“Limba noastra” de Alexei Mateevici .

Alexei Mateevici a slujit patria ca arma credintei si condeiul deopotriva. Sentimentul de admiratie al scriitorului, de preamarire a limbii noatre este bine vazuta in oda “Limba noastra”. E poezia ce il exprima cel mai bine si il defineste stralucit. Ea a fost scrisa in transeele de la Marasesti si a fost publicata postum, in 1926, in volumul “Poezii”.

Poezia este o creatie lirica, o oda ce apartine genului liric. Pentru Mateevici limba este “o comoara” ce e “in adancuri infundata”. Cuvantul “comoara” sugereaza valoarea ei si atunci ne ducem cu gandul la eroii neamului care au luptat cu ardoare pentru ea. Metafora “in adancuri infundata” ne sugereaza vechimea ei. Limba e un tezaur sfant lasat de stramosii nostri si care pentru noi e un adevarat “sirag de piatra rara”, adica e o salba de diamante risipite pe “mosie”.

Limba – crede scriitorul – este dimensiunea esentiala a spiritualitatii romanesti, care trece ca un fir calauzitor din generatie in generatie. Ea e “foc ce arde”. Comparatia “S-a trezit din somn de moarte / Ca viteazul din poveste” vizeaza poporul roman care sta mereu de veghe la straja graiului matern asemenea vitejilor din basmele populare. Limba e ardere sfanta ce alimenteaza continuu viata unui neam. Asocierea ei cu graiul painii scoate in relief valoarea spirituala a limbii, cu rostirea careia batranii “cu sudori sfintit-au tara”. Legamantul prin limba se reveleaza ca un act sacru, plin de maretie, “rostirea” ei necesita consumare, daruirea suprema pentru tara si popor. In “rostirea” ei dulce si muzicala s-au cristalizat bucurii si dureri, doruri si aspiratii de veacuri. De-aceea ea e numai “cantec”, “doina dorurilor noastre”. Dar tot de-aceea ea e si “roi de fulgere”, ce ne ajuta sa infruntam “nouri negri”, ne indeamna sa nazuim, sa izbandim. In strofa a cincea intuim identificarea limbii cu frunza verde – element esential al poeziei populare. Verdele prefigureaza eterna tinerete a graiului matern, aflat in

neintrerupta reinnoire. Versul “Zbuciumul din codrii vesnici” e o proiectie metaforica a vesnicului framant. Pitoreasca imagine a Nistrului “ce-n valuri pierde / Ai luceferilor sfesnici” dezvolta ideea de permanenta primenire. In continuare versurile “Limba noastra limba sfanta / Limba vechilor cazanii” exprima ideea importantei scrierilor religioase din sec XVII, care au avut un mare rol la dezvoltarea limbii. In conceptia lui Mateevici, taranul, crescatorul de paine, e pastratorul limbii.

Comunicarea vibreaza la repetarea cuvantului anaforic-cheie (“Limba noastra”). Randurile “Care-o plang si care-o canta / Pe la vatra lor taranii” impresioneaza prin autenticitate, sinceritate.

Partea a doua a odei e o continuare logica a discursului din primele sapte strofe. Verbele la imperativ: “Inviati-va”, “strangeti”, “stergeti” imprima versurilor multa energie. Tonul capata accente dure. Reformatorii nechemati au facut graiul defectuos: “ruginit”, viciat de “slin” si “mucegai”.

Numai valorificand “piatra lucitoare”, ce din soare se aprinde, se poate de reinviat graiul “ruginit de multa vreme”. Impresioneaza expresiva hiperbola a “potopului nou de cuvinte” in revarsare. Lucrul de explorare a “pietrei lucitoare” se va incununa cu un neobisnuit aflux de cuvinte.

Muzicalitatea este creata de ritmul trohaic, iar rima este incrucisata. Tonalitatea ei e adanca si grava de doina populara.

Oda ramane a fi o rascolitoare cantare imnica, strabatuta de inalta si aleasa simtire poetica ca nu-si va pierde stralucirea, atat timp cat va exista “dulcea limba romaneasca”.