lingvistica - cirnu,s1

Universitatea „Dunărea de Jos” din Galaţi Facultatea de Litere

LINGVISTICĂ GENERALĂ

Anul I

Lect. dr. Rodica Mihaela CÎRNU

Cuprins

Lingvistică generală 3

CUPRINS

Capitolul 1 – Lingvistica: definiţie, obiect de studiu 5 Capitolul 2 – Scurtă istorie 7 Capitolul 3 – Semnul lingvistic 10 Capitolul 4 – Metode de cercetare în lingvistică 12 Capitolul 5 – Clasificarea limbilor 15 Capitolul 6 – Limba şi evoluţia ei 18 Capitolul 7 – Procesul de comunicare. Elemente şi funcţii 20 Capitolul 8 – Stratificare şi izomorfism 22 Capitolul 9 – Relaţii şi corelaţii 24 Bibliografie 25

Anexe 26

Capitolul 1 - Lingvistica: definiţie, obiect de studiu


Capitolul 1 – Lingvistica: definiţie, obiect de studiu

1.1. Definiţie. Definită foarte general ca ştiinţă a limbii, lingvistica studiază, de fapt, limba, limbajul (uman articulat) şi vorbirea.

Ca ştiinţǎ, lingvistica este domeniul filologiei care se ocupă de cercetarea limbajului uman şi în sensul acesta ea înglobează per definitionem sociolingvistica şi psiholingvistica. Lingvistica generală se ocupă de teoria limbii, de filozofia gramaticicii, de raporturile dintre limbi şi istoria acestora.

Limba naturală e privită ca “un system où tout se tient” (F. de Saussure), cu elemente de centru, de periferie şi de antisistem. Două sunt principiile metodologice de bază ale lingvisticii: recunoaşterea caracterului social al limbii şi a legăturii indestructibile între limbă (comme “un fait social” – F.de Saussure) şi gândire. Lingvistica a parcurs o lungă cale de dezvoltare, de la antichitate, când s-a considerat ca o ştiinţă empirică, apoi perioada Renaşterii – preocupată de definirea şi esenţa limbajului, apoi sec. XVII-XVIII – epoca elaborării gramaticilor generale (“Grammaire générale et raisonée” de Antoine Arnauld, Claude Lancelot, Port-Royal, 1660) şi apariţia raţionalismului, secolul al XIX-lea pune pe prim plan studiul limbii “în sine şi pentru sine” (Saussure) şi marchează constituirea lingvisticii ca ştiinţă aparte; tot acum se elaborează metoda comparativ-istorică; secolul XX este secolul structuralismului lingvistic cu predilecţii pentru sincronie, glossematică, distribuţionalism, statistică, substituţie, gramatică generativă, pozitivism şi antipozitivism, funcţionalism etc. În ultimele decenii ale secolului XX lingvistica se dezvoltă în interdependenţă cu ştiinţe ale culturii, cu semiotica, cu ştiinţele exacte şi cele ale naturii, cu infromatica.

1.a) Limba poate fi definită ca • instituţie socială, ansamblu de convenţii sociale, exterioare indivizilor, păstrate prin uz; • sistem semiotic, cod realizat din inventarul de semne, sistemul de relaţii şi modelele după care se realizează combinările de semne. 1.b) Vorbirea concretizarea limbii, actul prin care individul se foloseşte de limbă pentru a-şi comunica ideile. 1.c) Limbajul este facultatea proprie oamenilor de a comunca printr-un sistem special de semne, adică ansamblul resurselor şi al procedeelor fiziologice şi psihice pe care le posedă omul pentru a vorbi. 1.2. Clasificare. Ca ştiinţă, lingvistica se poate clasifica după mai multe criterii: A. După obiectul de studiu: lingvistică generală (studiază elementele generale şi universal valabile), lingvistică specială (studaiză o anumită limbă), lingvistică comparată (cercetează un grup de limbi înrudite). B. După metoda de studiu: lingvistică sincronică (descriptivă – studiază limba într-un moment anume), lingvistică diacronică (istorică – studiază evoluţia limbii). C. După elementele constitutive ale limbii: fonetică, lexicologie, gramatică (morfologie, sintaxă), dialectologie, stilistică, retorică, pragmatică. Limba, în general, e privită ca un fenomen social, apărând şi dezvoltându-se numai în societate. Limba naturală dispare odată cu dispariţia purtătorilor ei şi a comunităţii lingvistice respective. Pe Mapamond se duc războaie nu numai între popoare, ci şi între limbi. Sute de limbi au dispărut, fiind devorate

Capitolul 1 - Lingvistica: definiţie, obiect de studiu


de altele, mai mari şi mai puternice. În acelaşi timp apar unele limbi pe baza dezvoltării şi fortificării unor graiuri, cum se întâmplă în fostele ţări coloniale. Aceste şi alte aspecte de sociolingvistică se intersectează, în mod specific, cu sociologia, dar fiecare având, bine conturat, cercul său de probleme.

Specialitatea „Lingvistica generală”, „sociolingvistica”, „psiholingvistica” contactează în mod intim cu ştiinţele filozofice, în primul rând, cu ontologia şi teoria cunoaşterii. Studiile de lingvistică generală se fac în baza unei anumite metodologii. Din timpurile străvechi se duce lupta între partizanii metodologiei bazate pe recunoaşterea primatului materiei (linia Democrit) şi cei ce recunosc primatul ideii (linia Platon). Lingviştii admit (ca, de altfel, şi cei mai mulţi filologi) că materia există apriori, ca o realitate obiectivă, independent de conştiinţă, alcătuind factorul primordial al existenţei. Însă ideea (spiritul, conştiinţa, gândirea) apare ca un factor secundar, derivat, deci aposteriari. Acei lingvişti care ţin de linia Democrit se ocupă, în primul rând, de aspectul material, conţinutal, noţional, mentalist al comunicării, pe când cei ce ţin de linia Platon dau preferinţă aspectului amentalist, relaţional, aconţinutal, formal al comunicării.

Lingvistica generală are tangenţe şi cu ştiinţele psihologice, fără a repeta pe acestea din urmă. Limba, ca şi omul, este un organism viu, ea reflectă nu numai gândirea lui homo sapiens, şi ci starea lui psihologică (sufletească: emoţii, bucurii, dureri etc.). August Schleicher (1821-1868) a pus bazele unui curent psihologist în lingvistică, identificând limba cu organismul viu. Şi totuşi, deosebirea centrală între limbă naturală şi organismul viu există în mod obiectiv. Organismul viu, chiar dacă dispune de condiţii optime de existenţă, se stinge, pe când o limbă naturală în ambianţele numite se va dezvolta pe ascendentă. Din ştiinţele psihologice, lingvistica a preluat unele metode de studiu ca: formularea unei ipoteze, validarea sau nvalidarea acesteia; observarea individului-vorbitor (educaţia lui, profesia, cultura, gestul, mimica etc.). Psiholingvistica se interesează nu numai de codul verbal, ci şi de alte tipuri de coduri comunicative. Aşadar, psiholingvistica este o ştiinţă interdisciplină, având ca obiect de studiu relaţia dintre structura mesajelor şi procesele psihice, specifice indivizilor care le produc şi le inerpretează într-o situaţie comunicativă dată. De reţinut: lingvistica studiazǎ, distinct limba, vorbirea şi limbajul. APLICAŢIE: analizaţi diferenţa între definiţia datǎ lingvisticii de DEX şi cea datǎ de Dicţionarul de Ştiinţe ale Limbii (DSL).

Capitolul 2 – Scurtă istorie


Capitolul 2 – Scurtă istorie 2.1. ANTICHITATEA INDIA Preocupări pentru studiul limbii au existat din cele mai vechi timpuri. Cele cunoscute de noi, astăzi, datează din Antichitate. Printre primele texte cunoscute se numără Vedele (colecţie de imnuri religioase, compuse, după toate probabilităţile, între sec. al XVIII-lea şi al XV-lea î.Hr., în vedică), Ramayana şi Mahabharata (epopei realizate între sec. IV şi II î.Hr., în sanscrită). Vedica (< veda – “ştiinţă”) şi sanscrita (< samskrtá – “prelucrat, artistic”) reprezintă două forme – diferite ca timp şi bază dialectală – ale limbii indiene vechi. Aceste opera au circulat multă vreme pe cale orală şi au trecut aproape o mie de ani până când au fost fixate în formă scrisă. În acest timp, limbile indiene evoluaseră simţitor, diferenţiindu-se atât faţă de sanscrită, cât şi faţă de vedică. Pentru înţelegerea lor era nevoie de un comentariu lingvistic. Din secolele al VII-lea şi al V-lea î.Hr. datează texte cu caracter exegetic asupra Vedelor, numite Vedanga, în care sunt sistematizate observaţii de natură gramaticală, semantică, metrică, fonetico-ortoepică. Apar adevărate şcoli în care studiul tradiţiei textuale şi al limbii sanscrite se făcea sistematic. Un rezultat îl reprezintă gramaticile filologice, în care se explicau pronunţarea corectă, regulile de metrică şi prosodie, sensurile arhaice ale cuvintelor, formele morfologice care comportau alternanţe fonetice etc. Lui Panini (sec. IV î.Hr. i se atribuie prima gramatica de acest tip. El analizează amănunţit fonetica, morfologia şi sintaxa limbii sanscrite, sub forma a 3996 sutra (reguli foarte concrete, în felul unor formule algebrice). Gramaticienii indieni cunoşteau distincţia între ceea ce numim noi astăzi limbă-obiect şi metalimbaj (între cuvintele care desemnează ceva din realitate prin funţia lor elementară şi cuvintele întrebuinţate ca exemple). Pe de altă parte, ei distingeau, pe lângă subiectul şi predicatul unui enunţ, alte două clase care ar corespunde noţiunilor actuale de „prepoziţie” şi „particulă”.

CHINA Preocupările pentru studiul limbii, în China, sunt strâns legate de inventarea (cu aproximativ 2500 de ani î.Hr.) a scrierii cu hieroglife chinezeşti. În vechile texte filosofice s-au emis câteva ipoteze interesante asupra originii limbajului uman articulat. Han Wen Kun (sec. al VIII-lea – al IX-lea î.Hr. explica apariţia acestuia prin încercarea omului de a imita sunetele din natură (teorie denumită astăzi ipoteza interjecţionistă). În timpul dinastiei Han (sec. al III-lea î.Hr. – sec. al III-lea d.Hr.) are loc o vastă operaţiune de colecţionare şi prelucrare filologică a textelor clasice, în urma căreia apar o serie de observaţii de natură lingvistică, criterii de clasificare a ideogramelor. Din această perioadă datează un text intitulat Er Ya, un fel de dicţionar de hieroglife cu caracter enciclopedic. Cea mai importantă lucrare este considerată Descrierea semnelor simple şi explicarea semnelor compuse (Shuo Wen Dzie Dzî) de Siu Shăn, în jurul anului 100 d. Hr. Autorul a încercat să sistematizeze materialul pe criterii grafematice: cele 9.353 de ideograme sunt descompuse în 540 de semne sau grupuri de semne mai simple, considerate primare, şi clasificate în ordinea complexităţii lor.



ARABIA În a doua jumătate a secolului al VII-lea apare şi se impune ca spaţiu cultural specific Islamul. Datorită importanţei Coranului, dialectul vorbit de profetul Mohamed devine limba literară universală a lumii islamice. Sunt cunoscute două şcoli principale în filologia arabă: Şcoala din Basra şi Şcoala din Kufa. Cei mai cunoscuţi reprezentanţi sunt: Al-Halil al Farahidi (autorul pimului dicţionar al limbii arabe, în care cuvintele sunt ordonate după iniţială), Sibawayhi (autorul primului manual de gramatică) – ambii reprezentanţi ai primei şcoli – şi Al – Kisa’i (autorul unei lucrări cu caracter practic, în care elementele de limbă vorbită sunt considerate greşeli, faţă de limba Coranului) – reprezentant al celei de-a doua şcoli. Din punct de vedere filozofic, arabii oscilează în explicarea originii limbajului uman, considerându-l fie revelaţie divină, fie convenţie umană. GRECIA ANTICĂ Fundamentul filosofic al tuturor ştiinţelor din lumea greacă nu putea scăpa un asemenea subiect: apariţia limbajului uman. În linii mari, se poate vorbi despre două direcţii generale: ipoteza naturalistă şi cea convenţionalistă. Primii susţin că numele reflectă natura lucrurilor, existând între nume şi obiect o relaţie firească, bazată pe anumite calităţi. La polul opus, convenţionaliştii opinează ca între nume şi lucru nu există o relaţie necesară, intrinsecă, ci una arbitrară, impusă prin uzul repetat al vorbitorilor. Epicur (341-270 î.Hr.) emite o altă teorie: iniţial, oamenii au emis sunete în mod normal, pentru a exprima trări, sentimente şi aceste sunete au devenit ulterior cuvinte. Existenţa mai multor limbi se explică prin faptul că unele persoane au creat cuvinte noi care au fost acceptate, prin convenţie, şi de altele. Noţiunile de semn şi simbol sunt pomenite pentru prima dată de Aristotel: „sunetele articulate prin voce sunt simboluri ale stărilor sufleteşti, iar cuvintele scrise sunt simboluri ale cuvintelor vorbite”. Aşadar, cuvintele sunt simboluri sau semne ale lucrurilor, pe care le desemnează prin intermediul conceptelor. Foarte cunoscută până astăzi (datorită reprezentanţilor şi direcţiilor de cercetare) rămâne Scola din Alexandria. Numele lui Aristarh din Samotrace (220-143 î.Hr.) este asociat cu rigoarea filologică şi simţul critic. El a simplificat şi sitematizat regulile ortografice ale scrierii greceşti şi tot lui i se datorează cea mai bună ediţie critică a operelor lui Homer, ediţie prevăzută cu comentarii erudite. Unul dintre elevii săi, Dionysios Trax (sec. II – I î.Hr.), prin lucrarea sa Arta gramaticii, pune bazele gramaticii descriptiv-tradiţionale (în terminologia de astăzi), inventând majoritatea categoriilor gramaticale, preluate apoi de romani şi de gramaticile europene de mai târziu. Câteva secole mai târziu (sec al II-lea d.Hr.), Apollonios Dyskolos completează gramatica lui Trax cu o componentă sintactică. ROMA Romanii au împrumutat sistemul educaţional grecesc şi, începând cu perioada clasică (sec. I î. Hr.) acordă o deosebită atenţie cultivării limbii. Ei încearcă să dea o explicaţie naturală a originii limbajului. Cei mai importanţi reprezentanţi sunt Marcus Terentius Varro şi Marcus Fabius Quintilianus. Primul adoptă o poziţie moderată: limba este un fenomen foarte complex, în care coexistă simetriile şi regulile, dar şi abaterile şi excepţiile de la reguli. Uzul este acela care determină acceptarea sau respingerea unor forme, în funţie de necesităţile vorbitorilor din fiecare epocă. Limba se schimbă de la o



epoca la alta, iar sarcina gramaticicenilor este de a înregistra şi explica aceste modificări. Varro este primul care încearcă o clasificare a părţilor de vorbire, după criterii flexionare, după caz şi timp: cuvinte cu flexiune cazuală (substantiv, pronume, adjectiv etc.), cuvinte care acceptă categoria modului (verbul), cuvinte care acceptă ambele categorii (participiul) şi cuvinte care nu acceptă nici una dintre aceste categorii (adverbul, prepoziţia, conjuncţia). 2.2. EVUL MEDIU În cultura romană preocupările teoretice sunt înlocuite cu cele practice: redactarea de gramatici, lucrări cu caracter de manual şcolar. Foarte cunoscută în acea perioadă a fost Ars gramatica lui Aelius Donatus (355), o adaptare după gramatica lui Dionysios Trax, descriind cele opt clase de cuvinte: nomen, pronomen, verbum, adverbium, participium, coniunctio, praepositio şi interiectio. Un eveniment deosebit de important pentru lingvişti, mai ales în studiul limbilor romanice, îl constituie un text anonim, redactat, probabil, in nordul Africii, în secolul al III-lea, cunoscut sub numele Appenndix Probi, deoarece a fost transmis ca anexă la un exemplar copiat din sec. al VII-lea din gramatica lui Valerius Probus. Acest document are caracter normativ, încercând să impună forma din latina clasică, recomandând eliminarea formelor considerate „greşite” sau „vulgare”. Scolastica îşi aduce contribuţia la istoria lingvisticii prin teoria logico-semantică. Albertus Magnus (profesor la Paris şi Köln) scrie în 1240 lucrarea De modis significandi, în care distinge modus essendi – modul existenţei -, modus intelligendi – modul înţelegerii – şi modus significandi – modul semnificării. Acestea corespund elementelor semiologice propuse de Aristotel: lucrul desemnat, conceptul şi cuvântul. 2.3. RENAŞTEREA Marile descoperiri din timpul Renaşterii impun atenţiei realitatea marii diversităţi a limbilor. Limbile naţionale ale Europei au tendinţa de a accede la rangul de limbă de cultură. Juan Luis Vives susţine în lucrările sale că nu există o gramatică universală, valabilă pentru toate limbile, ci mai degrabă gramatici specifice pentru fiecare limbă în parte. În această perioadă încep să apară glosare sau dicţionare plurilingve, clasificări ale limbilor. Gramatica de la Port-Royal. În 1660 doi francezi, Antoine Arnauld şi Claude Lancelot publică Grammaire gènèrale et raisonèe..., denumită şi Gramatica de la Port-Royal, care devine un prototip al aşa-numitelor „gramatici raţionale”. Autorii îşi propun crearea unui număr de reguli raţionale şi universal valabile, ca metodă generală de învăţare a tuturor limbilor. 2.4. LINGVISTICA MODERNĂ Lucrările lui F. Bopp şi R.K. Rask, care dezvoltă în acelaşi timp, dar independent unul faţă de celălalt, pun bazele unei metode de studiu (cea comparativ-istorică), dând lingvisticii statut de ştiinţă individuală. Apariţia în 1916 a „Cursului de lingvistică generală” a lui Ferdinand de Saussure reprezintă o sinteză a activităţii lingvistice de până atunci şi reprezintă începutul lingvisticii moderne. Pentru el, limba nu este un conglomerat, ci un sistem, un ansamblu de elemente interdependente, formând un tot unitar.

Capitolul 3 – Semnul lingvistic



3.1. STRUCTURA SEMNULUI LINGVISTIC

1.A. Definiţie

Unitate de bază în studiul lingvisticii, semnul lingvistic a fost definit din diferite perspective, de-a lungul timpului. O definiţie unică, exhaustivă este foarte greu de găsit şi trebuie să pornească de la noţiunea generală de SEMN: orice element care indică sau exprimă ceva diferit de sine însuşi (fluierul arbitrului indică începerea sau oprirea meciului, culoarea roşie a semaforului este un semn al opririi ciculaţiei etc.). O primă împărţire a semnelor este: semne naturale (signa naturalia) – semne produse fără intenţia de a semnifica (norii de o anumită culoare indică ploaia) – şi semne artificiale (signa data) – semne produse cu intenţia de a semnifica – (sunetul sirenei maşinii de pompieri sau a celei de poliţie indică urgenţa, pericolul). Bazele teoriei semnului lingvistic au fost puse de către lingvistul Ferdinand de Saussure. El porneşte de la observaţia că limba nu este o nomenclatură, adică o listă de termeni ce corespund unor lucruri. Semnul lingvistic nu uneşte un lucru şi un nume, ci un concept şi o imagine acustică. Acesta din urmă (imaginea acustică) nu este sunetul material, ci amprenta psihică a acestuia. Aşadar, semnul lingvistic este o entitate psihică cu două elemente: un concept şi o imagine acustică sau semnificat şi semnificant. Dacă Saussure îl defineşte ca stuctură biplană, pentru E. Vasiliu semnul lingvistic este monoplan, este o fonie, adică o suită constituită din unul sau mai multe sunete. Aceasta poate fi considerată fapt de vorbire numai în măsura în care există o corelaţie sistematică între fonia respectivă şi un obiect sau o clasă de obiecte din realitate: casă, floare, gând etc. Un exemplu ca „sccgrw” este fonie, dar nu este fapt de vorbire, adică nu este semn lingvistic, deoarece nu apare acea corelaţie cu un obiect din realitate. Corelaţia sistematică este raportul dintre fonie şi designatum-ul său (obiectul sau clasa de obiecte).

1.B. Principii ale SL 1.B a) SL este ARBITRAR.

Ambii autori sunt de acord cu această caracteristică a semnului lingvistic. Diferenţa este că la Saussure acest principiu se manifestă la nivelul relaţiei semnificant – semnificat, pe când la Vasiliu el apare între fonie şi designatum. SL este arbitrar, adică nemotivat, în relaţie cu obiectul din realitate. Nimic din realitatea obiectului „casă” nu mă obligă să-l numesc aşa şi nu altfel. Dovadă că în germană se numeşte „Haus”, în engleză „home”, în franceză „maison”. Un contraargument al acestei teorii ar fi onomatopeele, dar nici ele nu sunt identice în toate limbile, iar numărul lor este destul de redus, în comparaţie cu restul elementelor dintr-o limbă. Platon susţine, prin intermediul lui Socrate, punctul de vedere naturalist: numele lucrurilor nu sunt rezultatul convenţiei, ci au fost atribuite de către un onomaturg (cineva care are ştiinţa de a da lucrurilor un nume în acord cu „esenţa acestora”. În perioada modernă, Benveniste consideră că relaţia dintre concept şi imaginea acustică nu poate fi arbitrară, ci, dimpotrivă, necesară. În mintea noastră, conceptele nu pot exista independent de imagini acustice şi invers.



1.B. b) SL este LINEAR

Spre deosebire de imaginea vizuală, cea acustică se desfăşoară în timp. Cuvintele nu se pot suprapune, ci urmează unul după celălalt, la fel propoziţiile şi frazele. Dacă ar fi să reprezentăm grafic acest lucru, ar arăta ca o linie, de aici caracterul linear al semnului lingvistic, în funcţie de timp.

1.B. c) SL este IMUTABIL / MUTABIL

Prin însăşi natura să, aceea de a fi ales prin convenţie, SL nu poate fi „schimbat” sau înlocuit de vorbitorii unei limbi. Înţelegerea între indivizi nu ar mai fi posibilă. Dacă acest lucru nu se poate întâmpla la nivel macrostructural, el se poate produce la nivel de microstructură: nivelul la care se pot produce, mai repede, schimbările este cel al vocabularului. Neologismele sunt un exemplu. În limba română asistăm la un val de termeni din engleza americană, mai ales în ultimii şaptesprezece ani.

Nu la fel de uşor se poate face o schimbare la nivel gramatical, dar şi aici lucrurile se pot schimba: până acum vreo douăzeci de ani nimeni nu vorbea despre elementul predicativ suplimentar. Astăzi, el apare în cărţile de specialitate. Cel mai greu de modificat este nivelul fonetic: o consoană sau o vocală nouă nu poate apărea decât extrem de greu.

1.B. d) SL este ARTICULABIL

Din combinarea a două sau mai multe semne lingvistice poate rezulta un alt semn lingvistic: studentul + învaţă = studentul învaţă; copilul + desenează + un + copac = copilul desenează un copac. Dar combinaţia următoare nu poate da un alt semn lingvistic: pisica + lătram = *pisica lătrau. Aşadar, pentru ca o dintr-o combinare de semne lingvistice să rezulte un alt semn lingvistic, trebuie respectate reguli semnatice (pisica nu poate lătra) şi reguli gramaticale (subiectul este de persoana a III-a sg., iar predicatul la pers.I sg./ pl.).

3.2. FUNCŢII ALE SEMNULUI LINGVISTIC K. Bühler analizează semnul lingvistic din perspectiva actului de comunicare.

2.A. Raportat la elementele comunicării, SL poate fi simptom, în relaţie cu emiţătorul, indicând intenţia acestuia de comunicare.

2.B. Raportat la receptor, el este semnal, întrucât îl atenţionează asupra intenţiei de comnuicare a emiţătorului.

2.C. Faţă de realitatea denumită, el nu poate fi decât simbol, deoarece nu va fi niciodată realitatea însăşi, ci o reprezentare, mai mult sau mai puţin fidelă a acesteia. De reţinut: Semnul lingvistic este unitatea de bazǎ a lingvisticii. APLICAŢIE: Explicaţi afirmaţia „semnul lingvistic este fonie”.

Capitolul 4 - Metode de cercetare în lingvistică


Capitolul 4 – Metode de cercetare în lingvistică

A. Metode nespecifice Există mai multe metode nespecifice, pe care lingvistica le împrumută de

la alte discipline. - ipoteza este o presupunere, enunţată pe baza unor fapte cunoscute,

cu privire la legea sau mecanismul intern al unui fenomen, presupunere ce urmează a fi verificată (de ex. presupunerile referitoare la originea limbajului).

- Inducţia este o formă fundamentală de raţionament care trece de la particular la general, explicând un fenomen prin descoperirea unei (unor) legi: legile fonetice.

- Deducţia este o formulă fundamentală de raţionament în care gândirea rămâne în planul conceptelor, parcurgând drumul invers, de la legi la fenomene particulare. În lingvistică, ajută la reconstruirea formelor neatestate, pe baza legilor fonetice.

- Observaţia constă în contemplarea metodică şi intenţionată a unui obiect sau proces. Această metodă este folosită pentru descoperirea abaterilor de la norma lingvistică.

- Experimentul reprezintă provocarea intenţionată a unui fenomen în condiţiile cele mai bune dezvoltării sale. Lingvistica foloseşte experimentul mai ales în fonetică (fonetica experimentală).

B. Metode specifice 1. Metoda comparativ-istorică Inventarea ei, în secolul al XIX-lea a dus la confirmarea lingvisticii ca

ştiinţă de sine-stătătoare, independentă de filozofie şi filologie. Ideea de bază este că, pentru a se ajunge la generalizări teoretice, limbile existente trebuie comparate între ele.

Germanul Franz Bopp (1791-1867) şi danezul Rasmus Kristian Rask (1787-1832) simultan, dar independent unul de celălalt, au dezvoltat acestă metodă. Este posibilă aplicarea ei în studiul limbilor deoarece:

- aspectul sonor al cuvântului nu este determinat de sensul cuvântului; - există reguli ale schimbîrilor fonetice.

Situaţiile în care apar forme identice sau asemănătoare în limbi diferite au fost explicate prin: a) împrumut: rom. Frizer, germ. Friseur, împrumutate din fr. friseur. b) înrudirea dintre limbi: it. uomo, fr. homme, sp. hombre, rom. om provin din latinescul homo, hominis. c) apartenenţa la cuvintele imitative: lat. cuculus, magh. kakuh, tc. guguk, engl. cuckoo. Există o legătură naturală între complexul sonor şi concept. d) apartenenţa la cuvintele din graiul copiilor: chin. mama, rom. mama. e) întâmplare: tăt. mine, rom. mine (forma de pronume personal, pers. I, sg, Ac.). Există foarte multe asemănări pentru care împrumutul şi întâmplarea nu sunt explicaţii suficiente. Lingviştii au ajuns la concluzia că sanscrita, greaca, latina, slava, germanica provin dintr-o limbă comună, numită de ei indo-europeana. Această metodă delimitează fondul comun de elementele provenite şi transmise din limba de bază. Există două dificultăţi: cuvinte cu forme diferite



care au aceeaşi origine, cuvinte cu forme asemănătoare, dar origini diferite. Pentru ele există explicaţia legilor fonetice. Un alt obiectiv al metodei comparativ-istorice este reconstituirea etapelor pierdute din istoria limbilor, reconstituirea limbii-bază, atunci când nu există atestări (slava veche, germanica comună, indoeuropeana). Reconstrucţia formelor din limba de bază parcurge următoarele etape:

- selectarea celor mai vechi forme din limbile înrudite; - compararea aspectului fonetic, conform regulilor fonetice. Probabilitatea nu este aceeaşi în toate sectoarele limbii (cel mai dificil

este în cazul sintacticii). Metoda comparativ-istorică nu trebuie confundată cu gramatica istorică, iind vorba despre noţiuni corelative, dar nu identice: prima este mult mai vastă decât a doua, putându-se aplica atât la istoria unei limbi, cât şi la dialecte, sau structuri lingvistice mai mici.

2. Metoda geografiei lingvistice Această metodă constă în studiul cartografic al graiurilor populare, adică

în alcătuirea de atlase lingvistice. Specifică dialectologiei, metoda a fost inaugurată de lingvistul italian Graziado Ascoli (1829-1907).

Întocmirea unui atlas ridică probleme privind realizarea chestionarului, tipurile de interogare, fixarea punctelor de anchetă, alegerea informatorului, anchetatorul. Atlasele pot fi analitice (sunt înscrise răspunsurile primite) sau sintetice (cuprind nu numai faptele înscrise, ci şi aspecte generale de limbă şi o interpretare a datelor). Rezultatele metodei geografice sunt următoarele:

- fiecare fenomen dialectal are o arie de răspândire proprie, dar există şi zone de intersectare, cu fenomene mixte;

- cuvintele, de obicei împreună cu lucrurile pe care le denumesc, migrează dincolo de ariile lor obişnuite;

- răspândirea inovaţiilor lingvistice se face în valuri: punctul central este mai puternic influenţat de inovaţie, pe când zonele periferice sunt mai puţin afectate.

Un prim atlas lingvistic apare în 1909, semnat de Gustav Weigand, „Atlasul lingvistic al teritoriului de limbă daco-roman”, la Leipzig. La acestea se adaugă „Atlasul lingvistic român”, realizat sub conducerea lui Sextil Puşcariu (1938-1940).

3. Metoda analizei în constituenţi imediaţi Elaborată de şcoala descriptivistă americană, metoda analizei în

constituienţi imediaţi constă în aceea că orice enunţ se împarte în două, numite constituenţi imediaţi, care, al rândul lor se împart, fiecare, în alţi doi constituenţi imediaţi şi tot aşa până se ajunge la constituenţii ultimi (cele mai mici unităţi semnificative).această metodă urmăreşte: descoperirea unităţilor componente ale unui enunţ, pornind de la cele superioare către cele inferioare; descoperirea structurii enunţului.

„Copilul citeşte o carte interesantă”

copilul citeşte o carte interesantă copil ul citeşte o carte interesantă copil ul cit eşte o carte interesantă copil ul cit eşte o carte interesant ă copil ul cit eşte o cart e interesant ă



Ultimul rând este alcătuit din constituenţi ultimi. Segmentarea se opreşte la nivelul morfemelor. Segmentarea nu se face la întâmplare, ci se respectă fie criteriul semantic (grupul nominal se desparte de cel verbal), fie criterii structurale (morfemele lexicale şi cele gramaticale.

De reţinut: Metoda comparativ-istoricǎ a fǎcut posibilǎ constituirealingvisticii ca ştiinţǎ APLICAŢIE: Analizaţi în constituenţi imediaţi enunţul Grǎdina botanicǎ reprezintǎ un punct de atracţie turisticǎ.

Capitolul 5 – Clasificarea limbilor



La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui de-al XIX-lea apar primele criterii de clasificare a limbilor. Acestea sunt: criteriul tipologic şi criteriul genealogic.

5.1. Clasificarea tipologică Mai întâi se poate vorbi despre limbi fără flexiune, dar cu sufixe, prefixe, desinenţe prin care se exprimă raporturi gramaticale.

1.A. Limbile izolante (numite şi „amorfe” sau „radicale”) se individualizează prin caracterul stabil al formei de declinare a cuvintelor (lipsa oricărei modificări în radicalul lexical). Enunţurile se prezintă ca o succesiune de radicali liberi. Opoziţiile necesare sunt realizate prin mijloace non-flexionare (topica, intonaţia, unii radicali specualizaţi ca instrumente de relaţie: prepoziţii, conjuncţii). Din această categorie fac parte: chineza, tibetana, siameza, birmana, vietnameza, limbile din grupul sudanez. I.B. Limbile aglutinante (limbi din familii genealogice diferite, în a căror structură relaţiile dintre elementele constitutive „se aglutinează”, adică se combină incomplet. Sufixele şi prefixele nu se contopesc cu radicalul, ca în cazul limbilor flexionare). O caracteristică a limbilor aglutinante o constituie armonia vocalică. Timbrul vocalei din sufix se poate modifica potrivit vocalei din radical: sufixul pentru dativ, în limba maghiară, „-nek” are şi varianta „-nak”: ember – embernek (omului); anya – anyának (mamei). Un exemplu de propoziţie în limba turcă: Dayisi,(unchi-al său) Mustafa’yi (Mustafa pe) çiftilik (gospodărie ţărănească) işlerinde (munci-în) yetiştirmege (creşte-a) karar (hotărâre) verdi (dădu). În română se traduce astfel: „Unchiul său a hotărât să îl crească pe Mustafa în muncile gospodăriei ţărăneşti”. Particulele sunt întotdeauna post-puse şi îndeplinesc aproximativ rolul prepoziţiilor şi conjuncţiilor din limba română. Din această categorie fac parte limbile turcice (turca, azera, turcmena etc.), fino-ugrice (maghiara, finlandeza, careliana, estona), uralo-altaice (japoneza), mongolice, samoedice, dravidiene, caucazice (gruzina), limbile bantu etc. 1.C. Limbi flexionare (caracterizate prin flexiune verbală sau nominală). De regulă, cuvintele îşi schimbă forma prin intermediul elementelor externe (sufixe, prefixe, desinenţe). Schimbarea poate afecta şi interiorul cuvântului (alternanţă vocalică): şcoală – şcoli, Wald – Wälder (germ.), foot – feet (engl.). din această categorie fac parte limbile indo-europene. 1.D. Limbi incorporante (se mai numesc polisintetice). Caracterul polisintetic constă în producerea de enunţuri rezultate prin „încorporarea” în structura verbului a unor funcţii nominale de obiect direct, complement de agent, alte complemente sau chiar subiectul. Uneori, un singur cuvânt corespunde unui întreg enunţ. Un astfel de exemplu poate fi găsit şi în limba română („înţelesu-m-ai”). Din această categorie fac parte unele limbi din familia negro-africane, paleo-siberiene, amerindiene. 5.2. Clasificarea genealogică a limbilor Limbile cunoscute astăzi, care au fost studiate, se pot clasifica în familii şi grupe, în funcţie de gradul de înrudire.



2.A. Familia limbilor indo-europene – cele mai cunoscute şi primele studiate cu mijloace ştiinţifice. Cele mai vechi sunt limba hittită, toharică, armeană. a) Ramura indo-iraniană - grupul iranian: vechea persană, medica, avestica, persana modernă

(limba oficială în Iran), parta, pahlevi, sogdiana, scita, horezmica, bactriana, kurda, oseta, beluscitana, afgana, tadjica.

- grupul indo-arian: sanscrita , sindhi, gujarati, mahrati, lahnda, radjasthani, pundjabi, pahari, hindi, bengali, bihari, oriya, assami, singaleza, ţigăneasca (romani)

b) Ramura limbilor italice - grupul osco-umbrian: osca, umbriana; - grupul latino-falisc: latina, falisca, retica, lepontica, veneta. Toate celelalte au fost inlocuite, în timp, de limba latină. Aceasta s-a transformat, în condiţii geografice diferite în mai multe limbi, denumite limbi romanice: portugheza, spaniola, catalana, franceza, provensala, italiana, retoromana, dalmata, româna.

c) Ramura limbilor celtice - grupul continental : galica; - grupul insular: irlandeza, scoţiana, manx, cornica galeza, bretona;

d) Ramura limbilor germanice - grupul de Răsărit: gotica; - grupul de Apus: germana de sus, germana propriu-zisă, germana de jos, engleza, frizona, olandeza, flamanda; - grupul de Nord: islandeza, norvegiana, daneza, feroica, suedeza. e) Ramura limbilor slave - grupul de Răsărit: rusa, ucraineana, bielorusa; - grupul de Apus: polona, caşuba, slovaca, sârba lusaciană, soraba, polaba; - grupul de Sud: sârbocroata, slovena, bulgara; f) Ramura limbilor baltice: letona, lituaniana, vechea prusiană. g) Ramura limbilor elenice: miceniana, ioniana, aheeana, eoliana, doriana, neo-greaca. h) Ramura traco-frigiană: traca, frigian, macedoneana, ilirica. 2.B. Familia limbilor ugro-finice a) Ramura ugrică: maghiara, mansi, vogula, ostiaca b) Ramura finică: finlandeza, estona, lapona, livona, vapsa, erşa, mokşa 2.C. Familia limbilor turcice: turca, tătara, azerbaidjana, uzbeka, turcmena, ciuvaşa, başchira, uigura, găgăuza. 2.D. Familia limbilor ibero-caucaziene: abhaza, abaza, adâgheea, kabardina, ubâha, cecena, ingusa, baţbica, kistina, gruzina, zana, ceana, basca. 2.E. Familia limbilor semite a) Ramura estică: accadiana, babiloniana, asiriana; b) Ramura occidentală - grupul occidental nodic: canaaneana, feniciana, ebraica,

arameeana, siriana; - grupul occidental sudic: araba, etiopiana 2.F. Familia limbilor hamite: vechea egipteană, copta, limbile berbere, limbile kuşite, hausa.



2.G. Familia limbilor mongolice: mongola, buriat-mongola, kalmâka, dagura, mongura 2.H. Familia limbilor tunguso-manciuriene: evenki, solona, manciuriana, orok 2.I. Familia limbilor paleosiberiene: ciukota, eschimosa, koriaka, kamciadala iukaghira (în est), keta, ostiaka, assana, kota, arina (în vest). 2.J. Familia limbilor chino-tibetane a) Ramura thai-chineză: chineza, limbile thai, vietnameza, lao. b) Ramura tibeto-birmană: tibetana, birmana, limbile himalaice. 2.K. Familia limbilor samoede: iurak, ienisei, tavgi, selkup, kamas. 2.L. Familia limbilor dravidiene: tamila, kanara, malayalam, telugu, tulu. APLICAŢIE: Clasificaţi conform principiilor de mai sus limbile românǎ, francezǎ, englezǎ.

Capitolul 6 – Limba �i evolu�ia ei


Capitolul 6 – Limba şi evoluţia ei

6.1. CONTACTUL DINTRE LIMBI Contactul direct (convieţuirea pe acelaşi teritoriu) sau indirect (relaţii culturale, economice, politice) dintre colectivităţile vorbitoare de limbi diferite determină contactul dintre limbi şi influenţarea (reciprocă) a acestora. În cercetarea contactului lingvistic, se operează cu următorii termeni: substrat, superstrat, adstrat. Prin substrat se înţelege atât limba părăsită de o populaţie băştinaşă care adoptă o altă limbă, cât şi totalitatea elementelor lingvistice pătrunse într-o limbă nouă din limba populaţiei autohtone care a adoptat-o prin părăsirea propriei limbi în urma unei cuceriri, a unei migraţii sau a unei colonizări: în Daciasubstratul a fost dacic, iar limba învingătoare (stratul) a fost latina. Influenţa exercitată de un idiom asupra altuia, în condiţiile unui contact etnic îndelungat şi masiv, înainte ca acesta din urmă să se constituie ca idiom nou reprezintă superstratul. În limba română, superstratul este slav. Adstratul reprezintă totalitatea elementelor lingvistice care se adaugă unui idiom după constituirea lui, în urma exercitării unor influenţe străine. În limba română, elementele din adstrat provin din: slavă, maghiară, turcă, neogreacă, germană, italiană, latină savantă, franceză, rusă, engleză.

6.2. EVOLUŢIA LIMBII 2.A. Naşterea şi moartea limbilor Naturalismul lingvistic a emis teoria conform căreia, ca orice organism viu, limba se naşte, se dezvoltă şi moare. Spre deosebire de oameni, a căror naştere poate fi datată cu exactitate, naşterea unei limbi este un proces care durează secole. De cele mai multe ori, în lingvistică, se vorbeşte despre prima atestare documentară a unui fapt de limbă. Referitor la dispariţia unei limbi, Al. Graur distinge cîteva cauze:

- o limbă poate să dispară odată cu populaţia vorbitoare, în urma unei calamităţi naturale sau a exterminării de către o altă populaţie; în acest caz, data poate fi precizată cu exactitate;

- transformarea unei limbi în alta sau altele, ca în cazul latinei; acesta este un proces de durată, cîteva secole;

- părărsirea ei de către vorbitori, în favoarea unei limbi străine.

2.B. Schimbări lingvistice Martinet spunea că limba se află în permanentă schimbare „fără ca vorbitorii să aibă sentimentul că limba pe care o vorbesc şi care se vorbeşte în jurul lor încetează a fi identică cu ea însăşi”. Există cauze interne şi cauze externe ale acestor modificări. Printre cauzele externe se numără rasa (între popoare există diferenţe de bază articulatorie specifice, înnăscute; astfel unui român îi va fi mai uşor să înveţe italiana decât maghiara , pentru că baza articulatorie specific italiană îi este mai apropiată decât cea maghiară), substratul (în cazul adoptării unei alte limbi, vorbitorii au tendinţa de a înlocui sunete sau grupuri de sunete cu cele deja cunoscute), clima (clima rece i-a determinat pe vorbitor să folosească mai ales consoanele, pe când clima caldă, meridională este un factor prielnic folosirii vocalelor), moda (un fapt lingvistic mai nou, realizat de cineva cu prestigiu, va fi preluat şi de alţi vorbitori).

Capitolul 6 – Limba �i evolu�ia ei


Cauzele interne sunt determinate în primul rând de caracterul de sistem al limbii: o modificarea la un nivel, produce modificări şi la alte niveluri. Un alt element este principiul minimului efort: există o permanentă contradicţie între nevoile de comunicare - din ce în ce mai diversificate şi mai ample – şi tendinţa de a reduce la minimum activitatea mintală şi fizică.

DE REŢINUT TERMENII: Superstrat, adstrat, substrat, strat. APLICAŢIE: De ce şi cum evolueazǎ limba?

Capitolul 7 – Procesul de comunicare. Elemente �i func�ii


Capitolul 7 – Procesul de comunicare.

Elemente şi funcţii

Roman Jakobson, reprezentant al Şcolii de la Praga, propune un model al procesului de comunicare, model valabil până astăzi. În concepţia sa, procesul de comunicare verbală reprezintă transmiterea unui mesaj de la un emiţător către un destinatar, prin intermediul unui cod lingvistic comun. Pe baza cunoaşterii codului, emiţătorul şi destinatarul (receptorul) îşi transmit un anumit mesaj. Prin „mesaj” (uneori echivalent pentru „text” sau „discurs”) se înţelege cantitatea de informaţii referitoare la realitatea extralingvistică, aflată într-o structură verbală, pe baza unui cod cunoscut de ambii protagonişti şi în circumstanţe de comunicare determinate. Pentru ca acest proces să se realizeze, trebuie să existe un contact, adică atât emiţătorul cât şi receptorul trebuie să fie pezenţi în spaţiul ontic al comunicării, reflectată în relaţia uman-psihică prin care devine posibilă formularea mesajului, stabilirea şi menţinerea comunicării lingvistice. Contextul sau situaţia de comunicare reprezintă ansamblul condiţiilor ontice, sociale şi istorice în care se petrece actul de comunicare (lumea obiectelor, a relaţiilor, conceptelor care sunt denumite în procesul de comunicare, altfel spus „referentul”). Schematic, procesul de comunicare poate fi reprezentat astfel: Context (referent)

Mesaj Transmiţător (emiţător) ----------------------------------------------- destinatar (recptor)

Contact Cod

Fig.1. Fiecare element are o funcţie specifică. 1. Funcţia emotivă este orientată spre emiţător. Orice act de vorbire este o expresie a individualităţii vorbitorului, a modului său particular de a percepe realitatea şi de a o organiza în cadrul unui discurs. Această funcţie se află la originea diferenţelor stilistice, definind un anumit tip de atitudine atât faţă de realitate, cât şi faţă de mesajul în sine. 2. Funcţia conativă se defineşte prin orientarea preponderentă a actului către destinatar, urmărind un anumit rezultat: angajarea receptorului în procesul de comunicare. Se concretizează prin formule de adresare directă (pers. a II-a, vocativ, imperativ etc.). 3. Funcţia poetică centrează comunicarea pe mesajul în sine. Se manifestă prin grijă faţă de modul de exprimare: evitarea greşelilor de limbă, a repetiţiilor. 4. Funcţia metalingvistică – orientată către cod – constă în faptul că, atât vorbitorul, cât şi receptorul, trebuie să verifice dacă folosesc acelaşi cod. Această funcţie se realizează prin enunţuri de tipul: ce înţelegi prin ...? ce sens dai ...? ai înţeles? 5. Funcţia fatică orientează procesul de comunicare spre contact. Emiţătorul verifică menţinerea contactului cu receptorul. Se poate recunoaşte prin formule ca „alo!”, „mă (mai) auzi?”, „mă (mai) asculţi?” etc. 6. Funcţia referenţială se dezvoltă în actul de „denumire” a obiectelor. Enunţul lingvistic nu reflectă mecanic o imagine preexistentă a realităţii, ci

Capitolul 7 – Procesul de comunicare. Elemente �i func�ii


creează această imagine, prin chiar actul verbal. Scopul urmărit este claritatea mesajului, vizând stabilirea identităţii între semne şi realitatea codificată. APLICAŢIE: Daţi exemplu de lucrare în care sǎ fie actualizatǎ o singurǎ funcţie.

Capitolul 8 – Stratificare �i izomorfism


Capitolul 8 – Stratificare şi izomorfism

Există două principii care stau la baza organizării limbii: principiul stratificării şi cel al izomorfismului. Limba este structurată pe mai multe niveluri. Conform principiului stratificării, o unitate dintr-un anumit nivel este constituită din una sau mai multe elemente din nivelul imediat inferior (un morfem este alcătuit din unul sau mai multe foneme). Conform principiului izomorfismului, toate nivelurile au aceleaşi trăsături generale de organizare (de exemplu: şi în silabă şi în propoziţie există un nucleu fără de care aceste entităţi nu sunt posibile – elementul vocalic în silabă şi predicatul în propoziţie). 8.1. PLANURI ŞI NIVELURI Distincţia făcută de Saussure între signifiant şi signifié a fost preluată şi dezvoltată de Louis Hjelmslev. El identifică două planuri ale limbajului: latura materială (expresia) şi latura ideală (conţinutul). Pe de altă parte, cele două planuri sunt structurate pe „etaje”, adică nivelurile limbii. 1.A. Nivelul trăsăturilor distinctive Cea mai mică unitate, ireductibilă, atât în planul expresiei, cât şi în cel al conţinutului, este trăsătura distinctivă. În planul conţinutului aceasta poate fi: locul de articulare, gradul de deschidere, cantitatea, nazalitatea etc. În planul conţinutului, o trăsătură distinctivă poate fi: sensul lexical, diateza, genul, numărul etc. 1.B. Nivelul unităţilor monoplane Reprezentat de fonem ( în planul expresiei) şi de semantem (în planul conţinutului), nivelul unităţilor monoplane este superior celui al trăsăturilor distinctive. 1.C.Nivelul unităţilor biplane (cele care se manifestă atât în planul expresiei, cât şi în cel al conţinutului).

- Nivelul morfemului este superior fonemului şi semantemului. În planul expresiei, morfemul este constituit din unul sau mai multe foneme, iar în planul conţinutului este alcătuit din unul sau mai multe semanteme. Morfemul este obiectul de studiu al morfologiei, iar conţinutul său este studiat de semantică.

- Nivelul cuvântului este de rang superior morfemului. Cuvântul este alcătuit din unul sau mai multe morfeme. Ca unitate minimală, cuvântul este studiat de lexicologie.

- Nivelul enunţului este superior cuvântului, enunţul fiind alcătuit din unul sau mai multe cuvinte. De studiul acestuia se ocupă sintaxa.

Fiecare nivel are o unitate minimală. Fonemul a fost definit de B. de Courtenay ca „identitate psihică şi nu o realitate obiectivă”, altfel spus „ideea de sunet” şi nu sunetul în sine. Acestă definiţie porneşte de la constatarea că există mult mai multe sunete decât distingem noi, practic o infinitate. Se disting variante ale aceluiaşi fonem, adică elemente a căror comutare nu aduce o schimbare în planul conţinutului: variantele lui o din cuvintele opt, vot, soare, picioare, ou pot fi

Capitolul 8 – Stratificare �i izomorfism


comutate fără ca sensul să se modifice. Nu acelaşi lucru se poate spune despre masă, casă, rasă unde m intră în opoziţie cu c sau r contribuind la diferenţierea semantică a cuvintelor. Acestea sunt invariante. Morfemul a fost definit diferit de doi mari cercetători, care l-au şi consacrat în literatura de specialitate. Pentru B. De Courtenay, morfemul este un complex sonor, dotat cu sens (lexical sau gramatical), are o funcţie structurală şi caracter minimal. Această accepţie a fost preluată şi de lingviştii români. J. Vendryes răstrânge definiţia morfemului doar la valoarea sa gramaticală (este orice mijloc de exprimare a unei semnificaţii gramaticale) şi îl opune semantemului (element fonetic care exprimă semnificaţii lexicale). Există şi la nivelul morfemului diferite variaţii, denumite alomorfe:

- alomorfe fonetice - morfemul de plural la substantivele neutre se poate realiza atât prin

„-ă” (ou-ouă), cât şi prin „–i” (viciu-vicii); - alomorfe morfologice – transformarea lui „d” în „z” (în poziţie

finală) este specifică trecerii substantivelor de la singular la plural: „brad – brazi”.

- alomorfe lexicale (variantele diferite de plural: râs – râsete, râşi).

Cuvântul, din punct de vedere tradiţional, este una dintre unităţile fundamentale ale limbii, obiect de studiu pentru lexicologie, lexicografie, morfologie şi sintaxă. Apartenenţa sa la mai multe niveluri produce confuzie şi dificultate în a da o definiţie satisfăcătoare. În studiile mai noi, cuvântul este definit ca „orice fragment care are autonomie faţă de enunţ, prezintă o distribuţie proprie, poate fi substituit cu o unitate similară şi este adesea permutabil”.

Enunţul este o secvenţă fonică, constituită ca unitate de comunicare de sine stătătoare, marcată ca atare în planul conţinutului şi în planul formei, în latura segmentală şi în latura suprasegmentală. Conţinutul său rezultă din contextul lingvistic şi extralingvistic şi din organizarea sa internă. Pauzele şi conturul intonaţional îi conferă autonomie, caracterul unei comunicări.

APLICAŢIE: Identificaţi morfemele din: loc, pastǎ, superofertǎ, îmbolnavire.

Capitolul 9 – Rela�ii �i corela�ii


Capitolul 9 – Relaţii şi corelaţii

Limba, ca sistem, îşi organizează elementele după raportul sintagmatice şi / sau paradigmatice. Aceste raporturi au fost numite diferit: in praesentia (Saussure) sau sintagmatice (L. Hjelmslev) sunt cele de tipul conjuncţiei logice „şi ... şi”. Raportul in absentia (Saussure) sau paradigamtic (L. Hjelmslev) este cel de tipul disjuncţiei logice „sau ... sau”. Tot Hjelmslev a mai numit aceste raporturi relaţie, respectiv corelaţie.

Sintagma este o combinare de unităţi lingvistice minimale, începând cu silaba şi terminând cu fraza sau enunţul, deci termeni a căror prezenţă se manifestă, angajaţi în diferite relaţii. Aceste elemente se află pe o axă imaginară, numită axa sintagmatică.

Paradigma este o corelaţie între o unitae prezentă şi alta (altele) în afara „textului”. Axa imaginară pe care se află aceste elemente din afara „textului” se numeşte axă paradigmatică.

În exemplul Studentul acesta învaţă foarte bine fiecare element se află în relaţie cu ceilalţi, alcătuind o axă sintagmatică. Student – studentului – studenţi – studenţilor se află în corelaţie, doar unul se actualizează în text şi împreună alcătuiesc o axă paradigmatică.

Relaţiile şi corelaţiile sunt izomorfe, adică au aceeaşi structură şi se pot

clasifica astfel: 1. Interdependenţa - este o relaţie între două constante A şi B care se presupun reciproc (de exemplu: numărul singular presupune existenţa numărului plural şi invers). 2. Determinarea - este relaţia dintre două constante A şi B în care A presupune pe B, dar B nu îl presupune pe A: complementul direct cere prezenţa unui verb tranzitiv, dar verbul tranzitiv poate apărea şi în absenţa complementului direct. 3. Constelaţia – este realţia dintre două variabile A şi B în care A nu presupune cu necesitate pe B şi nici B pe A: un substantiv în dativ poate fi cerut şi de un verb şi de o prepoziţie; verbul respectiv poate apărea şi fără prezenţa dativului.

Bibliografie


BIBLIOGRAFIE

A. Bibliografie de elaborare a cursului 1. Coşeriu, Eugen, Prelegeri şi conferinţe (1992-1993), supliment la "Anuar de lingvistică şi istorie literară" T.XXXIII, 1992-1993, seria A lingvistică. 2. Coşeriu, Eugen, Lingvistică din perspectiva spaţială şi antropologică, Editura Ştiinţa, Chişinău, 1994. 3. Coşeriu, Eugen, Introducere în lingvistică, Editura Echinox, Cluj, 1995. 4. Crestomaţie de lingvistică generală (ediţie îngrijită de acad. Ion Coteanu, Editura Fundaţiei “România de Mâine”, Bucureşti, 1998. 5. Dicţionar general de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1997. 6. Introducere în lingvistică, ediţa a III-a, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972. 7. Ionescu, Emilian, Manual de lingvistică generală, Editura ALL, Bucureşti, 1992. 8. Lyons, John, Introducere în lingvistica teoretică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1995. 9. Mounin, Georges, Istoria lingvisticii, Editura PAIDEIA, Bucureşti, 1999. 10. Saussure, Ferdinand, Curs de lingvistică generală, Polirom, Iaşi, 1998. 11. Tratat de lingvistică generală, Editura Academiei, Bucureşti, 1971. 12. Ţurlan, Valentin, Lingvistica generală şi comparată, Galaţi, 1981. 13. Vasiliu, Emanuel, Introducere în teoria limbii, Editura Academiei, Bucureşti, 1992. B. Bibliografie minimală de studiu pentru studenţi Coşeriu, Eugen, Introducere în lingvistică, Editura Echinox, Cluj, 1995 (P.6-57). Martinet, A., Elemente de lingvistică generală, B., E.A, 1983 (P. 21-25); Saussure, Ferdinand, Curs de lingvistică generală, Polirom, Iaşi, 1998 (P.81-97). Vasiliu, Emanuel, Introducere în teoria limbii, Editura Academiei, Bucureşti, 1992 (P.11-25).

Anexe


ANEXE

ANEXA 1.

André MARTINET

1-8. Dubla articulare a limbajului Auzim adesea spunându-se că limbajul omenesc este articulat. Celor care se exprimă astfel le-ar fi poate greu să definească exact ce înţeleg prin aceasta. Este însă neîndoielnic că termenul corespunde unei trăsături care caracterizează efectiv toate limbile. Se cuvine totuşi să precizăm această noţiune de articulare a limbajului şi să reţinem că ea se manifestă pe două planuri diferite: fiecare din unităţile care rezultă din prima articulare este de fapt articulată la rândul ei în unităţi de un alt tip. Prima articulare a limbajului este aceea conform căreia orice fapt de experienţă, orice nevoi pe care dorim să le facem cunoscute altuia, sunt analizate într-un şir de unităţi înzestrate fiecare cu o formă vocală şi cu un înţeles. Dacă sufăr de dureri de cap, pot să mă manifest prin strigăte. Acestea pot fi involuntare, ţinând de domeniul fiziologiei. Ele pot fi de asemenea mai mult sau mai puţin voite, destinate să comunice celor din jur propria-mi suferinţă. Aceasta nu este însă de ajuns pentru a constitui o comunicare lingvistică. Fiecare strigăt este neanalizabil şi corespunde ansamblului neanalizat al senzaţiei dureroase. Cu totul alta este situaţia dacă rostesc enunţul azi nu mă simt bine, în care nici una din cele cinci unităţi succesive azi, nu, mă, simt, bine nu corespunde specificului stării mele. Fiecare din ele se poate regăsi în orice alt context pentru a comunica alte fapte de experienţă: simt, de pildă, în simt pericolul, iar bine în de bine de rău. Se vede ce economie reprezintă această primă articulare: am putea presupune un sistem de comunicare în care un anume strigăt ar corespunde unei anumite situaţii, unui fapt de experienţă dat. Este de ajuns să ne gândim la nesfârşita varietate a acestor situaţii şi a acestor fapte de experienţă pentru a ne da seama că dacă un asemenea sistem ar avea de îndeplinit aceleaşi scopuri ca şi limba, el ar trebui să cuprindă un număr de semne distincte aşa de mare încât memoria omului n-ar putea să le înmagazineze. Câteva mii de unităţi cum sunt mă, simt, azi, bine, nu, folosite în nenumărate combinaţii, ne permit să comunicăm mai multe lucruri decât milioane de strigăte diferite nearticulate. Prima articulare este modul în care se ordonează experienţa comună tuturor membrilor unei anumite comunităţi lingvistice. Numai în cadrul acestei experienţe, necesar limitate la ceea ce e comun unui număr considerabil de indivizi, comunicarea are un caracter lingvistic. Originalitatea gândirii nu va putea să se manifeste decât într-o îmbinare neaşteptată a unităţilor. Experienţa personală, necomunicabilă în unicitatea ei, se analizează într-o succesiune de unităţi, fiecare având o slabă specificitate şi fiind cunoscută de toţi membrii comunităţii. Sporirea specificităţii nu va fi asigurată decât prin adăugarea de noi unităţi, de pildă, prin alăturarea unor adjective pe lângă un substantiv, a unor adverbe pe lângă un adjectiv, în general a unor determinanţi pe lângă un determinat.

Anexe


Aşa cum am văzut, fiecare din aceste unităţi din prima articulare prezintă un înţeles şi o formă vocală (sau fonică). Ea nu poate fi analizată în unităţi succesive mai mici înzestrate cu un înţeles; de pildă, bine înseamnă „bine”, fără ca să putem atribui lui bi- şi -ne înţelesuri distincte, a căror sumă să fie echivalentă cu „bine”. Însă forma vocală este analizată într-un şir de unităţi, fiecare contribuind la deosebirea lui bine de alte unităţi ca mine, bune, bile, bină (regional). Tocmai în aceasta constă a doua articulare a limbajului. În cazul lui bine, aceste unităţi sunt în număr de patru; putem să le reprezentăm prin literele b i n e, puse convenţional între bare oblice, deci /bine/. Se vede ce economic reprezintă aceasta a doua articulare: dacă fiecărei unităţi semnificative minimale am face să-i corespundă un produs vocal specific şi neanalizabil, ar trebui să deosebim mii de astfel de produse, ceea ce ar fi incompatibil cu posibilităţile articulatorii şi cu sensibilitatea auzului fiinţei omeneşti. Datorită celei de a doua articulări, limbile se pot mulţumi cu câteva zeci de produse fonice distincte, care se combină pentru alcătuirea formei vocale a unităţilor din prima articulare: în tot, de pildă, se foloseşte de două ori unitatea fonică pe care o reprezentăm cu ajutonil lui /t/, între cei doi /t/ introducându-se o altă unitate pe care o notăm cu /o/.

[…]

1-11. Dubla articulare şi economia limbajului Tipul de organizare schiţat mai sus există în toate limbile descrise până acum. El pare că se impune comunităţilor omeneşti ca cel mai bine adaptat la nevoile şi la posibilităţile omului. Numai economia care rezultă din cele două articulări permite să se obţină o unealtă de comunicare folosită de toţi şi capabilă să transmită o informaţie atât de mare cu o cheltuială atât de mică. În afară de economia suplimentară pe care o reprezintă, cea de a doua articulare are avantajul de a face ca forma semnificantului să fie independentă de valoarea semnificatului corespunzător şi să asigure astfel o mai mare stabilitate formei lingvistice. Într-adevăr, este limpede ca într-o limbă în care fiecărui cuvânt i-ar corespunde un mormăit aparte şi neanalizabil, nimic nu i-ar impiedica pe vorbitori să modifice acest mormăit după cum fiecăruia dintre ei i s-ar părea că el zugrăveşte mai bine obiectul desemnat. Dar cum ar fi imposibil de obţinut o unanimitate în astfel de domenii, s-ar ajunge la o instabilitate cronică puţin favorabilă menţinerii înţelegerii. Existenţa unei a doua articulări asigură această menţinere legând soarta fiecăruia din componentele semnificantului, fiecare din tranşele fonice /p/, /a/, /r/ din par, de pildă, nu de înţelesul semnificatului corespunzător „par”, ci de acela al componentelor altor semnificanţi din limbă, a lui /p/ din pas, a lui /a/ din sa, a lui /r/ din far. Aceasta nu înseamnă ca /p/ sau /r/ din par n-ar putea să se schimbe de-a lungul veacurilor, ci că, dacă se schimbă, aceasta nu se întâmplă fără a se schimba în acelaşi timp şi în acelaşi sens /p/ din pas sau /r/ din far.

* Fragmente din capitolul 1 al volumului Elemente de Lingvistică, 1967, traducere şi adaptare la limba română de Paul Miclău, 1970, p. 36-37.

Anexe


ANEXA 2

Sorin STATI

IPOTEZA, INDUCŢIA ŞI DEDUCŢIA. Ipoteza, inducţia şi deducţia. În metodologia ştiinţelor, ipoteza e considerată ca o operaţie necesară, care de obicei precedă stabilirea oricărui adevăr; ipoteza este în general concluzia unei inducţii. Pornind de la unele observaţii, mintea noastră anticipează asupra rezultatului, construind o explicaţie provizorie, care urmează a fi verificată (confirmată sau infirmată). Ipoteza e desigur „un produs al imaginaţiei omului de ştiinţă, dar nu un produs dezlegat de realitatea obiectivă, ci, dimpotrivă, cu atât mai valoroasă, cu cât e mai puţin liberă, cu cât e mai dependentă de fapte, cu cât surprinde şi reflectă mai adevărat şi mai plenitudinar aspecte ale naturii sau societăţii”. Emiterea ipotezelor e de regulă precedată de observarea unor analogii; se construiesc „raţionamente prin analogie”. Metoda ipotezei duce pe omul de ştiinţă la emiterea unor previziuni, „reflectarea anticipativă se cristalizează, în primul rând, sub formă de ipoteză”. Din istoria lingvisticii pot fi amintite numeroase ipoteze; iată câteva dintre ele: – cele două ipoteze formulate în antichitate cu privire la originea limbajului (teza contractuală şi teza condiţionării naturale); – ipotezele (susţinute în secolul al XIX-lea [r. ed.]) potrivit cărora orice limbă trece obligatoriu prin anumite perioade sau stadii de dezvoltare. Filozofia limbii din secolul nostru dezbate „ipoteza Sapir-Whorf”: modul de percepere a lumii e condiţionat de normele de exprimare ale fiecărei limbi. Limbajul determină atât formarea categoriilor logice, cât şi, în general, a tuturor formelor culturii. Dintre ipotezele valoroase, care au dus la progres în ştiinţa limbii, cităm: – ipoteza unei limbi comune indo-europene şi a unor limbi comune intermediare între aceasta şi limbile cunoscute din documente. (Exemple de limbi comune intermediare : germanica comună, slava comună ş.a.) Rolul analogiei ca metodă de raţionament este evident: ipoteza limbilor comune şi a procesului de diversificare se bazează pe analogia cu limbi comune şi diversificări cunoscute din istorie (latina şi formarea limbilor romanice, de pildă); – ipoteza că linearul B din Creta notează un dialect al limbii greceşti l-a dus pe Ventris la descifrarea, în 1953, a inscripţiilor redactate în acest sistem de scriere. Inducţia constă în găsirea unui temei de explicare a fenomenelor prin descoperirea unor legi. Acestea se formulează ca urmare a studierii unor fenomene accesibile observaţiei, dar ele se aplică şi fenomenelor inaccesibile sau care nu s-au produs încă. De la reflectarea realului se trece la oglindirea posibilului. Bacon, de numele căruia se leagă impunerea metodei inductive, porneşte de la „dubla supoziţie că faptele sunt cârmuite de legi şi că din cercetarea unui număr suficient de fapte este verosimil să se desprindă legea care le guvernează”. Nu se poate spune câte fapte particulare sunt suficiente pentru a garanta soliditatea unei inducţii; inducţia este în mod firesc incompletă (căci nu se pot colecţiona toate faptele particulare). Uneori sunt suficiente câteva fapte; Engels scria că o singură

Anexe


maşină cu aburi demonstrează tot aşa de bine ca şi zece mii de maşini că mişcarea mecanică poate fi obţinută din căldură. Spre deosebire de certitudinea concluziilor deductive, concluziile inductive sunt doar probabile (sau, cum scria Kant, „pe cât am observat până acum, nu se găseşte nici o excepţie de la cutare sau cutare regulă”). Trebuie respinsă teza că nici o afirmaţie nu poate fi socotită valabilă până nu se va constata că ea se aplică la toate exemplarele unui tip, existente pe lume; susţinerea ei e o dovadă de agnosticism, mascat sub cerinţa, lăudabilă, a exactităţii, a preciziei. Nu mai puţin primejdios este excesul contrar: efectuarea unor inducţii pripite, sprijinite pe câteva fapte nesemnificative. Istoria ştiinţelor – a lingvisticii inclusiv – arată că formularea legilor, descoperite prin inducţie, e supusă totdeauna corectărilor (cf. legile fonetice), ceea ce nu infirmă câtuşi de puţin valoarea inducţiei, ca metodă generală de descoperire a adevărurilor. Plecând de la experienţe în număr necesarmente limitat – vom căuta să le alegem cât mai variate cu putinţă – determinăm prin calcul toate posibilităţile imaginabile în cadrul anumitor limite. Ca să verificăm calculul nu trebuie să cercetăm dacă teoria se aplică într-adevăr la toate obiectele existente. Trebuie numai să controlăm dacă calculul teoretic e în sine lipsit de contradicţii şi exhaustiv. Numărul infinit de fapte studiate nu-i dă lingvistului posibilitatea să-şi formuleze conceptele de bază prin generalizare inductivă. De aici necesitatea folosirii deducţiei, deşi, prin obiectul ei, lingvistica e o „ştiinţă inductivă”. Descrierea lingvistică este inductivă în dorinţa sa de a explica fidel realitatea obiectivă şi este deductivă din cauza necesităţii de a menţine coerenţa modelului şi de a ajunge la o generalitate coextensivă cu corpus-ul supus descrierii. Deducţia, metodă care se găseşte în unitate dialectică cu inducţia, constă în străbaterea drumului invers, de la legi şi principii la luminarea fenomenelor particulare. La mijlocul secolului al XVIII-lea, Beauzée susţinea că gramatica generală este o ştiinţă, „pentru că are ca obiect numai speculaţia raţională asupra principiilor imuabile şi generale ale limbajului”. În acest fel, „ştiinţa gramaticală este anterioară tuturor limbilor” – afirmaţie care trebuie apropiată de teza hjelmsleviană a apriorismului teoriei limbii. Se consideră la ora actuală că o disciplină oarecare e cu atât mai ştiinţifică, mai exactă, cu cât are un caracter deductiv mai pronunţat. (În sprijinul lingvisticii matematice s-a adus şi argumentul că aplicarea metodelor matematicii la studiul limbii e o condiţie a progresului în lingvistică, deoarece matematica e prin excelenţă o ştiinţă deductivă.) Reconstrucţia cuvintelor neatestate, pornind de la legile de evoluţie şi corespondenţă fonetică, implică folosirea metodei deductive. Astăzi, aplicarea cea mai discutată a metodei deductive în ştiinţa limbii este gramatica generativă, un tip de model logico-matematic. Într-un sens special, termenul deducţie a fost folosit de Hjelmslev pentru a denumi descompunerea unui obiect în părţi tot mai simple până se ajunge la unităţi inanalizabil. Fragmentarea fluxului sonor în unităţi de diferite nivele (frază, propoziţie, morfem etc.) este aplicarea lingvistică a deducţiei înţelese în acest mod particular.

* Subcapitole din volumul: Acad. Al. Graur, S. Stati, Lucia Wald (rcd.), Tratat de lingvistică generală, 1972, p. 77-88.

Anexe


ANEXA 3 Alexandru GRAUR METODA COMPARATIVĂ-ISTORICĂ. ÎNCERCĂRI DE PERFECŢIONARE A METODEI COMPARATIVE-ISTORICE Lingvistica, în înţelesul pe care i-l dăm astăzi, datează de la începutul secolului al XIX-lea şi este strâns legat de crearea metodei comparative-istorice. Aceasta a rămas până astăzi principala metodă de cercetare lingvistică şi numai graţie aplicării ei lingvistica a devenit o ştiinţă. Afirmaţiile făcute aici stârnesc, uneori, proteste şi se arată că a existat şi mai înainte o ştiinţă a limbii. Lucrul este adevărat într-un anumit fel şi s-a arătat şi în paginile precedente. În decursul secolelor s-au adunat materiale valabile din diverse limbi, au fost alcătuite descrieri ale diverselor sisteme gramaticale, s-au elaborat comentarii privind limba diferiţilor autori (în special latini şi greci), indici de cuvinte etc. Au fost culese unele informaţii care astăzi n-ar mai putea fi obţinute, de exemplu în secolul al XVI-lea flamandul B u s b e c q a descoperit în Crimeea o populaţie care mai vorbea limba gotică şi a adunat un vocabular foarte util pentru germaniştii actuali. Lipsea, însă, un mijloc de control al ipotezelor, în special în ce priveşte etimologiile, unde fantezia era suverană. Originea cuvintelor din limbile europene era căutată fie în ebraică, deoarece se pornea de la credinţa că începuturile omenirii sunt cele descrise de Biblie, fie în fraze din aceleaşi limbi, omiţându-se părţi ale cuvintelor. De exemplu, cuvântul latinesc cadauer „cadavru” (derivat de la verbul cado a „cădea”) era explicat prin lat. caro data uermibus „carne dată viermilor”, iar lat. uolpes „vulpe” prin lat. uolo „ a zbura” şi pes „picior”. Nici un fel de diferenţe nu împiedicau stabilirea de legături etimologice; de exemlu, în materie de formă, unii explicau cuvântul francez cheval „cal” prin lat. equus, alţii prin gr. hippos, iar în materie de înţeles, lat. lucus „poiană” era explicat prin a non lucendo „pentru că nu e luminos” (în realitate, lucus este „luminiş”, pentru că în comparaţie cu restul pădurii are lumină). Dar dacă autorii acestor teorii nu puteau demonstra că au dreptate, nu exista nici mijlocul de a dovedi că greşesc. Trebuia găsită o metodă ştiinţifică pentru controlul etimologiilor, care sunt o parte esenţială a lingvisticii, căci pe ele se sprijină gramatica istorică şi în general întreaga istorie a limbilor. La crearea metodei comparative a contribuit foarte mult cunoaşterea limbii sanscrite. După ce India a fost cucerită de englezi, diferiţii cercetători europeni au ajuns să cerceteze şi să studieze vechile texte indiene, despre care au scris apoi lucrări mult citite în Europa. Încă din secolul al XVI-lea s-au făcut unele studii comparative între diverse limbi, nu totdeauna înrudite între ele. Pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea, chiar şi fără cunoaşterea limbii sanscrite, aceste preocupări s-au adâncit şi au dat naştere la lucrări care compară nu numai limbi indo-europene. Astfel, M. V. L o m o n o s o v a lăsat o scrisoare, nepublicată, în care demonstra, pe bază de comparaţii lexicale, înrudirea între limbile slave, baltice, germanice, greacă şi latină. Trebuie spus apoi că R a s m u s R a s k, autorul unei importante lucrări de gramatică comparată, despre care se va vorbi ceva mai departe, nu cunoştea încă limba sanscrită. Totuşi, cunoaşterea acestei limbi a dat un impuls decisiv studiilor lingvistice. Mai înainte, când se studiau limbile vechi, se luau de obicei în consideraţie numai greaca şi latina, ceea ce nu putea deschide un orizont destul de vast. Uneori se atrăgea în comparaţie şi ebraica, şi aceasta

Anexe


nu putea să ducă decât la complicaţii inutile, deoarece, după cum se ştie astăzi, ebraica nu este înrudită cu greaca şi latina. Descoperirea sanscritei a lărgit considerabil baza de comparaţie, şi cum textele indiene, compuse la o dată foarte veche, cuprind numeroase arhaisme, ele au putut lămuri multe particularităţi, altfel inexplicabile, ale limbilor clasice. La aceasta se mai adaugă faptul că familiarizarea cu lucrările gramaticilor indieni a permis specialiştilor europeni să înţeleagă mai bine procesele din limbile noastre şi astfel, pe bază de comparaţie, să lămurească istoria limbilor înrudite. Încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea era „în aer” ideea că sanscrita este înrudită cu principalele limbi europene, şi această idee a fost enunţată în diverse lucrări independente una de alta. Astfel, în 1767 francezul C o e u r d o u x, la 1786 englezul W i l l i a m J o n e s au exprimat-o în public. În anul 1811 s-a prezentat Academiei de Ştiinţe din Petersburg un raport, rămas anonim până astăzi, în care se demonstra înrudirea limbii ruse cu limba sanscrită, multe dintre apropierile făcute acolo fiind considerate şi astăzi ca valabile. Dar metoda comparativă-istorică a fost constituită abia în momentul în care comparaţia dintre limbi a dus la luminarea trecutului lor. Prima lucrare tipărită care şi-a propus acest scop şi a reuşit să-l atingă a fost a germanului F r a n z B o p p (1791-1867): Über das Conjugationssystem der Sanskritsprache în Vergleichung mit jenem der griechischen, lateinischen, persischen und germanischen Sprachen, Frankfurt a. M., 1816. Această lucrare este considerată ca actul de naştere al metodei comparative şi al lingvisticii istorice. Se cuvine, înainte de a discuta despre meritele şi lipsurile lucrărilor lui Bopp şi ale contemporanilor săi, să vedem ce este metoda comparativă, folosită pe vremea aceea pentru prima oară. Principiile metodei. Metoda comparativă-istorică este un ansamblu de procedee cu ajutorul cărora se studiază evoluţia limbilor înrudite, adică provenite dintr-un izvor comun, şi scopul ei este să lumineze istoria acestor limbi. Există două trăsături ale limbii care fac posibilă aplicarea la studiul limbilor a metodei comparative (după cum absenţa unor trăsături similare face imposibilă aplicarea aceleiaşi metode la studiul altor fenomene): 1. aspectul complexului sonor al cuvântului nu este determinat de sensul cuvântului; 2. regularitatea schimbărilor fonetice. Le vom examina pe rând. Comparăm între ele două cuvinte din două limbi. Punând faţă-n faţă rom. mal şi fr. mal „rău”, nu vom putea trage nici o concluzie din asemănarea lor formală, deoarece ele au înţelesuri cu totul diferite. De asemenea, comparând rom. masă cu fr. table, nu vom putea ajunge la lămurirea istoriei celor două limbi sau a celor două cuvinte, deoarece, deşi înţelesul acestora este similar, forma lor nu seamănă deloc. Alta este însă situaţia când a vorba de cuvinte care seamănă ca formă şi au înţeles similar sau cel puţin nu diferă atât de mult, încât diferenţele dintre ele să nu poată fi explicate; atunci ne punem întrebarea de unde vine asemănarea. Capitolul V din volumul: Al.Graur, Lucia Wald, Scurtă istorie a lingvisticii, ed. a treia, 1977, p. 63-79.

lingvistica - cirnu,s1

Documents