Limbajul de lemn

-eseu-

„Limbajul” sau „limba de lemn” este un produs al propagandei, fiind specific în special

oficialităților regimurilor comuniste. Este un limbaj „strict construit”, dintr-o anumită atitudine a

emiţătorului faţă de realitate, pentru a manipula și a influența. Limba de lemn este astfel opusul

transparenței, ea trebuie descifrată, citită printre rânduri.

Limba de lemn ascunde realitatea, pe care o încapsulează în formulele prefabricate ale

doctrinei despre cum trebuie să fie realitatea. George Pruteanu remarca faptul că „limba de lemn

e modalitatea de a spune cât mai puțin cu cât mai multe cuvinte”… deoarece „… Puterea trebuia

să dea impresia că ea comunică cu supușii, dar scopul real era să nu le transmită nimic clar”.

Utilizarea limbii de lemn este cel mai perfid mod de a escamota adevărul, de a abate atenția,

de a arunca praf în ochii cititorului, sau a auditorului în cazul discursului politic, în scopul inducerii

în mintal a unei viziuni idealiste, a unei dogme ideologice, sau de a anihila un adevăr. Scopul

ascuns al limbii de lemn este mistificarea realității și manipularea mintalului. Cei care se folosesc

de limba de lemn manifestă cea mai mare teamă de adevăr. De aceea ei învelesc mereu minciuna

într-un simulacru de adevăr.

Limba de lemn utilizată atât în scris, cât și în vorbire, în ziare, cărți și la radio, este

considerată capodopera dezinformării, deoarece este imposibil de folosit de cineva fără ca acesta

să nu devină în același timp și dezinformator și dezinformat. Principalele caracteristici ale limbii

de lemn sunt: caracterul impersonal și pasiv al frazelor, abundența mijloacelor lingvistice care

servesc la accentuarea obligativității, maniheismul, metaforele și personificările excesive,

codificarea (anumite cuvinte, ca „revizionist“ sau „dușman al poporului“, dau semnalul de atac;

altele, precum „lipsa de vigilență revoluționară“, servesc drept avertisment sau amenințare etc),

folosirea construcțiilor verbale în locul verbelor, folosirea pronumelui noi în locul pronumelui eu

și prezența excesivă a comparațiilor.

Prima caracteristică a limbii de lemn este reprezentată de faptul că ea apare sub două

modalităţi: o modalitate deschisă și o modalitate ascunsă. Modalitatea deschisă, limba editorialelor

şi a discursurilor oficiale, prezintă un anumit număr de trăsături gramaticale, lexicale şi stilistice

tipice. Limba de lemn este un obiect uşor identificabil, cu contururi pregnante, deşi este greu de

definit. Ne putem da seama că un text este redactat în limba de lemn încă de la primele cuvinte

prin încetineala, caracterul greoi al sintexei. Substantivarea se traduce mai ales prin reculul

subordonatelor circumstanţiale, sistematic înlocuite de substantive precedate de o prepoziţie.

(“prin dezvoltarea unei largi activităţi în rândul maselor şi cu sprijinul lor se va crea condiţiile

pentru elaborarea unui program comun de guvernare”, “în cadrul elaborării programului de

aprovizionare şi al realizării planurilor prevăzute…”). Construcţiile pasive şi impersonale

Accentul cade întodeauna pe procese. Notaţiile temporale sunt rare. (“s-a făcut pe această cale un

frumos avans constructiv”, “au fost exprimate urări de creştere a ritmurilor de dezvoltarea a

comerţului”, “o atenţie deosebit de mare a fost acordată bilnaţurilor şi perspectivelor cooperării

comercial-economice”).

Andrei Pleșu scria: Limba de lemn este o limbă incremenită. Ea nu-l face pe om să vibreze

la auzul vorbelor. A fi de lemn înseamnă a nu simți nimic, a fi insensibil. Așa se face, și nu trebuie

să ne ascundem să afirmăm, că întâlnim și în Biserică un limbaj uscat. Avem și aici de-a face cu

persoane care au cules diverse formule pe care le reproduc mecanic. Nu e vorba că nu mai

gândesc, ci tristețea stă în faptul că nu mai sunt vii pentru Dumnezeu.

SUCIU FLORIN MARIAN

JURNALISM, ANUL I