ca noi, care este el însuşi în diferenţa şi originalitatea sa. Întâlnirea de culturi şi întâlnirile de persoane merg împreună”.6

4 U. Pichois et Andre Rousseau, La litterature comparée, Paris, Armand Colin, Paris, 1967, p.8.55 Pierre Brunel et Yves Chevrel, Precis de litterature comparée, P.V.F. Vendome 1989, p.266ibidem.

7

a) BALCANII CA SPA|IU CULTURALSpaţiul-matrice, ce urmează să fie ipotetic închipuit, ar putea

să fie un pervaz, până la un punct comun unui grup întreg de popoare,

bunăoară popoarelor balcanice.

Lucian Blaga

Putem vorbi oare de un spaţiu cultural comun în Balcani? Această scurtă întrebare ar părea să ridice o problemă simplă la care s-ar putea răspunde simplu prin da sau nu. Răspunsul ar putea fi afirmativ pentru cei obişnuiţi a-şi reprezenta Balcanii prin stereotipuri convenţionale, şi în consecinţă, echivalează un presupus “spaţiu cultural balcanic”, cu caracter pasional. Starea de dezordine şi simţământul de neorânduială asociate acestei regiuni a lumi - toate diferenţează sud - estul european de normele vieţii civilizate din Europa de nord-vest. Însă, tot atât de bine, răspunsul poate să fie şi negativ. Cum şi-ar putea oare cineva imagina că într-o regiune, care de-a lungul istoriei sale a devenit sinonimă cu dezbinarea şi confruntarea violentă, ar putea exista un spaţiu cultural comun. El se poate defini prin aceea că elementele culturale sunt comune şi fac parte dintr-un sistem comun de gândire şi valori.

În lucrarea lui L. Blaga, Spaţiul mioritic, găsim o aplicare a teoriilor pe care autorul le-a formulat în studiile antecedente, o aplicare la realitatea şi fenomenul cultural românesc. Aşa cum observă G. Călinescu, Blaga este “cel dintîi care a încercat să ridice un sistem filozofic integral, cu ziduri, cu “cupolă” şi să dea acestei filozofii o aplicare la realităţile naţionale”. Este pentru întâia oară când stilul românesc e privit prin prisma filozofică şi în cadrul unei filozofii a culturii, pentru întâia oară când e încadrat într-o viziune filozofică despre cultură. Blaga vorbeşte despre un orizont spaţial şi despre accente sufleteşti pe care orizontul le dobândeşte din partea unui destin uman, al unui destin alcătuit din anume duh şi din anume sânge, din anume drumuri, din anume suferinţi. Blaga vorbeşte despre orizontul spaţial al inconştientului, care, după părerea sa, este o realitate psiho-spirituală mai adâncă şi mai eficace decât ar putea să fie vreodată un simplu sentiment. Orizontul spaţial al inconştientului poate dobândi cu adevărat rolul de factor determinant pentru structura stilistică a unei culturi sau a unei spiritualităţi, fie individuale, fie colective, pe care el îl numeşte spaţiu-matrice.

Orizontul spaţial inconştient nu e o simplă corespondenţă a peisajului ambiant, e ceva mai mult: e corespondenţa unui spirit, în cazul de faţă orizontul “spaţiului mioritic” e corespondenţa unui spirit care îşi are “suişul şi coborâşul, înălţările şi cufundările de nivel, în ritm repetat, monoton şi fără sfărşit”. În realitate “spaţiul mioritic”, orizontul unui spaţiu ondulat, exprimă articulaţiile unui suflet ce “suie” o nădejde şi “coboară” o deznădejde, exprimă spaţiul ondulat în alternanţa de reliefuri ce le implică, exprimă orizontul incoştient al unui suflet în permanentă alternanţă de accente, în permanentă alternanţă de naturi ale stărilor sufleteşti, ale sentimentelor ce le încearcă. Alternanţa “deal-vale” ce străbate o doină, nu e o simplă oglindire a peisajului ambiant; acesteia îi corespunde o alternanţă de stări sufleteşti: melancolia aici mai grea, aici mai uşoară; aici pesimismul unui destin implacabil, aici optimismul unei posibile scăpări de sub fatalitatea lui.

"Spaţiu - matrice, ce urmează să fie ipotetic închipuit, ar putea să fie un

8

pervaz, până la un punct comun unui grup întreg de popoare bunăoară popoarelor balcanice (s.n.). Fireşte - scrie savantul român în studiul său, - pe noi ne interesează fenomenul românesc. Deocamdată trebuie să facem abstracţie de toţi vecinii, şi mai ales de problema în ce măsură aceşti vecini au fost contaminaţi de duhul spaţiului nostru."7

Deşi autorul face abstracţie de concordanţele posibile ale acestui spaţiu cu celelalte popoare balcanice, scopul lui este conturarea unei filozofii naţionale. În încercările sale de a găsi o geografie a orizontului spaţial al inconştientului, el simte nevoia să se extindă în meleagurile balcanice. De altfel, Blaga se va exprima: "Căci orizontul spaţial inconştient a dat românului, oriunde s-ar fi găsit, nostalgia plaiului. Această nostalgie neînduplecată a purtat în vârsta de mijloc pe ciobanul valah pe toate coamele Carpaţilor, de la apa Dunării până în Maramureş, de aci mai departe până-n Moravia, sau invers, şi tot aşa pe toate plaiurile iugoslave şi până în Panonia, adică pretutindeni în limitele unui vast teritoriu, unde peisajul satisfăcea apetitul unui orizont inconştient. În veacurile crepusculare, în tot timpul lungului preludiu al formaţiunilor etnice actuale, atunci când românul nu avea nici un fel de patrie, plaiul, sfântul plai, sancţionat de un anume sentiment al destinului, îi ţinea loc de patrie.“8

Blaga, în încercarile sale teoretice de a prezenta orizontul spaţial al inconştientului, lasă o uşă deschisă pentru un asemenea spaţiu la popoarele balcanice.

Popoarele balcanice, cu mici intervale de separaţie, au trăit aproape întotdeauna laolaltă. Sub forma dominaţiei macedonene, romane, bizantine sau turceşti, aceste realităţi au impus lumii balcanice, aproape totdeauna, ritmul unei respiraţii unitare. “La Péninsule Balkanique présente une composition ethnique d’ une variété sans pareille en Europe et même dans le reste du monde. Des couches albanaises, aroumaines et slaves qui s’ étendent jusqu’ au coeur de la Gréce; une immigration grecque à travers la Thrace, la Macédoine et l’Epire jusque dans l’Albanie méridionale et le long de toutes les côtes; des infiltrations bulgares dans les plaines de Valachie et des infiltrations roumaines jusque dans les vallées des Balkans et au centre de la vielle Serbie; ce ne sunt là que quelques-uns des aspects de cette mosaïque de races que l’on rencontre aujurd’hui dans la Péninsule. Dans certaines régions – comme par exemple en Albanie et en Macédoine – on truve, les uns à côté des autres, des villages slaves, grecs, aroumains, albanais et turcs.”9

“Lucian Blaga şi Mircea Eliade constituie doi termeni de referinţă nu numai pentru meditaţia românească asupra culturii”10, dar şi pentru meditaţia balcanică asupra culturii. Blaga, în postura de teorician literar defineşte opera literară ca pe un “cosmoid”, aducând în acelaşi timp precizări decisive pentru studiul metaforei. “Poetul şi filosoful îşi clădeşte opera pe conceptul unghiular de gândire mitică teoretizat în volumul “Daimonion” (1926), pentru a fi reluat în cunoscuta “Triologie a culturii”(1935). Pornind de la poziţia geo-politică, Blaga subliniază caracterul de sinteză al culturii române şi pe de altă parte, dezvoltarea acesteia în salturi recuperatoare. Cultura franceză se oferă ca “model” spre deosebire de cultura germană ce a avut necontenit gustul “individului” şi al “particularului”. Dacă influenţa culturii franceze se consideră modelatoare, cea germană, spune Blaga, este de tip catalitic, în sensul că ea a avut “mai puţin caracterul unui model de imitat, cât caracterul unui apel la propria fire, la propriul duh etnic. Or, momentele de ecloziune

7 Lucian Blaga,”Despre dor”, ]n vol. “Triologia culturii”, Bucure=ti, 1944. p.56.8 Lucian Blaga, ibidem.9 Victor Papacostea, “La peninsule balkanique et le probléme des études comparées”, Balcanica,

NCMXLIII, Bucure=ti, martie 1944, p. 14.

10 Mircea Muthu, “Alchimia mileniului”, Lucian Blaga ]n “orizontul” cultural sud - est european., Editura “Cartea Româneasc[”, Bucuresht, 1989. p.20.11ibidem.

9

din literatura română sunt prezidate de întâlnirile intermitente cu valorile culturii germane. Altfel spus, latura mediteraneană, solară, se întâlneşte cu cea nordică, nocturnă, în sinteze cum sunt creaţia lui Eminescu, sau mai târziu, a lui Blaga însuşi. Cele două tipuri de sensibilitate se întâlnesc însă pe fondul rezistent al unei sensibilităţi populare (ţărăneşti). Locul său geometric, ar fi satul arhaic, considerat ca un “centrum mundi”, etern, neschimbat de istorie. Această absolutizare a funcţiei satului atemporal este dublată de interesul poetului şi filozofului pentru mituri, explicându-se, în parte, deschiderea sa către literatura expresionistă a timpului, ca expresie a forţelor “elementare” şi “anonime” pe care Blaga le regăsea, de altfel, studiind expresionismul sui generis din arta bizantină sau indiană.11 Blaga a înlesnit recunoaşterea perimetrului larg al interesului pentru creaţia populară pe care el l-a demonstrat, de altfel, în ansamblul activităţii sale. În iunie 1937, cu prilejul discursului de recepţie la Academie, făcând elogiul satului românesc, cel care, pe urmele lui Goethe, căutase “fenomenul originar”, elogia acum “satul-idee”: “ Fiecare sat se simte, în conştinţa colectivă a fiilor săi, un fel de centru al lumii, cum optic fiecare om se plasează pe sine de asemeni în centrul lumii. Numai aşa se explică orizonturile vaste ale creaţiei populare în poezie, în artă, în credinţă, acea trăire care participă la totul, siguranţa fără greş a creaţiei, belşugul de subînţelesuri şi de nuanţe, implicaţiile de infinită rezonanţă şi însăşi spontaneitatea neistovită”12 “Blaga va reveni la această accepţie de “sat-model”, de “sat idee” consevator şi impermeabil la civilizaţia modernă. Născut la sat, Blaga îl va considera întotdeauna ca pe un loc privilegiat: “Satul este situat în centrul lumii şi se prelungeşte în mit. Satul se integrează într-un destin cosmic, într-un mers de viaţă totalitar, dincolo de al cărui orizont nu mai există nimic”.13 Satul rămâne, împreună cu folclorul său, izvorul dintotdeauna al activităţii româneşti, concluzie la care Mircea Eliade subscrie extinzând în acelaşi timp cercetarea întregului sud-est european.(s.n). Cred că Blaga nu se înşală, numai că sursa creativităţii româneşti are o altă explicaţie, mai plauzibilă: “ La culture folklorique est nourrie de ce que j’ai appel le christianisme cosmique, c’est-a-dire un christianisme où l’élément dogmatique se devine à peine” În acelaşi Jurnal, Eliade observa că “Singur ţăranul Europei Orientale a păstrat dimensiunea cosmică a creştinismului”... |ăranii din Europa orientală au înţeles mult timp creştinismul ca “o liturghie cosmică” convingere hrănită de “sentimentul solidarităţii cu ritmurile cosmice”. Creştinismul cosmic e deci “dominat de nostalgia după o natură sanctificată încă înainte de prezenţa divinităţii”.14

Această importanţă a folclorului, a mitului, a ritmurilor cosmice, în sfârşit a “satului idee”, “a nostalgiei după natura sanctificată” sunt prezente mai mult sau mai puţin pe mai toate meleagurile balcanice.

O abordare posibilă, în sprijinul ideii de “spaţiu spiritual comun balcanic”, ar fi cea antropologică, o încercare de a recupera valorile comune şi credinţele aşa cum sunt ele exemplificate în comportamentele şi formele expresiei simbolice la origini. Antropologii şi cercetătorii folclorului au examinat de multă vreme obiceiurile sau cadrele normative comune mai ales la populaţiile de ţărani din diverse regiuni ale Balcanilor.

Un exemplu important, de pionierat, a fost cercetarea pe teren a lui M. E. Durham la începutul secolului al XX-lea, în cadrul căreia au fost inventariate obiceiuri comune ce nu ţineau seama de diferenţele religioase dintre culturile tribale creştine şi musulmane din Albania, Bosnia şi Muntenegru. Pe de altă parte, abundă datele etnografice privitoare la motive balcanice comune în arta populară decorativă, în poezia şi baladele populare, precum şi un mare număr de proverbe comune. Pe baza acestor mărturii etnografice se poate construi o argumentaţie plauzibilă în sprijinul unui sistem de valori comun în Balcani. Această bază comună a fost pusă la îndoială

11

1212Lucian Blaga, “Elogiul satului românesc”, discursul de recep\ie la Academia Român[.13 Mircea Muthu, ibidem.14 ibidem

10

nu atât pe baza veridicităţii dovezilor empirice sau a unor principii metodologice, ci mai de grabă pornindu-se de la pretenţiile şI contra-pretenţiile naţionaliste legate de caracterul etnic “autentic” al formelor de expresie populară simbolică.15

Legaţi inextricabil, din punct de vedere geografic, de Europa, dar constituiţi, din punct de vedere cultural, ca “altceva”, Balcanii au devenit cu timpul obiectul a numeroase frustrări culturale, politice şi ideologice, ajungând să reprezinte summum-ul trăsăturilor negative şi reperul care a servit construcţiei, prin contrast, a imaginii pozitive şi automăgulitoare a “europeanului” şi “ occidentalului”. 16

Aproape în toată Peninsula Balcanică -întocmai ca o punte de legătură există elementul românesc prin prezenţa aromânilor. Despre existenţa românilor balcanici vorbesc cronicarii bizantini şi cronicarii români. Miron Costin, în Letopiseţul său, a fost primul care i-a pomenit: “ Sunt dara aceşti cuţovlahi (cum le spun vecinii lor, şi încă cu dânşii am vorbit) nu mai osebiţi nici un chip, nici în une obicee, nici în tărie şi faptura trupului decât românii acestia, şi limba lor românească ca acestora, numai mai stricată şi mai amestecată cu această proastă grecească şi turcească; pentru că foarte puţini, cum s-au zis, au rămas la nişte munţi trăgându-se de locuiesc, care se întind în lung de lângă Ianina a Pindului până spre arbanaşi lângă Elbasan unde zic, în sate numai locuind /.../ şi locurile unde locuiesc le zic Vlahia, iar tării acesteia îI zic Vlahia cea mare”. În “Istoria românilor din Peninsula Balcanică” (Albania, Macedonia, Epir, Tesalia). N. Iorga îi defineşte astfel: “ Români din Pind - odinioară şi din Balcani - care poartă în istorie, ca şi fraţii lor de la Dunăre şi Carpaţi, numele de vlahi, pe care li - au dat bizantinii, ca şi germanii, slavii şi maghiarii, şi care numesc dar numai unii dintre dânşii, aromâni sau armâni, formează o parte desfăcută, izolată în mai mare parte, deznaţionalizată şi impiedicată prin vicisitudini numeroase de a forma un stat deosebit, a “ romanităţii din Orient”17. Mai departe tot el explica originea acestora: “...ei s-au coborât din nord spre Adriatica, din Albania, unde unii dintre dânşii au rămas până în zilele noastre, în vecinătatea imediată a Durazzului, precum şi în Epir, unde între Ianina, Grebena şi muntele Gramos, ei formează încă majoritatea populaţiei şi pe cele două povârnişuri ale Pindului, de la muntele Gramos până la Agrafa. Şi aceasta nu s-a putut întâmpla decât în momentul invaziunii slavilor, căci aceşti români păstrează teritoriul rămas supt autoritatea împăratului. Această migraţiune din teritoriul slav în teritoriul grec este dovedită prin numele chiar de “vlahi” dat de bizantini românilor “18 Filologic se consideră că dialectul aromân prezintă aceeaşi structură a limbii latine ca şi limba română ceea ce este o dovadă că ambele au avut aceeaşi evoluţie istorică şi tendinţe cu aceea a românilor de pretutindeni, deci spiritualitatea românescă este unitară pe întregul spaţiu balcano-carpato-dunărean. Merită să amintim numai faptul că în dialectul aromân se găseşte cuvântul “dor” cu tot spectrul semantic (lucru abordat într-un alt capitol) şi o bogată literatură legată de acest cuvânt şi motiv. Acest spaţiu spiritual este conturat geografic cu mult timp în urmă.

O parte din regiunea sus-menţionată pare a se afla pictată într-una din cele mai importante opere bizantine, anume “ Alexiada” a Anei Comnena. Cronica acestei opere cuprinde la un moment dat ceea ce autoarea numeşte “Descrirea Munţilor Balcani”: “ Acest Haemus este un munte care se întinde pe o lungă suprafaţă aşezat paralel cu Rodope. Începe de la Pontul Euxin şi îndepărtându-se puţin de cataracte, se întinde până în Illyricum; cred că, deşi e tăiat de Marea Adriatică, se ridică din nou pe malul dimpotrivă şi se sfârşeşte în pădurile hercynice. De ambele părţi ale sale locuiesc neamuri multe şi foarte bogate, la nord-dacii, la sud-aceiaşi traci şi

15Paschalis M. Kitromilides, “Mentalitatea Balcanic[” istorie, legend[, imagina\ie”,]n rev. “Secolul 20”, 7-9, Bucure=ti 1997, p.7716 Maria Todorova, “Balcanii: de la descoperire la inven\ie”,]n rev.” Secolul 20”, 7-9,Bucure=ti, 1997. p.92.17 Nicolae Iorga, “Istoria românilor din Peninsula Balcanic[(Albania, Macedonia, Epir, Tesalia etc.,)” Bucure=ti, 1919. p.318 Ibidem. p.4-5.

11

macedonii”19 Dacă Alexiada, fiind recunoscută şi clasificată prin stilul literar al lecturii ca o operă de genul Iliadei lui Homer, ar putea să trezească îndoieli asupra rigorii ştiinţifice, ni se pare mai mult decât coincidenţă faptul că Vasile Pârvan, istoric şi arceolog, face următoarea descriere, similară cu cea a scriitoarei bizantine: “Pe toată coasta Pontului stâng, de la Bizanţ până la gurile Dunării, iar în interiorul continentului până către Dunărea panonică şi macedonicul Axios locuiau Thracii. Şi anume, de la Propondidă până la Haemus, triburi odrysice, de la Haemus la Dunăre, Geţii cei nemuritori”20

Karl Krumbacher scria că "Toate popoarele Peninsulei Balcanice, împreună cu insulele înşirate în est şi vest şi cu o mare parte din Asia Mică, le putem cuprinde într-o mare unitate culturală, al cărei fundament istoric îl constituie fostul Imperiu Bizantin, iar cimentul religia ortodoxă."21

Despre această convieţuire milenară se vor pronunţa în operele lor şi multe alte personalităţi ale culturii române printre care A.D. Xenopol, Nicolae Iorga şi B.P. Haşdeu. Datele multiple puse la dispoziţie de ei şi de toţi cercetătorii care, mai mult sau mai puţin, au adus o contribuţie în desluşirea unor raporturi de vecinătate strânsă, duc toate la o concluzie de ordin spiritual.“ Convieţuind în strânsa interdependenţă, de cele mai multe ori în cadrul aceluiaşi sistem economic, administrativ şi politic, practicnd un necontenit schimb reciproc de valori materiale şi spirituale, popoarele balcanice au căpătat, pe lngă diferenţele specifice, caracterele comune ale unei “mari familii umane”, sensibile la toate manifestările istorice”.22

b) CONCORDAN|E FOLCLORICE

“Folclorul este dorul de a te întoarce acasă. Fugi ce fugi, dar te mai întorci şi acasă”

Nichita Stănescu

În domeniul folclorului comparat se pot observa o serie de apropieri la popoarele balcanice în legende, poveşti, ghicitori, proverbe, cântece populare, muzică şi instrumente populare, dansuri etc. Toate aceste componente reprezintă domenii interesante de cercetare.

Savantul german Karl Dieterich, la începutul secolului nostru, va întreprinde un studiu comparativ despre poezia populară a popoarelor balcanice, cercetând elementele comune, figurile, stilul etc. În acest studiu autorul observă că începutul cântecelor printr-o figură de stil luată din natură este asemănătoare la mai toate popoarele balcanice cum ar fi căzu roua şi înmuie pământul (alb. ra një vesë e zbuti dhenë), a înflorit mărul, a înflorit părul (alb. lulëzoi molla, lulëzoi dardha) etc. Asemănătoare sunt şi metaforele, comparaţiile folosite în descrierea femeii, obiectul cu care se face comparaţia fiind acelaşi: trupul ca chiparosul (alb. trupin si selvi / qiparis), sprâncenele găitan (alb. vetullat gajtan), ochii ca filigeanul (alb. syrin si filxhan), nasul ca lumânarea (alb. hyndën si qiri), gura ca o cutie (alb. goja si kuti), dinţii ca mărgăritarul (alb. dhëmbët si inxhi), mijlocul ca un inel (alb. belin si unazë) etc. Dieterich a arătat că aceste metafore sunt în majoritate de origine orientală şi au pătruns în Balcani prin intermediul Bizanţului.23

19 Comnena Ana. “Fontes Historiae Daco-Romaneoe,” vol III, Editura Academiei Române, Bucure=ti 1975, pag.119.20 Parvan Vasile, “Gânduri despre lume =i via\a la greco-romanii din Pontul Stâng”. Comunicare \inut[ la Academia Român[, Bucure=ti 1920, p.17-18.21Karl Krumbacher, Byzantinische Zeitschrift, 8, 557, vezi E. Çabej, “Studime gjuhësore”, Rilindja, Prishtinë, 1975.22 Cornelia Papacostea – Danielopolu, “Civiliza\ia romneasc[ =i civiliza\ia balcanic[”, Ed. Eminescu, Bucure=ti, 1983, p. 16.23 Dic Volksdichtung der Balkanländer in ihren gemeninsamen Elementen, Zeitschrift des Vereins für

12

Comune putem considera un număr mare de motive din poveştile populare.”Sigur este că unele subiecte de basme, balade, colinde etc. comune grecilor şi românilor sau acestora din urmă şi albanezilor (popoare care pot fi socotite, în retrospectivă genetică, autohtone în zonă) aparţin unui fond comun străvechi, anterior, probabil, cu mult, momentului ruperii imperiului roman şi celui al despărţirii celor două grupe ale romanităţii orientale (e vorba de basmele şi baladele fantastice, ori de cele din ciclul familial sau nuvelistic etc.)”24 Maximilian Lambertz a relevat aceste motive în opera sa “Poveşti albaneze”, publicată în 1922. Unele dintre aceste figuri sunt: “Frumoasa pământului” (alb. E bukura e dheut), “Divul” (alb. Divi), “Kuçedra” (Balaur), “Arapi”, printre care unele de origine orientală.25

Concordanţele balcanice sunt numeroase şi merită cercetări şi studii comparative în continuare. În cadrul abordării subiectului pe care l-am propus, ne interesează îndeosebi relaţiile albanezo-române.

Paralelele şi concordanţele dintre folclorul albanezilor şi al românilor sunt dovezi ale unei convieţuiri strămoşeşti. Aceste paralele relevă totodată faptul că mediul vieţii şi modul de trai au fost extrem de apropiate, iar conţinutul spiritual precum filozofia vieţii comune. Faptul că unele dintre aceste concordanţe nu le întâlnim la alte popoare balcanice, aflate între albanezi şi români, a făcut ca unii cercetători, mai ales G. Weigand, să le considere de sursă tracă. Sunt menţionate printre altele obiceiul de a desena pe corpul omului (tatuaj), întruchiparea comună a Zânei şi a Balaurului sau a altor fiinţe mitologice, modul cum se cântă cântecele, ritmul şi melodia lor etc. În afara creaţiei orale, cercetătorii au observat asemănări şi în domeniul etnografiei şi culturii materiale (costume, vase pentru pregătirea produselor lactate, elemente din sfera pastorală etc.)26.

Cercetătoarea româncă, Emilia Comişel, în articolul său, publicat în 1960, sub titlul "O cercetare de folclor în R.P.Albania" menţionează aceste paralele: "Ritualul nunţii cuprinde cântece vechi, dansuri, ritualuri, cântece pentru mireasă executate în grup, cu o factură melodică arhaică şi cu o mare varietate de ritm, acestea fiind acompaniate de instrumente doar din punct de vedere ritmic, (cu def), obiceiul de a acoperi mireasa cu o eşarfă roşie, de altfel, obicei şi la români, atestat de către Dimitrie Cantemir în secolul XVIII, (astăzi acest obicei fiind dispărut), terminologia comună ca cea din folclorul român "krushk"-cuscru..."27

În Balcani, cât şi în afara acestora, este răspândită şi legenda zidirii unei femei vii la temelia unui pod sau a unei cetăţi cu scopul ca noua construcţie să dureze. Această legendă este localizată la o cetate (în Shkodra, Porto Palermo) sau la un pod (în Dibra, Berat, Goricë etc). În afara folclorului albanez, motivul se întălneşte la sârbi şi la bosniaci, unde referirea se face tot la cetatea din Shkodra. În Grecia legenda se referă la podul Marto, iar la români la Mănăstirea Argeşului. Merită să fie pomenit aici excepţionalul studiu al lui Mircea Eliade din De Gilgamesh a Gengis Khan despre această legendă. Asemenea legendei Meşterul Manole din literatura orală română, există în folclorul albanez numeroase variante, dintre care unele nu au văzut încă lumina tiparului28. Balada Meşterul Manole este un exemplu tipic care - ar putea invoca modul original în care un motiv universal a fost asimilat de literatura română şi albaneză. Complexul de credinţe despre jertfa zidirii cunoaşte, după cum au demonstrat G. Cochiara, M. Arnaudov, G. Megas, D. Caracostea, Ov. Papadima, Adrian Fochi şi alţii, o circulaţie eminamente planetară. Ca motiv literar literatură, el circulă în spaţiul sud-est-european, caucazian şi central european, accidental putând fi întâlnite

Voskunde XII(1902),145-55, 272-91, 403-1524 George Muntean, “Interpret[ri =i repere”, Junimea, Ia=i 1982, p.59.25 Maximilian Lambertz, Die Volkspoesie der Albaner 6.26 Eqrem Çabej, Hyrje në historinë e gjuhës shqipe, (Introducere ]n istoria limbii albaneze)Tirana, 1971,pag 17127 Comi=el, E.: “O cercetare de folclor ]n R.P. Albania, ]n Revista de folclor”, nr.1-2, 1960, p.169-17028 Vezi “Historia e letërsisë shqipe”, (Istoria literaturii albaneze), Universiteti Shtetëror I Tiranës, Instituti I historisë dhe gjuhësisë, Tirana 1959 t.I p.57.

13

şi în alte locuri. În spaţiul românesc a luat forma de legendă, colindă şi mai ales de baladă etc. Aici “scenariul mitico-ritual”, cum numeşte Mircea Eliade schemele generale, cunoaşte, în realizările centrale o înfăţişare unică. În nordul Albaniei, se întâlnesc variante care se referă la zidirea unei cetăţi, în sud-estul ţării, predomină variante care se referă la construcţii de poduri, alături de care apare, mai rar, varianta referitoare la biserici. Fără a analiza legenda, în susţinerea paralelelor folclorice albanezo-române, aducem o variantă care se întâlneşte în Albania, unde locul zidirii este o biserică, aşa cum vedem în versiunea română. Cumpănirea dintre epic şi liric, dintre temporalitate şi etern, dintre moarte, natură şi creaţie, dintre orgoliu, umilinţă şi eroism a căpătat aici o structură definitorie, creatorul răscumpărând atât jertfa soţiei, jertfă care va continua să existe în eternitate împreună cu creaţia sa. Această variantă se întâlneşte în satul Lin (judeţul Pogradec) şi se pare că este singura în spaţiul albanez. Credem că această variantă poate să aibă legătură cu varianta română. L. Djamo consideră că existenţa acestui motiv în mai multe ţări balcanice este o veche moştenire traco-dacică. “ Problema trebuie analizată în complexitatea ei, dar existenţa a două legende despre cetatatea aceluiaşi oraş Scutari, (în limba albaneză Shkodra, în sârbo-croată Skadar), cu aceeaşi temă a zidirii poate constitui o dovadă a circulaţiei motivelor, dar şi a faptului că aceste legende erau cântate în diferite limbi, la diverse reuniuni populare, şi reprezintă probabil un fenomen de substrat, o veche moştenire traco-dacică.”29

Neavând ca scop evidenţierea întregului fond comun al folclorului albanez şi român, am menţiona totuşi încă un alt fapt, de altfel revelator, despre relaţiile culturale albanezo-române, în scopul prezentării unor coordonate ale orizontului spaţial al inconştientului redate de L. Blaga. În "matricea stilistică" a unui grup de popoare, pe care însuşi Blaga le sugerează, preocuparea sa rămânând totuşi dezvăluirea spaţiului naţional "botezat" printr-un nume tipic luat din folclorul românesc, Spaţiul mioritic, putem găsi elemente mai substanţiale şi mai consistente decât simplele coincidenţe ale lor. Aşadar putem aduce ca exemplu faptul că însuşi Cântecul Mioriţei se întâlneşte în ţinuturile albaneze sub varianta Pasărea cu creştet negru, cântec menţionat şi de Dora d’Istria (Elena Ghica). Deşi varianta albaneză se prezintă la un nivel simbolic şi estetic mai slab, ea transmite aceeaşi simbolică şi alegorie, aceeaşi atitudine stoică faţă de moarte. Motivul şi filozofia cântecelor par a avea aceeaşi provenienţă: strămoşii comuni traco-iliri.

Relaţiile româno-albaneze, respectiv traco-ilire, se dovedesc a fi foarte vechi, drept pentru care există o serie de similitudini, paralele şi concordanţe în viaţa spirituală şi culturală a popoarelor român şi albanez.

c) CONCORDAN|E LINGVISTICE

Afinitatea spirituală dintre români şi albanezi, consecinţă a realitătăţilor materiale şi istorice asemănătoare, pare a fi mai convingătoare, completă şi semnificativă în domeniul limbii, tipar esenţial al unei naţiuni. Istoria evoluţiei acestor limbi, istorie ce a parcurs un drum lung, multisecular, ne mărturiseşte un fapt pe cât de surprinzător, pe atât de greu de a fi explicat în mod satisfăcător: o parte a lucrurilor a fost exprimată la fel, sau, mai exact, a fost denumită la fel, în timp ce materializarea prin limbă a raporturilor dintre obiecte sau ale acestora cu realitatea şi omul, prin structuri şi trăsături gramaticale, dacă nu identică, a fost asemănătoare. Pe de altă parte, observăm tendinţe paralele în exprimarea figurată sau metaforizarea unor sintagme şi a unor unităţi lexicale care s-au preschimbat în frazeologie. Ultimele, la rândul lor ne furnizează date de mare interes cu referire la modul gândirii şi a traiului care sunt apropiate la cele două popoare. Este vorba de un număr relativ mare de elemente şi trăsături comune în română şi albaneză, prezent la toate nivelele limbii - lexic, fonetică, structura gramaticală, formarea cuvintelor, frazeologie etc.

29 Vezi“Albanezul”, mai 2000, p.8.

14

Acest fond comun lingvistic a fost observat şi studiat de o serie de lingvişti, istorici şi savanţi români şi străini, problema ocupând un loc meritoriu în literatura de specialitate încă din secolul trecut. B.P.Haşdeu insistă asupra trăsăturilor fonetice şi gramaticale comune românei şi albanezei. Caracteristice mai ales sunt întâlnirile dintre români şi albanezi nu prin vocabular, ci prin particularităţile fonetice, morfologice şi sintactice, care în nici - o ipostază nu se pot împrumuta de la străini, nu se pot altoi în cursul timpului, ci datează de la însăşi obârşia limbii”30. Studiind aceste raporturi, distinsul lingvist albanez, Eqrem Çabej, avea să afirme: “Dintre toate limbile balcanice care au trăsături în comun cu albaneza primul loc îl ocupă fără îndoială, limba română. Albaneza şi româna au legături strânse în domeniul foneticii, al morfologiei, al vocabularului, al formării cuvintelor, al sintaxei şi frazeologiei, al zicalelor şi al locuţiunilor, încât - fără a lăsa neobservate deosebirile - adesea ai impresia că este vorba de unul şi acelaşi spirit al limbii manifestat sub două forme. În sensul acesta, raporturile dintre aceste două limbi pot înlocui într-o anumită măsură perioada lor preliterară. Cred că aceste raporturi pot fi apreciate la justa lor valoare doar atunci când sunt considerate în cadrul mai amplu al relaţiilor culturale dintre cele două popoare.31

Întrucât ne aflăm în sfera relaţiilor lingvistice româno-albaneze, găsim de cuviinţă să prezentăm succint câteva apropieri din cele mai relevante între cele două limbi.

Începem cu lexicul pentru că la acest nivel au fost evidenţiate iniţial concordanţele lingvistice româno-albaneze care au fost folosite şi se folosesc până în ziua de astăzi ca argumente în susţinerea uneia sau a alteia dintre tezele care încearcă explicarea istorică a acestor concordanţe.

Fondul lexical comun limbilor română şi albaneză se prezintă bogat, având în vedere că în acest fond intră fie cuvintele comune autohtone, fie cele împrumutate din alte limbi. Din latina balcanică, albaneza şi româna moştenesc un număr foarte mare de cuvinte. De asemenea, ele au împrumutat paralel cuvinte din alte limbi cu care au intrat în contact, precum greaca, slava şi turca. De o primă importanţă pentru istoria ambelor limbi şi pentru problema pe care o discutăm sunt acele cuvinte comune care se găsesc numai în aceste două limbi, considerate ca aparţinând perioadelor vechi, cel puţin perioadei românei comune când aceasta încă nu era împărţită în cele patru dialecte. Majoritatea cuvintelor comune fac parte din fondul de bază al lexicului limbii şi deseori denumesc obiecte ce aparţin mediilor şi realităţilor de odinioară. Dăm doar câteva exemple pentru a concretiza ideea de mai sus, acest studiu neavând scopul abordării pe larg a problemei raporturilor de limbă între română şi albaneză: buză - alb. buzë, ceafă - alb. qafë, grumaz - alb. gurmaz, guşă - alb. gushë, groapă - alb. gropë, baltă - alb. baltë, scrum - alb shkrum, abur - alb. avull etc.

În fonetică au fost evidenţiate câteva elemente şi fenomene comune. În sistemul vocalic s-a observat prezenţa vocalei ă in româneşte şi ë în albaneză ca având aceaşi valoare fonologică. Fenomenul rotacismului a acţionat în cele două limbi, în albaneză, însă, s-a simţit mai mult. O serie de lingvişti sunt de părere că elementele lexicale latineşti din romănă şi albaneză au avut o evoluţie fonetică paralelă. De exemplu, în ambele limbi s-a produs schimbarea vocalei neacctentuate latine -a- în -ă-, respectiv -ë-: lat. camisia rom. cămaşă alb. këmishë etc. De asemenea, în română şi albaneză s-a păstrat vocala accentuată -u- din lat.: lat. furca - rom. furcă - alb. furkë. Reflecţii fonetice paralele vedem şi în cazul unor grupuri consonantice din cuvintele latineşti. Aceste tipuri de apropieri au determinat câţiva lingvişti să creadă că multe latinisme au pătruns în română prin intermediul albanezei, iar alţii atribuie evoluţia fonetică paralelă reflexelor substratului trac.

În gramatică au fost evidenţiate până astăzi o serie de elemente şi de trăsături comune precum câteva structuri şi fenomene paralele. Dintre cele mai esenţiale sunt considerate articolul enclitic postpozitiv în română şi albaneză (băiat-ul - alb.djal-i),

30 B.P.Ha=deu, Cine sunt albanezii, ]n AAR, s.II, t. XXIII, 1901, p.103; reeditat ]n B.P.Ha=deu, Studii de lingvistic[ =I filologie, II, Ed. Minerva, Bucure=ti, 1988, p.470 =.u.

31 Eqrem Çabej, “Unele probleme ale istoriei limbii albaneze”, ]n SCL,4, X,1959, p.531.

15

flexiunea nominală asemănătoare, sintaxa determinantelor etc.În sfera formării cuvintelor s-au remarcat unele sufixe comune (rom. -oaie

ursoaie, leoaie alb. -onjë ulkonjë, shqiponjë, rom. -eşte bărbăteşte alb. -isht burrërisht), dar şi un paralelism între modurile de formare a cuvintelor dintre care compunerea şi aglutinarea au fost şi sunt productive în ambele limbi.

În domeniul frazeologiei, suntem de părere că fondul comun este foarte bogat, însă puţin studiat până acum. Cercetarea materialului frazeologic dezvăluie date nu numai în plan lingvistic, ci, ceea ce ni se pare semnificativ este că puţinele studii efectuate au evidenţiat fenomene şi aspecte comune în modul de a fi, în filozofia populară, în viaţa materială, îndeosebi în cea rurală, în viaţa religioasă şi culturală, în psihologie etc. De altfel, din expresii şi unităţi frazeologice comune reies mentalităţi, obiceiuri şi rituri asemănătoare, practici şi superstiţii comune, pe de altă parte, obiecte comune din recuzita casnică, îmbrăcăminte, elemente din arhitectura caselor, bucătărie etc. De exemplu, în expresiile de mai jos, lăsănd deoparte sensul frazeologic, dezvăluim două aspecte comune, respectiv o practică de lucru şi o superstiţie: a semna în răboj alb. vë në robush, a-i cânta cuiva cucul în faţă alb. i këndoi qyqja dikujt etc.

Problema relaţiilor lingvistice între română şi albaneză rămâne şi astăzi o problemă deschisă pentru lingvistica balcanică. Se aşteaptă studii vaste şi aprofundate care să intenţioneze relevarea întregului fond lingvistic comun limbilor română şi albaneză şi despărţirea acestuia de fondul comun balcanic. Acest scop este urmărit de puţini cercetători în ziua de astăzi. Distinsul lingvist român, Grigore Brâncuş, a reînnoit de multă vreme problema prin studiile sale, aducându-ne noi fapte de limbă referitoare la română şi albaneză, de altfel, fapte necunoscute în literatura de profil. Aceste studii se extind la toate nivelele limbii, cuprinzând deseori alte sfere ca mitologie, folclor, toponimie, onomastică etc.

Încă din secolul trecut, împreună cu descoperirea raporturilor lingvistice dintre română şi albaneză, raporturi ce privesc aspecte esenţiale ale limbii, în cercurile cercetătorilor şi lingviştilor străini s-a pus problema explicării din perspectivă istorică a acestui fenomen. Firesc, s-au pus întrebările: cine a împrumutat aceste elemente şi de la cine, românii de la albanezi sau invers, sau albanezii au emigrat de pe teritoriile trace pe meleagurile unde trăiesc astăzi vorbind un dialect trac; în ce perioadă istorică s-a aflat acest fenomen etc. Încercările în găsirea răspunsurilor acestor întrebări, au pus în atenţie problema delicată şi controversată a originii limbilor română şi albaneză precum şi locul de formare a popoarelor respective.

Această discuţie a dat naştere unor teze şi ipoteze, sprijinindu-se îndeosebi pe considerente lingvistice. Menţionăm aici principalele teorii care se susţin şi continuă să se discute şi în ziua de astăzi. Merită să subliniem faptul că majoritatea cercetătorilor caută rădăcinile acestei afinităţi lingvistice între albanezi şi români în epocile antice, respectiv în cea traco-iliră.

Conform părerii unui mare grup de lingvişti şi istorici, aceste relaţii se explică prin împrumutul elementelor albaneze în limba română atunci când contactele între albaneză şi română erau foarte intense şi nu erau întrerupte de năvălirile slavilor pe tărâmurile balcanice. Acest grup de lingvişti consideră albaneza drept continuatoarea unei tradiţii vechi şi neîntrerupte de limbă în Albania, tradiţie ce a existat încă din vremuri îndepărtate. Această tradiţie, conform părerii lor, o constituie limba iliră, iar albanezii sunt urmaşii direcţi ai populaţiei ilire care locuia pe teritorile unde trăiesc astăzi albanezii, deşi câţiva dintre aceştia acceptă participarea elementului trac în formarea limbii albaneze.

Johann Thunmann, cercetând problema din perspectivă istorică, a tras concluzii ce ating şi problemele de limbă. În opera sa, "Untersuchungen über die Geschichte der östlichen europaischen Völker", apărută la Leipzig în 1774, acest mare savant german avea să afirme că "În istoria lor (a albanezilor -n.n.) eu n-am găsit urmele unei emigrări ulterioare a acestora, limba lor a dat asemenea dovezi despre destinele acestui popor, încât eu nu pot să văd în ei decât vecinii străvechi ai grecilor şi cetăţenii Romei antice. Aceste două lucruri îmi indică ilirii vechi." Thunmann,

16

bazându-se şi pe datele etnografice din Balcanii vechi, ajunge la concluiza că ilirii şi tracii au fost două popoare diferite, aşa cum îi arată şi autorii antichităţii, însă, aflate aproape unul de altul, deseori triburile se amestecau şi se confundau. Deci, Thunmann vede în albanezi descendenţii ilirilor, dar nu uită să afirme că la formarea poporului albanez a participat şi elementul trac.

J.G.Hahn, în urma cercetării în spirit obiectiv a datelor istorice, geografice, lingvistice, puţine în acea vreme, publicate în faimosul studiu Albanesische Studien, apărut la Viena în 1853, susţine ideea că albanezii sunt stabiliţi pe tărâmurile de astăzi încă din vremea romanilor şi grecilor. Pe acest teritoriu Hahn, cuprinde şi regiunea dardană (Kosova de astăzi). De aceaşi părere au fost şi alţi savanţi din secolul trecut precum Martin Leake, Xilander, Miklosich etc. Ultimul, în urma cercetării relaţiilor lingvistice româno-albaneze, într-un studiu despre elementele slave din română, publicat la Viena în 1861, declară: "Întrucât noi acum credem că la formarea naţiunii şi limbii române au participat, în primul rând, două elemente şi anume elementul roman şi cel autohton, din acest motiv suntem înclinaţi să credem că fenomenele discutate aici (este vorba de relaţiile lingvistice româno-albaneze - n.n), dacă nu toate, în partea cea mai mare, să le atribuim elementului vechi autohton şi suntem de părere că acest element poate să fie apropiat, din punct de vedere al sursei, cu albaneza de astăzi, pe care noi o considerăm drept continuatoarea ilirei..."32

În secolul al XX - lea teza provenienţei ilirice a limbii şi poporului albanez a găsit mulţi susţinători, în majoritate lingvişti, precum Gustav Meyer care considera albaneza "o nouă fază a ilirei străvechi". Paul Kretschmer, Holger Pedersen aprobă opinia lui Meyer. De altfel, alţii, precum Cimochowski, Katacici, Mihăescu, Olberg, Hubschmid, Domi, Demiraj, Mansaku etc., au reluat problema în studiile lor, argumentând teza iliră. Dar, fără îndoială, meritul pentru noi contribuţii în susţinerea şi argumentarea tezei ilire îi revine prof. Eqrem Çabej, care a pus problema pe o bază solidă, ştiinţifică. Acest eminent savant albanez explică relaţiile multilaterale româno-albaneze din punct de vedere istoric în modul următor :"Din caracterul acestei afinităţi, se poate afirma cu destulă siguranţă că poporul albanez şi poporul român, în istoria lor, au fost în vecinătate unul cu altul, pe alocuri poate au trăit în simbioză"33. Referitor la perioada istorică în care a avut loc această simbioză, el precizează: "Întrucât majoritatea tiparelor care apropie albaneza de română se găsesc în cele patru dialecte din română, am accepta că acele tipare aparţin unei perioade când, cel puţin, din punct de vedere geografic, acestea nu erau despărţite unul de altul, aparţin perioadei românei comune."34

O altă teză care şi-a găsit susţinerea unui grup mare de lingvişti, cercetători şi istorici este aceea a originii trace a limbii şi poporului albanez, cunoscută sub numele de teoria substratului. Conform acestei teorii elementele comune româno-albaneze aparţin unei limbi vechi a Balcanilor - limbii trace - care stă la baza acestor două limbi. Atribuind fondul comun aceleiaşi surse, respectiv trace, această teorie exclude originea iliră a limbii şi a poporului albanez. Susţinătorii acestei teze au folosit ca argument de bază unele concordanţe dintre tracă şi albaneză.

Karl Paul a fost primul care a descoperit relaţiile albanezei cu traca. Aceste legături l-au determinat să afirme că mesapa şi albaneza sunt dialecte tracice vorbite pe un teritoriu ilir. De aceeaşi părere este şi Herman Hirt, considerând albaneza -limbă satem -, drept moştenitoare a limbii tracice şi nu a celei ilirice, fiind ştiută ca limbă kentum. Barici era de părere că albaneza este un dialect trac ilirizat şi că albanezii sunt traci care au emigrat, stabilindu-se în teritorile vestice ale Peninsulei Balcanice spre sfârşitul Imperiului Roman şi înaintea năvălirilor slave în Albania.

Cel mai înflăcărat reprezentant al acestei direcţii este Gustav Weigand care, în

32 Fr. Miklosich, “Die romanischen Elemente im Albanesischen”,Viena 1871;33 Eqrem Çabej, Hyrje në historinë e gjuhës shqipe, (Introducere ]n istoria limbii albaneze), Tirana, 1971, pag. 17134 ibidem. pag. 171

17

articolul său intitulat “Oare sunt albanezii descendenţii ilirilor sau tracilor”,35 prezintă 12 argumente din diferite domenii ale relaţiilor româno-albaneze în favoarea tezei originii trace a albanezilor. Weigand afirma ideea că albaneza s-a format în acelaşi loc unde s-a format şi limba română, deci în cadrul triunghiului Niş - Sofia - Skopje. Această teorie a găsit susţinători în rândul lingviştilor şi istoricilor, printre care B.P.Haşdeu, A.Candrea, A. Philippide, Barici, Georgiev, Popovici, Russu, Puşcariu, V.Pârvan, N.Iorga, Gr.Brâncuş etc.

Există şi o a treia teză, aşa-numită "teza sinteză" conform căreia albaneza are legături strânse atât cu ilira, cât şi cu traca. Această teorie s-a născut în rândul istoricilor, apoi a fost răspândită şi în rândul lingviştilor în studiile cărora au apărut noi concepte cum ar fi "substratul traco-ilir" sau "traco-daco-ilir" etc.

Karl Patsch în studiul său “Urme tracice pe litoralul Adriaticii”, a tras concluzia că în Balcanii de vest, înaintea ilirilor a fost o populaţie tracă. Peste această limbă şi peste populaţie tracă s-a suprapus limba şi populaţia iliră. Pornind de la date etnografice, el considera că pe teritoriul Albaniei s-a aflat o fuziune a substratului trac cu cel ilir. La o concluzie asemănătoare a ajuns şi F. Nopcsa.

Nicolae Iorga susţinea idea că albanezii sunt urmaşii ilirilor care au asimilat limba tracă.

Norbert Jokl a fost primul care a aplicat teoria sintezei şi în lingvistică. El afirmă că acele puţine elemente pe care le cunoaştem din lexicul ilirei sau limbii trace îşi găsesc explicaţia, în cea mai mare parte a lor, numai în albaneză. De asemenea, şi alte elemente din sistemul gramatical comun ilirei şi limbii trace îşi găsesc analogie în fenomenele respective din sistemul limbii albaneze. De aceea, Jokl ajunge la concluzia că albaneza stă mai aproape de iliră decât de tracă. Acceptând participarea elementului trac la formarea limbii albaneze, Jokl admite teza continuităţii istorice a poporului albanez în ţara de baştină şi originea sa iliră, însă, din câteva considerente lingvistice, o mută ceva mai în nord-estul teritoriului de astăzi al Albaniei, şi anume în Dardania străveche sau în Kosova de astăzi, undeva aproape de Niş. Acest mare lingvist, ţinând cont de datele autorilor antici, a ajuns la ideea că pe teritoriul ilirilor au existat şi triburi trace. Ca traci el considera Iştrii în Istria, Caonii în sud-estul Albaniei şi Dorşii în Bosnia, menţionaţi ca atare şi de câteva autori antici. Această teorie nu-l împiedică să creadă că albaneza stă aproape atât de ilira, atât şi de traca36. Teoria lui Jokl a fost reluată de alţi cercetători ca Vasmer, Ribezzo, Tagliavin etc.

Lăsând deoparte toate tezele şi ipotezele existente până azi, ceea ce putem spune cu mare convingere este faptul că între română şi albaneză există realmente o afinitate mare care îşi găseşte explicaţia numai din optică istorică, mai precis, în relaţiile strămoşeşti despre care suntem înclinaţi să credem că ar corespunde acelora traco-ilirice. Trebuie adăugat, însă, faptul că limbile română şi albaneză, născându-se în acelaşi leagăn etno-geografic şi trăind în vecinătate multiseculară, drept dovadă fiindu-ne multiplele elemente comune, s-au dezvoltat separat. Evoluţia lor în direcţii diferite a dat naştere şi multor deosebiri, inovaţii interne specifice, în timp ce preponderenţa împrumuturilor din alte limbi n-a fost în egală măsură. Pe de altă parte, credem că albaneza a păstrat mai bine elementul “strămoşesc“, prezentându-se ceva mai conservatoare decât limba română. Acest aspect al specificului ambelor limbi trebuie să constituie un alt ţel al studiilor pentru că şi raportul element comun-element specific, desigur, va ajuta la clarificarea multor probleme încă nerezolvate.

În fondul comun lingvistic româno-albanez am inclus şi cuvântul “Dor” / “mall”, datorită coerenţei semantice pe care o prezintă.

35 G. Weigand, la Balkan- Archiv III, Leipzig,1927, p. 227-22136 N. Jokl, Balkan - Archiv IV, 1928 =i Studia albanica I, 1964.

18

d) PARALELISM ÎN SFERA SENTIMENTULUI

Pornind de la existenţa acestor similitudini în sfera de înţelesuri a cuvintelor “dor” / “mall”, ne-am pus întrebarea dacă este vorba de influenţe reciproce sau este pur şi simplu un paralelism în sfera de simţiri şi atitudinea lirică a celor două popoare. Cercetările noastre de până acum ne conving din ce în ce mai mult că avem de a face cu un fenomen comun în sfera sentimentelor ca urmare a contextului socio-istoric similar în care a luat naştere acest fenomen. Preocupările noastre se vor îndrepta spre descoperirea acelui ceva care ne pune în faţa unui fenomen ce a apărut şi s-a dezvoltat paralel în lumea psiho-sentimentală şi apoi în literatura orală şi cultă a popoarelor noastre.

Paul Van Tieghen observă că "a l’intérieur de chaque grand group ethnique et social se constitue un ansamble de sentiments qui varient peu durant de siècles et que la littérature peut interpréter, sûre d’éveiller des échos dans la conscience de chaqun".37 Totuşi, o conturare a sferei noţiunii, cel puţin pe plan lingvistic, dacă nu şi în plan psihologic, ni se pare mai mult decât necesară şi chiar posibilă într-o bună măsură.

Geneza acestui simţământ poate avea, desigur, o explicaţie istorică. Starea psihică de însingurare, de gol sufletesc şi de regret pentru ceva pierdut sau pentru un vis neîmplinit, precum şi năzuinţa către ceva, pare să fie specifică fiinţei umane, indiferent în ce zonă a lumii trăieşte.

Dacă ne referim la cele două popoare, român şi albanez, ca două grupuri etnice aflate în prezent la o anumită distanţă, dar care poate în trecut au avut contacte strânse, vom remarca unele asemănări în modul de viaţă, dar şi unele deosebiri.

Din timpuri străvechi, locuitorii acestor ţinuturi se ocupau cu păstoritul, vara la munte în căutarea ierbii şi a umbrei, iarna la şes, într-un climat mai dulce, mai prielnic. Transhumanţa acestor triburi vechi ale Balcanilor poate a intensificat relaţiile dintre ele aceştia pe mai multe planuri. Marele savant român Nicolae Iorga avea să descrie acest moment în felul următor: "Păstorul albanez şi cel român îşi organizau viaţa şi activitatea în mod natural, clădind stâna (alb. stan), unde închideau oile, strunga (alb. shtrungë) şi coliba (alb. kolibe), al cărui nume se întâlneşte de la un capăt al Balcanului la celălalt capăt."38. Această viaţă pribeagă a păstorilor nu este tipică numai locuitorilor vechii Dacii şi vechii Ilirii. Ciobanul pleacă în lume, îşi părăseşte, pentru un timp destul de îndelungat, familia şi mediul vieţii respective, viaţa devenindu-i izolată, singuratică, departe de cei dragi. Pentru această viaţă E. Bălan Osiac menţionează: "În munţii sălbatici, pe câmpiile pierdute în zare, ca şi pe mările dând fiorul nemărginitului, suflete au tresărit de aceeaşi cutremurare a singurătăţii, de aceeaşi chinuitoare nelinişte în faţa misterului".39

Conştiinţa acestei solitudini poate determina apariţia şi întreţinerea unui sentiment de melancolie, de tristeţe şi regret, de aspiraţie şi dorinţă, de speranţă şi nostalgie, sentiment pe care unii l-au numit “dor”, alţii “mall”, alţii “saudade”, alţii “Sehnsucht”, alţii “soledad” etc.

e)DORUL / MALLI - APROPIERI SEMANTICE

Să încercăm să delimităm evoluţia formală a celor două cuvinte - “dor” / “mall” - atât de multiplu nuanţate şi atât de greu de cuprins în limitele precise ale unei

37 Paul Van Tieghem, La litterature comparée, VI ed., Collection Armand Colin, Paris, 1939, pag. 10038 N.Iorga: L’arte populare in Romania, Roma 1930, p.26-2839 Elena B[lan - Osiac, “Sentimentul dorului ]n poezia rom[n[,spaniol[ =i portughez[”, Bucure=ti,1983,pag.65

19

definiţii. Pentru a putea compara sentimentul de “dor” / “mall” în exprimarea lui poetică la cele două popoare, ni se pare necesar să precizăm cum se manifestă el lingvistic şi liric.

După Micul dicţionar enciclopedic,40 ediţia din 1986, cuvântul numeşte “1. dorinţă puternică de a vedea sau de a revedea pe cineva sau ceva drag. 2. o stare sufletească cu un fond sufletesc complex în care sunt prezente o tristeţe şi o durere discretă, deseori fără obiect precis 3.aspiraţii nedefinite. 4. dorinţă împletită cu aşteptări. Acestor concepţii, Dicţionarul explicativ al limbii române le mai adaugă încă un sens: 5. suferinţă pricinuită de dragostea pentru cineva care se află departe”. Este atestat şi sensul mai vechi de durere, conservat dialectal, într-o sintagmă cum ar fi “dor de cap”. Dorul a intrat în felurite sintagme, expresii şi parimii (“în dorul lelii”; “de dorul fragilor” mănâncă şi frunzele”; “în dorul scrobului lingi coada tigăii”; “cu dor”, “a pierde dorul”, “dor de ducă”; “dor de ţară”) într-o mulţime de combinaţii şi derivări lingvistice curente, mai degarbă în poezie, lărgindu-şi sfera şi aria de nelămurit, pe care e aproape o iluzie să mai încerci a o delimita şi preciza integral. În dicţionarul român-german cuvântul “dor” este tradus: “1. Heinweh. 2. Sehnsucht. 3. Vere – angen”.41 În dicţionarul român - italian este tradus prin “1. Desiderio nostalgico, nostalgia. 2. Struggimento, voglia, brama. 3. Soferenza causata dall’amore. 4. Languore, voglia. 5. Dolore.” 42 În dicţionarul român - englez este tradus prin: “1. nostalgia. 2. longing. 3. desire, wish. 4. hankering, craving, eagerness, strong desire, yearning”. În aromână, după Papahagi, avem următoarele conotaţii: “1. dorinţă arzătoare. 2. nostalgie. 3. pasiune. 4. voluptate. 5. dragoste. 6. durere.”43

O primă problemă, de ordin lingvistic, a fost ridicată de întrebarea cu privire la originea şi istoria cuvântului “dor”: se consideră în mod unanim că acest substantiv provine din latina populară dolus, un postverbal al lui “dolere”, care înseamnă în latină atât faptul de a suporta o durere fizică sau morală (popular se spunea de exemplu: “caput meum dolet”, "mă doare capul"), cât şi a avea sau a manifesta compătimire, compasiune pentru cineva, a fi sensibil faţă de suferinţa cuiva etc44.

Trebuie reţinut şi faptul că, in textele poetului creştin Commodianus - sec. III e.n. - dolus are prima atestare literară. Pe de altă parte, derivatele romanice, la rândul lor, participă cu semnificaţii diferite la aria semantică a durerii: it. “duolo”, sard. “logud”. “dolu”, prov. “dol”, gasc. “do”, cat.” Dol”, fr. “deuil”, sp. “duelo”. În sistemul limbii române, substantivul “dor” este legat de verbul “a dori”, însemnând a râvni, a năzui, a tinde la ceva, a fi stăpânit de dorinţa de a avea, de a dobândi sau de a face ceva , dar şi de dorinţă numind o "tensiune sufletească intensă care are ca scop obţinerea lucrului dorit sau o aspiraţie, o năzuinţă - de adjectivul dornic sau doritor, de derivate cum ar fi dorit sau nedorit.

O.Densuşianu, observând că “dor” apare şi în aromână şi în meglenoromână, susţine în acelaşi loc ideea că (încă din româna comună) "latinul “dolus” ajunsese să exprime ceva propriu sufletului românesc, să ne redea acel lirism de nelinişte, de melancolie care străbate poezia noastră populară."45

Susţinute pe larg în " Viaţa păstorească..." în 1925, autorul amintit scrie: "Înţelesul pe care l-a primit dolus în limba noastră nu ni-l putem explica în legătură cu viaţa păstorească: pentru ciobanii duşi departe cu turmele, înstrăinaţi multă vreme de locuri care vorbeau amintirilor, de aceia care le erau scumpi, nu putea fi decât "durere, suferinţă" să se gândească la ce lăsaseră în urmă. În sufletul lor "durerea" avea ceva nostalgic, venea să se identifice cu "dorul", cu înduioşarea aducerilor

40 Micul dic\ionar enciclopedic, Bucure=ti, 198641 Dic\ionar complet rom[n - german, Bucure=ti,1963.42 Dic\ionar român - italian, Bucure=ti, 196743 T. Papahagi, Dic\ionar al dialectului arom[n (general =I etimologic) ed. a II, tom. XXIX, 1906 - 1907, p. 49.44 Ion Coteanu, “Stilistica func\ional[ a limbii rom[ne”, Bucure=ti, 1980, pag 160.45 Ovid Densu=ianu, “Via\a p[storeasc[ ]n poezia noastr[ popular[”, Bucure=ti, 1922, pag. 28

20

aminte şi a aşteptării zilelor dându-le bucuria ca altădată."46

Cum observa Ovidiu Bîrlea, Dorul apare frecvent în toponimie şi antroponimie – “Vârful cu Dor”, “Dor Mărunt”, “Doru”, “Dorina”, “Dorin” etc. - ceea ce dezvăluie existenţa unei relaţii semnificative între ordinea practică a vieţii şi ordinea ideală din perspectiva căreia realitatea este adeseori interpretată şi capătă semnificaţie.47

În muzica simfonică (ex. Piesa pentru pian “Dor” de Ciprian Porumbescu, “Sonata a III-a în caracter popular românesc” şi Rapsodiile lui Enescu, Marcel Mihailovici, George Ştefănescu, D. Cuclin, Mihail Jora, Constantin Brăiloiu, Liviu Rusu, Cornel |ăranu, Doru Popovici, Anatol Vieru şi alţi compozitori. Cu originea în lat. “Dolus” (din dolere ş a durea), după unii (Haşdeu) în “dol” sau în “desiderium” (Adrien Roig), ori în helenicul “doron” (“dar”), cu sugestive aderenţe la unele dintre cuvintele româneşti şi mai cu seamă străine (irlandezul “dan”, grecescul “dinos”, germanicul “don” etc., irlandezii având şi un cuvânt “dor”, cu înţeles aproximativ comparabil cu al celui românesc) care ar deriva, cum s-a văzut, la rându-i, din “dor”, raportabil, ca înţeles, la spaniolele “soledades” şi deseori la portughezul “saudad” şi la italianele “desiderio, desio”, ori “rispetti, duolo” şi “nostalgia”, la germanicul “Sehnusucht” şi “Wehmut”, ori la francezele “nostalgie”, “deuil” şi chiar la “spleen-ul” englezesc.

În albaneza scrisă, cuvântul “mall” îl vedem atestat încă în primul document scris, la Buzuku 48(1555) cu cel mai larg spectru semantic "e muor malli" (l-a cuprins dorul) în lat. "misericorda mortues est". K.Ashta remarcă pe bună dreptate, că aceasta este o expresie populară.49 Aşadar, avem de-a face cu o sintagmă foarte veche în albaneză. De altfel, această expresie apare şi la "Cuneus" lui Bogdani50: "Ma une tue pasunë mal’n e shtampëse..." (iar eu ducând dorul de casă...).

În Dicţionarul Explicativ al Limbii Albaneze Contemporane (1980), cuvântul “mall” este atestat cu următoarele sensuri: “1. durere adâncă sufletească, tristeţe pe care o simţim pentru cineva sau ceva care se află departe de noi. 2. dorinţă puternică pentru a se întoarce din nou într-un loc pe care nu-l uităm niciodată. 3. dorinţa de a întâlni un om iubit care se află departe. 4. retrăire a unui moment aparţinând trecutului. 5. ocuparea cu ceva care ţi-a plăcut mult.”51

În limba albaneză, spre deosebire de română, de pildă, există şi cuvântul “çmall” care în româneşte poate fi redat numai printr-o sintagmă: “a împlini dorul”, “a realiza o dorinţă” etc., şi în nici un caz printr-un singur cuvânt. Prezenţa cuvântului “çmall” in limba albaneză ne spune că spectrul emoţional şi al simţirii în această limbă este complex. Deopotrivă, in “Dicţionarul Explicativ al Limbii Albaneze Contemporane” pentru cuvântul “çmall” sunt redate următoarele sensuri: “1.a-i satisface dorul cuiva. 2. a împlini dorinţa de a avea pe cineva aproape care a fost de multă vreme departe. 3. a potoli, a linişti pe cineva. 4. a aduce bucurie cuiva.”52

Pe baza cuvântului “mall”, în albaneză s-a format o familie întreagă de cuvinte, care păstrează legături semantice cu cuvântul de bază: “mallëngjim” (înduioşare), “mallëngjej “(a înduioşa pe cineva), ”mallëngjehem“ (a se înduioşa), “i mallëngjyer” (înduioşat), “mallëngjyes” (înduioşător), “I mallëngjyeshëm” (care te face să te înduioşezi), “Mallohem” (a-i fi dor cuiva), “përmallim” (stare de dor), “I malluar” (cuprins de dor; dornic de ceva sau de cineva). Faptul este semnificativ, deoarece relevă pe de o parte puterea creativă a lui “mall” şi, pe de altă parte, vechimea cuvântului care de-a lungul evoluţiei limbii albaneze a produs cuvinte noi.

Primul care a atestat cuvântul “mall” în albaneză este G.Hahn în opera “Beitrage zu einem Albanesicsh - Deutschen Lexicon”. Aici întâlnim: “mall, malli

46 ibid, pag 7347 Ovidiu B]rlea, Folclorul rom[nesc II, Bucure=ti 1983, pag 19148 Meshari i Gjon Buzukut, L, II, Luka, XV, 1555. Tiranë, 1968.49 K. Ashta, Leksiku i plotë i Gjon Buzukut, II, B.Sh.Sh.I.D.Sh. 196550 Në “Të primitë përpara letteratit“, P. Bogdani: Cuneus...,pars prima, M,DC, IXXXV.51 Fjalori i gjuhës së sotme shqipe, Tiranë,1980.52 ibidem.

21

pl.mallëtë 1. Sensucht, Heimve; kam mall - ich mich, më merr malli - mich ergriff das "mi-e dor de..." etc.53

În dicţionarul “Bashkimi “(Unirea), întocmit de societatea cu acelaşi nume a arbăreşilor din Italia de Sud, cuvântul “mall” este tradus în italiană prin următoarele sensuri: “desiderio, voglia, affetto, ansia, brama, passione, fuoco, dolore, nostalgia.”54 În dicţionarul albanez - grec, cuvintele corespunzătoare redate sunt: “o pathos, o ponos, i nostalgia”. E.Giordano, în dicţionarul său albanez - italian, îl traduce prin: “desiderio, voglia, amore, affetto, ansia, brama, passione, fuoco, dolore, nostalgia”.55

După opinia lui R. Ismajli, primul cercetător care a pus în discuţie asemănarea între “Dor” şi “mall”, sensurile virtuale ale acestui cuvânt în albaneză şi română sunt:

DOR MALLdorinţă dorinţă arzătoaredorinţă arzătoare nostalgienostalgie voluptatedragoste dureredurere dragostevoluptate dorinţă

Pentru ambele limbi putem constata faptul că nu toate aceste sensuri pot fi actualizate în acelaşi timp. Cuvântul poate avea unul dintre aceste sensuri, sau unele dintre ele, în funcţie de context.

Am menţionat ceva mai sus următorul fapt cuvântul “mall” în albaneză este atestat în primul document scris al acestei limbi ca făcând parte dintr-o expresie bine consolidată, având caracterul unui idiom. Dacă ne referim şi la cântecele lirice strămoşeşti, mai ales le cele arbăreşe, convingerea noastră că avem de-a face cu un cuvânt străvechi devine mai îndreptăţită. Un argument aduce studiul etimologic al lui Gustav Meyer despre cuvântul “mall” în albaneză. "|i se pare că acest cuvânt este o formă provenită dintr-o rădăcină greacă: “melo, meleti, mel”, cu care pare să nu aibă concordanţe ce pot fi dovedite, mai probabilă pare provenienţa din lat. “malum” - durere, suferinţă, boală. Această idee ţi se întăreşte cunoscând cuvintele “mallëngjej” (a înduioşa, n.n.) “mallëngjehem” ( a se înduioşa, n.n.) “mallënohem” ( a-i fi dor - n.n.) “mallëngjim “(înduioşare - n.n.), şi se poate explica din lat. angere (malo sau male angi etc.")56

Dacă amintim o asemenea provenienţă rămâne, totuşi, inexplicabilă în domeniul lingvisticii larga sferă semantică a lui “mall”. Latinescul “malum”, precum bine se ştie, a pătruns în toate limbile neolatine, cu mici oscilaţii ale axului semantic. Aşadar, rămâne de lămurit sensul sentimentului complex, sens pe care l-a căpătat în celelalte limbi unde a pătruns cuvântul. Lămurirea acestei probleme, desigur, comportă multe dificultăţi.

Tema latină “malum” o putem urmări în evoluţia sa semantică în celelalte limbi neolatine, unde cuvântul a căpătat sensuri apropiate cu cele ale cuvântului “Mall” din albaneză. Este interesant de observat că istoria termenului “soledad” în spaniolă, care denumeşte solitudine, stare de dor, se poate înlocui prin “males” însemnând în această limbă: “rău, durere, nostalgie”, acest cuvânt având la bază rădăcina “mal”. În spaniolă, cuvântul “males” împreună cu alţi termeni sinonimi precum: “pena, ausencia, dolor, pesar, pesadumbre, tormento”, deseori au tendinţa de a substitui cuvântul“Soledad”, atât de frecvent în poezia spaniolă

Empréstame tus ojosTendres dos pares;

53 G. V. Hahn, Beitrage zu einen albanisisch - deutschen Lexicon, Wien,pag. 66.54 Fjaluer i Rii i Shqypes, përbaam preje Shoqinijet të Bashkimit (Ribotim i “Rilindjes“, Prishtinë, 1977).55 E. Giordano: Fjalor i Arbëreshëvet t’Italisë, Bari 1963.56 G. Meyer, Etymologisches Wörterbuch der Albanischen schprache von..., Strasburg, 1891, pag.25.

22

y con uno no puedollorar mis males.

rom. Împrumută-mi ochii tăi Voi avea două perechi; cu una singură nu pot să-mi plâng durerile.

În franceză, de altfel, în afara sensului "rău", cuvântul “Mal” a dobândit alte sensuri mai largi; în sintagma "mal du siècle" “mal” are cu sensul de disperare. În alte structuri apar alte sensuri, precum "durere", "suferinţă", "boală" etc.: "prends ce medicament, il calmera tes maux de la tête; tes douleurs: j’ai mal aux dents; je souffre: Attention, tu vas lui faire mal, le faire souffrir; Les médecins ont trouvé la cause de son mal, de sa maladie etc."57

De asemnea, în dicţionarul român-francez sintagma "dor de ţară" este tradusă prin "mal du pays", iar în italiană cuvântul “melancolie” este redat prin “malinconia”, în componenţa cărora se află rădăcina “Mal”. Ni se par interesante următoarele versuri ale poetei italiane, Matilde Contino, în care cuvăntul italian “MAL” apare cu un sens foarte apropriat celui albanez: “Mal di Grecia” este o poezie tipică de nostalgie şi de dor:

in questa sera di nostalgiache ti parlo della mia Grecia.Adesso che l’animapiange come il bouzoúkinel quartiere della Plaka.

in questa serache ricordo le dolci collinee l’aria fresca, profumata di pinoquando stormiscono gli alberie piu forte si leval’odore del mare Pireo.

Exemplele din spaniolă, franceză şi italiană ni se par relevante pentru explicarea sensului de “dor” al cuvântului albanez “mall”. Constatăm că în franceză cuvântul “mal” cuprinde şi sensul de durere pe care cuvântul “Dor” din română îl are din sensul istoric sau din sensul de bază (lat. dolere - durere).

Mutaţiile semantice sunt un fenomen binecunoscut în istoria limbilor. Aşa s-a întâmplat în engleză cu cuvântul “spleen” (splină), cuvânt ajuns, printr-o evoluţie care nu are nimic excepţional de la înţelesul de "splină" la acela de "melancolie, disperare" - concept cu o largă răspândire în literatură. De asemenea, o etimologie posibilă a cuvântului “Saudade” din portugheză poate fi legat de cuvântul “saudâ” din arabă care în această limbă înseamnă: “boală de ficat, de inimă dar şi disperare, melancolie”.

Pare că şi în albaneză, şi în română, cuvintele “Mall”, respectiv “Dor” păstrează ceva din sensul lor istoric, căpătând până în prezent sensuri asemănătoare. Este interesant de observat faptul că, pe plan istoric, ambele cuvinte desemnau un sens negativ: durere fizică sau rău fizic, evoluând apoi la sensurile metaforice de astăzi: sentiment, stare complexă, unde sunt prezente: răul şi binele, satisfacţia şi durerea, beneficul şi maleficul, creaţia şi distrugerea, libertatea şi izolarea, puterea şi slăbiciunea, paradisul şi infernul.Oare în perioada preromană a fost aceleaşi cuvânt în ambele popoare, şi apoi fiecare cuvânt împrumutat din latină a evoluat semantic preluând sensurile cuvântului vechi ,

57 Dictionnaire HACHETTE, 1988, Paris.

23

lucru ce comportă multe dificultăţi în a fi dovedit ştiinţific.Pentru traducerea cuvântului “dor” în alte limbi s-au folosit, de obicei, cuvinte

parţial echivalente. În franceză este tradus prin “amour”, “nostalgie” sau “desir”. Traducătorii I.E.Voinescu şi I. Cratinescu, în traduceriile lor, primul din Alecsandri, al doilea din proza populară, au crezut de cuviinţă să nu-l traducă deloc, ci să-l redea direct prin cuvântul românesc “dor”.

Incărcătura semantică de o foarte mare complexitate face, aşa cum s-a observat mai sus, ca termenul să fie intraductibil în alte limbi. Corespondente imperfecte în alte limbi ar putea fi considerate: sp. “soledad”, port. “saudade”, fr. “mal, desir, nostalgie, passion”, engl. “melancholy, spleen”, germ. “Sehnsucht”, it. “desideria nostalgica, desio, nostalgia, struggimento, voglia, brama, sofferenza” etc. L. Blaga observa că "traducerea lui “dor” prin Sehnsucht nu înseamnă traducere, ci circumscrierea unei neputinţe."58 După opinia noastră şi a cercetătorilor albanezi R. Ismajli, A. Plasari, Lucia Djamo-Diaconiţă, dintre cuvintele aparţinând limbilor indoeuropene, numai “mall” din albaneză traduce în mod adecvat dorul românesc, cuprinzându-i întreaga sferă semantică, date fiind concordanţele dintre toate sensurile posibile ale “dorului” şi “mall”-ului.

Prin "mall" a fost redat "dor" în traducerile în albaneză din literatura română de către traducători albanezi precum M. Kuteli (în traducerea lui Eminescu). L.Poradeci ( în traducerile din poeţi români), V.Bala, R. Ismajli, Dionis Bubani, A. Plasari etc. O asemenea dificultate întâmpinăm şi la traducerea lui “MALL” în alte limbi. De exemplu, în traducerea italiană a poeziei lirice arbăreşe populare şi culte, "mall" este redat când prin "amore", când prin "desio", când prin "amore dolce" sau "nostalgia". De exemplu, în următoarele versuri se încearcă a se face alegerea semantică cea mai adecvată:

Alb. Ish mallë e limontiIt. Era amore e dozioRom. Era dor şi gol sufletesc.

Alb. I tha: Zot u kam mall,Një trimi çë ni rri ndë gji

It. Dissegli:Padre io ho desiderio D’un giovane che mi sta nel seno.

Rom. Şi i-a zis: Doamne, mi s-a făcut dor De voinicul care îmi stă în sân.59

Alb. Por, lule kur të zë malli për muaIt. Ma, o fioretto, quando dimi desio ti prendaRom. Dar, floare, când o să-ţi fie dor de mine60

Este evident că “mall” în traducerea italiană pierde mult din sens şi din forţa emoţională. Traducerea în italiană a aceleiaşi poezii a lui A. Ribek61 în două variante, prima aparţinând autorului, a doua lui Dotti Fratini Fortunato (Giovani Loria), relevă faptul că traducerea cuvântului “mall” este diferită:

Që mallet këndoi mbi dhe e me gojë virvili. (Că dorurile cântau în lume cu voce de priveghetoare.)

58 Lucian Blaga, Despre Dor, ]n vol. Triologia culturii, Bucure=ti, 1944.59 Antologia albanese tradotta in italiano da G. de Rada, Napoli, 1896, pag.166.60 Rapsodie d’un poema albanese racolte nelle colodel napoletano tradotte da G. de Rada, Firenze,1866.61 A. Ribek, poet arb[re=.

24

Prima variantă: Che gli amori cantava sulla terra con gorgo d’usignudo.A doua variantă: E che gli amori dolci cantava da gareggiare con l’usignudo.

Rămânând încă în sfera semantică a cuvântului, putem spune că românului şi albanezului le este suficientă sintagma "mi-e dor" , respectiv "kam mall", portughezului şi spaniolului se pare că nu, căci ei mai au şi alte verbe care se pot întrebuinţa relativ la Saudade şi Soledad, ca spre exemplu: haver ( a avea), ter (a avea), sentir (a simţi), fazer (a face), cauzar (a cauza) şi respectiv verbele în spaniolă haber, sentir, tener. Merită să fie subliniat faptul că în română şi albaneză sentimentul dorului, cu conotaţiile proprii, se exprimă gramatical printr- o structură stabilă de natură aproape frazeologică, după modelul "mi-e sete, "mi-e somn", "mi-e foame" etc., respectiv în albaneză "kam etje", "kam gjumë", "kam uri" etc. Ideea necesităţii vitale a acestui element (dorul) o demonstrează însăşi structura formală - mi-e dor -, comună cu cele care exprimă setea, foamea, somnul şi alte stări fiziologice.

Pe baza acestei structuri (mi-e sete / somn / foame etc.) putem face diferenţa dintre “Dor” şi “Alean”, ultimul având următoarele sensuri:” 1. suferinţă, durere sufletească din cauza unei dorinţe neîmplinite. 2. sentiment de înduioşare, de melancolie şi dor.” Astfel, în româneşte nu putem introduce cuvântul “Alean” în structura mai sus menţionată: mi-e alean, ci într-o altă structură: m-a cuprins aleanul.

II. DORUL / MALLI - OBIECT LIRIC

Problemele pe care le ridică acest cuvânt-temă depăşesc, însă, câmpul limbajului şi ne obligă să le urmărim în zona creaţiei poetice. Studiile dedicate creaţiei populare româneşti au atras atenţia în permanenţă că în sistemul ei, motivul dorului a ocupat un loc central. Acest specific a fost observat, în afară de cercetătorii români, şi de profesorul Eqrem Çabej care avea să afirme: "Cântecele populare din ţinuturile balcanice trebuie abordate nu numai în mod sintetic în ceea ce priveşte relaţiile balcanice sau raportul de la un popor la altul, ci fiecare în parte, ca o formă de exprimare a spiritului respectivului popor. Caracterul şi istoria unui popor se reflectă în poezia populară. Aplicarea psihologiei popoarelor în studiile cântecului popular poate fi în orice caz utilă. În acest sens, caracterul concis şi sfârşirea bruscă a cântecului popular albanez, vastul spaţiu epic şi spiritul elegiac al cântecului sârbesc, duritatea frecventă a cântului bulgar, retorica şi o anumită mândrie a cântecului grecesc, dorul nemărginit din cântecul românesc, caracterul concret, realist şi sobru al cântecului aromân n-ar mira balcanistul care cunoaşte istoria acestor popoare. Pentru că aceste particularităţi sunt fixate în caracterul poporului."62

Nu numai frecvenţa motivului dorului în poezia românească a făcut ca “dor” să se bucure de acest statut, ci mai de grabă, capacitatea motivului de a dezvolta un complex de mesaje lirice. Dorul reprezintă o modalitate de exprimare a unui fel de sensibilitate, o stare fără scăpare a fiinţei umane, strâns legată de prezent şi trecut, de aducere aminte şi uitare, de dorinţa de a nu se despărţi de ceea ce a fost frumos şi drag, de aspiraţia pentru a crea o viziune despre viitor.

“mall”-i / “Dorul” este prezent în viaţa umană împreună cu o serie de sentimente ca tristeţea, suferinţa, remuşcarea, regretul, bucuria, iubirea, singurătatea, ce însoţesc omul în cursul întregii vieţi.

În cea mai mare parte a studiilor cercetătorilor români, în primul rând, se

62 Eqrem Çabej, Studime gjuhësore, V. Rilindja, Prishtinë 1975,pag.122.

25

remarcă scopul de a prezenta starea de dor drept componentă a structurii psihice naţionale. În rândul filozofilor, psihologilor, esteticienilor, lingviştilor, istoricilor şi folcloriştilor, “dorul” a trezit un interes constant, deşi ca motiv al poeziei orale, el începe să atragă atenţia încă din perioada generaţiei romantice. Astfel, pentru Alecu Russo “dorul” era echivalent cu al doilea suflet ce a dat Dumnezeu românului. 63

Nicolae Iorga definea “dorul” ca pe un cântec al singurătăţii, al meditaţiei şi melancoliei, legat de o experienţă umană fundamentală, iubirea: "Dorul se cântă în singurătate. E cântec de fată şi cântec de flăcău."64 Nicolae Iorga sublinia faptul că Dorul îl însoţeşte pe român în împrejurările deosebite ale vieţii.

Mai târziu, tema a fost reluată de L. Blaga dintr-o perspectivă filozofică. Blaga atrăgea atenţia asupra faptului că "adesea, dorul nu e cântat prin intermediul obiectului spre care este orientat - iubita, casa, familia, peisajul. Dorul e cântat pentru el însuşi, ca stare aproape fără obiect, ca stare al cărei obiect e oarecum refăcut sau numai discret atins." 65

De la această observaţie, Blaga înainta spre concluzia că “dorul” se transformă adesea dintr-o stare subiectivă în obiect liric. Blaga desprinde cu o mare capacitate de nuanţare natura specială a dorului, care nu poate fi înţeles ca o personificare, ci ca o ipostaziere a stării sufleteşti. "Dorul e socotit când ca o stare sufletească învârtoşată, ca o putere impersonală, care devastează şi subjugă, când ca o vrajă ce se mută, când ca o boală cosmică, ca un element invincibil al firii, ca un alter ego, ca o emanaţie materială sufletească a individului." 66 Blaga face unele observaţii foarte pertinente în studiul său cu privire la “dor”, se rezumă doar la patru pagini şi cercetează “dorul” aproape numai ca motiv liric. După opinia sa, "starea de dor e aşa de particulară şi aşa de mult împletită de nuanţe, încât de ea ţin până şi vocala şi consoanele înşile ale cuvântului “dor”. Asemenea cuvinte nu înseamnă numai ceva, ci ele fac parte prin chiar sonoritatea lor din ceea ce ele înseamnă."67

Tache Papahagi conclude că “în viaţa românului dorul joacă un rol proeminent şI că el e un fel de neastâmpăr al sufletului, un răscolitor al lui, un turburător al liniştii interne”

N. Mărgineanu consideră că “ doine au toate popoarele, cele din sud-estul european mai ales, dar “dorul” reprezintă specificul celei româneşti”

Constantin Noica face o descifrare conceptualizată a noţiunii: “dor” “ reprezintă o contopire...s-a contopit în el durerea de unde şi vine cuvântul, cu plăcerea, crescută din nu pricepi bine cum”68. Punctând şi o tainică “zonă de dor” specifică românilor, el spune despre cuvânt că “pendularea lui e prea adesea destrămătoare: te poartă când spre trecut, când spre viitor, te încarcă şi de regret, şi de speranţă, îţi face uneori de îndurat insuportabilul, dar alteori de nesuferit ceea ce trebuie şi e bine să înduri”. Evoluţia semantică a cuvintelor “dor” şi “mall”, precum şi rezonanţele psihice de durere, fior, iubire, însingurare, pe care structura lor fonică le stârneşte în conştiinţa noastră pot ilustra fenomenul de poetizare a unor cuvinte, fenomen atât de frecvent prin care se produce o selecţie a cuvintelor cu valori intrinseci, din vorbirea curentă, şi apoi o reliefare, o evidenţiere a laturilor pure, diafane, sugerând suavitatea simţirii, profunzimea sentimentului, gingăşia lui.

Concluzia finală a lui Blaga este: "|inând cont de omniprezenţa dorului în poezia populară, se poate afirma că existenţa pentru român e “dor”, aspiraţie trans-orizontică, existenţă care, în întregime, se scurge spre ceva." 69 Tot Blaga l-a apropiat de “îngrijirea” lui Heidegger, socotindu-l mai complex şi specificul românesc, în

63 Alecu Russo, Scrieri alese, Bucure=ti,ESPLA,1957,pag. 166.64 Lucian Blaga,op. cit.p.22165 Nicolae Iorga, Istoria literaturii rom[ne=ti, Bucure=ti 1925, pag.64.66 Lucian Blaga, op. cit. p.219.67 Lucian Blaga, ibidem. p.21168 Noica Constatin, “Sup[rarea româneasc[, ]n “Românii, psihologie, identitate spiritual[, destin”, D.I.P. 1995, p.206.69 Lucian Blaga, op.cit.p.213

26

general mai semnificativ pentru fiinţa umană.O definire a dorului îi aparţine lui Ovidiu Bîrlea.“ Literatura populară îl arată a fi

sentimentul cel mai tiranic şi, în acelaşi timp, cel mai ubicuu, în stare de a străbate depărtările şi obstacolele cele mai mari. Din modurile în care se defineşte succint prin efectele sale, dorul se vădeşte ca dorinţă aprinsă după o fiinţă dragă şi, prin extensiune, după un ţinut sau chiar un obiect cu valenţe obiective sporite. El depăşeşte stadiul pur senzorial, deşi limbajul obişnuit l-a aplicat şi în domeniul culinar etc., definindu-se ca o râvnire puternic spiritualizată la stadiul elevat al ideii platoniciene. El provoacă o trăire intensă pe plan psihic, punând sufletul într-o tensiune activă ca o aspiraţie, fie după o realitate închipuită, fie după una apusă, realizabilă numai prin atare comuniune spirituală cu ceea ce are preţ deosebit şi atracţie indestructibilă."70

George Muntean, într-un eseu intitulat Doina şi dorul-expresii ale spiritualităţii româneşti, cuprinde aici aproape exhaustiv ceea ce s-a scris mai important în privinţa dorului-inclusiv datele însumate în ordinea comparatistă a fenomenului - avansând şi o serie de idei proprii. “Implicând, adesea simultan, dorinţa puternică de a reveni la o anume stare, idee, vârstă sau ocupaţie, de a vedea sau revedea pe cineva sau ceva drag, o vagă, dar persistentă nostalgie, dorul semnifică mai curând o tensiune sufletească complexă intens colorată afectiv, în care răzbat accente de nelămurită tristeţe şi nelinişte, de durere discretă, deseori fără un obiect bine conturat, aspiraţii (adesea incerte), aşteptări nedefinite sau erotice şi alte aspecte existenţiale, ce au dus la configurarea lui ca un motiv liric caracteristic al literaturii, muzicii, plasticii şi esteticii româneşti care îşi este uneori suficient sieşi pentru sine, spre a deveni din subiect liric şi, din când în când, epic.” Trecând peste subtilităţile de detaliu ale frazei citate, putem deosebi, două registre distincte ale dorului. Unul se prezintă ca o “dorinţă puternică” îndreptată către o anumită ţintă, iar celălalt ca “ o tensiune sufletească...deseori fără un obiect bine conturat...”, ba chiar şi “suficientă sieşi pentru sine”

Referitor la cuvântul “Mall” din albaneză, am constatat că este puţin studiată bogata sa sferă semantică şi întinderea motivului în creaţia poetică de către cercetătorii albanezi. Amintim observaţiile lui Sabri Hamiti asupra caracterului complex al sentimentului în poezia lui L.Poradeci, remarcând că “mall”i constituie o figură-cheie şi un cuvânt-temă în poezia acestui autor. Studiile consacrate poeziei lui Poradeci au subliniat pentru prima dată relevanţa cuvântului şi a motivului. De altfel, un cercetător român de origine albaneză, Lucia Djamo-Diaconiţă, în studiul său comparativ "Eminescu - Asdren" aduce câteva observaţii asupra vastului câmp semantic al cuvântului “Mall”, concretizând ideea cu versuri, fiind astfel prima care face un paralelism între “Mall” şi “Dor”. Plasarea pe plan comparativ a termenilor de către cercetătorul albanez R. Ismajli va desemna prima încercare spre un studiu comparativ în poezia lirică. Pornind de la câteva observaţii despre paralelismul Eminescu-Asdren şi Eminescu-Poradeci referitoare la vocabularul poetic al poeţilor albanezi, este cercetat şi cuvântul “mall”. O asemenea comparaţie face şi A. Plasari, care abordează problema având la bază mai multe date din domeniul literaturii orale şi al celei culte, constituind, deopotrivă, cel mai vast studiu de până acum în limba albaneză. Este interesant de observat că toţi autorii pornesc de la comparaţia cuvântului albanez cu cel românesc.

Atenţia noastră nu se va concentra asupra influenţelor de la o cultură la alta, de la un spaţiu la altul, de la un autor la altul, ne interesează, mai de grabă, asemănările, nuanţele şi ipostazele acestui sentiment, varietatea formelor lui în cele două literaturi.

Tindem să credem că trebuie început cu poezia populară pentru a ajunge la reflectarea acestui sentiment în literatura cultă română şi albaneză.

Literatura populară şi cea cultă, când e vorba de spaţiul balcanic, se impletesc una cu alta mai mult decât oriunde. "Nu există moment mai important în viaţa

70 Ovidiu B]rlea, Folclor rom[nesc,II, Bucure=ti, pag.20.

27

individului, naştere, nuntă, moarte, sărbătoare, evenimentele locale şi istorice care să nu fie fixate în cântec şi înnobilate de cântec. Cântecul popular îşi are în aceste meleaguri o funcţie eminamente socială." 71

Limitele dintre cele două specii de literatură deseori dispar şi din când în când este greu să le distingi una de alta. De aceea ne referim la poezia populară ca cel mai autentic document al structurii spirituale al unei naţiuni, ce constituie şi în ziua de astăzi un izvor nesecat pentru literatura cultă. Ea este, de altfel, produsul şi funcţia vieţii acestor popoare.

În poezia populară sentimentul se află în forma sa naturală, strămoşească şi pură. Poetul popular nu are ambiţii sau vanităţi literare, la el nu funcţionează curentele, metodele, şcolile sau modele literare. Poezia populară ne pune în contact spiritual direct cu naţiunea care a creat-o, ne pune în contact cu ceea ce emană acest popor, ea fiind legată în mod intim de viaţa lui.

Poezia populară străbună a celor două popoare, mai ales lirică, îşi păstrează sentimentul dorului, date fiind funcţiile sociale şi culturale ale acestei poezii.

Din definiţiile date până acum dorului rezultă că avem de a face cu o stare sufletească, cu o absenţă ce cauzează nelinişte, perturbare a echilibrului psihic şi ontologic. Toate eforturile eroului liric în poezia orală tind spre regăsirea echilibrului perturbat, spre găsirea acelui ceva pierdut, în scopul restabilirii stării create. Considerând că poezia poate fi un martor al acestor retrăiri, în toată complexitatea lor, putem închipui şi reconstrui o parte a vieţii şi a modului de trai şi de concepere a existenţei umane.

Căutând la ambele popoare geneza “Dorului”, observăm ea este legată de contactele acestor popoare cu natura încă din vremurile înnegurate ale istoriei. Cum am menţionat în altă parte, Dorul s-a născut şi s-a plăsmuit în condiţiile transhumanţei, când cele două popoare migrau cu turmele de oi de la un capăt al Balcanilor la celălalt. Existenţa ciobanilor în mijlocul naturii (păstoritul este una dintre îndeletnicirile cele mai vechi ale umanităţii), departe de familie, de locul de baştină, a făcut ca în sufletul individului să se nască şi să se aprofundeze sentimentul dorului. Atât albanezii, cât şi românii s-au văzut uneori siliţi să se izoleze într-un fel de exil în propria lor ţară, spre a se feri din calea popoarelor migratoare, războinice, să se retragă pentru o perioadă de timp în munţi şi păduri, în locuri întărite, greu accesibile cotropitorilor. Aceste izolări temporare au putut imprima, desigur, sufletului românesc şi celui albanez unele note de melancolie, de nostalgie, de regret pentru un trecut liniştit. În cântecele româneşti păstoreşti şi haiduceşti, numite altfel “doină”, (al cărei ritm, dacă ne referim la L. Blaga, este oglindirea unui orizont specific românesc, format dintr-un un orizont înalt, ritmic şi indefinit alcătuit din deal şi vale) românul îşi cântă înfrăţirea cu natura. Tocmai la această formă a liricii populare se întâlneşte frecvent cuvântul şi motivul dorului. Din fondul melodic al doinei, după Blaga, se desprinde spaţiul nostru de graţie - plaiul- “ adică un plan înalt, deschis, pe coamă verde de munte, scurs molcom în vale”. E vorba nu atât de un reflex al peisajului însuşi în cântec, cât mai mult de o linie sufletească alcătuită din “accente şi linii”. Doina este creaţia cea mai tipică, din toată cultura populară românească, pentru expresia acestui sentiment. Cuvântul “doină”, cunoscut în întregul spaţiu românesc, a fost semnalat ca atare încă din 1716 de Dimitrie Cantemir în celebra “Descriptio Moldaviae”, domnitorul socotindu-l nume al unui zeu al dacilor. Originea dacică a cuvântului a fost susţinută de Bogdan Petriceicu Haşdeu, Rösler, I. M. Kodrescu, Delavrancea, I.I. Russu, D. Sandru, Ovidiu Papadima, E. Fraenkel şi de alţii. Lingviştii ca Aug. Scriban, A. Philippide, I. A. Candrea apropie cuvântul “doina” de verbele “a legăna” şi “a alăpta” Încă de la mijlocul secolului trecut, în tendinţa de a-i lămuri destinul şi a-i lumina originea, termenul care denumeşte o categorie lirică ce însumează creaţii populare punctând, în tonuri grave, o mare varietate de stări (de la dor, jale, bucurie, urât, tristeţe, revoltă şi speranţă, a fost comparat, în formele lui literare şi locale, cu lituanianul şi letonul “daina “(“doină cântec popular”), cu letonul

71 Eqrem Çabej. op.cit. 122.

28

“deju” (“a dansa”), cu avesticul “daena” (“lege în versuri, cântec”), cu persoanele din şi “danah “(“voce de femeie”), cu irlandezul “dan” (“cântec poemă”), cu zendicele “daini”, “dină” (“lege” şi cântec tradiţional”) cu armeanul den (religie), cu indo-europeanul “dei” (“a duce încolo şi încoace, a se învârti”), cu sanscritul “dijati “(“zboară”) şi vedicul “dhaini” (“a cugeta”), ori cu unele cuvinte greceşti (dienstai, dinos etc.), latineşti (dolere, dispărutele dolina şi diuina) slovace (daina, dana), sârbo-croate (dvojnice, dvojnica) ş ” fluier dublu al ciobanilor”; dojiti ş “suge”) până la rutenescul “Dojna”, la formele germanice “don, ton (“ton, răsunet, cântec” etc. Caracostea scria: “Cât priveşte originea cuvântului nostru doină, toate etimologiile propuse până astăzi rămân în domeniul presupunerilor, deşi filologi de seamă şi-au spus cuvântul”.

Doină, doină, glas de jele,Tu îndulceşti zilele meleDoină, doină, glas de dor,Tu nu mă lăsaşi să mor.

Codrule cu frunza lată,Că mi-ai fost tare bun tată,Când m-a urât lumea toatăCodrule cu frunza lungăCă mi-ai ţinut cândva umbrăMi-ai fost ca o mamă dragăCând m-a urât lumea-ntreagăCodru cu frunza domneascăGerul nu te vestejeascăCă eşti casa românească72.

Cel mai mare grup al poeziei populare albaneze unde întâlnim frecvent cuvântul şi motivul Dorului îl constituie cântecele lirice de dragoste, dar apare şi în cântecele exilului şi în alte grupări, cele păstoreşti, în mod sporadic ca dor-nostalgie, mai rar şi în cântecele epice. Textul popular albanez tradiţional cu tematică erotică este în cea mai mare parte text de cântec propriu zis; el nu este recitat niciodată, însoţirea cu melodia fiind una dintre caracteristcile de bază ale textului liric popular versificat. Dominanţei erotice, vizibilă în ansamblul tematici generale a textului liric albanez tradiţional, îi sunt asociate diferite alte contexte: de dragoste şi înstrâinare de cătănie, de dragoste şi jale, sociale, dar cel mai frecvent textul cu conţinut erotic este însoţit de motive în care se dezvoltă diferitele valenţe ale “mall”-ului. Îndiferent de condiţiile sociale şi istorice, acest motiv al liricii populare albaneze, chiar şi în momentele cele mai grele ale istoriei sale, a fost un motiv fecund.

Conform coordonatelor sugerate de configuraţia spaţiului mioritic ce poate atinge şi peisaje locuite de albanezi, fie şi parţial, se poate vorbi de aceeaşi tonalitate a cântecelor, care ne trimit spre un orizont spaţial asemănător (respectiv balcanic), de o legătură posibilă a muzicii cu un anumit peisaj, peisaj strâns legat de un anumit destin uman. După conceptul blagian, nu este vorba de un peisaj întreg şi complet al pământului, coastelor, apelor, ci de o sinteză articulată de linii şi accentuări, structurate oarecum în mod schematic, excluzând în toate cazurile natura cu aspectul ei concret. Pe lângă cele punctate deja, ar fi de amintit condiţia generală a singurătăţii ce caracterizează pe cel cuprins de dor. Fiind, deci, cântece ale insului şi cuplului, cel mult ale familiilor şi grupurilor, ele tipologizează şi socializează stările ipostaziate, fără a-şi pierde, în acelaşi timp, pregnanţa de act şi experienţă individuală şi, mai rar, singulară.

Acea teorie a filozofilor anteriori lui Blaga, îndeosebi, a celor numiţi "morfologii culturii" (Frobenius, Spengler etc., istoricii artelor Alois Riegl, Worringer) care

72 Tudor Pamfile, “C[ntecele b[tr[ne=ti, doine, mustr[ri =i blesteme”, Tecuci, 1926, pag. 263.

29

interpretează un sentiment pe un anumit spaţiu în funcţie de un anumit peisaj, o găsim şi în filozofia lui Blaga, la orizontul spaţial al inconştientului, de altfel, concept pe care l-am aminitit şi mai înainte. Desigur, această teorie şi aceste concepte devin dificile pentru a fi operaţionale, convingătoare, - căci muzica este artă care se dezvoltă în timp şi nu are nici o legătura cu spaţiul -, aceasta este cel puţin o judecare convenţională. În sfârşit, nici scopul acestui studiu nu este aplicarea acestei teorii în spaţiile albaneze, considerând această întreprindere extrem de dificilă.

V.Bala, într-un studiu despre metrica cântecelor populare albaneze şi româneşti, în afara apropierilor enumerate adaugă: "În sfârşit menţionăm că versurile cele mai răspândite albaneze şi româneşti sunt de 8 şi 6 silabe de tip silabotonic şi trohaic. O caracteristică mai accentuată a rimei daco-române este cea dactilică. Din acest punct de vedere, poezia orală daco-română se întâlneşte cu poezia orală lirică toscă (cea a Albaniei sudice - n.n.), deoarece, la noi, rima dactilică este folosită în sud." 73

Aceste linii şi accentuări, tonalităţi şi sunete asemănătoare, structură şi mijloace muzicale similare, pot sugera în inconştientul nostru un anumit orizont, de ce nu, similar.

În nordul Albaniei, cântecele de dragoste poartă numele cântece blânde. Această denumire contrastivă presupune şi existenţa "cântecelor dure" sau "aprige". Cercetătorul Ramadan Sokoli referindu-se la acest ultim grup de cântece, afirmă: "Această denumire te face să te gândeşti la oamenii trăind în severitatea munţilor. Conţinutul cântecelor de acest gen şi însăşi denumirea lor marchează viaţa şi psihologia muntenilor albanezi, căci viaţa şi natura regiunii, împreună cu obiceiurile şi riturile au influenţat puternic caracterul acestor cântece." În aceeaşi ordine de idei, acest cercetător afirmă: "...cântecele blânde ale muntenilor noştri dezvăluie o iubire pământească şi firească, cu un suflu aproape păgân." 74

Aşa cum am menţionat ceva mai sus, în cântecele populare din tărâmurile balcanice, din care fac parte şi cele româneşti şi albaneze, elementele naturii acţionează ca însufleţite, iar omul comunică intim cu natura, îi cere sfaturi, caută să-şi descarce povara durerii sau doreşte ca şi elementele ei să se bucure cu el. Acest fenomen, desigur, vine ca urmare a unei singurătăţi sufleteşti sau fizice. Natura este aleasă ca element ce inspiră încredere, care nu te trădează, “prieten“, confident, natura dispusă să-ţi asculte oricând secretele. Pe de altă parte, nevoia de a descărca povara, durerea, îl obligă pe eroul liric să se “spovedească“ - aceasta fiind o cură a sufletului rănit - de aceea eroul liric se adresează naturii, proces care mai mult pare a fi o purificare şi o eliberare cosmică. El face confesiuni, cântă şi plânge, cântă şi se bucură, se simte fericit şi nestingherit în faţa naturii – a codrului, a izvorului, a păsărilor, a cerului, a vântului, a lacului, - îşi limpezeşte sufletul, stând departe de prieteni şi duşmani. În scopul relevării acestor similitudini ar fi suficientă compararea cântecelor lirice româneşti precum "Turturica", "Trandafirul" şi "Privighetoarea" cu cele albaneze "Turtullesha", "Na mbiu trëndafili mbë derë" şi "Gem mbi gem këndon bilbili".Într-un număr mare de cântece populare albaneze şi româneşti este descrisă viaţa pastorală. Peisajul păstoral constituie pentru poetul popular viziunea raiului de pe pământ:

Në mjedis të zhegut të verësNjitem nalt në majë të bjeshkësNën një shkozë nën një mullenxëGjeta një çobaneshë tue fjetëAs e çova as e trazovaVeç një za të hollë ia lëshovaSe çi doli gjumi i shkretë!...

73 Vehbi Bala, “Paralele në letërsinë gojore shqiptare dhe rumune”, Buletin Shkencor, Viti III, 1966, Nr.4.74 Ramadan Sokoli, Rreth “ këngëve të buta“ të popullit tonë, Nëntori, nr. 8/1955, pag. 118.

30

-Kur më doli gjumi i shkretëDhanë e dhi më kishin tretE tue i njellë: Oj cararëHo ju preftë ujku mbarëQi s’ më latë m’u kënaq me djalë

Rom. În toiul arşiţei de varăMă sui sus în vârful munteluiSub un fag umbrosAm găsit mândra dormindN- am trezit-o, n-am atins-o,Ci i - am şoptit încet - încetŞi iată că ea se trezi.Când s-a deşteptat din somnOile şi caprele i se împrăştiaseră.Şi adunându - le: “ Mânca - v - ar lupul!Nu m - aţi lăsat să mă iubesc cu flăcăul!

Ovid Densusianu, în opera sa “Viaţa păstorească în poezia noastră populară”, va menţiona: “Toată lirica păstorească culminează spre o poezie de nelinişti şi suferinţe stăpânite, de melancolie învăluitoare, de nostalgii care leagănă gândurile, de presimţiri care când întunecă sufletul, când îi vestesc mângâieri, înviorări - spre ceea ce poezia graiului nostru a numit “dorul”. În mintea ţăranului, dorul chinuitor, dar care - i înfloreşte aşteptări, dorul - pe urma care cutreieră depărtările, dorul pribeag, a ajuns să se contureze aşa de viu încât apare uneori ca o fiinţă supranaturală, care trăieşte undeva şi de acolo stăpâneşte cu puterea lui sufletele.”75 Deşi din cauza acestui fel de viaţă păstorii suportau o serie de dificultăţi, aveau momente când, chemaţi de dorul străbun, numai ei erau în măsură să valorizeze "magia" care îi înconjura. Sunt cunoscute, fie în folclorul român, fie în cel albanez, cântecele în care păstorul îşi petrece zilele în linişte.

alb. Më ka marrë malli rëndë,o çoban i dhënet-o,për të fjeturë nën tendë,që të mjel dhëntë në shtrungë.t’ mjelç ti e t’ ngas unë.76

rom. Tare mi-e dor,ciobănaş al oilor,ca să dorm sub cort,să mulg oile la strungă,tu le- i mulge, eu le mân.

Măi, ciobanule de la oi,măi ciobane, măi,tu n-ai grijă, nici nevoi,măi ciobane, măi.De cu seara până-n zori. Tu te culci pe pat cu flori,Cu capul pe muşinoi,Cu ochii steliţi la oi,Cu capul pe floricele,

75 Ovid Densusianu,Flori alese di cântecele poporului, via\a p[storeasc[ ]n poezia noastr[ popular[, Editura pentru literatur[, Bucure=ti, 1966, p.294.76 ibidem. p. 127.

31

Cu ochii ţintiţi pe stele.

-Moj e mir’ qi del në bahçe,Shkon tuj qesh me lot për faqe,Lot për faqe, si t’ del gazi,-Qyqja djal’ më ka marrë malli.Më ka marr’ malli për ty,Dole n’ bjeshkë e më le n’vrri. 77

rom. Tu ieşi în grădină, mândruţoLacrimile-ţi curg pe faţă.Lacrimi pe faţă! Şi nu poţi uita amarul.- Vai, măi bade, doru-mi vine,Îmi vine dorul de tine.Ai plecat în munţi şi m-ai lăsat aici...

Deşi discursul nu aparţine unui păstor, în poezia românească se vorbeşte cu invidie despre "privilegiul" de a fi păstor, în timp ce în poezia populară albaneză se accentuază dorinţa de a fi în munţi ca loc al libertăţii, al contactului direct cu natura şi ca loc unde tinerii din diferite familii puteau să se întâlnească unul cu altul. Muntele, în cântecul popular albanez, are semnificaţia libertăţii, iar în contextul erotic - semnificaţia libertăţii dragostei. Muntele capătă în mentalitatea populară conotaţiile unui lăcaş al dragostei, ale unui loc privilegiat unde trăieşte dorul. Dorul fetei trebuie să se întoarcă de altfel în mediul în care s-a născut. Depărtarea de munte cauzează suferinţă şi lacrimi.

Du- te, dor, cu negura,Unde-i badea cu stâna;Du-te, dor, cu negurile,Unde-i badea cu-oile,De te-a-untreba că ce fac,Spune-i că de-a lui dor zac!De te-a-ntreba cum trăiesc,Spune-i că mult îl doresc!78

Lirica pastorală culminează cu poezia neliniştită a suferinţelor stăpânite, a unei melancolii care bntuie gândurile, a unei presimţiri ce aruncă deseori o umbră de jale în inima ciobanului, altă dată o lumină de speranţă şi consolare, în alte situaţii se face una cu existenţa însăşi. Acesta este sentimentul numit de român “Dor” şi de albanezi “Mall”.

Nici un dor nu vine greuCa dorul din satul tăuNici un dor nu vine linCa dorul de la străini,Nici un dor nu vine iuteCa de la cioban din munte. 79

Exprimarea sintetică a dorului în această doină este redată atât de elocvent, incât forţa sentimentului dorului la cioban întrece orice alt dor - dorul de sat, dorul de la străini - panta ascendentă dă sentimentului dimensiunile unui suprasentiment. Dorul ce vine cu greu, adică apăsător este determinat, fără îndoială, de apăsarea

77 “Këngë dashurie”, Prishtinë, 1979, pag. 271.78 Dumitru Pop, Poezii populare din L[pu= ]n Folclor din Transilvania, I, Bucure=ti, 1962, p.463.79 I. U. Jarnik - A. B]rseanu, Doine =i strig[turi din Ardeal, Bucure=ti, EARSR, 1968, p.87.

32

amintirilor din satul natal, în timp ce dorul străinului este lin şi nu se grăbeşte. Dorul cuprinde brusc pe cioban acolo unde s-a şi născut.

-Ç’ka po m’hin me thik t’shamisë-M’ka marrë malli i çobanisë. 80

(-Ce mi atinge sufletu-mi Mă ia dor de ciobănie.)

sau în poezia de mai jos:

alb. Grahu i lopve prej kti mali,S’të kam pa moti m’ka marrë malli. 81

(Vaci mugesc colo pe munte,Mândra-mi cheamă doruri multe.)

alb. Se ç’më ka marrë mallio çoban i maleve

Kur çonje dhentë në lumëo çoban i maleve

Kur i bije të shkretës culëo çoban i maleve

Kur varje dhentë në shtrungëo çoban i maleve

Kur mbushje enët me shkumbëo çoban i maleve

Më ka marrë malli shumëo çoban i maleve

Të hamë të dy me një lugëo çoban i maleve.82

Rom. Mi-e tare dorCiobânaşul munţilor

Când duceai oile la izvorCiobânaşul munţilor

Când cântai din fluieraşCiobânaşul munţilor

Când duceai oile pe strungăCiobânaşul munţilor

Când umpleai vasele cu spumăCiobânaşul munţilor

Mi-e tare dor Ciobânaşul munţilor

Să măncăm cu aceaşi lingură.Ciobânaşul munţilor.

Merită aici să aducem un exemplu din lirica pastorală românească, lirică foarte asemănătoare cu cea albaneză. Situaţia poetică este asemănătoare, mijloacele stilistice şi imaginea poetică de asemenea. Este vorba de dorul “mândrei” despărţită de iubitul ei cioban.

80 Këngë dashurie, pag. 269.81 ibidem. p.274.82 Ramadan Sokoli, Këngë popullore për dashurinë, ]n rev.”Mehr Licht”, Tirana, Nr.6, Maj 1998, p.12

33

De cine mi-i mie dorE departe, depărcior,Cu oile la izvor;De cine mi-i mie dragE departe, depărtat,Cu oile-n dealul lat;De cine mi-i mie seteE cu oile-n făgete.83

În poezia populară albaneză motivul dorului este des întâlnit în cântecele exilului - acestea constituind unul dintre cele mai însemnate capitole ale liricii albaneze, prin dramatismul şi forţa poetică a exprimării sentimentelor singurătăţii, şi îndeosebi prin dezvoltarea diverselor valenţe ale dorului. Îndepărtarea de patrie, de casă, încă din vremurile îndepărtate şi până astăzi, este un fenomen binecunoscut la albanezi. Neliniştea eroului liric faţă de faptul că totul se schimbă brusc, atunci când el nu se află în ţara lui natală, lasă amprente puternice în conştiinţa sa. Geografia lui natală a rămas decupată într-o amintire aşezată definitiv într-un loc anume în momentul plecării. Imaginea întregii sale copilării rămăsese acolo. Fenomenul emigraţiei a fost cauzat de diferite motive de ordin istoric, social, şi economic, de altfel, similare cu pribegia la români. Această poziţie psiho-socială şi acest statut emoţional va da naştere cântecelor singurătăţii, de înstrăinare de pământul natal. În condiţiile exilului, singurătatea se confundă până la identificare cu solitudinea existenţială, cu neliniştea şi disperarea, cu dezamăgirea şi revolta. Dieterich, în opera menţionată mai sus, vorbeşte despre naşterea cântecelor de dor ale exilului, determinate de emigrarea bărbaţilor în afara ţărilor balcanice.

Exilul a imprimat albanezilor şi românilor sentimentul dorului, în afară de sentimentul durerii, înstrăinării, solitudinii, remuşcării. Dorul, pentru a recupera distanţa fizică, îşi creează un drum al său, formând o dihotomie între drumul fizic şi cel sufletesc, între drumul pământesc şi cel ideal. “Drumul - idee” însemnează o căutare permanentă, o încercare de salvare sufletească, o chemare a trecutului în prezent. Eroul liric nu se împacă cu starea lui, singura cale de restabilire a relaţiilor pierdute rămânnd drumul. Un drum sufletesc, nu prea clar, clădit deseori cu elemente de materie cosmică. Este ascunsă în acest raport o înţelegere tragică a raportului dintre aspiraţia umană şi limite, dintre ordinea subiectivă a vieţii şi ordinea obiectivă, dintre dorinţă şi posibilităţile practice de realizare. Drumul este de fapt partea unui “peisaj sufletesc” permanent. “dorul”, în esenţă pură aspiraţie metafizică, e asociat cu drumul, care cel mai adesea străbate un teren format tot din dealuri ce alternează cu valea:

“Drum la deal şi drum la valeÎmi fac veacul tot pe cale,N-am în lume sărbătoare”.

Undele sufleteşti înregistrează firesc mişcarea astrelor, confundându-se cu evoluţia şi involuţia lor lentă:

“Câte stele-s de cu searăToate suie şi coboară”.

Într-un cântec popular albanez avem: Udhëtari që mban mallë/ shkon e vjen e vjen e shkon (Drumeţul de dor purtat/ Vine -pleacă ne-ncetat.). Stelele, care măsoară, în concepţia populară balcanică, drumul vieţii omului, plutesc într-o soartă care trece

83 Ion Creang[, VIII,336-337.p. 68.

34

când prin înălţări, când prin coborâri, ca printr-un ciclu natural. Numai un suflet ce-şi simte destinul urcând şi coborând, alternativ, poate înregistra atât de clar mişcarea analogă a aştrilor, aparent numai pentru imaginea însăşi. Dorul e asociat metaforic cu drumul şi cu depărtarea, care dau sentimentului o desfăşurare de caier ce se pierde în infinit:

“Cine n-are dor destulMute-şi casa lângă drum:Drumul sună,Dor se adună,Vântul bate,Dor departe.

Dorul apare aici ca o stare complet gratuită, sugerată numai de perspectiva nestatornică a drumului şi a vântului.Îndepărtarea de locurile natale va determina la albanezi şi români păstrarea apartenenţei etnice. Această împrejurare a generat o adevărată poezie a amintirilor şi dorului, a înstrăinării şi singurătăţii. În cântecul popular albanez de mai jos se exprimă durerea, golul sufletesc, singurătatea pribeagului: Câţi din noi n-am pribegit,/ Prin străini n-am rătăcit,/ Pe ţărâmuri depărtate,/ Neştiute, nevisate!?/ Cine oare-a mai rămas/ Fără lacrimi, fără glas,/ Zile bune n-a văzut,/ Inima nu l-a durut?!/ Tată, mamă, fraţi, surori/ Au rămas şi i-am lăsat/ Cu dorul memângâiat./ Munţi, păduri am străbătut,... (Cântec de pribegie)84 “Dor”/”mall”: un singur cuvânt, este capabil să exprime în acelaşi timp senzaţia de casă, de inimă, de meleag unde trăieşti. “Din cuvântul latin exilium, exilare, ele însele derivat din “salire”. Având legătură cu verbul “a ieşi ”, şi anume această trecere din interior spre exterior care caracterizează expulzarea sau fuga. “Am ieşit din pământul natal”, spune pentru prima oară Cidul în limba castiliană, când este izgonit din ţara lui. “A ieşi” a însemnat la început “a sări afară”, ca şi cum sub impulsul unui singur salt se putea produce ruperea brutală pe care o implică exilul. Mai apoi, el a însemnat “a sări contra”, “a izbi” (ceea ce este afară), mişcarea de a sări dinlăuntru în afară stârnind totdeauna o rezistenţă. A “sări contra” sau “contrasalt”. Fiindcă, în cele din urmă, exilul nu este decât un salt din propria-ţi lume “contra” lumii altcuiva.85 În poezia populară, înstrăinarea este sinonimul îndepărtării de orizontul ştiut, de mediul familial, rural, de peisajul cunoscut, de semnele familiale. Această îndepărtare este percepută ca urmare a contactului cu o lume necunoscută, ostilă şi indiferentă. Neputând să asigure legături cu realitatea cea nouă, eroul liric trăieşte prin amintiri, prin trecut. Există exiluri interioare, în general uitate şi mult mai triste. Există exiluri de spaţiu, care se hrănesc fără încetare cu speranţa unei întoarceri, dar există şi exiluri în timp, când întoarcerea este sau devine imposibilă.

În afară de asta, românii ca şi albanezii au fost luaţi cu forţa pentru un timp nelimitat în armatele Imperiilor Austro-Ungar şi Otoman. Ei au fost răspândiţi pe toată întinderea imperiului, precum se spunea, se duceau în tinereţe şi se întorceau la bătrâneţe sau nu se întorceau deloc. Această dezrădăcinare violentă a determinat naşterea unui sentiment endemic al înstrăinării şi a sprijinit naşterea unei bogate literaturi populare a tristeţii şi dorului. În cântecele de ostăşie, aşa-numite în folclorul albanez "këngët e nizamëve", se cântă dorul nemărginit al recruţilor care îşi petrec ultimele clipe ale vieţii departe de ţara lor. Părăsiţi deseori, răniţi în pragul morţii, ei caută să restabilescă legăturile cu ţara de baştină, cu cei apropiaţi, cu iubitele lor, cu mamele lor, cu soţiile etc, prin intermediul păsărilor, norilor, stelelor, prin acest drum cosmic. Moartea cea grea vine, adesea mai mult, din cauza dorului de casă decât din cauza armelor. Redarea autentică a acestor sentimente a produs poezii monumentale, perle adevărate ale folclorului albanez: Pasărea măiastră cântă-nsigurată/ Pe

84 ibidem. p. 79.85 Fernando Ainsa, De aici, de acolo, Editura Orient- Occident, Bucuresti 1998.p.34.

35

mormântul celui de curând plecat:/ - Trecători ce faceţi calea întunecată,/ Rogu-vă, nu spuneţi mamei mele-n sat/ Cele ce văzut-aţi abătuţi prin vale,/ Dacă iscodi-va gândul vostru bun, Că-i prilej de lacrimi şi de-adâncă jale/ Povestirea care nu-ndrăznesc s-o spun./ Adevăru-adesea doare ca o rană,/ Chiar dacă porneşte zvâcnet în lumină,/ Mama mea duioasă, mama mea sărmană, Plânge-n aşteptare şi mereu suspină./ Dacă ea vă-ntreabă de m-am însurat/ Prin meleaguri alte şi îndepărtate,/ Spuneţi-i mai bine că-s nemângâiat/ Şi mi-e dor de dânsa în singurătate. (Pasarea măiastră) 86

Ele se remarcă prin plasticitatea discursului, prin dramatism, figuraţia surprinzătoare, condensarea limbajului şi profunzimea emoţională. Din contactul cu o altă lume, măcinaţi de amintirea despărţirii de cei dragi, îndepărtarea însăşi este trăită ca o mutilare - dorul revine drept consecinţă a înstrăinării. În afara sentimentelor stârnite de dor, drept urmare a distanţei fizice, condiţiile umane dramatice de război, lupta şi sacrificile pentru un ţel aberant, de altfel, în interesul străiniilor, accentuează şi generează în mod tragic întristarea, singuritatea, golul sufletesc şi disperarea: Bunei mame-aş vrea să-i scriu,/ Plângi, o, mamă, plângi, Că-s departe şi-am să viu, Plângi, o, mamă, plângi,/ Dacă se va întreba:/ Plângi, o, mamă, plângi,/ Fiul unde-o-ntârzia? Plângi, o, mamă, plângi,/ Spuneţi că m-am însurat/ Plângi, o, mamă, plângi,/ Moartea că m-a fost luat;/ Plângi, o, mamă, plângi,/ Plumburi trei ascund în piept,/ Plângi, o, mamă, plângi,/ Ars de dor, eu o aştept.../ Plângi, o, mamă, plângi! (Pe o pajişte sub nuc) 87

Dorul este simţit nu numai de cel care pleacă de acasă, dar şi de cei care rămân acasă cu durerea plecării celui drag. Eroul liric -mamă, soţie, iubită- îşi cântă dorul.

alb. Fol moj mike, një fjalëSe jam gati për të dalë,-Ku vete, mos vafsh i gjallëSe mua s’më nxorre mallë.Kur dolla nga dera jashtëM’u muarë ment e rashëKur dolla në mes të avllisëM’u këput gjysm’ e fuqisë,Kur dolla nga porta jashtëU besova që u ndamë.Pampor, o dhogë e zezë,Ku na shpie i pabesë,Na ndave nga kishim shpresë88.

Rom. Zi-iubito, zi-i de dorCă sunt gata de plecare.-Un’ mergi să nu ai spor, Că rău inima mă duareCând pe uşă am ieşitCa trăsnit m-am prăvălit.În ocol când m-am trezit,Puterile mi-au sleit,Iar când fui pe poartă-afară,Mi-am zis:”Cea din urmă oară”Corabie, lemn înegrit,Unde duci la nesfărşit?Unde duci la nesfârşit?

86 Cetatatea rozafat, folclor albanez, Editura Minerva, Bucure=ti 1974, traducerea de Ficion Miciaco, p.46.87 ibidem. p.5788 Thimi Mitko, Mbëleta shqiptare. MHFSH, Tiranë, p. 187

36

Cu jelea m-ai logodit...

Redăm mai jos un cântec românesc foarte apropiat de cântecele populare albaneze, prin mijloacele stilistice folosite, prin transmiterea atmosferei în care trăieşte omul dezrădăcinat:

D-oi, săraca ţara mea,Eu mi te-am lăsat de reaŞi n-o trece nici o lunăŞi mi te-oi căta de bună!Trandafirul rău tânjeşte,Dacă-l smulgi de unde creşte;Tot aşa tânjesc şi euFără de sătuţul meu.Cîndu-i colea, dimineaţa,Lacrimile-mi taie faţa;Cînd răsare soareleŞi mi se duc stelele,De răsare nourat,Toată ziua-s supărat;De răsare ferbincitor,De la maica-mi vine dor,Stau în loc să mă omor! 89

Sentimentul dorului este cauzat nu numai de distanţa în spaţiu, dar şi de parcurgerea timpului. Trecerea timpului lasă urme şi semne care se adâncesc şi marchează conştiinţa omului. Timpul poate să şteargă urme de sentimente nesemnificative, periferice, trecătoare prin natura lor, dar nu poate şterge sentimente ontologice precum dorul. Starea de dor amplifică neliniştea, absenţa, izolarea, lipsa de comunicare. Un sentiment uriaş ca dorul creşte din cauza trecerii timpului, se întăreşte, se intensifică. Din acest motiv, această simţire sufletească devine mai bogată la ambele popoare, poezia reflectând şi concepţia îndepărtării în timp.

Kaleshe e xhixhosë, malli do më marrëMalli do më marrë pa vajtur një javëPa vatur një javë, për gushën e bardhëSa sinura keshe, pika lot të ranë

(Mândra badei! Săptămâna n-o să treacăŞi dorul mă va cuprinde de gâtul tău alb,Săptămâna n-a trecutCâte mărgele aveai în şirag,Atâtea lacrimi au picat.)

Pe fiecare om care îşi aduce aminte de anii copilăriei, ai tinereţii, ani ce

marchează conştiinţa omului, sau de întâmplări, persoane, care nu se pot da uitării, îl cuprinde dorul:

Aşa-mi vine-un dor şi jeleUnde-am fost şi unde-oi mere.. 90.

Temerea faţă de înaintarea în vârstă, mai ales trecerea anilor tinereţii, trecerea

89 Doine =i balade, Editura Tineretului, Bucure=ti, 1967, pag. 5190 Tudor Pamfile, Cântece b[trâne=ti, Doine. Mustr[ri =I blesteme, Tecuci, 1926, p.302

37

ireversibilă a timpului, imprimă tristeţe, cauzând o stare de nostalgie profundă. Amintirile par să se identifice cu însăşi viaţa, prezentul cu trecutul. În lirica populară albaneză această stare generează dor. Dorul pentru un timp trecut, pentru anii tinereţii, este de fapt o chemare spre receptor ca să-şi trăiască pe de plin viaţa şi tinereţea, dar şi un mesaj trist despre ireversibilitatea timpului şi tinereţii:

Të kesh mall për ujë pe meje,Të kesh mall për dru pe meje,Se çupë më s’bëhem kurrë

Të kesh mall të flesh me gunëSe djalë më s’ bëhesh kurrë. 91

(Să-ţi aminteşti cu dor când apă îţi dădeam,Să-ţi aminteşti cu dor când lemne-ţi aduceam,Că n-am să mai fiu fată niciodată.

Să-ţi fie dor să dormi în cojocel,Că n-oi mai fi fecior tot tinerel.)

Totuşi, rămân greu de definit dimensiunile dorului, încât se poate spune că “dor“-ul / “mall”i există într-un cronotop specific. Relaţia esenţială dintre timp şi spaţiu devine obiect de reflectare artistică. Distanţa poate fi numită ca "îndepărtare sufletească" ce cauzează în acelaşi timp şi întristare, şi dorinţa de a evita această distanţă sau barieră. În creaţia orală, spaţiul ondulat al inconştientului românesc se vădeşte mai ales în cântecele de dor. Dorul se concretizează ca un element natural al unui peisaj, cu coordonate de cronotop.

De-aici pân la neic-al meuNu-i nici drum, nu-i nici părăuNumai singur dorul meuDe-i nici deal, nu-i nici cărare,Numai dorul meu cel mare.

Prin exluderea unor elemente familiare din peisaj, locul cucerit numai de dor capătă un cronotop nelumesc, străin, fără configuraţie. Dorul a totputernic este în stare să distrugă configuraţiile fizice ale peisajului, el devine o pură aspiraţie metafizică. Când lipseşte plaiul ca echivalent al stării difuze de dor şi jale nemotivată, este înlocuit cu alte simboluri, ele însele componente ale acestui “spaţiu”- plopul, copac de şes, sau apa curgătoare:

Doamne, cum sună izvorulUnde-şi cântă badea dorulSăraca inima luiE ca frunza plopului,Că nu bate pic de vântŞi-vezi frunza tremurând,Şi când bate şi când stăFrunza lui se clatină.

SauDu-te dor cu MureşulNu-mi mai rupe sufletul.

91 Tomor Starova,Këngë popullore nga rrethi i Pogradecit, Tiranë, 1987, pag. 278

38

Du-te dor cu TârnavaNu-mi mai rupe inima.

Dorul este mai mult decât dragoste fizică şi nu se confundă cu ea, (-Qysh s’u ngjite i natë me fjetë, / -Nuk shkon malli për ni natë. (- Cum de n-ai venit azi-noapte, / -Dorul nu trece-ntr-o noapte.), aceasta fiind o altă ipostază a lui. Privit sub un alt aspect, prezenţa dorului este o necesitate ca un "malum necesarum", dând vieţii farmec şi conţinut, iar absenţa lui este considerată un semn al vieţii imperfecte. Este interesant de observat că aproape toate cântecele de dor exclud integral satira, ironia, în general tonul glumeţ, apropiindu-se mai mult de litanie, de invocaţie şi de epitalam. Spre deosebire de doină, însă, care e totdeauna relativ scurtă şi în versuri, dorul adie şi peste scrierile în proză, îndeosebi peste evocări şi amintiri, peste cântecul vârstelor şi al timpului. Pentru că absenţa dorului provoacă aceleaşi consecinţe pe care le cauzează prezenţa lui: nelinişte şi perturbarea echilibrului vieţii. Dacă sentimentul, atunci când este prezent, ruinează viaţa, demonizează existenţa, o tulbură, o face imposibilă prin intensitatea retrăirii, absenţa lui melancolizează nu mai puţin viaţa până la pierderea oricărui sens al vieţii. În cântecul popular albanez care urmează, eroul liric se află într-o confuzie totală de ordin ontologic. Din cauza dorului el reacţionează în mod bizar prin semne de bucurie şi de întristare; pe de o parte îl invită, pe de altă parte îl respinge, vrea să râmănă în lumea reală şi în aceleaşi timp să intre în cea onirică, să zboare de fericire şi să plăngă. Eroul liric trăieşte sentimentul în mod contradictoriu şi se manifestă ca atare.

alb. O kur më merr malliedhe të kujtonj,Moj më vjen të fluturoj,Moj më vjen të qaj me lot,Në ëndërr më shtire,Me sy s’të shikonj,Moj më vjen të fluturoj,Për ty më vjen të lotoj.92

(O când mă cuprinde dorulşi îmi amintesc amorul,Îmi vine să zbor,cu lacrimi să plâng pân-n zori.Parcă sunt în vis,Cu ochii nu te văd.să zbor, îmi vinecu lacrimi să plâng de dorul tău.)

În versurile poeziei populare româneşti, dorul apare drept conţinutul ontologic şi moral al vieţii şi, prin urmare, ca un sentiment sublim ce se înalţă asupra altor sentimente.

Nu ştiu doru ce gândeşteCă de mine se fereşte,Dacă-l chem, se amăreşte,Dacă-l mân, nu-mi duce veste,Bag seama eu n-am pe nimeni,De nu merge şi nu vine. 93

Este vorba de un deranjament al actului comunicării, de o paralizare a vieţii în

92 Ramadan Sokoli, Këngë popullore... p.13.93 Doine =i balade, pag 61.

39

totalitate, drept consecinţă a "încăpăţânării" dorului.În "cântecele blânde" albaneze, Dorul apare ca având un statut dominant faţă de alte sentimente, devenind astfel stăpnitorul fiinţei umane, cauzatorul unori lucruri magice. Din această ipostază independentă, ca rezultat exterior fiinţei umane, acţionează asupra eroului liric, de aceea, omul nu poate avea nici o influenţă asupra lui, ci rămâne supus, pradă dorului, aşteptând consecinţele provocate de acesta.

Ç’ka po kesh djalo me mua,Si s’po m’len malli me t’shtrëngua. 94

(Lasă-mă, bade, mă lasă,Să te strâng la piept dorul nu mă lasă.)

De altfel, “dorul” reuşeşte să stăpânească mentalul şi sufletul, căpătând deseori şi ipostaza unui demon nemilos care distruge echilibrul interior.

Dorule, câine turbat,Spune-mi tu ce ţi-am stricatDe mă porţi seara prin satNebăut şi nemâncat.Dorule, câine urât,Spune cu ce ţi-am greşit.De mă porţi tot nedormit,Şi-mi arzi inima cu foc,Şi mă porţi din loc în locCa pe un om fără noroc95.

Consecinţele Dorului pot preschimba eroul liric într-o victimă stăpânită de el. Calificativele "câine turbat", "câine urât" se referă la aspectul demonic al dorului, de fapt, se referă la aspectul demonic al experienţei care deranjează ordinea vieţii. Adjectivele negative "nemâncat", "nebăut", "nenorocos" desemnează stările negative ale "victimei". “dorul” apare ca o “putere impersonală” ca “un alter ego” aşa cum privise Blaga fenomenul. Cu alte cuvinte, “dorul” nu mai este acum o stare, ci o fiinţă sau, în orice caz, un principiu viu. Cu această fizionomie, “dorul” se prezintă ca unul dintre cele mai tulburătoare aspecte ale folclorului românesc. Exemplul următor folosit de Blaga a fost reluat de mulţi cercetori ai fenomenului.

Pe unde umblă dorulNu poţi ara cu plugulCă s-agaţă plugu-n dortrag boii de se mor

Dorul se arată nu numai ca o fiinţă străină, dar chiar, aşa cum apare şi în alte exemple, ca una potrivnică celui care-l poartă, fiindcă obstrucţionază planul gândit de acela, îi aşază obstacole în drum şi îl subminează. Pentru a fi înţelese mai bine ipostazele demonice, precum şi întreaga paradigmă de figuri şi imagini legate de “dor”, trebuie luată în considerare asemănarea lui cu boala şi consecinţele acesteia. Cântecul popular albanez: - De ce zaci închisă-n casă?/ - Vai, de-o boală nemiloasă,/ Că piciorul rău mă doare,/ Să nu văd rază de soare.../-Parcă eu mi te-am jurat,/ Ca un om necugetat,/ Genunchiorul să ţi-l frângi,/ Şi de dorul meu să plângi...96 Înţeles ca boală, devin şi mai clare consecinţele Dorului. Blaga va denumi această ipostază prin sintagma "boală cosmică", însemnând, cu alte cuvinte, că ea nu

94 Këngë dashurie... pag. 31095 Folclor din Transilvania,III. Bucure=ti, EPL,1967, pag. 42.96 Cetatea rozafat, ibidem. p. 47

40

poate fi tratată cu mijloace lumeşti. Prin această comparaţie devin clare durerea, suferinţa etc.

Câtă boală e sub soareNu e ca dorul arzătoare,Că dorul unde se puneFace inima cărbune.

Câtă boală e sub lunăNu-i ca dorul de nebună,Că dorul unde se lasăFace lacrimilor casă97.

Cercetătorul Silviu Angelescu în studiul său, comentează aceste versuri în modul următor: "dorul este cea mai cumplită boală, tipul de paralelism este însă unul antonimic, evident în faptul că, în fiecare secvenţă, dorul este situat în relaţie cu un alt astru, cel diurn, soarele, şi cel nocturn, luna. O primă intenţie pe care o sugerează această deplasare succesivă a dorului în regimul solar - diurn sau selenar - nocturn pare a fi aceea de-a prezenta viaţa ca total afectată de boală, atât în existenţa diurnă, luminoasă, ct şi în cea nocturnă, întunecată. În plan simbolic, totuşi, cele două astre sunt asociate unor elemente de natură opusă, învrăjbite, focul şi apa. Corespunzător celor două simboluri, natura dorului devine paradoxală, presupunând o disociere între principiile adverse - focul, implicat în dominanta solară, şi apa implicată în dominanta selenară şi în ipostaza acvatică pe care o figurează lacrima." 98

Efecte asemănătoare găsim şi în lirica populară albaneză:

Po kjan çika n’derë të stanit,I ka rënë malli i jaranit:Krejt ia qiti dushkun e malit,Krejt ia than majën e barit. 99

rom. (Plânge mândruţa-n pragul stânii,Dorul de drăguţ o cuprinde:Şi dorul iarba o usucă,Ştie numai să distrugă.)

alb. E bukur, keq e bukur më llambarisen,si bora nd’ata male e kurmin m’e losen;kurmin m’e losen, si me loset bora,si një kambanjel te zemëra, mall, më vire,ti zgjidhem margarit, ti çë më bare,se ka ki llok ngë mund smovirem fare.

rom. (Frumoaso, ca zăpada munţii străluceştiîngrozitor de frumos şi corpul îmi tremură,corpul îmi tremură, cum zăpada tremură,ca un clopoţel în inimă, dor mă răneşti,să-ţi aleg mărgăritarul, ţie care din acest loc m-ai făcut să nu mă mai mişc deloc.)

97 Lucian Blaga, Antologie de poezie popular[, Bucure=ti,EPL,1966, pag.135.98 Silviu Angelescu,” Dorul - un tip de sensibilitate =i o viziune asupra vie\ii”, ]n rev. “Lumina”, 1990,pag7599 Këngë dashurie.... pag. 312.

41

Când dorului i se atribuie sensul de boală este proiectat în text prin hiperbole, o încercare de a da dimensuni noi sentimentului, care nu rareori ia trăsăturile "răului universal", cosmic, ce poate invada cu uşurinţă orice fiinţă umană şi îşi poate extinde puterea şi asupra naturii.

Pe unde merge doruSe usucă tot câmpuînnegreşte sufletuPe unde merge jaleaSe arde toată valeaSe usucă inima

(Bate vântul, vâjâieşteDorul badei mă topeşte,Bate vântul, iarba culcă,Dorul badei mă usucă,Bate vântul prin ogoarăDorul badei mă omoară)

Astfel de urmări sunt cauzate de “dor” şi în lirica populară albaneză; iată un exemplu din folclorul arbăreş:

Hëngra nj’peper e zëmrën m’e dogji thirra mallit e s’m’u pirgjegj100

it. Mangiai un peperone e mi brucio il cuoreIo chiamai il mio amore ma non rispose.

rom. (Un ardei iute am mâncat şi inima mi-a despicatIar doru-mi chemat răspuns nu mi-a dat.)

Malli yt, moj malli yt,M’u bë det, njëmen më mbyt. 101

rom.( Dorul de tine, dorul de tine E ca o mare ce mă îneacă)

Din folclorul românesc:

Să te-ajungă dor cumplit,Să laşi lingura pe blid,Să ieşi afară plângândŞi părul din cap smulgând. 102

Dorul devine insuportabil când pasiunea se izolează şi nu este împărtăşită, când eroul liric se află sub semnul absenţei, când cel cucerit de dor nu găseşte un răspuns, când realitatea nu corespunde cu aspiraţiile lui, când e călcat jurământul între cei îndrăgostiţi, când vine sub forma unei tristeţi existenţiale şi fără un motiv clar, ca un semn legat de destinul uman - atunci dorul îşi ia aceste forme devine cauzatorul suferinţelor: arde ca focul, topeşte, rupe, otrăveşte, năpăstuieşte, mistuie, zguduie, veştejeşte, opăreşte, îneacă, îngheaţă, omoară etc. Existenţa umană afectată de “dor” / “mall” apare ca fiind imperfectă, aflându-se în umbra absenţei. O asemenea

100 Nicola Scaldaferri, Musica arbëreshe in basilicata, Adriatica Editrice Salentina Lecce, 1994, pag.186.101 Thimi Mitko, op. cit. pag. 198.102 Doine =i balade, pag. 43.

42

viaţă reiese ca fiind anxioasă, obosită de căutările zadarnice care nu-i pot restitui victimei echilibrul pierdut.Structura semantică şi emoţională a Dorului / “mall”-ului este alcătuită din elemente esenţialmente opuse, spre deosebire de alte sentimente, poate datorită etimologiilor respective care au la bază sensurile de durere (dor) şi rău (mal), evoluând în sensul acelui sentiment ce poate fi fie cauzatorul suferinţelor, fie motiv de bucurie, de viaţă, de existenţa însăşi, şi, nu în ultimul rând, însuşi destinul uman al lui homo balcanicus. Statutul paradoxal al cuvintelor - nucleul semantic este format din elemente opuse, chiar adverse, ce se exclud reciproc - şi respectiv al sentimentului determină unirea elementelor extreme în acelaşi trup. De aceea, ipostazele “Dorului” / “mall”-ului sunt dintre cele mai diverse şi surprinzătoare.În lirica populară, una dintre valorile semantice centrale ale Dorului este Dragostea, încât, de multe ori, în textul poetic al liricii româneşti, dar şi în cea albaneză, cuvântul “dor” îl poate înlocui pe acesta. În variante diferite ale aceluiaşi cântec din lirica românească vedem folosit când unul, când altul. Din poezia populară albaneză este suficient să aducem ca exemplu cântece din lirica populară a arbăreşilor din Italia, unde cuvântul “mall” are deseori sensul de dragoste. În multe contexte, cuvântul desemnează dorinţă pentru dragoste trupească, voluptate, atracţie sexuală.De asemnea, în lirica românească Dorul devine sinonimul unei boli, ba chiar al unei boli "grave". Însăşi dragostea apare ca o boală grea, aşa că ambele cuvinte le găsim alăturate:

Asta-i dragostie curatăDie un fecior cu die o fată,Asta-i dragostie cu dorDie o fată cu die-un fecior.103

Ne oprim asupra poezei populare arbăreşe, pentru că trăsătura “mall” este conservată mai bine decât în celelalte zone etnice albaneze, dat fiind faptul că limba şi cultura arbăreşă, implicit şi lirica populară, au păstrat caracterul autohton, fiind mai puţin afectate de influenţa orientală. Înainte de a concretiza această idee, readucem ca paranteză un citat al lui Eqrem Çabej, referitor la cadrul istoric al Albaniei când a avut loc influenţa orientală: "Este secolul XV. În acea vreme Albania, ca şi alte ţări din Balcani, trăieşte pe deplin viaţa medievală bizantină. Tot în acest secol, un nou val de dominatori veniţi dinspre Orient cucereşte Balcanii şi acest pas deschide o nouă pagină în istoria şi viaţa socială din această zonă. Cu dominaţia otomană încep să dispară formele bizantine de viaţă, acestea fiind înlocuite lent cu formele orientale de viaţă." Aşadar, în poezia populară arbăreşă, “mall”-ul se foloseşte frecvent, cu un spectru larg semantic, preponderent fiind sensul de “dragoste”, în timp ce nu întâlnim niciodată cuvântul de origine orientală "sevda" (dragoste), care apare sporadic în poezia orală din diverse ţinuturi albaneze. (Desigur, cuvântul oriental “sevda” a penetrat destul de târziu în limba albaneză, cel puţin după marile emigrări în Italia de sud ale albanezilor, respectiv după secolele 16 -17, drept dovadă fiind inexistenţa lui în spiritualitatea arbăreşă). Chiar şi cuvântul dashuri, care în limba literară de astăzi are sensul de dragoste, în poezia arbăreşă îşi are mai mult sensul de dorinţă, acela de dragoste fiind preluat aşa cum am menţionat de cuvântul “mall” şI mai rar de cuvântul latin amuri. De aceea găsim de cuviinţă ca alături de versurile arbăreşe să dăm şi traducerea în italiană, lucru care ne ajută la susţinerea concluziilor noastre.

Mëma dhe jat’ëmkan zëmren t’dia si gurise nik e din atoçë vien m’e thën amuri. 104

103 Doine, c[ntece, strig[turi, pag.pag 234.104 Nicola Scaldaferri,.... pag 143.

43

it. Mia madre e tua madre hanno il cuore entrambe coma la pietraperche loro non sannocosa voglia dire l’amore.

rom. Mama mea şi a ta

au inima ca piatracăci ele nu ştiuce înseamnă dragostea.

În versurile următoare, “mall” înseamnă ” dragoste”:

Endrra sonde njesënatish e flënja me tij pullitkur u zgjova nd’atë ditvura re e s’ish virtetvajta te timbza Xhavitisha sa po t’mirrnja votprajna m’pruar ai malli it105.

it. (Sognai stanotte a mezzanottestavo dormendo con te o belloquando mi svegliai perche era giornoho visto che non era veroandai ala timpa del Gianvitostavo propio per precipitarmipoi mi riporto indietro l’amore per te.)

rom. (Visam aseară la miezul nopţiicâ dormeam cu tine, flăcăulecând m-am trezit că ziuă eraam văzut că nu era adevărat.m-am dus la templul lui Gianvitoca să-mi revinApoi m-a copleşit dorul de tine.)

În următoarele versuri, aparţinând tot liricii arbăreşe, cuvântul "dashuri" (dragoste) îşi are sensul de dorinţă, sens dovedit şi de traducerea în italiană.

E ndaja u ju duaju rruanj me kta sime nj’fjalëz dashuri. 106

it. (Per questo io vi vogliovi guardo questi ochicon parole di desiderio.)

rom. (Şi de-aia vă iubesccu aceşti ochi vă privesccu cuvinte de dragoste.)

Unul dintre motivele prezenţei frecvente a Dorului în poezia arbăreşă îl

105 ibidem. pag. 178.106 ibidem. pag. 185.

44

constituie specificul acestui grup etnic: migrarea lor de pe malurile Adriaticii răsăritene spre malurile Italiei de sud, despărţirea de ţara de baştină unde îşi lăseseră rădăcinile sufletului. Amintirile despre locurile natale aveau să imprime un dor infinit ce avea să devină semnul tipologic al întregii creaţii artistice din acest spaţiu, fie al celei orale, fie al celei culte.Dragostea în sensul erotic al cuvântului, cum am afirmat şi ceva mai sus, este unul din sensurile principale ale Dorului şi “mall”-ului, însă, având în vedere două particularităţi ale cuvântului, şi anume caracterul abstract şi cel polisemantic, ca urmare a metaforizării şi metonimizării, apar în textul poetic sensuri dintre cele mai surprinzătoare. De altfel, întâlnim dorul voinicului, bădiţei, fetelor, fraţilor, surorilor, bătrânelor etc. paralel cu dorul de ţară, de sat, de natură, de păstorit etc. “dorul” aparţine tuturor şi posedă dimensuni nedefinite, fiindcă el se este prezent în toate relaţiile umane posibile. În următoarele versuri, luate din folclorul românesc, este redată şi o tipologie a Dorului ca dor: de părinţi, de fraţi, de surori, ca dor al fetei, etalându-se astfel şi valorile diferite pe care le poate atinge dorul etc.

Jelui-m-aş brazilorDe doruţul fraţilor;Jelui-m-aş munţilorDe dorul părinţilor;Jelui-m-aş florilorDe dorul surorilor;Jelui-m-aş şI n-am cui,Jelui-m-aş codrului,107

sau:Suflă vântul de pe munţi,Vine-mi dorul de la părinţi,Suflă vântul de pe brazi,Vine-mi dorul de la fraţi,Suflă vântul de pe flori,Vine dorul de la surori,Suflă vântul iarba creşte,Dorul mândrei mă topeşte. 108

Acest lucru reiese şi din următorul cântec popular albanez:

Na ka marrë malli i çupave,Na ka marrë malli i nuseve,Na ka marrë malli i plakave. 109

(Ne a cuprins de fiice dor,Ducem dorul norelor,Şi dorul bătrânelor.)

Cunoscând atributele Dorului ca fenomen atotputernic şi independent, dotat cu puteri miraculoase de acţiune, ce subjugă sau salvează, ce supune şi domină, ce frământă sau bucură, ce îmbolnăveşte sau vindecă, ce zguduie sau linişteşte etc., poeţii populari din cele două ţări, în semn de veneraţie au încercat să atribuie acestuia contururi diferite, fizionomii proeminente, personificându-l câteodată. Prin tiparele atribuite, “dorul” / “mall”-ul se exteriorizeză din fiinţa umană şi dialoghează cu eroul liric. Într-o mare parte a cântecelor, subiectul poetic are grija de a fi atent să nu supere “dorul” deoarece el este imprevizibil în acţiunile sale şi răzbunarea poate fi

107 J.U. Jarnic =i A. B]rseanu, Doine =i strig[turi din Ardeal, Bucure=ti, 1964, p.125108 Ov. Densusianu, Flori alese din c[ntecele poporului, pag. 129.109 F. Mero Rrapaj: Këngë popullore nga Camëria, Tiranë, 1983, pag. 225.

45

dură.Cercetătoarea Elena Bălan-Osiac, într-un studiu aprofundat asupra

sentimentului Dorului în poezia română, spaniolă şi portugheză, când vorbeşte despre acest fenomen pe plan comparativ, îl consideră ca un fenomen tipic românesc sau portughez. Exemplele din literatura orală albaneză dovedesc, deopotrivă, că acest procedeu este frecvent şi la albanezi. Cercetătoarea afirmă: "Acest procedeu de identificare a sentimentului de dor şi iubire (pentru fiinţa îndrăgostită) cu însăşi fiinţa este tipic portughez şi românesc. Iată un exemplu din poezia albaneză:

Moj lula ç’bënet ndë gusht,thuajmë mall sa mir më do,moj lula ç’bënet ndë gusht.

Vjen moti çë bënem rusht,thuajmë mall sa mir më do,vjen moti çë bënen rusht. 110

...........................................

Pa martuar u s’kam si rri,thuajmë mall sa mir më do,thuajmë mall sa mir më do.

rom. ( Tu floare de augustspune-mi cât mă iubeşte dorul,tu floare de august.

se coc strugurii,spune-mi, cât mă iubeşti, dorule,Vine vremea strugurilor.

Neînsurat eu nu pot să stau,spune-mi, dorule cât mă iubeşti,spune-mi dorule, cât mă iubeşti)

Dăm mai jos şi un exemplu din poezia arbăreşă, a cărei plasticitate şi viziune poetică ar invidia-o orice poet din toate vremurile. Poetul popular îşi doreşte să vadă mai bine dorul deoarece el este ascuns în întunericul nopţii. De aceea se adresează lunii din ianuarie ca să-l lumineze cu lumina ei şi să-i lumineze şi drumul. Imaginea poetică depăşeşte cadrul unei descrieri romantice. Sedus de trăsăturile poetice ale elementelor naturii, poetul ne oferă o descriere sugestivă, ispititoare, neprevăzută. Imaginile sugerate ne introduc într-un peisaj magic: un cadru de iarnă, rece, în care singurul moment vital şi vibrant este “dorul”, însoţitorul intim şi înfricoşător în acelaşi timp al eroului liric. Într-un întuneric ce-ţi inspiră groază, este nevoie ca siluetele să se vadă, ca acest întuneric să nu fie periculos şi misterios - se face simţită nevoia luminii de iarnă, a lunii din ianuarie. Eroului liric îi este frică şi în acelaşi timp este timid, este şi zguduit, şi copleşit de magie, fără noroc şi fericit, intim şi prietenos, vrăjmaş şi imprevizibil. Aflat în această stare de confuzie psihică, de nelinişte şi lipsit de putere, numai o forţă supraomenească poate să dea o soluţie, deci poate lumina neprevăzutul “dor”. Eroul invită, roagă, imploră luna să facă lumină nu pentru toţi sau pentru el însuşi, ci pentru “dor”, pentru alintatul “dor”, vitalul “dor”, bunul şi devastatorul “dor”. Toată această preocupare pentru frica, afecţiunea, grija dorului. Poetul popular vrea să-l vadă mai bine, să-l onoreze pentru ca acesta să-i arate mai bine drumul. Este oare o simplă dorinţă de a-l admira, de-a fi ispitit cu prezenţa lui, sau este un instinct de autoapărare. Versurile ne povestesc despre singurătatea nostalgică de care este

110 Nicola Scaldaferri,...pag 165.

46

copleşit eroul liric. Aflându-se singur în noapte, înconjurat şi însoţit de “dorul” neclar şi amorf, el simte nevoia să-l vadă mai bine, mai clar, să-l cunoască şi să se lămurească asupra lui. Sinteza, condensarea limbajului, pluralitatea mesajelor şi imaginilor face ca versurile următoare să nu aibă pereche în poezia orală.

Moj ti hënëza e janaritDil e bëji dritë mallit. 111

(O, tu luna din ianuarLuminează dorul meu.)

Acelaşi procedeu îl observăm şi în versul următor:

O malli im, i veshur ndër të reja112

(O, dorul meu înveşmântat în straie noi.)

În lirica populară românească vedem “dorul” identificându-se cu însăşi fiinţa îndrăgostită.

Mândra dorul şi-l întreabă-De unde vii, bădiţă dragă.113

Într-un alt context, “dorul” este considerat ca un domn sobru:

Dorul lui e mare domn,Seara, când îi vine somn,Trebuie să i-l adorm,Dimineaţa să-l trezesc,Peste zi să-l giugiulesc. 114

Zona în care întălnim mai des “dorul”, precum am menţionat în altă parte, este aceea a dragostei, a unui sentiment erotic (libido), dezvăluit ca sentiment complex şi atotstăpănitor, ca regenerator al vieţii, ca semnal puternic al dorinţei pentru a-şi trăi viaţa, ca un potenţial de energii afective ce tinde depăşirea esenţei erotice, cu umbra şi lumina lui, cu misterul discret şi profunzimea incomensurabilă. Pricinuit de dragoste, acest sentiment apare sub forma de nostalgie, melancolie, jale, absenţă sau stârnire, atracţie, consolare, dovada dragostei - toate acestea constituind ipostazele retrăirii sentimentului. Dorul ca dorinţă erotică, ca generator de energii şi al pulsiunilor vieţii, ca cel mai activ şi creativ sentiment, ca oglindă a experienţei erotice, ca aducere aminte sau năzuinţă spre o dragoste în viitor - cucereşte lirica populară a ambelor popoare. Conform părerii lui S. Freud mecanismul psihic al dorinţelor, înfrânarea lor şi apoi transferul în câmpul fanteziei şi visului, nu este decât o trecere din universul imaginar spre visul literar. Experienţa erotică şi a dragostei ideale sunt ca planuri ale psihicului uman, prin pulsiunile şi dinamica lor. În mod conştient sau inconştient, acţiunile umane sunt stimulate de anumite pulsiuni şi dorinţe, existenţa umană găsindu-se astfel situată între doi poli fundamentali, reprezentanţi de eros şi thanatos. Dacă erosul întreţine instinctul de conservare al fiinţei umane, moartea constituie instinctul de distrugere. Raportul armonios sau antagonic dintre aceste două instincte fundamentale este de natură să ducă la formarea unei imagini asupra vieţii. În afara ipostazei obişnuite a dragostei - ca generator al vieţii, în ipostazele înstrăinării şi absenţei, “dorul” este legat de o experienţă amară - precum moartea. În

111 ibidem. pag. 76.112 Antologia albanese..., pag 38.113 Doine =i balade, ..., pag. 26.114 ibidem. pag. 47.

47

mentalitatea balcanică, deseori, moartea este concepută ca o călătorie din lumea noastră în lumea cealaltă. În cântecele zorilor, se cere zilei să întârzie, pentru ca mortul să mai poată “sta” cu cei vii şi să aibă timp pentru a-şi pregăti ultima “călătorie” de aici, căci “dincolo” îl aşteaptă altele. În cântecele populare balcanice şi înmormântarea e iarăşi o sursă deosebită de lirism. Cel mai semnificativ este bocetul propriu-zis, ale cărui rădăcini coboară până în antichitatea timpurie. În poezia orală albaneză se taie un stejar ori brad şi se pune la capul mortului şi pe mormânt, simbolizându-se astfel prezenţa pomului vieţii, motiv întâlnit şi în folclorul românesc în exepţionalele cântece ale bradului. Pe bună dreptate, cercetătorul folclorist Silviu Angelescu observă că în lirica funerară, îndeosebi în cea românească, viaţa se desparte de moarte datorită prezenţei Dorului sau absenţei acestuia. Dacă lumea noastră e o "lume cu dor", cealaltă este "lumea fără dor". O altă ipostază, legată de lirica funerară, este aceea a dorului care se naşte din cauza pierderii celor apropiaţi. Se naşte un dor fără de leac împreună cu speranţa împlinirii acestuia numai în lumea onirică. Într-un cântec românesc, absenţa Dorului este egală cu moartea, iar prezenţa lui este atribut al vieţii.

Zorilor, surorilor,Voi să nu pripiţiSă ne năvăliţiPână şi-o găsiţiDalbul de pribeagUn car cărătorDe boi trăgătoriCă e călătorDintr-o lume-ntr-altaDin ţara cu milăÎn cea fără milă.115

În cântecele funerare albaneze nu întâlnim diferenţierea dintre "lumea cu dor" şi "lumea fără dor", în timp ce în lirica funerară românească marele călător este pregătit pentru călătoria în lumea de dincolo. În lirica funerară albaneză, “dorul” apare mai puţin nuanţat - ca sentiment al celor vii faţă de apropiaţii lor morţi. De exemplu:

Ma më ike e së je ti mëE kur të m’marr malli im mëma ime o,Ma ku i shtie sitë e të’ sho mëma ime o,Ma ti ni sule e eja mos t’e t’vunxhoj pasjuna mëma ime,o. 116

rom: (Acum ai plecat şi nu mai eştiŞi când mă ia dorul de tine, mamă,Unde să-mi arunc privirea să te văd, mamă,Vino acum fără să te biruie patima, mamă.)

Printre cele mai evocate urmări ale dorului este plânsul legat de metafora bolii, ca semn al suferinţei şi zacerii. Retrăirea intensă a dorului ca suferinţă, caracterul contradictoriu şi paradoxal al sentimentului este asociată cu elemente contradictorii - apa şi focul:

Moj e mir, qi del në bahçe,Shkon tuj qa me lot në faqe.Lot për faqe, S’t’del derti-Qyqja, djalo, më ka marrë malli,

115 C. Br[iloiu, “Ale mortului“ din Gorj, Bucure=ti,1936, pag 4.116 Nicola Scaldaferri,..., pag 236.

48

Më ka marrë malli për ty... 117

sau:Malli yt, moj malli yt,M’u bë det njëmen më mbyt. 118

(Tu ieşi în grădină, mândruţoLacrimile-ţi curg pe faţă.Lacrimi pe faţă! Şi nu poţi uita amarul-Şi, bade, dorul îmi vine,Îmi vine dorul de tine...)

sau:O, al tău dor mă îneacăCa o mare ce nu seacă.)

Din lirica românească am găsit următorul exemplu:

Dorule pribeag,Ce mă faci să zac,Dorule nătâng,Ce mă faci să plâng. 119

Folosirea unor elemente precum focul şi apa în cântecele de dor şi solitudine din folclorul ambelor popoare generează efecte artistice întărind caracterul complex şi contradictoriu al dorului precum şi consecinţele opuse pe care le pricinuieşte fiinţei umane.

Dorul ce afecteză şi mistuie fiinţa umană poate devasta şi natura. Natura în următoarele versuri dintr-un cântec românesc este umanizată şi trece prin aceeaşi experienţă a fiinţei umane.

Pe unde trec cu dorul meu,Plânge frunza pe pârâu,Pe unde trec cu jalea mea,Plânge iarba pe vâlcea.120

Sentimentul “dorului” / “mall”-ului, deşi marchează un sentiment dominant în lirica populară albaneză şi românească, acoperă numai un aspect al vieţii afective al celor două popoare. Spectrul emoţional, unul dintre cele mai vaste şi complexe totodată, îşi găseşte o profundă oglindire în creaţia celor două popoare. Lirica populară românească şi cea albaneză se organizează în jurul acestor noţiuni: dor, dragoste, destin, bine, rău, suferinţă etc.

În afara concordanţelor lexicografice între “dor” şi “mall”, în lirica ambelor popoare sentimentul e întâlnit în ipostaze asemănătoare: singurătate, izolare, înstrăinare, absenţă, migrare, boală, dezechilibru, nelinişte etc., creând un sistem întreg de imagini şi abordări poetice. Însuşi cuvântul “mall” / “dor” generează mai multe izotopuri concomitent, fapt dovedit de exemplele aduse. Apare o anumită dificultate atunci când trebuie să detaşezi unul din ele, să evidenţiezi primul sens care le domină pe celelalte. “Dorul” / “mall”-ul - cuvânt şi sentiment exprimă o formă în sine de sensibilitate, o viziune specifică asupra vieţii. Considerăm, totuşi, că frecvenţa

117 Ramadan Sokoli,...pag 120118F. M. Rrapaj,... pag. 208119 Doina, c[ntece..., pag 230.120 I. Pop Reteganul, Trandafiri =i viorele, Gherla, 1886, pag. 80

49

şi spectrul semantic sunt mai bogate în lirica populară românească.

III. DORUL ÎN LITERATURA CULTĂ ROMÂNĂ -ŞI ALBANEZĂ

În această carte am pornit de la ideea că fizionomia distinctivă a unei literaturi nu se desprinde numai din cercetarea autorilor, genurilor etc, dar şi din aceea a motivelor. Am încercat să-l privim sentimentul dorului într-un context stenoterm, născut şi dezvoltat în zona fertilă a Balcanilor (respectiv în literatura română şi albaneză). Am încercat totodată să scoatem la iveală, înfăţişarea sentimentului în contextul unui lirism colectiv şi am adus nişte argumente istorice, literare, sociologice, psihologice. Dar lirismul colectiv, oricât de importante contribuţii ar fi adus la dezvoltarea ulterioară a genului, el nu atinsese totuşi cu rădăcinile sale stratul fundamental al resurselor lirice. Această idee este valabilă pentru lirism în general, în acel moment lipsind configuraţia clară a individualităţii, cea dintre subiect şi obiect, dintre eu şi lumea din afară. Faţă de vechiul lirism colectiv, lirismul individual va însemna nu numai un progres în diversificarea genului, ci şi în amplificarea, intensificarea şi înălţarea la un grad superior de rafinament a tuturor coordonatelor lirice. Trăirea fatalităţii apăsătoare care pluteşte deasupra vieţilor omeneşti se va converti adesea în fatalitate lăuntrică, de temperament, care va face să răsune, cu cele mai diverse inflexiuni, glasul invincibilei melancolii din lirismul individual. Batteux spusese: “La posie lyrique veut exciter en nous par le simple contact de l’enthousiasme les passions qu’ elle prouve... la couleur du genre lyrique est donc l’ivresse du sentiment...” Despre acelaşi entuziasm ne vorbeşte Herder, apoi Goethe, şi vor continua să vorbească romanticii, subliniind prin aceasta rolul primordial al subiectivităţii. Iar de la subiectivitate în general se va ajunge la accentuarea simţirii personale ca bază şi conţinut al lirismului. Volumul afectiv, acum motivul individualizat al iubirii, se desfăşoară pe o gamă imensă până în zilele noastre. Sentimentul naturii va oferi cea mai strălucitoare paletă lirismului descriptiv şi asociativ. Pe lângă aceasta apar şi aspecte complet noi: de pildă reflecţia, care va insemna o contribuţie mai adânc interioară decât transmiterea unui sugestii din partea grupului. Titu Maiorescu se va exprima astfel: “Ideea sau obiectul exprimat prin poezie este totdeauna un simţământ sau o pasiune”121 Un teoricien din vremurile noastre ca E. Hirt spune că poezia lirică este pur şi simplu “un cuvânt pentru un sentiment”122 Poezia lirică este prin excelenţă poezia eului. Eul este stratul cel mai ascuns al fiinţei noastre, strat foarte puţin accesibil cercetării şi foarte enigmatic. Deseori s-a ajuns pe nedrept la identificarea eului cu sentimentul, vorbindu-se despre “sentimentul eului”. Referitor strict la manifestarea sentimentului dorului în poezia populară română şi albaneză putem să afirmăm fără nici-un dubiu că în folclor acest cuvânt cuprinde cea mai mare lexematică, cele mai substanţiale şi mai tulburătoare sensuri. Toate semele noi sunt alimentate de folclor, bazate pe spiritul acestuia, transformate şi modificate după spiritul vremii şi principiilor literare ale fiecăruia. Acesta este şi motivul pentru care dorul ipostaziat va apărea în mod mai frecvent în perioda romantismului, ştiind relaţiile acestuia cu folclorul. Cantemir vorbeşte în “Istoria ieroglifică” de “dor dulce”, pe care-l deosebeşte de “duroare”, dar nu de mai mult. În lirica reprezentativă românească de la începutul secolului trecut, motivul dorului, pe lângă faptul că apare foarte rar, nu se mai comunică doar în sensul inferior ca însemnătate a unei dorinţe cu adresă precisă. În acest caz, “ca dorinţă puternică”

121 Titu Maiorescu, O cercetare critic[ asupra poeziei române de la 1867, ]n Critice, vol I, ed. “Minerva”, 1915, p.34.122 E. Hirt, Das Formegesetz der epischen, dramaischen und lyrischen Dichtung, Leipzig und Berlin, 1923.

50

dorul este vehiculul dintre un subiect prezent şi un obiect absent. De exemplu Costache, Conachi (1777-1849), traducător din Volter şi din mica poezie a secolului al XVIII-lea francez, ca şi iluministul englez Alexander Pope (An Essay on Man), propune amorul din prieteşug, vizând pe Zulina Donici, care impresiona prin statură, ca Laura lui Petrarca: Zulnia cea mai frumoasă decât zorile la faţă/ Între flori-naltă ca crinul, cu ochii muri de negreaţă.123 Ca dovadă a rarei frecvenţe în folosirea motivului, putem invoca vasta extindere a aprinsei şi exaltatei Scrisoarea către Zulina , care cuprinzând peste 150 de versuri largi de câte 16 picioare metrice, ne prezintă doar o singură dată numirea dorului:”....pătrunsă de-a iubirii şi de-a dorului tău pară”

Aproape aceleaşi constatări ne sunt prilejuite de Iancu Văcărescu. Şi el închină zeului iubirii multe versuri şi pe unele, cum e cazul cu Dorul deplin, le împrumută, din circulaţia orală sau manuscrisă, de la Conachi. În celebrele creaţii lirice O zi şi o noapte de primăvară la Văcăreşti sau Primăvara amorului, de peste o sută de versuri, doar de două ori apare numirea dorului, numire cu care şi debutează poema:

N-am să scap, în piept port doruPiste ape, piste munţi

Din tot contextul următor reiese limpede că” dorul” din pieptul poetului este fiinţa iubită.

În acelaşi climat al tristeţii adânci, motivul capătă cu anticipaţie o notă şi mai intensă încă din veacul al XVIII-lea la Ienăchiţă Văcărescu. Ne gândim la următoarele două versuri din Amărâtă turturea ;

unde vede vânătorulAcolo o duce dorul.

De astă dată nu mai apare dorul de fiinţa iubită - fiindcă s-a spulberat orice speranţă a revederii ei - ci, cu un ton şi mai coborât, până la registrul disperării, dorul de moarte. Este prima înstrunare a acestei simţiri radicale, de astă dată doar discretă şi aluzivă, dar care, peste un veac, la Eminescu în Peste vârfuri , va căpăta o nuanţare şi o intensitate colosală “îndulcind cu dor de moarte”.

În mediul auroral, ce ne preocupă, o asemenea accepţie mai simplă şi mai elementară a motivului nu pluteşte, totuşi, numai într-un climat al durerii sufleteşti. Ea se mai iveşte şi într-o zonă a speranţei bucuroase, cu încredere într - o reuşită. Un exemplu concludent, în această privinţă, ne oferă Gh. Asachi (1788-1869), (poezia sa fiind mai mult o imitaţie sau chiar o simplă traducere, cuvântul “dor” se foloseşte puţin), în acel “prolog” al său, intitulat La patrie:

Un viu dor mă-naripează şi mă-ndeamnă din giunieCa să cerc pe alăută românească armonie.

În poezia cultă veche românească, noţiunea de “dor”, fie al depresiei, fie inspirată de speranţă se foloseşte numai rar, şi cu funcţiunea modestă de vehicul între un subiect prezent şi o bine precizată ţintă a sa, neatinsă.

Urmează momentul liricilor născuţi imediat în secolul al XIX-lea, dintre care unii aduc cu ei, şi chiar ilustrează, reînnoirea romantică. Aceştia practică o cu totul altă atitudine - vizibil mai ataşată - faţă de folclor. “În timp ce romantismul francez constituie o verigă din lungul lanţ de reînnoiri survenite în istoria culturală a Franţei, pentru noi, romantismul reprezintă însăşi înflorirea literaturii noastre moderne. Răspunzănd cerinţelor lăuntrice ale vieţii politice şi culturale de la noi din vremea aceea… acest romantism al generaţiei de la 1848 se nuanţează cu specificul naţional

123 Al. Piru, Istoria literaturi române, Editura”Grai =i suflet-cultura na\ional[, Bucure=ti, 1994, p.29.

51

al ţării noastre, dându-i notă aparte”124 Întru-un atare context noul impact al romantismului cu poezia populară a făcut să se transmită şi pe plan cult, în diferite expresii cu totul originale, motivul dorului ipostazat - în sensul acelei ipostazii de care vorbeşte Blaga - trecând, adică, de la identitatea de stare la aceea de fiinţă de “demon” sau de principiu viu. Aşa cum menţionează Edgar Papu “ Aceasta nu înseamnă că accepţia mai modestă a motivului, definit ca simplă dorinţă către ceva anumit, ar fi dispărut. Ea îşi pierde, însă, ponderea funcţională, cedând-o dorului ipostazat”. De pildă, vom începe cu Eliade Rădulescu (1802-1872), acel modelator al conştiinţei poetice româneşti, acel prozator remarcabil şi cel mai mare ziarist român înainte de Eminescu. În Sburătorul, pentru mulţi cea mai bună poezie a lui Eliade, cu monologul unei fete despre primii fiori ai dragostei, un tablou câmpesc al înserării, luat ca model de poeţii de mai tărziu, supune unei analize psihologice de tip clasic acel dispoziţional vag romantic al pasiunilor. Romantismului, cu alte cuvinte, îi aparţine fondul substanţial al acestei poeme deloc străină, pe de altă parte, spiritului folcloric. Din această perspectivă pe noi ne interesează prezenţa dorului ipostazat, care poate fi surprinsă în următorul vers:

Un dor nespus m-apucă, şi plâng, maicuţă, plâng.

Aici “dorul” relevă două calităţi pe care nu le-am putut întâlni în cazurile precedente. Mai întâi nu se raportează la nici o adresă precisă, ceea ce obturează descărcarea, fie şi parţială, a sarcinei emotive. În al doilea rând dorul acţionează acum ca un fel de altcineva, de altă fiinţă, cu totul străină persoanei suferinde, întroducându-se în inima acesteia, şi torturând-o dinlăuntrul ei:

Îmi cere... nu-s, ce-mi cere! şi nu ştiu ce i-aş da.

Chinul sporeşte, deci, prin caracterul său nedesluşit provocat de faptul că nu stii ce vrea acela care chinuieşte - în speţă dorul ipostazat.Tot de la Eliade să luăm următoarele două versuri din sonetul II al ciclului Visul:

Trei fraţi ce avusesem părinţii mei pierdurăŞi rămăsesem singur cu-al lor fierbinte dor.

Noutatea acestei inflexiuni de simţire în poezia cultă ar putea fi înţeleasă printr-o confruntare cu alte adaptări ale ideii de “dor”. Oricine ar putea să distingă decalajul calitativ al încărcăturii ontice dintre un dor fierbinte şi un dor nespus. Cel dintâi indică doar potenţarea intens pasională a unei simţiri intrate în circuitul comun al vehiculării dintre un subiect prezent şi un obiect absent. Dimpotrivă, ultimul relevă un caracter impenetrabil, care îşi are propria existenţă, fără a fi aservit la nimic sau, în orice caz, la nimic precis. Din poemul “Conrad”, apărut în 1867, cunoscut pentru exotismul său liric, poate cel mai pronunţat din tot romantismul românesc, desprindem următorul pasaj:

Conrad simţea în sânu-i un dor necunoscutPe podul singuratec şedea el abătutZbura pe valul mării, c-o palidă coloareSe învelau, şi luna, pe cerul incolor,părea că meditează p-al lumii aspru dor.

Dimitrie Bolintineanu (1819 - 1872), înainte de Eminescu, este poetul român cel mai preţuit. Poet sentimental fără substrat metafizic şi gravitate în elegii, în stilul micii poezii a secolului al XVIII -lea (al lui Millevoye, între alţii), de un exotism de fantezie,

124 Romantismul românesc =i romântismul european, Editura Academiei Române, Bucure=ti, 1978, vezi: C.D.Papacosta, Romanticii francezi =i scriitori genera\iei de 1848, p.112-113

52

un pitoresc lexical şi un senzualism plat în idile, fără culoarea lui Victor Hugo din “Les Orientales”, Bolintineanu e totuşi adesea interesant în poezia pastorală, de exemplu, în poezia “San Marina”, face poemul transhumanţei.125 La Bolintineanu dorul nespus al lui Eliade devine dor necunoscut, motivul nu mai este particular, ci devine metafizic universal. Este o necunoaştere integrală deoarece un atare “dor” îI depăşeşte fiinţa dându-se a fi al întregii lumi. Omul nu-şi sesizează nici propria simţire deoarece ea însăşi este o particulară a tainei universale, privită de astă dată din unghiul dorului.

Cel mai bogat în urmări, fiindcă se va valorifica la Eminescu, este dorul nemărginit al lui Alecsandri. Vasile Alecsandri (1818 - 1890) autorul doinelor compuse după cele populare pe care însă le-a publicat mai trziu, în culegerea Poezii populare ale românilor, din 1866, nu sunt numai cântece de jale, de dor, cântecele de lume în genere, ci şi poezii pe motive populare consemnând credinţe şi fiinţe fantastice, scene din viaţa haiducească şi legende fantastice şi istorice.126 În cazul de faţă ni se par semnificative ca noutate următoarele versuri din Înşiră-te mărgărite

Ea se duse aiurindCu ochii la cer privindCum se duce neopritDorul cel nemărginit.

Poemul se defăşoară într-un dens climat folcloric, dovedindu-se ca atare până şi în versificaţie. Surprindem şi în noua sintagmă trăsătura comună a fenomenului negator (nespus, necunoscut, nemărginit) care arată în toate cazurile “ipostazei” o ieşire din ordinea obişnuită a lucrurilor - din cea echilibrată. La 1850, Anton Pann avea să scoată volumul intitulat “Spitalul amorului sau Cântătorul dorului.” Al Depărăţeanu va veni în 1861 cu volumul de versuri erotice “Doruri şi amoruri”.

Dorul hipostozat se detaşează la Alecsandri în zona unei generalităţi absolute, servind numai ca termen de comparaţie pentru un anumit caz individual care tinde să devină tipic ( ea se duce cum se duce... dorul).

1.DORUL, SI MODELUL EMINESCIAN

Dorul nemărginit apare şi la Eminescu, poetul care dă acestui motiv o propulsie culminantă. Sensul este însă cu totul altul decât la Alecsandri. Într -adevăr, dorul nemărginit nu mai apare aici în generalitatea sa, nu mai apare, aşadar, desprins de existenţa vreunui factor individual.

E stăpânul fără margini peste marginile lumii…De-atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii…De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierduteVin din sure văi de chaos pe cărări necunoscuteŞi în roiuri luminoase, izvorând din infinit,Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit.Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,

(Scrisoarea I)

În cazul de faţă, numai fiindcă se vede legat de acele colonii de lumi pierdute, ni se comunică el şi nouă. Dorul nemărginit intră, cu alte cuvinte, în cadrul unei

125 ibidem. p.58.126 ibidem. 59.

53

anumite individualizări pe care o defineşte şi prin care se defineşte şi pe sine. Pe această cale ni se dă aparenţa că motivul ar fi regresat, pierzându-şi caracterul general.

Însă tocmai raţiunile ce ne fac să identificăm aici un pas înapoi, faţă de Alexandri, tocmai ele relevă, dimpotrivă, marca unei incontestabile superiorităţi asupra tuturor poeţilor care au evocat dorul în literatura română. În primul rând atributul nemărginit nu mai indică acum un traseu al rătăcirii fără de limite, ci un grad, de asemenea lipsit de limite, însă al intesităţii lăuntrice împreună cu care acele colonii de lumi pierdute năzuiesc incoştient către viaţă. Mutaţia aceluiaşi sens într-un registru al infinitei interiorizări ne indică, prin aceasta, o treaptă superioară a motivului faţă de accepţia dorul nemărginit la Alecsandri.

Prin invocarea dorului românesc, la Eminescu am vedea o importantă modificare adusă concepţiei fundamentale a lui Schopenhauer. Viaţa nu mai apare ca efect al voinţei - noţiune ce presupune un propriu arbitru activ, fie chiar şi sub forma impulsului elementar -, ci al unei puteri cosmice indefinibile, care atrage coloniile de lumi către un atare obiectiv. Această putere cosmică ar fi, după părerea lui Eminescu, însuşi dorul nemărginit. Dorul eminescian, nemărginit este în ambele direcţii, de aceea şi o putere evocatoare extraordinară, elegiacul fiind doar una din tentele lirismului său.

Eminescu, fără îndoială, a adus, în afara universalităţii operei sale o contribuţie substanţială referitor la înfăţişarea dorului, acestei noţiuni, atât de multiplu nuanţată, legată şi corelată într-o reţea de sentimente şi noţiuni. Opera eminesciană aduce în literatura universală cel mai bogat şi cel mai nuanţat univers al dorului. El revitalizează discursul literar romantic, dându-i anumite valenţe eterne, care-l fac să nu fie desuet, indiferent cu care dintre contemporanii săi ar fi comparat. Nu numai prin frecvenţa folosirii termenului, nu numai prin abordarea tematicii dorului, singurătăţii, tristeţii, nostalgiei poezia lui Eminescu devine obiect de cercetare, dar şi prin complexitatea abordării, prin încărcătura emoţională, prin legăturile cele mai profunde cu folclorul românesc. Eminescu va însuma, mai ales liric, diferite aspecte ale complexităţii dorului. Poezia sa trece printr-o febricitantă zonă intermediară a gândirii (“căci o gândire este un act, un cutremur al nervilor”, “cu cât nervii se cutremură mai bine, mai liber, cu atâta cugetarea e mai clară” -zisese Eminescu în “Archaeus”) Simţurile aveau un rol activ în cugetarea poetului. În 1874, Eminescu scria: “Dispreţuiesc profesorii de filozofie(..) care uită în generalitatea lor iluzorie că lumea trebuie simţită, iar nu cercetată. Mă opun ideii kantiene că prin simţuri nu poţi cugeta nimic; dimpotrivă, ele stimulează gândirea filozofică”. Prin simţire, poetul a reuşit să-i dea sentimentului dorului şi o dimensiune filozofică profundă; sentimentul dorului, al singurătăţii stimulează gândirea filozofică. Tot astfel, în versiunea din 1880 a Scrisorii IV, unde într-un vers mărturisea că: “Dintr-o culeg atâta, parcă-aş fi trăit o mie” putem trage concluzia că rari poeţi universali au contribuit cu mijloace specifice lor atât cât Eminescu la ceea ce s-ar putea numi raţionalizarea haosului, sau, mai propriu spus, a onticului generalizat.” 127 Titu Maiorescu, vorbind despre importanţa ideei emoţionale, se va exprima astfel: “ Înţelegând astfel personalitatea lui Eminescu, înţelegem totdeodată una din părţile esenţiale ale operei sale literare: bogăţia de idei, care înalţă toată simţirea lui (căci nu ideea rece, ci ideea emoţională face pe poet), şi vom vedea în chiar pătrunderea acestei bogăţii intelectuale până în miezul cugetător poetului puterea mişcătoare, care l-a silit să creeze pentru un asemenea cuprins ideal şi forma exprimării lui şi să îndeplinescă astfel amândouă cerinţele unei noi epoci literare.”128

Ipostazierea particulară a dorului la Eminescu este dorinţa, care constituie prima etapă în creaţia universală E. Todoran citează în acest sens cosmogoniile indiene în care Dorinţa pluteşte în Oceanul primordial, provocând creaţia tuturor

1274 George Munteanu, Istoria Literaturii române, Editura Porto-Franco, Gala\i 1994, p.218128 .Titu Maiorescu, Eminescu =I poeziile lui, (1889), M. Eminescu, Poezii, Editura Universit[\ii”Al.I.Cuza”, Ia=i 1994

54

lucrurilor, aşa cum pluteşte în apele primordiale ce scaldă ţărmurile insulei lui Euthanasius, Ieronim şi Cezara. Dorinţa astfel formulată nu este una a instinctului gol, ci este plină de transfigurărări filozofice şi estetice ce-şi subordonează ideea de ordine şi creaţie.

Cercetătorul Edgar Papu, discutnd asupra noţiuni de “dor” la Eminescu, recunoaşte două accepţii, precizate şi ele tocmai prin asocierea cu dulcele sau cu derivaţiile sale. “ Prima accepţie, legată tot de invocatul sunet al cornului din “Peste vârfuri”, se identifică în cunoscutele versuri: Sufletu-mi nemângiet/ Îndulcind cu dor de moarte. Aşadar, dorul nu mai este în primul rând trăirea dureroasă a unei absenţe. Aci el apare mai curând ca remediu al plinătăţii accentuat savuroase (îndulcind cu dor...), la un gol al dezolării (suflet-mi nemângâit).129 În versurile Luceafărului: De dorul lui şi inima/ Şi sufletu-i se împle, “dorul” capătă o funcţiune plenitudinară. Noţiunea de plenitudine nu se poate confunda cu accea a împlinirii. Dorul rămâne doar năzuinţă către ceva, însă, o năzuinţă plină. Acelaşi deşert lăuntric, remediat de elementul compesatoriu al dorului, se recunoaşte şi în ultimele versuri din “Ce te legeni”: Şi mă lasă pustiit/ Veştejit şi amorţit/ Şi cu doru-mi singurel/ De mă-ngîn numai cu el. Singura prezenţă vie aici este dorul, într-o stare aproape moartă a sufletului, într-o perturbare gravă a echilibrului ontologic, într-o depresiune radicală, care nu mai năzuieşte la nimic. Dorul vine să reumple sufletul cu viaţă, cu nădejde, cu aspiraţie, cu sens. Însă, în accepţia sa proprie, ireductibil românească, valorificată de trăirea eminesciană, dorul înseamnă, dimpotrivă, remediul la un gol, remediu poate parţial şi provizoriu, însă nu mai puţin semnificativ pentru o reintegrare a omului în axul fiinţei sale.130

Se observă la Eminescu tendinţa de a uita trecutul (trecutul mort sau trecutul viu, revitalizat prin amintiri) suferind. Totdeauna se obsearvă această tendinţă de a da uitării vechile doruri (vechile iubiri), vechile momente de fericire, retrăite cu durere ele fiind apuse, stinse sau purtănd pecetea trădării şi tendinţa de a le păstra în suflet şi în minte, de a se hrăni din amarul lor, de a le face vers. (În poezia “Foaia veştedă” (după N.Lenau). Din această luptă prima tendinţă se prezintă fugace, ezitantă, momentană, neputincioasă atotputernică, stăpână pe sufletul său patimaş. Această poezie luată după Lenau se potrivea cu firea lui Eminescu, cu predilecţia lui de a păstra, de a cultiva durerea.

Vorbele iubirii moarteVinovate-mi stau de faţă,Dovedite de minciunăCer să sting a lor viaţă

Dulcea lor zădărnicieNu mă-ndur s-o pun pe focDeşi- mi stau atât de tristeCă nu pot muri pe loc.Voi păstra întreg amarulŞi norocul ăstor foi,În durerea vechii pierderiRecitindu-mă napoi

Nostalgia, dorul, suferinţa sunt predominante în opera sa, iar momentele de fericire şi poeziile care le reprezintă sunt numai scânteieri în marea dorului. Aceste momente de fericire au fost exprimate deseori în versuri de factură populară. În rest, o profundă melancolie împletită cu suferinţă, suferinţa fiind mediul fecund al operei sale. Cuvântul “dor” include seme ale cuvintelor durere, nostalgie, suferinţă, melancolie, lăsnd acestora nealterat şi sensul lor specific în cazul iubirii, care, atunci

1296Edgar Papu, Poezia lui Mihai Eminescu, Bucure=ti 1979, p. 108.1307 ibidem. p. 109.

55

când nu este împlinită, conţine mai mult “dor” (suferinţă), generator de poezie. Iar atunci când femeia încetează de a fi o zeiţă, rămănând, o simplă femeie “frumoasă între oameni”, poetul continuă s-o îmbrace în imagini poetice adăugând regretul, dorul sublimat:

E încă tot!...Avea-vei în ochi-mi acel preţCe azi ţi-l dă sfială pierdutei mele vieţi?Voi fi supus duiosei, nemaisimţitei munci,C-o oaste de imagini să te iubesc ş-atunci?

(Nu mă înţelegi)

Dorul deseori echivalează cu consumarea, cu arderea (fizică şi spirituală) şi imaginea poetică este asociată cu focul: “ Şi azi când a mea minte, a farmecului roabă,/ Din orişice durere îţi face o podoabă”. Totul este legat de această suferinţă dulce care generează poezie la Eminescu. Poezia dorului şi a suferinţei înnobilează sufletele, duce la purificarea prin suferinţă, la înălţarea sufletului prin dor. Prin această trăire se produce o ascuţire a sensibilităţii, căci prin durere sufletească - sentiment care poate fi izvor al compasiunii - dorul capătă puritatea şi elementaritatea focului. Durerea, dorul deci, este stimulentul imensului potenţial poetic al poetului, este motorul care-l pune în mişcare în mod firesc, sincer şi necăutat. -” De ce m-ai lăsat fără suferinţă- ca şi cum poetul s-ar simţi stingher într-o viaţă de la care n-ai mai avea nimic de cerut, într-o viaţă înecată în plenitudinea fericirii. Trăirea maximală, intensă, face că şi dorul să capete dimensiunile unui sentiment maximal, cu trăsături hiperbolice. “Când dorul meu e atâta de-adânc şi atât de sfânt” / Cum nu mai e nimica în cer şi pe pământ,”. Astfel, ca şi în poezia populară românească, dorul este un suprasentiment, aici în ipostaza de dragoste cu tot ce e legat de persona iubitei.

“Când ochiul tău cel mândru străluce în afară,Întunecând privirea-mi, de nu pot să văd încăCe-adânc trecut de gânduri e-n noaptea lui adâncă,Azi când a mea iubire e atâta de curatăCa farmecul de care tu eşti împresuratăCa setea cea eternă ce-o au dupăolaltăLumina de-ntuneric şi marmura de daltă,Când dorul meu e-atâta de-adânc şi atât de sfântCum nu mai e nimica în cer şi pe pământ,Când e-namorare de tot ce e al tău,De-un zâmbet, de un cutremur, de bine şi de rău,Când eşti enigma însăşi a vieţii mele-ntregi…Azi văd din a ta vorbă că nu mă înţelegi!”

(Nu mă înţelegi)

Suferinţa, dorul este pentru Eminescu “mediul fecund”: Mă chinuie dorul; a fi frămăntat de dor; măcinat; fript / ars de dor; a se stinge de dor; a muri de dor; dor aprins; focul dorului; a se topi de dor etc. Pentru a atinge efecte maximale dorul capătă valenţe asemănătoare cu focul şi cu efectele lui. Referirea la foc se face şi în alte ocazii când este vorba despre un sentiment în gradul cel mai înalt al tensiunii lui sau cu valoare de calificativ superlativ.

Peste tigru.Dar aceasta îI apucă în cumplitele gheare-Leul muge,

56

Se ridică în picioare,Fiarele se-nfiorează,Şi-mprejur, arzând de dorul de-a se sfâşia-ntre ele,Se aşează.

(Mănuşa)

Trec în stoluri rândunele,Ducând gândurile meleŞi norocul meu cu ele.Şi se duc pe rând pe rând,Zarea lumii-ntunecând,Şi se duc ca clipele,Scuturând aripile,Şi mă lasă pustiit,Vestejit şi amorţitŞi cu doru-mi singurel,De mă-ngân numai cu el!

(Ce te legeni…)

După Edgar Papu, a doua accepţie poate fi recunoscută într-un vers din “Călin”, unde ideea de dor se vede apoziţional explicată prin locuţiunea dulce jele. Acum această noţiune nu mai intervine, în nici un caz, ca remediu la pustiirea lăuntrică, fiindcă, dimpotrivă, apare tocmai în plenitudinea voluptăţii. Sentimentul vanităţii şi vacuităţii Glossei, al asemănării vieţii cu moartea, în poemul Se bate miezul nopţii sau Mureşanu al încremenirii cumpenei gândirii ţine - căci e unul şi acelaşi - de ecvanimitatea131, e vederea cu “ochi egal” a “vieţii şi a morţii, a plăcerii şi a durerii, a pierderii şi a câştigului. Sentimentul “egalităţii” dintre plăcere şi durere, dintre trecut şi viitor, dintre viaţă şi moarte la Eminescu creează un sentiment bipolar dulce jele, dureros de dulce etc.. iubirea însăşi este trăită ca un sentiment bipolar prin sinteticul “dor”.

...Când cu-a mână al tău braţ rotund îl pipăi,Când pui capul tău pe pieptu-mi şi bătăile îI numeri,Când sărut cu-mpătimire ai tăi albi şi netezi umeri,Şi când inima ne creşte de un dor, de- o dulce jele...Şi când sorb al tău răsuflet în suflarea vieţii mele,

Dorul intervine, de astă dată, nu ca un remediu împotriva pustiului, ci ca o intuiţie lucidă a caducităţii în mijlocul plenitudinii. Eminescu însuşi nu spune că “inima creşte de dor”, ci de un dor, deci de un sentiment nuanţat. Două stări contradictorii “dulce - jele” care se contopesc într-o singură trăire. “Altfel spus, dulcele se contopeşte cu jalea, într-o uriaşă dilatare a simţirii, când inima creşte de un anumit fel al dorului. Am spus un “dor” care lansează o trenă nu retrospectivă, ci perspectivă.132

Sentimentul dorului în poezia lui Eminescu este legat de dragoste, de absenţa iubitei, de îndepărtare, de amintirele de trecut:

“De-un semn în treacăt de la eaEl sufletul ţi-l leagă,

Încât să n-o mai poţi uitaViaţa ta întreagă”.

131 Nirdosam hi samam brahama” (Bhagavad-Gita, V, 19)132 ibidem.p 110

57

G. Călinescu, în studiul său M. Eminescu, poet naţional (1964) menţionează: “Fundamental, nu e nimic în erotica eminesciană care să depăşească poetica populară şi romanţa, adică înţelegerea obştească. Inima oricărui om “cere” şi e atrasă de “un nu ştiu ce” al femeii şi toţi sunt o dată sub stăpânirea “dorului” care, precum se vede filologiceşte, este pentru popor un amestec de aspiraţie şi durere”133

Prezenţa şi frecvenţa dorului în textul poetic eminescian este legată de cea mai naţională latură a universalităţii sale - folclorul.

a) “VIS DE TAINIC DOR”

Dorul este asociat în mod frecvent în poezia lui Eminescu cu taina. Întălnim sintagmele “dor tainic”, “tainic dor” etc. Acest dor tainic poate fi ceva foarte intim (o iubire, un dor ascuns, o anxietate nelămurită, o stare sufletească indefinită, copleşită de sentimente de iubire neexprimate, de aceea şi misterioasă pentru alţii.

“Iar doi îngeri cântă-n plângeri,Plâng în noapte dureros,Şi se sting ca două stele,Care-n nuntă, uşurelese cunun căzându jos.

Într-un cuib de turtureleCa şI fluturii de-uşor,Saltă Eros nebuneşte,Îl desmiardă, l-încălzeşteCu un vis de tainic dor;

(Misterele nopţii)

Solitudinea, dorul, iubirea, spleenul, incitarea la viaţa dictată de erosul sublimat, pot căpăta şi la Eminescu, ca şi la Baudelaire, unele accente asemănătoare.134 El (Eminescu n.n.) caută o “dulce liniştire”, situată cu precădere “în visul ferice”. Pentru Eminescu, lumea este la început un imens spectacol misterios. Ea “părea o cifră”, cum se va vedea în una din operele sale postume. Pentru conştiinţa poetului însetat de cunoaştere, starea dominantă prin care sunt percepute dimensiunile realului este visul în starea de veghe. Eminescu este un poet al privirii. Între eul receptor al poetului şi “bolta lumii” nu se interpun nici-un fel de obstacole ale privirii ca “munţi de neguri”, “neguri de argint”, “gene de nor”, însetata lor viaţă prin ceaţă”. Când poetul vede visul ce se destramă, realitatea apare oribilă şi necesitatea voalării elementelor referenţiale, ostile visului luminos, se împlineşte cu ajutorul poeziei. În poezia sa capătă o frecvenţă semnificativă enunţuri ca “vis de tainic dor”, “vise de amar”, “vom visa un vis ferice”, “ca visul pe-un copil”135

Eminescu visează şi în limbajul lui Bachelard; vorbind, se “cvadruplează”. Sunt sigur, deci suntem patru, spune Bachelard despre visătorul îndrăgostit, pornind de la dedublarea preconizată de C. Gustav Jung, a psihizmului uman în animus-anima, adică în factorul psihic masculin şi cel feminin. Visul romantic merge în genere de la expansiune către reculegerea în sine, de la comuniunea mistică la neputinţa voinţei de a acţiona.

Din momentul în care relaţia dintre conştinţa poetului şi starea lumii ca iluzie se destramă, Eminescu începe să dea creaţiei sale un suport existenţial tragic. Schimbarea acestora de viziune asupra lumii apare chiar în unele poezii din 1868, cum

133 Mihai Eminescu, Poezii, Editura Universit[\ii “Al. I. Cuza”, p.35134 Romul Munteanu, Permanen\e ale poeziei române=ti, Casa Editorial[ Odeon, Bucure=ti, 1999, p.21135 ibidem, p. 21

58

este “Amorul unei marmore”. Ea înregistrează formarea cea mai tranşantă în “Mortua est” 1871). Viaţa, moartea, iubirea, istoria, spectacul civilizaţilor ce se schimbă, evenimentul de ordin politic sau social etc, totul este convertit într-un semnificant al condiţiei umane proiectată pe fondul unui final tragic.

Schimbarea modului de percepţie a lumii determină şi modificarea reacţiilor afective faţă de aceasta. De la “doina întristată”, “ tristul zgomot”, “muzica tristă”, “cântec trist”, Eminescu ajunge la un limbaj afectiv dominant de “dulce jale”, “marea-i de mâhnire”, “durerea lor nemerginită”. Intesitatea acestui mod angasant de trăire a realităţii determină configurarea unor asociaţii paradoxale de sentimente ca “bucurie tristă”, ”duioase dureri”, “dulcea patimei durere”, “dulce şi fermecătoare jale”. Starea aceasta capătă în acelaşi timp o rezonanţă care indică prin cele mai diverse tipuri de enunţ zonele cele mai profunde ale conştiinţei sau pur şi simplu noţiunea de adâncime. În marele haos, conceput de poetul român.

În poezia lui Eminescu sufletul îi “arde de dor nemărginit”, ar fi vrut să iubească “cu dor”, se simte cuprins de “dor de moarte”, când afirmă: Mai am un singur dor:/ În liniştea serii,/ Să mă lăsaţi să mor/ La marginea mării”. Întâlnim la el “dorul ţării cei străbune”, “râuşorul/ Care dorul/ Şi-l confie câmpului”, codrul “pustiit/ Vestejit şi amorţit/ Şi cu doru-mi singurel”, peste “marea liniştită ce îneacă a lui dor”, peste blestemul de a-i părea că “ani mândri de dor ar fi deşerţi”, ori “dorul demonic”, “În veci aceleaşi doruri mascate cu altă haină/ Şi-n toată omenirea în veci acelaşi om”. Multe din derivatele cuvântului sunt, de asemenea prezente în scrisul marelui poet.

2. LUCIAN BLAGA - DORUL CA DESTIN(DOR SI ETERNITATE)

Indiferent de atitudinile criticilor, poezia blagiană nu poate fi abordată în afara reperelor stabilite pe care le transcrie filozofia blagiană. Într-un fel, cum s-a afirmat, sistemul filozofic al lui Blaga este o prelungire a poeziei sale, de aceea, în domeniul liric poetul lansează fertile întrebări chiar dacă nu răspunde definitiv la vreuna din ele. “ Nimeni nu poate trece cu vederea faptul că L. Blaga este un teoretician al cunoaşterii, filosof al culturii, estetician şi eseist solicitat de cele mai diverse întrebări. Nimeni nu poate spune că opera sa lirică este un derivat al gândirii sale filozofice. Dar cum poetul clujean a creat un sistem de gândire de mare coerenţă era firesc ca şi literatura scrisă de el să poarte pecetea aceleeaşi concepţii generale despre existenţă. Aceste “ locuri comune”, prezente în sistemul său filozofic, dar şi în creaţia artistică sunt consecinţa unor principii statornice, menite să explice şi să ilustreze un program unitar, o matrice generală a creaţiei sale atât de variate şi totuşi riguros armonizată.”136

Filozofia culturii lui Blaga, aşa cum am amintit într-un alt loc, este unică în istoria scrisului românesc. În Spaţiul mioritic, Blaga face încercarea de a găsi culturii româneşti tipare definitorii în ordinea teoriilor sale despre stil.

Astfel ideea potenţării misterului din teoria cunoaşterii, atât de interesantă în consecinţele ei lirice, o aflăm realizată în poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, ce deschide, ca o artă poetică, volumul Poemele luminii.

În cunoaşterea blagiană apare termenul “ecstazie”, ca o faţetă a intelectualului - acest termen reprezintă o stare cu totul aparte a subiectului cunoscător, care nu mai e de natură pur intelectuală. “Disocierea intelectului în acest mod - scrie Pompiliu Constantinescu -e, în realitate, o disociere a raţiunii de sentiment. Transfigurarea de care vorbeşte domnul Blaga e colorarea temperamentală a inteligenţei, o inundare a

136 ibidem, p. 41

59

sensibilităţii pe terenul arid al sistemului naţional. Ecstazia intelectuală rămâne o atitudine creatoare, o stare de simţire în care devine solubilă puntea dintre mister şi raţiune”

Cu mijloacele pe care ni le oferă tezele blagiene, va fi interesant să investigăm, ori cât de sumar, trăsături de stil “mioritice”, ca şi o parte din lirica populară. Aplicându-se la “spaţiul mioritic” pentru a-i găsi coordonatele stilistice, Blaga vorbeşte de un orizont spaţial “ondulat”, de un accent axiologic pozitiv, de o năzuinţă formativă stihială, de o perspectivă “sofianică” şi introduce în discuţie şi fenomene noi, specifice solului românesc: dorul şi pitorescul.

Dorul în poezia lui L. Blaga are, ca şi la Eminescu, un ecou de durată a trăirii. Mai înti este dorul de ducă, de ieşire, de peregrinare în nesfrşit, în necunoscut, sete de nou. Sufletul poetului este mânat de dor pe un alt ţărâm, într - un alt spaţiu, stimulat de elementele naturii şi se rătăceşte. Eroul liric este într-o stare de căutare, simte o chemare spre infinit şi mister. În această încercare este ajutat de cărarea (drumul ideal) unde îşi pierde orientarea şi de calea întoarcerii. Blaga ne introduce într- o atmosferă plină de culori şi de trăsături plastice, de forme şi linii. Poetul creează două lumi paralele: una concretă, redată prin semne clare plastice identificabile (soarele, marea, noaptea), cealaltă fiind drumul dorului (al sufletului), neclar, în pierdere.

“Soarele în răsărit-de sînge-şi spală-n marelăncile, cu care a ucis în goană noapteaca pe-o fiară.Eustau pe ţărm şi sufletul - mi dus de-acasă.S-a pierdut pe-cărare-n nesfîrşit şi nu-şi găseştedrumul înapoi”.

(La mare)

Aspiraţia metafizică a lui L. Blaga caută zilele copiilăriei, locul de baştină, plaiul, codrul şi apele, după cum apele se întorc la izvor “decât sub chip de nor”, după cum sufletele noastre se înapoiază la locul natal sublimate în dor. Drumul, apele au curgerea firească a lor, ireversibilă. În lumea fizică acest sens este unic, în logica lucrurilor lumeşti. Pe plan ideal există o altă logică: numai cu dorul drumul se poate întoarce la început şi se poate întinde la nesfrşit. Dorul îl ţine pe om într-o stare de reverie şi-l face să aspire mereu către ceva, de aceea dorul se identifică cu drumul, cu călătoria, cu căutarea sau cu rătăcirea. Norul absoarbe apele, dorul absoarbe drumurile. La obârşie, la izvor, eroul liric vrea să fie “dor”, vrea să fie nor, să asimileze apele şi drumurile, să stăpnească locul de baştină, de dragoste:

“La obârşie, la izvornici o apă nu se-ntoarce,decât sub chip de nor.La obârşie, la izvornici un drum nu se întoarcedecât în chip de dor.O, drum şi ape, nor şi dor,ce voi fi când m-oi întoarcela obârşie, la izvor?Fi-voi dor atuncia? Fi-voi nor?”

(Cântecul obârşiei)

Această imagine şi aceste simboluri: drumul norilor, dorul le întălnim şi în

60

poezia “Lucruri suntem” : Lucruri suntem printre lucruri./ Aproape suflete suntem, noi doi/ prin soartă asemenea tuturor./ Lucruri suntem, ce poartă în ele,/ gânduri ca pietrele uneori stele/ şi totdeauna dor/ Pe drumul său fiecare/ ne-am duce în veci undeva/ Ne -am duce -mpreună, mereu, amândoi./ Dar drumul norilor e prea mare/ în lumea noastră - pentru noi. La Blaga dorul redevine o stare complexă şi indescifrabilă până la capăt: vrajă, mister, damnare, lumină, speranţă, bucurie şi tristeţe. L. Blaga insistă în poezia sa, ca şi în poezia orală, în speţă cea românească, să ne demostreze înlănţuirea între drum-dor-călător. Această corelare este mai substanţială şi mai adâncă, mai convingătoare şi mai adevărată, după raţionamentul artistic şi filozofic a lui Blaga. Poetul, ca să ne mărturisească “acest adevăr”, aduce în faţa receptorului o serie de adevăruri de ordin ştiinţific: “florilor - rodul”, “morţii - glodul”, “vetrei - scrumul”, “flăcării - fumul”, “frunzei - umbra”, toamnelor -bruma”, printr-o negaţie insistentă - “nu-i” - ca să afirme în sfârşit că “tâlcul drumului e dorul”. Drumul care ne trimite undeva, într-un trecut sau viitor, în necunoscut sau spre lucrurile scumpe de odinioară - înţelesul adevărat al drumului este dorul. Dorul îmbrăcat în semul de motiv, de aspiraţie, de năzuinţă, de căutare, de scop, de finalitate are nevoie să fie bazat pe un drum ideal.

Tâlcul florilor nu-i rodultâlcul morţii nu e glodul.Tâlcul flacării nu-i fumul,tâlcul vetrei nu e scrumul.Tâlcul frunzei nu e umbra,tâlcul toamnelor nu-i bruma,dar al drumului e dorul,tâlcul zărilor e norul,ducăuşul, călătorul.

(Tâlcuri)

În poezia “Veniţi după mine, tovarăşi”, autorul, pentru a amorţi durerea, cuprins de o stare de bucurie şi de tristeţe, îşi invită prietenii să-l urmărească. Plină de conotaţie simbolice şi până la un punct şocante, cu remarci din expresionismul german: “craniu superb”, “dor de viaţă” “şi otravă” este ceea ce poetul lasă ca moştenire din bucuria-întristarea lui. Dorul cuprinde sensul unui apetit, unei năzuinţe pentru două lucruri opuse “viaţă” şi “otravă”.

“Veniţi lângă mine, tovarăşi! Ca mâne-o să mordar vă las moşteniresuperbul meu craniu, din care să beţipelincând vi-e dor de viaţă,şi-otravăcând vreţi să-mi urmaţi!-Veniţi după mine, tovarăşi!”

(Veniţi după mine, tovarăşi!)

Puterea magică a dorului se observă şi în textul blagian, dorul arde, luminează; el este în stare să transforme clipele în eternitate, apropierea în depărtare. Dorul ca o patimă, ca o dorinţă arzătoare se naşte şi când iubita este în preajma ta. Nu distanţa ci o lipsă de ordin fizic cauzează sentimentul. Spaţiul fizic nu coincide cu spaţiul spiritual. Setos, poetul bea mireasma fiinţei iubite şi-i cuprinde lacom obrajii cu palmele amndouă; gest patimaş, transfigurat într-un “dor” pasional, posesiv. Dorul, în acest context, este înţeles ca o dorinţă mistuitoare capabilă să creeze o vagă incertitudine a spaţiului şi timpului. Patima erotică se întrepătrunde cu dorinţa voluptuoasă, dorinţa se învecinează cu dorul unei inimi învolburate ca marea, iubirea

61

de o clipă tinde să se eternizeze prin tainice rodiri: Ne arde-apropierea, ochi în ochi, cum stăm./ Şi totuşi tu-mi şopteşti:”Mi-aşa de dor de tine!”/ Aşa de tainic tu mi-o spui şi dornic, parc-aş fi/ pribeag pe-un alt pământ. Eroul liric solicită ca, de exemplu, cântecul iubitei să fie o aspiraţie de total, de veşnicie prin iubire. Secretul magic al transformării timpului (clipelor) în veşnicie rezidă din starea de dor. Dorul generează speranţă şi dragoste, dar şi alte dimensiuni ale timpului şi spaţiului.

Femeie,ce mare porţi în inimă şi cine eşti?Mai cântă-mi înc-odată dorul tău,să te ascultşi clipele să-mi pară nişte muguri plini,din care înfloresc aievea-veşnicii

(Dorul)

Dorul pare a face parte în categoriile ontologice. Absenţa lui perturbează echilibrul psihic în poezia lui L. Blaga. Viaţa devine fără sens pentru că dorul este pulsul adânc al trăirii. Ca şi în poezia populară, dorul este o “ipostazare”, el este socotit foarte concret de către poet împreună cu: trupul, fruntea, nopţile. Dorul înseamnă “ceva” existenţial, cu trăsături citibile, concrete şi tulburătoare. Dispariţia sa este o despărţire de timp, de rostul şi de bucuriile vieţii.

“O toamnă va veni şi-o să-ţi despoaiede primăvară trupul, fruntea, nopţile şi dorulşi-ţi va răpi petalele şi zorilelăsându-ţi doar amurgurile grele şi pustii”

(O toamnă va veni)

Dorul în poezia lui L. Blaga obţine şi un sens de senzualism teluric. În fiinţa umană şi în natură există o energie, o poftă de a trăi, un dor ascuns. Este o slavă a lutului din noi care arde, a farmecului carnal. Dorul prin ipostazele erotice capătă dimesiunile unui sentiment de minune cosmică. Dragostea realizează minunea de a se naşte în cântecul femeii, mai bine spus, dorul naşte sufletul pe buzele unei femei.

“Eu zac în umbra unor maci,fără dorinţi, fără mustrări, fără căinţişi fără-ndemnuri, numai trupşi numai lut.Ea cântăşi eu ascult.Pe buzele ei calde mi se naşte sufletul.”

(În lan)

Dorul, aşa cum apare în poezia orală românească şi albaneză, deseori este o boală, o tânjire a inimii. Mai degrabă o boală de dulce tristeţe, precum este la Eminescu. Este o boală inexprimabilă cauzată de absenţă, e o suferinţă mocnită şi prelungă a sufletului, o melancolizare a universului. Această boală a spiritului nu se poate vindeca uşor. Universul lui Blaga nu este un univers deprimant, pesimist, chiar dacă atinge totul în om şi în natură. Dorul - boală la Blaga - este o punte de legătură ce leagă fiinţa noastră de mister, de natură, de univers. Este o boală cu care mergem întruna, spre mit şi spre orizont.

“Vânt veşnic răsună

62

prin cetini de zadă.Purces-am în lumepe punţi de baladă.

Străbatem amurguricu crini albi în gură.Închidem în noi unsfârşit sub armură.

Purtăm fără lacrimio boală în struneşi mergem de-a pururispre soare apune.

Răni ducem-izvoare-deschise subt haină.Sporim nesfârşireac-un cântec, c-o taină.”

(Cântăreţi bolnavi)

Dorurile leagă pe îndrăgostiţi şi le dau alte doruri (dorinţe, aspiraţii). Câteodată, în textul blagian, dorul este singurul care acoperă nu numai omul dar şi natura; altădată apare la plural. Dorul este definit şi ca o stare sufletească a celui care tinde, râvneşte, aspiră la ceva. Dorul mai are, deci, pe lângă celelalte semnificaţii, şi pe aceea de dorinţă, de aspiraţie şi chiar de visare. Viaţa este o ţesătură de doruri, de voinţe, de dorinţe şi de neîmpliniri lăuntrice. Lumea e construită în mod ideal, e o lume posibilă alcătuită prin doruri, lume care “niciodată nu va fi”. Dorul leagă, parcă printr-o punte de vis, o lume de extaz şi de vrajă cu o lume râvnită, posibilă dar veşnic schimbătoare ca Fata Morgana. Dorul se află între trecut din viitor, între amintirile de demult şi dorurile din viitor. Lirismul blagian este asemănător celui eminescian. Dorul este iniţierea lumii, iniţierea visurilor, dorinţelor de viitor.

“Ne-om aminti cândva, târziu,de-această întâmplare simplă,de-această bancă unde stămtâmplă fierbinte lângă tâmplă.

Visând, întrezărim prin doruri -latente- pulberi aurii -păduri ce ar putea să fie,şi niciodată nu vor fi.”

(Risipei se dedă florarul)

Blaga îi dă acestei stări un duh nou. Dorul este o suferinţă care nu se consumă şi nu se remediază de la sine. Dacă M. Eminescu clamează, imploră, acuză, la Blaga dorul este accentuat pe latura tezestică. Destinul poetului este o permanentă zbatere, o pulsaţie ritmicizată cu mişcarea universului; “pentru el lumea e plină de semne şi de revelaţii. Sarcina poetului este să descifreze semnele şi să culeagă revelaţiile”137 Deseori, dorul, în textul poetic al lui Blaga, este o durere ce nu doare, o nostalgie a unei zone de dincolo de noi. De fapt, acest dor aparent de nimic, aspiră neîmplinitul care te duce la aprinderea speranţei pierdute. Umbletul înapoi în timp dă

137 Al. Philipide, Via\a Româneasc[ an.XXX, Bucure=ti,1938, nr.12, pp.187-188)

63

nostalgia ireversibilităţii. Trecutul lasă urme în subcoştientul poetului, în procesul amintire-uitare; eroul liric este într-o căutare vagă între “cer trecut”, “stele de ieri”, “ce-au fost”, “subt trecutele”.

Caut, nu ştiu ce caut. Cautun cer trecut, ajunul apus. Cât de-aplecatăe fruntea menită-nălţărilor altădată!

Caut, nu ştiu ce caut. Cautaurore, ce-au fost, tâşnitoare, aprinsefântâni - azi cu ape legate şi-nvinse.

Caut, nu ştiu ce caut. Cauto oră mare rămasă în mine fără făpturăca pe-un ulcior mort o urmă de gură.

Caut, nu ştiu ce caut. Subt stele de ieri,subt trecutele, cautlumina stinsă pe care-o tot laud.”

(Lumina de ieri)

Aspiraţia către “dincolo” rămâne singura aşteptare. Dorul apare, în poezia Cântecul călătorului în toamnă, ca zare, ca orizont deschis. Este o zare a dorului, aşa precum este la Blaga şi o metaforă folclorică, o curte a dorului în poezia portugheză Na corte da Saudade (1922) de Antonio Sardinha, este un punct de salvare din moarte. În poezia românească sentimentul de dor ca un sentiment al inefabilului, al luminii revelatoare. Dorul îşi are o împărăţie a lui, la curţile căreia se ajunge numai printr-un proces de sublimare pnă la esenţa sentimentului. Dorul apare ca oază a sufletului, durata noastră cosmică, spaţiu propice unei vieţi spre necuprinsul firii.

“Mi-au secat pleoapeleşi-n inimă apele.

Doar când urc poienelemi se-ncarcă genele,

subt amiaza fierului,de picurii cerului.

Plâng pe zarea doruluicu picuri cerului.

Plâng pe zarea doruluicu lacrima norului.”

(Cântecul călătorului în toamnă)

În viziunea artistică şi filozofică a unui poet ca L. Blaga (preocupat, atât în creaţia sa lirică, cât şi în cea filozofică, să surprindă structura intimă a sufletului românesc), dorul ia înfăţişări dintre cele mai surprinzătoare, dominând fiinţe, lucruri şi locuri neaşteptat de diverse. Dorul aparţine zonelor fundamentale ale existenţei viaţă. Apare dorul verde, dorul tinereţii, semnul frumuseţii care anihilează artificiul.

Când prin oraş calci lin străzi

64

sămânţa ulmilor, şi-n mersîn adevăruri limpezi crezi -mai ai nevoie de vreun vers?

Când muşchiul de pădure multne-alină-n vară verde dorşi glasul picurat ţi-ascult-mai e nevoie de-un izvor?

Când în bătaie vântulmlădie umbli pe colnic,pe-ntinderea pământuluimai ai nevoie de vreun spic?

(Strofe de-a lungul anilor)

Imaginea poetică este asemănătoare şi în poezia La curţile dorului. Dorul în cazul de faţă e cel de moarte, curtea fiind tinda Edenului. Pornind, în ceea ce priveşte structura arhaică a textului, de la vechi colinde româneşti care se referă la “curţile împărăteşti”, Blaga îşi imaginează un fel de împărăţie a dorului. Cunoscând Dorul de tip folcloric, el îl sublimează în Dorul - Dor, ca să ajungă la Dorul - Cetate sau Dorul -|ară. Această “împărăţie a dorului” este situată de poet într-un cronotop incert, între realitate şi visare. Oaspeţi suntem în tinda noii lumini/ la curţile dorului. Cu cerul vecini. A trăi în dor înseamnă a trăi în “noile lumini”, a trăi vecini cu cerul:

“Prin vegherile noastre - site de in -vremea se cerne, şi - o pulbere albăpe tâmple s - aşează. Aurorele încăse mai aprind, şi-aşteptăm. Aşteptămo singură oră să ne - mpărtăşimdin verde imperiu, din raiul sorin.

Cu linguri de lemn zăbovim lângă blide,lungi zile pierduţi şi străini.Oaspeţi suntem în tinda noii luminila curţile dorului. Cu cerul vecini.”

(La curţile dorului)

Dorul este fără de limite, este neliniştea dorită a spiritului de a descoperi taina, dimensiunile lumii în necuprinsul lor. Dimensiunile dincolo de realitate, dincolo de ceea ce este concret şi vizibil se descoperă prin dor, prin umbră, prin mister. Înclinaţia firească a poetului - filosof se îndreaptă dincolo de graniţele cunoscute, dincolo din ceea ce ne oferă natura în reprezentarea ei. În chipul iubitei, în frumuseţa sa, poetul vede “altceva” (“cu dorul tău începe noima ta”).

“Nimic din ale tale nu te mărgineşte,nici chiar frumuseţea ta ce parefaţă de lume-o dulce limitare.Cu dorul tău începe noima ta,cu părul tău începe umbra ta.Unde sfârşeşti, nu vei afla.”

(Odă către Runa)

65

Dorul este chemarea adâncă a sufletului şi a materiei, este voluptate şi nevoie de împlinire. Acest “dor de pereche” este căutarea sentimentului compensatoriu. Dacă dorul se naşte adesea dintr- o absenţă, de data asta dorul caută un alt dor, patima o altă patimă, (foamea în mare răspunde, creşte cu fluxul amar). Dorul este temperatuara magmei sufletului nostru şi impuls al materiei aprinse a trupului:

“Noaptea-i târzie, de august.Orele -horele tac.Cugetul, cumpăna, steauagrea judecată îmi fac.

Murmură dor de pereche.Patima cere răspuns.Ah, mineralul în toategeme adânc şi ascuns.

Sarea şi osul din minecaută sare şi var.Foamea în mare răspunde,creştă cu fluxul amar.

Margine-mi este argila,lege de-asemenea ea.Sunt doar metalul în febră,magmă terestră, nu stea.”

(Noaptea la mare)

Am putea spune despre Blaga (în calitatea sa dublă) că ceea ce filozoful “simţea” cu raţiunea, poetul “gândea cu inima. Din punct de vedere morfologic, Dorul - dor îl întlnim în sintagme populare “omul- om”, pomul - pom”, însemnând autentic, de esenţă pură, adevărat. Pe plan filozofic, Dorul ar fi comparabil cu un destin implacabil ce poartă fiinţa umană pe un drum cu o misterioasă “prelungire. Sentimentul acesta care urmăreşte omul dincolo de viaţă este fără de început şi fără de sfrşit, după cum ne sugerează Blaga, într-o formulă poetică de o mare profunzime. Privită cu atenţie, această poezie pare să aibă solemnitatea versetelor biblice şi concentraţia aforistică a inscripţiilor pe piatră. Poetul ne lasă impresia că toţi termenii de comparaţie cu privire la dor s-au epuizat şi deci, se simte obligat să compare noţiunea cu propria ei esenţă.138 Astfel, se realizează, o metaforă simbolică cu o imensă sferă de cuprindere, o metaforă aproape ilimitată, infinită. Metafora simbolică - după cum arată Tudor Vianu - este “lucrarea cea mai productivă a imaginaţiei” şi “produce, prin nedeterminarea ei sugestivă, starea poetică prin excelenţă”:

“Cel mai adânc din dorurie dorul-dor.Acela care n-are amintireşi nici speranţă, dorul - dor.

Pe - un drum ne duce dorul -dorpe-un drumce dincolo de orice călătormai are-o prelungire.

138 Elena B[lan Osiac, ibidem, p.178.

66

Nesfârşit e dorul-dor.Bate-n valea tuturor.”

(Dorul - dor)

În poezia lui L. Blaga solitudinea nostalgică, dorul se prezintă într-o gamă nesfrşită de ipostaze, de la durerea plăcută la suferinţa arzătoare, de la nostalgia de dorul mutabil, pribeag, la nostalgia – obsesie, la nostalgia visare. Poezia lui L. Blaga trece fiorul mare al doinelor populare în combustia liricii moderne, procedând, ca Brâncuşi, cu acelaşi lemn şi piatră, operă de iradiere a sensibilităţii moderne, permutând înţelesurile vechi şi răspunzând unor înţelesuri ale liricii acestui secol.

IV. MALLI/DORUL ÎN POEZIA CULTĂ ALBANEZĂ

În literatura cultă albaneză accepţia dorului ipostazat nu va apărea - odată cu o bogată frecvenţă a sa - decât abia în romantism, când contactul cu folclorul se va dovedi mai puternic, mai frecvent şi totodată mai substanţial. Aceasta este şi raţiunea pentru care intenţionăm a ne fixa interesul in mod deosebit asupra romantismului. Până la acest moment, poeţii utilizau ideea mult mai rară, şi numai în primul sens, mai puţin complex, acela al “dorinţei puternice”. În poezia cultă albaneză, sentimentul dorului îşi face apariţia pentru prima dată în poezia arbăreşă la unii autori din secolul al XVIII - lea, a căror creaţie poetică este dominată de subiecte din sfera religioasă. Ca o primă atestare putem considera versurile lui Jul Variboba (1762) “Këngë djepi” (Cântec de leagăn) “Malli i zemrës, Jezus”

Dorului inimii, Iisus,Dulce prunc, dormi dus,Dormi, la pieptu-mi, lin,Nani, dormi puţin.

Datorită influenţei puternice a poeziei populare rurale, dorul capătă o frecvenţă maximă în poezia cultă arbăreşă, respectiv în cea romantică. La reprezentanţii mai de seamă ai poeziei arbăreşe observăm că dorul apare în diferite ipostaze, îmbogăţind deseori semantica acestuia. Această constatare este întărită şi în urma comparării textului original în albaneză cu traducerea în italiană, unde cuvântul “mall” din albaneză pierde ceva esenţial din autenticitatea sensului.

De exemplu, la Gerolamo De Rada, poet, estetician, filozof şi primul folclorist albanez (1814-1903), poate cel mai mare reprezentant al poeziei romantice albaneze, unde poezia populară începe a fi intens cultivată, dorul apare în următoarele ipostaze: nostalgie faţă de ţara natală; dorinţă arzătoare; dorinţă puternică, dragoste, acestea fiind sensuri bine consolidate în limba albaneză de astăzi.

alb. Mua më zu malli i katundit139

rom. (M-a cuprins dorul de sat.)

alb. At dit më ri me mall. 140

it. Quel di vive in desio.rom. (Dorul nu mă părăseşte.)

139 Jeronim de Rada, Milossat, Kangjel XIX, p.45140 ibidem. Kangjeli VII, p.49.

67

alb. Vash i pari imi mall.141

it. Tu mio primo amore.rom. (Mândro, primul meu dor)

Asemenea ipostaze întâlnim şi la un alt poet arbăreş, A. Ribek (1867-1926):

alb. Ti je mall, që zemrën mbulon.142

it. Sei l’amore del nostro cuore.rom. (Tu eşti dorul ccare inima-cuprinde)

alb. Kur mallin kam këtu143

rom. Când doru-i aici, cu mine

Agostin Ribek, medic şi poet, din Spezzano Albaneze, regiunea Kozenzza, a publicat o culegere de poezii “Vjersha malli” (Poezii de dor),( Sofia 1902), în care sunt cuprinse poezii de dragoste şi de dor. Aici, însă, acest sentiment este mult mai complex, înclinând, de mai multe ori, spre o durere mistuitoare:

alb. Më grisën mall i çelt te zemra.144

rom. (Doru-mi frânge inima.)

În următoarele versuri, dorul preia atribuţiile focului ce arde, atribuţii, de altfel, binecunoscute în poezia populară:

alb. E zjarri i mallit çë ti vash më dhe.145

rom. (Şi focul dorului, pe care, tu fato, mi l-a dat.)

alb. Pse nuk të djeg mall i harruar.146

rom. (De ce nu te arde dorul uitat.)

La Zef Serembe (1844-1901) - un liric sensibil, de o uimitoare forţă emotivă, şi poet epic de mare suflu - întâlnim mai întâi ipostazele cele mai generale ale dorului: nostalgie şi iubire pentru locul natal.

alb. Shoh katundin mallin tonë. 147

rom.(Văd satul dorul nostru.)

alb. Se sa mall për mua ndjen. 148

rom. (Cât de mult ţi-e dor de mine.)

alb. Kënga e mallit të parë. 149

rom. (Cântecul primului dor.)

alb. E të bekuan atdhetarët ti me mall. 150

rom. (Cu dor te-au binecuvântat compatrioţii.)

141 ibidem. Kangjeli XII, p.43.142 A. Ribeku: Vjersha malli, Sofia, 1917, pag. 71.143 ibidem. pag 28.144 ibidem. pag. 35145 ibidem. pag. 34.146 ibidem. pag. 35147 Z. Serembe: Poezi shqipe, Tiranë 1971, pag 49148 ibidem. pag 42.149 ibidem. pag. 60.150 ibidem. pag. 40

68

La Serembe întâlnim şi ipostaza focului şi a căldurii:

alb. Mallin në jetë asgjë nuk ma ftoh. 151

rom.(Doru-mi în viaţă nimeni nu mi-l stinge.)

Spre surprinderea noastră, într-o poezie a lui Serembe am găsit un epitet eminescian despre care credem că este o figură paralelă.

Serembe:Të zez plot me mendim e mall të thellë.152

(Durere plină de gânduri şi doruri adânci.)

Eminescu:Când dorul meu e-atât de-adânc... 153

În poezia lui Zef Serembe ”Rrahje zemre” (Bătăile inimi) vedem sintagma “mall i shkretë”(dor pustiu):

Tot cântă păsări, cântă-nnebunite,şi inima, grăbit bătând, mi-o simt.Dar zilele mi-s toate otrăvite,mă plictisesc, stingher, în satul strâmt.

În faţă-mi străluceşte marea vastă,ce-mi răscoleşte gânduri, dor pustiu;neliniştea îmi fâlfâie sub coastă,odihnă n-am decât în somn, târziu.

În ipostaze asemănătoare găsim dorul şi la un alt romantic albanez, Naim Frashëri (1846-1900). Naim Frashëri este considerat la ora actuală în Albania ca poetul naţional al Albaniei. Este poetul care iniţiază un secol de reformă spiritual-artistică în viaţa neamului, un glas cu forţa unui tânăr şi maturitatea unui bătrân, glas ce purta unele adevăruri şi unele visuri pe care nici o minte îndrăzneaţă nu-şi închipuise scă le va zămisli vreodată. Comunicarea poetică nu purta germenii unor viziuni revoluţionare; din contra, Naim Frashëri era tipul poetului intim. Poetul introduce misiunea-sacrificiu a poetului. Insolitul imaginii sale poetice va fi pentru moment nu numai un unicat, ci şi o putere sugestivă pentru fiecare sensibilitate. Astfel, poezia-simbol a creaţiei naimiane rămâne “Cuvintele făcliei”

Lumina mea să v-o-mprumut,Stau între voi de la-nceput,Şi ard cu flacără şi pară,Ca noaptea, ziuă să vă parăAm să mă mistui ceas cu ceas,Nimic din mine să nu las,Lumină să vă dau şi zare,Să vă cunoaşteţi fiecare.Nu vreau să moţăiSub obrocŞi nici nu mă feresc de foc.

151 ibidem. pag 16.152 ibidem. pag 44153 M. Eminescu: Poezii, Ed. pentru to\i, Bucure=ti 1952, pag 104.

69

Valoarea lui Naim Frashëri ca poet al Renaşterii albaneze, şi ca “poet naţional” este remarcabilă nu atât prin nivelul artistic al operei sale, cât prin mesajele socio-politice pe care le transmite. Influenţa sa asupra literaturii albaneze din secolul al XX - lea a fost imensă. Limbajul său s-a ridicat în nivelul limbii literare albaneze. Este autorul a douzeci şi două de opere publicate, patru în turcă, două în greacă, una în persană, şi cincisprezece în albaneză. Cele mai cunoscute volume ale sale sunt “Lulet e verës” (Florile de vară), Bucureşti 1890, Poemele “Historia e Skëndërbeut” (Istoria lui Skanderbeg) şi “Bagëti e bujqësi” (Păstoritul şi agricultura), Bucureşti 1886. Ultimul este un poem pastoral (450 de versuri), plin de imagini din ţara muntoasă -Albania-, poem care îţi aminteşte de Virgiliu. Experienţa vieţii la Constantinopol, a jucat, fără îndoială, un rol esenţial în conceperea operei poetice lui Naim Frashëri, care, în cea mai mare parte, elogiază ţara natală. Exprimând nemulţumirea faţă de viaţa urbană din Constantinopol, poemul “Bagëti e Bujqësi” este un imn închinat naturii şi tradiţiilor albaneze, în spiritul romantismului european, dar, se remarcă, totodată, prin esenţa realistă şi pământească, aducându-ţi aminte de opera “Munci şi Zile” lui Hesiod sau de opera “Anotimpurile” a marelui poet lituanian al secolului al XVIII-lea, Kristianos Donelaitis (1714-1780). Pornind de la o stare de dor, ca şi aceştia, Naim Frashëri elogiază păstoritului şi cântă bucuria vieţii la sat, idee, de altfel, întlnită la Blaga şi la Mircea Eliade, despre care am vorbit mai înainte. Acest poem este în fond un poem de dor, de nostalgie, de dragoste faţă de ţară, faţă de natură şi de sat. El n-are structura poemelor pastourelle (poezii lirice pastorale medievale). Pentru un poet balcanic viaţa la sat şi păstoritul ocupă un loc special în viaţa şi în subcoştientul colectiv. Această conştinţă păstrează imagini arhetipale, un peisaj mai mult ideal, construit din sentimente, construit de departe, sub presiunea nostalgiei şi dorului. Satul albanez, în acest poem, este un centru al lumii, un mediu paradisiac plin de farmec. Poetul aflat departe de ţară este cuprins de dor. Aici, însă, complexitatea stării cauzate de dor este mult mai simplificată.

alb. Jam larg jush i dëshpëruar dhe se duroj dot mallë. 154

rom. (Departe de voi sunt disperat şi nu mai pot de-atâta dor.)

alb. Më s’më mban as gjemp as fletë, 155

Se kam ardhur me shumë mall.

rom. (Nu mă răbda ghimpe, frunză,C-am venit cu-atâta dor.)

Pa kokëzën e fut në gjit,Mbyll sythit e hyn në mejtim,

alb. Mejtohet dhe psherëtitMe mall shumë e mallëngjim. 156

rom. (Ochii şi i-a-nchis uşor,Dusă-n gândurile sale,Şi suspină-apoi cu dorŞi se-ntunecă de jele.)

.

Alb. E mir’ e mëmës kurrë s’ çpërblehet,Si mjer’ ay q’ e bën të pshonjë,Mos e bëj kurrë të mallëngjehet,

154 N. Frashëri: Vepra 1, Rilindja, Prishtina 1978, pag 175.155 ibidem, pag. 78.156 ibidem. pag. 106.

70

Dhe të të nëmnj’ e të të mallkojë.

(Fjalët e të urtit)

(Binele mamei niciodată nu se poate răsplăti,Vai de el ce o face să suspine!Să n-o faci să se-ntristeze,

Să n-o faci să te blesteme!)

(Cuvintele înţeleptului)

Posa gjen mëmën e dashur edhe m vrapi hyn në gji,Rri në gjunjë dhe zë sisën e qumshtin e pi,Pa e ëma me mall shumë, ndo dhi qoftë a ndo dele,Bir’ e vetëm e merr në gji me gas e me përkëdhele.

(Bagëti e bujqësi)

( Şi găseşte- şi mama, iute apucă ţâţa,Si în genunchi începe să sugă.Mama, fie capră, fie oaie,Cu dor copilul îşi mângâie.)

(Păstoritul şi agricultura)

Kur ishin të gjallë,Sa shumë i donim,Me një shpresë rronim,Si ta mundim mallë?

(Când erau vii,Cât de mult îi iubeam,Cu o speranţă trăiam, Oare cum să-nvingem dorul?.)

U kam shumë mallë,Këtu më s’i shoh dot,Shpreh nek i madhi Zot,Do t’i gjej të gjallë.

(Të vdekuritë)(Mi-e tare dor de eiAici nu am să - i vădMă rog lui Dumnezeu,Să-i găsesc vii.)

(Morţii)O symëshqerë,Dua ta ngroh,Se po m’u ftohZemër’ e mjerë.Syri m’u veshPo del në shesh,Malli m’u shtua;

71

Shih, mos më lesh!Popo! Kur qesh,Ah, sa të dua!

(Bukurija)

Ochii blănzi de căprioară,Sărmana - mi inimă a îngheţatVreau s - o - ncălzec.Ochii mi s - au împăienjenitDe - atâtea lacrimi şi dorul creşte.Vezi să nu mă părăseşti!Ah! Când zâmbeştiCât de mult te iubesc!……! Când zâmbeştiCât de mult de iubesc!

alb. Mejtohet dhe psherëtitMe mall shumë e mallëngjim. 157

rom. Se gândeşte şi suspinăCu dor mult şi-nduioşare.

Este de observat că în poezia lui Naim Frashëri mai degrabă se foloseşte cuvântul înduioşare (mallëngjim) decât cuvântul “dor” (mall).

Cuvântul “mall” îl întălnim şi la Anton Zako Çajupi (1866-1930), autorul primelor elegii, opere dramatice şi satirice din literatura albaneză. Opera sa mai cunoscută e culegerea de versuri lirice “Baba Tomorri”. “Fyelli i Bariut” (Fluierul păstorului) este o poezie tipică de dor, influenţată de poezia pastorală populară albaneză.

Biet păstorel, cum îl batgrindinile, ploile,asprul crivăţ îngheţat,negrele, nevoile!O, să nu uitaţi păstorulcare-şi lasă-acasă dorulşi soţia şi odorul,ca să-şi ducă-n câmp cioporul.Printre tufe şi scaieţi,păşteţi, vitelor

păşteţi...

Putem să pomenim şi câţiva autori mai aproape de vremurile moderne care folosesc cu o frecvenţă oarecare cuvântul “mall” ca: Filip Shiroka (1859 -1935), autorul volumului “Zani zemrës”(Glasul inimii), poetul Ndre Mjeda (1866-1937), liric şi epic de substanţă romantică şi simbolistă. sau Fan Noli, traducător al clasicilor literaturii universale, autor al unor de poeme de mare forţă în peisajul literaturii albaneze. La Filip Shiroka, de exemplu, dorul deţine un motiv substanţial: ca şi privighetoarea când noaptea, în grădină,/ îşi tânguie iubirea cu dor necontenit;/ cum ea în crângul tainic cântându-şi dorul plânge,/ poetul plânge-n cântec cu lacrime de sânge... (Poetul) Sau Luigj Gurakuqi (1879 - 1925) în poezia sa “Qëndrim” (Atitudine)

157 ibidem. pag. 106.

72

O viaţă a vechii lumi! - ai îmbibat pământul/ cu jale şi minciuni;/ ce repede se sting, vai, şi dorul şi avântul,/ ca nişte bieţi cărbuni.

În literatura cultă albaneză “mall”-ul/ “Dorul” va apărea cu o semnificaţie deosebită şi cu un spectru bogat semantic în literatura arbăreşă, acest fenomen fiind prezent şi în literatura orală, aşa cum am menţionat în primul capitol al acestui studiu. La reprezentanţii cei mai renumiţi ai acestei literaturi precum Jul Variboba, De Rada, Ribeku, Serembe, dar şi la Naim Frashëri, Filip Shiroka cuvântul “MALL” cuprinde sensurile cunoscute în limba albaneză: nostalgie, dorinţă, dorinţă arzătoare, voluptate etc.

Raportat la poezia cultă precedentă, sentimentul dorului la Asdren, Poradeci şi Kuteli capătă, fără îndoială, o mai mare profunzime. Această coerenţă nu poate fi interpretată ca pură coincidenţă. Toţi trei au fost buni cunoscători ai limbii şi literaturii române. Ei s-au format ca intelectuali şi scriitori în spaţiul cultural românesc, biografia şi activitatea lor literară fiind relevantă în acest sens. De aceea, suntem de părere că nu poate fi negată influenţa literaturii române în opera poetică a celor trei autori, această influenţă simţindu-se şi în poezia lui Kuteli. Influenţa, însă, trebuie înţeleasă nu în sensul împrumuturilor pe un teren gol, ci în sensul unui "câmp de inducţie". Termenul, de asemenea, poeţii albanezi nu aveau de ce să-l împrumute din poezia română, el existând în limba lor maternă, în poezia populară, îndeosebi în cea din Albania de sud, zonă de unde veneau cei trei scriitori, şi în poezia cultă, precum am arătat succint ceva mai sus.

1.) SENTIMENTUL DORULUI LA ASDREN, PORADECI, KUTELI“SCRIITORI ALBANEZI DIN BUCURETI”

Alegerea acestor trei scriitori albanezi nu este întâmplătoare. Ei şi-au petrecut o bună parte a vieţii în România, ţară în care au scris în albaneză şi au creat cele mai importante opere poetice, atât în cadrul creaţiei lor, cât şi în cel al literaturii naţionale albaneze, căreia îi aparţin.

Şederea pentru un timp îndelungat în România, îndepărtarea de locurile natale dragi a făcut ca ideile poetice, filozofice, patriotice, sociale să se grupeze în jurul sentimentului dorului, acesta devenind sentimentul central spre care converg mai toate sentimentele. Şi în cazul în care cuvântul “dor” lipseşte din textul poetic, el există ca motiv, îmbrăcând ca un văl întregul univers poetic. De aceea, suntem de părere că dorul la aceşti trei scriitori trebuie privit ca sentimentul cauzat de exil pe de o parte, pe de alta - ca "produs" al contactului cu literatura română, în special cu cea poetică, unde dorul se bucură de un "statut" privilegiat, îndeosebi în literatura orală.

De la bun început, menţionăm faptul că aceşti poeţi Asdren, Poradeci, Kuteli sunt autori importanţi ai literaturii albaneze, ocupând un loc de onoare în ierarhia acestei literaturi. Valorile adevărate ale operelor lor se află într-un proces deplin de rejudecare şi resistematizare din punct de vedere axiologic în contextul literaturii naţionale. În acelaşi timp, putem spune fără cel mai mic complex că această literatură atinge nivele de performanţă în literatura balcanică şi europeană, aşteptând traducerea în alte limbi. Dacă din Asdren s-a studiat numai o parte a creaţiei sale, în afara cunoaşterii rămânând creaţiile ce prezentau "devieri ideologice", ca poeziile "pesimiste" sau cele în "spirit religios" (excludem aici studiile întreprinse în Kosovo, în special monografia Asdren a prof. Rexhep Qosja), L. Poradeci a fost lăsat într-o ruşinoasă tăcere şi considerat aproape mort de Tirana oficială, M. Kuteli a fost întemniţat şi n-a fost scutit de munca grea din lagărele de concentrare "construite" de comunişti. Ca făcând parte din aceeaşi perioadă literară - perioada interbelică -, cu numeroase coincidenţe biografice, dar mai degrabă, cu o coerentă orientare poetică, aceşti trei poeţi au marcat o fază nouă în literatura modernă albaneză.

Dacă literatura romantică din secolul trecut, - aşa numită "Literatură a

73

Renaşterii Naţionale", care la rândul său marchează o primă fază a literaturii moderne coincizând cu perioada Renaşterii Naţionale a Albaniei - avea în întregime caracter accentuat patriotic, literatura ulterioară, ce coincide cu perioada independenţei, semnalând o fază nouă, avea să pună în atenţie fiinţa umană, cu individualitate proprie, şi întregul univers emoţional şi spiritual al acesteia: disperarea, tristeţea, dragostea, deseori în spirit religios, dar Dorul, desigur, va ocupa un loc aparte în creaţia acestor poeţi.

O apreciere (1929) a facăt la vremea respectivă prof. Eqrem Çabej, constatare ce rămâne şi în ziua de astăzi valabilă: "...ea se grupează firesc (poezia vremii - n.n.) în două perioade, prima cuprinde pe acei poeţi in opera şi viaţa cărora, printre altele, o idee principală este patima eliberării patriei, este vorba de De Rada şi Naim Frashëri. Desigur că această idee este abordată sub forme diferite, la De Rada, altfel numit tatăl poeziei albaneze, în maniera temperată şi monumentală a clasicismului, la Naim arzătoare şi directă. În esenţă, ideea este aceeaşi. Iar religiozitatea lor înclină spre misticism, misticism catolic la De Rada şi la Naim misticism oriental. A doua perioadă este aceea în care ideea naţională îi lasă locul ideii umane. Aşadar, poetul îşi deschide noi orizonturi, către meditaţii mai profunde. Dacă citim operele lui Asdren, vom observa începuturile acestei a doua perioade ce poate fi numită perioada modernă a poeziei albaneze, care continuă cu poezile lui L. Poradeci. Un semnal al modernităţii la Asdren este faptul că, fiind nemulţumit de vocabularul poetic existent, insuficient pentru a exprima sentimentele şi imaginile cu toată complexitatea lor, începe să îmbogăţească tezaurul limbii prin cuvinte preţioase, moduri de exprimare noi, magice şi gingaşe." 158

Din perspectiva de astăzi, spre deosebire de observaţia profesorului Çabej, Asdren nu poate fi considerat un poet modern în sensul actual al cuvântului, cum poate fi considerat, pe bună dreptate, L. Poradeci, dar Asdren poate fi apreciat ca un îndrumător către literatura modernă. Prof. Rexhep Qosja îşi va exprima părerea astfel: "Fără poezile sale (ale lui Asdren - n.n.) literaturii albaneze i-ar fi lipsit o componentă importantă a dezvoltării sale continue, fără creaţia poetică a lui Asdren, literatura albaneză ar fi fost oarecum mai săracă în lipsa unei dimensiuni importante nu numai din punct de vedere artistic, ci şi în privinţa istorico-literară...literatura albaneză, datorită poeziei lui Asdren, îşi are clare etapele principale prin care au trecut şi literaturile popoarelor europene în cursul secolelor XIX şi XX." 159

În literatura albaneză, despre apariţia sentimentului dorului se poate vorbi încă din faze timpurii, această literatură fiind scrisă într-o bună parte în afara ţării din motive istorice binecunoscute. De altfel, dorul îl găsim într-o sublimă abordare la cei mai renumiţi poeţi romantici şi până la autorii moderni: De Rada, Zef Serembe (Italia), Naim Frashëri (Istambul), Çajup (Egipt, Elveţia), Faik Konitza, Fan Noli (SUA) etc. Faik Konitza într-o proză scurtă întitulată Dorul de ţară scrie” Când omul pleacă, liber şi singur, departe de ţară, locurile noi, schimbarea obiceiurilor, plăcerea călătoriei precum şi mii de lucruri surprinzătoare, aflate printre popare străine, îţi îveselesc inima şi-te fac chiar să uiţi Albania, şi să te gândeşti nu atât de des la ea. Pe urmă, ochii-tăi se satură de tot ce vezi, iar bucuria se stinge încet.

Nu ştii ce-ţi lipseşte, nu ştii ce-ţi trebuie. O umbră de tristeţe se aşterne pe faţa ta; la început mai rar, apoi mai des, apoi oriunde te - ai afla şi mai tot timpul amintirea părinţilor, a prietenilor, amintirea pământului unde ne-am născut şi am crescut, unde am plâns când eram prunci i ne-am jucat când eram copii, amintirea acelor muni, departe de care un albanez nu poate tri cu sufletul împcat, amintirea neamului nostru, dar mai ales amintirea i dorina i setea limbii noastre îi strâng si -ţi sfărâmă inima cu adevărat.

Ah, dorul de Albania, dorul de patria scumpă, dor sfânt şi iubire sfântă; care dintre albanezi nu l-a simţit prin ţări străine! Trebuie să te afli departe de Albania, să fii departe, ca să poţi înţelege ce putere şi ce dulce frumuseţe are acest cuvânt:

158 Eqrem Çabej, Studime gjuhësore, Rilindja, Prishtinë, 1975, pag 87.159 Rexhep Qosja, Asdren, Rilindja, Prishtinë, 1987, pag.22

74

Albania! Chiar şi cea mai ştearsă scrisoare, chiar un cuvinţel, când vine din Albania, ne aduce o bucurie de negrăit, ne aduce parcă o bucăţică din patria noastră...”160 Scriind în alte spaţii, sub presiunea altor limbi şi culturi, scriitorii albanezi vor simţi totdeauna nevoia de a crea un spaţiu naţional, vor simţi nevoia exprimării în limba maternă, limba maternă le va lipsi. Toate acestea se vor recupera prin versurile stimulate de dor. Izolarea, solitudinea nostalgică, angoasa care creează necunoscutul, durerea despărţirii de locurile de baştină, greutatea amintirilor - în afara dilemelor care vin drept consecinţă a meditaţiilor asupra vieţii şi morţii, asupra cimitirelor străbunilor lor, asupra scurgerii timpului etc. - devin impulsuri pentru sufletul sensibil al poetului.

Fără îndoială, manifestările “mall”-ului / dorului le vom întâlni în mod clar şi cu o bogată lexematică în literatura orală albaneză, cum am menţionat în primul capitol al acestei lucrări. Fenomenele de transhumanţă pastorală, emigrarea politică şi economică, de ostăşie şi de război au dat naştere unor stări sufleteşti legate de dor la cei care pleacă şi la cei care aşteaptă.

Aşadar, terenul literar în care s-au aflat cei trei autori - literatura albaneză - nu era lipsită de prezenţa acestui sentiment al fiinţei umane, precum dorul, şi nici de cuvântul respectiv ,”mall”. Din contră, Asdren, Poradeci, Kuteli moşteniseră o tradiţie preţioasă care a fost dusă mai departe.

O mare bogăţie poate fi considerată literatura romantică a Renaşterii Naţionale, care în mare parte a fost creată peste hotarele Albaniei şi care, ca a tare, a fost sprijinită de un fundament puternic - dorul de ţară. Starea de exil a acestor poeţi, despărţirea de ţară, a dat naştere versurilore despre patrie. Fie văzută din partea opusă a Mării Adriatice, fie desenată în scene gradioase şi idilice, fie privită cu tristeţe pentru destinul ei istoric, fie evocată ca patria stăbunicilor glorioşi, în stihurile lor, patria este învăluită de o ceaţă nostalgică. Acest fundament preia forma unui motiv stabil ce capătă trăsături diferite în ţesutul textului poetic la autori diferiţi. Şi dacă nu întâlnim cuvântul ca atare, putem spune că la toţi autorii întâlnim sentimentul dorului ca motiv.

Privitor la influenţa posibilă din literatura română, în legătură cu cuvântul “dor”, părerile cercetătorilor albanezi se împart în două, unii acceptând această influenţă, alţii nu. De altfel, M. Kuteli, în postura de critic literar, când vorbeşte despre poezia lui L. Poradeci lansează ideea unei influenţe eminesciene în vocabularul poetic al acestuia: "...ştiind că şi Lasgush a prelucrat o parte a vocabularului său sub influenţa tiranică a titanului român...aducem ca exemplu expresia "dhembshurisht e ëmbël" care este traducerea expresiei "dureros de dulce".161.. Din aceeaşi sursă sunt şi cuvintele folosite atât de des în original, în traduceri şi în opera lui Lasgush precum magjişfarmec, sbehtëşpalid".

V.Bala, într-un studiu al său, publicat în 1965, Lidhjet letrare shqiptaro-rumune (Relaţiile literare albano-române) admite sugestiile lui M. Kuteli şi mai adaugă câteva cuvinte când vorbeşte despre poezia lui Asdren: "Cuvintele dhemkë, magji, pyll, atât de preferate de Asdren, sunt o reluare a unor cuvinte ce aparţin de obicei vocabularului eminescian: dor, farmec, codru (korije)". 162

L. DjamoDiaconiţă, de asemenea, în studiul Influenca e Mihai Emineskut mbi poetin Asdren (Influenţa lui Mihai Eminescu asupra poetului albanez Asdren), publicată la Bucureţti în 1975, îşi concentrează atenţia indeosebi asupra cuvântului “mall” (Dor): "Sub influenţa lui Eminescu, Asdren a îmbogăţit vocabularul poetic al limbii literare albaneze cu unele cuvinte şi sensuri noi. Găsim termenii precum “mall”, magji, dhemkë, pyll etc. pentru care avea o anumită predilecţie, cuvinte ce au intrat în poezia lui Asdren sub influenţa cuvintelor dor, durere, farmec, codru." 163

R. Ismajli nu este de acord în principiu cu modul în care se pune problema de

160 Faik Konica, Vepra të zgjedhura, Dituria, Tiranë, 1994, p.43161 Mitrush Kuteli, Shënime letrare, Tiranë 1944, pag.51162 V. Bala: lidhjet letrare shqiptaro - rumune, B.Sh.I.P.D.,Shkodër 1965, pag. 3-57.163 L. Djamo - Diaconi\a: Influen\a lui Mihai Eminescu asupra poetului albanez Asdren, Caietele Eminescu III, Bucure=ti 1975, pag. 98 - 109.

75

către cercetătorii mai sus menţionaţi. El consideră că "toţi aceşti termeni sunt cunoscuţi în poezia albaneză înainte de Lasgush şi înainte de Asdren. Albaneza literară e posibil să fi cunoscut aceşti termeni şi de la Naim sau de la alţi poeţi ai Renaşterii." Analizând sensurile virtuale ale cuvintelor “mall” şi “dor”, acest cercetător îşi continuă ideea: "Nu înţeleg de ce le-ar fi trebuit lui Lasgush şi lui Asdren să-l citească pe Eminescu în scopul îmbogăţirii lexicului poetic al albanezei cu asemenea cuvinte şi sensuri, când pe acelea le cunoşteau bine prin arta limbii lor." 164 Este adevărat că poeţii albanezi nu aveau de ce să fi împrumutat cuvântul şi nici sentimentul, căci acest sentiment este universal în timp ce cuvântul este prezent la ceilalţi poeţi precedenţi, cu atât mai mult, cuvântul există în poezia orală. Această problemă, însă, poate fi pusă altfel: poeţii albanezi cunoşteau cuvântul albanez “mall”, dar sub influenţa literaturii române şi a cuvântului românesc “dor”, deopotrivă de o lexematică bogată şi complexă, au îmbogăţit cuvântul albanez cu noi seme, necunoscute pentru cuvântul “mall”. În acest sens, bazându-ne şi pe afirmaţia făcută de cercetătoarea de origine albaneză, L. DjamoDiaconiţă, putem face precizarea că scriitorii albanezi n-au împrumutat cuvântul ca atare, ci sensurile pe care acesta le avea în româneşte. Ce afecţiune şi predilecţie aveau înşişi poeţii albanezi pentru cuvântul “dor” al limbii române o va mărturisi faptul că Poradeci avea să afirme în lucrarea sa de doctorat despre Eminescu, de data aceasta din postura de cercetător al literaturii: "Asupra acestor nuanţări "eminesciene" ne va atrage atenţia în mod deosebit termenul "dor". "Dorul" este sentimentul fundamental specific al poeziei lirice româneşti numită "doina" şi exprimă în acelaşi timp un complex de sentimente unindu-se într-o sinteză unică; "melancolia" şi "nostalgia" romantismului german "Ehrfurcht", precum şi termenul românesc "dor" sunt aproape intraductibile în alte limbi. În poezia populară românească, “dor” apare des ca fiind identic cu "dragoste" şi "iubită"165. Referindu-se la acelaşI subiect, Poradeci va scrie: "Chiar Eminescu procedează astfel în multe din poeziile sale de dragoste, o formă tipică de exprimare (dorul n.n.) fiind conexiunea a doi termeni antinomici care reprezintă analitic dublul sens exprimat sintetic în «dor»".166

Aici trebuie făcută o menţiune legată de ceea ce va face L. Poradeci cu cuvântul “mall” din albaneză în textul său poetic. Scepticismul despre intraductibilatea "dorului" românesc în alte limbi arătat de cercetătorul L. Poradeci va fi contestat de poetul L. Poradeci. Se pare că poetul nostru era conştient de contribuţia personală în îmbogăţirea semantică a cuvântului “MALL” al albanezei. În cartea Lasgushi më ka thënë (Lasgush mi-a spus) a lui Petraq Kolevica, aflăm: "Lasgush citea cu deosebită atenţie orice poezie nouă albaneză şi mai ales o carte de poezie care ajungea la el. Ultimele pagini ale acestor cărţi sunt pline de note scrise de el. Acolo nota, în primul rând, ce cuvinte şi expresii din poezia sa erau folosite în poezile cărţii respective. Şi acest efort nu era zadarnic, deoarece nu rareori îşi găsea cuvântul “mall” - (n.n.) şi expresia MALLI I PARE în poeziile tinerilor." 167

a)ASDREN (1872-1947)

Asdren, pseudonimul literar a lui Aleks Stavre Drenova, s-a născut la 11 aprilie 1872, în satul Drenova din judeţul Korça. Aici urmează şcoala elementară în limba greacă. Încă de mic primeşte primul şoc al vieţii o dată cu moartea mamei. La vârsta de 13 ani, când începuse studiile la liceul din Korça, îşi pierde şi tatăl, după moartea

164 Rexhep Ismajli, “Shumësia e tekstit”, Rilindja, 1980, Prishtinë, pag.163165 ibidem. pag. 129.166 Lasgush Poradeci, “La steaua “ lui Eminescu, (fragment din teza de doctorat) , Anuarul “Albanezul 401“,pag 128.167 Petraq Kolevica, Lasgushi më ka thënë...,Shtëpia Botuese“ 8 nëntori“, Tiranë 1992, pag. 140.

76

căruia n-a mai vrut să-şi continue studiile la Korça. Între timp, cei doi fraţi mai mari erau emigraţi în România.

Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, albanezii din sud, cu precădere cei din Korça şi locuitorii satelor din împrejurimi, începuseră să emigreze din locurile natale. În anul 1879, la Korça are loc un puternic cutremur, acest fapt fiind un motiv în plus pentru a emigra, deşi sărăcia şi nesiguranţa din aceşti ani erau suficiente pentru o masivă emigrare. |ările unde se vor stabili aceşti emigranţi erau Egipt, Bulgaria, SUA, in timp ce România devine ţară preferată pentru emigranţii din Albania sud-estică în aceea vreme, întrucât aici se formase o colonie albaneză foarte activă. Asdren soseşte la Bucureşti în toamna anului 1885, unde numărul emigranţilor albanezi era destul de mare. În decembrie 1885 lucrează ca ucenic în cafeneaua unui mic proprietar albanez numit Eftimie Kosta, apoi timp de trei ani lucrează ca vânzător într-o cofetărie. Cercetătorul Rexhep Qosja, în monografia sa despre Asdren, scrie: "În această vreme Asdren ardea de dorinţa de a vedea încă odată locurile natale, de a se plimba pe câmpiile şi prin codrii din Korça, de a se scalda în râul din Drenova, de a se sui pe Muntele Moravei, de a se duce la mormintele părinţilor." 168 Acest dor de ţară şi dorinţa de a se întoarce în patrie îl copleşise tot timpul în tinereţe, cu atât mai mult prin faptul că el trebuia să se stabilească la Bucureşti. În Bucureşti el găsea oportunităţi pentru îndeplinirea vocaţiei sale de scriitor. Pe de altă parte, Bucureştul era capitala Balcanilor, unde se adunase un număr foarte mare de albanezi, care, graţie toleranţei din partea statului român, aveau posibilităţi să se organizeze în asociaţii şi uniuni în scopul dezvoltării unei activităţi substanţiale patriotice. În vara anului 1881, Jani Vreto venise de la Constantinopol la Bucureşti pentru a întemeia filiala "Asociaţiei tipăritului în limba albaneză" şi a fondat prima tipografie in limba albaneză, care a început să publice cărţi în anul 1886. În Bucureşti, cel mai mare poet al Renaşterii Naţionale, Naim Frashëri, va publica pentru prima dată acele opere literare care vor determina în mod decisiv dezvoltarea ulterioară a literaturii albaneze la sfârşitul secolului XIX, şi anume Bagëti e bujqësi (1886), Lulet e verësë (1890), Historia e Skëndërbeut (1898). La 15 mai 1887, la Brăila apare primul număr al săptămânalului "Drita" (Lumina), care va fi urmat de revista cu patru pagini "Shqiptari" (Albanezul), publicată la Bucureşti de asociaţia "Drita" (Lumina), condusă de Nikolla Naço. La revista "Albanezul", Asdren va lucra alături de Nikolla Naço, ca traducător. Revista se publica în trei limbi, în albaneză, română şi franceză. Viitorul poet cunoştea în afara albanezei, românei şi francezei, şi greaca. Nikolla Naço va fi cel care va ajuta dezvoltarea intelectuală a tinerilor albanezi din Bucureşti, întemeind în 1892 o şcoală serală, unde tinerii urmăreau discursurile unor autorităţi ştiinţifice române ale vremii precum Haşdeu, poetul Vasile Alecsandri etc. Aici vor studia şi vor fi cazaţi într-un internat aflat în clădirea asociaţiei "Drita", ideea fiind a lui Naço, o serie de tineri care câţiva ani mai târziu aveau să devină mari patrioţi şi intelectuali ai coloniei albaneze precum Mihal Grameno, Ibrahim Temo, Thoma Avrami, Kristo Luarasi, Dervish Hima etc. Asdren absolvă studiile universitare la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti.

În ianuarie 1899, Asdren, împreună cu prietenul său, Kristo Anastas Dako (1878-1941) a fondat "Cercul studenţilor albanezi", care în martie 1902 se va schimba în Asociaţia "Shpresa" (Speranţa). În 1899, la vârsta de 27 de ani, poetul se întoarce la Korça pentru a vizita locurile natale. Peste cinci luni vine din nou la Bucureşti. Despre această vizită, el va scrie în revista "Albania": " Anii treceau continuu, timpul se scurgea, acel timp care schimbă orice, care uită orice, care transformă orice. Cu toate acestea, o dorinţă interioară a sufletului mă împingea să văd încă o dată aceste locuri, să văd ţara părinţilor mei pe care o lăsesem cu atâta înduioşare, cu atâtea lacrimi, să văd pământul Albaniei, aşa cum spune stihitorul, din care m-am făcut.

Mă frământam cu gândurile, mi se părea că nu puteam face acest pas greoi, să plec din această ţară unde mă aflu, unde am crescut mare, unde m-am maturizat şi văzusem prima scânteie de dragoste. Mi se părea că ceva mă împiedica să nu plec.

168 Rexhep Qosja, Asdren,...p. 71

77

Însă amintirile din copilărie, acele amintiri scumpe, care mă bucurau mereu, acele amintiri ale unei vieţi perfecte, ale unei vieţi limpezi ca cerul Albaniei de iunie, mă stimulau, mă făceau să mă duc ca să le văd, să le simt, să le retreiesc încă o dată."169

În 1905, Asdren era profesor de limba albaneză la Constanţa. În 1906 a fost ales preşedintele filialei Asociaţiei "Drita" (Lumina) din Bucureşti, fondată iniţial la Viena. A doua vizită în ţară o va efectua în 1914 în scopul felicitării noului şef de stat din Albania, prinţul Wilhelm de Wid. După o scurtă vizită la Shkodra, Asdren se întoarce la Bucureşti în iulie 1914 . Poetul va fi unul din cei mai activi intelectuali ai mişcării naţionale albaneze. Din martie 1922 lucrează ca secretar al consulatului albanez din Bucureşti, până in 1924. În 1927 este pus tot în funcţia de secretar al consulatului albanez de către Ministerul de Externe din Albania. În 1937, cu ocazia aniversării a 25 de ani de la proclamarea independenţei în Albania, face o vizită la Tirana, apoi se duce la Shkodra unde îl întâlneşte pe marele poet Gjergj Fishta.

Asdren a salutat ocuparea Albaniei de către Italia în ajunul Paştelui din 1939 şi a scris Credere, Obedire, Combatere etc, dar anarhia pricinuită de al doilea război mondial şi deziluziile în faţa unei Albanii neunite şi neprospere vor apărea în curând. S-a întors la Bucureşti în iulie 1939. Între timp patriotul albanez va depăşi cincizeci şi cinci de ani şi va schimba mai mult de zece ori adresa locuinţei. Rămas singur şi fără nici un ajutor financiar, omul care scrisese imnul naţional, care contribuise atât de mult la susţinerea cauzei naţionale, la dezvoltarea culturii albaneze, se stinge din viaţă la 11 decembrie 1947 în sărăcie, nefiind luat în seamă de statul comunist albanez.

Asdren începuse să scrie poezii şi să publice articole în presa românească la începutul secolului al XX-lea, primul articol datănd din anul 1901. Prima fază a creaţiei sale o reprezintă volumul de poezii "Reze dielli" (Raze de soare), elaborată în cursul a trei ani. Acest volum care a fost dedicat eroului naţional albanez, Skanderbeg, a fost bine primit în rândul cititorilor albanezi şi apreciat de criticii vremii, punându-l pe Asdren în fruntea poeţilor albanezi, după moartea lui Naim Frashëri şi la un an de la moartea lui Jeronim De Rada. În acest volum, poetul scrie după modelele tradiţionale, motivele fiind cele tipice laturii Renaşterii Naţionale precum dorul de ţara îndepărtată, apel către poporul său pentru a fi unit în lupta contra cotropitorilor turci. Găsim aici şi unele poezii filozofice scrise in spirit naimian.

Al doilea volum a lui Asdren, intitulat Endrra e lot (Vise şi lacrimi), editat la Bucureşti în 1912, marchează maturitatea artistică a poetului. Cartea a fost dedicat prietenei Albaniei, savantei Edith Durham (1863-1944). În acest volum, poezia sa îşi pierde caracterul pur propagandistico-patriotic, atenţia poetului îndreptndu - se spre cultul frumosului. La poet era deja trezit interesul pentru cunoaşterea tradiţiilor literare străine, influenţa autorilor renascentişti pierea, lăsând locul influenţelor europene. Prin acest volum, poezia albaneză face un pas înainte spre emanciparea sa, devine subtilă, se dezvoltă în direcţii noi, extinzându-se în spaţii necunoscute mai înainte. Acest volum marchează faza formării individualităţii creative a lui Asdren.

Un alt pas calitativ la nivel stilistic şi la cel al tehnicilor poetice va fi marcat de al treilea volum “Psallmë murgu “(Psalmul călugărului), Bucureşti 1930, publicat la optsprezece ani de la apariţia volumului Vise şi lacrimi. Conform părerii criticilor literaturii albaneze, acest volum marchează apogeul creaţiei poetice lui Asdren. Poezia este una psihologic-meditativă, este poezia omului zguduit de războaiele mondiale şi de cele balcanice, a omului zdruncinat de traumele secolului XX. Poetul se adresează cititorilor nu din poziţia apartenenţei etnice, el se adresează umanităţii. Frămntârile poetului sunt universalizate. Referitor la volumul Psalmul călugărului, cercetătorul canadian Robert Elsie afirmă: "Împreună cu cele două volume ale lui L. Poradeci, publicate în România în 1933 şi 1937, şi cu micul volum Vargjet e lira (Versurile libere-n.n.) al lui Migjeni, Psalmul călugărului marchează un moment de cotitură în literatura albaneză. Pe terenul mai mult stâncos al literaturii albaneze îşi punea rădăcini spiritul modernismului." 170

169 Ibidem. p.79.170 Robert Elsie, Histori e letërsisë shqiptare, Dukagjini, Tiranë - Pejë, 1997, pag 266

78

A patra perioadă a creaţiei lui Asdren este încununată de volumul Kambanat e Krujës (Clopotele din Kruja) pe care poetul nu l-a văzut publicat. Acest volum a fost publicat postum de Rexhep Qosja, în 1971. Aproape toţi cercetătorii operei sale vorbesc de o scădere a nivelului artistic al poeziei din lipsa inspiraţiei şi spontaneităţii, probabil din cauza vârstei avansate. Tematica din acest volum se întoarce în trecutul istoric ca în primele volume, reînviindu-se tonul patetic. La vârsta bătrâneţii, poetul a simţit nevoia mai mult să povestească decât să manifeste lirismul său, aşa încât poezia devine narativă.

A fost menţionat de multe ori faptul că începuturile creaţiei lui Asdren au fost sub influenţa lui Naim Frashëri şi a culturii Renaşterii în general. Trăind cea mai mare parte a vieţii în România, creaţia sa va fi în mod firesc influenţată de literatura română, de cea tradiţională şi de cea contemporană. Această literatură, componentă a unei culturi cosmopolite, a jucat un rol fundamental în formarea sa artistică. Mai ales poezia postromantică, a cărei influenţă este simţită în perioadele maturităţii creative a lui Asdren, a constituit un factor esenţial nu numai în producerea unui pas calitativ în creaţia acestui poet, ci şi în procesul istoric al poeziei albaneze. Asdren nu putea să rămână indiferent faţă de literatura şi cultura română în general. În primul rând este vorba de o ţară balcanică care din punct de vedere istoric a trecut prin evenimente asemănătore cu cele din Albania. În afara aspectului artistic care îl interesa cu desebire, Asdren va observa în literatura romantică şi în cea postromantică o tematică ce coincide cu problemele naţionale, sociale, politice şi morale din ţara natală.

În poeziile de debut ale lui Asdren apar clar elementele unui romantism naţional determinat de influenţa poeziilor lirice ale poetului şi dramaturgului Vasile Alecsandri. De exemplu, în poezia Kënga e bashkimit (Cântecul unirii) din volumul Vise şi lacrimi, se vede clar influenţa poeziei Hora unirii. Este influenţat de Eminescu în poemele patriotice. Epigonii lui Asdren, este inspirată de poezia lui Eminescu cu acelaşi titlu. Venetiku este conceput asemănător poeziei Veneţia a lui Eminescu. De asemenea, s-a pus problema influenţelor în lexic, problemă ce o vom relua în paginile acestei lucrări. În ipostaza poetului implicat profund în procesele sociale, Asdren se alătură lui George Coşbuc, poet al ţărănimii române. Faimosul poem al lui Coşbuc Noi vrem pământ îşi găseşte rezonanţe în poezia Zëri i kryengritësve (Vocea răsculaţilor) a lui Asdren. Un alt poet român, a cărui poezie a lăsat urme în creaţia sa a fost, fără îndoială, Tudor Arghezi, influenţă simţită îndeosebi în al treilea volum - Psalmul călugărului. Cu trei ani în urmă, poetul român îşi publica liricele în volumul Psalmul de taină, titlul sugerând o altă asemănare. Amprenta lui Arghezi se observă atât în suflul mistic şi în angajarea morală, cât şi în elementele simbolismului şi expresionismului, foarte clare în lirica argheziană. S-a observat, de altfel, interferenţa cu cel mai renumit simbolist român, Alexandru Macedonski. Poezia Excelsior este relevantă în acest sens.

Problema influenţelor poeziei româneşti în creaţia lui Asdren depăşeşte scopul acestui studiu, însă trebuie acceptate aceste influenţe fără nici un complex. Să căutăm la Asdren, dar şi la Poradeci sau Kuteli numai originalitate, este o naivitate. Să încerci să contrazici influenţele unei literaturi asupra unei alte literaturi înseamnă să nu fii sincer cu tine însuţi. Profesorul Qosja, când tratează această problemă în monografia sa despre Asdren, se va exprima astfel: "Rolul influenţelor este important pentru toţi creatorii şi toate literaturile cărora le aparţin. Este un adevăr cunoscut că fără influenţe reciproce literaturile diferitelor naţiuni ar avea un proces de dezvoltare şi îmbogăţire foarte încet, cu mare greutate ar materializa o experienţă creativă, care, într-o literatură mai bogată poate fi deja materializată. Este, de altfel, un adevăr faptul că nu poate fi găsit vreun scriitor în creaţia căruia să nu fie exprimate fie influenţele autorilor precedenţi, fie influenţele contemporanilor, şi mai des influenţele din ambele direcţii. Ca în orice domeniu al activităţii umane, şi în câmpul literaturii sunt aproape imposibile apariţiile creatorilor cu desăvârşire originali.“ 171

Poezia lui Asdren deschide drumuri spre noi orizonturi. Poezia sa pregăteşte apariţia în orizontul literar albanez a doi poeţi eminamente moderni, L. Poradeci şi M.

171 Rexhep Qosja, Asdren..., pag. 276

79

Kuteli. Totodată, această poezie ajută la o percepere justă a poeziei acestora.

b.) LASGUSH PORADECI (1899-1987)

L. Poradeci este pseudonimul lui Llazar Gusho. S-a născut la Pogradec la 27 decembrie 1899. Din 1909 până în 1916 a urmat gimnaziul la Manastir, în limba română. Îşi continuă studiile la Lycée des Frères Maristes din Atena, în limba franceză, până în 1920. În ultimii ani de liceu, din cauza unei boli grave, a fost internat intr-un sanatoriu care era sub îngrijirea doamnei Sofia Schlieman. În 1921 soseşte la Bucureşti cu speranţa că va continua studiile cu ajutorul fratelui său. Poradeci voia să studieze la Academia Artelor Frumoase, unde se înscrie cu dificultăţi. Şederea poetului la Bucureşti va juca un rol determinant în viitorul său şi al artei sale. Aici autorul va cunoaşte pe Asdren cu care va fi prieten toată viaţa, pe Dhimitër Pasko, cunoscut sub pseudonimul literar M. Kuteli şi pe alţi scriitori şi artişti ai vremii. În 1922, Poradeci este ales secretar general al coloniei albaneze, funcţie pe care o exercitase Asdren. Bucureştiul va fi oraşul unde Poradeci îşi va satisface exigenţele intelectuale. În afara cursurilor de la Academia Artelor Frumoase, urmează şi cursurile de la Facultatea de Litere şi Teologie. Pentru a-şi asigura existenţa şi continuarea studiilor, un timp îndelungat a vândut ziare, dădea meditaţii de limbă franceză, vindea tablourile pictate de el şi facea şi alte servicii obişnuite. Ajutat de colonia albaneză din Bucureşti şi de Asdren (deşi între ei era o diferenţă de vârstă de douăzeci de ani), poetul va depăşi multe greutăţi. Acest ajutor şi sprijin nu-i va lipsi şi după plecarea din Bucureşti spre Austria. În România va publica poezii în presa de limbă albaneză: în "Shqipëria e re" (Albania nouă) care apărea la Constanţa, în revista "Shqiptari" (Albanezul) din Bucureşti etc.

În vara anului 1924 guvernul lui Fan Noli îi acordă lui Poradeci o bursă de studiu la Graz, în Austria unde s-a înscris la Facultatea de Filologie Romano-Germanică. Odată sosit în Austria, Poradeci a luat contact prin scrisori cu Colonia Albaneză din Bucureşti de care era legat prin activitatea şi devotamentul comun pentru ţara de origine. În zeci de scrisori el cerea informaţii despre orice, despre prieteni, cultura albaneză, despre ţara natală.

În mai 1933 şi - a susţinut teza de doctorat cu tema "Der verkannte Eminescu und seine vol kstumlich-heimatlich Ideologie" (Eminescu şi legăturile salei cu poezia populară română). În 1934 L. Poradeci se întoarce în ţară, unde va lucra ca profesor de desen într-un liceu din Tirana. Aici îşi petrece anii de război. În perioada de după al doilea război mondial până în 1947 rămâne fără serviciu. După acest an lucrează puţină vreme la Institutul de Stiinţe, instituţia predecesoare a Academiei de Stiinţe şi, apoi, ca traducător la Editura "Naim Frashëri" din Tirana, unde a lucrat până a ieşit la pensie în anul 1974. În această perioadă a vieţii sale, lăsat în umbră şi indiferenţă de către autorităţile comuniste, domeniul activităţii sale va rămâne traducerea. A tradus poezii din Puşkin, Blok, Lermontov, Mickiewicz, Heine, Goethe, Bertold Brecht, Alfred de Musset, Eminescu etc. Moare în cruntă sărăcie la Tirana la 12 noiembrie 1987.

L. Poradeci este considerat de mulţi specialişti, pe bună dreptate, cel mai mare poet al Albaniei din secolul XX. Este autorul a două volume de poeme, publicate în România Vallja e yjeve (Dansul stelelor) în 1933 şi Ylli i zemrës (Steaua inimii) în 1937. Primul volum a fost tipărit la tipografia "Albania" din Constanţa cu ajutorul lui Asdren şi al unui grup de studenţi albanezi ce studiau la Bucureşti. Al doilea volum a fost publicat cu ajutorul prietenului său, fascinantului prozator din Pogradec, M. Kuteli. Primul volum conţine poeme scrise între anii 1921 şi 1924. Al doilea volum ce conţine poezii noi, dar şi poezii prelucrate din primul volum, constituie punctul culminant al creaţiei sale şi al întregii poezii albaneze din acest secol. Poradeci n-a scris mult, opera sa este puţin voluminoasă, dar foarte valoroasă, forţa de concentrare,

80

conţinutul filozofic, profunzimea mesajului liric, muzicalitatea etc. fiind unele dintre însuşirile operei sale. Această operă este una irepetabilă, dat fiind sistemul solid de idei, formă, stilul, ce-i determină un caracter autonom. Paradoxul că poetul a scris puţin dar ce a trăit mult dispare având în vedere acest sistem complet poetic, corelativ şi coerent în toate componenele sale. Raţional şi sensibil, pictural şi muzical, oniric şi real, poet fin al limbii albaneze, filozof şi folclorist, peisagist şi dramatic, Poradeci a dăruit literaturii albaneze o operă unică atât naţională, cât şi universală.

Aprecerea lui L. Poradeci în cadrul literelor albaneze a fost una nesatisfăcătoare, dar poetul s-a simţit jignit şi neapreciat în timpul regimului totalitarist-stalinist al lui Enver Hoxha. În Istoria Literaturii Albaneze, întocmită de Academia de Stiinţe, poetul este prezentat într-un grup de autori din anii ’30 fără atenţia şi analiza cuvenită. Cu alte cuvinte, regimul comunist acceptase moartea sa artistică. Revalorificarea şi plasarea operei sale în locul cuvenit în patrimoniul literaturii naţionale prin criterii artistice şi verticalitate principială rămâne obligaţia scriitorilor noilor istorii ale literaturii albaneze. Eqrem Çabej, încă din 1929 avea să afirme despre L. Poradeci: "Ceea ce îl deosebeşte de cei precedenţi este profunzimea. Este cel mai profund poet în limba albaneză; dacă acest lucru n-a fost observat până acum, motivul este că cei mai mulţi nu înţeleg poezia sa, care, prin cuvinte şi forme verbale foarte simple şi deseori populare, reuşeşte să se concentreze atât de mult încât poate scoate la lumină cele mai profunde gânduri, sentimentele cele mai labirintice, ideile cele mai înălţătoare. Dacă va fi citit cu atenţie, va fi descoperită profunzimea fără pereche, dacă nu astăzi, desigur, generaţiile viitoare vor dovedi acest lucru." 172

Tematica, structura şi limbajul poeziei se împletesc uimitor cu literatura orală a Albaniei de sud, mai precis, cu aceea din zona Pogradec. În întregul text poetic al lui Poradeci este prezent lacul Ohridei, un semn puternic şi de neşters venind dinspre copilăria petrecută pe malul avestui lac, amintire ce l-a urmărit în cursul întregii vieţi. Despre relaţiile sale cu lacul, scriitorul Ismail Kadare avea să spună: "Iubea foarte mult lacul din Pogradec, acel lac căruia i-a dedicat cele mai frumoase perle. Rareori o cantitate de apă a fost cântată cu atâta profunzime, ardoare şi doliu iluminat din interior." 173

Poetul coordona sensibilitatea cuvintelor lui Charles Baudelaire cu filozofia estetică a formei şi cu eleganţa lui Stefan George, cu umanismul şi filozofia lui Naim Frashëri cu eternitatea cosmogonică a titanului Eminescu.

c)MITRUSH KUTELI (1907-1967)

M. Kuteli este pseudonimul literar al lui Dhimitër Pasko, cu varianta în româneşte Dimitrie Pascu. S-a născut la Pogradec, asemeni lui Poradeci, pe malurile lacului Ohrida, la 13 septembrie 1907. Precum Poradeci, Kuteli a urmat o şcoală în limba română, colegiul comercial din Salonic. După terminarea studiilor la colegiu se stabileşte la Bucureşti unde urmează studiile superioare la Facultatea de Stiinţe Economice pe care a absolvit-o în 1934 având ca lucrare de licenţă "Sistemele bancare din Balcani". Încă din anul 1931, în spiritul patriotic al asociaţilor albaneze, Kuteli este unul dintre iniţiatorii, şi apoi preşedintele, Asociaţiei Studenţilor Albanezi din România care publica ziarul "Ushëtima" (Ecoul). În acest ziar Kuteli a publicat traduceri din lirica lui Eminescu şi alte scrieri literare. În 1931, Kuteli câştigă primul premiu la concursul organizat de renumita revistă "Curentul" cu lucrarea "Păreri asupra crizei agricole". În cursul acestor ani publică nouă lucrări în domeniul economiei. În afară de acestea va publica şi cărţi literare precum traduceri, critică literară: Proverbe albaneze (Constanţa, 1936), Câteva observaţiuni critice asupra cărţii "Albanica" a D-lui Anton Balota, Constanţa, 1939 şi Boabe de grâu (Nr. 3, V, 1934, pag. 176-178) articolul "Un poet albanez - L. Poradeci". Un timp a colaborat ca

172 Eqrem Çabej, Mbi poezinë e Lasgush Poradecit, ]n Studime gjuhësore,... pag. 87173 Ismail Kadare, Ftesë në studio, Shtëpia Botuese, “Naim Frashëri“ Tiranë 1990, pag.222.

81

jurnalist la ziarul "Shqipëria e re" (Albania nouă), ziar în limba albaneză publicat la Constanţa (1910-1936).

La Bucureşti publică volumele de povestiri, gen în care Kuteli a cunoscut adevărate reuşite. Prima carte de acest fel este Netë shqiptare (Nopţi albaneze), Bucureşti, 1938, volum ce cuprinde opt povestiri despre viaţa rustică din împrejurimile oraşului Pogradec. În anul 1937, sub îngrijirea sa va fi publicat excepţionalul volum de poezii al lui L. Poradeci Ylli i zemrës (Steaua inimii) cu o postfaţă scrisă de Kuteli, aceasta constituind una dintre cele mai reuşite studii stilistice despre poezia lui Poradeci şi despre cea albaneză în general. Precum ceilalţi poeţi compatrioţi care trăiau în România în aceaşi perioadă - Asdren şi Poradeci -, Kuteli era marcat de magia încă puternică a poetului naţional român, M. Eminescu şi, mai mult decât atât, va încerca să traducă în albaneză pe Eminescu şi va scrie câteva eseuri despre opera lui. Cunoscând profund limba română, acest scriitor va scrie în româneşte nu numai articole, ci şi scurte povestiri şi va culege folclor românesc. Între timp scrie poezii, traduce, scrie critică literară, această activitate mergând în paralel activitatea de economist, domeniu în care a publicat câteva cărţi.

În anul 1942 se întoarce în Albania. În perioada războiului va publica pe cont propriu majoritatea creaţiilor în proză, publicaţii care îl vor plasa printre cei mai buni prozatori albanezi din toate vremurile: Ago Jakupi e të tjera rrëfime (Ago Jacupi şi alte povestiri) Tirana 1943, Këngë e britma nga qyteti i djegur (Cântece şi strigături din oraşul ars), Tirana 1944, Përmbledhje me këngë popullore (Culegere de cântece populare) Tirana 1944, Shënime letrare (Însemnări literare), Tirana 1944, Sulm e lotë (Năvală şi lacrimi), Tirana 1944. În 1943 publică un volum de poezii ale lui Fan Noli intitulat “mall” e brengë (Dor şi suferinţă) şi alte studii despre sistemul financiar în Albania.

M. Kuteli va întemeia o nouă şcoală a povestirii şi prozei scurte în Albania. Prin opera sa, proza albaneză cunoaşte o fază nouă calitativă, deoarece afirmarea ei era dificilă, dată fiind situarea sa pe un teren poetic bine consolidat, în timp ce proza albaneză de până atunci avea caracter didactico-moralizator. Motivele povestirilor sale păstrează vii legăturile cu sursa din care s-a alimentat, folclorul Albaniei de sud. Lexicul şi sintaxa operei sale cunosc o asemenea cizelare, încât limba albaneză dobândeşte o plasticitate şi o îmbogăţire rar întâlnită la alţi autori ai prozei albaneze. Temele rustice, accentul naţional, cursivitatea discursului, coloritul dens, figurile şi mentalitatea tradiţională, aspectele din viaţa cutumiară şi etica ţărănimii, imaginile picturale au făcut ca proza sa să fie citită de un număr mare de cititori.

Spre sfârşitul celui de al doilea război mondial, M. Kuteli este mare funcţionar al Băncii de Stat din Albania. Între timp devine figură centrală a literaturii albaneze. În 1944, împreună cu un grup de prozatori, a înfiinţat revista lunară Revista letrare (Revista literară).

În 1947, în cadrul terorii comuniste, organizată de Partidul Comunist Albanez aflat atunci sub influenţa iugoslavă, scriitorul, la fel ca sute de alţi intelectuali, va fi condamnat la cincisprezece ani de închisoare. În primii doi ani de condamnare a făcut muncă silnică în balta din Maliq, timp în care a încercat să se sinucidă. După ieşirea din închisoare va lucra la Tirana ca traducător la editura Naim Frashëri, ca şi L. Poradeci.

Ca în toate ţările foste comuniste, jdanovismul a penetrat şi dominat literatura albaneză prin intervenţiile violente ale Partidului Comunist. De aceea, Kuteli a fost forţat să traducă din literatura rusă pe Gorki, Aleksei Tolstoi, Konstantin Pautovski, Fadeiev, traducând şi alţi autori pe care îi venera precum pe Nicolae Gogol, (Suflete moarte), Povestirile unui vânător ale lui Ivan Turgheniev, basmele lui Krîlov, proză din Mihail Sadoveanu, poeziile lui Mihai Eminescu precum şi din literatura franceză, spaniolă etc. În aceşti ani publică, de asemenea literatură pentru copii, poezie şi proză, acesta fiind domeniul cel mai puţin periculos pentru scriitori Europei de Est. S-a stins din viaţă la 4 mai 1967 fără respectul şi omagiul care i se cuvin unuia dintre cei mai mari prozatori albanezi din secolul al XX-lea.

Ca poet Kuteli a publicat volumele Năvală şi lacrimi, Tirana 1944, Pădurea

82

castanelor, Tirana 1958, |ărână din acest pământ, Tirana 1973. Poezia lui Kuteli are la bază un spirit folcloric, iar unele dintre poeme au puternice accente de durere, revoltă şi dramatism. Poezia sa reflectă o vastă cultură şi se remarcă prin bogăţia lexicală, această poezie, însă, neatingând nivele artistice performante.

d) PRIETENIA DINTRE SCRIITORI

Mulţi tineri albanezi îşi continuau şi studiile în cursul exilului economic. Între ţări ca Italia, Austria, Franţa etc., aceşti tineri vor prefera pentru studii Bucureştiul, ştiut fiind faptul că numărul albanezilor din România era relativ mare. Pe de altă parte erau cunoscute ospitalitatea poporului român, afinitatea spirituală cu acesta, dar mai ales ajutorul oferit de cei apropiaţi aflaţi în România. Unii dintre aceştia îşi efectuaseră studiile elementare sau liceale în limba română, ştiind deja româneşte. Acesta era cadrul istoric în care L. Poradeci, în vârstă de douăzeci de ani, a ajuns la Bucureşti. El va cunoaşte opera poetică a lui Asdren, ale cărui poezii se publicaseră şi în textele şcolare întocmite pentru şcolile albaneze, îndeosebi după proclamarea independenţei. Dar nici numele tânărului poet L. Poradeci nu era necunoscut pentru Asdren, căci Poradeci publicase deja câteva poeme încă de foarte tânăr. Perioada şederii în România va fi pentru aceşti doi poeţi perioada creării unei prietenii pe viaţă, perioadă de sprijin reciproc şi de înţelegere privitor la problemele fundamentale de artă. Deşi între ei era o diferenţă de vârstă de douăzeci şi şapte de ani, prietenia lor se caracteriza prin respect reciproc. Profesorul Rexhep Qosja, în monografia sa despre Asdren, referitor la această prietenie se va exprima astfel: "Asdren şi Lasgush au legat o prietenie strânsă deoarece aveau multe interese în comun; în primul rând îi unea iubirea creaţiei. De obicei, serile, discutau despre problemele poeziei, despre poeţi renumiţi, sau despre ultimele apariţii poetice ale liricilor români şi europeni, despre procesul creativ etc.“ 174 Fenomenul coerenţei tematice, ideatice şi artistice, spiritul general şi lexicul asemănător în opera lor pot fi atribuite şi contactelor lor.

L. Poradeci va pleca în Austria pentru studii în 1924, iar prietenia cu Asdren va fi menţinută prin scrisori, ajutor financiar şi îşi vor dedica poezii unul altuia.

Asdren îl va cunoaşte pe celălalt tănâr talentat, venit din Pogradec pentru studii, pe M. Kuteli, care va trăi în România o perioadă îndelungată. Deşi aveau opinii diferite despre regele Zog, - Asdren a avut funcţia de secretar general al Consulatului Regatului Albanez în România - între cei doi scriitori va exista tot timpul o reală prietenie. Kuteli va fi unul dintre organizatorii aniversării şi operei activităţii lui Asdren în 1932. Asdren îl va ajuta pe tânărul student la Bucureşti aşa cum îi ajuta pe toţi studenţii albanezi. Ei vor coresponda când Dhimitër Pasko va pleca în Albania după răsturnarea regelui Zog.

Profesorul Rexhep Qosja aminteşte două momente când Kuteli voia să-l ajute pe Asdren: "Dorind să răspundă cu bine binelui unui vechi prieten de care ştia că se afla în condiţii dificile financiare, Dhimitër Pasko încearcă să rezolve problema pensiei lui Asdren. Acesta nu-i scrisese pentru un asemenea serviciu, dar Dhimitër Pasko ştia că Asdren îi va accepta această pensie pe viaţă. Ca întotdeauna, şi de data aceasta Asdren va fi fără noroc pentru că în luna septembrie a anului 1943, câteva luni după iniţiativa lui Dhimitër Pasko, treburile s-au încurcat din nou. Italia fascistă capitulează şi în locul ei în Albania vin noi ocupanţi: naziştii. În această situaţie, cât de cât schimbată, Dhimitër Pasko nu mai putea să-l ajute pe prietenul său. Asdren rămâne ajutat de albanezii din Bucureşti care ştiau să sprijine în momente grele." 175

Al doilea caz: "În anul 1945, Asdren îşi adună toate poeziile scrise după apariţia Psalmului călugărului, scrie alte poezii noi, printre care şi Soarele nou şi Apel tinerilor şi le pregăteşte pentru publicare sub titlul Clopotele din Kruja. Întrucât albanezii din Bucureşti nu dispuneau de posibilităţi financiare pentru publicarea acestui volum, el încearcă să-l publice la Tirana. Primului căruia i s-a adresat a fost Dhimitër Pasko

174 Rexhep Qosja, ibid, pag. 142.175 ibidem. pag. 143.

83

(Kuteli) care îşi începuse serviciul la redacţia revistei "Lumea nouă". În 1946, Kuteli îl anunţă pe Asdren că face tot posibilul pentru publicarea poemelor, deşi şansele erau prea mici. Albania avea atunci alte probleme. Trebuia construită ţara distrusă de război." 176

Relaţiile dintre Poradeci şi Kuteli aveau mai multe puncte de contact începând cu oraşul lor natal, studiile în Grecia şi mai târziu în România până în ultimele zile petrecute împreună în Albania, unde au lucrat amândoi ca traducători la Editura "Naim Frashëri". Coincidenţele destinelor aveau să consolideze această prietenie, dar lucrul care îi va face să se aproprie mai mult unul de altul va fi lumea artei, misterele literaturii, setea pentru a cunoaşte cât mai mult şi cultura vastă, limbile străine pe care le stăpâneau, verticalitatea morală faţă de orice provocare cauzată de comunismul stalinist al lui Enver Hoxha. Respectul unuia faţă de celălalt va fi la nivel profesional şi intelectual. Amintim că M. Kuteli a fost editorul celei mai bune opere a lui Poradeci Ylli i zemrës (Steaua inimii), pe care o va însoţi cu un studiu strălucit despre arta lui. L. Poradeci la rândul lui îl va aprecia ca prozator, dar şI în calitatea de critic literar şi traducător. În cartea Lasgushi mi-a spus... autorul scrie: "...când Lasgush îşi exprima părerea despre critica literară, în fruntea criticilor punea pe M. Kuteli", apoi autorul reproduce cuvintele lui Poradeci: "În concluzie, trebuie să existe critica. Dar ce trebuie să aibă un critic ca să fie bun? În primul rând trebuie să aibă gusturi adevărate artistice, să distingă de la început ce este bun şi ce este de prost gust. Trebuie să se orienteze. În al doilea rând, ceea ce completează prima condiţie, trebuie să aibă cultură vastă şi multilaterală. La noi critic adevărat a fost marele Pasko (Dhimitër Pasko - n.n.), el avea aceste două calităţi."177 Într-un alt context, Poradeci era de părere că cel mai bun traducător în limba albaneză este tot M. Kuteli. Într-unul din studiile sale, Kuteli se va exprima despre poezia lui Poradeci în felul următor: "Lasgush apare şi rămâne un vârf care va domina prin umbra sa literatura şi gândirea albaneză.“178 M. Kuteli avea să-l descrie în proza sa - Qetësi para fërtyme (Liniştea dinaintea furtunii) pe poetul Poradeci într-o ipostază din vremea prieteniei lor.

Ambii autori vor suporta indiferenţa şi umilirea din partea capitalei oficiale postbelice, clasificările tendenţioase şi incomplete ale criticii mediocre şi staliniste, ale Istoriei Literaturii Albaneze care îi considera scriitori suspecţi din punct de vedere ideologic, invidia şi gelozia altor scriitori - " comisarii partidului" care se remarcau, printre altele, prin zelul arătat în denigrarea scriitorilor talentaţi.

Suferinţele şi persecuţiile din ultima perioadă a vieţii lor vor însemna un alt punct unde se întâlnesc destinele lor, destine ce încep cu naşterea în acelaşi oraş, continuă cu studiile în limba română în Grecia şi apoi România, apoi cu întoarcerea în Albania, cu neaprecirea operelor în vremea comunismului, timp în care amândoi s-au stins din viaţă, şi ca o ultimă coincidenţă, renaşterea lor în perioada postcomunistă.

Contactele de prietenie între cei trei scriitori erau benefice creaţiei lor, dar şi întregii literaturi albaneze. Toţi trei aveau să aducă un nou suflu şi o nouă respiraţie acestei literaturi. Asdren a pregătit naşterea poeziei moderne, Poradeci va deveni exemplul cel mai elocvent în acest sens, în timp ce Kuteli atinge înalte cote în proza albaneză.

1) Puterea dorului în poezia lui Asdren

Pentru prima dată în poezia albaneză, Asdren va da o paradigmă a dorului. Cercetătoarea Lucia Djamo-Diaconiţă, studiind în mod amănţit acest sentiment în poezia lui Asdren va menţiona :"În poezia lui Asdren dorul nu are numai sensul de dorinţă arzătoare pentru a vedea pe cineva sau ceva, nostalgie, dar, ca şi în română, are şi sensul de dragoste, de suferinţă cauzată de dragoste, mai ales sensul de

176 ibidem. pag. 144177 Petraq Kolevica,... pag. 111.178 Mitrush Kuteli, “Ylli i zemrës “ prej Lasgush Poradecit, ]n vepra letrare 5, pag. 242.

84

dorinţă, aspiraţie...“ 179

Încă de la începuturile sale poetice încununate cu primul volum Reze dielli (Raze de soare) observăm că Asdren simte o afinitate faţă de acest cuvânt şi va fi cucerit de sentimentul dorului. Sentimentul este simţit la nivelul textului şi metatextului, la nivelul orizontal şi vertical , la nivelul conştient şi inconştient : când starea cauzată de dor este topită în ţesutul textului fără să ia forma lingvistică a dorului, când poetul ne introduce direct în atmosfera dorului, punând cuvântul ca titlu al poeziei, când ne creează o stare de dor simţită după citirea poezilor. În acest volum, trei titluri de poezii au în componenţa lor cuvântul “mall”: Malli i atdheut (Dorul de patrie), Malli i Lenkës (Dor de Lenka), Malli i peshkatores (Dor de corabie). În prima poezie, deşi autorul nu mai foloseşte cuvântul ca atare decât în titlu, poemul este dominat de tonul dorului de patrie, de o stare de nostalgie fără scăpare pentru locurile natale. Într-o încercare de a găsi o punte de evadare sau de comunicare, manifestând nerăbdare, poetul se adresează păsărilor care ar fi putut vedea peisajele patriei, acestea fiind descrise într-o manieră naimiană. Poetul are nevoie de acel lucru care în albaneză este redat printr-un singur cuvânt çmallje (împlinire a dorului):

Më thoni ushtimimin’ e pyllit, gjëmimn’ e malit,Këngët të malleshma të vashës e’ të djalit.Më thoni perëndimin’ e hënës, lindjen e diellit,Ditën, natën dhe të qeshurën e qiellit.

(Povestiţi-mi ecoul pădurii, răcnetul muntelui, cântecele de dor ale frumoasei şi iubitului.Povestiţi-mi apusul lunii, răsăritul soarelui,Ziua, noaptea şi râsul cerului.)

Embël të ligjëroni, zemrën të ma çmallni,Dëshirën të ma mbushni, shpirtin të ma ngjallni.T’më çelni si prandvera, qi çel trëndafilët,Edhe zë më jipni të këndoj si bilbilët.

(Cu voce dulce să-mi spuneţi, dorul inimii să-mi împliniţi,Dorinţa să-mi îndepliniţi, sufletul să-mi reînviaţi.Să mă înveseliţi ca primăvara ce înfloreşte trăndafirii,Şi glas să-mi daţi să cânt ca privighetoarea.)

În poezia Malli i Lenkës (Dor de Lenka) cuvântul “mall”, în afara sensului de nostalgie, dobândeşte şi sensul de dragoste, voluptate, dorinţă. Şi aici, ca şi în prima poezie, autorul încearcă să creeze un nou adjectiv - i (e) mallëshëm, având sensul omului copleşit şi dominat de dor. " Lenka e mallëshme më pret..."(Lenca cu dor mă aşteaptă...) Numai din această poezie reies tre ipostaze ale dorului.

I dridhet zemra kur e sheh,Se malli që dot s’e mfsheh.

(Când îl vede inima-i tremură,

Că nu - şi poate ascunde.dorul (dragoste)

Dredh mustaqet edh’ e vështronMe mall zemre dhe dashuri.

( Işi răsuceşte mustaţa şi-o priveşte,Cu dorul inimii şi cu dorinţă.) (pasiune, voluptate, dorinţă)

179 L. Djamo - Diaconi\[: op. cit...pag. 107

85

Kur ay mezin e shtrëngon,Kur ay mall e përqafon.

(Când el mijlocelu- i strânge,Şi când cel dor o cuprinde.) (voluptate, dorinţă arzătoare)

În acest volum, dorul cuprinde şi sensul de boală. Fiind personificată, boala dialoghează cu autorul. Durerea pricinuită de dorul erotic devine apăsătoare:

Përandaj edhe njëherO mall i zemrës të lutem,A të t’i puth buzët m’i bjerëA në mos, ndë dhet të futem.

(I vështir’ është durimi)

(De aceea încă o datăO, dor al inimii te rog,Să-ţi sărut buzele, apropie-leDacă nu, mai bine mor.

. (Aşteptare apăsătoare)

O asemenea ipostază întâlnim în poezia Së bukurës (Frumoasei) din primul volum, unde, în afara sensului de dragoste şi pasiune, cuvântul capătă sensul dorinţei carnale şi sexuale, a voluptăţii sau dorinţei erotice.

Buzët e tua ngjyrë trëndafiliQasu pranë të t’i puth një her,Edhe gojëzën me zë bilbiliNem’ edh’atë, mallin të ma nxjerrë.

(Buzele tale ca trandafirulVino aproape să le sărut cu dor,Şi guriţa cu vocea blândăDă-mi-o dorul să-mi astâmpăr..

Buzele sunt semnul senzualităţii, în timp ce "guriţa cu vocea blândă" - cel al dragostei ideale şi comunicării calde. Dorul include ambele sensuri.

La Asdren observăm, deci, o lărgire a semanticii cuvântului. Spre deosebire de poeţii anteriori putem vorbi de o stare lirică aparte, provocată de folosirea cuvântului “mall” - “dor”. Asdren şi Poradeci, de altfel, adaugă termenului respectiv sensuri necunoscute până atunci, specificând când o zonă vagă a subconştientului, când o stare fără ieşire, când un impact metafizic, când o viziune ce se proiectează în mod ambiguu în lumea poetică, când dorul e ca un văl acoperind orice trăsătură fizică a universului. Aşadar, cuvântul “mall” - “dor” la Asdren se prezintă cu o structură semantică mai bogată, structură extinsă esenţialmente mai departe de L. Poradeci, dacă o comparăm cu literatură cultă de până atunci. În cazul în care extindem comparaţia sferei semantice la poezia orală şi cea cultă anterioară constatăm că acest cuvânt include la aceşti autori sensuri ce există şi în literatura română, unde motivul şi frecvenţa cuvântului “dor” sunt revelatoare. În opera poetică a lui Asdren şi Poradeci, cuvântul respectiv merită atenţie nu numai prin simplul fapt al folosirii frecvente, ci, mai degrabă, din punct de vedere al capacităţii motivului în redarea unui complex de

86

semnificaţii şi, încă mai important, ca o formă de exprimare a sensibilităţii şi a modalităţii perceperii vieţii.

Faptul că Asdren a scris numai în albaneză, simţindu-se ca parte organică a unităţii etnice căreia îi aparţinea şi ca creator de prim rang al limbii albaneze, este dovada unei nostalgii fundamentale faţă de ţinutul natal cu peisajul şi oamenii lui. Forţa lui este obsesivă, copleşitoare, exprimând dorul reintegrării în matca părăsită. Poemele sunt marcate de semnele naţionale, mai ales de cele geografice care, deseori, stau în fruntea poemelor ca titlu: Adriatiku, Apollonia, Vlora, Durrësi, Gjuha shqipe (Limba albaneză), Hymni kombëtar (Imnul naţional), Butrinti, Shkodra, Pellazgë, Vojsava dhe Gjergji (Voisava şi Gherghi), Këmbana e Krujës (Clopotul din Kruja), Kujtime nga Shqipëria (Amintiri din Albania), Shqiponja me dy krerë (Vulturul cu două capete), Drinit, Krujës, Varri i Skëndërbeut (Mormântul lui Skanderbeg), Betimi mbi flamur (Jurământul steagului) etc.

Të pashë, det Adriatik, të pashë,Si zanë je prej qiellit i pikuar,Plot me margaritarë je trazuar.Dhe gjiri yt plot hire si një vashë.Me gjunj se perëndeshë ty të rashë,Prej gazit madh që ndjeva, pa duruarMe lot për faqe shkova dhe të lashë...........................................................Lum ti pranë derës na je ndodhur,Me të pareshtur mall na puth atdhenë,Që kur u linde, shmallesh i palodhur.

(Te-am văzut, Mare Adriatică, te-am văzut,Ca zâna eşti din cer venită,De margăritare eşti plină ,Sânul tău plin de farmec ca al unei fete.În genunchi stau ca în faţa unei zeiţe,De marea bucurie fără stăpânire ce simţit-am,Cu lacrimi în ochi am plecat şi te-am lăsat.

........................................................................Ferice de noi că în pragul porţii noastre te afli,Cu nesfârşitul dor tu patria săruţi,De când te-ai născut, cu nemărginitul dor.)

Poezia dezrădăcinaţilor este prin excelenţă anamnezică şi socială, patriotică şi politică. Nu rareori este elegiacă sau vaticinară, oscilând între deznădejde şi speranţă. Universul părăsit se reconstruieşte în universul artei. Limitele semantice ale dorului se întind dincolo de singurătate şi nostalgie, în starea de nelinişte, stare constantă în conştiinţa umană, cu absenţa dimensiunii metafizice de natură ontologică. Dar, absenţa - ca formă de manifestare a dorului devine greu de descifrat pentru că dorul pierde legătura respectivă şi se preschimbă în obiect liric. Altfel spus, absenţa este reală, motivele devin mai vagi, coordonatele dorului devin invizibile, obiectul poetic pierde caracterul concret.

În condiţiile exilului, singurătatea în sens obiectiv se confundă până la identificare cu solitudinea nostalgică ce creşte şi apasă deseori sufletul omului, ducând la nelinişte şi disperare, la dezamăgire, pentru a deveni în cele din urmă o singurătate existenţială, o chestiune de filozofie a vieţii.

Conştiinţa dezrădăcinării determină pe plan social o relaţie de antonimie între sat şi oraş, satul fiind văzut ca un mediu al purităţii morale, al tradiţiilor nobile, al solidarităţii umane. Oraşul, în schimb, este privit ca un mediu al degradării morale şi al prăbuşirii umane.

87

O kasolle që më rrite ndë vogëliDhe ndë djellë që më qite me ëmbëlsiPse ti je aq’e gëzuar plot dëshirëEdh’unë aq’ i helmuar pa mëshirëVallë cili t’jetë shkaku me të vërtet,Apo mua m’u kthye gjaku se t’lashë vet.Pse asgjëkundi nuk’e ndjenj atë shijeKur nëpër qytete të mbëdhenj sytë që shtie.

(Kësolles)

O, colibă ce m-ai crescut încă de micŞi soarele m-ai dezvăluit cu atâta iubireCum de eşti aşa de veselă plină de dorIar eu aşa de trist plin de amarDin ce cauză oare este aşaPoate că sângele mi s-a amărât că singură te-am lăsat.Sau că nicăieri n-am găsit farmecul tău.Nici când oraşe mari am privit.

(Căsuţa)

Kur me këngë, kur me lodërDerdhte tinguj përmallimi.

Era frynte ledhatareLisi i gjërë mbante hijeMu si valë vrapimtareMalli i zemrës larg e shpie.

(Când cu cântec, când cu tobaÎşi revărsa sunetele.

Adia un vânt mângâietorIar stejarul umbreaPrecum valul călătorDorul inimii departe - l ducea.)

Dorul poetului transformă elementele peisajului într-o imagine onirică, ca un generator de energie. Dorul poate determina transformări de stări, de figuri, de mişcare. Sensibilitatea înscrisă în peisaj creează o sinteză subiectivă, un mod de a-l

88

interpreta, schimbând adesea un decor într-o imagine lirică. Vântul care bate mângâietor anticipează sugestiv "bântuirea" dorului, vântul suflă şi răscoleşte natura, dorul răscoleşte sufletul omului. Dorul îl ţine pe poet într-o stare de reverie şi îl face să aspire mereu spre ceva. Cuvântul (dor), ca element pur formal ne introduce treptat în starea de dor şi apoi, mai mult decât atât, într-o structură psihologică personală, care nu poate fi decât structura psihologică a poetului. Conţinutul complex semnalat de cuvântul “mall” / “dor”, folosirea frecventă a oximoronului care relevă modul gândirii poetice justifică pe deplin frecvenţa folosirii cuvântului. Drept dovadă, la aceşti poeţi pare proiectarea dorului în textul poetic, în descrierea complexă a unei stări sufleteşti, în demersul de a depăşi limitele semantice ale cuvântului, dincolo de cele cunoscute.

Poezia lui Asdren, de altfel o poezie cu note romantice, scrisă în întregime în afara ţării natale, mărturiseşte o încercare în scopul păstrării identităţii poeziei naţionale. Eforturile sale pentru a construi universul naţional prin motive naţionale, prin limba albaneză, prin pesonaje istorice sau contemporane din ţara lui, prin evocarea locurilor sau evenimentelor istorice de o semnificaţie majoră pentru identitatea naţională - el însuşi aflându-se departe de ţară - au făcut ca opera sa să fie elaborată pe temelia unui dor imens.

La Asdren dorul apare în toate ipostazele specifice unui om dezrădăcinat. Imaginile rustice, ciobanul, coliba din munte, ciobăniţa, fluierul, pădurea, munţii noştri, fata şi flăcăul îndrăgostiţi sunt elementele unei lumi reconstruite.

Zëri i fyellit plot me mall....Kur ty pyll të shkoj ndër mendMë kap një mall të të shoh.

Me një fyell lart në kodër,Zemra e djegur e një trimi,Kur me këngë, kur me lodërDerdhte tinguj përmallimi.

(Glas de fluier plin de dor....Când de tine, codrule, mi-aduc aminteMă cuprinde-un dor fierbinte.

Sus, în codru cu un fluier ,Inima arsă a unui voinic,Când aspru, când mai uşor,Toba revarsă sunete de dor.))

(Imagini din cătun)sau:

Zili kam për pallate të shndritur,Me shtylla të arta, shkalla gjith’mermer,Por dhe kasollja bukur stolisur,Më tepër e ndjej qysh malli i saj më merr.

(Mă atrag aurii palate,Cu scări de marmură înalte,Dar de căsuţa-mi frumos împodobită,Doru-n inimă-mi palpită.)

Deseori, dorul, în textul poetic al lui Asdren este echivalent cu suferinţa din

89

dragoste, “mall”-ul este însăşi dragostea, şi chiar fiinţa iubită. În acest context, dorul este înţeles când ca o dorinţă mistuitoare, când ca un sentiment egal cu însăşi existenţa, când ca aspiraţie pentru un viitor cu mai multă dragoste şi afecţiune, în timp ce absenţa lui este înţeleasă când ca neputinţă de a trăi viaţa, când ca semn al singurătăţii şi claustrării.

Kam një mall e kam një zjarr,Kam një mall për trim beqar.

Ti si djalë mall më ke,Falmi buzët, më dëfre.

Kam një mall që nuk më le,S’kam as gjumë që të fle.Po-po-po, or djalë, poEja pranë, më pushto.

(Paradokse)

(Port în mine-un foc şi-un dor,De-un flăcău cutezător.

Tu, flăcău cuprins de dor,Adapă-mă cu fraga buzelor.

Dorul sufletu - mi apasă,Somnul mi - l alungă,Vino, măi, flăcăule, vai,Să mă strângi în braţe!

În volumul Vise şi lacrimi poetul distinge în sentimentul dorului mai multe momente, văzute într-o paradigmă completă: Malli im (Dorul meu), Malli i nënës (Dorul de mamă), Mall nate (Dorul de noapte),Mall i vonuar (Dorul întârziat). El tinde către redarea multor aspecte ale acestui sentiment complex, sugerând cititorului diferite conotaţii ale cuvântului. În poezia Malli im (Dorul meu), Asdren ne pune în faţă două semnificaţii, altfel spus, două ipostaze provocate de dor - dorul de natură şi dorul de iubită. Sufletul poetului este sensibil faţă de natură, de revigorarea ei, îl bucură mişcarea vântului, dar dorul de dragoste îl regenerează, şi îI dă forţa de a trăi.

Era e malit fryn ngadalëPermbi fusha plot me bar,Mua malli porsi valëMa mbush zemrën plot me zjarr.

Më ha malli për natyrëLisa, plepa në largim...Po veç malli i asaj fytyreMa zgjat jetën, m’ep gjallim.

(Vântul de munte bate adiePeste câmpiile înverzite,Dorul meu ca valul de focInima-mi aprinde.

De natură doru mă macinăStejari, plopi în depărtare...

90

Dar dorul de acel chipÎmi dă viaţă,îmi dă vigoare.)

Singurătatea, întristarea, deziluzionarea, izolarea, lipsa de comunicare - consecinţe ale exilului - vor face ca în multe poezii poetul să-şi cânte tristeţea, solitudinea, dezolarea sufletească şi să se cufunde în meditaţii metafizice, tratând probleme subtile de filozofie şi metafizică. În aceste poeme, el descoperă o altă latură a existenţei umane, relevând dilemele ce îl însoţesc pas cu pas, contradicţiile, paradoxurile, lovirea de mecanismele lumii moderne, meditaţiile în legătură cu viaţa şi moartea.

Suferinţele vor fi pentru Asdren unul dintre imboldurile principale în creaţia sa, făcându-l să mediteze la marile probleme ontologice, să dialogheze cu el însuşi. Tonul discursului se schimbă aici. Dacă în poeziile patriotice se adresează contemporanilor cu ton patetic, aici tonul devine intim într-un monolog cât se poate de mohorât. Aflat în această stare dezolantă nici dorul nu-şi mai face efectul, el se instalează târziu în sufletul poetului fără a fi în stare să acţioneze:

Të derdhet vreri, zemra të nxihetSi dridhen fletët, derdhin lotë,Dhe shpirtit helm sikur i shtrihetSikur është natë e s’gdhihet dot.

Jam vet’ e ndjehem i trishtuarMejtimet s’redhin një nga njëMunt malli i em ësht’ i vonuarMunt zemra s’reh si gjithënjë.

(Mall i vonuar)

(Se varsă amarul în sufletul înnegritLăcrimând tremură frunzele,În sufletu-mi otrava pătrundeE noapte şI zorile - ntârzie.

Sunt singur şi tare - ntristatSe - nvălmăşesc gândurile toateSau dorul meu e -ntârziatSau inima prea rău îmi bate)

(Dorul întârziat)

Dorul, generatorul bucuriei şi al existenţei, cauzat de durerile dulci ale dragostei, devine câteodată insuportabil pentru că durerea simţită creşte şi domină sufletul poetului, mai ales când el se află în mijlocul naturii. De aceea, el vrea să alunge dorul, acest însoţitor etern al sufletului său. Câteodată îl cheamă pentru că îi lipseşte, altă dată se străduie să-l alunge. Astfel, Dorul este în stare, fie prin prezenţa lui, fie prin absenţa lui să influenţeze echilibrul poetului.

-O, lună, apropie-teCând în pat stau întinsCa fata bunăoară,Pe frunte sărută-mă caldŞi dorul meu sărmanDin sufletu-mi alungă - l!.

(Dor de noapte)

91

În alte situaţii, Dorul este dragostea nemărginită, sentimentul universal care alimentează fiinţa umană, care îndurerează şi îmbolnăveşte, motivul bucuriilor discrete, dar şi al dezamăgirilor şi tristeţii. El este indefinibil, aflat în fiecare inimă de îndrăgostit. Prezenţa lui face parte din fiinţa îndrăgostită, el este, de asemenea, sentimentul potenţial ce se naşte din provocările dragostei:

Pa shih dhe dashuria nër mij’ kraharorëPa pra rreh dhe endet qysh gaz e lot shpërthen,Nër aqë syth q’i pjekin aq dashnorëKur malli i zemrës çohet prej fundit që s’e gjen.

(Shih si endet bota)

(Priveşte iubirea în mii şi mii de piepturiCum bate şi cutreieră bucurii şi lacrimi aducând;Pe buzele a mii de-ndrăgostiţiCând dorul inimii se-nalţă din adânc.)

(Priveşte cum se învârte lumea)

Întrucât cuvântul “dor” în poezia lui Asdren apare în multe ipostaze, textul poetic fiind marcat de “dor” ca produs al acestuia, firesc în aceste texte apare şi cuvântul çmall, desemnând o stare de detensionare după stările încărcate emoţional din cauza retrăirii intense a dorului, ca o posibilă scăpare de durerea pricinuită de “dor”, ca o descărcare psihologică sau ca o realizare a aspiraţilor, a dorinţei etc.

Qysh drit’e yllit mi reze hëneMe faqet e liqenit duk’ u çmallur....Bariu me ty në bjeshkët del e çmallet.

(Fyelli)

(Cum lumina stelei pe razele de lunăÎşi implineşte dorul pe-a lacului oglindă....Păstorul prin munţi cu tine-şi implineşte dorul.)

(Fluierul)sau:

Flagë malli, grumbuj ndjenjashRrahje çastesh mallëngjimi,Nër kujtime gjejmë shenjashQë të pikin lot trishtimi.

Kronj, përenj edhe mburimeGjer kur çmallet trëndafili,Qesin fshehtas ligjërimeFlet pas ëndrrës vet secili.

(Jeta s’është e kotë)

(Flacăra dorului, noian de sentimenteŞi dulci clipe de tandreţe

92

Ce - ţi storc lacrimi de tristeţeCe-ţi aduc întristare

(Pârâiaşe şi izvoareDuc dorul dorul trăndafirulŞi în grai tainic povestescFiteşcare visul lui.)

(Viaţa îşi are sens)

O altă ipostază interesantă apare în poezia Bohem (Boem), unde dorul este ca o fiinţă paralelă cu eroul liric, puterea lui interioară, conştiinţa însăşi (homo duplex):

Jam e kam qënë bohem,Se vehten e kam bërë ujem,Po pa pra kam qënë një bohem,Sepse jam bërë vet ujem.

Jam e kam qënë bohem,Se ma ka dashur malli i em.

(Sunt şi am fost boem,C-aşa a vrut dorul meu.Dar de ce am fost boemŞtiu eu şi dorul meu!

Sunt şi am fost boemC-aşa a vrut dorul meu.)

Polivalenţa semantică a cuvântului la Asdren se relevă şi prin faptul că “dorul” apare de câteva ori în aceeaşi poezie, cu sensuri diferite, când cu sensul de nostalgie, când ca dragoste şi când ca dorinţă arzătoare.

Vasha qi e mallëshme po këndon nd’atë kasolle pa shënim,

Me dëshirë nga dera po kqyron gjethin e thatë me mfshenim.Atë përditë e përment

se ay mallin i kujton,Kur djali buzëqeshur nd’atë vent

me mall shpirti e përqafon.

(Frori)

În căsuţa cea modestăcântă fata cu dor nesfârşit

Din prag priveşte cu dragFrunzişul rar şi veştejit.

În fiecare zi - l priveşteCăci locul doru - I aminteşte

Când flăcăul zâmbitorA - mbrăţişat - o cu dor.

(Februarie)

În poezia Malli i nënës (Dorul de mamă), se pare că poetul nu este mulţumit de

93

cuvântul dashuri (iubire) când vrea să exprime iubirea mamei pentru fiu, de aceea preferă cuvântul “dor”, prin care, pe de o parte redă raportul afectiv dintre ei, pe de altă parte, obţine şi sensul de nostalgie, sensul unui nucleu "ce îşi face colivia în inima poetului", sensul unei iubiri eterne între mamă şi fiu şi invers, ce-i însoţeşte pe amândoi toată viaţa. Iubirea mamei se preschimbă într-un înger păzitor pentru poet şi pentru oricine. Poetul cântă acest sentiment universal cu ardoare, dăruind textului o valoare general simbolică, invocând mai ales figura Maicii Domnului. Cuvântul “dor”, desigur, completează sentimentul şi adaugă alte nuanţe stilistice.

Engjëll’ i nënës, mall i zemrës sime, Flij i qetuar, flij pa nji kujdes,Për ty mundohem, copë dhe thërimePër tyn’ o shpirt, për tyn’ e mjara vdes.

Flij, flij, ëngjëlli mpronjës po rri pranëAy kurrë s’na le ndë fillërim,Po ndeh krahun, na ka ndënë mprim.

Zot i fuqive, Ati yn’i vërtetëTy o Hyjlindëse Virgjërë Mari,E përunjët me zemrën vij të nxehtëTë kërkonj shpëtim, ndihmë, lumëri.

(Dormi, fiule, dor al inimii mele,Dormi liniştit, somnul fie - ţi uşorDe tine am eu grijă,Şi pentru tine, suflete, eu pot şi să mor.

Dormi, dormi, alături tu aiUn înger pazător necontenitEl braţul întinde asupra - ţiŞi singuri nu ne lasă nicicând.

O Doamne Atotputernic şi - al nostru Tată bun,Şi tu Fecioară Maria, născătoare de Dumnezeu!Umilă vin să te rog din sufletDă - i ajutor, fericire pruncului meu.)

În textul poetic, Dorul apare ca un sentiment latent de dragoste, prezent în fiecare şi în inima poetului, care aşteaptă doar o scânteie ca să fie aprinsă. Aşadar, dorul desemnează o fază sufletescă precedentă a unei iubiri, deci o dragoste potenţială pe care o aşteptăm să vină sau o stare iniţială în întâmpinarea unui sentiment mai adânc.

Mua zemra gjith më rehBrenda gjaku më valon,Ma ndes mallin më vë’reDashuro, se koha shkon.

(Dashuro)

(Tare - mi bate inimaSângele în mine fierbeMi - aprinde dorul într - o doarăIubeşte, că timpul zboară.)

94

(Îndrăgosteşte-te)

Fryj moj erë e prandverësFry me mall me ëmbëlsi,Çelma zemrën përkëdheleNgjallma shpirtin përsëri.

Ndë lëndinë gjelbëroreKëngë malli dëshëronj,Tërë ndjenjat, ah, më thonëTyn’ o ëngjëll të adhurojTyn’ o ëngjëll të adhuronj.

(Fli me nge)

(Suflă vânt de primăvarăSuflă cu dor, nu pregeta,Fă să renască sufletul meuŞi mângâie - mi inima !

În poeniţa - nverzităCântec de dor îmi doresc,Ah; toată fiinţa, îmi spunePe tine, o, îngeraş, te iubesc.

(Dormi liniştit)

Fiind o stare permanentă a omului, dorul zace în sufletul poetului, aşteptând semnale din exterior pentru a fi reactivat şi reînviat. În imaginile lui Asdren, dorul nu se stinge, ci este etern, el se revitalizează mereu.

Sa herë ty s’të kam në mendjeSa herë malli s’më përtrihet;Një lot i nxehtë sysh më lihet,Kur di në ç’shtet je edhe në ç’gjendjeSa paqe shpirtit nuk’ më shtrihet!

(Eu veşnic te port în minteŞi dorul de tine e proaspăt mereu!O lacrimă caldă pe obraji mei se prelinge,Căci nu ştiu unde eşti şi în ce stareIar pace sufletul meu n - are.)

Un alt sentiment prezent în opera poetică lui Asdren, cauzat de dor, este acela al înstrăinării. Ambianţa înconjurătoare devine când şi când ostilă, relaţiile fireşti de integrare în acest mediu devin imposibile în timp ce se fac eforturi pentru stabilirea unor raporturi cu obiectul dorit care momentan se află departe. Această postură amplifică starea de dor. Durerea profundă poate fi atenuată doar prin creaţie. Dorul devine mai puţin nimicitor prin diminuarea efectului asupra fiinţei. Dorul alimentează actul orfic, acesta devenind singura modalitate de descărcare a tensiunii sufleteşti, de altfel, o descărcare magică. Cu privire la acest fenomen, autorul se va explica în poemul Këndoj (Cânt).

Când inima de doru îmi e rănită şi linişte nu am.

Sau de când ceva mă întristează

95

eu cânt!O durere când mă face să sufăr nu văd lumină de bucurie,N-am cum durerea s-o sting

decât prin cântec.

În alte cazuri, dobândind alte însuşiri, cum ar fi puteri supranaturale până la magice, precum am mai menţionat şi altă dată în poezia lui Asdren, “mall”i / Dorul apare în locul îndrăgostitului sau al îndrăgostitei. În aceste ipostaze, semnificaţia cuvântului atinge noi conotaţii, desemnând şi atitudinea afectivă faţă de el. Sentimentul este general şi concret în acelaşi timp, este persoana şi sentimentul ei în acelaşi timp, forţa de seducţie a dragostei şi dragostea însăşi.

Sado forcë, fuqi kanë Dhe gjëmimi dhe rrufeja, S’më largojnë nga folejaT’atij zogu që e ndjej pranë.

Ashtu qenka zemra ime Kur ka mallin për të pjekur, Duron shumë është si hekur.S’njeh të liga, s’njeh mundime!

(Ndënë dritare)

(Cât de puternice ar fi Şi tunetul şi fulgerul

Nu mă pot înderpărta de coliviaAcelei păsări pe care - o simt aproape.

Astfel-i inima mea Când dorul vrea să-l întâlnească, Rabdă mult, e ca fierul,De rele şi de chinuri nici nu - i pasă)

(Sub fereastră)

Dat fiind faptul că Dorul se află într-un regim de absenţă, obiectul dorit este construit prin mijloacele imaginaţiei şi fanteziei. Lipsa căilor concrete spre obiectul dorit îl pune pe eroul liric în căutarea drumurilor ideale. Starea de dor în poezia lui Asdren îl plasează pe acesta într-o căutare şi încercare de recuperare a obiectului năzuit. Nu rareori, dorinţa de a restabili contacte cu acest obiect îl introduce pe poet în lumea onirică, aceasta fiind reveria care poate salva dorul. Visul poate înlocui absenţa.

M’e bukur as më s’ka!Ndë syt’ ajo si njihetKur faqet sheh dhe hijet,Prej gazit qesh e nxehetE me ëndrra malli dehet,Si veten shoqe s’pa

(Bukuria)

(Mai frumosă că ea nu e alta!Ochii ei nu - i poţi vedea

96

Când faţa - şi ascunde,dar corpul,De bucurie râde şi se înfierbântăCu visuri de dor ea se îmbată,Mai frumosă că ea nu e alta.)

(Frumosul)

Gjith’ ëndra malli, ëndra dashurijeLëndina lule shtruar ëndëro,Kurorë trëndafilash plot magjijeNë botë të padukur udhëtNër vise zemra ku të të do,

(Gjumë të lehtë)

(Visuri de dor, visuri de îndrăgostiţiLivada înflorită visează,Coroane de trandafiri pline de farmecO lume ce nu se vedeŞi drumuri spre locuri pe care inima le doreşte.)

(Somn uşor)

Dacă cercetătorii operei lui Asdren au observat o duplicitate a operei şi personalităţii lui poetice - partea patriotică şi patetică şi partea meditativo-pesimistă - sentimentul dorului îl găsim cu precădere în poezia meditativă. În acest grup de poezii, poetul s-a aflat într-un proces de autoreflectare, în încercarea de a găsi răspunsul la unele întrebări legate de viaţă, suflet şi eternitate, libertatea voinţei şi păcat, de dragoste şi dor, acesta din urmă - cuceritorul atotputernic al sufletului său condamnat la exil şi al operei sale poetice. Asdren este un poet sincer cu el însuşi. Preocupările lui majore cum ar fi cele politice, naţionale găsesc acelaşi spaţiu şi importanţă de reflectare ca şi îndoielile, contradicţiile, paradoxurile sufleteşti, disperarea, dorul cu tot spectrul semantic şi caracterul contradictoriu.

Poezia la Asdren înseamnă de fapt viaţa lui, sau mai precis, cele două voci parcurgând întreaga operă reprezintă cele două laturi ale sufletului. Poemele de tristeţe, solitudine şi dor vor îmbogăţi în mod evident poezia albaneză cu noi dimensiuni umane. Poezia tinde să facă simţită lumea intimă a sa, să fie palpabilă, înţeleasă pentru cititorul său. Autorul izbuteşte să dea formă visului, vedeniilor vagi, sentimentelor labirintice şi celor fragile, pasiunilor latente erotice, misterului şi magiei pe o bază lingvistică ce lărgeşte simţitor hotarele limbajului poetic existent până atunci în literatura albaneză. În acest proces, sentimentul şi cuvântul “mall” / “dor” vor fi supuse unor refaceri şi prelucrări, dobândind o gamă largă de sensibilitate, de altfel, o sensibilitate de tip nou care va pătrunde în poezia albaneză împreună cu noile forme de exprimare, motivele distanţându-se, aşadar, de retorica şi propaganda publicistică a poeziei anterioare. În încercarea noastră pentru a aduce cititorului exemple şi probe în susţinerea ideii că sentimentul şi cuvântul “mall” la acest poet ocupă un loc însemnat, ne-am oprit la câteva exemple dintre cele mai elocvente; la Asdren, cuvântul “mall” ca atare îl întâlnim şi în sintagmele cele mai obişnuite din literatura albaneză: Me mall shpirti më përqafon (Cu dorul sufletului mă îmbrăţişează), me mall hidhte sytë ta vështronte (cu dor îşi arunca privirea s-o vadă), Sa mall ndjej e sa dëshirë (Ce dor simt şi câtă dorinţă), Për mezi me mall kur më shtrëngoje (De mijloc cu dor când mă strângeai), Plot mall e dashuri (Plin de dor şi dragoste), Me fyell mallin po këndoj (Cu fluierul doru-mi cânt), E kur me mall më përqafon (Şi când cu dor mă îmbrăţişai), Edhe bilbilët me mall këndonin (Şi privighetorile cântau cu dor) etc.

Este interesant să adăugăm aici ceea ce a constatat şi cercetătoarea Lucia

97

Djamo-Diaconiţă privitor la folosirea termenului “mall” la Asdren: "Acest termen apare fie în poezia naturii, fie în aceea a dragostei, fie în poezia patriotică."180 Un alt cercetător, V.Bala, în studiul său despre raporturile literare româno-albaneze, când vorbeşte despre concordanţele şi influenţele posibile ale literaturii române asupra creaţiei lui Asdren aduce exemple din poezia patriotică şi mai puţin din cea lirică. Un exemplu care poate fi încadrat în zona dorului, relevant pentru problema pe care o discutăm, este poezia lui Eminescu "Mai am un singur dor" şi poezia lui Asdren "Dorinţa mea", care este o adaptare a sus-menţionatei poezii a romanticului român:

Mai am un singur dor;În liniştea seriiSă mă lăsaţi să morLa marginea mării;Să-mi fie somnul linŞi codrul aproape,Pe’ ntinsele apeSă am un cer senin.Nu-mi trebuie flamuri,Nu voi sicriu bogat,Ci-mi împletiţi un patDin tinere ramuri.Şi nime’n urma meaNu-mi plângă la creştet,Doar toamna glas să deaFrunzişului veşted.Pe când cu zgomot cadIzvoarele’ într’una,Alunece lunaPrin vârfuri lungi de brad.Pătrunză talangaAl serii rece vânt,De-asupra-mi teiul sfântSă-şi scuture creanga.

Cum n’oi mai fi pribeagDe-atunci înainte,M’or troieni cu dragAduceri aminte.

Luceferi ce răsarDin umbră de cetiniFiindu-mi prietini,O să-mi zâmbească iar.Va geme de patemiAl mării aspru cânt...Ci eu voi fi pământÎn singurătate - mi.

Păstrând aceaşi stare afectivă, poetul ne introduce într-un mediu specific albanez:

Pylli, prozhmi, ku bën hije,Ku qetimi mbretëron,Lule e bukur, ku po bije,

180 ibidem. pag, 109.

98

Era e malit ku s’pushon.Atje, shokë, atje dua,Kur të vdes, kur të mbaronjTë ma bëni varrin muaQë të çlodhem, si kërkonj.Më largoni nga të qarët,Që nër varret s’ka pushim,Se s’kam punë me të marrët,Që nuk dinë ç’është qetim.Vaj për mua, lotë janë:Pikat vese në mëngjes.Kur vjollca qan me nj’anë,Kryet unjur gjer në bres.Majë kodrës në lëndinë,Afër pyllit plot me lis,Ku me rradhë zogjtë rinë,Dhe mburimi murmuris;

Pranë ujit të kulluar,Udhëtari ku qëndronKu bariu rri i gëzuarMe mall zemre po këndon.

Këto dua varrit pranë,Të më qajnë me këndimQë u ka folur nymfa zanë,Të zbavitni shpirtin tim.

S’kam dëshirë për vajtimePor lar Pllutonit të jem;Ndaj Olympi nër kthjellime,Shpirtin tim dua ta kem. 181

În codrul umbros,Unde liniştea domneşte,unde floari se mlădiazăŞi vântul se conteneşte.Acolo, dragilor, acolo aş vreaCând nu voi fiSă-mi săpaţi mormântul,Şi pacea dorită s - o pot găsiBocete de - nmormântarePe aproape nu primesc,N - am de a face cu nebunii,Ce liniştea nu preţuiesc.Lacrimi pentru mine suntBoabele de rouă - n zoriŞi când violetele - şi înclină capul,Lăsându-i capul jos,Şi plâng discret,În codrul de stejari,În poieniţa, pe deluşorulUnde se - adună păsăreleÎi murmură izvorul.

181 Vehbi Bala, Lidhjet letrare..., pag 25.

99

Lăngă apa limpede Unde călătorul se opreşteŞi unde cu dor doineşteFericit păstorulAcolo - mi doresc mormântulLiniştit.. Şi cânturi blânde.De nimfa - zână inspirateSufletu - mi încântate.Nu vreau vaiet şi de Pluton,cât mai departe să fiuDe mândrul Olimp să fie aproapeSufletul meu.

Putem observa cuvintele lui Asdren care coincid cu cele ale lui Eminescu precum: korije-codru etc., ideea liniştii în natură şi participarea elementelor naturii - marea, izvorul, apa lină, luna etc, - în realizarea acestei linişti cosmogonice ce dăruieşte pace sufletului poetului, alinându-i durerile. Însuşi titlul Dëshira ime (Dorinţa mea) este semnificativ în acest sens. Este uşor de observat încă din titlul poeziei lui Eminescu Mai am un singur dor nuanţa de dorinţă a cuvântului “dor”. Asdren putea să-şi intituleze poezia Dëshira ime prin Malli im (Dorul meu) fără a modifica nimic din semnificaţia ei. Se presupune că în toate cosmogoniile vechi, dorinţa constituie prima etapă a creării universului. Dorinţa, deopotrivă, nu poate fi confundată cu instinctul, ea este exprimată prin transfigurări filozofice şi estetice. Dorinţa, într-o anumită ipostaziere în poezia lui Eminescu este “dor”. Acest “dor” nu este numai al trecutului, ci şi al dorinţelor şi aspiraţiilor, el se întinde în ambele direcţii posedând o puternică forţă evocativă. Este acest concept fundamental al marelui poet român care nu-şi poate imagina realitatea umană fără dorinţe. Dorinţa, ca un principiu universal al existenţei, îi va impune lui Asdren o încercare poetică similară cu cea eminesciană. Însă, dacă la Eminescu cuvântul “dor”, nefiind o nostalgie, se îndreptă spre viitor, punându-se în ipostaza dorinţei, la Asdren, Dorul este însăşi dorinţa. Formele de structurare a dorinţei la aceşti doi poeţi sunt variate şi corespund în cea mai mare parte a cazurilor. În general, dorinţa naşte dragostea, dar şi moartea (la Eminescu citim: M-a prins un dor de moarte). Poezia nu totdeauna este egală cu cuvintele, ci este egală cu sugerările/sugestiile pe care ele le fac, mai bine zis, cu atmosfera lirică pe care o sugerează.

2)Dorul n paradigma poetic lasgushian(Malli / Dorul - cuvânt, viziune asupra vieii)

Fără îndoială, exemplul cel mai complicat şi totodată cel mai interesant în reflectarea sentimentului dorului în întreaga lexematică a cuvântului rămâne poetul L. Poradeci. Cercetătorul A. Plasari va remarca în studiul său: "Desigur, cel mai sinuos

100

exemplu în poezia albaneză referitor la folosirea DORULUI este L. Poradeci. În afara celor trei ipostaze generale ale DORULUI, pe care în poezia lui Poradeci le întâlnim des, observăm câteodată noi ipostaze, din cele mai surprinzătoare, deseori neclare, dificil de a fi explicate nu numai prin sinonimie, ci şi prin perifrazare." 182 În toată paradigma sa, acest cuvânt îl pune pe cititor în faţa unei zone ermetice. Cercetătorii albanezi au dat atenţie valorii aparte a cuvântului şi sentimentului. Un merit în analizarea fenomenului îi revine lui Sabri Hamiti, care observă: "Dorul, migrare spirituală, - Astfel ajungem la cântecul iubirii ca un sentiment al îndepărtării, ajungem la depărtare şi reveria dorului, aspiraţia, Dorul reprezintă una din figurile-cheie ale poeziei acestui autor. În toată poezia lui Poradeci, acest cuvânt, aşezat în contexte diferite primeşte valori conotative variate, fie ca dorinţă arzătoare, când ca aspiraţie, fie ca dorinţă, dar în nici un caz ca voluptate, pentru că poetul cântă iubirea, aspirând mereu la crearea unei figuri discrete. Poate voluptatea va fi exprimată prin sintagma, atât de frecventă în poezia sa de dragoste, Mall i zjarrtë (Dor Înflăcărat): alb. Dhemb malli-i-djegur-durim-plot.rom. Doare dorul ars, plin de-aşteptare.

Dar, alături de “dor” - figură, în poezia lui întâlnim şi Dorul - temă, nostalgia, ca temă a migrării sufleteşti. Pe bună dreptate, s-a constatat încă demult că Poradeci, mai mult decât oricare alt poet albanez, a simţit gravitatea versului: Partir, mourir un peu. Îndepărtarea de atmosfera cântecului său poetic, este exprimată de poet ca o migrare sufletească, ca o durere nesfârşită. Şi în contextul acestei teme, “mall”i primeşte valoarea conotativă a nostalgiei, dar şi a durerii, răbdării, dorinţei apropierii de o altă fiinţă. De aceea, orice poezie de genul acesta (de dragoste), este o încercare de autoidentificare de la distanţă.“183

Pornind de la toate posibilităţile latente pe care i le oferă cuvântul albanez “mall”, pornind de la miza sa specifică de a construi o viziune personală, aceea a unei realităţi imaginare, poetul va lua în considerare toate valorile naţionale create până atunci şi va încerca să creeze un univers al dorului, fapt pentru care a căpătat renumele de poet al dorului.

Dorul în această poezie, mai ales în aceea de dragoste, trăieşte într-un cronotop specific. Aceasta este evadarea poetului care-i dă posibilitatea de a-i comunica receptorului esenţa lui, ontologia lui, proiectată în text. Evadarea are două direcţii: în spaţiu şi în timp. Dorul care izvorăşte din spaţiu a luat forma exilului îndelungat din perioada tinereţii, departe de patrie.

Të ritë-e viteve të miM’a fruri fati zall më zall...

(Të ritë-e viteve të mi)

Tinereţea anilor mei mi-a purtat norocul de la un ţărm la altul...

(Tinereţea anilor mei)

Pra këngët që vanë-e më s’janë,Përmbyten me mall në mërgim.I ngrysur mjerimesh pa anëVdes Yll’i të riturit t’im.

182 Aurel Plasari, Malli në poezinë shqiptare, rumune etj. ]n Donkishoti zbret në Shqipëri, Tiranë 1989,pag.144 -145.183 Sabri Hamiti: Vdekja e nositit (parathënie), Rilindja, Prishtina, 1978, pag. 62.

101

(Lamtumirë)

(Dar cântecele ce s-au dus şi nu mai sunt,În exil se împodobesc cu un văl de dor.Mâhnit de amaruri fără sfârşitSe stinge Steaua tinereţii mele.)

(Adio)

Este un dor, care, mai mult decât orice, pune la îndoială identitatea etnică, ce are ca rezultat asimilarea şi înstrăinarea. Din această cauză, L.Poradeci preferă, mai ales, trecutul îndepărtat, se adresează etnogenezei lui, tinde către esenţa lui autentică naţională şi nu este întâmplător faptul că scrie într-o albaneză senină căreia îi dăruieşte valori şi subtilităţi lingvistice pe care această limbă le poseda numai potenţial. În acest context, poetul îi cântă iubitei de departe. Ea lipseşte, nu vine (Nga pik’ e largësirës të shoh me shpirt të vrarë (De departe te privesc cu sufletul rănit). Toate semnele lingvistice care desemnează timpul şi spaţiul sunt trecute prin filtrul dorului. În susţinerea acestei idei ne ajută cercetarea psiho-analitică şi textuală a acestor poezii. De exemplu, în majoritatea cazurilor, imaginile nu sunt clare, eul poetic le retrăieşte vag, ele se acoperă cu o ceaţă vizuală, cu un văl - cum însuşi poetul avea să se exprime: stolisen me mall në mërgim (în exil se împodobesc cu un văl de dor). De altfel, ipostazele următoare prezintă trecutul într-o lumină vagă, ca aparţinând lumii onirice: Te simt ca prin ceaţă, / Cu ochii tăi somnoroşi / Te-ai pierdut cu totul în ceaţă / Umbra somnului fără sfârşit / Vino, tu, visule / Şi imaginea mi se pare un basm / Dar cântecele nu se mai aud / Orizont infinit / Lume visată / Dar cântecele care nu se mai aud / Se împodobesc cu dor în exil / Unde sunt visele, unde sunt / În vis...în viaţă / Timp îndepărtat al dorului nostru etc.

Din aceste performanţe lingvistice reiese statutul eului poetic. El este între vis şi realitate, obiectele poetice sunt percepute şi tratate de pe această poziţie psiho-analitică. Această stare onirică aduce, desigur, un efect stilistic marcant, acoperirea obiectelor cu vălul de ceaţă e preferat de poet sub aspectul stilistic. Fie şi ca urmare a subconştientului, acesta rămâne un statut transreal, semnificativ şi explicabil din punct de vedere al interpretării textului poetic.

a) Dorul – absenţa, drumul

În toate definiţiile cuvântului “mall” / “dor” date de cercetătorii albanezi şi români, inclusiv de cei ai poeziei lui Poradeci, putem admite că avem de a face cu o nelinişte sufletească, cu o insuficienţă a vieţii, cu o absenţă a dimensiunii metafizice, cu o lipsă de natură ontologică. Absenţa îşi pierde caracterul concret în situaţia în care Dorul - manifestare şi consecinţă a absenţei - este transformat dintr-o stare subiectivă într-un obiect liric. Contururile obiectului absent devin mai puţin clare, cum am arătat mai sus printr-o serie de exemple. Simţim în text şi retrăim dorul ca o consecinţă, fără să înţelegem bine cauza. Dificultatea intervine atunci când vrem să descoperim şi să identificăm cauza acestei stări de spirit proiectate in text. De exemplu, în poezia "Malli i vjershëtorit" (Dorul stihuitorului), chiar dacă semantica generală este foarte clară, sensul cuvântului “dor”, care la început este cel binecunoscut, se ermetizează în final. Concepută sub forma unui dialog între mamă şi fiu, poezia tinde către o structură bine definită, către o formă de organizare şi o unitate ideatică. Cele două ipostaze ale umanului, mama şi fiul, ilustrează nu numai cele două trepte de vârstă, dar şi diferenţierea pe două nivele de mentalitate şi, ca urmare, două roluri: cel care a plecat şi cea care aşteaptă. Evocat în mod obsesiv, dorul este conceput ca absenţă, ca o insuficienţă a vieţii ce aduce ca urmare

102

neliniştea şi pierderea echilibrului interior. Starea de dor ca o stare lirică sugerează o căutare a valorilor care lipsesc. Căutarea acestor valori urmăreşte un drum care, în acest context, este un drum ideal.

-Fluturova zall më zallPosi zog me yll në ballë,Këngëtor me zë që çmall:Popo! ylli ç’ishte mall!Ç’ishte malli yt i gjallë!

(Am zburat din ţărm în ţărmPasăre cu stea în frunte,Cântâreţ cu glas desfătător:Oh! steaua era dorul!Era doru tău viu.

O altă imagine poetică legată de starea de dor este aceea a drumului ca simbol al pornirii şi căutării. Este evocat în poezia lasgushiană un drum al dorului, drum opus celui fizic. Învăluită cu dor, viaţa este proiectată în text ca o călătorie a cunoaşterii, călătorie ce poate fi realizată numai prin drumul nesfârşit al dorului. Opoziţia dintre drumul pământesc - fizic - şi drumul ideal al dorului survine din antiteza între ideal şi real. Lumea sentimentelor şi ideilor este mai extinsă decât lumea reală, drept pentru care drumul concret nu-l încape pe cel al dorului şi ideilor. Această nepotrivire între ordinea obiectivă a lumii şi ordinea subiectivă, între cea care se doreşte şi cea care poate fi realizată devine cauza căutărilor şi eforturilor pentru restabilirea echilibrului pierdut.

Mall o mall që vjen e shkon!..............................................................................................Vjen e shkon e prapë vjen,Mall që len nga perëndon:Len e vjen e zjen e bren.Malli mallin më s’e gjen...

(Malli)

(Dor! O, dorule, ce tot vii şi te tot duci!.......................................................................................................................

Vine, se duce şi tot vine,Dorul ce răsare din asfinţit:Se naşte, se zbuciumă şi vineŞi dor cu dor nu se-ntâlneşte).

(Dorul)

În versurile de mai sus, drumul ideal al aspiraţiilor capătă trăsături cosmice şi intră în ordinul cosmic. Drumul parcurs de spirit are o ordine inversă (Dorul ce răsare din asfinţit). Viteza mişcării ideale este diferită de mişcarea fizică. Absenţa este cauza adevărată a dorului, pricina drumului căutărilor, starea insuficientă este urmare a acestei mişcări cosmice - mişcări ciclice neîntrerupte şi universale. Dorul, în ipostazele de mai sus, este o constantă eternă, o necesitate a existenţei umane care este legată de o experienţă fundamentală, aşa cum este dragostea.

În acest context putem ilustra ideea cu poezia Që larg (De departe):

103

Dridhet ndaj më s’po duronBrengun e pahirë -Këtë mall që fryn e shkonNëpër shkretëtirë.

(Freamătă şi nu mai poate înduraJalea dureroasă -Acest dor străbate deşertulSuflă în pustie.)

Primul vers din strofa a doua "Shkretëtir’ e shpirtit" (Deşert al sufletului) demonstrează caracterul drumului spiritual şi ideal, de data aceasta printr-o orizontalitate nemărginită, într-un cronotop specific, unde direcţia dorului este fără coordonate, unde mişcarea este între cea a mersului şi cea a zborului vântului. Aşa se configurează dorul lasgushian, nedeterminat, fluid, care macină inima preschimbând-o într-un pustiu. Existenţa imperfectă supusă regimului absenţei este caracterizată de căutări şi aşteptări zadarnice, de tentative pentru a ieşi din starea de angoasă. Toate aceste încercări nu reuşesc să restituie echilibrul pierdut al eroului liric. Intensitatea retrăirii sentimentului arde, mistuie - sufletul este într-o intensitate activă. Consecinţele absenţei iau dimensiuni cosmice şi în poezia "Vallja e yjeve" (Dansul stelelor). Echilibrul este de data aceasta de ordin universal, cuvântul “mall” - “dor” marchează o energie primordială care a dat naştere existenţei umane. Este cazul în care cercetătorii au semnalat paralela Poradeci -Eminescu în ceea ce priveşte folosirea cuvântului “dor”, Eminescu în Scrisoarea I şi Poradeci în Dansul stelelor. Aşa cum este acceptat de către critici, aceste poezii sunt scrise în spiritul filozofiei indiene, filozofiei vedelor, pe care amândoi poeţii o cunoşteau bine.

Sa më pak e shëmbëllenAq më shumë - e djeg dëshira...Pa nga malli që s’e gjen,Dridhet gjithë hapësira.

(Cu cât dorinţa este mai indefinităCu atât mai mult îl mistue...Căci de dorul (încă) neaflat,Tremură tot universul.)

Cercetătorul A. Plasari scrie: "Interpretările pe care comentatorii serioşi ai Rigvedelor le dau momentului genezei (spre deosebire de alte interpretări subiective), dovedesc în mod convingător că puterea care constituie primum movens în cosmogonia eminesciană şi lasgushiană, - mişcarea punctului primordial - este kama, voluptate, dragoste, dorinţă, în albaneză mall i paanë (dor nemărginit) ca principiu primar spiritual"184.

Pentru convingerea filozofică hindusă, acesta este un fapt firesc, întrucât creaţia nu poate fi înţeleasă decât ca o explozie a unei întinderi spirituale cu puteri cosmice, a unei dorinţe reţinute de a copia existenţa.

Yjtë e ndezur si fëngjill,Që vërtiten palë-palë.Prej mosgjëje zunë fill,Plot me jetë-e-me-mall të valë.

(Stele - aprinse ca tăciunii,Ce se-nvârtesc perechi-perechi.

184 Aurel Plasari, ... pag 151

104

Din haos s-au zămislit,Pline de viaţă şi de dor fierbinte).

b) Dor – suferinţă, boală, stare de veghe

În textul poetic lasgushian, deseori, Dorul este identificat cu boala. Capacitatea de a distruge eroul liric sau de a afecta viaţa, ontologia, echilibrul psihic, arată această ipostază a dorului, de altfel, sens întâlnit şi în poezia orală. L. Blaga definea acestă ipostază prin sintagma sugestivă "boală cosmică", poate pentru că durerea se răspândeşte peste limitele fizice ale fiinţei. Ea nu este localizată, ci evazivă şi "eterică"- este forma manifestării bolii sufleteşti.

Dhe’ahere ndjej se më je qasurE dhembshurisht më puth në ballë,E mall’ i zemrës së plasurMë psherëtin sa vjen më rrallë.

(Eja motër)

(Şi de-atunci te simt aproapeŞi mă săruţi cu patimă pe frunte,Şi dorul inimii sfâşiateÎmi geme din ce în ce mai rar.)

(Vino, iubito)

Më zu një mall dhe sot,Një dhembje-e fshehtë.Ri vasha largë-o Zot,Që digjem vetë.

Si vate-e lashë dotAq zemër-letë!M’a sill ti vashën Zot,Që digjem vetë.

(Më zu një mall dhe sot)

(M-a cuprins şi azi un dor,O durere tainică. Iubita-i departe, o Doamne!Iar eu mă mistui, ard.

Cum am putut să-o lasCu inima-mi uşuratică!Adu-mi, O, Doamne, iubita înapoi.Că mă mistui, ard.)

(M-a cuprins un dor)

Starea de dor este asociată cu o stare deosebită de veghe caracterizată de urmărirea spontană a dorului, semnalând, aşadar, o învingere a spiritului, o nouă concepţie asupra timpului, o intrare în timpul cosmic şi ieşirea din timpul terestru.

105

Me mallim përgjimtarBëj hap pas teje,Ti shfaqesh fill llastar,Si fill rrufeje:

(Kamadeva)

(Cu dorul de veghePăşesc în urma ta,Apari, ca un lăstar,Săgeată de fulger:)

(Kamadeva)

Evident că subiectul liric îşi păstrează această stare, deoarece existenţa lui este legată de prezenţa dorului, de vegherea dorului.

În întreaga poezie lasgushiană, Dorul are o structură contradictorie şi câteodată paradoxală, aşa cum am observat în poezia orală albaneză şi română şi în creaţia lui Asdren. Aşa cum am menţionat în altă ordine de idei, Dorul atinge ipostazele unei mari dureri, până la boală; în alte contexte aparee ca sursă a vieţii şi existenţei. Dacă sentimentul, atunci când este prezent, afectează viaţa, o face imposibilă din cauza retrăirii intense a lui, nu mai puţin absenţa lui melancolizează viaţa, perturbă procesul comunicării. Absenţa dorului devine sinonimul izolării, singurătăţii, detaşării de viaţă. Semnificaţia cuvântului “MALL” - “DOR” se îndreaptă de la sine înspre ceva liric în esenţă, precum starea de dor. Singurătatea, absenţa, părăsirea, dorinţa, suferinţa, nostalgia apar plăsmuite într-un singur cuvânt - “dor” -, ca un cuvânt policromatic şi atotcuprinzător sau ca un cuvânt ce uneşte termeni opuşi.

Mall’i zemrës sime: këngë-e-vaj-bashkuar:Këngë-e-pakënduar: vaj-i-pavajtuar:Posi shpuz’e zjarrit nënë gji mbuluar.

(Syt’ e varfëruar)

( Dorul inimii mele; cântec şi plânset împreună:Cântec necântat, plânset neplâns:Ca flacăra focului, în suflet ascuns.)

(Ochi săraci)

Ah, me atë mall që më ke ti,Moj zemërzën m’a more:Gëzon e qan në fshehtësi,Ah, me-atë mall që më ke ti.

Një fshehtësi plot llaftari-Plot ëmbëlsi vrerore.Ah, me-atë mall që më ke tiMoj zemërzën ma more.

(Ah me-atë mall që më ke ti)

(Ah, cu acel dor al tău,Inima mi-ai răpit-o:Se bucură şi plânge în taină,

106

Ah, cu acel dor al tău.

O taină plină de groază-Dureros de dulce.Ah, cu acel dor al tău,Tu inima mi-ai răpit-o.

(Ah, cu acel dor al tău)

Dorul lasgushian este mereu multidimensional. Prin "definiţiile poetice", poetul demonstrează caracterul complicat al dorului, de altfel, şi prin convieţuirea ipostazelor opuse - convieţuire paradoxală -, situaţie ce poate să o accepte doar dorul Këngë a vaj bashkuar (Cântec şi plânset împreună). Versurile de mai sus arată cum două stări contradictorii se contopesc într-o unică trăire. Altfel spus, dulcele se contopeşte cu jalea,într-o uriaşă dilatare a simţirii, când inima e lovită de dor. Paradoxul, însă, merge şi mai departe, conturând imposibilul: një këngë e pa kënduar me një vaj të pavajtuar - un cântec necântat şi un plânset neplâns. Aşadar, dorul pătrunde în zonele imposibilului, inabordabile, ce nu pot fi verificate; el se alătură tainei şi apare învelit în mister. În valorile filozofice ale operei lasgushiene va ocupa un loc aparte preocuparea continuă în căutarea misterelor neinfinite ale lumii. Esenţa obiectelor, deseori, este redusă la acest concept fundamental, năzuind cunoaşterea temeinică a realului, care se reprezintă plin de contradicţii logice. Acest necunoscut iraţional sau araţional este o realitate ale cărei limite se află în zona în care inteligenţa poate opera doar în mod intuitiv, zonă pe care poetic şi în mod metafizic Lasgush Poradeci o numeşte fshehtësi (taină, mister). Aspiraţia către mister menţine sufletul poetului într-o tensiune dramatică. Poetul meditează asupra experienţei transcendentale, asupra fenomenelor inexplicabile ale lumii, asupra orizontului enigmelor inpenetrabile. Ideea metafizică a tainei este aceea care şi-a găsit cea mai vibrantă rezonanţă în textul poetic. De fapt, misterul şi taina, apărute sub diferite forme de la Baudelaire încoace, cultivată în întreaga poezie modernă, la Poradeci preia forma naturii poetice ca scop estetic, căpătând un caracter profund metafizic. În opera sa poetică ideea misterului şi tainei exprimă o formă a atitudinii lirice şi metafizice, exprimă relaţiile cu universul, în timp ce drama nesfârşitelor întrebări preschimbă acest lirism într-un lirism al cunoaşterii. Cititorii operei poetice lui Poradeci observă imediat frecvenţa şi conotaţiile cuvântului “fshehtësi”, cu propriile atribuţii semantice, cu sugestiile impuse de nivelul semnificaţiei textului, ajutat fiind de efectele celorlalte cuvinte învelite de mister, cuprinzând aici şi cuvântul “dor”. La toate nivelele textului şi metatextului poezia tinde spre întruchiparea tainei şi misterului.

Întrucât structura lui este compusă din elemente opuse, este de aşteptat ca şi efectele pe care le produce să fie opuse, paradoxale: gëzon e qan në fshehtësi (se bucură şi plânge în taină). Aaceastă taină este zguduitoare şi poate fi descompusă la rândul ei în elemente opuse: plot ëmbëlsi vrerore (dureros de dulce / plin de dulceaţă dureroasă).

Reluând în discuţie metafora bolii, putem analiza şi alte situaţii ce asociază boala. Urmarea cea mai frecventă a dorului este plânsul, ca semn al suferinţei. Plânsul apare în ipostaza lacrimii (apa), alături de care, de obicei, stă focul, o asociere de elemente materiale opuse: focul şi apa.

Asocierea principiilor opuse devine nu numai o modalitate pentru a arăta natura dorului - foc şi apă -, dar şi modul contradictoriu al trăirii şi al efectelor care se exclud în mod reciproc.

Ju ditët e mallit prej flake!Ju netët me ëndrra plot!Sesi m’ju pushton varfanjakeKy det i një sumbulle lot!-

107

(Lamtumirë)(O, voi zile ale dorului plin de foc!O, voi, nopţi pline de vise!Cum vă îmbrăţişează sărmanaAceastă mare a unei lacrimi!

(Adio)

c) Mall-ul / Dorul – înstrăinarea (În ţara mea mă simt străin)

În poezia lasgushiană, Dorul, simţit ca lipsă a echilibrului vieţii, poate fi nu numai ipostaziere a dorinţei - dorinţă intensivă şi insistentă -, a unei aspiraţii obsesive, ci poate fi cauzat de o despărţire, o distanţare de obiectul dorit. Această stare de dor este asociată cu un alt motiv liric - înstrăinarea - aceasta fiind plecarea din orizontul cunoscut - o dislocare de mediul vital, de ţara de naştere, de familia, de patria, de peisajele familiale şi mai ales de iubită - plecare ce dă naştere fenomenului de a te simţi străin cu tine însuţi. Sentimentul înstrăinării este retrăit intens de poet, amplificând dorul. Pe L. Poradeci, la fel ca pe ceilalţi poeţi romantici, nu l-a preocupat numai raportul solitudine - societate, ci relaţia solitudine - suflet, adică solitudine -lume interioară. Când ,însă, singurătatea este impusă omului, lucrurile se schimbă. Smulgerea din mediul social - geografic nelinişteşte până şi spiritele cele mai puternice. Înstrăinarea se naşte din cauza dorului, ca migrare spirituală. În poeziile în care dorul apare ca o consecinţă a înstrăinării este acuzată tocmai îndepărtarea, separarea, trăită ca o mutilare:

Që sot, një vend i huaj më ka thërritur pas:Venite, motër, buzën, e mos e bëj me gaz..................................................................Do të pushtoj nër krahë me një magji të re,Ta dish sesa’asht’ i valë ky mall që po më tret,Sesa m’u pate dhembshur ta dish me të vërtet.

(Rri me shëndet)

(De azi, o ţară străină mă cheamă înapoi:Întristează-te, iubito, şi nu mai zâmbi................................................................Am să te strâng le piept cu-o nouă vrajă,Să ştii ce dor fierbinte mă macină,Cu adevărat să ştii ce mult te-am iubit.

(Rămâi cu bine)

Aşa cum se întâmplă într-un număr mare de poezii, Dorul însoţit de înstrăinare are un efect de suprimare a distanţei fizice, iar poezia devine remediu de vindecare. Ea tinde să ia locul mediului vital care momentan se află departe. Prin intermediul stării de dor se încercă o restabilire a comunicării cu trecutul îndepărtat prin mesagerul “dor”. Dorul devine un mijloc de legătură supremă, cel puţin la nivel ideal. Înstrăinarea, simţită ca o stare dramatică, este diminuată de “dor”, care asigură apropierea, restabilirea unităţii perturbate. La Poradeci, înstrăinarea izvorăşte în mare parte din raporturile erotice, apare ca efect al iubirii, al relaţiilor neîmplinite de dragoste. Tentativa de apropiere aparţine iubiţilor. Acest ţesut liric se preschimbă într-o metaforă prelungită a nostalgiei şi dorinţei, dar şi a încrederii că există o cale de salvare în lumea dorului.

108

În poezia lasgushiană, însă, înstrăinarea poate fi cauzată nu numai de distanţa fizică ce implică naşterea dorului, ci şi de nerealizarea întâlnirii cu iubita, amândoi aflându-se aproape unul de altul. În poezia Më zu një mall (M-a cuprins un dor), ceea ce pricinueşte dor şi durere este înstrăinarea într-o altă ipostază nemaiîntâlnită: înstrăinarea în ţara sa. De altfel, poetul îşi cântă aspiraţia de comunicare ca modalitate de restabilire a unui contact întrerupt. Aflat în ţara lui, el nu realizează întâlnirea cu iubita lui - fapt ce îi cauzează dor şi suferinţă - cea mai mare suferinţă este înstrăinarea - o înstrăinare în ţara sa.

Në vendin tim, o Zot,Jam vetë-i huaj.M’ sill ti vashën,Që kaq po vuaj.

(În ţara mea, o, Doamne,Eu însumi sunt străin.Şi de atâta dor tot sufăr,Te rog, adu-mi, Doamne, iubita.)

Se poate vorbi, deci, şi de sentimentul dorului generat nu de premisele cunoscute.

Të pashë, motër, plot me mall,Më pe me shpirt të llaftaruar.

(Te am văzut, iubito, cu dor fierbinte,M-ai văzut cu suflet îngrozit.)

(Cât se întinde valul)

În cazul când nu avem de a face cu nici o distanţă fizică, unirea nu este de ordin ideal, ci de ordin fizic, iar cuvântul “dor” în versurile de mai sus are mai mult sensul de voluptate, dorinţă carnală. Absenţa este aici fiziologică, imperfecţiunea este natură fizică. În versurile următoare ale acestei poezii dorul creşte, se amplifică pentru că cei doi iubiţi sunt supuşi sentimentului dorului din momentul imediat următor separării.

Po me t’u ndarë vet e vetMë s’kishim turp që s’kishte fjalë...Na rritej malli posi det,Posi një det që vjen me valë.

(Dar când noi ne despărţeam Ruşine nu ne mai era de lipsa vorbelor...

Şi dorul creştea ca marea,Ca marea venind cu valuri.)

(Când se potolesc valurile)

Dragostea, dorinţa, voluptatea se învârt pe orbita dorului. Dorul se preschimbă treptat într-un văl care mistifică sentimentul şi îl tentează pe cititor să găsească singur misterul ascuns în el. În această poezie, DORUL este voluptatea neexprimată direct, este un sentiment de reticenţă ce include marea dragoste cuceritoare, plin de mistere şi de dorinţe arzătoare şi tulburătoare, greu de definit în mod precis. Nici un alt cuvânt în afară “dor” nu poate să cuprindă complexitatea

109

acestor sentimente.Deseori, Dorul este strâns legat de existenţa umană şi cu însăşi conţinutul

vieţii, este însăşi viaţa. Absenţa dorului face viaţa fără sens, fără ideal, subliniindu-se faptul că viaţa fizică fără dimensiunea dorului devine imposibilă şi fără sens, căci dorul îi dăruieşte fiinţei umane o viaţă spirituală. Este o bucurie-durere indispensabilă. Fiind o dimensiune spirituală, Dorul capătă sensul eternului: în drumul lui, el depăşeşte graniţele fiinţei. De la sursă a vieţii (Vallja e yjeve - Dansul stelelor) devine aspiraţia pentru recrearea lumii. Această idee o ilustrăm prin versuri luate din poemul Kamadeva, unde lipsa dorului aduce nu numai gol sufletesc, ci şi inexistenţă.

Ti s’vjen, o mall, ti s’vjen,Për të-dytë-herë,Dhe zemra ime zjenSi në skëterrë.

Përplasem si tallaz,Tërë trazirë,Gajasem e bërtasNë shkretëtirë.

(Tu nu vii, o dorule, tu nu vii,Pentru a doua oară,Iar inima mea se perpeleşteCa în infern.

Mă zbat lovindu-mă,Ca un talaz turbat,Plâng şi urluCa-n pustiu.)

Lumea "fără dor" este deşert şi infern. Suferinţa este dramatică deoarece eroul liric, aflat într-un cronotop similar celui al infernului - pe de o parte întunericul ce nu-l lasă să vadă, pe de altă parte deşertul fără ieşire - se simte izolat, singur, lipsit de comunicarea pe plan ideal. Poetul transmite această idee în poezia Syr’i fshehur (Ochiul ascuns):

Malli jonë q’u pat shuarMall-i bërë fije.Sot më gjet të zëmëruar,Më zu lotë zije.

(Dorul nostru ce s-a stinsDor spulberat.Astăzi mă găseşte disperat,Înecat în lacrimi de doliu.)

Este evident că dorul, în textul lasgushian, este un sentiment etern, întinzându-se dincolo de fiinţa umană, sentiment născut odată cu crearea lumii şi însoţitor al acesteia pentru a-i asigura vieţii "existenţa ideală". În această ipostază apare ca o unitate independentă şi autonomă. Este interesant să observăm cele trei ipostaze în binecunoscuta poezie Kroi i fshatit tonë (Izvorul din satul nostru):

Derdhet aq i egër, derdhet aq i qetë.Po si mall’i vashës, që djeg më të fshehtë.Po si mall’ i trimit, që buçet përpjetë,

110

Obobo! si malli, që nuk vdes përjetë.

(Sălbatică ea curge, sau curge împăcată;Ca dorul care arde în inima de fată,Ca dorul ce voinicul îl strigă-n zarea toată,Ca dorul ce nu are, vai, moarte, niciodată.)

d)Dorul – iniţiere, chemare

Într-un număr mare de poeme, Dorul are valoarea unei stări iniţiale, cuvântul însemnând începutul unui nou stadiu, necunoscut şi neauzit şi o stare ce impune soluţionarea unei probleme de ordin sufletesc şi ieşirea din stadiul anterior. Funcţia primordială, capacitatea de a impune un nou ordin al lumii sau de a relua începutul pentru a crea altele noi corelate cu lumea înconjurătoare şi cu cea ideală, sunt însuşirile dorului în această ipostază cu totul surprinzătoare. El stimulează, este iniţiatorul, cauza şi consecinţa, distruge şi construieşte, simplu şi complicat, aprinzător şi potolitor, liniştitor şi tulburător, stare a paradisului şi a infernului, mijloc de apărare a fiinţei dar şi de atacare a acesteia, paradoxal şi logic în acelaşi timp.

Naşterea Dorului şi starea nouă stimulată de el desemnează o renaştere, o încercare de a cuceri un orizont nou şi necunoscut. Dorul se naşte, freamătă, renaşte, regenerează viaţa, nu moare, ci este prezent. Din renaştere apare şi mai luminat. Poezia Oh, vanë fletët (Oh, au pierit frunzele) confirmă cele spuse mai sus:

Përtej nga-jetave sinuar!Dhe larg përtej-helmori gas!Po jo: malli q’u pat shuarLind e rilind m’i ndritur pas.

(Dincolo de viaţă dispărând!S-a dus departe - durerea dulce!Dar nu: dorul ce s-a stinsSe naşte şi renaşte mai luminat apoi).

În lirica erotică apare o nouă ipostază care, din punct de vedere semantic, prezintă o caracteristică, acest fapt fiind întărit şi de comparaţia cu celelalte ipostaze cunoscute până acum: dorul aparţine şi iubitei şi iubitului. Întâlnirea în acelaşi loc a celor două doruri este un lucru contradictoriu, dacă ne referim la sensul de bază al cuvântului, deoarece dispare obsesia absenţei, înstrăinării, dar rămâne obsesia neliniştii şi bolii. De asemenea, dorul simţit de ambii îndrăgostiţi are în acelaşi timp un efect de descărcare, căci poate fi suportată mai uşor durerea pricinuită de dragoste, aceasta fiind manifestată prin retrăirea dorului. Dragostea profundă, complexă, nemărginită este adăpostită de “dor”, care integrează această totalitate.

Sa dhemb mërgim’ i largë që do na lerë pasMë pranë njërijatrit të dehemi me gas...E sa jemi dehur në gas e lumturi,Më hidhur të na dhembi largimi jon’i zi...Sepse ky malli jonë më s’pati shëmbëllim,Se na’shte vaj një këngë, dhe kënga një ëndërrim,Pa çmallje, pa të sosur, pa nojmë kurrëkund,Siç ish, siç do të jetë - një dashuri pa fund.

(Rri me shëndet)

111

(Cât doare exilul ce ne va însingura.Alături unul de celălalt de fericire să ne îmbătăm...Cu cât ne bucurăm de dragoste şi fericire,Mai dureroasă va fi despărţirea noastră amară,Pentru că acest dor al nostru nu mai are pereche.Că era, Doamne, un cântec, un cântec şi un vis,Fără de saţ, fără sfârşit, ce nu s-a mai văzut nicăieri,Cum a fost, cum va fi - o dragoste fără sfârşit.)

(Rămâi cu bine)

Întrucât dragostea este legată de prezenţa dorului, de stările poetice ca în faţa unui impact metafizic, de stările unui gol sufletesc, deseori dorul este evocat printr-un O apelativ. Când ca un strigăt organic, când ca o apelaţie dorită, când ca singurul mijloc de salvare dintr-o stare sufletească apăsătoare, când ca semn de accentuare a unei situaţii retrăite intens, când ca parte din seria unor obiecte legate unul de altul, ca motivul unei anumite stări. Una dintre nuanţele obţinute de acest cuvânt prin alăturarea O-ului apelativ este aceea a aflării într-o aprinsă stare sufletească, când eroul liric vrea să se facă simţit sentimentul lui, adresându-se cauzatorului acestei stări. Cuvântul “dor” în forma apelativă devine mai afectiv şi capătă în acelaşi timp caracter general, ca fiind o categorie universală.

O mall! O dashuri!O yll! O djellë!Sesi më djeg në gji,Në zemër fellë.

(O, dorule! O, dragoste!O, stea! O, soare!Ce mă arde în suflet,În străfundul inimii.)

c) Dorul ca materie (foc şi apă)

De ce natură este dorul în viziunea poetică a lui Poradeci, ce fizionomie are,

ce contururi? Cu ce materie se aseamănă? În scopul relevării conotaţiilor dorului în textul poetic ne-am străduit să redăm un sistem de imagini, în centrul cărora stă dorul. Prin aceste imagini, construite de dor, cunoaştem şi conceptul poetului despre fiinţa umană, despre caracterul complex şi contradictoriu al sentimentului, cunoaştem toată paradigma dorului într-o corelaţie semantică şi figurativă ce este dovada unei idei generale asupra vieţii.

Dacă urmărim toate sintagmele care au în centrul lor cuvântul “dor” se observă o tendinţă, poate subconştientă, de a materializa dorul, de a-i da atribuţii fizice şi trăsături concrete: mall i madh (dor mare), mall që ndrit (dor strălucitor), mall i rëndë (dor greu), mall i djegur (dor ars), mall prej flake (dor de foc), mall që s’shuhet (dor care nu se stinge), mall i përvëluar (dor înfierbântat), mall që djeg (dor ce arde), mall i nxirë (dor înnegrit), mall i lehtë (dor uşor), mall që u pat shuar (dor care s-a stins), mall i bërë fije (dor răsfirat), mall që rritet e ndritet (dor ce creşte şi străluceşte), mall që ndez zjarr (dor ce aprinde focul), mall i gjallë (dor viu) etc.

Se poate face o clasificare după câteva criterii sugerate de cel mai mare cercetător al criticii tematice din secolul al XX-lea, Gaston Bachelard, conform căruia operele literare pot fi grupate după patru elemente: aerul, apa, focul, pământul.

112

185 Pe baza acestei sugestii putem face o grupare a sintagmelor ce desemnează focul sau efectele lui - această procedură având ca scop descrierea tematică a Dorului ca sentiment liric polarizat în jurul unui element fundamental. Un alt savant francez, J.P. Weber, un exponent al criticii tematice, este de părere că fiecare artist are o temă personală pe care o exprimă în mod inconştient printr-un arsenal literar, simbolic şi extrem de variat. J.P.Weber, ţinând cont de factorii care influenţează în procesul creativ, îşi avansează ideea, afirmând că în afara cercetărilor în estetica facturii tradiţionale, se poate vorbi despre o estetică a profunzimii, pe care el o va numi analiză tematică. Critica tematică, susţinută de autor, cuprinde mai multe considerente de ordin metodologic. Baza ecestui domeniu nou rămâne conceptul temă. În Geneza operei poetice (1960), criticul francez precizează: “ Noi înţelegem prin temă un eveniment sau o situaţie infantilă (în sensul cel mai larg al cuvântului), susceptibile de a se manifesta în general inconştient, într-o operă sau într-un ansamblu de opere de artă (poetice, literare, picturale etc.), fie prin simbolic, fie direct, fiind limpede că prin simbol înţelegem orice substituit analogic al simbolizatului.“ 186

Să amintim aici pe criticul albanez S. Hamiti, care va numi “mall”-ul- temă - temă a emigrării spirituale. Ajutându-ne de ideile savanţilor francezi G. Bachelard şi J-P. Weber putem grupa sintagmele din poezia lui Poradeci care sunt legate de foc: mall prej flake (dor de foc), mall që djeg (dor ce arde), mall që më ndez zjarr (dor care mă aprinde ca focul), mall i përvëluar( dor fierbinte), mall që rritet e ndritet ( dor ce creşte şi străluceşte).

Juxtapunerea focului şi dorului se realizează pentru a trasa trăirea sentimentului în limitele maxime, dorul este fierbinte ca focul, intangibil ca focul, e frumos, e cald, imprevizibil ca focul, sugestiv ca focul, indispensabil ca focul. Aşa cum am observat în poeziile analizate, revelarea dorului prin elementele focului este asociată de elemente opuse precum apa.

Pe baza unei clasificări făcută de J.P.Weber, clasificare sugerată de trecerea unor elemente de psihoanaliză la psihocritică, putem vorbi despre două ipostaze ale fantilităţii, legate de dor, la Lasgush: 1. ca migrare sufletească şi, în cazul lui Poradeci, putem considera ca temă “urmele unei amintiri din copilărie“. Această amintire, sau amintire tematică, nu este totdeaunea inconşientă. Deşi inconşienţa rămâne o relaţie între temă şi operă. Îndepărtarea încă de mic de locurile natale, din mediile familiale a poetului, a determinat un dor imens, neîmplinit în cursul întregii vieţi. Aşadar, “mall”i - dorul a avut un rol modelator al spiritului creativ al poetului. 2. Ipostaza a doua ca dor - dragoste cuprinzând şi dragostea ca sentiment din copilărie, unde dorul apare ca primă dragoste: mall në mërgim, mall i parë, mall i ri, mall i mitur, mall i paqetuar, mall që s“vdes përjetë, mall i parë që hesht e vdes në qetësi etc.

Dorul - sentiment evocat insistent în creaţia lui Poradeci - ilustrează un aspect al vieţii afective a poetului, şi, se pare, aspectul cel mai complex.

Caracterul agresiv, arzător, mistuitor, devastator al dorului, este controlat şi stăpânit de poet prin poezie, creaţie, lucru pe care l-am constatat şi la Asdren. Omul L. Poradeci este salvat de poetul L. Poradeci; precum eruditul francez Michel Foucault avea să afirme: “unde există opera nu există nebunia“. Poezia temperează efectele dorului. Dacă poezia aparţine planului estetic, dorul aparţine celui ontologic. Poezia devine mijlocul conversiunii onticului în estetic, proces ce diminuează tensiunea cauzată de dor. Ea este, de altfel, locul unde se petrece această descărcare magică. Se pot evidenţia relaţii esenţiale între Dor şi poezie: dorul este o stare de spirit ce alimentează poezia sau esteticul.

Urmărind toate ipostazele şi atributele dorului, vedem că acesta apare ca având când origine pământească -poetul prezentându-l ca pe un obiect concret-, când tipare zeieşti, când muribund, când etern, când ca stăpânitor, când fără noimă,

185 Gaston Bachelard, L’eau et les reves, Paris, Jose Corti, 1973, pag. 15.186 J - P Weber, Genese de l’oeuvre poetique, Paris, Gallimard, 1960, pag 13

113

când zbuciumând cu vuiet, când fierbinte şi când stins.Atunci când dorul ia forma unui obiect sfânt, presupune şi înălţare şi purificare

sufletească, o creştere şi luminare, având simultan un conţinut profund “kuptim i thellë i mallit tonë“ (conţinut adânc al dorului nostru).

Spaţiul cucerit de dor este infinit. În sintagme dorul se prezintă în mod hiperbolic: posi det (precum marea), si shkretëtirë (ca deşertul), që len nga perëndon (ce răsare unde apune).

Pornind de la acest sistem de imagini care ne pune în faţă structura trăirii acestui sentiment la poet, de altfel structură transmisă şi la receptor, dorul în poezia lui L.Poradeci rezultă ca fiind cel mai complex, fluid şi impalpabil sentiment. Cu toate tentativele de a-i atribui sentimentului tipare fizice (mare, greu, uşor, fierbinte, posomorât, fărâmiţat), încercări poate subconştiente pentru a-i da dorului trăsături concrete, pentru a-l stăpâni, sau pentru a dovedi neputinţa cuvântului, în mod paradoxal el rămâne fără formă sau multiform în acelaşi timp.

Cu toate încercările noastre pentru prezentarea sentimentului dorului într-un sistem întreg, sistem care cuprinde mai toate ipostazele şi sensurile existente în textul poetic, nuanţările semantice şi alte semnificaţii în plus ale cuvântului dor vor fi clarificate într-un context îngust deoarece acest sentiment este legat de un grup de sentimente şi idei în fiecare poem aparte în care textul generează noi valori semantice. La L. Poradeci este greu de găsit acelaşi sens în câteva poezii, câteodată şi în aceeaşi poezie. Acest lucru constituie un argument de bază în susţinerea ideii că dorul şi sentimentul ca atare depăşesc de câteva ori conceptul respectiv tradiţional fie şi al poeziei orale şi culte anterioare. Tiparele fizice prin care poetul îşi înveşmântează dorul îl fac cu atât mai mult complicat şi indefinibil.

d) Malli / Dorul şi poezia română

Criticii operei poetice a lui L. Poradeci, în majoritate, au vorbit despre o influenţă dinspre poezia românească. Pentru cercetarea acestei probleme găsim de cuviinţă să menţionăm câteva caracteristici ale poeziei româneşti, dar mai ales autorii care ar fi putut jucat un rol important în formarea poetului albanez. Mai înainte subliniem faptul că însuşi L. Poradeci, în ipostaza de cercetător, în teza de doctorat despre Eminescu, şi prof. E.Çabej în studiul său despre folclorul balcanic, acceptă că sentimentul dorului este unul dominant în cântecul popular românesc şi cu o frecvenţă mai mare decât în poezia orală albaneză. De altfel, un număr mare de cercetători români şi străini afirmă acelaşi lucru. Câteva studii au abordat problema pe plan comparativ. Studiul cercetătoarei Elena Bălan-Osiac, studiu la care ne-am referit de câteva ori în acest eseu, abordează acest sentiment în poezia română, spaniolă şi portugheză. O asemenea privire face şi A. Plasari în studiul “Dorul în poezia albaneză, română etc."

Preocuparea noastră se va concentra de data aceasta asupra sentimentului dorului în poezia lui L. Poradeci, observând mai întâi posibilele influenţe de la M. Eminescu. Ce loc ocupă sentimentul dorului la nivelul metatextului în universul poetic eminescian, în ce ipostaze apare dorul în ţesutul poetic, ce semnificaţii comportă dorul în acest sistem poetic şi dacă el constituie un element substanţial în semantica generală.

Conform părerii multor poeţi şi cercetători români, dorul face parte din esenţa psihologică şi spirituală a poporului român, face parte din soarta lui ca o predestinare, din temelia existenţei şi tipologiei sale. Pentru Eminescu, patria poartă un veşmânt specific şi propriu - dorul, idee redată prin sintagma emblematică: ţara mea de dor.

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie|ara mea de glorii, ţara mea de dor.

114

Cu un caracter complex, bogat în sensuri şi nuanţe, plin de contradicţii şi uniri de seme opuse, cu un conţinut sintetic şi analitic în acelaşi timp se prezintă cuvântul dor la Eminescu, aşa cum l-am întâlnit şi la Poradeci.

Când deodată tu răsărişi în cale-miSuferinţă tu, dureros de dulce...

Într-un amplu studiu Edgar Papu observa că starea de solitudine nostalgică este definită cu ajutorul adjectivelor, chiar dacă acestea fac parte din sfere semantice totalmente diferite (dureros - dulce). “Nimeni ca Eminescu n-a ilustrat cu atâta precizie a simţirii şi a expresiei cele două însuşiri totodată opuse şi contopite ale dorului... Două stări contradictorii, delectarea clipei şi ruperea potenţială, bunul rămas de la acea clipă, se contopesc într-o unică trăire. Altfel spus, dulcele se contopeşte cu jalea, într-o uriaşă dilatare a simţirii, când inima creşte de un anumit fel al dorului“ ...Dorul anulează pustiul lăuntric prin plinul aspiraţiei şi temperează hybris-ul arhiplenitudinii, prin conştiinţa de caducitate a acelui hybris. Funcţiunea sa dătătoare de echilibru nu rezultă dintr-o împlinire... ci din faptul de a abate şi de a preschimba într-o stare suportabilă o criză acută, fie a golului radical, fie dimpotrivă, a excesului neîncăpător. Tocmai prin această suprimare a unei vehemenţe destructive în simţire dorul este dulce. Dar prin faptul că nu atinge totuşi o împlinire propriu-zisă, împlinire către care încă aspiră şi tânjeşte, el mai este şi dureros“187

Cercetătorul albanez V.Bala, într-un studiu aprofundat despre relaţiile literare albanezo-române, face o comparaţie între poezia lui Eminescu şi cea lui Poradeci. Luând ca exemplu poemul “Dansul stelelor“ al lui Poradeci, acest autor afirmă: “Observăm ideea mişcării eterne şi a dragostei ce veşnic menţine aprinse stelele care se urmăresc reciproc şi strălucesc în spaţiile nemărginite. Poradeci scrie:

Stelele aprinse ca tăciuniiSe învârtesc perechi-perechi,Din nimic s-au născutPline de viaţă şi dor fierbinte.

(Dansul stelelor)

Elementul comun este dorul care menţine stelele aprinse într-o mişcare eternă şi le dă puterea strălucirii. De asemenea, observăm ideea naşterii stelei din haos noţiune care la Poradeci este exprimat prin mosgjëje “neant”(n.n), respectiv la Eminescu haos.“ 188

Dorul la Poradeci este structurat prin unirea elementelor opuse vuajtje-ëmbëlsi (suferinţă-dulceaţă), dhimbje-gas (durere-bucurie), helm-gas (amar-bucurie), lumturi-mjerim (fericire-disperare), prin lumină şi umbră care îţi creează o percepere integrală a textului poetic, similară cu cea eminesciană.

La Eminescu, ca şi la Poradeci întâlnim poezii în care dorul este legat de vârsta copilăriei, de imaginile idilice ale unei iubiri pure care îţi rămâne în amintire.

O rămâi rămâi la mine,Te iubesc atât de mult !Ale tale doruri toateNumai eu ştiu să le ascult.

(O rămâi)

În poezia eminesciană dorul apare ca motiv al singurătăţii şi al aflării departe

187 Edgar Papu,Poezia lui Eminescu, Bucure=ti, Editura Minerva 1971, pag.109188 Vehbi Bala, Lidhjet letrare shqiptaro - rumune,... pag.29.

115

de patrie, ipostază întâlnită şi la Poradeci. Romanticul român, aflat la studii în străinătate, este copleşit de un dor nemărginit. În această postură el percepe lucrurile altfel, vede şi aude lucruri pe care nativii nu le vor percepe niciodată. Poezia de nostalgie este prin excelenţă o poezie cu mare întindere la popoare, în limbi şi timpuri diferite. Victor Hugo considera exilul un soi de lungă insomnie, foarte mulţi poeţi ai lumii au folosit această insomnie pentru a o converti în opere de artă, însă poezia romanticului român şi a postromanticului albanez, referitor la oglindirea acestui sentiment, se sprijină pe extinsa gamă semantică posedată de cuvintele “dor” / “mall” în aceste două limbi.

Un suflet numai plânge, în doru-i se avântăL-a patriei dulci plaiuri, la câmpii-i răzători.

Şi inima aceea, ce geme de durere,Şi sufletul acela, ce cântă amorţit,E inima mea tristă, ce n-are mângâire,E sufletul-mi, ce arde de dor nemărginit.

Dorul eminescian apare într-un şir de ipostaze, formând o paradigmă completă. Ca un cuvânt-cheie la nivelul orizontal şi vertical al textului, dorul căpătă sensul direct şi metaforic al durerii poetului, şi se va preschimba într-un semn metafizic, apoi într-un univers liric. Poetul român, asemeni multor poeţi europeni, va “cutreiera“ între melancolia trecutului şi viziunea viitorului, dar pare a fi orientat mai mult spre trecut - dragostea pierdută din trecut dobândeşte nuanţe semantice datorită polivalenţei cuvântului “dor”: mai am un singur dor, De dorul lui şi inima / Şi sufletu-i se umple, A dorului tărie / Cuvinte dă duioaselor mistere, Tot astfel când al nostru dor / Pieri în noapte adâncă / Lumina stinsului amor / Ne urmăreşte încă, Sufletu-mi nemângâiet / îndulcind cu dor de moarte, O oră să fi fost amici / Să ne iubim cu dor / S-ascult de glasul gurii mici / o oră şi să mor, Căci scris a fost ca viaţa ta / De doru-i să nu-ncapă, O de luceafărul din cer / M-a prins un dor de moarte, Ea cu dorul tău demoniac va vorbi călugăreşte, Şi din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate, Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit, Şi când inima ne creşte de un dor, de-o dulce jale, Şi-ncepu încet să sune / Fermecat şi dureros / Inima- creşte de dorul / Al străinului frumos, Dusă de pustie gânduri / Şi de un dor fără de nume.

V.Bala, în studiul său asupra paralelismului dintre opera lui Eminescu şi cea a luiPoradeci, ne va releva o ipostază comună legată de sentimentul dorului: “Motivul despărţirii poetului de iubită sau a voinicului de frumoasa sa, este un motiv reluat de câteva ori în lirica eminesciană. Dorul şi durerea plecării le întâlnim, de exemplu, în poezia Departe sunt de tine...,unde citim:

Departe sunt de tine şi singur lângă foc,Petrec în minte viaţa-mi lipsită de noroc.....................................................................O ! glasul amintirii rămâie pururi mut...

Acelaşi lucru îl observăm şi la Poradeci în poezia Rri me shëndet (Rămâi cu bine):

Që sot një vend i huaj më ka thirrur pas:Venite, motër, buzën, e mos e bëj me gas...................................................................O, pse kaq ëndr’e bukur më s’lumtërovi dot!

De astăzi o ţară străină m-a chemat să mă întorc înapoi:Întristează-te, iubito, nu te bucura........................................................

116

O, de ce cu visul atât de frumos nu m-ai fericit.

În afara motivului, aceste două poezii au în comun versul de 7 silabe dublat, rima şi exclamaţia O...“ 189

Analizând sentimentul dorului şi structurile lingvistice în care dorul apare în textul poetic eminescian, se poate lesne observa un paralelism cu ipostazele, sintagmele şi formulele poetice din poezia lui Poradeci. Aceste paralele, înainte de toate, converg către acelaşi sentiment şi sunt legate de exil, de solitudine nostalgică, introducâdu-i pe ambii poeţi în stări neliniştite şi disperate, revoltă, până la solitudine existenţială. Ambii poeţi au fost ataşaţi de ţara lor, de natura şi peisajul natal, lucru ce a sugerat o manieră similară de abordare a acestei teme. La cei doi poeţi poezia este extrem de complexă, deoarece ea trece prin filtrul filozofic, fiind împletită cu meditaţii asupra fiinţei umane, dragostei, naturii etc. Împrejurările de formare intelectuală şi artistică a lor, deşi în perioade istorice diferite şi spaţii literar-artistice diferite, cunoaşterea filozofiei hindusă, a celei clasice germane, studiile în ţările germanice, afinităţile între culturile balcanice au impus, desigur, un suflu şi un mod de gândire poetică asemănătoare. Vom considera ca o ultimă coincidenţă soarta lor similară.

Cercetătorul V.Bala, încercând să explice aceste două fenomene paralele ne dă un argument substanţial în studiul menţionat mai sus: “ Pentru crearea poeziilor intime şi ale naturii, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu şi George Coşbuc s-au bazat pe lirica poporului lor. Însă, cum am menţionat şi în altă ordine de idei, lirica orală a poporului albanez şi lirica orală a poporului român au multe paralele şi concordanţe. Aceasta trebuie considerată încă de la început motivul asemănării liricii intime lui L. Poradeci cu cea a lui Eminescu, Alecsandri şi Coşbuc. Dar, Lasgush a fost în mod direct influenţat de aceşti fermecători cântăreţi români ai dragostei şi naturii.“ 190 Din cadrul general al poeziei româneşti putem aduce câteva exemple din autori români a căror influenţă este simţită în vocabularul poetic al lui Poradeci. Aceşti poeţi sugeraţi de M. Kuteli sunt Vasile Alecsandri şi George Coşbuc.

Vasile Alecsandri, cu ocazia plecării în Franţa, unde a stat un timp îndelungat, scrie câteva poeme de rămas bun: Adio Moldova, Patria etc. Dubla ipostazare a emigrării: ca evadare - şi ca naştere a unui sentiment puternic de identitate etnică, este reflectată în poezie prin sentimentul dorului de patrie:

Din umbra deasă-a noruluiÎntins pe ţări străine,Cu aripele doruluiVoios revin la tine.

În alte poezii, plin de jale şi tristeţe, V. Alecsandri cheamă dorul ca să-i vină în ajutor, acesta fiind considerat singurul remediu care îl poate salva. Dar când este vorba de pierderea definitivă a iubitei însuşi dorul devine neputincios, inutil, deoarece nu mai este capabil să aline durerea.

O blândă, mult duioasă şi tainică lumină !În veci printre steluţe te caută al meu dor,Şi-adeseori la tine, când noaptea e senină.

Absenţa iubitei, absenţă într-un timp neprecizat, pricinuieşte poetului suferinţă fără de leac. Singura care îl poate salva este iubita. În multe situaţii eroul liric este în căutare permanentă.

Trecut-au ani de lacrimi, şi mulţi vor trece încă...

189 Vehbi Bala, ibidem...pag. 28.190 ibidem. pag.30.

117

Şi doru-mi nu s-alină, şi jelea mea adâncă,Ca trista veşnicie e fără de trecut !

Dorul la Alecsandri, la fel ca în întreaga poezie românească, dar şi la Poradeci, produce plânsul ca urmare a durerii şi disperării, a căutării insistente, a drumului, a absenţei ca gol sufletesc când iubita sau iubitul e departe, stări ce generează de la sine nostalgie şi durere.

Ah ! mi-e dor, mi-e dor de tine,Îngeraş cu dulci lumine.Ah ! mi-e dor să plâng de jale,Tot privind în a ta cale.Dorul arde ca un soareA juniei dulce floare !Dorul stinge, vestejeşteInima ce iubeşte.

În sus-menţionata poezie, aşa cum observa E.B.Osiac: “ Pentru Vasile Alecsandri sintagma «mi-e dor de tine» pare a spune mai mult decât orice altă dovadă de dragoste şi exprimă toată suferinţa unui om care aşteaptă cu dor clipa când va revedea iubita.“ 191

Coşbuc, alt evocator asiduu al dorului, îl vede într-un rând, idilic: “Numai dorul mai colindă,/ Dorul tânăr şi pribeag”, altădată ajungând o sfâşietoare stare, ca aceea a lui Ion din Scrisoarea de la Muselim Selo, în care acesta strigă, înăbuşit şi elementar: “Aşa mi-e dor de-acasă”. Într-o poezie patriotică a lui George Coşbuc, iubirea pentru familie a unui soldat rănit în război este împletită cu dorul pentru patrie:

Mă doare în piept, dar nu să ţip,Şi aşa mi-e dor de acasăŞi aş vrea să plec...

Revenind din nou la paralelismul Eminescu-Poradeci constatăm că singurătatea şi atracţia către natură, elementele comune ale peisajului, locul unde se naşte acest dor comun - codrul, pădurea, lacul, stelele - formează deseori cadrul în care ambii poeţi abordează probleme fundamentale ale ontologiei.

Dar, comparaţia ipostazelor “dorului” la cei doi poeţi relevă în acelaşi timp specificul şi originalitatea fiecăruia. Aşadar, putem spune că L. Poradeci tinde redarea în plan universal o unei definiţii propră, atotcuprinzătoare, a sentimentului dorului.

Desigur, o diferenţiere se poate face în cadrul curentului literar căruia îi aparţineau. Dacă Eminescu este considerat ca ultimul romantic european, Poradeci este, fără îndoială, un postromantic, de aceea poezia sa este mai modernă şi mai complexă şi, prin urmare, mai dificil de interpretat. Cercetătorul Rexhep Qosja va aprecia astfel creaţia sa poetică: “...simte ca un romantic, gândeşte în mod clasicist, este singuratic şi ermetic sufleteşte ca un simbolist, atent şi meticulos în privinţa formei versului ca un parnasian. Este eclectic şi original în orice aspect.“ 192 Iar criticul canadian Robert Elsie, renumit cercetător al literaturii albaneze, avea să-l definească: “copil eclectic al vremii, Poradeci a fost şi rămâne unul dintre paradoxurile literaturii europene sud-estice.“ 193

În acest sens putem constata faptul că şi sentimentul dorului, precum şi conotaţiile cuvântului sunt mai bogate, mai complicate, mai ermetice la Poradeci.

Ar fi inacceptabil să le considerăm ca două universuri total paralele. Poziţia lor

191 Elena B[lan- Osiac, op. cit. pag.130192 Rexhep Qosja, Dialogje me shkrimtarë, Rilindja,Prishtinë, 1979, pag 144.193 Robert Elsie, op. cit. pag. 318.

118

paralelă şi independentă aparţine câmpului valorilor, aportului colosal adus culturii fiecărui popor şi culturii europene. Concordanţele în opera lor sunt concordanţe de contact.

O dihotomie ce provoacă şi readuce dorul este raportul uitare - amintire. Datorită acestui mecanism revine în actualitate trecutul, acea parte scumpă a vieţii, sunt reînviate cu o altă intensitate urme şi semne rămase în subconştientul omului. În imaginile poetice ale poeţilor albanezi şi români, la început a fost fericirea, a urmat apoi amintirea dureroasă a ei, iar pentru a reveni la ea este nevoie de uitare. Desigur, uitarea în sine nu rezolvă lucrurile, ci doar le amână, le diminuează doar intensitatea, rămânând de fapt o beţie a spiritului, pentru că amintirea este permanentă şi inevitabilă. Reminiscenţele care vin în forma valurilor asociative, când din copilăria îndepărtată, când din anumite vremuri, când din vremuri încă netrăite, copleşesc spiritul uman, întristându-l sau consolându-l, dăruind-i o bucurie discretă şi intimă sau cufundându-l în melancolie, creând, aşadar, o confuzie a timpurilor convenţionale, unde trecutul face parte din prezent, iar prezentul din viitor. După un mecanism subtil ce ţine mai mult de subconştientul-inconştient, memoria ca funcţie afectivă, în sensul descoperit de Bergson în secolul nostru, face necunoscutul ce rămâne în urma uitării cunoscut, dar nu ca refulare, nici ca reconstituire fidelă a ceea “ce a fost“, ci în mod creator în aşa fel încât acesta dobândeşte o nouă conturare, o altă apreciere şi întindere. Această memorie afectivă este provocată şi regenerată de dor, sau dorul rămâne consecinţa memoriei afective. Memoria afectivă are nevoie de a fi salvată, lucru pe care îl poate face doar dorul. De aceea, dorul nu poate fi un simplu sentiment orizontal, ci şi un mecanism psihologic complicat şi fertil. Trecutul, aparţinând sferei afective, rămâne un depozit preţios al amintirilor. Acest depozit de amintiri emotive, însă, aşteaptă semne ca să se trezească, să se reactivizeze, să se elibereze. Din acest motiv, poeţii îşi cheamă şi caută iubitele, apropiaţii, obiectele ce le lipsesc etc. Dar, numai uitarea parţială este creativă şi dorul se naşte chiar în zona unde uitarea este parţială şi drept consecinţă a lui sunt create opere poetice. Dacă trecutul ar fi uitat în totalitate ar însemna să nu mai ai viitor. Aşa cum am precizat şi altă dată, această “formulare“ a timpului este cea a dorului ca sentiment complex cuprinzând dorinţa nostalgică cu bucuria viitorului.

Cu toate încercările de a da o definiţie sentimentului dorului în poezia românească, această definiţie va rămâne incompletă, precum aveau să constate înşişi cercetătorii români. Sentimentul solitudinii, nostalgia-dor a determinat spiritul uman încă din vremuri străvechi şi în orice epocă personalităţi creatoare s-au străduit să-l definească într-o formă sau în alta. E.B.Osiac îşi exprimă părerea în studiul său: “Problema definirii dorului nici astăzi nu este pe deplin elucidată, în ciuda nenumăratelor încercări şi a contribuţiei unor savanţi de renume şi a unor talentaţi poeţi. Polisemia termenului indică o varietate de stări practic intraductibile. Aceasta pentru că el nu exprimă o realitate sufletească statică, conturată definitiv, odată pentru totdeauna şi nu se manifestă uniform la toţi indivizii, ci, dimpotrivă, ea este o stare sufletească în continuă devenire, diversificare şi nuanţare, în funcţie de momentul istoric, de structura psihică a fiecărei individualităţi în parte şi de capacitatea acestora de a o transfigura artistic.“ 194

3) Dorul în textul kutelian

M. Kuteli, precum am menţionat când am vorbit despre viaţa şi opera sa, este al treilea scriitor care a trăit o parte a vieţii şi a scris în România. Un aspect al personalităţii sale poliedrice a fost şi poezia, aceasta, însă, neatingând nivelul şi performanţa poeziei lui Poradeci şi Asdren, în timp ce întreaga creaţie în proză l-a aşezat în fruntea prozatorilor albanezi. Această parte a creaţiei intră în perfectă corelaţie ideatică, figurativă şi stilistică cu întreaga creaţie literară a sa prin acelaşi

194 Elena B[lan - Osiac, op. cit. pag 120-121.

119

suflu şi spaţiu spiritual.Din această corelaţie face parte şi proiectarea şi abordarea sentimenului

dorului, în afară de alte componente legate de structura spirituală, de aceleaşi surse culturale, de originea din acelaşi leagăn geografic -balcanic, de contactele şi comunicarea reciprocă.

Un tipar specific în ceea ce priveşte sentimentul dorului în opera lui Kuteli este întinderera lui în întreaga operă: proză şi poezie. Dar putem spune că acest sentiment nu îşi are aceeaşi însemnătate ca la cei doi poeţi care au scris doar poezie şi sunt consideraţi poeţi lirici. Poezia în genere presupune îndeosebi prezenţa dorului, mai ales aceea lirică, deoarece aceasta este strâns legată de sfera sentimentelor. Fiind mai condensată datorită structurii sale, poezia păstrează în esenţă ceva din dor în procesul uitare-amintire. Pentru reînvierea amintirilor şi evocarea stărilor de odinioară sau pentru conturarea viitorului este necesară prezenţa dorului.

Ipostaza în care “dorul” acoperă şi poezia şi proza lui Kuteli este aceea a emigrării sau exilului. Trăind în România (1928-1942), Kuteli a avut aceleaşi probleme ca şi alţi scriitori exilaţi, în sensul că a păstrat o cale de comunicare cu propria cultură, simţindu-se ca şi ceilalţi scriitori dependent de ea, cu sau fără voia lui. Kuteli a încercat să scrie şi în româneşte, fără să ajungă se devină un bicultural, rămânând sub influenţa şi în slujba culturii albaneze. Limba este lăcaşul fiinţei - a spus Heidegger. Să ieşi din limba ta şi să intri într-o altă limbă înseamnă să te simţi profund un emigrat. Deşi această parte a literaturii albaneze care a constituit obiectul eseului nostru este scrisă în exil, ea a atins cele mai înalte cote în literatura naţională din toate timpurile.

Retrăind îndepărtarea fizică şi sufletească de ţara natală, scriitorul simte singurătatea, nostalgia trecutului, nesiguranţa, va retrăi deosebirile dintre ţara exilului şi ţara sa - aceste noi împrejurări fiind prielnice în descoperirea realităţii scriitorului. Exilul pentru M. Kuteli se preschimbă într-o oglindă unde poetul, dar mai ales prozatorul, se va cunoaşte mai clar. Prin intermediul unui lanţ de amintiri va vedea şi-şi va simţi puternic ţara de origine.

În poezile lirice ale lui Kuteli, asemeni lui Asdren şi Poradeci, semnalăm notele de singurătate, de nostalgie, de tristeţe şi jale care câteodată devin inexplicabile. Singurătatea existenţială şi nostalgia îl pun pe poet într-o criză metafizică, într-o profundă suferinţă şi meditaţie asupra vieţii, morţii, dragostei.

Do të pëshpëritë era ndaj mbrëmje si nj’herë,prej valësh do ngrihet si sot,me iskra prej bryme do mbuloj’mermerëdhe bota do jetë si ish qëmot.

Si nesër do shtrihet lëndina për mbi varr,Valë-dheu do zenë t’palosen ngadalë,do endë parëvera e lule e bar,dhe zile do rrëshqasin që prej male.

Do qeshë dielli në qoshen e një reje,do thajë lotët mbi lulet e qershisë,larg, mbytur do ndjehet gjëmim’i një rrufeje,përmbi mal do hapet brez’i Perëndisë.

Do shtrojë dhe dimri qilim të argjendtë,mbi plloçën e tretur, mbi kryqn’e anuar,Do rritet harrimi me dherin e rëndëdhe unë do fle, ty duke t’ëndërruar...

(Si nesër...)

120

(Va şopti ca altădată vântul în amurg,din valuri ca şi azi se va stârni.Scântei de brumă înveli-vor lespedea meaşi lumea cea de totdeauna va fi.

Iar mâine pajiştea va cuceri mormântul.Straturi de pământ se vor depune încet,va ţese primăvara flori şi iarbă,clinchet de clopoţel va coborî din munte.

Va zâmbi soarele în colţul unui nor,vor usca lacrimile pe flori de cireş,înnăbuşit se va auzi un tunet de fulger,Ş-apoi, peste munte, va ieşi curcubeul.

Va aşterne şi iarna covoru-i de argint,pe piatra rasă, pe crucea-nclinată,Va creşte uitarea pe greul pământiar eu voi dormi, pe tine visând...

(Ca mâine...)

Viaţa îşi urmează cursul ca ieri, ca mâine. Peisajul cu luna, cu soarele, cu tunetele, cu florile de cireş şi zăpadă pulsează la fel. Uitarea este identificată în text cu ţărâna, greutatea mare a pământului se află în paralel cu uitarea. Uitarea face parte din universul morţii. În poezie stăpâneşte o tăcere funebră, o disperare adânc umană. În viziunea poetică kuteliană, moartea intră şi ea în normal. Prin semnele lingvistice din text observăm trecerea în natură a celor patru anotimpuri descrise prin fraze extrem de plastice, pline de magie şi eleganţă care pregătesc despărţirea tragică de natură. Natura, prin ciclul etern, îşi urmează drumul , în timp ce viaţa umană se întrerupe. Eroul liric îşi caută o moarte dulce prin oniric, iar dragostea depăşeşte graniţele vieţii şi morţii. Numai ultimul vers, relevând ipostaza umană, activează sentimentul dorului care poate recupera dorinţa de a trăi şi nostalgia de dragoste prin intermediul visului. Fără lamentaţii, poetul abordează moartea în mod firesc, ea este de fapt somnul împodobit de visul cu iubita. Dorul pentru viaţă atinge toate nivelele textului, regretul legat de viaţă, e, de fapt regretul dragoste. Dragostea, ne spune Kuteli în poezia lui, ne face să credem că nu suntem morţi, pentru că avem privilegiul de a cuceri un spaţiu al fericirii.

În postura de exilat, într-o criză existenţială, poetul este copleşit de frica morţii într-o ţară străină, considerând-o ca o anomalie dramatică. El se simte în afara “universului“ lui şi ţara străină i se pare ostilă. Întrebarea po të vdes në dhe të huaj îl răneşte sufleteşte, îi întruchipează o serie de elemente care îl ţin legat de ţara lui şi care reprezintă esenţa fiinţei.: grusht nga toka (pumn de ţărână), baltă nga mëmëdheu që mund të shuajë mallet (ţărână din patria-mi care poate potoli dorurile), zemra (inima), nëna (mama) etc. Viaţa exilatului poate fi schimbată uşor cu moartea, aceasta fiind concepută ca sfârşitul suferinţelor cauzate de exil.

Dreptul de a muri în ţara natală ca motiv literar este evocat în cursul secolelor de mulţi poeţi, aflaţi în postura de exilaţi, ca formă extremă a ideii îndepărtării de ţară. În istoria literaturii universale, faptul de a te simţi mort printre vii în împrejurările exilului sau dorinţa de a muri în ţara natală le vom observa încă de la Ovidiu. Pedepsit cu renegarea şi alungat la extremitatea orientală a Imperiului Roman, pe coasta Mării Negre, în vechea cetate Tomis, Ovidiu se va exprima astfel în Scrisorile din exil:

Să-şi mai aducă-aminte, să-ntrebe cum o duc

121

Să-i spui că sunt în viaţă, dar mort sunt între oameni... 195

sau:

În plin să-i meargă toate, Cezarul să se-mpace Şi voie el să-mi dea în ţara mea să mor. 196

Să urmărim proiectarea poetică a celor două sentimente la M. Kuteli:

Po të vdes në dhe të huaj-shortë mërgimtari-të ma bëni varrin timku do bje së pari.

....................................

Se jo baltë e vendit tonëmallet do m’i shuaj,s’do më duket fort i rëndë,oh, ky dhe i huaj.

(Po të vdes në dhe të huaj)

(Dacă mor în ţară străină-soartă de emigrant-să-mi faceţi mormântulunde am să cad.

Acest pământ al ţării meledorurile îmi va stinge,nu o să-mi pară atât de greaoh, ţărâna străină.)

(De mor în ţară străină)

Dorurile exilatului pot fi potolite numai de pământul ţării lui, dorinţele arzătoare ale vieţii ce rămân neîmplinite din cauza morţii pot fi potolite numai de un pumn de ţărână din ţara natală, aşadar şi ţărâna străină nu o să-i pară grea.

Este de remarcat faptul că la acest autor apare forma pluralului - “malle” (doruri), pentru că pluralul lui “mall” nu se foloseşte în mod uzual în limba albaneză, nici măcar în limbajul poetic. Poate fi explicat acest lucru prin influenţa poeziei române unde pluralul doruri este deosebit de frecvent sau este o regăsire personală poetică a lui Kuteli. Menţionăm acest fapt pentru că forma pluralului lui “mall” nu o găsim nici la Asdren şi nici la Poradeci, doar undeva în poezia orală arbăreşă. Probabil, cândva se folosea şi pluralul malle (doruri) în limba albaneză sau cel puţin în creaţia populară, forma dispărând între timp. Totuşi tindem să bănuim o posibilă influenţă a poezie româneşti.

Dorul la Kuteli este şi dragoste, sens întâlnit la Asdren şi Poradeci. Acest sentiment frământă fiinţa umană, deoarece dragostea arde, mistuie, este rememorată cu jale. Următoarele versuri, prin imagini asemănătoare poeziei orale din sudul Albaniei, sau ca stilizare a acestora, redau o întruchipare a dorului erotic:

-moj e bardha si dëborë...Tunde, trim, o tunde,kindin e fustanesë,

195. Ovidiu, Scrisori din exil, ESPLA, 1957, Cartea I - a, versurile 15 -19, pag 33.196 ibidem. pag. 33

122

mëngën e çepkenesë-për ballësedefenë.Më zëntë mall i saj.ta kujtosh me kupë e vaj...Malli i saj që përvëlon e të shtrydh, të bën limon...

(Balada e pyllit të gështënjave)(-Măi, fato cu feţişoara albă...Vântură, voinicule, vântură,Poalele fustanelei,Pentru cea cu fruntea de sidef. Cuprinde-m-ar dorul de eaSă mi-o amintesc cu jale...Dorul ei care te ardeŞi îţi frânge inima...)

(Balada pădurii de castani)

Din grupul sentimentelor care însoţesc dorul, precum am remarcat în cazul autorilor studiaţi în paginile acestei lucrări, face parte şi înstrăinarea. Poetul scrie pentru a micşora cât de cât durerea cauzată de nerăbdarea întâlnirii cu iubita. Intensitatea sentimentului îl face să se simtă străin faţă de el însuşi, faţă de ţara lui - orice împrejurare care n-are legătură cu dragostea obsesivă devine ostilă. Dorul arzător pentru iubită generează înstrăinare.

Më di a nuk më di se qaj,më di a nuk më di se vuajnë orët e thella të natës,nga vendi i lemjes i huaj.

(Më di, a nuk më di...)

(Ştii sau nu ştii că plâng,ştii sau nu ştii că sufărîn orele târzii ale nopţii,în ţara mea mă simt străin.)

(Ştii sau nu ştii...)

Dorul în poezia lui M. Kuteli apare în mai multe ipostaze, mai degrabă, în poezia lirică de exil. Părăsind ţara de baştină, poetul devine extrem de emotiv faţă de natură, descrierea ei ca un tablou real se preschimbă într-o imagine lirică, deoarece peisajul desemnează o stare de spirit. Contemplaţia, descrierea peisajului, este strâns legată de dispoziţia poetică. Kuteli transformă acest peisaj geografic şi etnic sau un fenomen pur fizic într-o valoare sufletească. Devenind sensibil faţă de despărţirea de natura ţării natale din cauza emigrării, durerea se amplifică cu dorul copilăriei. Poetul exprimă o deosebită afecţiune pentru munţii înzăpeziţi, cer, câmpiile în primăvară, gingăşia mâinilor fetei pe care mâine nu o să le mai vadă, nu o să le mai mângâie, nu o să le mai cânte, nu o să le mai uite. Prin acest şir de privaţiuni realizate lingvistic printr-o serie de negaţii, este provocată în mod progresiv creşterea dorului:

Ah, këto male me dëborë,që mbajnë qiellin atje la -si nesër nuk do t’i gëzoj,si nesër nuk do t’i kaptoj;

123

dhe këto fusha, ku pranveraka dershur grushte me stoli,si nesër nuk do t’i kundroj,si nesër nuk do t’i këndoj:

Dhe këtë dorë kaq të kriftë,që më çmend e lumturon,përjetë nuk do ta harroj,sa do të rroj, sa do të rroj.

(Ah, aceşti munţi înzăpeziţi,ce ţin pe umeri ceru--naltde mâine n-am să-i mai privesc, de mâine n-am să-i mai străbat.

Şi acest plai pe care, darnic,primăvara l-a împodobit,de mâine nu am să-l mai văd,de mâine nu am să-l mai cânt:cum de mâine n-am să-i calc.

Şi mâna aceasta aşa de fragilăce mă înnebuneşte de fericire,n-am s-o uit niciodată,cât voi trăi, cât voi trăi.

Putem spune în concluzie că la M. Kuteli nu întâlnim o paradigmă întreagă a sentimentului şi cuvântului “dor”, relevată, de altfel, la Asdren şi Poradeci. Însă, fără îndoială, el se încadrează în acelaşi grup cu ei. Opera poetică a lui Kuteli intră în perfectă corelaţie de idei ce ţin de filozofie, de artă şi etică, cu opera celor doi mari poeţi, spaţiul spiritual al inconştientului fiind acelaşi la cei trei poeţi. Postura socială şi culturală asemănătoare şi, mai degrabă, aflarea pe aceeaşi “matrice stilistică” a lui Asdren, Poradeci şi Kuteli vor impune un “dor” nemărginit, care va fi destinul comun al vieţii şi operei lor.

4)Victor Eftimiu. Puncte de legtur“Copii din lumea veche, bătrâni în ţară nouă... Cu jumătăţi de suflet lăsate-n amândouă...”

Victor Eftimiu

În ianuarie 1889 se naşte la Boboştiţa (Albania), în apropiere de oraşul Korça, V. Eftimiu. În 1897 se stabileşte la Bucureşti cu întreaga familie. Se stinge din viaţă la 83 de ani, după 60 de ani de activitate literară. În istoria literaturii române, V. Eftimiu este considerat scriitor român de origină albaneză. Astfel este definit şi de către istoricii literaturii albaneze, întrucât întreaga sa operă a fost scrisă în româneşte. Conform părerii specialiştilor, V. Eftimiu îşi ocupă un loc meritoriu în istoria literaturii române în primul rând ca dramaturg, poezia sa

124

neputând să se ridice la nivelul poeziei reprezentative române. Deşi ne - am propus ca în această lucrare să ne ocupăm în excluzivitate numai de cei mai mari reprezentanţi ai poeziei literaturilor respective, urmărind sentimentul dorului pe plan comparativ, cazul V. Eftimiu intră în atenţia noastră în calitatea de poet albanez de limba română, ca un punct de legătură între literatura română şi cea albaneză. Deşi nu a scris în albaneză, V. Eftimiu a purtat în el dragostea şi dorul pentru ţara lui natală, înţelesul versurilor de mai sus fiind revelatoare în acest sens. Ipostaza dihotomică - copii din lumea veche/bătrâni în ţara nouă/cu jumătate de suflet-n amândouă -, desigur, îşi găseşte puncte comune cu starea de spirit a celor trei poeţi albanezi. (Am considera această stare de spirit ca “primordială” în creaţia lor!). Ataşat de limba şi ţara adoptivă, unde s-a format ca scriitor şi om de cultură, Eftimiu va declara cu prilejul împlinirii vârstei de 75 de ani: “Venit de copil din Munţii Pindului, abia la opt ani am început să învăţ româneşte. M-am apropiat de această limbă cu smerenie, cu teamă. Mă simţeam un oaspete care trebuie să se poarte cuviincios, să-i pătrundă tainele, să nu greşească. Cel născut în sânul unui popor îşi poate permite familiarităţi, îndrăzneli, îşi poate lua libertatea unui copil al casei. Copilul adoptat însă e dator să fie mai supus, mai atent, mai respectuos decât celălat”.197

Creaţia poetică a lui V. Eftimiu este voluminoasă: a scris aproximativ 200 000 de versuri, din care 1180 de sonete, fiind socotit “sonetistul nr.1 al literaturii române”)198.

Urmărind segmentul nostru - sentimentul dorului - ne localizăm la primul său volum Poemele singurătăţii, apărut în 1912, care ne oferă materialul pe care l-am urmărit până acum. Trebuie menţionat de la bun început că acest volum şi poezia sa în general n-au fost bine recepţionate. În a sa Istorie a literaturii române, G. Călinescu, în capitolul Literatura eclectică, acordă un spaţiu amplu dramaturgului, oprindu-se în treacăt asupra poetului: “ V. Eftimiu a scris un mare număr de poezii, probabil sincere, în stil simbolist clasicizant, declamatorii fără vigoare, feerice fără nuanţă, lipsite de personalitate, ca o fabricaţie în serie”199 În aprecierea poeziei sale a predominat mult timp linia trasată de G. Călinescu. De altfel, Dumitru Micu defineşte astfel tiparele liricii sale de început de secol: “ Producându-se în toate genurile, scriitorul s-a realizat îndeosebi în poezie şi în teatru, domenii în care de altminteri a şi perseverat. În lirică, V. Eftimiu este la început un romantic vag, influenţat de simbolism şi care se exprimă în tipare parnasiene. Cu timpul se va integra tot mai mult în parnasianism. Întâiul volum, Poemele singurătăţii, reţine interesul mai ales prin creaţia de atmosferă, prin reverie...”200

Este tocmai acest volum care, aşa cum au semnalat şi cercetătorii , se află sub semnul dorului, reveriei, singurătăţii, nostalgiei erotice, melancoliei. Acest volum a trezit reacţii contradictorii, şi chiar negative, dure. N. Iorga afirmă că în Poemele singurătăţi a întâlnit o poezie lipsită de “sinceritate”. “ Volumul de azi m-a ajutat să judec... Pentru că o literatură, o poezie fără sinceritate e nerespirabilă pentru un om sănătos...”201 Aceleaşi rezerve le - a avut faţă de Poemele singurătăţi şi Ovid Densusianu, care îI reproşa “sărăcia şi banalitatea motivelor de inspiraţie” şi “lipsa completă de personalitate”, explicând prin

197 Discursul scriitorului ]n fa\a Academiei Române, cu ocazia s[rb[toriri a 75 de ani.196 N. Carandino, Dialog cu Victor Eftimiu =i monolog tot despre el, ]n Astra, anul VII, nr.11, noiembrie 1972, p. 6, 12.

198

199 G. C[linescu, Istoria literaturii române de la origini pân[ ]n prezent, Bucure=ti, Funda\ia Regal[ pentru Literatur[ =i Art[, 1941, p.638.200 Dumitru Micu, }nceput de secol. 1900-1916. Curente =i scriitori, (Bucure=ti), Editura Minerva, 1970, p.50201 N. Iorga, Doi poe\i (St.O. Iosif =i Victor Eftimiu), ]n Neamul românesc literar anul V, nr-ele 25-26, 7 iulie 1912, p. 386-387.

125

versuri citate modele imitate: Alexandri, Eminescu, dar...mai ales Carol Scrob ş.a.”. Ovid Densuşianu lua această atitudine în numele “poeziei noi”, “simboliste”, patronate de el la Vieaţa nouă.Însă, volumul de debut nu include numai astfel de poezii, dar şi poezii de atmosferă şi reverie, de dor. Nu se poate vorbi de un simbolism propriu-zis în lirica lui V. Eftimiu, fără să excludem elemente, expresioniste, inclusiv din parnasianismul, când tănărul poet a cochetat cu toate curentele epocii. “Eclectismul” poetului a împidicat cercetătorii să facă clasificări mai precise ale poeziei sale. Poetul, sub semnul solitudinii, se integrează atmosferei romantismului întârziat. Singurătatea lui Eftimiu nu e tragică, ci, mai degrabă, este o stare care devine un pretext de confesiune, favorizând meditaţia. Dorul erotic, destinul “pribeag”, splendorile naturii, tristeţea, melancolia, imnurile creştine, devin motive poetice. Lumea din care a plecat spre România - aromânii, albanezii s-au strămutat de-a lungul veacurilor încă din timpul domniei lui Mihai Viteazul - lumea aceasta păstrătoare a elementelor traco-ilire, cu întreg pitorescul ei, l-a urmărit pe V. Eftimiu, mai ales, în primele lui scrieri. “Lumea copilăriei” din Boboştiţa natală, din care a plecat la vârsta de 8 ani, l-a însoţit ca un balsam întăritor. În exil zilele “au fost pustii”, visele şi dorurile copilăriei “au fost închise”, suspendate, nerealizate, pentru că viaţa a luat un alt curs în alte meleaguri. Reîntoarcerea la acest moment al vieţii prin amintiri este marcată prin semne ca “seara - era ca şi acum”, “Cu zări senine, înstelate deasupra apei argentii...”. Semnele îl trimit pe poet în paradisul copilăriei, unde se construiesc cele mai senine şi nevinovate visuri.

Demult, când am plecat de-acasă, era ca şi cum, o searăCu zări senine, înstelate deasupra apei argintii...Trecut-au ani de-atuncea şi zile mi-au fost pustii,Pe fruntea mea şi-a nins podoaba trudita vieţii primăvară,Şi ’n inima atâtea doruri şi-atâtea visuri am închis,

Că mi-am uitat întâiul vis...

(Cântecul pribeagului)

Sentimentul dorului este asociat cu tristeţea şi melancolia - ca o consecinţă a singurătăţii. Cuvântul “dor” cunoaşte aici valenţele semantice proprii limbii române. De fapt, volumul Poemele singurătăţii, dincolo de observaţiile făcute de cercetătorii români, a fost remarcat, ca singurul reuşit printre volumele de început ale lui V. Eftimiu. Atmosferă onirică şi de dor, de sentimente subtile faţă de copilărie şi de ţara sa natală sunt trăsăturile de bază ale acestui volum:

O primăvară! Vino privighetorilorSă le-ascultăm concertul în nai şi piculină...Melancolia dulce a cântecului lorPe suflet ne va pune durerilor surdină...

Atâta dor de tine în pieptul meu s’a strâns,Că ’n noaptea fermecată când îmi vei fi aproape,Culcat pe mâna-ţi albă voi isbucni în plâns,-

(Atâta dor de tine...)

Dorul, plasat în această reţea de sentimente între melancolie şi dragoste, apăsat de durere şi nostalgie deseori se asociază cu plânsul, asemeni poeziei populare române şi albaneze. Într-o scenă onirică, “în noaptea fermecată” eroul

126

liric va “izbucni în plâns”. V. Eftimiu a experimentat de la primele volume de versuri până la bătrâneţe toate “formele imaginare”, “toate ideile şi toate atitudinile posibile” cum constatase E. Lovinescu, care îi reproşa totodată lui V. Eftimiu că, în poezie, nu are “o personalitate diferenţiată”. Primul volum al său, Poemele singurătăţii, poate fi considerat volumul unde sentimentul dorului, singurătăţii, solitudinii nostalgice ocupă un loc central. Aici “dorul” poate fi clasificat ca o dorinţă arzătoare, cu tentă erotică, acumulată în timp. Dincolo de observaţile făcute de cercetători, încă de la apariţia volumului, caracterizându-l ca “lipsit de sinceritate”, ca “nerespirabil”, “sărac şi banal în motivele de inspiraţie” etc, avem părerea că reveria, atmosfera onirică şi de dor, de sentimente subtile faţă de copilărie şi de ţara lui natală, nostalgia erotică, singurătatea etc. îl fac singurul reuşit printre primele sale volume de debut.

V. DORUL ÎN LITERATURA POSTBELICĂ ROMÂNĂ ŞI ALBANEZĂ

În perioada următoare, sentimentul dorului şi folosirea cuvântului respectiv “dor”/”mall” a fost şi este în continuare prezentă în literatura contemporană română şi albaneză. Cuvântul a căpătat o frecvenţă destul de mare în poezia celor două literaturi, folosirea termenului simţindu-se până şi în textele muzicii uşoare, pop, rock, sau alte genuri muzicale. În toate manifestările sale, în general, este exclusă satira şi ironia.

Ştefan Neniţescu, G. Călinescu, Al. Philippide, Aron Cotruş, Vladimir Streinu, Zaharia Stancu, B. Fundoianu, Ilian Vesper, Mircea Streinul, George Lesnea, Dan şi Emil Botta, (ultimul şi-a intitulat un volum de versuri Dor fără saţiu), Al. Busuioceanu, Teofil Lianu, Petre Rezuşi, Yvonne Rossgnon, George Uscătescu, Lucian Valea, Valeriu Ciobanu, Mihu Dragomir (vezi volumul postum, “Dor”) A. E. Baconsky, Dragoşi, Vicol, Ion Brad, Nina Cassian, Nicolae Labiş (poezia “Dor” etc), Vasile Nicolescu, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Mihai Crama, T. Utan, Al. Andriţoiu, Ştefan Bănulescu, Radu Cărneci (care are un volum numit Un spaţiu de dor), Dumitru M. Ion, Vasko Popa, Radu Flora (autor al unor culegeri şi al unei ample exegeze asupra folclorului literar din Banatul sârbesc), Mihai Avramescu, Florica Ştefan, Slavco Almajan, Grigore Vieru, Mira Simian, Aurel Rău, Ana Simion, Leonid Dimov, Ion Flora, C. Michael- Titus, George Alexe, Ion Dodu Bălan, Antoneta Bodisco, Adela Popescu, Emil Manu, Ion Miloş, Stelian Gruia, Ion Gheorghe, Mihai Negulescu (vezi poeziile Dor şi |ară de dor), Ilarie Hinoveanu, Petre Ghelmez, Ioan Alexandru (care ajunge în Imnele Moldovei, “la fântâna

127

dorului îşi cântă dorul sfânt de ţară), Ion Lotreanu, Corneliu Şerban, Miron Cordun, Constantin Ştefuriuc, Ion Niculescu (care-şi cântă “ doina mea de dor nătâng/ dorul meu de-o doină vie”), Ioan Şerb, Vasile Speranţă, Elisabeta Novac, Valeria Victoria Ciobanu, Carmen Maria Mecu, Iliana Mihăilă şi mulţi alţii de diferite vârste, formaţii şi provenienţă, îndeosebi cei veniţi din mediu rural sau legaţi de acesta, au abordat pe larg acest sentiment.

În poezia contemporană albaneză, mai ales după publicarea operei lui L. Poradeci, poet care a marcat întreaga poezie postbelică albaneză, cuvântul “mall” câştigă o mai mare încredere estetică, dovadă fiind frecvenţa lui neobişnuită în textul poetic, cu diverse nuanţări, întâlnite, de altfel, şi în poezia orală sau cultă anterioară. O serie de autori s-au aplecat cu predilecţie asupra acestui sentiment, precum Seifulla Malëshova, Dhimitër Shuteriqi, Esad Mekuli, Aleks Çaçi, Mark Gurakuqi, Vehbi Skënderi, Luan Qafëzezi, Enver Gjergjeku, Din Mehmeti, Besim Bokshi, Llazar Siliqi, Ismail Kadare (vezi poezia Mall (Dor), Fatos Arapi, Fahredin Gunga, Azem Shkreli, Dritëro Agolli, Xhevair Spahiu, Ndoc Papleka, Bardhyl Londo, Ali Podrimja, Eqrem Basha, Sabri Hamiti, Jorgo Bllaci, Zydi Morava, Rudolf Marku, Agim Isaku, Ilirian Zhupa, Agim Vinca, Kim Mehmeti, Preç Zogai, Besnik Mustafaj, Ramadan Musliu, Mimoza Ahmeti, Elida Skënderi, Resul Shabani, Visar Zhiti, Dhimitër Pojanaku, Klea Faniko şi mulţi alţii. Este de observat că dorul este implicat în scrieri de facturi foarte diverse (dor de ţară, de meleagurile natale, de părinţi, de iubită, de anume locuri şi fiinţe, “dor” de răzbunare, “dor” erotic, “dor” de libertate, de codru şi în general de natură, “dor” metafizic, nelămurit), ducând la un sentiment al efemerităţii şi nenorocului, al incertitudinii a destinului. Desigur, în literatura cultă, în mod deosebit aceea postbelică, dorul are o carieră sinuoasă, fiind confundat uneori cu simpla dorinţă, alteori starea fiind evidentă, dar nenumită. În modificările structurale ale poeziei, organizarea ei metrico-ritmică, mai ales organizarea lingvistică aduc modificări şi în cămpul semantic al cuvântului “dor”. În poezie, în general, confruntarea dintre poet şi limbă constă, în viziunea lui Jakob Korg, în actul de a forţa resursele limbii să-şi depăşească disponibilităţile obişnuite pentru a comunica ceea ce limba pare incapabilă să comunice. N. Stănescu postulează o poetică a rupturii (expresie folosită de el la Struga, în 1982). “Poezia foloseşte cuvintele din disperare. Nu se poate vorbi despre poezie ca despre o artă a cuvântului (…). În poezie putem vorbi despre necuvinte; cuvântul are funcţia unei roţi, simplu vehicul care transportă deasupra semantica sa proprie ci, sintactic vorbind, provoacă o semantică identificabilă numai la modul sintactic”202. Într-un text poetic, cuvântul “dor”, atât de bogat prin structura sa diacronică şi sincronică, abordat în această lucrare, depăşeşte disponibilităţile obişnuite.

1) Metafizica Dorului în poezia lui Nichita Stănescu

Apreciat încă de la debut (1960), laureat al Premiului “Herder”, considerat un poet “al timpului nostru şi al simţirii noastre“ (Silvian Iosifescu), comentat ca “un poet al transparenţei” (Eugen Simion), când ca un “caz dramatic” (Gheorghe Grigurcu), când ca un poet al erei cosmice (Nicolae Manolescu), încă insuficient înţeles, însă mereu fascinant prin al său “aer ermetizant”, dar şi ironic, “de o mare elevaţie” (Al. Piru), opera lui Stănescu trebuie cercetată şi elucidată şi din punct de vedere tematic. Pentru un poet care a dat volumelor lui titluri precum Sensul iubirii, Dreptul la timp, O viziune a sentimentelor, jocul sentimentelor reprezintă o realitate palpabilă. De fapt, toată poezia sa, oricât de abstractă, de înalt intelectuală, propune numai viziuni ale sentimentelor. Acest concept al

202 Nichita St[nescu “Fiziologia poeziei”, Editura Eminescu,Buucure=ti 1990, p.38.

128

sentimentelor nu numai că implică în primul rând “ideea de sentiment”, nu numai că presupune o acerbă “luptă între visceral şi real”, cu toate resorturile şi simţurile sale, dar este el însuşi o realitate pur intelectuală. Cunoaşterea este un act de posesiune care provoacă sentimentele. Nu numai sentimentul de dragoste pentru fiinţa, pentru femeia iubită, ci sentimentul de dragoste, în general, pentru tot universul, pentru toate elementele lui. Aceasta este “mecanica” sentimentelor. În poezia lui N. Stănescu nu putem vorbi de un sentiment al dorului aşa cum am vorbit până acum, deoarece acest sentiment nu se manifestă ca în poezia românească precedentă. În primul rând trebuie descoperit codul poetic al lui N. Stănescu, trebuiesc descoperite mecanismele funcţionării acestei poezii. Când spunem “de dor”, putem să spunem şi “de dragoste”, şi “de singurătate” şi “de durere”, şi “de spaţiu”şi “de timp” şi “de metafizică şi de modernitatea lirismului său - trebuie judecat după alte reguli şi principii etc. În textul poetic al lui N. Stănescu trebuie discutată interferenţa ludic-comic. Desigur poetul este marcat de “dor”, dar poezia sa în general este un joc. Apelând la accepţia Huizinga şi, mai precis, la aceea de “joc” şi nu de “joacă”, la aceea a verbelor “a juca” şi nu “a se juca”. N. Stănescu capătă o viziune comică, o atitudine ironică sau humorească şi multiple expresii ce frizează burlescul, grotescul jovial, parodicul, anecdoticul, absurdul, gratuitul etc. se vor întâlni în lirica lui.203 Starea adevărată de “dor” este învelită de alte sentimente aparente, dar nu este absentă. Sentimentele nu au coerenţă şi nici structură. În schimb, pe parcursul lor, ele sunt continui. Ele sunt antinoţionale iar, în schimb, în planul ideii, ele reprezintă ideile vagi”.204 Putem spune că în poezia lui N. Stănescu sentimentul dorului nu apare în forma cunoscută până acum, ci prin sentimentele de dragoste, amintirile din copilărie, printr-o nostalgie metafizică în râsul-plânsul şi jocul permanent al poetului. Concepţia poetică fiind diferită, concepţiile vieţii ies din accepţia lor, transformăndu-se într-o lume convenţională unde semnele, limbajul însuşi, sentimentele capătă altă conotaţie, altă semnificaţie, alt sens.

În acestă reţea de sentimente pe care putem să le investigăm la N. Stănescu, putem observa că dorul se manifestă în primul rând ca absenţă de ordin metafizic ori ca dor pur sau dor ermetic. Sentimentul dorului în această poezie face parte din sensurile ascunse ale poemelor sale. Poemele, în general, au nevoie de un asemenea tălmaci care să transforme limbajul încifrat al poeziei în limbaj inteligibil. Această hyponoia, constâ în dezvăluirea sensurilor, sentimentelor ascunse, semnificaţiilor, a inefabilului cât e posibil. N. Stănescu a venit în poezia anilor şaizeci cu propriul univers liric, propunând o nouă viziune a vieţii şi a lumii, o nouă descifrare a semnificaţiilor cosmosului. “Înrudirea cu romantismul eminescian, dar şi cu ermetismul barbian este evidentă. Multe din poeziile sale sunt făcute cu somnoroasă, creaţia fiind asociată stărilor de somnie. Arta lui poetică, în această etapă, include, pe de altă parte, ca şi la Barbu, necesitatea unei transfigurări de al doilea grad, ca “un vis în vis”.205 Dorul în poezia lui N. Stănescu se găseşte şi în apele visului sau “un vis în vis” (expresia este luată mot à mot din Edgar Poe). În oniric se plasează dorul împreună cu motivul oniric al plutirii, al planării, al zborului. Poetul cade în starea iniţială de candoare a copilăriei, în imagini onirice: “Şi înotam, înotam,/ în mijlocul unei mări a candorii,/…înotam într-un plutitor/ şi transparent ocean, înotam”.

Dorul lui N. Stănescu se extinde până în timpurile netrăite de el din trecut sau din viitor. În legătură cu valorile sintetice ale cuvântului “dor” în limba română, N. Stănescu va sublinia “Nu credeam să învăţ a muri vreodată” este un cuvânt sublim; prin folosirea repetată a acestui cuvânt, prin intrarea lui în conştiinţa limbii române, desigur, în viitor el se va contracta, îşi va pierde unele

203 F[nu= B[ile=teanu ‘Abside” Poeta ludens, Nichita St[nescu, Eminescu, Bucure=ti, 1979, p. 260204 Nichita St[nescu, op. cit. p.87.205 Simon B[rbulescu, Profiluri literaturi contemporane, vezi: Motivul ascensiunii la Nichita St[nescu, Ed. Eminescu,Bucure=ti 1987.p.28

129

silabe, unele vocale, unele consoane. În viitorul îndepărtat al limbii, el se va prescurta atât de mult încât va ajunge la fel de scurt şi la îndemâna rostirii fireşti cum este bunoară cuvântul “dor”. Cine-ar putea dezlega în cuvântul “dor” zecile de cuvinte strămoşeşti care l-au procreat?Spunem “dor” şi atât.

Un cuvânt sublim, o intuiţie sublimă, iniţial “dor” trebuie să fi fost o acţiune, o acţiune care şi-a depăşit cu mult sistemul de referinţă. Astăzi cuvântul “dor” relevă numai o stare de fapt. El reprezintă pentru noi sublimul arhaic. Dinamica lui s-a împlinit. El poate fi oricând, el însuşi, sistemul de referinţă pe care-l depăşeşte şi-l neagă.”206

În poezia sa “De dor”:

Nimic nu este mai frumos pe puţina noastră viaţăDecât femeia cea gravidă de minesau decât femeia cea îndrăgostită de tatăl meucare se gândeşte la naşterea mea ca la o bucurie,iar nu ca la un chin sălbatec.Mama mea m-a născut de dragoste de tatăl meu,din lipsă de fotografii de epocăşi ca să-l poată ţine minte,căci trupurile noastre pieritoare nu au ţinere de minte,ci numai soldaţi morţi prin războaieMi-a duc aminte că, pe când eram copil,de dor de taică-meu plecat în războaiemaica- mea imediat de după lacrimi şi de după ploaiemă-nvaţă curcubeul cum se-ndoaieşi v-aş spune ce mi-a zis ea,dar maica-mea m-a mai învăţat că oricui să-i cer cevadacă-l învăţ curcubeul cum se-ndoaiede după lacrimi şi de după ploaie.Hei, daţi ceva, dă cineva ceva?

Poetul este marcat de vremea copilăriei, de imagini grefate în aventura poetică, de viziuni turburătoare. Un dulce sentiment de “dor” însufleteşte acest univers. Poetul descoperă noi teritorii ale dorului prin amintiri din copilărie. Chiar dacă prin sintagma “de dor de taică-meu”, poetul nu aduce ceva nou în câmpul semantic al cuvântului “dor”, totuşi, la nivelul paradigmatic al poeziei, sintagma implică mult mai mult. Poemul este un ecou al unor traume ale timpului copilăriei, copilărie bântuită de urgia războiului. N. Stănescu întoarce fraza într-un rictus ironic, într-un joc zburdalnic, familiar. Înt-un amestec al timpului şi al întâmplărilor în poezie din trecut, în prezent, în viitor şi de aducere aminte şi de dor până la “trupurile noastre pieritoare nu au ţinere de minte”. Această viziune recurentă, cuprinzând atât trecutul cât şi viitorul, revine mereu, ca o obsesie. Pe poet nu-l interesează niciodată o etapă anume, ci trecerea de la un moment la altul. Acest război, de exemplu, este pictat de poet la unul din cele mai frumoase tablouri ale liricii moderne ale lumii. Calul, o figură cheie în opera lui N. Stănescu, plasat într-un tablou metafizic, sculptural, static, “de piatră”, “cu ochii deschişi”, “pe câmpu-ngheţat”.: “Pe câmpu-ngheţat cai mureau, câte unul/ în picioare, cu ochii deschişi, de piatră./ Vântul îi răsturnă pe rând, câte unul,/ bubuiau pe rând, câte unul,/ ca pe-o nesfărşită tobă de piatră.” Timpul, în această poezie, este în primul rând cel al amintirii: “Memoria nu repetă, ci adaugă,…Memoria poartă şi numele de Timp” spune poetul în “Respirări”. Prin presiunea sentimentului dorului, timpul amintirilor petrece mai repede decât timpul real, imaginile sunt pictate cu o mare

206 Nichita St[nescu, op. cit,p.36.

130

plasticitate cu trăsături şi elemente de vis. Imaginea din copilărie este filtrată prin dor, subiectivizată de nostalgia întoarcerii.

Nu pot să-naintez niciunde.De la eu la eu distanţae acoperită, e acoperită de moarte.Cade înapoi simţământulplecării de sine însuşiEu sunt cel care păzeşte poartaca nu cumva eu însumi să fug.

(Lupta inimii cu sângele)

În această stare dihotomică (homos duplex) “de la eu la eu distanţa/ e acoperită, e acoperită de moarte”, nostalgia întoarcerii ia forme de melancolie adâncă, dorul doare cu atât mai mult cu cât depărtarea cască abisuri de netrecut. În “Poem”, poetul este marcat de sentimentul de dor al întoarcerii la un timp trecut, la locuri cunoscute: “Şi totuşi, asta rămâne cel mai important,-/ vechiul copac pe care l-au mai văzut şi alţii,/femeia dintâi, pe care-au mai iubit-o şi alţii,/ piatra dintâi, pe care-au mai împietrit-o şi alţii.../ Şi totuşi asta rămâne cel mai important (.....)/ mereu alţi şi alţi şi alţii,/ încât “tu” nu îl mai recunoaşte pe “tu”,-/şi trec unul pe lângă altul, amestecându-se cu alţii... Această întoarcere a eroului liric la “el însuşi” care pare periclitată de înstrăinare, rămâne totuşi cel mai important.

Atâta viaţă amărâtăstătea în ea mai râsă-plânsăatâta lapte de cucutăaş fi băut de doruri, însă,ea s-a fost dus, ea s-a fost dusdoar de la mineşi doar o vorbă nu i-am spusîn veşnicie.

(Atât de mândru ea mergea)

dar mint, n-aş mai vedea niciodată triunghiul cocorilor

şi nemaiputând să văd niciodatătriunghiul cocorilor

gândindu-l, gândindu-l, gândindu-l,aş orbi de doraş orbi, aş orbi, aş orbi!

(Emblemă)

Puterea dorului cunoaşte valenţele semantice ale folclorului românesc. (Tragică durere, dor de nedescris) (căci mai bine-ar fi să mor / decât să îmi fie dor). Dorul este cauzatorul vieţii suferinde, râsul-plânsului, (dureros de dulce), (atâta lapte de cucută “aş fi băut de doruri”). Iubirea, dorul neîmplinit, generează tristeţe şi durere sufletească. Ca dorinţă arzătoare, dorul poate să-l orbească pe eroul liric. Dintr-o dorinţă nerealizabilă, dorul devine tot mai puternic şi mai acut, senzaţie generată în text prin repetarea cuvintelor: gândindu-l, gândindu-l, gândindu-l,/ aş orbi, aş orbi, aş orbi!”, creşte ispita, insistenţa pentru a obţine ceea ce este imposibil. Forţa de atracţie devine mai mare şi, ca urmare,

131

sentimentul dorului se extinde şi devine orbitor.

Pun vorba mea de dragoste cum îmblânzitoarea de leicapul în gura leului.Se va lăsa din nou peste noio înserare cocoşată ca o cămilă.Din nou ni se va face dor de cevasau de cineva,din nou vom tăcea numai din spaima aceeacă ar putea un liliac să zboare peste litera A.

(Intimidare)

În poezia “Intimidare” dorul apare în ipostaza unei aspiraţii care îl pune pe om într-o încercare continuă de a descoperi noi orizonturi, o încercare de cunoaştere permanentă. N. Stănescu prin opera sa a dovedit caracterul linear şi discret al cuvântului: “Vorba mea de dragoste” aduce un pic de lumină “cum îmblânzitoare de lei” şi după “o înserare cocoşată ca o cămilă”, este dorul “de ceva sau de cineva”, o căutare pentru noi dimensiuni, care vine “din nou”. Poetul păstrează tot ce e înmagazinat în cuvântul “dor”, “zecile de cuvinte strămoşeşti care l-au procreat”, şi foloseşte cuvântul după toate regulile sintactice şi topica tradiţională a limbii române. Dar poetul N. Stănescu este un poet eminamente modern şi cuvântul “dor” îl găsim în contexte provocatoare într-un univers poetic cu o logică interioară, care aduc şi alte sensuri şi conotaţii necunoscute în limba română până atunci. Despre tendinţa anticonceptuală a poeziei, N. Stănescu spune: “Deci, fenomenul numit poezie, neputând fi receptat în funcţie de un sistem de referinţă, este un fenomen subiectiv, neputându-se deci generaliza, un fenomen deşi de conştiinţă totuşi nenoţional; el poate da sentimentul ideilor şi al zonelor abstracte (neizbutind să fie el însuşi niciodată idee sau spaţiu concret), poate da sentimentul obiectului şi al materiei (nefiind niciodată prin sine nici obiect şi nici materie)”. 207 Un statut riguros al conceptului, pe baza căruia un concept este net distins de celelalte concepte, nu este posibil decât într-o logică binară, a lui da şi nu, de tipul celeia considerate în ştiinţa clasică. Însă, cele mai multe concepte care intervin în viaţa practică, în ştiinţele experimentale, de observaţie, în artă şi filozofie, nu se supun logicii binare. Concepte ca frumos, copil, poet, albastru, repede sunt numai câteva exemple de acest fel. 208 În această ordine de idei putem să adăugăm şi conceptul “dor”.

N. Stănescu rămâne cel mai important poet din generaţia sa prin noutatea limbajului poetic, prin aventura sa lirică aproape singulară, prin curajul experimentului, exuberanţa jocului etc. N. Stănescu este un neegalat poet de tip combinativ şi inventativ, iar domeniul predilect al investigaţiei sale rămâne mecanica senzaţiilor şi aceea a cuvântului.209 La acest poet căştigă o importanţă extraordinară jocul, care explică toate momentele neclare în poezia sa: aspectele contradictorii, îndrăznelile şi teribilismele. “O nestăvilită dispoziţie ludică, o mare candoare a jocului, acesta e mesajul său poetic esenţial.210 Poezia “Scurtă vorbire” este construit prin gesturi nervoase, printr-un dialog unde se confruntă lucruri opuse şi contadictorii: “animal de câmp” -“scârbă”, “foame”, “dor”, într-o paradigmă afirmativă şi negativă, într-un joc de acceptare şi respingere.

“- Da. Eu sunt un animal de câmp,-

207 Nichita, St[nescu, Respir[ri, Editura Sport Turism, Bucure=ti, 1982, p.230208 Solomon Marcus, “Arta =i =tiin\a”, “Eminescu”, Bucure=ti,1986, p.190.209 M. Ni\escu, “Poe\i contemporani” Ed. Cartea Româneasc[, Bucure=ti, 1979, p.76.210 ibidem, p.100

132

- Mi-e scârbă de tine, dar în acelaşi timpmi-e foame de tineşi în acelaşi timp mi-e dor de tine.Lasă-mă să-mi fie dor de tine!-Da. Te las să-ţi fie dor de tine.-Nu, poate să-ţi fie dor niciodatăde un animal de câmp;şi nici foame nu poate să-mi fie de el;”

(Scurtă vorbire)

Singurătatea este o stare metafizică şi existenţială cu care scriitorii se confruntă în procesul creaţiei. Singurătatea totdeauna este asociată cu dorul şi nostalgia, cu absenţa şi tristeţea. Poetul aduce la cunoştinţa cititorului o singurătate profundă, metafizică, existenţială, dincolo de cea fizică, legată de mulţi parametrii de ordin ontologic şi real, fizic şi mental, spiritual şi intelectual. Poetul în jocul său nu pare afectat de singurătatea fizică şi condiţionată, ci de o stare de neînţelegere cu mediul înconjurător şi lumea în general: “să nu înţelegi înţelesul”, “să fii orb pe lumina zilei” “şi surd în toiul cântecului.” Singurătatea după viziunea lui N. Stănescu este lipsa de comunicare şi izolarea. Este vorba de “o, singurătate a singurătăţii!”

Ce singurătatesă nu înţelegi înţelesulatunci când există înţeles

Şi ce singurătatesă fii orb pe lumina zilei,-şi surd, ce singurătateîn toiul cântecului.

Dar să nu-nţelegicând nu există înţelesşi să fii orb la miezul nopţiişi surd când liniştea-i desăvârşită,-o, singurătate a singurătăţii!

(Hieroglifa)

N. Stănescu în unele cazuri nu mai ţine cont de structuri tradiţionale, de sintagme, formule şi sensuri cunoscute ale limbii române. Poetul intitulează poezi ca “Doină”, dar nu păstrează structura lirică a ei. Versuri cu o tonalitate amară, plin de ironie şi fior, constituie doina lui N. Stănescu. În acest context este plasat şi dorul, în acest joc absurd. Dorul nu mai însemnează sentimentul atotputernic, dar un sentiment bizar, ironic şi absurd.

Cine ar putea să mai sărutedecât cel cu coaste ruptecui ar mai putea să-i fie dordecât celui mort printr-un omor

(Doină)

133

Aşa este poezia sa în totalitate, împinsă până la ultimele graniţe, reinventând limba. Nicolae Manolescu spune: ” Poezia, deci, nu mai exprimă, nu mai arată, nu mai sugerează lumea: ea a devenit lume, a făcut din lume instrumentul ei muzical şi din lucruri, coardele sau clapele ei inefabile. Copaci - cuvinte, aştri - cuvinte, păsări - cuvinte: cuvintele se scurg în lucruri şi lucrurile în cuvinte. Aici găsim poate aspectul cel mai revoluţionar al poeziei lui N. Stănescu şi el constă într-un dublu raport: de substanţializare a limbajului şi de poetizarea realului.”211 În această lume poetică creată de N. Stănescu avem şi sintagma surprinzătore “dor de piramidă” “Piramida, memorabilă ca şi mormânt, dar nu ca şi clădire, a împins spre abstract locurile unde cei vii dorm” - observă poetul. Prin imagini geometrice încărcate la nivel simbolic, piramida semnifică aspiraţia continuă; poetul pune în mişcare, prin dor, dorinţa arzătoare vizualizat prin forma geometrică a piramidei.

Piramida e urletul de dezesperareal sferei.Mă mumific de dor de piramidă.

(La piramidă)

Unul dintre cuvintele - cheie în această poezie este cuvântul ouă, împreună cu cal, mamă, piatră etc. Oul şi metafora obsedantă a sferei ca simbol al perfecţiuni, al rigorii şi limpezimii . Oul este, precum se ştie, de la Brâncuşi sau de la Ion Barbu sau din alte civilizaţii, expresia dogmatică a principiului vieţii. Secretul asocierii oului şi sferei în aceasta constă: naştere (viaţă) şi ideal.212 Dintr-o alchimie cosmică, oul se asociază cu naşterea şi viaţa. “Un dor nespus de a ne mira” - poetul în versul următor simte nevoia să explică toată paleta semantică a cuvântului sintetizat în dor, care derivă în: 1. cu o dorinţă tristă, 2. cu o dorinţă tragică, 3. cu o dorinţă aprigă (de a ne mai mira). Mirarea apare ca o reacţie directă a vieţii şi a cunoaşterii şi dorul de a ne mira înseamnă dorinţa şi deschiderea omenească pentru curiozitate noutăţi etc.

şi sus pe piscul muntelui am mai făcut un ouam mai înghesuit încă o dată steaua galbenăîn albuşul razelor translucidenumai şi numai şi numai şi numaisă ne spunem nouă înşine cu mirarecu un dor nespus de a ne miracu o dorinţă tristă, tragică, aprigă de a ne mai mirade a ne mira zicând şi noi:Uite, vulturoaica ouăşi din oul vulturoaiceide pe sub penele calde ale vulturoaiceise va naşte vulture!

(Obelisc)

Tot sub semnul oului poetul clădeşte şi poezia “Poveste” (“Semn 23”). Într-o dihotimiile (ori în jocul dihotomic) pasăra - ou/ alb - negru/ nimeni - nimic/ nimeni - nimeni, se plasează la mijloc dorul ca element de legătură ce emană energie. Oul, un simbol al naşterii, în acest text devine şi “oul zburător”, un semn cosmic cu trimitere religioasă, ca o încercare de apropiere de absolut. Ascendenţa dorului, a unui dor static care creşte este arătată în exlamaţii precum: “Doamne

211 Nicolae Manolescu, Nichita St[nescu, cronic[ literar[, ]n România Literar[ 29/17 iulie 1975, p.9.212 F[nu= B[ile=teanu, ibidem.p.209.

134

ce dor poate să îmi fie de tine!”. Imaginile suprarealiste à la Dali “pasăre spartă şi ou zburător” şi jocul grafic alb - negru, de un contrast maxim, îi sugerează receptorului o imagine plastică care generează ideei.

Ca o pasăre neagră pe un ou albaşa stau şi îmi este dor de tineca o pasăre albă pe un ou negruaşa stau şi îmi este dor de tineca nimeni pe nimicaşa stau şi îmi este dor de tineca nimeni pe nimicaşa stau şi îmi este dor de tineca al nimănuia pe nimeniaşa stau şI îmi este dor de tine.Alb negru, alb negruce dor îmi este de tinepasăre spartă şi ou zburătorDoamne, ce dor poate să îmi fie de tine!

Poezia lui N. Stănescu nu poate fi considerată ca lipsită de sentimente - legate de nostalgie şi de dor, chiar dacă poezia sa nu poate fi considerată ca poezie tristă. Sistemul lui poetic, procedeul poetic, lumea lui nu sunt create prin tristeţe şi disperare. N. Stănescu ştie să ascundă tristeţea în lirica sa, prin jocul său, în visele sale, în armonia contrariilor. “Mereu mai subliniat lirica lui N. Stănescu va da curs tendinţei de intelectualizare a trăirilor poetice, dirijate prin ţesături de canale care purifică emoţia de zgura sentimentală până ce o aduce în stadiul de cristale geometrice. Luciri sticloase, de gheaţă întreţin sugestia participării la un împătimit efort de cunoaştere, hrănit de frământările spiritului întrebător.”213 Critica literară românească a observat la poezia lui N. Stănescu trăsături comune cu cei mari poeţi români: Mihai Eminescu şi Ion Barbu ca “echilibrul între sinteze”214. Intenţia poetului rezidă în sentimentele pure cu un aer ermetizant dar şi ironic, care exclud sentimentele directe. În poezia “Pentru liniştea somnului”, poetul demonstrează un “dor” profund de mama sa, şi la rând, de iubita sa. Eroul liric se simte singur înainte de somn şi se pregăteşte “ca de o plecare fără grabă”, în această absenţă fiinţelor celor mai iubite, ritmurile se accelerează, poetul aduce în text semne care provoacă viteză. Autorul face un joc al cronotopilor. Cel mai adesea avem de a face cu un cronotop al sinelui. Categoriile spaţiului şi timpului interferează, fuzionează îşi dilată dimensiunile. Dorinţa şi gândurile sunt rapide şi fac un drum al lor: “pe deasupra trenurilor./ O, prin fereastră deschisă aud/ sirenele locomotivelor cum şi-aruncă/ săgeţile paralele. Sub semnul singurătăţii şi dorului poetul încercă să stabilească legăturile pierdute şi tot încearcă să găsească un drum şi pentru iubita sa (“şi un porumbel călător”) şi semne pline de simboluri: “ramură de măslin” “să aducă dunga de lumina a diminieţii”

Mă pregătesc de somnca de o plecare fără grabă.

Mai întâicătre tine, maică, îmi trimit gândurilepe deasupra trenurilor.O, prin fereastra deschisă aud

213 Gabriel Dimisianu “Opinii literare”, Lirismul cunoa=terii, Ed. Cartea Româneasc[, Buc. 1970, p.60.214 ibidem. P.197.

135

sirenele locomotivelor cum şi-aruncăsăgeţile paralele...Şi chipul tău prelung, iubito,cu pletele sălbăticite printre cărţi,şi-un porumbel călător voi lua,să-mi aducă-ramură de măslin-dunga de lumină a dimineţiişi să mi-o lovească, uşor, de tâmplă

(Pentru liniştea somnului)

Aşa cum am constatat în paginile acestei lucrări, când este vorba de descrierea dimensiunilor dorului se trece la hiperbolă. Şi în cazul N. Stănescu, dorul este asociat cu elemente care sugerează adâncime ca: rădăcinile, sondele, ancora. În poezia “Continuitate” poetul vrea să afirme superioritatea gândului său scris asupra unori lucruri care sunt greu de supuse prin plasarea lor fizică şi ideală: rădăcinile, sondele, ancora,visurile, dorurile, patimile. Aceste versuri aduc un argument în plus asupra unei idee abordată mai sus că în poezia lui N. Stănescu sentimentele sunt supuse gândului său poetic.

dintr-o boltă în alta,dintr-un cer în alt cer,iar gândul meu scris îşi înfinge-n pământrădăcinile, sondele, ancora,visurile, dorurile, patimile.

(Continuitate)

Ca rareori în lirica universală modernă, N. Stănescu deosebeşte pentru “imaginaţia formelor concrete” pentru profunzimea de lumină, pentru sunetul plin, pentru efectul de înseninare, pentru imaginea pictorică. În poezia “Vârsta de aur a dragostei” dorul capătă sensul unei energii cu efecte magice în viziuni plastice: “Şi eu, cu pânzele sufletului/umflate de dor”. Într-o mişcare onirică, poetul pluteşte (în aer sau în apă) în căutarea lucrurilor care lipsesc în acest “dans al sentimentelor”. În imaginea lui N. Stănescu, dorul prin efectele lui magice face că distanţa să se elimine, dar apropierea de lucrurile scumpe cauzează durere.

E un dans, iubito, al sentimentelor,zeiţe-ale aerului, dintre noi doi.Şi eu, cu pânzele sufletuluiumflate de dor,te caut pretutindeni, şi lucrurile vintot mai aproape,şi pieptul mi-l strâng şi mă dor.

(Vârsta de aur a dragostei)

Dorul în viziunea lui N. Stănescu are un aspect substanţial, sentimentul face parte în esenţa lucrurilor, în profunzimea lor. Relaţiile cele mai fireşti şi organice în natură între obiecte se leagă prin intermediul dorului. În raporturile dihotomice esenţiale şi vitale: om-viaţa lui, iarbă-pământ, sânge-inimă. În jocul său poetic, în aventura sa lirică, N. Stănescu creează o dihotomie a eului, un cronotop al lui, el se separă din viaţa lui, sângele se separă de inima lui (când o părăseşte). Ne întâlnim cu “homo ludens” cum spunea în celebra sa carte de

136

filozofie a culturii Johan Huizinga.

Numai viaţa mea va muri pentru mine-ntr-adevăr,cândva.Numai iarba ştie gustul pământului.Numai sângelui meu îI e dor, într-adevăr,de inima mea, când o părăseşte.

(Trist cântec de dragoste)

O, niciodată, niciodată, niciodatănu mi-a fost dor de vreo idee,ci numai de un măr sau de un mers de fatăsau de după-amiază.

(Cântec de scos apa din urechi)

În opera lui N. Stănescu cuvântul dor nu apare foarte frecvent, dar în cea mai mare parte sunt păstrate sensurile cunoscute ale limbii române, poetul pare convins de faptul că are de a face cu un cuvânt sacru strămoşesc. În poezia “Melancolie ativică” poetul se simte obosit în aventura sa poetică, în jocul său, în gândirea “la nivelul lunii” şi vrea să coboară la nişte lucruri lumeşti, în casa lui, în farmecul copilăriei şi singurătăţii, într-o comunicare magică cu obiectele care au fost în preajma lui, ca să asculte limbajul scândurilor, singur, întins pe podele, eliberat de gravitatea gândirii, cuprins de un dor “de nu mai poate”. Dorul însoţeşte eul liric într-un paradis intim, într-o singurătate care purifică sufletul şi îl nobilează.

Eu am urcat acum. Am ajunsuneori să gândesc chiar la nivelul lunii.Şi totuşi mi se face dor, un dor de nu mai potsă m-azvârl pe horn, şi să ies prin căminşi-ntins pe podele să stau ore-n şircu urechea lipită de scânduri.

(Melancolie ativică)

N. Stănescu se cufundă voluptos în formele lumii; el aduce la suprafaţă trăsăturile materiale ale obiectelor, le dă consistenţă, greutate, alte calităţi, un sens nou: dorurile-zăpezi; trupul – piatră şi pământ. Poetul provoacă în universul său poetic o altă structură materială a lumii, diverse ipostaze ale materiei, de la om la piatră, trecând brusc unele în altele, într-un adevărat infern sufocant de concreteţe. El propune o altă geologie, o altă fizică, o altă concreteţe a lumii. Dacă în toate ipostazele, fie din literatura română, fie din literatura albaneză, dorul a fost asociat mai de grabă cu focul şi efectele lui, în textul poetic al lui N. Stănescu întâlnim opusul: zăpada. În această poezie cuvântul zăpadă generează mai mult culoare, limpiditate şi o frumuseţe eternă, (asociat mai de grabă cu zăpada eternă din vârful munţilor) decât cu răceală. Dorurile ocupă un loc aparte şi etern. În jocul lui N. Stănescu eternitatea este asigurată prin dor, iar trupul şi existenţa fiinţei se supun unui surăs ironic.

Zăpezi eterne, dorurile mele,de piatră trupul meu, şi de pământ,timpul surâde printre stelesurâde S de vorba “sunt

137

Poetul în situaţie de impas, când “însuşi cuvântul se împietreşte/ în timp ce timpul împietreşte” încearcă să se hrănească “de visul cu stele al altcuiva.” Starea de dor în viziunea lui N. Stănescu este legată de vârsta adolescenţei, şi de visul altcuiva care generează energie şi poate să umple viaţa. Eul poetic este deschis să se bucure cu bucuria altora, poetul exclude orice manifestare de egoism. “Dorul -spune N. Stănescu- este o tristeţe fără obiect, el este ca plânsul adolescentei de la 14 ani, care este fundamental tragic. El nu plânge dintr-o pricină anume, ci dintr-o informaţie genetică astrală a durerii de a fi om. Aleanul este soţul dorului sau soţia dorului... perechea dorului.

Aleanul este un dor cu mişcare în el. Poţi spune “mă cuprinde un alean”. Asta înseamnă că este un dor care se mişcă, începe să se mişte din loc. Pentru că dorul este profund static şi, în ciuda faptului că el arde, are natură hieratică.215

Câteodată însuşi cuvântul se împietreşteîn timp ce timpul împietreşte.Câteodată un adolescent sărută o adolescentăscuipă-ţi ochii cu care-i vezişi răsare-ţi inimaşi umple-ţi-o cu viaţa altoracum soarele umple întunericulcu lumină

(Apa vorbirii)

De ce te-ai logodit cu mine, doamne,dându-mi dor de femeia mea iubită?Hai, mori şi tu o dată, doamne,ca să fiu singur că mor liniştitşi nelogoditşi plin de dor în sufletul meuplin de dor.

(Astfel)

N. Stănescu, unul dintre cei mai mari poeţi europeni ai secolului al XX-lea, prin viziunea sa poetică, prin lirismul său, prin aventura sa poetică, prin ermetismul său provenit dintr-o concentrare maximă, prin demersul său de a ieşi din orice limitare, prin spiritul inventiv, libertatatea limbajului, prin colajele sale magice, prin imaginile surprinzătoare, a marcat profund literatura română, revoluţionând epoca literară a acesti secol. N. Stănescu face parte dintre aceşti mari artişti ai secolului care au creat un spaţiu mai mare de mişcare în poezia contemporană, care au creat mesajul pur poetic, diversitatea de preocupări, libertatea discursului. El poate fi considerat creatorul unui cronotop specific, unde timpul constituie o a patra dimensiune a spaţiului. “El reeditează cumva, în spaţiul literelor româneşti, nu atât cazul neînţelesului Macedonski, cât pe cel al nestatornicului Heliade, poetul incredibilelor visuri, al himericelor proiecte, spirit dificil, pus pe reinventarea limbii, însă continuu un acelaşi om generos şi disponibil, scriitorul adulat în pieţe publice, însă etern singur şi singular, obsedat de armonia contrariilor.”216

N. Stănescu, în sistemul său autonom, aduce în câmpul semantic al cuvântului “dor”, cele mai surprinzătoare sensuri. Dorul, aşa şi celelalte mari sentimente ca dragostea, jalea, tristeţea, rămâne în parte în imposibilitatea de a se exprima în totalitate. Limbajul omenesc numai asociază prin cuvinte, poezia ca “fenomenologie a sufletului”, care exprimă inexprimabilul , ca zonă dominată de

215 Nichita St[nescu “Fiziologia poeziei”, p. 544.216 B[ile=teanu F[nu=, op. cit.p..232

138

subiectivitate, total incontrolabilă, care deţine o dimensiune epistemologică, mai degrabă poezia modernă care tinde să atingă absolutul printr-un altfel de limbaj, prin alfel de cunoaştere, prin exprimarea unui altfel de lirism care atinge cele mai discrete sensuri, cele mai profunde trăiri.

Sentimentul dorului în opera lui N. Stănescu, cuvântul respectiv aflăndu-se într-o reţea mai largă de sentimente şi într-un context mai larg, într-un nivel sintagmatic şi paradigmatic, nu poate fi judecat izolat. Nu putem considera acest cuvânt ca pe un cuvânt - cheie, nu putem să spunem că frecvenţa acestui cuvânt este foarte mare, dar putem să afirmăm fără nici o ezitare că spectrul semantic al acestui cuvânt este cel mai variat, până la seme noi. Cuvântul “dor”, ca materie asociativă, ca un nod semantic, ajută în descifrarea unei laturi a poeziei lui N. Stănescu, aceea a sentimentelor, afecţiunilor, ataşamentelor faţă de obiectele dragi, cu care poetul este implicat prin amintiri, prin reverie.

2.) Dorul ca singurtate nostalgic la Ismail Kadare

În pofida limitărilor impuse de metoda realismului socialist şi de directivele partidului comunist albanez, literatura albaneză postbelică a făcut paşi importanţi în anii şaptezeci şi optezeci, când în peisajul literar albanez şi în cel internaţional numele de Ismail Kadare devenise deja celebru. Alţi scriitori disidenţi, poeţi şi prozatori, exilaţi în Occident sau întemniţaţi în lagărele comuniste din ţară, scriitori susţinuţi de însăşi putere sau lăsaţi în umbră -îndeosebi cei din diasporă -, completau şi îndreptau cadrul literaterii albaneze, şi aşa grav afectat de tabăra “scriitorilor” care cântau regimul. Încadrându-se în curentele contemporane europene, opera acestora confirma, totodată, mersul continuu către modernitate. Năzuinţa lor spre a întoarce literatura albaneză în direcţie logică şi coerentă, a produs noi valori incontestabile în literatura albaneză. Mai toţi scriitorii acestei direcţii - Martin Camaj, Kasem Trebeshina, Rexhep Qosja, Arshi Pipa, Bilal Xhaferi etc.- au fost traduşi în alte limbi şi publicaţi de prestigoase edituri europene şi nu numai.

Tradus în peste 50 de limbi străine, candidat pentru Premiul Nobel, laureat al multor premii internaţionale, Ismail Kadare se bucură de o popularitate internaţională, ocupând locul întâi în literatura albaneză de astăzi. Cunoscut în lume mai mult ca prozator, poezia sa a rămas puţin cunoscută şi apreciată în străinătate, deoarece ea nu s-a ridicat la nivelul prozei. Însă, această parte a operei lui Kadare a intrat în mod repetat în atenţia criticilor literari albanezi, apreciând-o la adevărata ei valoare. Astfel, în istoria literaturii albaneze postbelice poezia sa ocupă un loc important.

Opera poetică lui Kadare este legată în special de prima perioadă a creaţiei sale, debutul său ca scriitor fiind în poezie.

Cercetând sentimentul dorului şi cuvântul “mall”/”dor” am constatat că ele sunt prezente în poezia sa, mai ales în poeziile scrise după modelele poeziei orale albaneze şi în cele inspirate de poezia clasică.

În grupul acestor poezii, una dintre ele ocupă un loc aparte, datorită stării profunde a dorului, susţinută de o atmosferă gri, provocată de timpul ploios şi cerul înnorat. Însâşi poezia se întitulează “Mall” (Dor) şi este scrisă în vers de şapte silabe, de altfel un vers popular extrem de răspândit în poezia orală albaneză.

Ca pika shiu ranë mbi qelq,Për ty befas ndjeva mall.Jetojmë të dy në një qytet,Dhe rrallë shihemi, sa rrallë.

Edhe m’ u duk pak e çuditshme

139

Si erdh kjo vjeshtë, ky mëngjes.Qiejt e ngrysur pa lejlekëDhe shirat pa ylberë në mes.

Dhe thënia e vjetër e HeraklititSeç m’u kujtua sot për dreq:“Të zgjuarit janë bashkë në botë,Kurse të fjeturit janë veç”.

Në ç’ëndërr kemi rënë kaq keq,Që dot s’po zgjohemi ne vallë?...Ca pika shiu ranë mbi qelqDhe unë për ty seç ndjeva mall.

(Mall)

(Nişte picături pe geam au căzutşi de tine mi - a fost dor iarviaţa în acelaşi oraş am petrecut,dar ne vedem atât de rar.

Şi mi - a părut chiar cam ciudataceastă toamnă cum a avut locfără sitari cerul înnoratşi ploile fără curcubeu la mijloc.

Zicala veche a lui HeraclideMi - a revenit neaşteptat:cei, treziţi stau împreună.iar cei adormiţi sunt separaţi.

În care vis oare am căzutşi nu putem să ne trezim?A plouat din nou pe geamşi amândoi dor, dor simţim.)

Avem de a face cu o poezie tipică de dor, de solitudine, de nostalgie. Poetul este în căutarea iubitei sale, trezit de căderea picăturilor de ploaie pe geam, într-un climat tipic de singurătate şi tristeţe: toamna, cerul înorat, ploile fără curcubeu la mijloc, visul, ploaia, accentuază sentimentul dorului şi aduc, în consecinţă, singurătatea. Dorul se raportează la o adresă precisă, dar generează o stare generală onirică. Ritmurile gândirii se încetinesc ca într-un vis, un vis inevitabil, cu semne inexplicabile, care pune stăpănire pe fiinţa umană. În această stare, aproape fără salvare, dorul vine ca o consolare şi un privilegiu, apare ca un sentiment firesc, ca urmare a climatul creat în text.

Pe de altă parte, s-a tot vorbit despre semnificaţia alegorică a acestei poezii, fără să fie scris aşa ceva. Avem părerea că “Dor” poate fi interpretat şi ca o poezie parabolică, cu accentuată tentă politică, având în vedere faptul că poezia a fost scrisă în cei mai duri ani ai regimului lui Enver Hoxha, când intelectualii, îndeosebi artiştii, nu puteau să se exprime liberi. În climatul “gri” socio-politico şi cultural din acei ani, singura modalitate de supravieţuire ca scriitor şi artist rămânea “jocul” ambiguu în creaţie, ceea ce a făcut, de fapt, şi Kadare cu opera sa. Reîntorcând-se la poezia “dor”, constatăm că aceleaşi semne care marchează starea de dor a eroului liric - ploaia, toamna cu cerul înnorat, lipsa curcubeului, starea de veghe, dar mai ales nevoia de a se întâlni cu persoana iubită, în aceaşi măsură pot marca starea de singurătate şi de izolare a intelectualului albanez în

140

regimul comunist. Starea de somn, din care nu se mai trezesc oamenii “În care vis oare am căzut/de nu ne putem trezi” şi, mai degrabă, maxima lui Heraclide, intrudusă în poezie,“Deştepţii stau împreună / iar cei adormiţi sunt separaţi” poartă o semnificaţie politică, făcând aluzie la regimul comunist al anilor ‘60 din Albania, un regim închis, sufocant, aberant, in care masele oarbe (“cei adormiţi) erau pierdute în somnul adânc al supunerii şi neînţelegerii, iar intelectalii (treziţii), nefiind de acord cu starea de somn, caută, aproape fără speranţă, o cale de comunicare şi de scăpare. Într-un alt climat de dor ne introduce poezia “Pellgu është tharë” (Balta s-a uscat):

Një ditë në fushë shëtisnim,Dhe ja tek ky pellg mu në fundTë qeshur të dy ne u pamëNë ujët që era lëkund

Tani erdha prap’ tek udha,Bredh tutje me mallin në gji.Por pellgu është tharë...siç duket,Që vetëm mos shoh në vetmi.

(Pellgu i tharë)

(Într-o zi pe câmp ne plimbeamŞi uite, la bălteaga aceasta,Veseli, amândoi ne uiteamÎn apa pe care vântu-l tremura.

Acum din nou venit - am, la drumul,În piept port dorul, umblu mai departe,Dar bălteaga s-a uscat... aşa pare,Ca să nu mă văd în singurătate.)

Aici dragostea pierdută este redată printr-o imagine simbolică. Această pierdere trezeşte dor, nelinişte, alean, singurătate. El rămâne numai cu dorul în starea de solitudine, deşi n-ar vrea să se identifice cu singurătatea, cu părăsirea. Balta de pe câmp, această oglindă a naturii, se transformă şi în oglindă a conştinţei sale.

Ismail Kadare este autorul poemei Malli i Shqipërisë (1960) (Dorul Albaniei), unde îşi dezvăluie dorul într-o altă ipostază. Aflându-se la studii în străinătate, poetul simte dorul de ţară, de străzile oraşului natal, dor de peisajul Albaniei, pe care şi-o imaginează văzută din avion în imagini cuprinzătoare:

Më ka marrë malli dhe së shpejti vi atje,Duke fluturuar mbi mjegullat, si mbi dëshira.Sa i largët, aq dhe i dashur je, atdhe.Aerodromi do të dridhet nga uturima,Mjegulla do të rrijë pezull mbi humnera.Ata që shpikën shpejtësinë reaktiveLarg atdheut sigurisht do të kenë qenë ndonjëherë.

(Dorul m-a cuprins şi în curând voi fi acolo,Zburând deasupra ceţilor, ca deasupra dorinţelor.Cât de departe eşti, patrie, atât de aproape sufletului meu.Aeroportul va tremura de răsunetul avionului,Ceaţa va rămâne suspendată asupra prăpastiilor.Cei care au inventat viteza reactivă,Departe de ţară, desigur, vreodată au fost.)

141

3) Dorul ipostaziat la Fatos Arapi

Este considerat al treilea poet oficial în Albania postbelică, după Ismail Kadare şi Dritëro Agolli. Este autorul unei poezii de dragoste şi de motive filozofice. A reînnoit tehnicile poetice în poezia albaneză în anii ’60 - ’70. Născut în litoralul Albaniei, poezia sa a fost marcată de dorul pentru locurile natale maritime. Aşadar, se poate observa frecvenţa relativ de mare a cuvântul “mall” (dor) şi semantica vastă a acestuia. Dorul apare mai des acolo unde este prezent motivul dragostei şi morţii.

Dhe pak ...dhe Unë e Malli,me ty do të takohemi,sa çel e lidhet vjeshta,Trishtimet do të çmallen.

(Sa çel e lidhet vjeshta...)(Încă puţin...

Eu şi Dorul,cu tine ne vom întâlni,acum toamna îşi ia drumul ei,Dorul va alina tristeţile.)

( Când începe toamna)

La Fatos Arapi întâlnim dorul ipostaziat - cel mai profund şi mai original - un sens mai complex decât acela al “ dorinţei puternice” pe care l-am văzut la Ismail Kadare, de pildă. În poezia mai sus, dorul este suveran ca “un alter ego”, altfel spus, dorul nu mai este acum o stare, ci o fiinţă. Poetul, conştient de această ipostază a dorului, scrie cuvântul “mall” (dor) cu literă mare, alături de pronumele Unë (eu). Prin această fizionomie, dorul la Fatos Arapi, aşa cum am observat şi în folclorul românesc şi albanez, prezintă aspectul cel mai substanţial şi tulburător, acela a unei fiinţe vii. În poezia “Kur ndarja ishte nisur” (La început de despărţire) întâlnim un astfel de exemplu din dorul ipostazat:

Ajo ishte një natë në një pikë dheu mpiksur.Kudo ta prekish mallin e lëndon e i dhemb.Akoma ishim bashkë, kur ndarja ishte nisur,dhe kishte zemrën time në kraharorin tënd.

(Ea era o noapte suspendată pe un punct al pământuluiŞi dorul îndurerat de patimi suferea. Eram împreună, când începuse despărţirea,Iar în pieptul tău era inima mea.)

În concepţia poetică lui Arapi, Dorul încarnat este copleşit de emoţii şi sentimente, este participant omniprezent în relaţiile de dragoste, trăieşte, se afectează, se bucură, se întristează, se îndurerează şi simte durere împreună cu cei îndrgăgostiţi.

Într-o altă poezie, pornită dintr-un vers popular “Moj e vogëla sa loti...” (Măi ca lacrima de mică...), poetul redă Dorului o nouă nuanţă semantică, asemănătoare folclorului albanez:

Më verboi syrin ky lot kristal

142

A je ti mall, apo ç’je vallë?Eci dhejtorit e shkel në maj,

(Mi-a orbit vederea această lacrimă de cristalEşti tu dorule, ori ce să fie oare?Merg în decembrie şi păşesc în mai.)

Poetul păstrează spiritul popular al poeziei. Într-o altă ipostaziere, Dorul apare cu puteri magice, miraculoase, făcător de minuni. Eroul liric este aşezat într-un cronotop specific, unde timpul este parcurs altfel şi mersul pare mai mult ca un zbor. Toate acestea se întâmplă în prezenţa dorului. De altfel, Dorul în textul poetic al lui Arapi capătă trăsături inedite. Încercarea de a-l materializa face ca el să capete anumite trăsături, deseori asemănătoare cu obiecte diferite. Dar alteori, el apare în înfăţişări bizare, reîntorcându-se apoi la înfăţişarea lui eterică.

Krahët e mi prej malli e ereu lidhën në qafën e saj.Në mesin e rrugëve u vara i tëri gjithë pesha e vdekjes që kam.

(Takimi)

(Braţele mele de dor şi vânts-au agăţat de gâtul eiÎn mijlocul străzii m - am atârnatcu toată greutatea morţii pe care o port)

(Întălnirea)

În această poezie, merită să fie observate ipostazierea lingvistică a cuvântului “mall” “dor” apărând când ca substantiv, când ca adjectiv, când la plural; ca substantiv: “mall” (dor) dhimbja - “mall” ( durere - dor), în plural “malle” (doruri) ”nëpër malle të trishtme” (printre doruri triste), ca adjectiv: erë e malltë e dafinës. (mirosul de dor de dafini), etc.

Cuvântul “mall” se bucură de un statut privilegiat în poezia albaneză, indiferent de curentele literare, de perioada istorică, de specia literară, de tendinţele poeziei actuale ale tinerilor poeţi sau ale poeţilor de tradiţie, şi indiferent de toate manifestările moderne şi postmoderne. Pare că încă există profunditatea acestui termen inefabil, tentant şi neexplorat, poate din cea ce a insumat din istoricul, din etimologia lui, din farmecul acestui cuvânt în poezia orală sau din atenţia care i-au acordat cei mai mari personalităţi ai poeziei albaneze.

ÎNCHEIERE

Cuvântul “mall” din limba albaneză şi “Dor” din limba română, ca o entitate minimală a semnificaţiei, desemnează pe de o parte o stare emoţională universală - precum corespondentul său în alte limbi: “Saudade”, “Soledad”, “Sensucht”, “Toska” etc, iar pe de altă parte, desemnează o stare psihologică naţională, cu trăsături inconfundabile.

143

Reflectările dorului / “mall” - ului de la un popor la altul, de la un individ la altul, sunt diferite, dependent de constituţia spirituală, structura psihică a colectivtăţii sau individului, de tendinţa generală a poetului sau scriitorului, de metoda artistică sau limba în care a scris, etc.

Despre noţiunea de “dor” (respectiv mall), o noţiune glisantă, ce scapă printre degete şi nu poate fi prinsă, s-a scris enorm în cultura românească şi albaneză; s-au dat “definiţii” poetice de către mai mari poeţi ai culturilor respective. Lexematica cuvintelor (“dor”, “mall”) este îmbogăţit cu seme noi, sentimentul este abordat, gândit, exprimat poetic în nesfârşite modalităţi, poeţii au încercat toate strunele din imensa gamă a dorului.

Prezentându-se atât de diferit şi surprinzător, sentimentul dorului, ca motiv fertil literar, devine extrem de dificil de a fi definit şi analizat în mod complet şi exact, exahustiv. Elucidarea sentimentului dorului, a singurătăţii nostalgice şi a migrării, în literatura albaneză se face prin comparaţie cu prezenţa acestuia în literatura română.

Cercetând şi studiind sentimentul dorului ca un segment important în poezia orală şi în creaţia câtorva poeţi importanţi români şi albanezi: Eminescu, Asdren, L. Blaga, L. Poradeci, V. Eftimiu, M. Kuteli, N. Stănescu, Ismail Kadare, Fatos Arapi, şi plasându-l într-un amplu context balcanic, putem vorbi despre o “definiţie” poetică românească şi albaneză a acestui termen.

Întrucât obiectul lucrării noastre este limitat la un număr restrâns de poeţi renumiţi albanezi şi români, am acordat mai multă atenţie scriitoriilor albanezi, Asdren, L. Poradeci şi M. Kuteli, pornind de la faptul că ei au avut relaţii de contact cu limba şi literatura română. Prin urmare, opera lor prezintă în modul cel mai clar interferenţele dintre aceste două literaturi, ale căror similitudini îşi au cunoscute argumentele de ordin istoric, etno-geografic şi spiritual.

Accentul cercetării noastre s-a pus pe relevarea semnificaţiei vaste şi complexe a cuvântului şi sentimentului, comparând cele două literaturi la toate secţiunile pe care le-am propus: poezie orală, poezie clasică şi poezie contemporană, cu largi explicaţii ale dorului pe plan lingvistic, psihologic şi social.

Autorii luaţi în discuţie abordează în mod amplu sentimentul solitudinii nostalgice, într-o pluraritate de ipostaze şi expresii, cu reflectări polivalente ale cuvântului “mall” şi “dor” în textul poetic.

Opera lor, analizată din perspectiva acestei tematici, prezintă, totodată, o imagine a peisajului liric românesc şi albanez. Autorii analizaţi în studiul nostru, au devenit transmiţătorii unui tip nou de sensibilitate, unei viziuni asupra vieţii, cu însemnate note naţionale şi regionale (balcanice). Poezia lor, de altfel, poezia celor mai subtile sentimente umane, revitalizează în literatura ţărilor respective un sentiment strămoşesc, moştenit, păstrat şi îmbogăţit cu cele mai surprinzătoare nuanţe semantice, proces care rămâne deschis.

BIBLIOGRAFIE

1. Shkrimtarët shqiptarë. Pjesa e dytë. Prej Lidhjes së Prizrenit deri më sot. (Scriitorii albanezi. Partea a doua. Din Liga de la Prizren pnă astăzi) Botim i Ministrisë së Arsimit, Tiranë 1941.

2. Letërsia e vjetër shqipe dhe arbëreshe (Literatura albaneză veche şi cea a arbăreşilor) Botim i

144

Ministrisë së Arsimit, Tiranë, 19523. Bibliografia relaţiilor literaturii romne cu literaturile străine în periodice (1859 – 1918), coordonată

de Ioan Lupu şi Cornelia Ştefănescu. Ed. Acad.R.S.R., Vol.1; Bucureşti, 1980.4. Le Romantisme III (1869 – 1896) Hachette, Paris 1985 5. Romantismul românesc şi romantismul european, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1978,

vezi: C.D.Papacosta, Romanticii francezi şi scriitori generaţiei de 1848, 6. Historia e letërsisë shqipe, (Istoria literaturii albaneze) Sh. Botuese ‘’8 nëntori’’, Editura ‘’8 nëntori’’

Tiranë 1980 . 7. Micul dicţionar enciclopedic, ed. Bucureşti,19868. Dicţionar complet român - german, Bucureşti,1963.9. Dicţionar romn - italian, Bucureşti, 196710. Fjaluer i Rii i Shqypes, përbam preje Shoqinijet të Bashkimit (Ribotim i “Rilindjes“, Prishtinë, 1977).

(Dicţionar nouă al albanezei) (Reeditată la “Rilindja, Priştina, 1977)11. Dictionnaire HACHETTE, 1988, Paris.12. Stilistica funcţională a limbii române, Bucureşti, 1980.13. Antologia albanese tradotta in italiano da G. de Rada, Napoli, 1896.14. Asdren, Vepra të zgjedhura. (Opere alese), Sh.B. ‘’Naim Frashëri’’, Tiranë 15. Asdren, Psallme murgu. (Psalme de călugăr), Vjersha (Versuri), Tipografie generală; Bucureşti 1930. 16. Ainsa Fernando, De aici, de acolo, Editura Orient- Occident, Bucuresti 1998.17. Ana Comnena. Fontes Historiae Daco-Romaneoe, vol III, Editura Academiei Române, Bucureşti

1975, 18. Fjalori i gjuhës së sotme shqipe, (Dicţionarul limbii albaneze de astăzi)Tiranë,1980.19. Ashta, K., “Leksiku i plotë i Gjon Buzukut”, (Lexicu complet la Gjon Buzuku)II, B.Sh.Sh.I.D.Sh. 196520. Angelescu, Silviu, Dorul - un tip de sensibilitate şi o viziune asupra vieţii, Lumina, Novisad, 1990.21. Balcania, Bucurest NCMXLIII, Victor Papacostea, La peninsule balkanique et le probléme des études

comparées, p.14, martie 194422. Barthes, Roland, Plaisire du texte, Paris, Seuil ,197323. Bala, Vehbi, “Paralele në letërsinë gojore shqiptare dhe rumune”, (Paralele în literatura

orală(Buletin Shkencor, Viti III, 1966, Nr.4.24. Bala, Vehbi, Lidhjet kulturore shqiptare – rumune, Buletin Shkencor, Viti III, Shkoder, 1964, Nr.3. 25. Bachelard, Gaston L’eau et les reves, Paris, Jose Corti, 1973. 26. Bachelard, Gaston, Poetique de l’espace, Paris, P. U. F. 1978.27. Bachelard, Gaston. Aerul şi visele, Editura “Univers”, Bucuresti, 1999.28. Blaga, Lucian, Despre Dor, în vol. Triologia culturii, Bucureşti, 1944.29. Blaga,Lucian Spaţiul Mioritic, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1969. 30. Blaga, Lucian, Antologie de poezie populară, Bucureşti,EPL,1966. 31. Blaga, Lucian, Elogiul satului românesc, discursul de recepţie la Academia Română 32. Bărbulescu, Simon, Profiluri literaturi contemporane, Motivul ascensiunii la Nichita Stănescu.33. Brunel, Pierre et Chevrel Yves, “Precis de litterature comparée”, P.V.F. Vendome 1989. 34. Bîrlea, Ovidiu, Folclorul românesc II, Bucureşti 1983. 35. Băileşteanu, Fănuş ‘Abside” ‘Eminescu”, 1979, Poeta ludens, Nichita Stănescu. 36. Brăiloiu, C., “Ale mortului“ din Gorj, Bucureşti,1936. 37. Buzuku, Gjon, Meshari i, L, II, Luka, XV, 1555. Bucureşti,38. Çabej, Eqrem, “Hyrje në historinë e gjuhës shqipe,” (Introducere în istoria limbii albaneze),Tirana,

1971. 39. Çabej, Eqrem, Unele probleme ale istoriei limbii albaneze, în SCL,4, X,1959. 40. Çabej, Eqrem, Studime gjuhësore, (Studii lingvistice),Rilindja, Prishtinë, 1975.41. Comişel, E.: O cercetare de folclor în R.P. Albania, în Revista de folclor, nr.1-2, 1960. 42. Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti, Fundaţia Regală

pentru Literatură şI Artă, 1941.43. Carandino, N., Dialog cu Victor Eftimiu şi monolog tot despre el, în Astra, anul VII, nr.11, noiembrie

1972 44. Densuşianu, Ovid, Viaţa păstorească în poezia noastră populară, Bucureşti, 1922.45. Dimisianu, Gabriel “Opinii literare”, Lirismul cunoaşterii, Ed. Cartea Românească, Buc. 1970.46. Densusianu, Ovid, Flori alese di cântecele poporului, viaţa păstorească în poezia noastră populară ,

Editura pentru literatură, Bucureşti, 1966. 47. Doine şi balade, Editura Tineretului, Bucureşti, 1967.48. Doine şi strigături din Ardeal, Bucureşti, EARSR, 1968,49. Djamo, L. - Diaconiţa: Influenţa lui Mihai Eminescu asupra poetului albanez Asdren, Caietele

Eminescu III, Bucureşti 1975, 50. Eminescu, Mihai, Poezii, Editura Universităţii “Al. I. Cuza”, Iaşi 1994.51. Eminescu, M.: Poezii, Ed. pentru toţi, Bucureşti 1952.

145

52. Eliade, Mircea . Les roumains. Precis historique, Editions “Roza Vnturilor”, Bucharest 1992. 53. Elsie, Robert, Histori e letërsisë shqipe, Dukagjini, Tiranë-Pejë, 1997.54. Miciacio, Focioni, “Cetatea Rozafat. Folclor albanez”, Editura “Minerva”, Bucureşti 1974 55. Frashëri, Naim: Vepra 1, Rilindja, Prishtina 1978. 56. Folclor din Transilvania, III. Bucureşti, EPL,1967.57. Giordano, E. Fjalor i Arbëreshëvet t’Italisë, (Dicţionar al arbăreşilor din Italia) Bari 1963. 58. Genette, Gerard, “Figuri”, Bucureşti, Editura “Univers”, 1978.59. Hirt, E., Das Formegesetz der epischen, dramaischen und lyrischen Dichtung, Leipzig und Berlin,

1923.60. Hahn, G. V., Beitrage zu einen albanisisch - deutschen Lexicon. 61. Hamiti, Sabri Vdekja e nositit (Moartea pelicanului)(parathënie)(prefaţă), Rilindja, Prishtina, 1978.62. Iorga, N., Doi poeţi (St.O. Iosif şi Victor Eftimiu), în Neamul românesc literar anul V, nr-ele 25-26, 7

iulie 1912, 63. Jokl, Norbert., Balkan - Archiv IV, 1928 şi Studia albanica I, 1964. 64. Iorga, N.: L’arte populare in Romania, Roma 1930. 65. Iorga, Nicolae, Istoria literaturii româneşti, 1925 Iorga Nicolae Istoria românilor din Peninsula

Balcanică(Albania, Macedonia, Epir, Tesalia etc.,) Bucureşti, 1919.66. Jarnic, J.U. şi Bîrseanu A., Doine şi strigături din Ardeal, Bucureşti, 1964.67. Ismajli, Rexhep, Shumësia e tekstit, (Pluralitatea textului)Rilindja, 1980, Prishtinë.68. Konica, Faik, Vepra të zgjedhura,(Opere alese), Dituria, Tiranë 1994,69. Kuteli, Mitrush: Shënime letrare, Tiranë 1944,70. Kuteli, Mitrush, Vargje (Versuri), Tipografia “Albania”, Constanţa 1947.71. Kuteli, Mitrush, “Vështrime fluturimthi mbi letërsinë rumune”, din Bashkim i Kombit , Tirane, 1944,

10 mai. 72. Kuteli, Mitrush, “Ylli i zemrës” (Steaua inimii) prej Lasgush Poradecit, în vepra letrare 5 Tirana

1995.73. Kadare, Ismail, “Ftesë në studio”, Shtëpia Botuese, “Naim Frashëri“ Tiranë 1990,.74. Kitromilides, Paschalis M., “Mentalitatea Balcanică ”Istorie, legendă, imaginaţie, Secolul 20, 7-9

1997. 75. Kolevica, Petraq, Lasgushi më ka thënë...,(Lasgush mi-a spus…)Shtëpia Botuese“ 8 nëntori“, Tiranë

1992. 76. Manolescu, Nicolae, Nichita Stănescu, cronică literară, în România Literară 29/17 iulie 1975.77. Maiorescu, Titu, Eminescu şi poeziile lui, (1889), M. Eminescu, Poezii, Editura

Universităţii”Al.I.Cuza”, Iaşi 1994. 78. Maiorescu, Titu, O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867, în Critice, vol I,ed.

“Minerva”, Bucureşti,1915.79. Meyer G., Etymologisches Wörterbuch der Albanischen schprache von..., Strasburg, 1891. 80. Mitko, Thimi, Mbëleta shqiptare. MHFSH., Tiranë 1967.81. Miklosich, Fr., Die romanischen Elemente im Albanesischen, 1871; 82. Mehr Licht, Tirana, Nr.6, Maj 1998, Ramadan Sokoli, Këngë popullore për dashurinë, 83. Muntean, George Interpretări şi repere, Junimea, Iaşi 1982.84. Munteanu, George, Istoria Literaturii române, Editura Porto-Franco, Galaţi 1994, 85. Munteanu, Romul, Permanenţe ale poeziei româneşti, Casa Editorială, Bucureşti,199986. Munteanu, Romul, Metemorfozele critice europeane, Univers, Bucureşti, 1988.87. M. Niţescu, “Poeţi contemporani” Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1979,88. Micu,Dumitru Început de secol. 1900-1916. Curente şi scriitori, (Bucureşti), Editura

Minerva, 1970.89. Mohanu, Constantin, Victor Eftimiu, Monografie, Ararat, Bucuresti, 1999.90. Noica, Constatin, Românii, psihologie, identitate spirituală, destin, D.I.P. 1995, vezi capit..

Supărarea românească.91. Osiac, Elena Bălan , Sentimentul dorului în poezia română, spaniolă şi portugheză, Bucureşti, 1983,92. Papu, Edgar,Poezia lui Eminescu, Bucureşti, Editura Minerva 1971.93. Papahagi, T., Dicţionar al dialectului aromân”94. Poradeci, Lasgush “Ylli i zemrës”. (Steaua inimii), Tipografie generală; Bucureşti 1937. 95. Poradeci Lasgush, “La steaua “ lui Eminescu, (fragment din teza de doctorat) , Anuarul “Albanezul

401“, Bucureşti 1996.96. Parvan, Vasile, Gânduri despre lume şi viaţa la greco-romanii din Pontul Stâng. Comunicare ţinută

la Academia Română, Bucureşti 1920, 97. Poulet, George, “La comscience critique”, Paris, Corti, 1971. 98. Pichois, U. et Rousseau Andre, La litterature comparée, Paris, Armand Colin, 1967. 99. Pamfile, Tudor, Cântecele bâtrâneşti, doine, mustrări şi blesteme, Tecuci, 1926. 100. Pop, Dumitru, Poezii populare din Lăpuş în Folclor din Transilvania, I, Bucureşti, 1962.

146

101. Pop, I. Reteganul, “Trandafiri şi viorele”, Gherla, 1886. 102. Piru, Al., Istoria literaturi române, Editura”Grai şi suflet - cultura naţională, Bucureşti, 1994. 103. Picon, Gaëtan “Scriitorul şi umbra lui” Buc., Univers, 1968.104. Plasari, Aurel, în Donkishoti zbret në Shqipëri,. (Don Quijote coboară în Albania) Tiranë 1989105. Qosja, Rexhep, Asdren, Rilindja, Prishtine, 1987.106. Qosja, Rexhep, Dialogje me shkrimtarë, (Dialog cu scriitorii)Rilindja,Prishtinë, 1979.107. Ovidiu, Scrisori din exil, ESPLA, 1957, Cartea I - a, versurile 15-19.108. Philipide, Al., Viaţa Românească an.XXX, 1938, nr.12, pp.187-188109. Rrapaj, F. Mero: Këngë popullore nga Camëria, (Căntecele populare din Cameria)Tiranë, 1983.110. Rada,Jeronim de Milossat, Kangjel XIX. Napoli 1869.111. Ribeku, A.: Vjersha malli, (Versuri de dor), Kastrovillari Sofie1917.112. Russo, Alecu, Scrieri alese, Bucureşti,ESPLA,1957.113. Rada,G.Rapsodie d’un poema albanese racolte nelle colodel napoletano tradotte da de

Firenze,1866.114. Solomon, Marcus “Arta şi ştiinţa”, “Eminescu”, Bucureşti, 1986.115. Sokoli, Ramadan, Rreth “ këngëve të buta“ të popullit tonë, (Asupra căntecelor blănde ale

poporului nostru, Nëntori, nr. 8/1955. 116. Starova, Tomor,Këngë popullore nga rrethi i Pogradecit, Tiranë, 1987.117. Scaldaferri, Nicola, Musica arbëreshe in basilicata, Adriatica Editrice Salentina Lecce, 1994.118. Serembe Z.: Poezi shqipe, (Poezii albaneze),Sh.Botuese “Naim Frasheri”,Tiranë 1971.119. Stănescu, Nichita “Fiziologia poeziei”, Editura Eminescu, Bucureşti,1990.120. Stănescu, Nichita, Respirări, Editura Sport Turism, Bucureşti, 1982.121. Nichita Stănescu, “Ordinea cuvintelor”, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1985122.Tomaşevski, Boris, Teoria literaturii poetica, Univers, Bucureşti, 1973.123.Terminologie Poetică Retorică, Editura Universităţii “Al.I. Cuza”, Iaşi 1994.124.Todorova, Maria, Balcanii: de la descoperire la invenţie, Secolul 20, 7-9.125.Tieghem, Paul Van, La litterature comparée, VI ed., Collection Armand Colin, Paris, 1939.

126. Weber, J - P, Genese de l’oeuvre poetique, Gallimard, Paris, 1960.

147

luan topciu: paradigmele dorului în poezia română şi albaneză

Documents