1

LILIANA ARDELEANLILIANA ARDELEANLILIANA ARDELEANLILIANA ARDELEAN

________________________________________________________________________________________________

VIEŢILE SUFLETULUIVIEŢILE SUFLETULUIVIEŢILE SUFLETULUIVIEŢILE SUFLETULUI

2

3

LILIANA ARDELEANLILIANA ARDELEANLILIANA ARDELEANLILIANA ARDELEAN

VIEŢILE SUFLETULUIVIEŢILE SUFLETULUIVIEŢILE SUFLETULUIVIEŢILE SUFLETULUI

eubeea

2006

4

5

CORA Pe cerul îmbujorat de apropierea apusului, a apărut proiectat

în zenit, mult prea viu, chipul cel drag. Nick, Nick al ei îi zâmbea cu zâmbetul lui cel şăgalnic dar negrăit de blând, care te dezarma, îţi încălzea sufletul, alunga Harpiile, te oblojea de toate răutăţile pământului, îţi dădea putere şi suflu, şi încredere, şi dor de viaţă şi de frumos, îţi făcea sufletul să tremure precum coarda de liră în mâna muzelor olimpiene. Îi zâmbea Nick, şi-i f ăcea cu degetu’ pe vino-n-coa-ce, ca de atâtea alte ori când şi-o dorea aproape. Şi când nu şi-a dorit-o de când s-au zărit prima dată?! Doamne, cât de bine-şi amintea! Când a trecut timpul?! Dacă ar fi întrebată, n-ar fi în stare să răspundă. Acum, prin fereastra deschisă l-a văzut aievea cum şi-a deschis braţele, aşteptând-o, într-o chemare prelungă, ca să se ducă la el. Ar fi vrut să-i spună că ei nu-i este permis să se desprindă de Pământul care încă o ţine legată de propriu-i destin, dator să se-mplinească, dar că îi e tare dor de el şi abia aşteaptă momentul dezrobirii de ţărână, să-şi poată părăsi deşertăciunea învelişului tocmit din materie şi să răspundă chemării. Nu avea cum să-i spună toate astea, lumile lor erau aşa de departe, aşa de opuse, de consistenţă şi substanţă atât de diferite! Doar sufletele lor au rămas aceleaşi, se căutau şi se chemau necontenit, fără a se putea ogoi din zbaterea dorului celui rămas fără de pereche. Uneori, însă, ca acum, se întâmpla să poată comunica, să se adune laolaltă printr-un semn, printr-o vedenie. Pesemne că Cel din Ceruri găsea un strop de milostivire pentru doi nesăbuiţi, care s-au dăruit unul altuia dincolo de sine, dincolo de hotarele legilor firii.

Şi-a făcut cruce şi i-a mulţumit Dăruitorului. Aşa îşi mai ostoia arsura din piept. Dar dor, tare dor, tot îi era.

„Doamne, lasă-mă să plec mai repede de aici, să mă duc lângă el. Mi-ai dat târziu pe lumea asta de lut un picur de fericire. Te

6

rog, Doamne, nu mi-o lua pentru veşnicie! Du-mă pe lumea cealaltă, unde o fi fiind ea, numai să-l regăsesc! Îmi pun nădejdea-n Tine!”

A rămas cu mâinile împreunate-n poală, privind în depărtările spre care Nick o chemase. I se părea că o parte din ea nu putea să-şi dea seama bine care şi ce, căuta să se desprindă, şi chiar reuşea şi se înălţa către el, dar în loc să se apropie, el se tot depărta, se tot depărta, făcându-se tot mai mic, până a ajuns un punct în crucea cerului şi a dispărut pe nesimţite în neantul fără margini. Unde să-l mai caute?! Unde să-l mai găsească?! Iar partea aceea din ea, care îşi luase zborul, se topea pe undeva şi devenea un fir anemic şi palid care se scurgea din nou, obosit, spăsit, în corpul ei. Să fi aţipit din cauza aerului curat şi ozonat de munte împădurit şi să fi fost doar un vis?!

Nu mai ştie câte zeci de ani au trecut de când ghicitoarea i-a povestit că abia în a doua jumătate a vieţii va avea parte de ceea ce şi-a dorit dintotdeauna. Pe vremea aceea se afla încă în ţara ei de baştină, cea frumoasă şi năpădită de nevoi.

A dus-o o prietenă la femeia aceea bătrână, mică şi grasă, cu o casă plină de pisici, din a căror cauză îţi venea să te întorci de la uşă, dacă nu ţi-ar fi fost ruşine, din cauza mirosului pătrunzător, înţepător, pe care-l lăsau în urmă-le drăgălaşele de feline, fără a fi vinovate cu ceva. Nici lor, sărmanele, nu le plăcea să zacă închise doar între pereţii camerelor, mutându-se, plictisite sau adesea nervoase, de pe o perină pe alta. S-ar fi tăvălit bucuroase pe afară, în iarbă proaspătă, scuipând revoltate câte un câine rătăcitor. Dar ce să-i faci, nu-i întotdeauna aşa cum vrei. Dincolo de orice erau nişte favorizate ale sorţii, faţă de suratele lor vagaboande, hămesite, cu blana smocăită şi aspră, lipsită de strălucirea ca de mătase pe care o aveau cele captive. Stai şi te întrebi, cât de bună e libertatea şi dacă această neîngrădire de lipsuri şi penitenţe poate fi catalogată drept libertate. Ori poate că aşa numita libertate, petrecută în nevoi de tot felul, e libertate doar cu numele, de fapt e cea mai cruntă condamnare la neputinţă.

Cora, sătulă de toate, s-a lăsat convinsă şi dusă la ghicit. Nu prea credea ea în asemenea treburi, mai fusese, în disperare de

7

cauză, şi la alt fel de ghicitoare, cică citea din Cartea Sfântă. I-a dat tot felul de lucruri de făcut. Poate că, deoarece nu le-a făcut cu convingere, nu s-a întâmplat chiar nimic. Poate a fost un sacrilegiu şi să zică mulţam că n-a pedepsit-o Pronia, care ar fi trebuit să se creadă îndreptăţită să se simtă blasfemiată. Uneori omul, la disperare, face ce nici n-ar crede că ar fi în stare.

Îşi aduce aminte ca şi acum de căsuţa de la marginea oraşului, mică, parcă înfundată în pământ, scorojită, cu ferestre mici şi chioare, nespălate de un veac, pe care atârnau în derivă nişte cârpe care aminteau vag de noţiunea elegantă de perdele. Un lătrat de câine şchiop, schilodit de răutatea umană, le întâmpină, pe ea şi pe verişoara ei, care a lămurit-o să încerce şi acest pas. Pe deasupra, l-au prostit şi pe bietul soţ al Sofiei, vara asta a ei, să le ducă cu maşina. A stat bietul, de om prost, vreo două ore să le aştepte. Altul le-ar fi lăsat în plata lor şi s-ar fi dus într-ale lui. O bere cu un prieten, un meci, un ziar, ceva, nu s-aştepţi după prostii muiereşti. Calumea om!

Baba, o ţigancă ştirbă, neagră, răguşită, stafidită şi afumată, mirosind a mahorcă soldăţească, a ceapă prăjită şi a oţet fiert cu piper pentru pus murături, a deschis un ferfeniţit de bucfar şi a început să bălmăjească incoerent.

„Cum am putut să mă las influenţată în aşa hal şi să vin aici?... Dar, dacă totuşi... Poate că ...?” se fragmentau gândurile în mintea Corei.

Biete speranţe umane!... Ca înecatul, de pai! După aceea a executat ordinele babei, că, dar dacă! Dacă tot a

azvârlit o grămadă de bani pe apa sâmbetei, bani care i-au fost promişi înapoi, în caz de nereuşită, dar pe care nu i-a mai cerut niciodată… I-a fost ruşine, deşi îşi spunea că mai bine i-ar fi dat la săraci. Dar şi pe aceştia cum să-i alegi pe bune, fără să fii tras în piept de toţi escrocii, căci se specializaseră. Erau cerşetori profesionişti, cu care în săbii te puteai măsura, da-n averuri, ba. Aveau mult mai mult ca tine care, de milă, le făceai parte din puţinul ce ţi l-a dat Dumnezeu. Se zice că sunt organizaţi în adevărate instituţii, mai serioase şi mai sigure decât băncile elveţiene.

8

I s-a deschis în memorie o fantă prin care a întrezărit amintirea a două întâmplări care i-au marcat unele convingeri despre această milă şi milostenie manifestată la întâmplare, fără a apela la organizaţii oficiale, controlate de lege.

Dacă se întâmpla să treacă o vreme mai îndelungată fără a apuca să le facă o vizită părinţilor ei la cimitir, se simţea apăsată, neliniştită, neîmpăcată, vinovată. Simţea acut lipsa relaţiei cu ei, care se păstrase dincolo de existenţa fizică şi de braţele întinse a iertare ale crucii de marmură albă. Se încărca de flori, cu dorul de ei, căruia timpul i-a mai domolit tumultul de zbucium şi pustiu, dar uitarea a rămas oloagă. Nici un fir de praf nu s-a putut aşeza pe sufletul ei izvorât din adâncurile celor plecaţi spre împlinirea existenţei veşnice. Le aşeza, florile, pe margini şi la cap, ca să rămână strajă zâmbetului împăcat al celor neuitaţi. Întotdeauna pleca de lângă mormântul lor luând cu ea pacea împăcării cu sine.

Brusc e readusă din acea sferă a altei lumi de un glas plăpând: — Bună ziua, doamnă. Pe cine aveţi aici? — Pe-ai mei. Dar ce cauţi tu aici? Era o copiliţă plăpândă, palidă şi slabă, cu o mutriţă ascuţită

ca un botic de pisicuţă tristă, care imploră dragoste. Avea nişte ochi mari, clari, în care se năştea cu fiecare privire, speranţa în viitorul ce-i era pus deoparte.

— Eu îl am pe tata. Uite, acolo e, arată cu un deget subţirel spre un mormânt de piatră cam închistat de muşchi verzi-maronii, groşi, bătrâni, nederanjaţi de ani în solitudinea lor mută.

— Când s-a dus? întreabă Cora, căutând să-şi lămurească nedumerirea.

— De trei ani. — Ce a avut? Trebuie să fi fost tânăr. — Nu ştiu, că eram mai mică. Cine să-mi spună mie aşa

ceva?!... răspunde pe gânduri, cu o undă de tristeţe resemnată, de bătrân trecut prin multe, aşternută brusc pe chipul încă nedesprins de copilărie. Vin aici des. El e singurul care a fost bun cu mine.

— Unde locuieşti? — La sat. De fapt, nu stau acolo. Mama trăieşte cu unu’, se

îmbată amândoi până pică. Au făcut un alt copil. Vai ş-amar şi de

9

ăla! Urlă cu ceasurile, de scoală toată uliţa, până se trezesc ei şi-i bagă ceva în gură, ca să nu crape de foame. De mine nu vor să ştie. Ea mă scoate afară, iar el se leagă de mine. Ştiţi cum, nu?! se uită întrebător la Cora, cu un scepticism nedisimulat din care nu ştiai ce să iei de bună, că nu poate crede că ar exista cineva care n-ar înţelege, dar şi mirându-se că la urechile unei asemenea doamne ar fi putut ajunge porcării de acest fel. Şi dacă au ajuns, a putut ea, Doamna, să înţeleagă?!

„Sărman copil, vitregit de soartă!” o cuprinde pe Cora compasiunea.

— Tatăl tău nu a stat la sat? — Ba da. — Atunci cum de e înmormântat aici, la oraş? — Păi s-a mutat la bunici, că nu s-a mai înţeles cu mama. Şi

şi-a căutat de lucru. După aia a murit. Parcă anticipând o nouă întrebare, adaugă: — A picat o grindă pe el. A lucrat cu ziua la construcţii.

Neoficial. N-am dobândit nimic de pe urma lui. Şi bunicii sunt tot aici. Ei au făcut mormântul, mai demult. Că ei au avut bani. Nouă nu ne-au dat, pentru că tata a luat-o pe mama şi ei spuneau că-i o putoare.

„A şa parcă totul devine credibil”, îşi şterge Cora suspiciunile care i-au trecut prin minte. „Cât de fragedă era şi deja era convertită să conceapă ca normale astfel de lucruri. Cu câtă nonşalanţă pronunţa vorbele!”

— Bine, dar tu ce faci acum, unde stai? — Păi, ziua vin aici când e timp bun, când nu, fac ture cu

tramvaiul şi cu firobuzu’. Toţi mă cunosc şi mă lasă. Noaptea dorm la azilul de noapte. Căpătăm seara de mâncare şi în schimb facem curat. De două ori pe săptămână ne vine rândul la duş şi ne lasă să ne spălăm hainele. Eu fac acolo treabă când e nevoie. Trebuie să lucrăm dacă vrem să avem ceva, nu? şi iar priveşte cu inocenţă şi încredere. E atât de serioasă! Îmi place să lucru şi să fiu curată. Vreau să fac ceva în viaţă! E bine aşa, nu?

— Sigur, ai dreptate. Dar la şcoală nu mergi? — Nu, că nu am bani.

10

— Ai încercat să vorbeşti cu cineva despre asta? Cu cineva de la azil? Cu cineva oficial? Fără un pic de şcoală, cum crezi că poţi să faci ceva în viaţă?!

— N-au ăia grija asta. Ce credeţi?! Zic mulţam că am unde trage noaptea şi ce băga în gură o dată pe zi.

— Stai puţin, măi, fată! La vârsta ta ar trebui să fii la casa de copii. Doar eşti minoră. De ce nu eşti acolo? Acolo se face şi şcoală şi...

— Nu mai vorbiţi, doamnă. Acolo-i iadul. Nu mă las dusă nici tăiată. I se aburesc ochii a groază.

— Nu poate fi aşa de rău. Măcar ai siguranţa unui acoperiş! — Nu! Nu vreau! Acum sunt liberă să vin aici. Măcar pot să

mângâi piatra de la mormântul lui tata. Nu ştiţi ce mult contează pentru mine. Dacă aş fi acolo, n-aş mai putea nici asta...

Cora realizează că aşa a remarcat-o, mângâind lin piatra fumurie, ca şi când cineva ar fi ţinut-o de mână, iar ea alinta mâna aceea.

— Acum mă duc. Vă las cu ale dumneavoastră. Cora înghite sec, cu nodul în gât şi cu ochi umeziţi. Nu-i în

stare să mai comenteze nimic, deschide poşeta şi-i întinde o bancnotă cu valoare destul de mare. Copila sticleşte un zâmbet, se întoarce şi se depărtează. O urmăreşte din ochi, cum se opreşte şi sărută cu evlavie crucea de la capul tatălui. Apoi Cora îşi vede de rugăciunile ei. Când ridică capul, o zăreşte dând cotul unei alei, alături de un bărbat cam de treizeci şi cinci, treizeci şi opt de ani, care o ţinea de braţ, îi vorbea uşor aplecat, iar ea se părea că ascultă cu docilitate.

„Ia te uită că iar m-am lăsat prostită!” î şi spune înciudată. Se potoleşte rapid: „Păcatul lor să fie! Eu am dat din suflet unei necăjite. De pomana alor mei.” Ar fi vrut să o poată ajuta cumva pe fată, dar ştia că n-are nici o şansă. Deja era convertită la înrăire.

Prostită s-a mai lăsat ea, Cora, şi altă dată, nu demult. Era la ea în cabinet, când uşa se deschide şi se iveşte un

căpşor de fetiţă, de vreo opt ani. — E voie? — Sigur, draga mea, ce doreşti?

11

Intră. E mică, slabă, cu ochi isteţi, pieptănată cu codiţe, îmbrăcată sărăcăcios, dar îngrijit, cu haine evident din căpătat. Blugi vechi, puţin scurţi, o cămaşă băieţească în carouri, alb cu albastru, şi adidaşi în picioare, cu şosete albe, curate.

— Doamnă, am cărţi de vânzare. Au mai luat şi alte doamne... — Ce cărţi ai tu? Îi arată tot felul de vechituri fără valoare. Remarcă totuşi un

David Copperfield, şi îl ia de hatârul copilei. Cere pe el o sumă modică, îi dă de trei ori mai mult.

— De unde ai tu cărţile acestea? — Le-a lăsat tata, când a plecat. S-a apucat de băut, a vândut

apartamentul, el a plecat, auzim că-i beat pe marginea drumului, iar mama, eu şi sora mea de un an şi jumătate am rămas pe drumuri. Acum stăm în gazdă la o babă care are fetele plecate în Germania. Ne ţine ca să o mai ajutăm, că ea nu mai poate, e bătrână.

— Ţi-e foame? Dă afirmativ din cap. Îi oferă ce are în frigider. Doar ciuguleşte, de parcă ar fi

sătulă. Îi pune mâncarea la pachet, dar e puţin contrariată de faptul că nu a înfulecat pe rupte, dacă era nemâncată?!

„Poate are emoţii biata fată.” — Mama ta unde lucrează? — Nu lucrează, că e bolnavă, suferă cu inima, a fost şi

internată la spital. — Din ce trăiţi? — Mama mai coase cu mâna, tiveşte cearceafuri şi feţe de

masă, pe la vecine. Nu are maşină de cusut. Mai face un ban. Eu vând cărţi.

— Unde staţi, în bloc? — Nu, e o casă mică, în curte, pe Loga, la numărul 27. — Îţi pot da o maşină de cusut pentru mama ta. Am eu una

veche. Tatăl tău ce a fost? De unde are cărţile? — A lucrat la bibliotecă. — Bine, bine, doar nu le-a luat de acolo!

12

— Nuuu! Le-a cumpărat. Eu lucru, fac mâncare, spăl, că aşa o să ajung om! Dacă lucrez, nu? Mama nu poate, stă în pat, aşa că nu vă obosiţi cu maşina.

Parcă simţind că în mintea Corei se nasc semne de întrebare, completează grăbită:

— Acolo în pat coase. Îi proptesc perinile. Am grijă şi de aia mică.

— Când tu nu eşti acasă, ca acum, ce se întâmplă cu aia mică, dacă mama e în pat?

— O ţine baba. Ceva pare în neregulă. Până să zică Cora ceva, intră un coleg.

Afl ă povestea fetei, se grăbeşte şi scoate din buzunar o sumă foarte mare. Fata nu mai ştie cum să mulţumească şi începe să plângă tăcut. Amândoi o mângâie pe cap.

Peste câteva zile apare din nou, debitând o poveste cu mama care e internată la spital, că nu ştie la care, că a fost noaptea când a dus-o cu salvarea.

— Cum ai chemat salvarea? Aveţi telefon? — Nu, un vecin a chemat-o şi a mers cu mine până la spital. În rest, orice a întrebat-o, răspunsurile erau confuze, se

încurca tot mai rău în explicaţii. Din nou, senzaţia de minciună învăţată pe dinafară până la un punct, pune stăpânire pe Cora. Îi mai dă ceva bani, o cheamă în ziua următoare să-i dea nişte hăinuţe pentru surioara ei, de la o cunoştinţă care avea copil mic, şi-i promite să afle la ce spital e mama şi în ce stare este. Fata îi dă un nume.

Răscoleşte toate serviciile de urgenţă, roagă verificarea tuturor internărilor din ultimele două săptămâni. Nici urmă de numele dat de fată. Minciuna pare tot mai clară.

Fata n-a mai apărut pe la ea niciodată. A mai fost văzută cândva, în zilele următoare, prin clădire şi tocmai atunci s-a furat din nişte birouri de la parter. Furt destul de substanţial. Îşi făcuse plinul, fata, pentru o vreme.

A trimis pe cineva să verifice adresa lăsată de fată, locuinţa babei. Bineînţeles, nici urmă de casă, de babă, de femeie bolnavă

13

şi săracă cu doi copii. Numai blocuri cu multe etaje, apartamente de familişti.

Se schimbase tactica cerşetoritului. Nu se mai foloseau schilozi murdari şi păduchioşi, urduroşi, cu plăgi deschise, expuse la vedere. N-au mai dat randament. Lumea se acrise de ei, mai ales după ce s-a dus buhul că îi schilodesc într-adins cei mari, ca să-i trimită pe străzi să facă plinul. Aşa că s-a inventat copilul cuminte, curat, harnic, nenorocit, oropsit de soartă şi de părinţi inconştienţi, copil care doreşte să fie corect, să iese din mizerie prin eforturi proprii. Demne de toată lauda compasiunea şi ajutorarea semenilor milostivi şi naivi, numai buni de îmbătat cu apă rece.

Cora şi-a jurat să nu se mai repete. În acelaşi timp îi venea să zâmbească, ştiind că aşa va fi până data viitoare. Asta era ea. I se făcea milă şi uita de toate.

Nu e de mirare că nu i-a părut prea rău că n-a dat banii săracilor, ci c-a făcut altă prostie, i-a aruncat pe apa gârlei, la ghicitoare vrăjitoare sau ce o fi fiind.

Totuşi, după ce s-a dus o dată, s-a lecuit şi a lăsat-o pe Sofia să se descurce singură, să meargă, să ţină legătura cu individa, să facă ce-o şti. Atunci n-a ieşit nimic. Dar a jurat că e lecuită de asemenea treburi pentru totdeauna. Da de unde! S-a lăsat dusă din nou de val şi s-a trezit că ascultă la zicerile celei ce-i dădea în cărţi.

Câteodată mintea omului o ia bine pe arătură, când sufletul e copleşit de o sarsana prea mare pentru puterile lui.

Aşa că, iat-o stând rigidă pe un fotoliu desfundat, acoperit de o velinţă palidă de boala senectuţii. O mâţă a mieunat prelung şi i-a sărit în braţe, cuibărindu-se în poală. Uitând timiditatea la piciorul scaunului, începe a o linge cu dragoste asiduă. Stăpâna zâmbeşte larg, vădit mulţumită:

— Eşti o femeie bună dacă s-a apropiat Pufi de dumneata. Şi te mai şi linge. De obicei se ascunde sub sofa când primesc străini.

Rămâne cu zâmbetul fluturat pe faţă şi începe a freca pe cărţi, îmbinându-le, sau poate dezbinându-le, croind destine din degete, ca pe haine din foarfecă.

14

Să vezi şi să nu crezi, se întorceau cărţile una după alta şi spuneau povestea poveştilor. Cine s-o creadă?! N-a crezut o boabă. Şi totuşi...

Acum stătea în fotoliul ei comod, adânc, din piele moale, mângâietoare, pentru ea veşnicul generator de abandon liniştit în aşteptarea braţelor destinului.

„Oare ce mi-o mai fi hărăzit, după ce-am trăit atâtea.”?! se întreabă Cora mai mult retoric decât cu dorinţă adevărată de a şti. La anii ei, s-a învelit într-o detaşare împăcată cu toţi şi cu toate. Era liniştită şi senină, cu sufletul blând. O mai măcina doar dorul de cel care o părăsise, găsindu-şi locul pe meleaguri de lumină. Singura dorinţă reală era să-i fie permis să plece la el. Să i se aşeze cuminte alături, să-l privească cu toată dragostea ei neţărmurită, aşa cum a făcut şi pe Pământ. Să se simtă iar învăluită de candoarea, de blândeţea lui veselă şi bunătatea care-i strălucea permanent în ochi de cum îi deschidea, în fiecare dimineaţă. Să-i mai simtă iubirea care n-a putut fi ucisă nici măcar de atotputernica stăpână a coasei.

Şi-l aducea aminte de parcă era aievea lângă ea, îi auzea vocea şoptindu-i tandreţuri, cum nici un altul n-a ştiut sau n-a putut s-o facă. Zilnic îşi trecea astfel în revistă amintiri care au rămas înghiocate în sufletul ei pentru veşnicie şi se întreba dacă n-ar fi trebuit ca odinioară s-o creadă pe ghicitoarea în cărţi, cea cu pisicile iubăreţe.

A pus să i se tragă fotoliul lângă fereastră. Îi plăcea să stea lângă fereastră. Să vadă lumina şi viaţa de afară. I se părea că poate comunica din priviri, precum surdo-muţii prin semne, cu fiecare fir de iarbă, cu fiecare floricică sălbatică, fie ea cât de năpăstuită şi înghiontită de ura buruienilor şi care abia-şi ducea sufletul pe marginea drumului. I se părea că începuse să înţeleagă ciripitul vrăbiilor şi gânguritul guguştiucilor.

Pe vremea când era la ea acasă, iarna hrănea păsările şi câinii vagabonzi de pe stradă. Erau vreo şase. Uneori dispărea câte unul, de tot sau numai pentru o vreme, cine ştie pe unde se aciuise, apărea altul şi tot aşa, „vreme trece, vreme vine”... Le pusese o farfurie lângă poartă şi avea grijă să le-o umple zilnic. Se

15

obişnuiseră cu ea şi nu mai fugeau când se apropia, aşteptând la o distanţă care le oferea totuşi siguranţă, după capul lor câinesc, ca apoi să vină la mâncare, după ce pleca ea. De la o vreme, le-a pierit frica din privirile care au devenit calde, parcă voiau să mulţumească. Ei nu te bodogăneau şi nu te înjurau ca cerşetorii din faţa bisericii, că nu le-ai dat destul, sau că le-ai dat de mâncare şi nu bani, ca să-şi cumpere alcool sau droguri. Şi mai era ceva în ochii câinilor. Ceva vag, pentru că se temeau să spere, dar era. O undă de implorare pentru a căpăta permisiunea de a se ataşa, de a li se permite să simtă că aparţin şi ei cuiva, cuiva căruia-i pasă.

„Toate creaturile Domnului, care au fost înzestrate fie şi numai cu un strop de simţire, au nevoie de dragoste. Dintre toate doar omul, câteodată, nu vrea să recunoască, se crede de cremene, taie şi spânzură, loveşte şi decimează fără socoteală şi fără suflet, până şi-n propriile adâncuri. De cele mai multe ori când se trezeşte e cam târziu, clepsidra s-a scurs toată, nimic nu poate fi reversibil, pentru că timpul se amuză cu noi şi ne bate în pumni:

— Sâc şi ciudă! Am trecut şi nu mă mai întorc! Cu astfel de gânduri îşi trecea vremea Cora, aşteptând să i se

petreacă vremea spre capătul firului, pe care şi-l dorea cât mai aproape. Dar ştia că trebuie să aibă răbdare, să se împlinească datul, să-şi plătească până la capăt dijma, ca mai apoi să poată împărţi lini ştită veşnicia cu cel neuitat.

Cât despre vrăbii, acestea erau drăgălăşenia întruchipată. Ciuguleau din fărâmiturile de pâine puse pe pervazul ferestrei, lovind sănătos, ciocănele grăbite pe nicovala răbdătoare. Cu capul în jos şi coada-n sus, aplecate de şale ca nişte babe care nălbesc rufe la râu. Nu se auzea decât tocăitul lor ritmic şi rapid. Când li se umplea guşa lăsau pe altele în loc şi zburau pe gărduţul din stinghii de lemn care înconjura minuscula grădiniţă de flori din faţa casei. Se aşezau tacticoase pe vârfurile lăteţilor, ascuţite ca suliţele şi începeau o şuetă ciripită, de mai mare dragul. Îşi povesteau cine ştie ce aventuri galante, se mai contraziceau ridicând glasul, se mai dichiseau, cochete, zburlindu-şi după ultima modă, penele, cu ciocul, ba într-o aripă, ba în alta, dând din coada desfăcută ca la păuni. Păreau un fel de bulgări de pene

16

înfoiate şi mişcătoare uşor tremurat, ca rochiile de taft ale domnişoarelor de onoare la nuntă. Cora putea să le privească şi să le asculte concertarea gâlcevită, ore în şir. Parcă ştia că trebuie să se antreneze pentru mai târziu, când, rămasă singură, va avea de stat în aşteptare. Va avea doar de stat. Pe vremea aceea şi-ar fi dorit momente de stat, dar nu avea niciodată răgaz. Pentru vrăbiuţe fura din timp. Mai fura un pic şi pentru guguştiuci, porumbeii sălbatici, care veneau, tot iarna, tot pentru mâncare, la geamul unei camere care dădea spre grădină. I-a salvat şi pe aceştia de la dispariţie prin inaniţie. Îi mulţumeau stând pe crengile caisului de sub fereastră, gângurindu-şi drăgălăşenii. Adesea îi invidia pentru asta. Tare şi-ar fi dorit şi ea o pereche la fel de tandră ca porumbelul porumbiţei din cais...

Primăvara, după ce au cuibărit, după ce el a îngrijit-o atent şi cu devoţiune, au scos nişte pui urâţi de golaşi ce erau. O piele zbârcită, de un gri transparent, prin care li se vedea scheletul. Au crescut, le-au dat penele şi au învăţat să zboare. Primul zbor a fost pe pervazul Corei. Părinţii, mândri nevoie mare de progeniturile lor, au bătut cu ciocul în geam ca s-o cheme să i-i arate. Stăteau cu capul plecat într-o parte, sticlind din ochişorii ca mărgeaua. Cora a deschis fereastra. N-au zburat.

— Aţi venit să-mi arătaţi ce comori aţi făcut voi? Sunt frumoşi, să-i aduceţi la iarnă să am grijă şi de ei. Ne-am înţeles!? Voi ce mai faceţi? Cum vă simţiţi împovăraţi cu noile responsabilităţi de părinte? După cum văd eu, sunteţi grijulii şi iubitori. Foarte frumos din partea voastră. Înseamnă că aţi înţeles că urmaşii sunt rezultatul iubirii voastre, că fac parte din ea şi din voi. Mi-ar plăcea să constat că şi oamenii sunt la fel şi să nu mai aud de copii părăsiţi sau, şi mai rău, aruncaţi prin locuri pustii, prin canale, fântâni sau câte o nenorocită de privată. Ei zic că-i de vină sărăcia. O fi? Eu simt că mi-aş rupe din inimă, nu numai de la gură, ca să-i hrănesc! Nu-i pot înţelege. Voi puteţi?

I se păru că dau din cap a negare. Nu, nu pot. Între timp, puii tremură uşor, de spaima trasă-n primul lor

zbor de o jumătate de metru. Clipeau din pleoapele chele, fără gene, într-o dezorientare totală. Nu o cunoşteau pe femeia aceea

17

care le vorbea blând într-o limbă total străină. Dar, de vreme ce părinţii îi răspundeau prin gângurituri molcome, însemna că totul e în regulă, nu trebuie să se teamă.

Părinţii consideră că ar fi nepoliticos să prelungească vizita aceasta de curtoazie şi dau semnalul de plecare. Îi îndeamnă pe cei mici, care cam dau din colţ în colţ, în loc să dea din aripi. Până la urmă, susţinuţi şi încurajaţi de cei mari, îşi iau inima în dinţi şi zboară. Ajung cu bine pe prima creangă. Părinţii după ei. Privesc înapoi spre Cora.

„Ai v ăzut?” — Da. Să vă trăiască! Le face cu mâna şi închide geamul. Aici, la azil, nu sunt guguştiuci. Dar îşi găsea ea ocupaţie. Îi

plăcea să stea lângă fereastra deschisă. I se părea că e deschiderea spre o lume a ei. O lume de gânduri şi amintiri. De asemenea îi plăcea să citească acolo, simţind aerul ozonat al muntelui mângâindu-i obrajii şi strecurându-se prin păr, precum odinioară mâinile tandre ale dragului ei Nick. Nick! Ce dor îi era de el! Ca să-şi uite, citea. Încă mai vedea la cei o sută doi ani ai ei. Cam mulţi! De ce i-or fi fost daţi? De ce nu poate omul hotărî când vrea să plece? Ea ar fi plecat împreună cu Nick. Dar acum trebuie să aştepte. Va aştepta dacă aşa trebuie...

Alteori doar privea pe fereastră la munţii împăduriţi sălbatic, care răsăreau chiar din capătul parcului care înconjura aşezământul. Se mai şi plimba prin acest parc bine îngrijit, cu iarbă verde, de primăvara până toamna, niciodată îngălbenită, întotdeauna tăiată la milimetru, de parcă-ar fi fost covor veritabil de Smirna. Îşi aducea aminte de chinul din fiecare vară cu grădina de acasă. Uda zilnic, seara sau dimineaţa, sculată cu noaptea-n cap, pe răcoare, când doar Miko, căţeaua ei cea albă, venea la fereastra camerei, se ridica în două labe, cât mi ţi de lungă, scheuna uşor, ca să se facă remarcată, şi saluta de bună dimineaţa întinzând boticul ei maroniu, ca să fie gratulată cu un pusi prin aer.

Păsările abia făceau ochi în culcuşurile lor pitite printre crengile pomilor: doi vişini, un măr, un cireş, un păr, un gutui

18

care, primăvara, împrăştiau în jur o feerie de flori albe, puritate întruchipată, care răspândea, invariabil, dorinţe de iubire şi clocot de sevă purtătoare de ispite şi chemări irezistibile. Îşi scoteau capul de sub aripă îşi începeau concertul matinal pe tonuri incredibile, de neimitat. Mai erau şi doi pui de nuc din care se întreba dacă o s-ajungă să spargă vreun rod cu coaja încă verde, să-şi înnegrească degetele precum în petrecuţii ani ai copilăriei, când se căţăra până în vârful nucului bătrân din curtea bunicilor. Îşi făcea culcuş între două crengi matusalemice, mai groase cât trei braţe de-ale ei şi, stând tolănită, îşi strica pofta de mâncare cu nuci verzi, spre disperarea bunicii, care vedea capătul pământului când fata s-ar fi putut să slăbească cumva, nenorocire mare, cât îşi hălăduia vacanţele pe la ea. Îi venea să inventeze vreo minciunică, cum am putea numi altfel neadevărul?, de dragul bunicii, ca să n-o vadă amărându-se din cauza năstruşniciilor ei, dar nu avea cum să nege, căci evidenţa sta mărturie pe vârfurile degetelor maronii. Încerca să scape de dovezi cu zeamă de lămâie, frecându-şi cu nădejde buricele degetelor, până mai că-şi jupuia pielea, dar coloratura nu ieşea de tot. Punea capul în jos, asculta chelfăneala verbală a obiditei femei bătrâne, care se îngrijora degeaba, socotea ea cu minte zburdalnică de copil, moşmondea din vârful buzelor o promisiune de viitor, de care era convinsă că nu se va ţine.

Erau ei mai mulţi veri. Ea era singura fată, ca vârstă cam pe la mijloc. Băieţii, ca băieţii, mai făceau tot felul de năsărâmbe, adică năzbâtii, pe limba orăşenească, iar ea le ţinea isonul. Cum era să se arate mai prejos numai fiindcă e fată?! Când putea, le punea capac, ca să demonstreze clar că şi fetele pot. Cel mai mic dintre veri, un vioi neastâmpărat, cu o minte brici, născocea veşnic te miri ce. Mânca bătaie de la mama lui de câteva ori pe zi. După ce-şi încasa papara, era invariabil întrebat:

— Valer, mai faci? Tot invariabil venea răspunsul copilului care privea cu nişte

ochi mari şi spăşiţi, de chiar îţi venea să-l crezi: — Nu mai fac! Te rog iartă-mă! Nu mai făcea. Nu mai făcea aceeaşi boacănă, dar inventa el

alta, poate una şi mai abitir.

19

Odată a scos-o foarte tare din sărite pe mama lui. Cora nu-şi mai aducea aminte cu ce, dar femeia era furioasă ca o hurie. Copilul tocmai muşcase dintr-o chiflă umplută cu gem de caise făcut în casă, caldă, scoasă atunci din cuptor. Când l-a apucat de-o mână şi l-a ridicat deasupra pământului, îi zbura cealaltă palmă pe funduleţul lui, de parcă ar fi cântat la ţambal. Mai mare jalea! Ceilalţi s-au oprit din joc şi din mestecat, stând smirna, ca la comandă. Deodată Valer se îneacă din vina dumicatului, care i se opreşte-n gât, se sufocă, se învineţeşte. E lăsat jos, mama înnebuneşte de spaimă şi începe să ţipe:

— Copilul meu, copilul meu! Noroc că prin apropiere se află Baba, străbunica, care, cu o

prezenţă de spirit uluitoare, îl întoarce iute, pe negândite, ca pe o jucărie, cu capul în jos şi-i dă vreo două după ceafă. Ce ţi-e şi cu experienţa! Bine că a avut destulă putere Baba, ca să-l ţină! Copilul scuipă dumicatul care alunecase „pe uliţa mică”, taman pe unde nu trebuie, pe căile respiratorii. Îşi revine, recapătă culoare în obraji. Mama îl ia în braţe, îl sărută, plânge, de parcă nu ea ar fi provocat toată tevatura, iar copilul suspină încă foarte înspăimântat.

— Nu mai fac, iartă-mă! Nu mai fac! Promit! Toată viaţa lui a fost un răzvrătit. Sau a rămas un răzvrătit?!

Rememorând, Cora se întreba cum pot unii crede că bătaia-i ruptă din rai. Oare nu cumva Valer, dintr-un impuls inconştient de autoapărare, copil fiind, a reacţionat cu un spirit de frondă care, mai apoi, i-a rămas întipărit în subconştient?!

Doamne, cum mai e şi mintea omului! Unde dai şi unde crapă! De la iarba cea prea frumoasă din îngrijita grădină a azilului, la nuci şi la bietul Valer!

Cora se adună iar de pe cele drumuri, revine cu gândul acasă şi zâmbeşte îngăduitor la cât de obidită era că nu reuşea să facă din grădina ei un paradis aşa cum şi-l dorea. Se chinuia să pună flori, dar tot se usca dacă nu se milostivea cerul de ceva ploicică sănătoasă. Se vede treaba că atât cât uda ea era insuficient, sau poate că nu le plăcea apa de robinet? Mai ştii pacostea?! Era uneori, ce-i drept, murdară, argiloasă, ruginie, dar... cu avizul

20

favorabil al forurilor răspunzătoare! Oamenii, s-au acomodat. Ori mai consultau un gastroenterolog, sau cărau apă de la cişmelele oraşului, care de pe unde apuca şi-i era mai aproape, în bidonaşe de plastic recuperate după alte folosinţe. Cei mai răsăriţi îşi permiteau apă minerală, plată sau gazoasă, după gust, cumpărată cu baxul de la marile magazine, dusă până la maşină în cărucioarele magazinului, ca să nu se deşele şi să li se smintească de la loc vreo poznaşă de vertebră rebelă, sătulă de monotonie.

A adus om să sape pământul din hârleţ, să-l cureţe şi să semene alt soi de iarbă, „gazon” scria pe reclama de la magazin. De import. Aş! De unde! Tot aia! Creştea prea înaltă şi când îţi era mai mare dragul să păşeşti prin ea desculţ, să-i simţi moliciunea şi mângâierea răcoroasă, parcă înnebunea fiecare fir, îşi lăsa depresiv capul în jos, se culca la pământ şi se-ngălbenea, devenea aspră ca raşpălul. De rezistat, rezistau doar pirul şi pălămida, care se înălţau victorioase, cu trupuri puternice, sănătoase şi aţoase, răspândind seminţe peste tot, parcă grijulii să nu le piară spiţa şi neamul. Tundea tot, ce să facă, şi se alegea cu nişte cioturi ţepoase, uscate, gălbejite, ca suferinde de icter, urmare a cirozei cuibărită iremediabil destructiv în trupul sleit de patimă al unui alcoolic incurabil.

Ei, se mai întâmplă şi de acestea. Lumea e pusă pe a judeca, nu vrea să accepte că aceste persoane sunt de fapt nişte necăji ţi, cu suflet obidit şi vise asasinate, rămaşi pustii de speranţe şi idealuri. Îi bântuie sentimentul inutilităţii şi alte asemenea. Se găsesc destule, ca ciupercile nebune după ploaie, şi fac din om neom. Aceştia sunt de plâns, nu de râs. Şi de tratat medical, ca la orice fel de boală. Boala nu-i ruşine, e necaz pe capul bietului obidit. Mulţi înţelepţi se găsesc a grăi că ar fi putut aşa, sau altfel, că mai bine ar fi fost..., că de ce nu...? Vorbe. Vorbe care nu duc nicăieri, decât la pierdere de vreme pentru cine-şi poate permite luxul de a se pierde pe sine. De ce pe sine? Pentru că vremea înseamnă petrecerea vieţii pe lumea asta. Când o pierzi aiurea, pierzi din propria existenţă terestră. Pierzi din tine. Cui nu-i pare rău, să-i fie de bine! Fiecare cu ale lui! Dar mai bine-ar întinde o mână de ajutor şi şi-ar pune fermoar la gură, că-i mai creştineşte. Nu poţi

21

şti niciodată ce poţi ajunge, ce te-aşteptă după colţ şi de al cui sprijin ai nevoie la rându-ţi.

... Se dădea de ceasul morţii cu grădina aia! Până la urmă, mai târâş, mai grăpiş, ieşea câte ceva, dar nu ca în reviste. Totuşi, lui Nick, când venea în vacanţă, la vremea aceea nu se adunaseră laolaltă, fiecare la casa lui din ţara lui, îi plăcea să stea pe balansoar, să asculte păsările, să privească multitudinea de flori, căci erau o grămadă de soiuri. Cora le adunase de peste tot. Unde mergea şi vedea o floare pe care n-o avea, lua o sămânţă, o rădăcină, un bulb şi şi-o plămădea. Dacă se întâmpla să piară de ger sau de molimă, sau de ploaie acidă, îi venea a se jelui ca după mort. Câteodată, dragul de Nick, credea că-i face plăcere dacă rupe câte un lujer şi i-l aşează după ureche, în păr sau, pur şi simplu, i-l întinde drept ofrandă. Nu-i plăcea. Se gândea la suferinţa curmării unei existenţe, fie ea şi precară, ca cea de floare, dar uita repede când îl auzea:

— Ce frumoasă eşti! Cum poţi fi aşa de frumoasă?! Vino lângă mine, ca să simt liniştea. Cum de eşti tu în stare să emani atâta linişte şi pace şi bucurie?! Cine eşti tu de ai asemenea puteri magice?! şi se aşternea tăcerea, în timp ce-o mângâia molcom. Recunosc că a dat norocul peste mine când te-am întâlnit, oricât de straniu ar părea totul.

Ea nu-i răspundea, prefera să se bucure de clipele de fericire pe care i le-a hărăzit cine i le-a hărăzit. Doar o dată i-a răspuns:

— Da, e cât se poate de straniu şi de neobişnuit. Suntem unici în felul nostru, suntem de poveste şi mulţi ne consideră duşi de-acasă. Anii aceştia care se încăpăţânează să facă diferenţa!... Dar de un lucru nu mă îndoiesc de fel: nimeni nu are ceea ce avem noi. Poate că posedăm cea mai mare comoară din lume. Ce-ar fi să ne bucurăm de ea şi gata?!

„De ce numai noi, femeile, suntem damnate?! Vecinul meu de după colţ avea peste şaizeci şi cinci de ani când s-a însurat cu o farmacistă de douăzeci şi trei, ba au făcut repejor şi o fetiţă împreună. Când o plimba pe aia mică, puteai jura că-i e bunic. Şi totuşi, aceeaşi lume n-a comentat mariajul. S-au mai iţit ele

22

zâmbete cu subînţeles, cam pe sub mustaţă şi câte o remarcă spusă cu invidie:

— Păi, dacă poate, bravo lui! ziceri cu năduf şi părere de rău ale unora, pentru că nu pot realiza aceeaşi performanţă, nici măcar îndopaţi cu afrodisiace. Asemenea fapte erau de mare laudă şi categoric acceptate ca fiind un merit deosebit, nicidecum o critică referitoare la bunul simţ şi lipsa de pudoare a persoanei. De ce dacă situaţia se inversează şi femeia e cea cu ani mai mulţi, totul devine de ne-nţeles, toţi îşi fac cruce şi-şi scuipă-n sân de mirare. De mirarea ei, dar ş-a lui.

— Nu i-ar fi ruşine, femeie bătrână! Uite dom-le de ce-i arde, în loc să-şi crească nepoţii!

Sau: — Bietul de el, sigur îi fluieră ceva la mansardă, dacă se pune

cu băbătia. Ce naiba, când e plin de prospătură-n jur, nu-şi găseşte şi el una?! Nu, că nu-i tot la cap!

Gândea Cora la toate astea, cu un pui de durere care i se insinua în suflet şi-i înnoura seninătatea bucuriei pe care i-o dădea Nick, dar nu spunea tare.”

El parcă ar fi ghicit-o: — Ai dreptate perfectă. Eu te iubesc aşa de mult aşa cum eşti

şi doar asta e important. Nici o alta nu suferă comparaţie cu tine şi nu pot lega nici o relaţie durabilă cu nimeni, deşi ştii foarte bine că am încercat!, ridică un deget jumătate acuzator, jumătate de scuză, doar ţi-am povestit tot, de fiecare dată. Nu pot să nu le compar cu tine, nu pot să nu simt acut ce le lipseşte şi nu le mai vreau. Eu pe tine te vreau! Cu toţi anii tăi.

„Utopie, utopie, utopie curată! Sfinte Sisoe, ce-i de făcut?!” nu găseşte femeia răspuns sau soluţie. „Om mai vedea! Poate!... Care poate, tu, nebună!” scutură capul împovărat de gânduri înceţoşate. Loveşte cu piciorul în pământ şi porneşte din nou balansoarul, care prinde a-i legăna şi a o mai ostoi puţin. Nick o priveşte cu drag:

— Tu eşti a mea, oricine ce ar zice! Sărutul lung vine ca o probă de necontestat într-un dosar penal

fără cap şi fără coadă.

23

Şi totuşi, în grădina plină de miresme sălbatice şi încâlcite în rebeliunea lor totală faţă de ordine, tunsori artistice şi rondouri trase cu rigla, se simţeau în al nouălea cer.

Acum, aici, la azil, totul era altfel. „Este bine îngrijită grădina” nu putea să nu gândească Cora de

fiecare dată când o privea de pe fereastră, din fotoliul ei cel confortabil, dar de care se săturase ca de mere pădureţe. „Du-mă, Doamne, odată, de aici. Du-mă unde mi-e dor!”

Era o rugă obsedantă, care stătea veşnic prezentă în sufletul ei, prezentă şi-n somn şi când se gândea la orice altceva. Şi când se gândea la Nick. Undeva în umbră stătea prezentă ruga: „Du-mă Doamne lângă el! Mi-e aşa de dor! Dacă ai, Doamne, un pic de înţelegere pentru păpuşile tale pe care ţi le-ai creat din lut şi le-ai hărăzit traiul terestru, dacă ai un strop de milă, te rog, ia-mă!”

Îi era sărmanei dor, dor tare, de Nick al ei. El s-a fost dus la nouăzeci şi şase de ani. Ea a mai rămas, pedepsită a hălădui fără sens pe aici. Le-a fost dat ceva vreme a trăi alături, deşi s-au întâlnit cam târziu, la o vârstă la care majoritatea femeilor, căci de vârstă e vorba-n principal, nici nu se mai gândesc la dragoste. A avut parte nişte ani bunicei de o iubire fără pată, picată peste ea ca din senin. Mulţumea Proniei pentru asta, pentru că s-ar fi putut foarte bine întâmpla să n-aibă parte de nimic, să rămână cu amintirea unei vieţi sterpe de fericire. Acum însă se simţea chiar fără rost să mai facă umbră Pământului, deşi încă se mişca singură, iar senilităţii i-a făcut cu mâna din mers. Cel mai mult îi plăcea să stea singură, cu ale ei, să-şi poată aminti în voie. Numai câteodată îi mai răspundea, uneori glumeţ, alteori caustic, după cum i se năzărea, uneia dintre asistente, care se încăpăţâna s-o trateze ca pe o decrepită dată în mintea copiilor, nefiind în stare să sesizeze că ea şi-a păstrat luciditatea şi sclipirile din ochii rămaşi calzi şi inteligenţi şi că nu e cazul să se comporte cu ea ca şi cu un neajutorat cu minte săracă, să o bage-n aceeaşi oală cu ceilalţi, care majoritatea au ajuns nişte bieţi rătăciţi în realitatea pe care n-o mai puteau percepe. Erau mult mai fericiţi decât ea, care pricepea şi care a rămas cu sufletul mult mai tânăr decât centenarul ei trup.

24

Într-o seară a asistat fără voie la o scenă care i-a stârnit o adâncă compasiune dar şi o mică bună dispoziţie involuntară. Se nimerise din întâmplare prin apropiere, ca niciodată, căci nu-şi prea părăsea propriul domeniu. Pe cât de sociabilă a fost aproape toată viaţa ei, acum, de când i-a fost răpit Nick, nu mai simte nevoia de oameni în jur. Se ducea să-şi ia o sticlă de apă minerală pentru noapte. O bătrânică dornică de companie o roagă pe asistenta de noapte să stea cu ea la poveşti, pentru că n-avea somn:

— Stai cu mine, mai povestim, mă piepteni, doar ştii că-mi place! Mă ţii de mână până adorm! Promit să adorm!

— Nu pot, frau Else. Înţelege că mai am şi o grămadă de acte să completez în noaptea asta. Tot pentru voi sunt.

— Fetiţa nu vlea acte. Fetiţa vlea cu tine. Dacă nu stai, ţip si te sun si te scol când te culţi si te oblig să vii, tot nu te las în paţe si mâine te spun la guvelnantă si la mama si la tata si o să te dea afală. Să pleţi, dacă nu vlei să o asculţi pe fetiţă si să te zoţi cu ea. Pleacă, pleacă, Babă-Cloanţă, ţe esti! Să vină Gheorg la fetiţă să se zoaţe!

Dă din mâini şi din picioare, îşi zbate capul în toate direcţiile, se înroşeşte.

„Doamne, să n-o lovească apoplexia!” se roagă Cora. — Gheorg nu-i aici, e acasă, e bolnav. Hai, fii fată bună, să ne

culcăm, o ia asistenta cu binişorul. — Gheorg e bolnav, tu nu ai avut gliză de el. Esti o rea. Nu te

iubesc. Plâng pentru Gheorg, că e bolnav. Începe să plângă încetişor, dar e mai bine aşa, căci e potolită şi

se lasă dusă la culcare. Adoarme în braţe cu favoritul ei, un pisoi de jucărie, tot smotocit de atâta drăgăleală.

„Câtă singurătate! Câtă nevoie de tandreţe! De obicei are un comportament lucid, e o femeie blândă, şi plăcută”, a băgat de seamă Cora, care a rămas încă din tinereţe cu meteahna de-a observa oamenii. „Frau Else reacţionează aşa numai când i se refuză compania. Nu întotdeauna. Numai uneori. Probabil că atunci nevoia devine acută şi ceva se tulbură în interiorul ei şi-şi pierde controlul, crezându-se altă persoană.”

25

Cora a ajuns în acel loc din prea marea grijă a guvernului federal pentru cetăţenii lui, rămaşi în neputinţă. Dar cu ea era altceva. Au greşit. Ea nu era în neputinţă. Mai bine ar fi lăsat-o acasă. E adevărat că o îneca singurătatea. „Parcă aici e mai altfel!” Tot singură se simţea. De aceea fugea în lumea ei, unde-i întâlnea pe cei dragi. Ce să caute ea în altă parte?! Dar acest lucru nu-l puteau înţelege nici oficialii care i-au hotărât soarta şi au trimis-o obligatoriu aici, smulgând-o din căsuţa lor, a ei şi-a lui Nick, şi nici liota de îngrijitori, de a căror solicitudine şi prezenţă nu puteai scăpa ca de râie căprească. Îi ignora cât putea, şi, ca să scape de ei cât mai repede, se prefăcea că bea toată colecţia aceea de pilule colorate, de care ei credeau că ar avea nevoie. N-avea. Se simţea bine când o lăsau în pace să pătrundă în sine însăşi cea de demult. Le arunca la baie şi trăgea apa de mai multe ori, cu grijă, ca nu cumva să mai rămână vreuna plutitoare la suprafaţă, precum cadavrul unui înecat, şi s-o prindă cu şoalda. Atunci ar fi dus-o într-un loc nu prea plăcut, un soi de carceră, supravegheată zi şi noapte, minut de minut de personalul specializat în a ţine la respect pe cei recalcitranţi, care, după opinia lor, îşi voiau singuri răul.

„Zău, aşa, oamenii aceştia aveau obrăzare de cal la ochi, atât erau de obtuzi. Ştiau una şi bună de parcă totul ar fi fost croit pe acelaşi calapod. Nu se ştiau abate nici cu o centimă. După felul omului, după... după... după înţelegere omenească. Nu, ei, ca robotul! După program. Fertig!”

Cora stătea ore în şir cu ochii întredeschişi, privind zarea, de unde răsărea, desprinsă dintre umbrele înserării l ăsată peste munte, lumea ei cea de demult.

I se-ntruchipa-n faţă, prinzând contur aievea, ba una, ba alta. De exemplu, cum a cunoscut prima dată Elveţia.

Venea cu maşina dinspre Germania. Au părăsit la şase dimineaţa sătucul pitoresc, ca şi construit de jucărie, din cuburi de lemn sau de plastic. S-au sculat cu noaptea-n cap numai ca să prindă drum liber. Era sâmbătă şi atât nemţii, cât şi elveţienii aveau obiceiul de-a nu sta potoliţi pe la casele lor, ca să completeze lucrând ceea ce n-au reuşit să facă peste săptămână.

26

Nu! Plecau, cu căţel cu purcel, prin diverse locuri, să se rupă de mediul zilnic, mediul muncii, al oboselii şi al stresului. O zbugheau spre locuri unde să-şi odihnească trupul şi mintea, pentru ca lunea să fie din nou mai freş decât un şnaps de la gheaţă şi apţi foarte de-a da randament maxim, ca un robot de ultimă generaţie.

A stat câteva zile acolo, în sătucul din Ţara Nemţească, s-a plimbat printre case, surate gemene, toate cu acoperişuri roşii, în unghi atât de ascuţit, încât deschiderea lui în grade părea să indice hipotermie. Streaşina caselor, lăsată până jos de tot, ca o căciulă clăpăugă pusă pe capul unui pici, care se pierdea într-însa. Sau ca pălăria unui vraci-vrăjitor de pe la începuturile Evului Mediu. Aşa şi pereţii caselor. Se fofilau ascunşi sub protecţia, ca de cloşcă, a acestor acoperişuri care făceau mai mult pe protectorii, fiind pe post de pavăză şi scut. Fiecare acoperiş era blagoslovit pe lateral cu una sau mai multe lucarne, care să adune lumina în nelipsita mansardă cu tavanul teşit.

Cora s-a trezit zâmbind la imagine, pentru că şi-a amintit de păţania când l-a vizitat pe Nick şi şi-a făcut ditamai semnul în mijlocul frunţii, de-a fost însemnată toată vremea cât a stat la el. Arăta ca semnul iniţiatic nereuşit şi schilod al unei indience prea neîndemânatece, făcut în locul chacrei numită Ajna.

„Ce pacoste-a mai fost pe mine, cât de înciudată am fost, vai de capul meu! Nici nu-mi venea să mă uit în oglindă. Dar degeaba nu m-aş fi uitat eu! Nick tot îl vedea. Muream de necaz.”

Zâmbeşte îngăduitor. Acum toate au trecut, aşa cum totul trece.

„De ce s-or fi necăjind oamenii atât de mult, când ştiu bine că oricum, orice trece pe lumea asta pasageră?!”

Nick locuia într-un oraş vechi, din nordul Germaniei. Avea un apartament micuţ, de burlac sadea. Jos, bucătăria, prin care se şi făcea intrarea în apartament după ce se urcau scările interioare, cu mochetă impecabilă pe ele, deşi n-a văzut o dată pe cineva s-o cureţe, cât a fost ea acolo. Din bucătărie se intra în camera de zi, largă, cu mijloc liber, doar un covoraş oval, marcând centrul, câteva piese de mobilier răsfirate pe lângă pereţi: o sofa mare, care

27

te înghiţea în moliciunea ei şi te predispunea la tandreţuri încete şi calde. Un fotoliu la fel de pervers ca şi sofaua, o măsuţă mică, cu lumânări pe ea, pasiunea lui Nick. Lumânările! Le aprindea pe înserat şi se complăceau în ambianţa lor de umbre perfide, care se insinuau pe pereţi, scurgându-se pe lângă ei, lăsând loc unei semiobscurităţi pe care o lăsau bucuroşi să îi învăluie şi rămâneau răpiţi de uitare, cufundându-se în ei înşişi, cu nesaţul însetatului cu buzele fripte, crăpate şi însângerate de arşiţă.

După ce nu s-au văzut doi ani întregi, erau mai rău ca deshidrataţii intraţi în comă.

Tot în living, în scobitura unei ferestre ce dădea spre terasă era instalat computerul, computerul acela care-i ţinea aproape când spaţiul terestru se încăpăţâna să li se aşeze în cale.

O etajeră din lemn natur, dat cu lac, ţinea loc de bibliotecă, pe un sfert de perete. Acolo trona cartea scrisă de ea, la vedere, alături de o fotografie, tot a ei, îmbrăţişată într-o ramă de argint greu, bătut în forme. Deasupra bibliotecii era fixat tabloul cu un crin regal, suplu şi elegant, răsturnat pe o suprafaţă oarecare, şi care amintea de prestanţa elegantă şi distinsă a femeii care i-l dăruise. Aceeaşi Cora.

O uşă spre terasa pe care le plăcea să stea seara, să privească stelele şi să se bucure de ei înşişi, atâta vreme cât le era îngăduit de Zâna lor cea bună, să-şi transmită sufletul printr-o atingere de mână şi-un sărut. Uneori se aşezau pe patul pliant şi rămâneau îmbrăţişaţi, pierzând socoteala vremii.

Lângă uşa terasei, înăuntru, era combina muzicală, aşezată direct pe parchet, iar lângă ea o lămpiţă roşie, în formă de inimă, fixată pe o tijă care imita un lujer de floare, alintat de atingerea a două frunze crestate. La lumina ei au dansat pierduţi în propriile lor vise de neîmplinit, devenite pentru o clipă realitatea tuturor dorinţelor. Ameţiţi de elixirul fiinţelor lor descătuşate în vârtejul ritmurilor bătrânului Strauss, n-a mai existat nici lume, nici reguli, nici vârstă, nici ani, nici straniu, nici nepotrivire, nici categorii sociale, nimic. Ei. Ei şi numai ei.

Când s-au afundat în moliciunea sofalei, gâfâitul repezit le tăia răsuflarea, pe care-au ucis-o definitiv cu-n sărut stăpânit nu atât de

28

patimă, cât de dor prea îndelungat, strunit cu mare greu de o voinţă împinsă dincolo de fire.

În dormitor se ajungea urcând o scară spiralată. O bară metalică de care să te poţi ţine cu mâna, nişte tije orizontale, tot metalice, de care se sprijineau nişte scândurele lăcuite, care, trei sferturi erau înguste, îngustuţe, mai mult de formă, iar la câte un capăt, pe o tălpiţă, una la dreapta, următoarea, la stânga, se lăţea atât cât să poţi călca cu vârful piciorului. Asta era scara. Arăta bine! Mamă, ce mai modernă era! Ca de la revistă! Da’ ai face bine să bagi de seamă pe unde calci, ca să nu te dai de-a rostogolul. Mare băgare de seamă!... Doamne apără şi păzeşte!

Odată sus, în capul scării, te întâmpina panta tavanului şi, cum femeii-i umbla mintea pe de lături, nu vede şi-şi dă cu fruntea de zgrunţurii zugrăvelii, aşa era moda, cu zgrunţuri, îi răşpăle pielea şi-i lasă semnul cu pricina, drept în mijlocul frunţii.

Un pat, olog de picioare, aşezat direct pe jos, ca cerşetorii, se lăfăia în tot restul încăperii şi un fotoliu de nuiele, la fel de olog, zăcea într-un colţ, acoperit cu o blană albă de oaie.

De ridicat, te ridicai doar îndoit de şale, altfel iar te trezeai miruit.

În partea dreaptă a patului, la cap, un fel de noptieră, o alcătuire din nichel şi sticlă, pe care stătea cartea pe care Nick o citea seara, înainte de a adormi. La capul patului nu era perete. Străjuiau doar câteva stinghii de lemn natur, lăcuit ca şi treptele, cu spaţii pătrate între ele, printre care, dacă scoteai capul, vedeai dedesubt, în living.

Într-o seară, ea se foia pe acolo, pe jos, ca muierile, cu dichiseala pentru noapte, iar el, nerăbdător s-o aibă aproape mai repede, o atenţionează bombardând-o cu toate perinele pe care le avea la îndemână, azvârlite printre aceste gratii care ţineau loc de perete. A urmat un război al pufoaselor, care-şi luau zborul, precum veritabile rachete teleghidate, când de sus în jos, când de jos în sus. Joaca s-a încheiat c-o-mbrăţişare mai lungă decât o noapte de priveghi…

29

În sătucul de unde venise şi, de altfel în toate satele Germaniei, pereţii caselor erau aşa de curaţi de parcă zugravul ar fi plecat doar de vreun ceas.

„Cum de nu se murdăresc? Nu se prinde praful de ei? Sau nu e praf? Şi dacă nu e, de ce nu e? N-ar fi normal să fie?”, se întreba contrariată Cora şi nu găsea nicidecum un răspuns care să i se pară plauzibil. „Na, mă rog, cine ştie!”, decide într-un final.

Nu era fereastră dată de la Dumnezeu să nu geamă de greutatea jardinierelor supraîncărcate cu muşcate de toate culorile, combinate între ele sau nu, petunii curgătoare şi încă multe alte soiuri care mai de care. Se luau la întrecere cum să înflorească mai cu spor şi una nu binevoia să se ofilească. Sau poate că nu se lăsa pradă vederii când ajungea în neputinţă. Toate erau proaspete şi surâzătoare ca fetele venite pe muntele Găina, la târg, ca să-şi găsească bărbat vrednic. Ba mai erau tot soiul de aranjamente, unul mai dichisit ca altul, pe la toate intrările, în dreapta şi-n stânga uşii sau a treptelor, după caz. Unii se depăşeau pe sine şi acopereau câte un întreg perete cu flori, aşezate pe nu ştiu ce fel de scăriţe speciale, peste care se rostogoleau corolele împestriţate şi le-acopereau cu desăvârşire, de-aveai impresia că răsăriseră florile direct din zid.

Au nemţii ăştia un cult al florilor, al florilor aranjate după reguli stricte, într-o ordine incredibil de desăvârşită, ceva de neimaginat! Nimic sălbatic, nimic lăsat la voia mamei natură. Oameni educaţi să fie organizaţi la milimetru, disciplinaţi ca-n formaţie de paradă la ziua naţională. Ce-ar mai rămâne de zis?!

Şi-ar mai fi geamurile, care arătau unul ca altul, împodobite cu tot soiul de brizbrizuri, unele mai colorate ca altele, lipite pe sticlă, cu faţa înspre afară, ca să se vadă. Printre altele, menajerie completă, de la ursuleţi, pisici de toate soiurile, căţei de toate rasele, ba chiar şi câte un ditamai dulăul, din când în când întraripate precum lebede, gâşte, raţe, până la perechi de păpuşi care se sărutau din vârful buzelor, cu trupuri aplecate, ca să păstreze distanţa legală. Uneori se puteau vedea, întinse bine pe sârmă, dantele făcute cu igliţa, în toate formele geometrice: rotunde, triunghiuri, pătrate, octogonale. Modele florale sau chiar

30

scene cotidiene cu personaje născute din aţă albă, prinţi şi prinţese, ţărani şi ţărăncuţe, chiar scene biblice, Hristos, prunc, în staul, cu Maria aplecată asupra lui. Tot în geamuri se mai vedeau agăţate pe sfori, figurine diferite, în special clovni care se dădeau în huţuluş. Au clovnii aceştia straie strălucitoare, garnisite cu volane şi volănaşe, de ţi se părea că atunci au ieşit de sub cupola circului venit în turneu pentru trei zile dintr-o mare capitală.

Cora îşi amintea cum, în ţara ei, după ce a început privatizarea, tot felul de ingenioşi umpleau ferestrele, pasămite înnobilate cu titlul de vitrină, cu diverse lucruri care se găseau înăuntrul aşa zisului magazin, o biată cameră, căreia i s-a furat personalitatea, fiind osândită să suporte supraîncărcarea cu mărfuri burduşite prin toate colţurile, într-o asemenea varietate de nu mai ştia bietul cumpărător pentru ce intrase de fapt.

Eh, la nemţi nu era asta, era dorinţa de înfrumuseţare. O înfrumuseţare fără fumuri, simplă şi egală, fără farafastâcuri şi pretenţii, fără abordări subtile, voit elevate ori sofisticate.

Cât priveşte lebedele, raţele şi alte orătănii, precum şi pitici de toată mama, străjuiau rondurile cu flori, fără drept de apel. Mai erau căprioare şi cerbi, urşi şi te miri ce alte întruchipări. Neînsufleţitul animăluţ ţi se prezenta la fiecare-ntorsătură de cap şi răsărea după fiecare colţ sau gărduleţ, dacă exista gărduleţ. Câteodată, grădiniţele nu se jenau să-şi etaleze farmecele direct în stradă. În câte un par bine lustruit sau vopsit fără sminteală sta câte un cap din cârpe, cu păr de rafie, ochi şi gură din nasturi, capse ori mărgele, cumpărat de la magazin, nicidecum manufactură empirică aşa cum sunt sperietorile pentru ciori puse în grădina bunicii unde şi-a fost petrecut Cora vacanţele copilăriei. Nici vorbă să fie sperietori! Doamne fereşte! Erau podoabă pentru grădiniţa din faţa casei şi prilej de amuzament, dacă s-ar fi întâmplat vreodată să poposească pe acolo vreun musafir blagoslovit de ursitoare cu simţul umorului. Eventual, după ce a băut o halbă zdravănă din nelipsita bere, stând pe o bancă cu spătar, lipită de casă sau pe un scaun de plastic, lângă o masă rotundă, tot de plastic, sub umbrela alcătuită din fâşii colorate. Detaşat şi fără grija zilei de mâine, când oricum se va duce la

31

muncă după tipicul urmat, ceas, de ani de zile fără nici un bob sminteală.

Corei i se înfăţişează dinainte imaginea vecinei lui Nick. O femeie în vârstă, căreia-i murise soţul şi-i plecaseră copiii.

Pe acele meleaguri e lege ca părinţii să stea singuri, să-şi lase progeniturile să zboare pe cont propriu printre vicisitudinile acestei lumi şi să se descurce. Bătrânii sunt datori să-şi savureze în linişte pensia şi dramul de viaţă ce le-a mai rămas, fără a-şi face griji din ce trăiesc copiii, dacă au tot ce le trebuie, dacă sunt fericiţi sau cum se descurcă nepoţeii la grădiniţă. Câte o întâlnire din când în când, desfăşurată după protocol, e prea destul, fără deranj şi fără a se da peste cap pentru a pregăti cu propriile mâini, dar mai ales cu dragoste, mâncarea sau prăjitura favorită, pentru a-i primi. De ce există supermarket?!

Singură, frau Matilde ieşea la stradă să stea pe bancă, să-şi mai treacă vremea ei cea liniştită, lipsită de grija copiilor şi a nepoţilor. Dar hazliu era că, pentru a putea să se aşeze, trebuia mai întâi să scoboare pe pământ cioporul de raţe şi răţoi făuriţi din gips, care stăteau cocoţaţi pe bancă, pe post de ornament stradal. Şi aşa de fiecare dată: jos răţoii, sus răţoii! Î şi mai umplea frau timpul cu ceva.

Ordinea şi disciplina domnea până şi-n cimitir. Morminte ultraîngrijite, ultracurate. Toate din marmură. Marmură albă, gri, neagră, combinată. Unele lespezi aveau în ele găuri de diverse forme şi modele, unde, în pământ, erau sădite flori. Foarte normal ca nici una să nu fie ofilită. Stăteau cuminţi, în poziţie corectă, ca pe scenă, şi împodobeau începutul nemuririi.

La poarta cimitirului şi mai încolo, pe mijloc, existau fântâni. Cu jgheab, ca să se scurgă apa unde trebuie, nu aiurea, pe de lături, în băltoace care să ude încălţările vizitatorilor sau să mustească, mlaştină stătută, cuib de ţânţăret, peste marginile surpate şi prefăcute-n mâl clisos ale a ceea ce ar fi trebuit să fie şi să rămână de neatins: un lăcaş de veci, aşa cum mai era posibil de văzut prin alte părţi, mai mărginaşe, ale lumii. Vizitatori erau destui, mai ales spre seară, pe mai răcoare, când veneau să-şi ţină-n ordine mormintele strămoşilor, înşiruite cu cap, rânduri-rânduri,

32

ordonate ca o companie la raport. Nici unul măcar, aşa, de mostră, nu-i aşezat aiurea, pe apucate, într-o rână. Vizitatorii pot circula liniştiţi pe alei aerisite fără a săvârşi impietăţi nevoite, trecând cu talpa peste lăcaşuri ale veşniciei, numai şi numai pentru că aleile nu mai sunt alei, sunt obstrucţionate, ba chiar cotropite, se poate spune fără nici urmă de exagerare, de morminte făcute cu economie, scurtate şi-ngustate, aşezate într-o dungă în calea omului, de nu mai poate trece.

În partea de Germanie pe care a văzut-o Cora vin ca la program cei rămaşi şi spală lespezile, udă florile, se salută şi eventual schimbă între ei câteva vorbe zgârcite şi practice. De lângă fântână iau o stropitoare din cele multe care îi aşteaptă aliniate cuminţi, atârnate pe o stinghie, ca-ntr-un cuier. Când îşi termină treaba, o pun frumos la loc. Totul este într-o ordine perfectă, care-ţi oferă un fel de siguranţă, încredere şi putere. Nimic nu se poate întâmpla. Nu tu hoţi de flori pentru ca apoi să le revândă, nu tu profanatori de morminte, nu tu satanişti. Totul este perfect organizat. Parcă se fac simţite şi sufletele celor plecaţi cum stau fără griji, lini ştite. Liniştite pot privi la urmaşii care poartă de grijă lăcaşurilor de amintire, dintr-o adânc înrădăcinată obligaţie a păstrării unei ordini indestructibile. Aceste obligaţii fac parte din categoria treburilor cotidiene, fiind integrate în programul normal al unei zile.

„Eu voi fi lângă Nick. Am lăsat vorbă foarte clar. Atunci mă voi odihni în sfârşit, după toată vânzoleala care m-a târnosit în viaţă. Sunt aşa de obosită. Vreau lângă Nick! Doamne, vreau mai repede lângă Nick. El a fost singurul care mi-a dat dragoste adevărată şi lini şte. Ce să mai fac pe-aici fără el? Vreau la Nick! Te rog!”

În acel moment de undeva din neant a răzbătut un glas blând dar ferm, un glas parcă voalat de timp şi spaţiu, care i-a replicat:

„Cora, vei ajunge acolo unde ţi-e locul. Vei ajunge acolo când te va ajunge timpul din urmă. Eşti răspunzătoare pentru binele tău viitor, să nu pleci datoare, ci cât mai ispăşită. Ai să ajungi unde ţi-e locul! Ai să ajungi, n-ai teamă!”

33

Apoi vocea s-a pierdut treptat, lăsând în urmă un fel de trepidaţii în aer, care i-au dat Corei frisoane, tremur mărunt, abia perceptibil. Nu erau de frică. I se părea c-a atins-o suflul divin, pe ea, păcătoasa.

Era chiar păcătoasă? Dragostea ei cu Nick să fi fost păcat? Întrebări la care nu le găsea răspuns sau nu voia să găsească. De frică?! Dar de ce? Ce-a făcut? Cu ce-a greşit? O oareşicare teamă o măcina din când în când, strecurată cu lentoare bolnăvicioasă în suflet, perfidă ca ceaţa care fanează puritatea petalelor de flori neîntinate nici măcar de sărutul primăvăratec al albinelor. Se silea să o alunge de dinapoi, urmărind-o până se ducea pe cele pustii. O urmărea cu visele ei de lumină, cu visele care n-au fost vise, au fost cele mai minunate frânturi de viaţă nesperată.

Cora îşi frânge cursul gândului rătăcit şi-şi alină năduful frunţii cu o fluturată ştergere cu dosul palmei. Deschide ochii, privind lung pe fereastra deschisă pe care pătrunde blând primul suflu al înserării, admonestându-şi mintea vagaboandă.

„Păcătos ştrengar care nu cunoaşte disciplina mai e şi gândul omului! Se vede că n-a făcut armata şi n-a cunoscut muştruluiala sergenţilor. O ia razna după cum îl taie capul. A pornit de la Elveţia şi s-a rătăcit pe alte cărări.” Ca şi cum ar fi chiar stat de vorbă cu pârdalnicul, Cora ridică mâna şi-l ameninţă cu degetul. Îi cad ochii pe propria mână, o vede mai chircită, mai mică, mai fragilă, mai zbârcită, mai pătată. Pete galben-maronii. De bătrâneţe. Şi vene proeminente, vineţii, încolăcite pe sub pielea translucidă, uscată, sfărâmicioasă, ca de papirus, sau flis-papir învins de vreme. O biată reminiscenţă mumificată a elegantelor degete lungi, ca de pianistă, cu unghii alungite şi piele fină, parfumată. Un bărbat i-a spus odată:

— Ştii ce-mi place cel mai mult la tine? — ...? — Nu eşti curioasă? Toate femeile sunt curioase! — Spune, dacă-ţi face plăcere. — Mai mult decât plăcere. Numai când mă gândesc, mă trec

toţi fiorii. Ai cea mai catifelată şi fină piele din lume. N-am mai întâlnit la nimeni. Să te atingă omul, e vrajă curată. Ţi se goleşte

34

capul şi nu mai doreşti decât un singur lucru. Cu orice preţ. Să atingi. Să atingi la nesfârşit.

„Şi acum?! Uite cum am ajuns.” Continua să se uite la mâini ca hipnotizată. „Când a zburat timpul?!... Când a fost prima dată în Elveţia?” Nu-şi mai aduce aminte, dar nici n-are vreo importanţă. Ce

importanţă ar putea să aibă?! Vede doar acea oră a dimineţii, când şoseaua era cam nepopulată. Au ales special acel ceas al crăpatului de ziuă, pentru că nu riscau să se înţepenească în ştaurile lungi de kilometri, blocaje care durau ore întregi şi erau reglementate prin comandă transmisă din elicoptere care survolau zonele afectate de calamitate. Cum altcumva ar putea numi acele aşteptări prelungite în maşină, fără posibilitatea de a păşi afară? Dacă se mai întâmplă să fie şi-ntr-unul din multele tuneluri care străbat munţii Elveţiei, gazele de eşapament îşi făceau simţit damful care te ameţea de-a binelea. Pe acolo n-ar fi bine să te aventurezi cu vreo năzuroasă de maşină, pe care s-o apuce năbădăile specifice neamului său de proastă calitate şi să te lase în mijlocul drumului, blocându-te pe tine şi pe alţii, care sunt nevinovaţi ca nou-născuţii, dar ar fi supuşi la patimile Golgotei din cauza ta. Şi-apoi, Doamne fereşte, de vreo necesitate, vreo slăbiciune, ceva. Un bâr la burtă! Îţi stucheşti în sân şi spui : „Apără, Maica Domnului!”

Maşina rulează printre păduri, n-au ieşit încă din Germania, aerul e proaspăt şi ozonat de scoală şi morţii din morminte. Ajung în Munţii Pădurea Neagră. Neagră cu adevărat. Era de un verde aşa de întunecat, de sobru, de profund, că-şi merita cu prisosinţă numele. Munţii aceia, populaţi de brazi înălţaţi până-n creierul cerului, sunt serioşi şi solizi ca nişte funcţionari superiori la o bancă de renume mondial. Sunt greoi şi ţepeni, bine înfipţi în trupul Terrei. Par nişte cavaleri medievali îmbrăcaţi în armurile lor metalice, atât de grele că necesitau cinci-şase şerbi ca să-şi poată urca suzeranul pe calul învălit şi el în fier protector. Fascinanţi munţi, aceşti Pădurea Neagră! Greoi ca zimbrii cei bătrâni şi încruntaţi, purtând cu nobleţe coama aceea îndesată de conifere impozante, de un verde atât de închis, încât păreau nişte austere văduve îndoliate. De aceea le şi zice cum le zice: Pădurea Neagră.

35

Ştia de la şcoală că de aici izvorăşte Dunărea care până-n ţara ei se lărgeşte şi devine ditamai fluviul navigabil, care se termină c-o deltă, de zici că s-a pogorât raiul. Dacă n-ar fi ţânţarii. Da’ şi ei sunt vietăţi! Ce păcate-or fi săvârşit de au de tras asemenea pedeapsă?! Nu-i uşor lucru să fii nesuferit de toţi, să vrea tot omul să te strivească. Şi nu oricum! Cu o ură feroce. Pocnesc mâinile pe toţi pereţii şi mesele, cu riscul de a fi zdrelite, numai să scape de tine şi de ţârâitul mai enervant decât scârţăitul unei uşi ruginite bătute de vânt, sau scrâşnetul sticlei pe sticlă. Nu-s de vină că aşa le e forma! Eh, fiecare-şi duce datul. Până şi ţânţarii! Şi Cora!

Pe un stei, într-un defileu, era aşezată de mână omenească o capră neagră, împăiată de aceeaşi harnică şi inventivă mână. Străjuia incitarea curiozităţii trecătorilor cu veleităţi turistice. Când te gândeşti că odată a fost o vietate sprintenă şi neînfricată care sărea piscurile cu o dexteritate mai abitir decât cei mai talentaţi alpinişti, pe care-i lăsa de căruţă. Cum de s-a lăsat omorâtă?! O fi îmbătrânit şi au trădat-o puterile.

„Ca pe mine,” îi fuge Corei prin minte o umbră de gând. Socoate că i-ar fi plăcut s-o vadă vie, plutind în sărituri

prelungi peste genuni întunecate şi fără fund. Dar nu, e ţeapănă, afişată la vedere spre atragerea turiştilor. A acelora care sunt în stare să guste asemenea iniţiative lipsite de simţire, de o falsitate de neconceput. Corei i se părea că este cea mai pură injurie adusă la adresa naturii, existenţei însăşi.

„Dar ce gândesc eu prostii! Când sunt pline muzeele de tot felul de foste fiinţe împăiate... Sunt duşi copiii să le vadă. Li se face educaţie. Aşa să fie?! Când omori, omori şi gata. Dacă în vreun căpşor necopt se declanşează un declic al plăcerii sângelui cald?! De aici până la mână criminală se poate întâmpla să nu mai fie mulţi paşi. E plină lumea de minţi înfierbântate şi necontrolate care ucid în fel şi chip. Ba, pe deasupra, unii se mai împopoţonează şi cu merite de justiţiari, purificatori ai păcatelor lumii.

Poate că acea capră a murit de moarte bună şi oameni doar inventivi au împăiat-o şi-au folosit-o drept decor montan. În asta nu-i nici un rău.

36

„Vezi, aşa te păcătuieşti cu gândul fără să vrei. Tu crezi una şi-i judeci pe alţii după gândul tău nedrept, iar realitatea-i alta. Mai bine-i să nu judeci pe nimeni, că niciodată nu ştii ce-i pe dinăuntru. Tu nu poţi vedea şi pricepe decât faţada de dinafară”, i se mai strecoară Corei încă un gând în minte, izvorât din înţelepţia atâtor ani cu fel şi fel de păţanii şi poveşti. „Eh, vorba ceea, hoţul c-un păcat şi păgubaşul c-o sută.”

„Pe de altă parte, stând strâmb şi judecând drept, nemţii au un adevărat cult al naturii, dar nu pot ei să n-o corecteze pe ici pe colo, s-o mai aducă la ordine şi disciplină. Caracteristici inconfundabile ale spiritului germanic. Aşa sunt ei lăsaţi de Pronie. La fel cum latinii sunt latini şi basta. Se cunosc neamurile înrudite de la o poştă, fără a avea nevoie de lunetă. Nici măcar de ochean. Totul e mai mult decât clar de la prima ocheadă aruncată peste umăr. Până şi Parisul, cât e el de Paris, e ornat cu ghemotoace de hârtii aruncate pe trotuar, iar pe Sena plutesc dezinvolte sticle de plastic goale. Sticle de răcoritoare. Şi nu sunt de vină numai turiştii străini. Vorba cui o fi fost: „Geantă latină”. Ei bine, la germanici, aşa ceva nu se pomeneşte. Mai ales la nemţi, dar şi la austrieci. La elveţieni se mai îndulceşte acadeaua, dar cu umbre foarte vagi de lejerităţi care vizează neglijenţe abia perceptibile.”

I se rupe gândul şi imaginile minţii ei o readuc la drumul cu maşina din Germania în Elveţia. Ajung la vamă. Opresc. Nemţoaica din cuşca oficială de sticlă ultracurată şi strălucitoare le face un semn enervat cu mâna. „La ce naiba mai opresc tonţii ăştia când ea-şi bea paharul cu apă rece?!”

Şi elveţienii fac semn de liberă trecere. Vama e aşezată acolo degeaba, dar legalmente necesar, fiindcă Elveţia nu făcea parte din U.E. Nu a vrut ea să se amestece cu nimeni. Aşa a fost întotdeauna. Retrasă, neutră şi neobişnuită. Mică dar puternică, precum buturuga cea mică-n calea carului cel mare. Tăcută îşi vede de treburile ei, dar ţinând bine în mâini toate frâiele puterii băneşti, nu numai ale Bătrânului Continent, ci ale Lumii. Pe nesimţite se strecoară în mersul istoriei şi-al omenirii. Şi ce-ar fi de minune, mă rog?! Puterea banului!

37

Şi nu mică a fost mirarea Corei când a dat cu ochii de prima mare bancă, în plin centrul Bernei. O clădire de o arhitectură normală, ca mai toate clădirile din jur. Ce-i drept numărau ceva ani de existenţă, construite în stil vechi. În mijlocul faţadei, la parter, o poartă mare din lemn greu, pe a cărei rotunjime superioară scria cu litere de tipar, fără alte farafastâcuri, BANK. De fiecare parte, câte patru ferestre enorme, aproape până la baza clădirii, se deschideau în două, iar sus erau ferestruici. Fiecare parte de geam era împărţită în pătrate egale de nişte stinghii ornamentale de lemn. Ornamentale, pentru că altceva la ce-ar fi folosit?! Moda vremurilor! Nici urmă de transformări actuale, de termopan sau alte aşijderea modernităţi. Pivniţă, cu ferestre mici barate cu grilaje de fier. Plasate exact sub fiecare fereastră, într-o simetrie absolută, ordonate ca mintea unui computer bine programat. Un parter înalt, trei etaje la fel de înalte, balcoane pline de jardiniere cu muşcate roşii ca focul, de o vitalitate molipsitoare, care ştergea cu cârpa udă senzaţia de austeritate pe care ar trebui s-o aibă tot omul în preajma unui edificiu atât de vital important, precum o bancă. Şi nu fiştece bancă! Una elveţiană! Mama tuturor băncilor. Şi nu una de la marginea vreunui canton, pentru ajutorarea crescătorilor de renumite vaci elveţiene. Da de unde! În plin buricul târgului celui mare!

„Ştiţi, le povesteşte Cora interlocutorilor ei imaginari, că vacile elveţiene, majoritatea cred, sunt albe? M-am minunat când le-am văzut. Imediat nu mi-am putut da seama ce mi se părea straniu la ele. Apoi am descifrat enigma. Erau albe, albe. Fără pete, fără nimic. Albe. Păşteau blajine pe câte un imaş cu iarbă bine îngrijită. Îngrijită sadea. Tunsă la vreme, udată prin sistem de irigaţii, fără scaieţi şi chiar fără flori. Dacă stau bine să mă gândesc, abia acum realizez că-n iarba aceea, hrană a vacilor, n-am văzut nici o floare. Probabil că nu toate au destule calităţi, sau poate că au chiar defecte, pentru a merita să ia parte la procesul de producere biologică a laptelui celui mai sănătos, pentru o populaţie la fel de sănătoasă. Oare?!”

Filmul amintirilor şi gândurile sale săltăreţe o aduc pe Cora la ordine, la bancă, unde se opreşte pe acoperişul mansardat, cu o

38

stemă pe frontispiciu şi două giruete ţapene, în dreapta şi în stânga. Se învârt când bate vântul. „Oare sunt puse de reclamă?!” Acoperiş din ţigle roşii, înconjurat de burlane ca toate burlanele, ca cele făcute de ţiganii români, de acei care-au mai rămas cu ideea că trebuie să lucreze, să-şi facă meseria lor moştenită din străbuni şi să fie-n rând cu oamenii, nu doar ciorditori nenorociţi arătaţi cu degetul, arestaţi şi scăpaţi de la puşcărie numai ei ştiu cum. Sau mari mahări ai afacerilor interlope, de nici Mafia n-a mai rămas Mafie. Cosa Nostra? Să fim serioşi! A pălit ca un bolnav de oftică. Roşie-n obraji e cea ţigănească, cea rusească şi care-or mai fi. Ştie-le Ducă-se pe Pustii, dacă şi acela le-o fi ştiind. Atâta-s de drăcoase, că nimeni nu vrea să le ştie de urmă.

„Unde-am rămas?” se întreabă Cora, care-şi tot pierde şirul gândurilor. A trăit multe şi i se-ncalecă în minte una peste alta, ca nu cumva să rămână de căruţă şi lăsate pe dinafară, împotmolite în uitare, taman acum la capătul aţei. Nimic nu e mai rău decât să fii uitat. O ştiu până şi trăirile unei vieţi. Sunt în stare să calce-n picioare mintea Corei, numai să ajungă rândul. Fac aşa cum au văzut la oameni: dornici de a se ajunge cât mai bine, nu contează peste ce trec şi cum.

Cora îşi freacă fruntea cu două degete, arătătorul şi mijlociul de la mâna dreaptă.

„Totuşi, unde am rămas?” face efort să înnoade firul. Trece ceva timp, în care priveşte pe fereastră, absentă, dar undeva în străfundul sufletului ei rămas acelaşi, nevoind să se supună decrepitudinii trupeşti, se bucură de frumuseţea unui orizont unde se conturau distinct spinările munţilor. Coame line îşi dădeau mâna una alteia peste adâncitura văilor în care se cuibăreau sătucele ca pentru păpuşi, cu acele case albe şi acoperişuri roşii precum buzele unei târfe de la Moulin Rouge. Clic:

„Moulin Rouge! Zona aceea nu mi-a plăcut deloc!” Cu ochii amintirii vede. Parcă plutea ceva nelalocul lui în aer,

porţile acelea zăvorâte ziua, din tablă ondulată, ruginită, caldarâm murdar, prăfuit, care n-a mai primit vizita măturătorilor de un veac. Atmosfera era sordidă şi parcă respiraţia devenea greoaie, silită şi gâfâită. Magazine nespaţioase, adunate ca un om

39

strâmtorat. La uşi atârnau, uneori într-o dungă, perdele jegoase, invariabil de un roşu fanat, ştampilă prea clară a vremurilor pe care au fost silite a le străbate. Şi tot invariabil o firmă fără vino-n-coace, pe care scria: Sex shop. Aceste singure vorbe aveau menirea de a atrage. Cică. Atrăgeau… pe cine atrăgeau!

La un moment dat se cască un gang întunecos unde se puteau vedea tuburile de lumini care se vor aprinde noaptea. Probabil noaptea se face nevăzută toată această hidoşenie, dezgolită de falsa strălucire care poate dăinui numai sub oblăduirea negurilor. Nu şi ziua. Pe pereţii gangului, se scorojeau culorile care întruchipau chipuri de dansatoare, în plină dezlănţuire a unui can-can care se voia provocator. Dar nu era. Trezea mila orişicui stătea să le vadă cu adevărat. Milă şi tristeţe. Poate seara…Poate. Poate o fi altceva.

„N-am mai rămas şi seara? Nu?!… Da. Nu, n-am rămas. Ce bine-mi pare! De ce-mi pare bine? Poate pentru că nu am vrut să văd prefăcătoria tristeţii care se silea să se mintă pe sine însăşi îmbrăcându-se în straie încropite din strălucirile unei false bucurii… Dar locurile presărate de căsuţele acelea cu acoperişuri roşii!… Asta da, vreau să revăd! Vreau!”

Printre cele albe, albe ca şi Albă ca Zăpada, se iţea, îndulcind atmosfera, câte una de un galben deschis ca mijlocul unei margarete care s-a fost pregătit cu grijă pentru a primi vizita mult aşteptată a curtezanului ei bondar.

Sau una vernil pal, sau roz dulce ca o bomboană pralinată. Doar ici-colo câte una. Nu prea des.

O turlă de biserică îşi înălţa crucea spre ceruri. Cât colo, un coş mort de fabrică, care nu mai scotea fum, îşi etala tristeţea părăsirii. Păşunile, ca nişte şcolăriţe silitoare, căutau să înveselească cromatica atmosferei cu un verde proaspăt, ivindu-se zâmbitoare printre palele de pădure de un verde mult mai înnourat.

Năframa cerului era împestriţată de nori ca de fum, pierduţi în forme bizare care se îmbucau cu uşoara roşeaţă lăsată în urmă de marele astru al luminii, care pleca cătinel, cu mers încetinit de moşneag obosit de zile, la culcare. Pe cealaltă jumătate de cer, rămasă senină ca faţa unei mirese fericite în faţa altarului, un

40

avion lăsa în urmă o dâră argintie precum beteala din pomul de Crăciun.

Totul părea un imens tablou, cusut în goblen cu pas mărunt. „Dar astea parcă nu seamănă a fi pe-aici. Mai degrabă în

blânda Austrie. Chiar aşa cred că şi este. Dar ce importanţă mai are unde?! Important e că mi-a fost dat să mă bucur de ele”, se aude o voce slabă, şoptită, uşor bolborosită şi greu inteligibilă pentru vreun posibil auditor. Dar nu era nici un auditor. Era doar ea cu ea.

NICK

41

Într-un târziu, parcă trezită dintr-o letargie care semăna cu

trecerea pe altă lume, exclamă cu voce tare, vorbind cu sine însăşi: — A, da! Sigur că da! şi iar amuţeşte lăsându-şi doar

gândurile să zburde. Între statele membre ale Uniunii Europene nu mai e graniţă. A

fost straniu să treacă din Austria în Germania, din Germania în Franţa sau Luxemburg fără să ştie când şi cum au făcut-o. Doar telefonul celular, politicos nevoie mare, a enunţat prompt şi automat „Bun venit!”, printr-un mesaj apărut pe ecranul minuscul. Aşa aflai că eşti pe teritoriul altei ţări.

Nu acelaşi lucru a fost şi între proaspăt intrata-n paradisul uniunii, Ungaria, şi Austria, unde, ca să treacă dintr-o parte-n alta au aşteptat ca pe ghimpi şapte ore încheiate şi-au intrat în noapte obosiţi ca vai de lume, de nu le mai ardea de nici o vacanţă. Unica dorinţă viabilă la acea oră era să ajungă la un liman.

„Când s-a putut întâmpla asta? Nu-mi aduc prea bine aminte. Parcă a fost când am plecat spre Germania, în anul când i-am făcut prima vizită lui Nick. Daa! Daa! Acum îmi e foarte clar. Asta a fost. Cât de bine văd tot ce s-a întâmplat atunci. Şi cât de fericită am fost. Mă mir că n-am plesnit de atâta bucurie.

Înainte de plecare am vorbit la telefon: — Cora, să ştii că m-am schimbat de când nu ne-am văzut. Nu

mai sunt cum am fost, mi s-a strecurat în ureche un glas spăsit şi temător. Nu-mi venea să cred, dar vocea aceea voia totuşi să mă prevină de ceva.

— Cum? m-am auzit ripostând. Dar în acel moment am simţit acut că nu-mi păsa. Nick al meu nu putea să se fi schimbat. Sufletul lui cel frumos ca o madonă nu putea să se schimbe, orice ar spune el.

— Păi, m-am îngrăşat douăzeci de kilograme. — Chiar? —…, nu zice nici pâs, îi aud doar respiraţia puţin mai

sacadată. Mă străbate un pui de gând fulgerat scurt, ca o părere: „A şteaptă să-mi vadă reacţia!” Parcă auzeam în tăcerea lui cum se

42

prelinge insidios un soi de teamă, de nesiguranţă care-i înghionteau prin suflet: „Dacă Ea …? Dacă?”

Când realizez ce ţine în el, mă reped să demolez cât mai iute aiureala asta falsă cu un:

— Şi? Nu-i ajunge atât. Continuă să tacă şi să aştepte. Nu-i stă-n fire

să rămână fără replică şi mă întreb îngrijorată ce-i cu el. Mi-e teamă că nu-i acelaşi. Nu pe dinafară, pe dinlăuntru. Mă scutur de gânduri negre, mă îmbărbătez cu o replică foarte la modă pe atunci: Gândeşte pozitiv!, îmi şterg tremoloul din suflet cu o pală de voinţă impusă şi mă fac că-mi arde de joacă:

— Şi ce dacă? Nu-ţi mai placi când te uiţi în oglindă, frumosule!?… Narcisist ce eşti! Las’ că ajung eu la tine! Două la fund şi la colţ cu tine. Te dezvăţ eu de metehne autoadmirative! Cu cine crezi că ai de-a face?! Măi, tu!

Aud şi acum râsul lui şugubăţ, pe care-l îndrăgeam atât. Chicotesc doar, încercând să mi-l imaginez aşa o namilă. Asta ar fi însemnat bine peste o sută de kilograme şi la înălţimea lui de doi metri era ceva. Nu pot să mi-l întruchipez aşa şi rămân convinsă că se ţine de glume. Şi chiar dacă nu, ce-i? Nimic, îmi răspund, convinsă de ceea ce cred. Nu mă interesa. Voiam doar să-l simt lângă mine, să-i văd ochii luminoşi, cu privire ca de copil inocent. Nu era inocent. Era doar bun şi tandru şi un mare făuritor de vise. Aşa era. Aşa… „

Sufletul Corei, împovărat de viaţă, pleacă la plimbare prin vremi îndrăgite dincolo de poate.

Se vede pe terasa unei cofetării a vechiului oraş dăinuitor din alte epoci. Îi înconjurau clădiri din cărămidă roşie, de un roşu şters, ca trecerea vremii. Cărămidă netencuită, veche. Acoperişuri ţuguiate purtând povara coşurilor pentru fum, provenit de la cămine din case de oameni, oameni care şi-au topit cine ştie ce bucurii sau dureri în faţa flăcărilor care-şi jucau pe mai departe jocul lor în limbi strălucitoare de foc, mistuind duhul falnic al stejarilor, transformat în nişte banali butuci trosnitori, linşi cu sadism de acele flăcări rămase nepăsătoare la revărsările din sufletele care nu se mai încăpeau pe ele însele de atâtea lacrimi

43

sau râsete, sau fericiri şi nefericiri, reale ori imaginate de omul care nu primise exact ceea ce-şi imaginase şi se socotea doborât că s-au potopit asupra lui toate catastrofele mapamondului, ca să constate după o vreme, când s-a mai înţelepţit, că ceea ce considerase un cap de ţară, fusese doar o bagatelă anemică şi impersonală. Aşa se-ntâmplă câteodată-n lumea oamenilor, după vorba ceea: Ce-şi face omul cu mâna lui nici dracul nu-i face! Sau variantă: Ce-şi face omul cu mâna lui e lucru manual.

„Parcă prima variantă-mi place mai mult.” Cora-şi căuta răspunsul la o întrebare, fără a-l întrezări printre

umbrele vagi ale trecutului, colindând rătăcitoare şi debusolate în perimetrul peisajului din jurul ei:

„Oare cum o fi arătat oraşul împănat cu fuioare leneşe, ieşind şerpuitoare pe gura coşurilor, în vremurile când oamenii se lăsau pătrunşi de moliciune, aflând hodină, iarna, în faţa căminelor în care-şi trosneau pojarul butucii înstrăinaţi de inima pădurii?! Greu trebuie să le fi fost butucilor, departe de ai lor, precum presupuselor vrăjitoare arse pe rug în piaţa publică spre satisfacţia acelor nesimţitori şi neştiutori gură cască, amatori de spectacole pe gratis, fie ele şi lugubre. Se topeau tinereţi nevinovate sub lingerea limbilor de flacără fierbinte ca o dragoste fără de hotar, care de atâta pojar lasă-n urmă numai cenuşă care se zburătăceşte de una singură-n patru vânturi.”

Oraşul! Oraşul lor. Al ei şi al lui Nick. Ce contează cum a fost?! Acum îi înconjoară faţade luminate cu înghesuială mare de ferestre cu cercevele albe şi câte patru ochiuri, doi mai mari şi doi mai mici, deasupra. Sub acoperiş, mansarde îmbiindu-te prin zâmbete ştirbe de lucarnă strâmbă să le umpli solitudinea.

În spate, o biserică. Tot matusalemică. Tot tăietoare de respiraţii prin turlele-i ascuţite ca vârful de lance al cavalerilor mesei rotunde, vârfuri ce pătrundeau necuprinsul cu auritele şi strălucitoarele lor cruci, făcând feţe, feţe, jenate de mângâierile insidioase ale soarelui, personaj de-acum trecut de prima tinereţe, adăstat în scăpătatul acelei zile înfipte pe veşnicie în memoria acestei vieţi a Corei. Dintr-una din acele turle, un orologiu a bătut prelung şi conştiincios de şase ceasuri. Iar ei, ea şi cu Nick, îşi

44

savurau îngheţatele cu gust de pământeni răsfăţaţi ai soartei. Şi cum puteau a se socoti altfel, dacă erau împreună?! Ea îi asculta glasul. Glasul lui drag, pentru care acum nu ştie ce ar da ca să-l mai poată auzi! Sau poate?! Se concentrează. Ca un zumzăit răsare din neanturi, pentru a-i bucura alcătuirea ei cea de lut, aceea care se încăpăţâna, nu înţelegea din ce pricini, să mai hălăduiască încă pe aceste meleaguri. Nu numai că-l auzea clar, dar îi şi simţea mirosul. Parfumul acela inconfundabil, de bărbat înmiresmat cu iubire, care i se impregnase până şi-n cele mai ascunse cotloane ale fiinţei ei muritoare. Nu se mişcă de frică să nu piară glasul. Stă şi ascultă ca şi atunci, acolo, în depărtatul nord al Germaniei. Se afla din nou pe terasa din strada pavată cu piatră gri, de rocă cubică, pe care, când păşeai, trebuia să ai mare grijă, să nu-ţi intre tocul printre cuburi şi să te alegi, Doamne fereşte! cu vreo scrântitură de gleznă, o entorsă sau altă dăndănaie, că atât îi lipseşte omului pentru ca vacanţa numai vacanţă să nu mai fie.

Şi-a strâns şalul de lână în jurul umerilor ei împuţinaţi, căci o treceau nişte prăpădite de frisoane, un tremur mărunţel de emoţia reveriei:

— Tata spune că acum m-am mai maturizat, îi aude zisa cam cu ton de neîncredere. Că sunt mai serios, că privesc altfel problemele vieţii, mai profund şi mai cu responsabilitate, că nu mai fug după vise şi cai verzi pe pereţi.

De fapt eu nu mă simt schimbat, sunt doar îngrijorat de ce se va întâmpla cu viaţa mea. Dar nu pot să nu mă întreb dacă n-are dreptate. Aşa să fie? Eu nu m-am considerat neserios dacă mi-am permis luxul, cum spune tata, să-mi deschid sufletul şi să mă hrănesc cu frumos şi iubire. Ce zici?!

O priveşte cu aceeaşi ochi luminoşi, plini de candoare şi speranţă nedefinită. Doar speranţă. Ea tace, îi răspunde cu-n zâmbet, îmbiindu-l să continue.

— Uneori mă întreb cum poate fi catalogat un om care ne-a părăsit, pentru a-şi satisface propriile lui egoisme, ne-a lăsat de izbelişte pe noi, cei trei băieţi ai lui şi pe mama, nemaiavându-ne grija de nici un fel. Toţi trei am suferit când îl vedeam cum le alintă pe fetele doamnei cu care trăieşte. Noi suntem mari, pe

45

picioarele noastre, dar ne afectează şi acum comportamentul lui rece, de parcă nu ne-ar fi făcut pe noi, ci pe fetele acelea străine de sângele lui.

Cora s-a gândit că poate nu-i totul chiar în regulă, dar sfârşeşte prin a-i da credit bătrânului pişicher şi renunţă să-i azvârle în cap găleata cu lăturile porcilor. E totuşi tatăl lui Nick. Oricum nu era prima dată când se întreba cum nişte nime-n drum ca acesta puteau avea aşa copii buni, ca Nick. Sau poate chiar de aceea?! Atunci cum e povestea cu moştenirea genetică?! O fi şi asta pe alese?! Cine poate să ştie! Continuă să-l asculte.

— În urmă cu câteva luni a avut infarct şi când a ieşit din spital pe acele străine le-a sărutat, le-a mângâiat pe păr şi le-a întrebat dacă totul le merge bine. Pe noi?!… Fratelui meu cel mare i-a întins o mână, ca unui străin, iar pe mine m-a bătut pe umăr, tot ca pe un străin. Pentru cel mai mic nu i-a mai rămas nimic. Doar o privire în trecere rapidă.

Stă dus pe gânduri, câteva clipe. Mai gustă puţin din îngheţata care începuse să se topească.

— Avem şi noi probleme. Fiecare cu ale lui. Nici nu ne întreabă. Ştie că acum vremurile sunt mai grele, că ne descurcăm mai greu, dar nici nu-i pasă, deşi ar putea să ne ajute. Numai mama o face. Acum, în sfârşit, s-a hotărât să divorţeze de el, să-şi ia drepturile şi să nu mai împartă câştigurile firmei cum vrea el. Şi aşa a tras-o destul pe sfoară, iar acum se judecă. Nu sunt tocmai fericit pentru asta. Pentru că au ajuns să se judece pentru bani doi oameni din a căror iubire au răsărit altădată trei copii. Noi. Parcă s-ar vinde pe ei înşişi. Dar aşa e uneori în viaţă. Înţeleg că nici mama nu poate să rămână fără nimic, săracă, după o viaţă de muncă, doar de dragul viselor trecute, care cine ştie dacă au fost iubire şi vise cu adevărat sau un surogat jalnic. Mă simt ca naiba că încă mai am datorii la mama de pe vremea când firma mi-a mers aşa de slab, încât a trebuit să apelez la ajutorul ei. El nici n-a mişcat din urechi. A spus „Las’ că te descurci tu!” şi cu asta, basta.

Cora încearcă să înţeleagă cum pot exista datorii băneşti între copii şi părinţi, când aceştia din urmă au mai mult decât le trebuie.

46

Şi chiar dacă n-ar avea mai mult! Ea a fost obişnuită altfel, într-o dragoste reciprocă, devotată, părinţii neconcepând să nu facă totul pentru copiii lor, să nu se dăruiască acestor fiinţe pe care ei le-au creat din dragoste. Cum să se pună pe ei mai presus?! Mintea ei nu putea concepe, cum e aia să datorezi bani mamei tale.

„Ori ţi-o dat, ori nu! Că aşa, pe datorie, poţi lua de la oricine! Care-i sfârleaza? Mă rog, altă lume! Alte concepţii, altă educaţie. Bietul Nick!”

Iese din propriile gânduri şi-l aude. Vorbeşte icnit, cu durere. — Fratele meu cel mare este foarte supărat pe el, pe tata, şi

ameninţă în fel şi chip. Eu i-am spus să-l lase în pace, păcatul lui să fie. Sper să mă asculte! Ce bine că ai venit tu, ca să mai uit de toate aceste mizerii!

Se întinde peste masă, îi ia mâna şi i-o sărută, apoi i-o ţine prelung, mângâind-o aproape imperceptibil. Îi caută privirea şi se afundă-n ea făcând-o să-i simtă durerea. Şi dezamăgirea.

— Dragul meu, te rog, nu te lua după tatăl tău. Tu eşti un om mai altfel decât majoritatea, dar mi-te ca tatăl tău. Nu fii afectat de faptul că te consideră neserios. Nu este aşa nici pe departe. Eşti doar un mare sensibil, un mare sufletist. Un tandru, un romantic şi un bun. Unii consideră aceste calităţi ca fiind slăbiciuni, noncalităţi, chiar dăunătoare. Nu este aşa! Crede-mă! Tu eşti o fiin ţă bogată, fiind aşa cum eşti. Nu arunca la gunoi această bogăţie a ta! Este cea mai mare valoare pe care o ai. Nu renunţa la această frumuseţe pe care nici un alt fel de frumuseţe n-o poate egala. Frumuseţea sufletului este cea mai mare comoară pe care o poate avea cineva. Nu căuta să o dai la o parte, numai pentru că asta e părerea unora şi altora, săraci cu duhul. Rămâi aşa cum eşti!

Brusc, ceva o smulge din acele trăiri. Totuşi îi aude glasul de parcă tocmai atunci ar fi ţinut la ureche receptorul telefonului şi continuă convorbirea dinainte de a ajunge la el. Discuţia despre îngrăşatul lui:

— Ei, nici chiar douăzeci de kilograme. Doar vreo cinci, însă, sincer, mi se pare că sunt atât de mult. De mare.

Îi rămăsese un soi de... spaimă, de... îndoială în voce. O trece un fior şi spune ce simte.

47

— Te iubesc!... A schimbat autobuzul cu trenul. A aşteptat-o în gară, chiar la

uşa vagonului. A prins-o în braţe chiar de pe scările trenului şi, printre buzele înghiocate-ntr-un sărut al dorului păgân care i-a devastat, a şoptit:

— Cora! Cora! Avea nişte ochi strălucind de bucurie. Bucurie pură ca apa de

izvor. În privirea aceea se contopeau, tremurânde de potopul emoţiei, iubire, fericire, tandreţe, dorinţă, uitare de sine şi de alţii. S-au adunat laolaltă toate dorurile lumii! Ba nu! Prea puţin! Ale universului şi cele de dincolo de univers. I-a întins un fir de trandafir. O privea mai să o soarbă…

„Ce dor mi-e de Nick! Oare până când sunt condamnată să stau legată de acest nenorocit de Pământ? Când voi putea pleca la el?”

Realizează că, în ultimul timp, această dorinţă a devenit o adevărată obsesie. Să plece la Nick.

Rămâne parcă dusă pe gânduri, dar, de fapt, în sinea ei se ruga. Se ruga de eliberare. Se ruga să-i fie permis să ajungă lângă ceea ce iubea. Apoi iar o năpădesc gândurile, care se călătoresc spre acea Elveţie la care s-a gândit la început şi unde n-a mai ajuns.

Elveţia. Ţara liniştii şi-a siguranţei. Mică şi puternică. Renumită prin ceasuri şi bănci. Şi ce poate fi mai important decât scurgerea vremii şi măsurarea ei. Numai de s-ar scurge odată şi clepsidra ei! Dar ce, puterea financiară e de colo? Cică banul n-aduce fericirea! N-o fi aducând-o, dar fără el nici fericire nu e, oricât de multă dragoste ar exista. Sărăcia şi lipsurile de tot felul omoară simţămintele. Unul din doi sigur clachează mai devreme sau mai târziu, în faţa lipsurilor şi grijilor de tot felul. Dacă nu cumva amândoi.

Părinţii ei s-au luat din dragoste. Mare dragoste. Ea era frumoasă, cuminte şi şcolată. Părinţii lor erau ţărani înstăriţi, toţi patru. Aveau de unde să le dea suficient, aşa că toate ar fi fost bune şi frumoase, pentru că nu duceau lipsă de nimic, iar iubirea lor îi apăra de toate relele. Numai că s-a întâmplat să vină la

48

putere comuniştii, după 1944, le-au luat tot, au rămas săraci lipiţi. O casă şi-o grădină, pe care o lucrau ei înşişi, deşi erau domni cu şcoală. Sărăcia şi nevoile seacă tot în calea lor. Le-a mâncat viaţa.

Parcă a fost ieri când, stând ascunsă sub biroul tatălui, i-a auzit cum se ceartă. El a căutat în pupitrul biroului unde se ţineau banii. Banii şi atât. Nu banii de cheltuială. Toţi erau de cheltuială, nu erau alţii. Nici cei care erau nu se ajungeau. De economii puse deoparte nici nu putea fi vorbă! Vise! A văzut că lipsesc din ei.

— Ai luat tu din bani? — Da, am cumpărat un kilogram de zahăr. — Ce face? Zahăr? La ce-ţi trebuia zahăr? Săptămâna trecută

iar ai cumpărat. Ce faci cu el? Îl mănânci gol cu lingura?! Tonul era ridicat şi aspru. — Păi nu eşti tu cel care pune în fiecare dimineaţă trei

linguriţe în ceaşca de ceai? Nu i-am făcut duminică fetei prăjitura aia din care ai mâncat şi tu? Nu l-am aruncat pe stradă. Ştii bine că fac economie cât pot.

— Care economie? Se vede doar! Eşti o mână spartă. Asta eşti! Ce-ţi pasă, că lucrează prostul!

— Şi eu ce fac? Stau cu mâinile în sân? Cum poţi să vorbeşti aşa? Şi nu mai ţipa la mine, că nu m-ai cumpărat la piaţ!

— Ţip cât vreau şi să nu-mi faci acum pe victima nevinovată. Ai înţeles? Cine te crezi?

— Ascultă,... ascultă tu... nu mai vreau să te văd! vine replica negândită şi impulsivă printre primele suspine şi lacrimi.

— Dacă nu-ţi place, pleacă la taică-tu! — Eşti un măgar! În clipa aceea palma a şi zburat, lăsându-şi forma înălbită, ca

de sidef, pe obrazul care apoi s-a aprins ca focul. Ea s-a trântit pe pat hohotind. El a ieşit izbind uşa.

— Ai căutat-o cu lumânarea şi acum plângi. Să fii sănătoasă! Aşa-ţi trebuie!, s-a mai auzit în urmă vocea furioasă.

...Pentru un kilogram de zahăr, care costa nişte nenorociţi de bani pe care nu-i aveau.

Ei, copilei, i s-a zgribulit sufletul şi se ţinea să nu plângă şi ea şi să mai adauge un amar la cât era deja. Îşi apăsa gura cu

49

mânuţele şi strângea tare din pleoape. Dinţii o dureau de cât şi-i încleştase ca să nu ţipe. A ieşit de sub birou mult mai târziu. S-a strecurat până în camera unde-şi avea singura păpuşă, a luat-o-n braţe şi a legănat-o şi a giugiulit-o aşa cum îşi dorea să o fi făcut părinţii ei.

Au făcut-o şi ei după ce le-a trecut năduful. Năduf era acesta, năduf născut din sărăcie şi neputinţă. Nu era o ceartă a doi capricioşi cu ifose deşarte. El ar fi dorit să fie bărbatul care face mai mult pentru fetele lui, cum le zicea, pe care le iubea mai mult decât lumina ochilor. Ea ar fi dorit aşijderea. Să facă tot. Dar vitregia vremurilor nu-i lăsa pe nici unul. În nici un fel. Orice şi oricât ar fi făcut, sărăcia tot pe loc rămânea, iar ei trăgeau mâţa de coadă de pe o zi pe alta.

Seara, după cină, i-a auzit: — Iartă-mă că te-am lovit! Sunt sufocat de grija că o să

ajungem să n-avem pâine de dus la gură. Iartă-mă! Te iubesc! Şi pe tine şi pe cea mică! spunea cu voce stinsă şi îngrijorată. I-a luat mâna, i-a sărutat-o, apoi i-a ţinut-o-ntr-ale lui, căutându-i cu privirea lumina ochilor, ca să vadă dacă a obţinut iertarea.

— Şi eu te iubesc! Om trece noi cumva de greul ăsta. Or să vină americanii să ne scape de comunişti şi atunci totul va fi altfel. Trebuie să rezistăm până atunci.

Rezistau până când iar nu se ajungeau cu banii. Şi iar izbucnea cearta. Americanii n-au venit, iar ei s-au tot înstrăinat. Au îmbătrânit cu visele pierdute. Doi moşi cocârjaţi de greutăţile-ndurate, cu pustiul presărat pe suflet. Asta s-a ales din dragostea lor cea mare, dacă le-a fost dat s-o trăiască-n sărăcie.

50

RUGA Ei, dar Elveţia are bani. În consecinţă, pe străzi oamenii merg

liniştiţi şi paşnici. Surâzători şi senini, cu feţe lipsite de încruntarea grijilor materiale. Nimănui nu-i e frică să circule noaptea de groaza hoţilor şi-a tâlharilor. Şi aceştia, unii dintre ei, n-o fac din ticăloşie, de multe ori sunt împinşi în păcat de foame şi mizerie. Nu şi în Elveţia. Sau foarte rar, câte un fugar de prin alte părţi ale globului, fără casă, fără masă, care şi-a căutat scăparea prin aceste locuri, dar n-a dat de ea. Ş-atunci s-a pus pe rele. Dar oamenii legii îi dau repede de capăt. Aşa că, bătrânei cu păr cărunt şi îngrijit, îmbrăcaţi decent, lăsând în urmă dâra de parfum a echilibrului existenţial care ar trebui să însemne, peste tot în lume, normalitatea, se plimbă liniştiţi pe alei de parcuri şi la miezul nopţii, dacă aşa au poftă sau dacă-i ocoleşte somnul.

Cu ce-or fi mai bune în faţa Atoatefăcătorului aceste creaţii ale lui, decât altele care-şi trag existenţa precară prin alte locuri mai puţin blagoslovite? Ce socoteli o fi având pentru unii şi ce pentru ceilalţi? Şi de ce? De ce soarta oamenilor e atât de diferită?

După Germania, când se intră în Elveţia, schimbarea e imediată. Dispare rigurozitatea aceea absolut perfectă şi rece, egală, care se ţine în linie dreaptă, întinsă la maximum, fără nici o buclă. De negăsit în altă parte. Totul e perfect, ca la carte, cel puţin în aspectele exterioare, pentru că nemţii, şi ei, mârâie ba una, ba alta şi sunt nemulţumiţi de te miri ce. Totuşi nu se abat din drumul bine ştiut.

La elveţieni se mai întâmplă să fie un oarecare grad de neglijenţă şi scăpări tipic umane se fac văzute la tot pasul. Mai vezi câte un obiect aruncat în curte, o iarbă netăiată chiar la vreme, o uşă nevopsită la timp, care mai aşteaptă puţin până-i vine rândul să se dichisească şi trebuie pentru moment să se arate mulţumită aşa cum arată, precum o gospodină care întoarce bucătăria cu susul în jos, ca să prepare cine ştie ce bunătăţi pentru un festin cu importanţă, iar ea însăşi este cu mânecile suflecate,

51

mâinile pline de aluat rămas lipit pe degete, cu părul nedisciplinat ca al unui copil la pubertate, ieşit de sub cordeluţa cu care a încercat să-l stăpânească. Cu fruntea broboane de dogoarea cuptorului, cu cămaşa ieşită din pantaloni, zbughind-o afară pe lângă băierile şorţului împănat cu niscai grăsime sărită din tigaie şi ceva urme de degete şterse în grabă pe de margini, peste şolduri. Cu oful oboselii strecurat printre buzele strânse când încearcă prăjitura cu andreaua, ca să vadă dacă e destul de coaptă. Este. Gata treaba! Se repede bicisnic în baie, pentru că limbile ceasului îi fac cu degetul a ameninţare şi nu vor nici în ruptul capului să-şi încetinească ritmul, doar aşa în dorul lelii, zic ele, încăpăţânate şi complet inflexibile ca nişte vrăjitoare rămase fete bătrâne. Face un duş, se îmbracă precum o doamnă, parfumul îşi face datoria, smacurile aşişderea, unghiile se înnobilează prin puterea lacului şi devin mai îngrijite decât grădina palatului regal. Se schimbă faţa medaliei, oglinda surâde satisfăcută imaginii care o fericeşte cu frumuseţe, bucuroasă peste poate că nu mai e chinuită, ca de atâtea alte ori, trebuind să primească în sânul ei arătări schimonosite de neglijenţe sau neputinţe, sau dureri, sau nedreptate, sau…

Aşa şi uşa. Aşteaptă să treacă recesiunea şi apoi să vezi minune! Va arăta făloasă în noul ei veşmânt de vopsea proaspătă, ca şi un flăcău de la ţară în ziua de rugă, când e nănaş la tăiatul colacului.

Asta e altă poveste pe care Cora o revede cu ochii amintirilor din vremea copilăriei ei.

Fiecare biserică nou construită se sfinţeşte şi capătă un nume. Nume de sfânt. Când vine sărbătoarea sfântului, e şi sărbătoarea bisericii. Se numeşte rugă. E mare sărbătoare, mare. În primul şi în primul rând, tot natu-şi face ţoale noi. Faţa Corei se luminează a zâmbet răsărit de pe urma surprizei că-şi mai aduce aminte de asemenea cuvinte şi de sensul lor. De când era de-o şchioapă a plecat din sat şi-a folosit doar vorbire aleasă, cuvinte ca populaţie şi îmbrăcăminte, ştergând cu totul din minte termeni dialectali şi arhaici precum nat şi ţoale. Ca să vezi ce feste îţi poate juca memoria când e ea pusă pe şotii. Apoi toţi se primenesc, îşi iau hainele cele noi, fetiţelor li se pun la codiţe funde, cum altfel decât

52

noi şi apretate, băieţii au căciuliţe, fără discuţie tot noi, şi pleacă cu mic cu mare la biserică. La liturghie, slujba cea de-a doua, care începe pe la zece ceasuri. La utrenie, slujba cea de dimineaţă, se duceau numai babele fără somn. Moşii mai rămâneau pe acasă, ca să termine de dat la marve. La animale, pe înţelesul tuturor. Mai erau în biserică, la acea oră matinală, cantorii la strană şi crâsnicul, îngrijitorul bisericii carevasăzică, care avea, în principal, menirea să ţină aprinsă tămâia din cădelniţă şi să i-o dea preotului în momentele cerute de pravilă. Mai era şi tutorele, tot o funcţie de laic în biserică. Stătea pironit lângă dulapul cu lumânări şi le vindea celor mai cucernici dintre enoriaşi. Aşa se numeau oamenii aparţinători bisericii. Nu credincioşi, nu creştini. Enoriaşi.

Àpropo de creştini. Desigur că fiecare-i liber să creadă ce pofteşte şi cum pofteşte. Numai că există culte care îi consideră doar pe propriii membri ca fiind creştini. Numai ce-i auzi cum se intitulează, făloşindu-se cu mândrie discriminatorie:

— Noi, creştinii… şi urmează ceea ce au de spus. Odată, Cora a fost curioasă să-l întrebe pe unul dintre aceştia,

penticostal parcă: — Bine, bine, voi sunteţi creştini, de acord, aşa şi e, că doar

nu sunteţi budişti, dar eu, care sunt ortodoxă, ce sunt? Păgână? N-a ştiut acela ce să răspundă, s-a încurcat, s-a bâlbâit, cum că

ba nu, că da şi ea e creştină, dar că ei aşa-şi zic. — Vă-ţi fi zicând voi, mă rog, dar nu e chiar adevărul curat,

nu sunteţi singurii creştini, aşa cum daţi de înţeles. Credinţa în Dumnezeu e una, e foarte adevărat, n-am nimic cu nici o altă religie, până şi pe Allah sau pe Buddha îi socotesc tot Dumnezeu, doar că poartă alt nume, iar oamenii şi-au făurit credinţele mai mult sau mai puţin diferite una de alta, după propriile lor necesităţi. Eu nu sunt o doctă la acest capitol, aşa că nu vreau să mă aventurez în eventuale dispute şi argumente greşite, care pot fi valabile numai pentru mintea şi logica-mi proprie, dar trebuie să recunoşti că uneori, unii sar calul. De exemplu, voi susţineţi că nu trebuie să avem icoane sau, mă rog, statui, cum au catolicii, pentru că Biblia spune să nu ne facem chip cioplit la care să ne închinăm. Uitaţi un singur lucru. Ceea ce stă scris în Biblie a fost predicat de

53

către primii apostoli ai lui Hristos. Pe vremea lor nu au existat sfinţi şi nici icoane. Sfinţii la care ne închinăm noi sunt chiar ei, care au devenit sfinţi după ce şi-au sacrificat chiar şi viaţa pentru credinţa în Dumnezeu. Transformarea lor în sfinţi s-a produs mult după ce au susţinut ei înşişi ideea de a nu ne închina la chip cioplit. Deci, atunci când vorbeau ei de fapt nu existau încă sfinţii, nu exista obiectul aşa ziselor voastre chipuri cioplite. Ei se refereau la întruchipările vechilor zei păgâni, care reprezentau credinţa politeistă, căreia căutau să-i demonstreze falsitatea prin propovăduirea creştinismului. Deci cum rămâne cu chipul cioplit?

Omul nu se aşteptase la o argumentare de o logică atât de simplă şi a tăcut mâlc. Sigur că asta n-a schimbat nimic în orientarea lui într-ale religiei, fapt pe care de altfel nimeni nu-l urmărea. A fost o discuţie de principiu.

— Şi sigur că decât ateu, îşi continuă Cora pledoaria venită dintr-o spontaneitate sinceră pe care nici ea nu şi-a putut-o explica în acel moment, ce-o apucase să se ambaleze în discuţii pe teme de religie?, mai bine credincios de orice fel ar fi el, cu singura condiţie să creadă cu adevărat şi să nu devină un obtuz radical, cu ochelari de cal, care ştie numai una şi bună, o ţine numai pe-a lui, având urechile astupate la orice fel de altă abordare. În rest, normal că se poate ivi, pe ici, pe colo, câte o fisură. Câte o nuanţă de interpretare. Oameni suntem, supuşi greşelii. Important este ca aceste greşeli să nu aducă suferinţe altora, să nu atingă fanatismul, care în orbirea sa face păcate pe care nici un dumnezeu, orice nume ar purta el, nu le poate admite.

Cora s-a simţit satisfăcută şi uşor amuzată de mutra învinsă a interlocutorului şi de această mini victorie efemeră. Tot natură umană e şi ea!

De altfel, acum că şi-a cuplat memoria la alte vremuri, Cora continuă să se amuze de o altă întâmplare, care i-a venit în minte din pură întâmplare. Odată s-a dus în satul ei natal cu nişte străini pe care i-a învăţat limba română. Voiseră ei cu tot dinadinsul să vadă un sat românesc şi să-l compare cu cele de pe la ei. Erau greci. Acolo, în sat, mai rămăsese, din tot neamul Corei, doar o mătuşă bătrână, peste care trecuse viaţa nici ea nu ştia când. Îi era

54

dor să mai vadă şi să mai stea de vorbă cu cei din sângele ei, dar nimeni dintre cei tineri, toţi băjeniţi după slujbe şi şcoli pe la oraş, nu-şi făcea vreme de biata babă. Îi dădea telefon Corei şi se jeluia:

— Cora, cu tuşa, când vini să cie mai văd? Mi-i dor să cie văd şî să mai povistim. Tuşa îi aşa dă biciagă... Nu şciu când mă paşcie moarcia. Haida, vină odată!

Într-adevăr era tare bolnavă. Inima. Grav. În ultimul hal. Nu se mai putea face nimic.

N-a ajuns, oricât a rugat-o. Ultima dată i-a tot promis, dar n-a mai apucat decât la înmormântare. Îi părea rău, dar aşa e omul tânăr, crede că numai treburile lui şi numai ce socoate el că e important, e important. Trebuie să treacă peste viaţă, ca să înţeleagă câte din cele ce le-a făcut sunt zădărnicie şi că ceea ce e cea mai mare valoare şi bogăţie e sufletul bogat în dragoste. Dragoste de alţii. Dacă nu e dragoste şi bunătate, parcă nici n-ai trăi, parcă viaţa e un surogat. Ca şi cafeaua de năut. Surogat gol. Nimic altceva. Pustiu.

Dar atunci, cu grecii, s-a dus. Au fost poftiţi în soba mare, adică camera pentru oaspeţi, omeniţi cu ce s-a putut, căci picaseră pe neanunţate, şi conversaţia a început. Bătrâna voia să afle de toate pentru toţi, era avidă, nu atât de veştile în sine, cât de dragul de a sta de vorbă cu cineva, de a scăpa de singurătatea care o rodea şi pe faţă şi pe dos, ca apa piatra de moară. A curs taifasul o vreme, când deodată unul dintre greci a întrebat cu jumătate de gură:

— Profesoara, aşa-i spuneau Corei, ce limbă vorbiţi? — Româneşte, răspunde Cora, în primul moment contrariată,

apoi izbucnind într-un râs cu poftă. Realizase că, fără să-şi dea seama, schimbase registrul vorbirii în dialectul locului, pe care, sigur că da, tinerii ei învăţăcei nu aveau cum să-l înţeleagă, pentru că suna cam aşa:

— Iiuu! Ţucă-cie tuşa, ungie vi-i măşâna? — Pă uliţa aialaltă, că la voi îi imală prea dă tăt. În traducere: — Vai, mătuşa te sărută, unde vă e maşina? — Pe strada cealaltă, pentru că la voi e noroi prea de tot.

55

La rugă, n-a mai fost Cora din tinereţe, dar tot simţea gustul colacului. Ce colac? Păi, cam aşa era povestea: după ce ascultau slujba la biserică şi luau anafură pe sufletul gol, adică pe nemâncate, căci în atare zi importantă nu se cădea să iei ceva în gură înaintea anafurei, se duceau alene către casă, se mai opreau pe la colţuri sau în faţa casei vreunui prieten sau cunoscut, pentru a schimba o vorbă. Câteodată gazda îi poftea în casă, pe bărbaţi, se înţelege, la un pahar de ţuică. Ţuică de dude, mai slăbuţă, aşa ca în pustă, nu flacără, ca în Ardeal. Muierile, de bună seamă, îşi continuau drumul, mai flecărind doar din mers. Trebuia să ajungă acasă şi să aşeze masa pentru familie, care se aduna toată, cu mic, cu mare, bunici, străbunici, copii şi nepoţi, sau chiar strănepoţi. Mâncau pe săturate, încheiau cu două-trei feluri de prăjituri uscate, vreo două feluri de torturi, unul de ciocolată şi unul de vanilie sau de lămâie. Carevasăzică, unul negru ş-unul alb. Obligatoriu. Nu lipsea nici plăcinta acră, un fel de cozonac, dar altfel decât cel moldovenesc. Era aluat dospit cu drojdie, îndulcit cu zahăr din plin, umplut cu nucă, cu mac sau cu brânză, brânză dulce de vacă, amestecată cu ou, tocmit fiecare fel în ruzi late de o palmă, puse în tipsie şi coapte în cuptorul cu paie, ca şi pita.

După un pui sănătos de somn, se mergea în prograge, cuvânt împrumutat de la sârbii trăitori în sat, destul de mulţi ca să aibă propria lor biserică şi rugă, când jucau sârba la un loc cu românii şi nemţii, care la rândul lor îi invitau pe toţi la chirvai, ruga lor, şi atunci se încingea polca.

Aşadar, în prograge, curtea bisericii, se instala un podium şi pe el o masă acoperită cu o faţă de masă împodobită cu tot felul de cusături complicate sau broderie făcută de mâna nănaşei. La rugă, nănaşul şi nănaşa erau personajele principale şi era mare cinste să fii naşul rugii. Acesta pregătea colacul, care era mare cât roata carului. Se întreceau, adică se învingeau unul pe altul, după vorba locului, care să facă colacul mai mare, mai dulce, mai bun, mai potrivit rumenit, nici prea tare nici prea puţin, ca la Sfânta Vineri. Avea satul ce vorbi, sara la givan, pe banca de lângă poarta de la stradă, nişte luni bune. Cum au fost îmbrăcaţi nănaşul şi nănaşa, câte feluri de prăjituri au adus la biserică la tăiatul colacului. Erau

56

subiecte foarte interesante pentru forfecat de către meliţa muierilor, care aşa se aflau şi ele în treabă, hodinindu-şi trupul tăbărât, rupt de oboseală, după treburile zilei, care nu erau tocmai uşoare. Lucrau acasă, lucrau în grădină, lucrau la câmp. Vai de ele. Da’, gura tot mergea, moară. Aşa că era foarte important cum te prezentai la rugă, ca nănaş. Dar şi ca spectator. După ce se aduna tot satul în prograge, la ora fixată cu nişte luni înainte, ca să nu se întâmple vreo năsărâmbă, nedorită greşeală, nănaşa aducea colacul şi-l aşeza la vedere, în mijlocul mesei, înconjurat de curtea sa regală, suita de prăjituri, care mai de care mai bună, făcute în casă de chiar mâna ei, a naşei. Apoi preotul se urca cu nănaşul pe podium şi făcea slujba de sfinţire. Mare fast! Cele mai bune odăjdii, de obicei cusute cu fir de aur, şi invitaţi alţi câţiva preoţi de prin satele vecine. De altfel, fiecare familie avea goşci de prin alte sate şi chiar musafiri de la oraş. Mândrie, nevoie mare! Cu cât mai mulţi goşci, cu atât fala era mai abitir. Cândva, în timpul slujbei, cu un ritual aparte, se tăia colacu’. La sfârşit, preotul paroh frângea colacul în mâini, în bucăţi, ca să împartă şi să ajungă la toată lumea. Fiecare voia să ajungă să-l guste, oricât de ghiftuit cu mâncare era de la prânz. Nu de alta, dar cum ar fi putut altfel să-şi dea cu părerea despre calitatea colacului şi cinstea nănaşului?! Şi apoi dacă degustătorul era cumva sortit nănaş în anii următori, trebuia să ştie cum, ce şi cât să facă, pentru ca el să fie mai pe sus.

Copiii se îndesau în faţă, de parcă erau nemâncaţii lumii. Dacă nu era d-acasă, era mai bun, ce credeţi?!

S-a terminat şi asta şi urma jocul de la Căminul Cultural, care era chiar lângă biserică. Se juca de mama focului. Unii dintre bărbaţii mai copţi încă mai ştiau să facă forme. Tradiţia se cam pierduse. Cei mai tineri începeau să guste din cupa comunismului şi a colectivizării. Nu le mai ardea de forme, de bătaia la cizmă şi la picior. Aveau alte griji. Toţi aveau griji, dar cei mai în vârstă s-au trezit de când se ştiau cu o tradiţie. Nu puteau altfel, le ardea, sau nu le ardea. Făceau forme pentru că aşa era datina. Iar datina, în conştiinţa lor, nu putea fi ignorată. Când ei vor pieri, multe vor pieri. Până atunci… Pe de altă parte, cei mai tineri au pornit a se îmbrăca precum orăşenii. Ei, partea bărbătească adică, în costume

57

cu haină cu rever la patru rânduri şi nădragi pigluiţi cu dungă, călcaţi fără cusur, iar ele, cu ţol, adică rochie. Fiecare altă formă, alt model, nu ca la costumele naţionale care se diferenţiau doar prin măiestria cusăturilor ornamentale care depindeau exclusiv de talentul, imaginaţia şi priceperea cusătoresei, care era însăşi persoana care le purta. Aşa putea să fie evaluată fiecare fată şi nevastă la cât preţuieşte. Au cam uitat de costumele naţionale! Ce să faci, aşa e lumea, se schimbă...

Pe când Cora era copil, cam fierbeau vremurile. Venise comunismul, colectivizarea şi sărăcia. Bunăstarea de la rugă era o excepţie care se făcea cu eforturi mari, cu bunuri adunate un an întreg, prin muncă grea pe tarlalele sărăciei colectiviste, unde coloniştii, aduşi din părţi mai sărace ale ţării, se ţineau de nemuncă, lenevie, furtişaguri din bunurile comune, ale tuturor şi ale nimănui. Dacă sunt ale tuturor, de ce să nu iei?!

Azi una, mâine alta, uite-aşa s-au tot dus pe apa sâmbetei tradiţiile de secole, inclusiv aceea că lucrul şi cinstea sunt sfinte, iar hărnicia ruptă din soare. Din toate acele bogăţii de neînlocuit ale spiritului, moştenite din vechime, Cora a mai prins o frântură în primii ei ani ai copilăriei.

La jocul de la cămin, îi plăcea să se prindă în horă. Da’ nu oricum sau oriunde. Numai între doda Dora şi uica Ianu, doi tineri care erau iubiţi şi urma să se ia. S-au şi luat şi-au trăit împreună până când ea a murit de diabet, cu o inconştienţă strigătoare la cer. Avea o glicemie care tăia toate recordurile, dar trăia senină, aşa dulce cum era, fără să-i treacă prin cap să meargă la doctor. Într-o bună zi, după ce a stat la taclale cu o vecină, la stradă, a intrat în casă, a căzut şi…gata. Asta a fost! Asta a fost doda Dora, pe care îi plăcea Corei, copil de vreo patru-cinci ani, s-o despartă în horă de iubitul ei. Adică de ce să se ţină ei doi de mână?! Mai bine o ţineau amândoi pe ea de câte o mânuţă. Gelozie de copil. Egoism şi dragoste la un loc, oferită acelora pe care-i iubeşte un suflet candid de prunc neatins de rele, care face ceea ce simte, fără prefăcătorii şi falseturi ca scoase dintr-un trombon în care suflă un măgar râios.

58

Seara era bal. Ţinea până după miezul nopţii. Apoi se spărgea. Nu ţinea până la ziuă, căci oamenii trebuie să se mai şi hodinească, pentru că dimineaţa marva nu aşteaptă. Vrea hrană şi reclamă îngrijire. Vacile mugesc, caii nechează şi se agită în faţa ieslei goale, porcii guiţă, dând cu râturile până răstoarnă vălăul, găinile cotcodăcesc de-ţi iau auzul, gâştele gâgâie, raţele măcăie şi… toate celelalte. O cohortă-ntreagă. Pas să mai poţi dormi. Şi dac-ai putea, cine te lasă?! La ţară, totul se face la vreme. Nimic nu suferă aşteptare şi amânare. Aşa că, se spărgea balul la vreme potrivită şi se aştepta altă sărbătoare mare. Cât timp s-au mai aşteptat, căci cu vremea s-au pierdut cu totului tot. Nu mai era voie să fie sărbători creştine. Numai 23 August şi 1 Mai. Sărbători comuniste. Tratate ca atare. Făcute de musai, mai ales de orăşeni, care erau duşi cu japca la defilare. De la cinci dimineaţa trebuia să fie pe la fabrici sau pe unde lucrau, ca, pe la vremea amiezii, să ajungă la rând a trece prin faţa tribunei de pe bulevardul principal, unde stăteau puternicii vremii, tovarăşii. Bieţii oameni ar fi vrut să stea pe acasă, să-şi vadă de treburi, dar era obligatoriu să defilezi. Erau binevoitori care să te pârască la partid, dacă îndrăzneai să lipseşti. Atunci să te ţii, ce păţeai!

59

TUTANKHAMON Cora se scutură de asemenea neguri şi-şi dă seama că se

gândise mai-nainte, bine-mersi, la Elveţia cea frumoasă şi la spiritul ei mai puţin sever ca al nemţilor. De, fiecare cu educaţia lui, cu spiritul propriu. Se întoarce spăsită în acele locuri binecuvântate cu minuni de frumuseţe şi bine face. Îi place să retrăiască acele zile şi simte cum se relaxează de bucuria retrăirilor, întinzându-se în fotoliul ei cel moale şi sprijinindu-şi capul încadrat de părul încă des, buclat şi cărunt, alb ca spuma, pe spătarul larg al fotoliului, care a devenit aproape parte integrantă din ea. Aşa afundată între perinele lui, cu mâinile-i fragile sprijinite în evidentă şi totală odihnă pe braţele largi, păreau una, om şi obiect, ca o întrepătrundere bine cimentată. Un fel de centaur cu altă formă, într-o viziune mai modernă.

Aşadar, la elveţieni, deşi totul e foarte curat, există o doză de lejeritate şi căldură, faţă de închistarea în perfecţiune a germanilor. A germanilor din Germania, pentru că şi Elveţia îşi are partea ei germană, pe lângă care se mai află şi teritoriul de limbă franceză şi cel de italiană.

Trăiesc în pace şi lini şte, nimănui trecându-i prin cap să discrimineze pe unii sau pe alţii, iar ideea de naţionalism extremist nu există nici în mintea nici pe limba lor. Toţi se acomodează, se adaptează, devin la fel, o apă şi-un pământ, respectând acelaşi mod de viaţă, aceleaşi norme de trai social şi particular. De la sine înţeles, aceleaşi legi. Evident, cei care sunt în stare. Numai aşa pot fi consideraţi cetăţeni ai aceleiaşi ţări, pe care o socotesc cu adevărat ţara lor, indiferent de limbă sau etnie. Şi o duc bine. Ca să devii cetăţean elveţian nu e prea uşor. Asta, se-nţelege, pentru cei veniţi dinafară. Mai întâi stai câţiva ani buni acolo, lucrezi şi te integrezi. După ce te saturi de aşteptat, trebuie să dai un examen. Un fel de examen de admitere, cu întrebări şi răspunsuri pe care onor candidatul trebuie să le dea în faţa comisiei, care nu e pusă pe treceri cu vederea şi indulgenţe. Nu au nevoie de fiece ratat

60

printre ei. Dar şi odată intrat, eşti de-al lor. Cu asta, basta. Ţi-au pus pecetea. După ce trece prin această probă de foc, nimănui nu-i mai arde să nu fie la locul lui şi devine elveţian get-beget.

Aude vocea vară-si, devenită elvenţiancă în acest mod, care i se spovedise cu un soi de evlavie şi de năduf cum a fost cu examenu’. Ca o şcolăriţă timorată înaintea orei de matematică, unde este titular un profesor savant, care se întoarce cu spatele la tablă, o umple de la un capăt la altul cu cifre despre care numai el ştie ce sunt, o şterge şi iar o umple, nebăgând de seamă când sună clopoţelul şi că vajnicii lui elevi, neputându-l înţelege, se ocupă fiecare cu ce-l taie capul. Eventual unul, dintr-o singură clasă în toată şcoala, la câţiva ani o dată, pricepe şi încearcă să le explice colegilor, care înţeleg doar atât că şi acesta va ajunge ca profesorul, pentru că deja îi seamănă leit, de gândeşti că l-ar fi turnat pe gură. Când urma scosul la tablă, cam o dată pe trimestru, la încheiatul mediilor, operaţiune de care trebuia să ţină seamă până şi căscatul profesor de matematică, cel cu capul vâjâitor de cifre abracadabrante, ploua cu doi în catalog. Potop, nu altceva! Mirare că nu se-nmuia hârtia filelor de aşa ploaie nărăvaşă. Cele mai diabolice coşmaruri din visurile Corei erau la ora de matematică, scoasă la tablă şi, în loc de răspuns, privea înainte ca viţelul la poarta nouă. Sau la teză ori lucrare de control, unde nu reuşea să scrie nimic în afară de titlu. Visul se sfârşea invariabil cu sudori reci până la rădăcina părului din ceafă, pentru că tot încerca şi iar încerca să prindă ceva de copiat de la vecinul ei cel învăţat, dar nu-i reuşea nici de doamne-ajută. Era un fel de chin ca acela când vrei să fugi, tot în vis, se înţelege, şi fugi pe loc, iar în clipa când duşmanul e pe punctul de-a te prinde, te trezeşti gemând de groază şi tremurând mărunt-mărunţel, de-ţi mai treci o vreme bună privind pe pereţi, în dricul nopţii, până să se mai lege somnul de tine. Aşa povestea şi Zâna, aşa o chema pe verişoara Corei, care, după o atare încercare încărcată cu emoţii şi umplută ochi cu frica expulzării, devine un vajnic şi credincios cetăţean al ţării ei adoptive, care nu mai era adoptivă. Şi chiar aşa şi este, nu-i minciună.

61

Într-una din zile, pe când Cora, împreună cu Silvia, o altă verişoară venită în vizită, au rămas singure acasă, pentru că Zâna îşi vedea de serviciul ei cel foarte bine plătit, care-i permitea să-şi ţină pe veresie neamurile în vacanţă la ea, fără a se gândi cât o costă să le hrănească şi să le plimbe, başca niscai cadouri. Rămase ele singure, constată că nu mai este hârtie igienică la baie. Mai grav, nu se afla în toată casa. „Ce-i de făcut?!” Parcă văzuse Cora prin bucătărie un sul de prosoape de hârtie, din acelea care înlocuiesc uitatele ştergare de şters vasele, cele din cânepă de acum un secol, sau mai dincoa’, de in, de frotir, cu modele variate de legume, fructe, orătănii şi alte invenţii, după cantitatea de fantezie pe care o posedă autorul, mai numit şi designer, sau fără, simple, doar cu o bordură, ori că simple, simple de tot. Şi prosoapele de hârtie ale Zânei aveau modele pe ele. Nu bagă de seamă ce şi nici că i se părea important. Important era că a găsit rezolvarea problemei care nu suferea amânare. De unde, Doamne iartă-mă, să ştie că săvârşeşte un aşa sacrilegiu! Îşi vede liniştită de ale ei şi seara, Silvia n-are ce lucra, se apucă să-i spună Zânei c-ar trebui să dea cu nasul pe la supermarket, pentru că le cam lipsesc unele şi altele, precizând pe degete ce anume.

— Vai de mine, se sperie Zâna, şi cum v-aţi descurcat? — Bine. Am luat prosoapele de hârtie din bucătărie, numai că

sulul e pe terminate. — Prosoapele de hârtie? cască Zâna ochii cât cepele şi

amuţeşte. Fetelor, pe ele este desenat steagul elveţian! Cum să fie folosite la baie! Nu pot să cred ce s-a întâmplat! Cum am putut fi aşa de neatentă, măcar să vă atrag atenţia?!

— Păi, îmi pare rău, n-am ştiut că e aşa mare lucru şi, de altfel, nici n-am observat. Şi chiar dacă observam… În bucătărie nu ştergi cu ele?

— Ba da, dar asta-i altceva. Le venise musafirelor rândul la mirare şi neînţelegere. Stăteau

plouate şi contrariate, fără să priceapă chiar foarte bine de ce atâta zdroabă pentru nişte hârtie, în final, tot hârtie se chema că este, chiar dacă împodobită artistic cu steagul naţional.

62

„Ce, steagul se pune pe aşa obiecte?! Când l-au pus, cine l-a pus, nu s-a gândit puţin la unele variante posibile? Trebe că-s învăţaţi să facă la marele fix numai ce-i de făcut. Drum drept, de la care nu se abat. Nouă ne-a intrat în sânge descurcăreala şi găsitul de soluţii, că doar am trăit atâţia ani în lipsurile de negândit cu minte normală ale socialismului înfloritor. Am făcut boacăna! Ce-i de făcut?!”

Au încercat să dreagă busuiocul şi să schimbe discuţia, da nu! Zâna o ţinea una şi bună. Se căina de mama focului:

— Ce-ai fată! Ce să facem acuma?! Să ne punem gâtiţa-n laţ? Am făcut-o, na! N-am vrut! N-a fost cu intenţie. Scuze! Nu înseamnă că nu respectăm steagul sau ţara asta. S-a-ntâmplat! Asta e. Iertare! Altceva ce să mai facem?

— Dar trebuie să înţelegeţi că Elveţia e ţara care m-a adoptat, m-a luat în braţe, m-a salvat, acum sunt elveţiancă şi pentru mine asta înseamnă mare lucru şi ceea ce s-a întâmplat mă afectează, nu mi-e tot una, mă simt prost. Ce zic eu prost?! Ca o trădătoare.

Nu mai era nimic de zis. Jelea ca după mort. Se simţeau vinovate, o făcuseră de oaie şi n-aveau încotro. Stăteau, curci plouate, cu capul în jos, neştiind ce simt mai tare: părere de rău, mirare, neputinţa de-a înţelege exact de ce atâta tevatură pentru mai nimic. Le pusese serios pe gânduri.

„Să nu fie chiar nimic? Poate că e. Dacă noi nu judecăm drept?! Cum, necum, clar că acesta era patriotism, nu glumă!”

De la o vreme discuţia s-a stins ca focul dintr-o tabără de căruţe a ţiganilor căldărari, după ce noaptea şi-a trecut de mijloc iar ei, întinşi direct peste puterea dezgolită a pământului, au adormit osteniţi de flecăreală, de cântat doruri către stele şi lună, de irosirea pasiunilor în dansuri aţâţătoare şi amoruri crude.

„Doamne, numai nu mă lăsa să-nebunesc, stând aici singură toată ziua! Uite cum o iau razna şi-mi fug gândurile, de nu le mai pot struni nicicum, de parc-ar fi cei mai nărăvaşi mustangi, puşi la ham prima dată şi le mai şi explodează o grenadă chiar dinaintea nasului! Nu mă pot aduna, să gândesc şi eu la una, cu cap şi coadă, abia apoi alta la rând! Oare mai-s zdravănă, am cam luat-o pe arătură şi nici nu-mi dau seama?! Parcă mă gândeam la Elveţia, la

63

oamenii ei atât de paşnici, care se împacă bine unul cu altul. Asta era! Ia să vedem!” şi vede iar, întoarsă în timpuri scurse peste ea şi viaţa ei.

Oraşul Basel aparţine la trei ţări: Elveţia, Italia şi Franţa. Cora, de când se ştia, a avut o pasiune pentru antichitate. În

top, se aflau Grecia antică şi Egiptul antic. Grecia a reuşit s-o vadă. Egiptul, nu. S-ar fi dus cu dragă inimă, ar fi strâns bani de excursie, „ce aşa mare scofală!”, dar epoca teroriştilor era în toi. A aşteptat cu anii să poată merge şi n-a îndrăznit. Se auzea despre tot felul de atentate, de autobuze cu turişti vinovaţi doar de faptul că nu erau musulmani, aruncate-n aer, făcute praf. Zburau ţăndări aprinse şi hălci de oameni împrăştiate în cele patru zări. Ce fel de creaturi or fi aceia care se ucid pe ei şi pe alţii, care nu se aflau cu nimic în păcat, doar de dragul unei idei care li s-a introdus în capetele lor pătrate, ca un cip răufăcător, de către un troglodit suferind de megalomanie, căci numai cu toţi boii acasă nu poate fi un astfel de fanatic care se crede mai deştept decât puterea divină, în numele căreia acţionează şi care, în mod sigur, nu i-a dat nici un fel de aprobare nici scrisă pe vreo tablă a legii, nici verbală, direct sau prin intermediari, ca să purceadă slobod la asemenea monstruozităţi. Paranoici sadea, la care nu le-a venit încă nimeni de hac. Doar se laudă sau chiar încearcă unii şi alţii să găsească ac de cojocul lor. Când? Om trăi ş-om vedea. Dac-om ajunge. Cui să-i mai ardă de ducă?! Stăteai frumuşel la locul tău, cuminţel, doar cu mintea-nvolburată de vise ne-mplinite, din cauza acestor apucaţi fanatici, nevinovaţi în felul lor, căci, de fapt erau doar nişte biete victime ale unei educaţii de îndoctrinare la care au fost supuşi de mici de către adevăratele bestii, despre care nu poţi a înceta să te întrebi dacă-s zdraveni, sau le filează bine de tot lămpile. Au mai fost pe lume din ăştia, au adus numai prăpădenie cu ei, dar până la urmă au pierit tot pe limba lor. Numai că până atunci s-au găsit câte unii, mai slabi de înger, să le creadă toate balivernele şi să-i urmeze ca oile, măgarul!

„Or trece ele şi astea, numai că tare aş vrea să ştiu dacă eu o să mai apuc a vedea Piramidele şi Valea Regilor”, îşi zicea Cora în sineşi, cu părere de rău.

64

Dar a avut un pui de noroc. Fiind în Elveţia, taman atunci au fost aduse la Basel, înţelesese ea, mumia lui Tutankhamon şi artefacte din mormântul lui.

Pleacă val-vârtej să vadă. Mai ales pe marele faraon în persoană. Ajung ele, cele trei graţii, Silvia, ea şi cu Zâna, la Basel. Aglomeraţie mare, loc de parcat maşina, ca-n palmă. „Ce-i de făcut?!” Le lasă Zâna pe o stradă în perimetrul muzeului cu pricina, le explică cum să ajungă până la poartă şi le zice s-o aştepte acolo. Zis şi făcut, numai că de făcut nu-i chiar floare le ureche. Mai întâi şi-ntâi că era o-ntortochială de străzi până să dai de muzeu. Să întrebi ar fi o soluţie, da’ cum, că nemţească, ioc! Nimeresc într-un târziu pe cineva care înţelege englezeşte şi le îndrumă. Ajung. Se aşează la coada de la intrare, nu prea lungă. Începe să picure, tot mai sănătos pe măsură ce treceau minutele, numai că nu le păsa nicidecât, pentru că, începând din faţa intrării în muzeu, deasupra de o bună bucată de caldarâm era întinsă o copertină care avea sfânta menire de a adăposti fie de ploaie, fie de soare pe vizitatorii care stau la coadă.

„Să-i fie de sănătate celuia la care i-a fost trecut prin gând aşa o grijă pentru aproapele!”

Le-a picat bine grija aceasta, pentru că nu-şi luaseră umbrele. Cine să mai aibă şi asemenea grijuri, de-a lua umbrele, mai ales dacă pleci pe cer senin, când mergi la Basel să vezi Egiptul antic, care s-a călătorit până pe acele meleaguri trecând peste secole ca prin brânză?! Abia mai târziu au înţeles că pe acolo, prin avansatele ţări ale nobilei Europe de Vest adică, implicit în Elveţia, se-nţelege, asemenea facilităţi, cum e acea copertină, nu sunt facilităţi. Sunt rezolvări de la sine înţelese, intră în business şi-n obişnuinţă. Cine să le stea la coadă neferit de toanele cerului?! Nimeni. Şi atunci ?! De ce există copertine? Ca să fie folosite. Simplu. Aşa că, în atari condiţii, nici lor nu le-a păsat că ploaia ploua în vrerea ei. Erau la scut. Totuşi observă că se apropie de intrare şi Zâna, ia-o de unde nu-i. Se uită la ceas şi constată că a trecut cam o bună jumătate de ceas.

— Unde, Doamne iartă-mă, stă atâta, că doar nu acum se construieşte parcarea aia?! Eu îi dau telefon!

65

Cora scoate mobilul din poşetă, dar Zâna, pas de răspunde. Mai încearcă de câteva ori. Tot nimic.

— Măi, ce naiba se întâmplă? Io-te cum s-a făcut nevăzută Zâna noastră, precum în poveste! Tu, Silvie, măcar ştii cum se chemă orăşelul acela unde stă şi adresa? Ar fi trebuit să mi le notez. Dacă a păţit ceva? Nici chei n-avem. Acum chiar suntem fiii ploii! se panichează Cora. Aşa era ea, cam nerăbdătoare din fire. Aşteptările deşarte i se păreau pierdere de vreme. Unde mai pui că aceasta numai o simplă aşteptare nu era. Îl voia pe marele faraon.

— Lasă, c-om vedea. Cine ştie ce-i cu ea, se manifestă calm Silvia. Îl sunăm pe Mihai.

Mihai era vărul lor, bărbatul Zânei. Într-asta, iată că soseşte, gâfâind, Zânuca în persoană. — Unde naiba ai stat atâta?, se răţoieşte Cora. — Scuzaţi-mă, dar nu am găsit niciunde loc de parcare. Abia

la gară şi de acolo am venit cu tramvaiul. „Sfinte Sisoe, unde naiba o fi gara aia, de-a trebuit să vină cu

tramvaiul?!, cârcoteşte Cora fără grai. Chiar nici o parcare, decât unde şi-a-nţărcat mutu’ iapa?! Ce chestie! Aici mai bine te lipseşti de maşină. Totuşi, nu văd să se-nghesuie pietonii. Poate chiar de aia n-au loc sărmanele maşini. Sunt pe post de pietoni. Dacă stau şi cuget, bag seamă că şi viteza le e ca de pedestraşi, departe de ce-ar trebui să le fie normalul. Se pupă bot în spate, mergând bară la bară. Mare pacoste!

În vremea asta fac paşi şi intră, după ce plătesc un purcoi de bani. E normal, e Tutankhamon, nu?! Sunt dirijate de oameni aşezaţi din metru în metru, încotro s-o ia şi ajung într-o sală potrivit de mare, în care erau instalate două ecrane imense pe care rula un film despre piramide, faraoni, istoria Egiptului antic, arheologii care şi-au lăsat oasele pe acolo şi şi-au tăbăcit viaţa sub soarele arzător al Egiptului, împlinindu-şi menirea de căutători de vise. Filmele astea erau traduse în diferite limbi, numai trebuia să se stea aproape de difuzorul care o transmitea pe cea înţeleasă de fiecare. S-au burduşit de cunoştinţe foarte docte despre dinastii întregi şi destinul lor înainte şi după moarte, căci, săracii, nici

66

după moarte n-au avut parte de linişte. Cine i-a pus să fie aşa de deştepţi şi inventivi şi să-şi conserve corpurile, să se mumifice, ca să fie vizitaţi fără pic de răgaz de savanţi care doreau să le afle secretele, scociorând prin morminte în numele ştiinţei, precum şi de curioşi şi gură-cască, care să se laude c-au văzut ce-au văzut şi să se dea mari şi culţi, dar mai ales vizitate de lotrii care voiau să le smulgă avuţiile pe care le-au luat cu ei în mormânt, la ce bun numai ei ştiu, dacă ştiu?! Ziceau că tot ce luau pe lumea ailaltă puteau să folosească taman ca-n lumea asta. Oare aşa să fie? Da’ pentru ce atâtea întrebări fără de răspuns sigur, doar presupuneri şi variante, care mai de care?! Păi, aşa e lumea, curioasă, de când s-a gândit bunul Dumnezeu s-o lase pe faţa Pământului. De ce să despicăm firu-n patru? Asta e şi gata. Dar şi ce-au scos la iveală din marile morminte, nu-i de lepădat!

Cora se încruntă, concentrându-se să-şi aducă aminte tot ce ştie despre lucrurile din faţa ei. Nu prea poate. Oare de ce? Doar şi-a dorit atâta să le vadă. Sau poate nu lucrurile, ci locurile?! Să fi avut vreodată de-a face cu acele locuri, de o obsedase atât vizitarea lor?! Era ceva în ea care-şi aducea aminte, dar nu putea ieşi la suprafaţa conştientizării?! Oare, dacă fusese trăitoare pe acele locuri, ce-o fi fost? O Amneris sau o Aidă?! Stăpână sau sclavă? Ce-i dicta acea dorinţă aprigă de a păşi ca să simtă sub talpă acele pământuri? Să fi fost doar o simplă pasiune pentru miturile şi istoria mai mult decât fascinantă a ţării faraonilor, pe care oricum nu şi-a putut-o împlini?!

„De acum încolo nici atât”, îşi spune Cora, doamna cea foarte bătrână. Bătrână, dar de o distincţie aparte, parcă învăluită ca de un fum al unei frumuseţi interioare de neatins, nici măcar cât un fuior de boare, dar vizibilă pe faţa ei blândă, senină, împăcată, cu zâmbetul cald, pe care-l adresa oricui se apropia. N-o deranja când veneau oameni la ea, ca să-i ţină de urât credeau ei, dar ea ştia că nu-i mai era urât singură. Doamne, cât amar de vreme a suferit de singurătate şi cât a durut-o. I se spinteca sufletul de durere şi, de la o vreme, abia mai avea putere să scoată câte un geamăt anemic. Ar fi fost bine să poată geme din toţi rărunchii, să-şi zbiere suferinţa, să-şi dea cu capul de pereţi, să golească nişte pahare

67

bune de ceva alcool, nu conta ce, care s-o facă să nu mai simtă, s-o anestezieze şi s-o culce, s-o ducă în lumea viselor ei risipite şi hărtănite de furtunile sufletului lipsit de noroc. Se mai întâmpla să fie câteodată şi aşa. La tinereţe. După un timp, pe nesimţite, au trecut toate, parcă luate cu mâna. Au trecut precum furtuna de vară. Iute şi aprigă. Cu promisiunea că are să se reîntoarcă. Numai că, după fiecare astfel de toană a vremii, unii din stejarii cei groşi, credinţe înfipte-n adâncul fiinţei, au rămas doborâţi, zdrobiţi ca de cea mai aprigă secure. Noroc că totdeauna se găseşte cineva să umple golul cu-n puiandru, care se înalţă vajnic. Mai devreme sau mai târziu. Aşa i s-a întâmplat şi ei cu Nick. Păcatul e atâta amar de vreme pierdută aiurea! Dac-ar fi ştiut! Da’, n-a ştiut. Se vede treaba că ce ni-i dat, în frunte ni-i pus, vorba celor din bătrâni, care, ei or fi ştiut, ce-or fi ştiut, de-au spus-o şi nu numai c-au spus-o, dar au lăsat-o zălog şi moştenire. Acum e bătrână tare, nici ea n-a sperat vreodată să ajungă atât de mult timpul din urmă, numai că nu mai crede cum că asta înseamnă un noroc.

„De ce-or fi vrând oamenii să trăiască cât mai mult, veşnic dacă se poate?! Ajungi să te plictiseşti de tine însuţi, să te vrei altfel, să pleci a căuta pe alte meleaguri visele care s-au zburătăcit, când, dintr-o greşeală sau din voinţă, a ta sau a altora, minunea de vas care le era adăpostul s-a zdrobit, izbit de neîngăduinţa Pământului. Pământul cu legile lui! Legile lui, pe care oamenii nu le prea înţeleg, dar fiecare dintre ei se crede deşteptul care o face, şi, să te ţii lele, pentru că atunci, ca El, deşteptul, nimeni. Eh, deşertăciuni lumeşti! Deşertăciuni care-şi bat joc de frumuseţea vieţii, precum Acela când îşi vâră coada acolo unde n-ar trebui să-i fiarbă oala. Dar se preface că-i fierbe şi-i chiar lămureşte pe unii mai slabi de înger, cum că-i fierbe cu adevărat, şi strică tot ce-i bun şi frumos, cu îmbârligata lui de răutate, ca să plece necăji ţii cei atinşi, obidiţi, cătrăniţi şi trăgând după ei, cu ultime eforturi peste puteri, apăsarea părerii de rău, cu dorinţa de a mai hălădui o vreme prin aste locuri, doar, doar li s-o împlini ceva din credinţele dintru începuturi, când li se părea că tot ce zboară se mănâncă.”

Cora face semnul ei obişnuit, îşi duce mâna dreaptă la frunte şi şi-o şterge uşor vrând să alunge gânduri venite nechemate

68

atunci când stă la şuetă cu ea însăşi şi cu amintirile şi cu gândurile şi cu învăţămintele unei vieţi întregi trăită la turaţie maximă şi constată că mintea-i a luat-o razna, că a scăpat caii şi a ajuns te miri pe ce coclauri. Le alungă. Gândurile rebele le alungă, ştiind sigur că altele vor veni şi le vor lua locul. Şi, mă rog, de ce le-ar controla chiar aşa de strict. Ce, are de dat cuiva socoteală? Doar mai toată vremea stă singură în fotoliul ei, din faţa ferestrei. Stă acolo ea cu ale ei, cu amintirile şi cu singura dorinţă care i-a mai rămas: să plece. Să plece lângă cel îndrăgit.

„Oare poţi să ajungi unde vrei? Dacă nu poţi? Dacă ajungi cine ştie unde, sau cu cine n-ai mai vrea să dai ochii?”

Iar se scutură ca de friguri galbene. „Ce-i cu mine astăzi, de-mi vin astfel de gânduri aiurea?! Sigur c-o să fiu cu Nick. Aşa ne-a fost scris. Dacă n-ar fi fost aşa nu ne-ar fi îngăduit soarta să ne întâlnim şi să ne legăm cu nod gordian, de nici noi de-am fi vrut-o, n-am fi putut a-l desface. Ce-mi trebuie acu’ să despic firu-n şapte?! Se vede c-am pierdut mult, cum spun oamenii de la ţară când constată că s-au cam sclerozat şi nu le mai funcţionează mintea după aşteptări. Mai bine să întorc foaia şi să caut a-mi aminti ce am văzut la Basel din odoarele aduse taman de pe vestita Vale a Regilor, din ţara unde curge leneşul acela de Nil, care-şi poartă mâlurile pe de lături, pentru a-şi face pomană cu de-ale gurii, pentru tot trăitorul.”

Vag, amintirile au prins să însăileze contur. Ca nişte umbre încep a se ivi stafii plutitoare în mintea Corei, obiecte închise în cutii de sticlă, sau mai bine zis dulapuri, sau vitrine. Puteau fi câte puţin din fiecare. Nu conta. Stăteau acolo stinghere şi parcă prăpădite de jale, însingurate şi smulse de la locul lor. Cora simţise o pustietate în suflet şi o dezamăgire amară, parcă îi venea a plânge de jalea lor. Poate de aceea nici nu-şi putea aduce prea bine aminte. N-a avut trăirea de bucurie şi de încântare ca atunci când ţi se împlineşte o dorinţă mare. Aceste lucruri parcă nu erau unde le e locul cu adevărat. Sigur că nu erau. Erau dezrădăcinate şi înstrăinate şi le-a pierit măreţia, vigoarea şi li s-a scurs toată puterea aceea magică din ele, nevrând să le însoţească şi rămânând acolo unde trebuia să rămână, unde-şi aveau rostul. Iar curioşilor

69

de oameni care se perindau prin faţa vitrinelor, li se-nfăţişau nişte biete obiecte frumoase, strălucitoare, dar completamente inerte şi moarte. Fără pic de vlagă-n ele. Viaţa lor a rămas acolo unde le-au fost pus stăpânii lor, marii faraoni, care le-au luat cu ei, de dragi ce le erau, ca să le regăsească aproape când se vor deştepta în următoarea reîncarnare. Aşa credeau ei. „Oare au dreptate?”, nu se poate împiedica Cora de a insista prosteşte cu această întrebare. Luate cu japca din sacrele morminte, şi-au dat duhul, una câte una, neputându-se manifesta altundeva decât unde le-a fost scris în pravila legii. Acum se simţeau nişte biete creaţii profanate şi violate în intimitatea vibraţiilor lor de nefiinţe. Degeaba oamenii vor altfel, căci nu se poate. Aşa stând lucrurile, Cora s-a simţit pustiită şi tristă. S-a preumblat inert, ca toţi ceilalţi, ca la promenadă, prin faţa acelor obiecte care au pierdut tot ce-au avut mai drag pe lume. Locul lor. A văzut masca lui Nefertiti cea neasemuit de frumoasă. Şi masca era oarecum frumoasă, aurul strălucea, că de aceea era aur, dar atât. Sarcofagul nu ştiu cui l-a privit intens, s-a învârtit în jurul lui, doar, doar o simţi că simte ceva. Nici pomeneală! Nimic, nimicuţ. Mare, impunător, aur curat, dar străin, fără personalitate, deşi împodobit cu tot felul de scene în relief şi figurine lucrate cu evidentă mână de maestru. Oare cum o fi arătat plasat la loc de cinste în camera mortuară, una dintre multele încăperi ale piramidei ce-i fusese destinată ca adăpost întru aşteptare, nu se ştie cât de lungă, până ce băjenirea sufletului ieşit spre purificare se va încheia şi se va întoarce iară? Cora avea convingerea că arăta altfel. Şi-l putea imagina radiind prin toţi porii, trepidaţii ale emanaţiilor sale de natură moartă, dar nu într-atât de moartă ca să n-aibă propria personalitate şi trăire la intensitatea care-i era specifică, dar care era acolo, de netăgăduit şi care se făcea simţită şi percepută de cine voia cu adevărat să perceapă ce-i de perceput, renunţând la idei preconcepute sau socotite de către unii simple trăznăi ale unor minţi cam dereglate.

Oare câte mii sau milioane de milenii le e hărăzit sufletelor să colinde teleleu prin infinit până să se întoarcă?! Căci, iată, până acum nu s-a aflat despre nici unul că s-ar fi întors şi mumiile au rămas mumii. Ori poate că pe aici se măsoară cu alt fel de ocale

70

timpul. Pe lumea cealaltă o fi fiind altă formă! Sau poate că au venit, dar nu le recunoaştem noi. Nu scrie nicăieri că trebuie să se întoarcă în biete trupuri mumificate, numai pentru că aşa şi-au imaginat unii dintre oameni. Sau poate…

„A, nu! Asta nu! Ce am, frate, azi? Eu cred cu adevărat în existenţa puterii supreme, numită de noi Dumnezeu, ce-i drept termen convenţional, cum sunt toate cuvintele, dar entitatea în sine e ceea ce e dincolo de orice fel de denumire. Sigur că această Putere nu are aceeaşi componentă sonoră în toate limbile pământului, vechi sau noi. De altfel cum ar şi putea, după tărăşenia cu Turnul Babel? Important e doar ceea ce ele vor să exprime. Deci, conchide Cora dialogând cu sine pe muţeşte, eu cred în această Putere, fie cum s-o fi chemând ea, şi sunt convinsă cu adevărat de existenţa ei şi de o altă existenţă, după detrupare. Dar oare acea existenţă poate fi măcar asemănătoare de cum o gândim? Sau noi o gândim după forţa dorinţelor noastre? Trebe că aşa e. E clar şi pentru orbi că nu ne e dat a şti nici o fărâmiţă din cum a să ne cate viitorul în viaţă, nici vorbă despre cel de după viaţă. Nu ne e permis a şti nici cum va fi clipa care urmează, dar minutul! Cât despre rest, nici n-are rost a ne sfredeli mintea cu gânduri deşarte.”

Din cele adâncuri uitate, o trage de mânecă, pentru ca să-şi îndrepte amintirea şi către ea, o lăcruţă meşterită din lemn pictat cu nişte scene, pe care însă nu le poate distinge clar, ceva cu un faraon la luptă, în mijlocul armatei sale de bărbaţi puternici şi musculoşi care purtau scuturi enorme, „cum de nu le era greu să le ridice, dar să le mai şi ţină”, cu suliţe îndreptate orizontal spre un duşman nevăzut în acea pictură. S-o fi ascuns de frică prin vreo dositură. Era lăcruţa aceea folosită la păstrarea măruntaielor faraonului, scoase frumuşel la-mbălsămare, dar preparate spre bună dăinuire, până va veni momentul să fie iar de folos. Numai inima avea altă soartă.

Când mortul e mort, zeii cei buni, Ibis sau Anubis, îl iau de mână şi-l conduc în regatul umbrelor. Acolo are multe trepte de trecut, dar mai ales e important să nu-şi uite declaraţia de nevinovăţie, pe care încă din viaţă i-a ticluit-o cu artă cel mai bun

71

scrib pe care şi l-a putut permite. Dacă a fost faraon, norocul lui! Cu ea se va prezenta dinaintea marelui Osiris, care-l va judeca. Osiris stă aşezat, înconjurat de tot cortegiul de divinităţi, care-ţi fac să ţi se zbârlească părul la ceafă de multe şi impresionante ce sunt. Mumia, adică noul sosit, cerşetor de azilanţă pe acele tărâmuri, stă drepţi în sarcofagul ei, luându-şi nu ştiu cum alura pe care-o avusese în lumea trăitorilor. Între ei, dreptul Osiris de o parte şi mumia, de alta, se ridică impresionantă şi impenetrabilă, balanţa sufletelor. Pe un talger stă ca-ntotdeauna pana de pe capul lui Maat, zeitatea numită Adevăr. Marele şi unicul adevăr, necontrafăcut în nici un fel de voinţa sau interesele oamenilor. Adevărul gol, goluţ. Pe celălalt talger se pune inima mortului, care, după cum se vede n-are cum să n-o aibă la el. Doar se va măsura pe talgere cu însuşi adevărul, adevărat. Dacă inima era grea de greşeli, evident, talgerul ei se lăsa în jos şi atunci s-a zis cu viaţa eternă. La un semn al lui Osiris, se iveşte o fiară, o arătare fioroasă peste poate, un cap de crocodil, coamă de leu şi corp de hipopotam, care numai ce-l înghite dintr-o simplă căscare de bot pe nelegiuitul condamnat la dispariţie veşnică. Fără drept de apel. Gata! S-a-ncheiat socoteala! Dacă talgerele rămân în echilibru, atunci Osiris îl declară pe candidat demn de a rămâne lângă el şi mai apoi, se va vedea ce, cum şi când se va scrie istoria altor reîncarnări.

„Cum or fi fost minţile acelor oameni de demult, că au putut creierii lor să sloboadă asemenea… aberaţii, le-am zice noi. De ce nu ni se dă dreptul de a afla cât şi ce e aberaţie? Oare cu ce ar strica asta la ceva? Ce s-ar deregla în echilibrul şi aşa destul de precar al lumii?! Cum ar fi trebuit să arate fiara cea devoratoare dacă mortul ar fi fost român?! Corp şi labe de urs, cap, bot şi colţi de lup, cu vreo limbă de viperă cu corn?! Dac-ar fi fost de la Polul Nord?! Acolo urşii albi sunt tare frumoşi, focile de-a dreptul drăgălaşe când se joacă cu puii lor alunecoşi şi-i dau de-a dura. Pinguinii cică pişcă foarte urât. Măi, să fie, femeie, iar ai luat-o pe arătură! Te prosteşti tot mai abitir, pe zi ce trece, ş-apoi ce treabă ai tu acum cu toate astea? Mi se pare mie sau e chiar de chiar că nu vom afla niciodată răspuns la asemenea întrebări aiurea, pe

72

care numai o nebună ca tine şi le poate pune?! La ce mi-oi fi frecând atât creierii cu d-alde astea, că doar nu doresc să-i fac pane?! Clar că se întâmplă ceva cu mine. Mai bine m-aş ridica de aici, uite că s-a cam înnoptat, să-mi fac toaleta şi să merg la culcare. Se fini la comedi, pe ziua de azi. Îmi ajunge timpul să mă tot gândesc la ce şi cum a fost şi la toate prostiile care văd că se îmbulzesc să-mi dea de furcă, de parcă toată viaţa aş fi fost filozof şi alta nu. Ei, drăcie!… Ori te pomeneşti că tare aş vrea să ştiu cum e de-adevăratelea pe lumea ailaltă?! Mai ştii pacoste?!”

Îşi scuipă-n sân şi-şi face semnul crucii, ca să-l alunge pe Cel de pe Pustii, care făcea cu ea pe frumosul şi-i aducea asemenea bunătate de gânduri drept daruri.

„Să şi le ţină! Ce, am ajuns de n-am la ce mă gândi?! Ba bine că nu!… Nick!… Nick, dragul de el!”

Ce dor îi era de el! Inconştient, în îngânarea serii, întinde braţele să-l cuprindă lângă ea. Ca pe vremuri. Ca pe vremuri când se cuibărea la pieptul lui lat şi, ţinută strâns de să-i ia răsuflarea cu braţele lui puternice şi alta nu, se simţea aşa de mică, de fragilă şi atât de ocrotită, de fără griji. Atunci pierise, se topise cu totul, nu mai rămăsese nimic din femeia cea puternică, pe care, nu cu mult timp în urmă, colegii de la slujbă o numeau, Doamna de Fier, Eminenţa Cenuşie şi alte apelative de pe acelaşi portativ şi care voiau să arate cât de tare era, de puternică sufleteşte, încât nu i se-ndoiau genunchii cu una cu două şi cam greu cineva îi lua maul. Trebuia acel cineva să fie rău de tot şarpe ca să reuşească a o face. Acum nu se putea decide ce să creadă despre aceste... hai să le zicem porecle. Erau de bine sau de rău?! Să fie măgulită sau jignită?!... De fapt ce importanţă are?! Până la urmă, pe lumea aceasta, totul e fum. Chiar şi o femeie de fier. Ba chiar şi mai puţin decât fum.

Ar vrea să se ridice din fotoliu, dar în primul moment îi e lene, aşa că doar închide ochii „numai câteva secunde” îşi zice, dar pe sub pleoapele închise lucrurile nu vor să se liniştească şi i se mai arată, aşa în trecere, câteva modele de vesèlă faraonică pentru ritualuri, multe figurine funerare de tot felul, cu chip de câine sau de om sau altele, găsite în mormântul nu ştiu cui, bietul om! Din

73

atotputernic a devenit nu ştiu cui, un simplu papirus nerulat, singurul care mai păstra amintiri a ceea ce a fost o viaţă de om, dar degeaba, căci tot nu pricepe ce scrie cu literele acelea ale lor, care mai degrabă le poţi numi desene, nu litere. Nici nu-i de mirare că cititul şi scrisul nu erau pentru tot natu’, numai pentru cărturarii cei înţelepţi. Cât colo de papirus, un sceptru, simbolul puterii zeieşti a faraonului. De data asta nu a nu ştiu cui, ci sceptrul lui Amenophis al II-lea. Măşti mortuare, un cap de vacă, sticluţe de parfumuri, tronul unei prinţese, statuia lui Ptah, o diademă din ce altceva decât aur, dar împodobită cu mărgele de sticlă. La ce mare preţ era sticla! Parcă nu-ţi vine a crede, când noi o putem găsi pe toate drumurile şi spargem la ea fără regrete, zicând că aduce noroc.” Eh, fiecare cu ale lui, ei au ştiut să facă mumii şi piramide şi Sfinxul şi nu ne putem explica cum de-au fost în stare şi prin ce metode, noi ştim să facem multă sticlă. Cum li s-ar părea să se vadă în oglindă?” Şi mai era acolo, în mărime naturală statuia lui Tutankhamon din templul său din Karnak.

74

AZILUL Când şi cum a ajuns la culcare, Cora nu-şi mai aminteşte.

Probabil că a venit sora ca de obicei şi a atenţionat-o: — Cora, nu eşti cuminte de loc. Ce cauţi la ora aceasta

sculată? Ai idee cât e ceasul? — N-am şi, dac-aş avea, cu ce s-ar schimba ceva? Ştii bine că-

mi place să stau la taclale eu şi cu mine. — De acord, dar nici chiar aşa. Ar putea să-ţi strice la

sănătate. Ai uitat că nu mai ai 15 ani? — Ai vrea tu să am, ca să scapi de treabă! Ce să-ţi fac, asta e!

Sporovăiau aşa de fiecare dată, fără a se bosumfla una pe alta, cum că ar fi zis aşa şi pe dincolo şi s-ar fi jignit…

Cora ştia să fie chiar şi la vârsta ei atât de înaintată aşa cum fusese întotdeauna, o doamnă distinsă, plăcută, elegantă, îngrijită, la care-i mergea mintea ca unsă, înţelegând chiar mai multe decât i-ar fi fost necesar pentru a evita câteodată perturbări ale propriului confort. Interior sau exterior. Se îmbrăca de cele mai multe ori clasic, cu bluze de mătase fină, cu mânecă lungă, fie iarnă, fie vară şi costume cu jachetă şi pantaloni. Nu-i plăcea să zacă toată ziulica în pijama, papuci şi halat, cum făceau cele mai multe dintre colocatarele ei din acea casă a bătrâneţii, rătăcită pe potecile singuratice ale junglei umane.

Era întotdeauna pieptănată îngrijit cu un coc bogat pe ceafă şi două onduleuri simetrice de o parte şi alta a frunţii, care-i dădeau un aer de mare ducesă. Era complet căruntă, de un alb argintiu, strălucitor, fără nici o şuviţă de alt fel. Poate că şi asta contribuia substanţial la acel aer de distincţie detaşată, de superioritate blândă şi înţelegătoare, dar pentru cei mai mulţi intimidantă, făcându-i să-şi pună întrebări cine fusese cu adevărat această femeie.

Îşi îngrijea şi mâinile şi picioarele, deşi degetele-i erau strâmbate de reumatisme şi de răcoarea umedă a zăpezii anilor, care se troienise peste viaţa ei cea lungă. Avusese mâini fine, cu

75

degete lungi, subţiri şi elegante, cu unghii prelungi, care atrăseseră de multe ori sărutul bărbaţilor, ca formă de salut, pasămi-te, dar numai despre asta nu era vorba. Îi plăcea să le păstreze moi, catifelate şi parfumate, în ciuda muncii care nu întotdeauna a fost lipsită de duritate şi mizerie. De multe ori i s-a spus că are mâini de pianistă. N-a înţeles de ce, fiindcă o pianistă veritabilă are mâini care numai fine nu se numesc. Trebuie, chiar trebuie, să aibă degete puternice cu unghii boante, ca să nu deranjeze mirajul sonor al clapelor. Oricum, aşa mergea vorba despre degetele lungi şi elegante: de pianistă. Încă o inadvertenţă înstăpânită fără suport prin doar simpla ei repetare. Pe vremuri îşi dădea unghiile cu lac, culoare asortată cu rujul şi îmbrăcămintea. Dar niciodată nu o atrăsese stridenţa. Acum renunţase la lac, dar îngrijirea i se părea indispensabilă, de un elementar bun simt şi respect faţă de cei care se aflau în prejma ei şi faţă de sine. O umbră de machiaj, de un gri aproape insesizabil, îi adumbrea ochii ale căror priviri au rămas la fel de vii precum fuseseră. Cum se face că nu căpătaseră acea turbulenţă umezită a ochilor de bătrâni, acea opacitate seacă, era un lucru rar. Pe buze purta un ruj discret, atât de discret, ca discreţia în persoană, dar care obliga masca răutăcioasă a anilor să se-nveselească cu-o frântură.

— Cora, de ce porţi tot timpul mânecă lungă? a vrut să se lămurească una dintre îngrijitoare, mai tânără şi mai curajoasă, dotată din născare cu doza de obrăznicie inconştientă şi necondamnabilă, ba chiar amuzantă, a unei anumite vârste.

— Pentru că-ţi place ţie mai mult să admiri mătasea şi modelul bluzei decât pieile mele căzute şi zbârcite care-mi împodobesc braţele.

— Bine, dar?… — Nici un dar. E sau nu aşa? Şi apoi mai vreau să plac şi eu

cui pot. Ai ceva împotrivă? vine răspunsul şugubăţ al bărtânei doamne.

— Dar pantaloni? Nu te-am văzut în fustă niciodată, nici în cămaşă de noapte, numai în pijama.

— Păi, draga mea, ţie îţi dă mâna să te nedumireşti, dar varicele mele, care stau ca lipitorile de baltă ocupând fiecare

76

bucăţică de teren mâlos, nu-mi prea permit expuneri cochete. Şi nici oasele care au considerat că le e mai comod să-şi schimbe poziţia, să se revolte şi să scoată capul, că destul au fost roabe supuse pantofilor cu toc cui şi vârfuri ascuţite. S-au săturat de atâta supuşenie ş-acu’ îşi fac de cap. Numai că am eu ac de cojocul lor! Nici vorbă să se arate în lume, la vreo dragă de chermeză, unde să-şi etaleze existenţa noduroasă, aşa după cum visaseră. Pantaloni şi pantofi din piele moale. Sandalele sunt excluse. Ascultă! Te văd cochetă. De ce?

— Păi… eu sunt tânără, e normal să vreau să plac. — Păi… eu nu mai sunt tânără, dar de ce să nu plac? E-n

folosul tuturor. Ţi-ar plăcea să ai de îngrijit o aschimodie nespălată, cu zdrenţele jegoase curgând pe ea, cu părul slinos şi cu negru sub unghii? Să ştii de la mine, fetiţo! Şi bătrâneţea poate fi frumoasă, dacă sufletul îţi rămâne tânăr.

Cora s-a dus la culcare. Dar ca de foarte multe ori n-a putut s-adoarmă cu toate medicamentele lor. Pur şi simplu nu puteau s-o adoarmă. De aceea de cele mai multe ori nici nu le lua. Scăpa de ele. Vedea ea unde le arunca, ca să nu fie descoperită. De fapt i-a mai rămas aşa de puţin de trăit! De ce-ar petrece ultimele zvâcniri de viaţă terestră dormind?! Corpul ei fizic va avea parte de somn veşnic în curând. Se va sătura de somn. Un mod de-a zice, somn… Într-un fel e totuşi somn. Asta ca să-l numim mai cu blândeţe, să nu pronunţăm fatidicul moarte, care sperie aşa de tare pe toată lumea, încât atunci când e pronunţat de vreun repezit necontrolat, ceilalţi îşi frac cruce, îşi scuipă-n sân şi zic „Doamne apără şi păzeşte!” Aşa că, somn e mult mai bine. Somnul veşnic, somnul de veci, n-are importanţă, somn să fie, nu altceva. Somn, devenit stare irevocabilă, indiferent de eforturile întru ale revenirii. Iar cu partea cealaltă, a sufletului, care e mai ducăreţ de felul lui, nu putem şti noi unde ajunge şi dacă, odată ajunşi în acele alte lumi, compania celor pe care-i vom întâlni ne va fi chiar cea mai pe plac. De aceea, Cora prefera să nu doarmă şi să mai retrăiască încă o dată, cât va mai avea vreme, tot ce iubise pe această lume a Terrei.

77

E adevărat că îşi dorea să moară, pentru că voia să ajungă la Nick. Nu de moarte-i era teamă, ci de cum avea să moară. Cât avea să se chinuiască. Cât de multă vreme şi cât de tare. De multe ori în ultima vreme şi-a amintit de moartea decanului ei de la facultatea unde-a fost studentă. Aşa şi-ar dori şi pentru ea.

Omul avea peste optzeci de ani. Se ţinea bine, a rămas vioi ca un titirez, aşa cu îl ştia dintotdeauna. Doar că trupul i se mai adunase, i se mai împuţinase şi mintea-l mai trăda câteodată. Uita de el. Un început de alzheimer. Totuşi de cele mai multe ori era încă valabil. Numai că boala aceasta e chiar cumplită. Ajungi, cum se spune în termeni argotici, legumă. Greu şi pentru tine şi pentru cei ce sunt condamnaţi să aibă grijă de tine. Urmau zile amare pentru el, sărmanul. Toţi ai casei aşteptau cu-ngrijorare şi temeri ce va să vie peste ei. Numai că n-a fost să fie aşa. A avut noroc. Ce să poţi zice altceva?! După masa a fost la plimbare prin oraş cu soţia, au făcut câteva cumpărături de sezon de la piaţă, s-au întors acasă, au cinat împreună cu fiica lor şi familia ei, au povestit de unele şi altele, mici nimicuri neimportante. Au râs de câte ceva, veseli, uitând de viitor şi de toate celelalte. În acel moment se simţeau bine împreună. Apropiaţi. Au băut câte un pahar de bere. Bine dispus şi mulţumit de el şi de-ai lui, s-a dus la culcare. Dimineaţa a rămas adormit. Adormit întru Domnul. Aşa l-au găsit.

De fiecare dată când îşi aducea aminte de Dom’ Profesor, cum îi spuneau ei, studenţii, de cum a părăsit el lumea celor vii, Cora îşi dorea să i se întâmple la fel.

„Ei, cum va fi, voi afla. Acum degeaba o întorc pe toate foile. Tot cu aia rămân. Cum mi-o fi dat! Totuşi, Doamne, aş vrea să ştii că dorinţă mai mare decât o moarte uşoară şi rapidă, e aceea ca, odată ajunsă-n lumea Ta, să fiu împreună cu Nick. Dacă pentru asta trebuie să plătesc cu suferinţă până să-mi dau duhul, voi plăti.”

Înainte de a se băga în pat, s-a dus la fereastră. — Doamne, a început să ningă. Până acum nici n-a băgat de

seamă. E aşa de aproape Crăciunul! Cum trece vremea?! Iar e Crăciun, iar e Anul Nou. A mai apus un an şi ca el, toţi cei de

78

dinaintea lui, iar noi i-am însoţit fideli, fără să crâcnim, luându-i la braţ ca să nu rătăcim vreunul.

Gândind la toate astea, stând sub plapuma de puf, bună şi călduţă, ostoindu-i cu drăgălăşenii molatice oasele bătrâne, Cora intră într-o stare de letargie benefică, ceva între vis şi viaţă. Cu ochii întredeschişi, îndreptaţi spre fanta draperiei de la fereastră, clipea somnolentă, dar tot mai admira minunea fulgilor, mari şi-nvolţi precum berbanţii fluturi de vară care curtează aprinşi toate florile, le degustă cu nonşalanţă dulceaţa şi apoi îşi văd de alte treburi, mai serioase, lăsându-le îngreunate cu povara fructului. Aşa erau şi aceşti fulgi, molcom şi legănat plutitori ca nişte paraşute liliputane făcute pentru regina libelulelor şi întreaga ei curte, ca să se poată scoborî din înalturi la nunta cea mai mare din lumea gângăniilor, din acel sezon.

„De ce trebuie eu să simt o notă caustică, cât de puţină dar nelipsită, în tot ce gândesc? De fapt sunt aşa de frumoşi! Îmi dau lacrimile de înduioşare! Ar putea fi, la urma urmelor, nişte cete de îngeri mici, micuţi, micuţei, înveşmântaţi în hlamide de vise prea albe de prea pure, care să se scoboare cu hârzobul din cer, cătinel, cătinel, şi să picure, fie şi numai cu pipeta, în sufletele oamenilor, ambră, smirnă şi tămâie, miruindu-i de dureri pe fiecare, ducându-i de mână către staulul pruncului dezlegător de rele.”

Numai că povestea ce-i izvora Corei dintre filele paşilor de dans pe care-i valsau fulgii cei pufoşi şi-mbătători, cu aerul lor euforic de nobleţe tandră şi puritate-ntruchipată, se depăna cu totul altfel.

79

CRĂCIUNUL Avea cam cinci ani, ba, cinci ani trecuţi. Îi împlinise în mai,

luna aceea înmuiată în miresme de roze şi crini, care ameţesc văzduhul şi toată simţirea, care uită de ea şi începe să cânte în acorduri de chemări telurice, neînţelese, dar pătrunse în fiecare firidă a sufletului, până în adâncuri. Dar când a mijit ochii în acea dimineaţă, a văzut printre genele care abia de se atingeau, prin perdeaua străvezie a ferestrei, fulgi mari cât pumnul, care-şi dansau în plutiri îngânate iluziile pierdute de fluturi rătăciţi prin spaţiul unui degerat de decembre, care-şi sufla aburi în pumni prin barba încâlcită de ţurţuri. Ţurţuri erau şi la cornişa caselor, lungi şi eleganţi, ca nişte manechine gata să păşească cu toată graţia de care erau în stare pe podiumul paradei, oglindite în priviri aprinse de admiraţie. Pentru Cora însă şi pentru ceilalţi copii din sat ţurţurii erau doar ţurţuri, buni de desprins cu cevaşilea efort de la locul unde-i sădise baba iarna şi linşi ca îngheţata în toiul verii. Erau buni ţurţurii, cu atât mai buni cu cât interdicţia de a-i folosi pe post de acadele era straşnică foarte şi tot straşnică se ştia că e şi ameninţarea unei dureri de gât de mai mare dragul. Dar fără astfel de fiori ai nepermisului, ce plăcere să mai ai a te pune împotrivă şi a face pe furiş câte o bravadă ca aceasta. Mai bine te lăsai păgubaş.

Sare din pat cu energia de neimaginat a unui copil cu bujorii în obraz strălucind de bucuria surprizei. Prima zăpadă. Se va da cu sania pe dealul de la şcoală şi va merge să se dea pe gheaţa bălţii, care trebuie că s-a îngroşat destul de-acuma, ca să ţină liota de copii care se va aduna cu siguranţă mult înainte de a bate de amiază ceasul din turla bisericii. Aleargă la fereastră, trage perdeaua ca să vadă mai bine, bucuria e mare, trage un chiuit, un chiuit lung, îi sticlesc ochii ca steaua polară, dă să se întoarcă, să meargă în bucătărie unde ştia sigur că o va găsi trebăluind pe Mami, ca să-i spună, dar se opreşte brusc, ca un cal când se trag frâiele prea tare şi-l ţintuieşte zăbala locului, proptit pe picioarele

80

de dinapoi. Stă fix şi adulmecă aerul. Miroase a ceva. A ceva… A brad. Dar nu poate fi asta. E dimineaţă şi Moş Crăciun vine abia seara, după lăsata întunericului, când încep a umbla colindătorii pe uliţele învăluite în valuri de beznă speriată numai de luminiţele plăpânde ale lămpilor cu petrol care se văd prin ferestrele de la soba mare, camera cea dinspre stradă, cea pentru musafiri, nefolosită decât în zi de sărbătoare şi mare praznic sau pentru oaspeţi de vază. În atare vreme, la ferestre nu se trag toblele, adică obloanele, pentru că-n seara sfinţită a Ajunului tot omul se pregăteşte să aştepte vestirea cea mare prin glas de colinde născute în neguri de vremi de mult părăduite.

Cora încearcă totuşi a-şi face curaj să iasă în antreu. O încearcă un soi de frică. Dacă dă de Moşul?! Îşi ia inima în dinţi şi păşeşte pufos, pe vârfuri, în picioarele desculţe, în pijamaua de diftină cu floricele mărunţele pe ea, păşeşte cu grijă de cercetaş, ca un pui de pisică precaut, care inspectează de unul singur, pentru prima dată, ograda casei. Pune o mânuţă temătoare pe clanţa uşii şi o crapă doar atât cât să poată strecura o privire de spion expert. Nu vede nimic, dar simte cum mirosul de răşină e şi mai puternic şi-i pătrunde în nările care freamătă uşor. Scoate tot capul pe uşă, dar numai capul, funduleţul rămâne în cameră, pregătit pentru o retragere rapidă, ruşinoasă, dar sănătoasă. Se uită roată şi vede în colţul dinspre cămara mare, cea în care dădea scara de la pod şi-n care se afla cada cu saramura în care ţineau la păstrare carnea de porc, vede proptit de perete, bradul. Înţepeneşte. E un brad ca toţi brazii, nepus în stativ şi neîmpodobit. Îi dau lacrimile. Umerii mici i se fac şi mai mici, capul se pleacă în jos, se apropie de el, îl atinge, e chiar brad, dar de ce s-a supărat pe ea Moş Crăciun şi i l-a adus neîmpodobit? Ştie că uneori a mai făcut câte o boacănă, nu chiar foarte mare, şi-a cerut iertare şi Mami cu Tati au iertat-o. Atunci de ce?! Se lasă pe genunchi şi cu mânuţele împreunate a rugăciune îşi sloboade suspinele.

Mami o aude, bucătăria era în partea cealaltă a antreului: — Cora, puiu’ lu’ mami, de ce plângi, scumpo? — …

81

Mami o ia în braţe, o strânge şi o mângâie. Ea îi simte căldura şi bătăile inimii, pe care i le-a simţit încă din vremea când era trup din trupul ei. Hohoteşte şi mai tare, se agaţă cu mânuţele de după gâtul ocrotitoarei şi cu picioruşele în jurul taliei încă suple a mamei ei tinere şi frumoase.

-Păpuşa mea, ce este, ce s-a întâmplat? Hai, spune lu’ mami! — De… de… ce… de ce …de ce s-a supărat Moşul pe mine?

Am fost o fetiţă chiar aşa de rea? — Cine spune că ai fost rea? Şi de ce crezi că s-a supărat

Moşul? — Păi, mi-a adus bradul de dimineaţă şi l-a lăsat

neîmpodobit. Abia atunci femeia şi-a dat seama ce i-a făcut copilului. Oare

cum s-o dreagă? Era ajunul Crăciunului iar ea mai avea atâtea de făcut. Să

termine sarmalele, friptura, să umple torturile, unul de cacao, aşa cum îi plăcea fetiţei, pe atunci nu se găsea ciocolată, şi unul de lămâie cum îi plăcea soţului ei. Nici prea dulce, nici prea acru. Era dificil să-l nimerească. Apoi mai trebuia să facă toţi baie, asta însemnând să încălzească pe plita din bucătărie oloace întregi de apă cărată de la fântâna din colţ. Soţul ei, preot fiind, era la biserică, n-avea cine s-o ajute. Părinţii ei stăteau pe altă stradă. Nu departe, dar aveau lucrul lor, marvă de hrănit, asta însemnând o grămadă de animale mai mici sau mai mari, de la porumbeii aciuiţi în podul grajdului, până la porci şi vacă. Şi găini şi raţe şi curci şi gâşte şi pisici şi căţel. Bobi. Aşa-l chema pe căţel. Toţi, cum veneau unul după altul, toţi au fost Bobi. Fie fată ori băiat. Mai era obligatoriu de curăţat în grajd. Dumana, vaca lor cea năbădăioasă, nu suferea mizeria. Chiar dac-ar fi suferit-o, nu stătea în obicei ca-n grajd să fie lăsată murdărie. Acesta făcea parte din casă, din gospodărie, unde totul trebuia să meargă ca pe roate, fără drept de apel. Buna făcea colacii şi câte altele, ca de Crăciun. Deci, Mami era singură cu multe pe cap. Aveau şi ei şi animale. Doi porci, trei oi, găini. Restul se lua de la Buna şi de la Moşu. Mai aveau şi o pisică. Ţiţi. Femeia, care nu-şi mai vedea capul de treabă, a crezut că se poate scuti de împodobitul pomului,

82

operaţie care trebuia făcută pe ascuns, ca să nu vadă copilul şi să înţeleagă prea devreme ce nu era încă timpul de înţeles. Acest lucru era o adevărată mare problemă. A crezut că fetiţa ei e destul de mare ca s-o poată face singură, ba mai mult, că îi va face plăcere. S-a luat cu treburile şi n-a băgat de seamă când copilul s-a sculat şi i-a stricat tot scenariul. Ea gândea că o va lua din pat şi-i va spune că Moşul a venit de dimineaţă şi s-a văitat ce obosit e, că de atâtea zile tot împodobeşte la pomi şi pregăteşte la cadouri, că-l dor şalele, că-i bătrân şi a rugat-o pe ea să-i spună Corei din partea lui că i-ar fi de mare ajutor, dacă ea, Cora, ca o fetiţă mare şi cuminte ce este, şi-ar împodobi singură pomul, iar el va veni mai târziu doar să-l admire şi să-i pună darurile sub el. Acum încerca să dreagă busuiocul şi i-a spus toată tărăşenia cu ajutorarea Moşului cel bătrân şi obosit. Noroc că fata a crezut-o, s-a oprit din plâns, i s-a iţit pe faţă un zâmbet mai larg ca Marea Neagră.

— Mami, da’ cu ce să-l împodobesc? — Păi…, uitase să pună podoabele de anul trecut sub brad, ca

şi când acolo le-ar fi lăsat moş Crăciun. Păi, uite mi-a dat mie podoabele şi le-am pus pe raft în cămară. Şi saloanele sunt tot acolo.

Saloanele erau din zahăr ars cu nucă mărunţită prin ele, făcute de aceeaşi factotum, Mami. Copilăria Corei, în primii ani după războiul al doilea mondial, a marcat-o criza de multe cele. Copiii nu aveau nici cea mai banală ciocolată la Crăciun. Poate nişte bomboane acrişoare, colorate roz şi verde. Erau ca de sticlă şi crănţăneau în dinţi, ceea ce nu le displăcea copiilor, ba făceau chiar întrecere, ale cui pocnesc mai tare. Rezultatul era întotdeauna incert, fiecare rămânând cu credinţa că el a fost câştigătorul. Câte unul mai măricel care era la vremea când îşi dăruia de voie, de nevoie, dinţii de lapte Zânei Măseluţa, scăpa de aţă şi de clanţa uşii, rămânând cu dintele învins de vreo bomboană buclucaşă, mai tare de vârtute şi care opunând, căpoasă, rezistenţă, îl azvârlea cât colo ca pe-o jucărie stricată. Tot în vremea aceea, nici pe la oraş, dar necum la sat, nu se prea ştia de stomatolog. Pentru copii nici atât.

83

„Stomatolog sau, mă rog, medic dentist, cum a fost denumit mai apoi. Aşa-i pe lume-şi zice Cora-n sineşi, se schimbă şi se modernizează toate cele, până şi titulaturile. Schimbări nu întotdeauna serioase, de fond, ci iac-aşa numai ca să fie altfel, să ne mai primenim cu damf de altceva, ca să nu cumva să fim la fel ca pe vremuri. Să ne putem da mari, bătându-ne cu pumnii-n piept ce grozavi suntem, că debordăm de deştepţi faţă de ce-a fost acu’ o sută de ani şi că suntem mai mult decât apţi să facem şi să dregem. Bine-ar fi să facem chiar de chiar, lucruri mari şi bune, nu să fim nişte pricăji ţi schimbători de ambalaje! Uneori suntem şi mari şi grozavi şi genii de netăgăduit. Doar asta a însemnat evoluţia, care-i neîndoielnică. Numai că nu întotdeauna tot ce puie mintea vreunui încrezut de terchea-berchea, plin numai de sine-i evoluţie. Eh, asta este şi nu alta, totu-i să ţii pas cu ele, cu schimbările, pentru că altfel nu-i mai înţelegi pe cei din jur şi rămâi prostit, de unul singur în mijlocul drumului, neînţelegând nici ce se întâmplă, nici cu ce-ai greşit.”

Aşadar, amintirile bat din nou la uşa minţii Corei. Se lega dintele clătinător cu un fir de aţă, cât mai la rădăcină, se lega celălalt capăt la clanţa de la uşă şi, harşti, brusc o smucitură de uşă. Rapid şi eficient. Mai greu cu măseluţele, dar până la urmă se rezolvau şi ele. Apoi începea a se-nfiripa un zâmbet temător, ”S-a terminat sau nu?”, după care, un chicotit de mulţumire când se constata că totul e încheiat, pe fondul unor lacrimi care încă mai persistau pe obrajii aprinşi de emoţie şi un smiorcăit de năsuc şters cu dosul mâinii, care era mai la îndemână decât batista. Şi dacă se nimerea un amic de joacă, martor binevoitor şi plin de solicitudine prin apropiere, se auzea la sigur, inevitabila blagoslovenie:

— Râs cu plâns, balegă de mânz! spus răspicat, clar şi accentuat, ca să nu existe dubii asupra mesajului.

Asta a fost cu bomboanele. Dacă erau de lapte, se considera lux curat.

Mami a luat-o de mână pe Cora şi s-au dus să aducă podoabele şi aşa zisele saloane. Printre toate cele acadele manufacturizate şi cam sărăcuţe, se afla o cutie nouă. Asta era surpriză. O cutie de carton maroniu, ordinar, cu interiorul împărţit

84

în şase locaşuri pătrate, în care tronau şase globuri cam de mărimea unui pumn de copil. Toate argintii, ca de oglindă, plate, fără model, dar fără egal pentru Cora şi prietenii ei, care toţi, absolut toţi, au devenit automat invidioşi, când, la invitaţia plină de mândrie a Corei, au intrat în cameră, în ziua de Crăciun, după masa, să-i vadă pomul.

— Şi mie o să-mi aducă Moşul la anul, şi mai frumoase, spunea câte o guriţă strânsă strâmb, din pricină de asemenea nedreptate strigătoare la cer. „De ce nu şi mie? De ce? Am făcut vreo boroboaţă şi m-a văzut? Nu! N-am făcut! Eu n-am făcut! Poate Maria şi ne-a confundat”. Apoi ca să fie auzită:

— O să vedeţi. Vă zic! La anul o să am mai frumoase. O să vedeţi. Şi se aşeza, personaj mândru, rănit în orgoliu, pe un scăunel cu mânuţele împreunate în poală, pus pe aşteptare, de parcă chiar, chiar pe loc ar fi aşteptat să le şi primească.

Până una-alta era doar ajunul, abia aştepta să facă pomul şi să vadă reacţiile prietenilor, după ce ea se va fi mândrit cu aşa frumuseţe rar de întâlnit cum erau globurile ei. A purtat cutia în braţe, cu infinită grijă, ca pe sfintele moaşte, pentru ca nu cumva să clintească din loc un glob şi „Doamne păzeşte!” să se spargă. Erau tare subţiri şi uşoare. Le-a dus pe masa din sufragerie, unde ştia că va fi instalat şi pomul în suportul lui de metal, tot un obiect din categoria celor rare. Altfel, în mod normal, brazii se înfigeau într-o găleată umplută cu boabe de porumb, sau urlău din cel pentru mâncarea porcilor, şi fixaţi te miri cum. Valabil pentru cei care aveau brazi. Nu toţi aveau. Mai ales la sat. Mai ales la doar câţiva ani după război. Oamenii abia se adunau, dar tot încercau cumva să facă o bucurie. Cum puteau şi ei. Ca şi cele şase globuri ale Corei.

Mai avea Cora de pus în vârful bradului un îngeraş. Îl păstra încă în cutia ei cu amintiri dragi unde se afla şi nepreţuitul album cu fotografiile cele mai de preţ pentru sufletul ei. Îngeraşul a fost făcut tot de Mami, cap decupat dintr-o iconiţă, aripi aşijderea, iar rochia era largă şi lungă până-n pământ, din hârtie creponată roz-frez. Îi plăcea Corei culoarea. Visa la o rochie la fel, când va fi ea mare. Domnişoară, ca să meargă la bal, de Crăciun, de Paşti, de

85

Rugă şi de Rusalii şi de Sântă Măria Mare. Ori domnişoară de onoare la vreo nuntă. Visul viselor. Cu un cavaler alături care s-o ţină de braţ şi să-i aducă buchetul de flori. Tot roz-frez. „Dar ce flori sunt roz-frez? Gladiole. Dar sunt prea mari. Poate mai bine flori albe. Nu! Asta e culoarea miresei. Atunci cum? Albastre, ca să fie cât mai asortate. Poate un bucheţel minuscul şi fin din flori de nu mă uita combinate cu lăcrămioare, ca cele din grădiniţa lui Mami.” De unde asemenea gânduri în căpşorul unei gâgâlice de copiliţe cât un dop, care crede-n Moş Crăciun?! Să rămâi mut de uimire! Mut, nemut, copiii ştiu uneori mult mai multe decât cred oblăduitorii lor cei maturi. Câteodată au chiar o înţelegere şi-o percepţie mult mai clară, mai corectă, de înţelepţi ancestrali. Cei mari o numesc naivitate. Oare?!

Cora a ţinut minte imaginea buchetului din lăcrămioare combinate cu nu mă uita şi, peste ani, când se ocupa de protocoalele ambasadei, a comandat odată unul, pentru a fi oferit unei înalte şi importante oficialităţi feminine. A fost o încântare totală. Copiliţa a ştiut ea, ce-a ştiut!

Însă până la buchet şi rochia visată, mai va, conchide fetiţa, devenită brusc raţională şi cu picioarele pe pământ. Avea alte treburi mai presante de făcut. Pomul.

— Bine Mami, hai să facem bradul. — Nu acuma, draga mea. E prea devreme. Acum trebuie să te

îmbraci şi să pleci în piţărat. Ai uitat? Nici Tati nu-i acasă, ca să-l fixeze în stativ. Trebuie să-l aşteptăm. Aşa că, hai, repejor îmbrăcarea, şi la piţărat cu tine.

Şi-a luat costumul de lână roşie, tricotat de mână, de Buna sau de Mami, nu mai ştie, a tras ghetuţele pe picioare, era să uite şosetele tot de lână şi tot lucru manual, făcut cu patru andrele deodată, ca să iese şoseta rotundă, gata încheiată, fără cusătură. A luat paltonaşul cu guler din blană maro de mânz, asortat cu căciuliţa cu urechi din acelaşi fel de blană. Era elegantă! Ce mai! Îi plăcea la Mami s-o îmbrace frumos, deşi era greu, căci pe la uşă mai degrabă îşi găsea de lucru sărăcia. Numai că ea era păpuşa lui Mami şi mai era şi fata popii. Nu mergea oricum! De aceea unul din verii ei a poreclit-o Popiţa şi Popiţa a rămas.

86

A ieşit ţopăind într-un picior ca o căpriţă zburdată, îndreptându-se spre casa bunicilor.

— Ai grijă să fii cuminte, să nu greşeşti piţăratul. Să nu mă faci de ruşine! O mai aude undeva în spate pe Mami, care a răsuflat uşurată când s-a văzut liberă să-şi vadă de treburi. În bucătărie a aruncat o privire spre ceas şi au trecut-o toate sudorile.

— Uf, Doamne, cât e ceasul! Când am să le termin pe toate?! Le termina întotdeauna, dar s-a terminat şi pe ea. A murit

obosită, cu sistemul imunitar la pământ, făcând loc cancerului neiertător, la numai cincizeci şi trei de ani. O viaţă de eforturi fără margini pe timpuri mai grele decât roata morii.

Cora a invadat tinda bunicilor şi încă de la uşă a început: „Piţărăi, răi, Bună dimineaţa lu’ Ajun Că-i mai bun a lu’ Crăciun, Că-i cu miei şi cu purcei Fug copiii după ei. Daţi-ne nuci, Că-s mai dulci Şi alune, că-s mai bune. Bani mici şi mari, Că mai bine stau la noi în buzunari. Trăiască gazda şi găzdări ţa, să ne umple căpiţa! La anul şi la mulţi ani!” Buna a ieşit din bucătărie, ştergându-şi mâinile de făină, în

poalele şorţului făcut dintr-un material numit sare şi piper, ceva inventat de sărăcia de după război, care folosea toate dârzele, ca să scoată ceva din ele. Se colectau la centrul de cârpe. Ca şi fierul vechi. Ca şi laptele, dacă cumva supravieţuise lăptăria în satul respectiv. Nu mai existau lăptării peste tot ca mai înainte. Doar în câte-un sat mai răsărit, populat cu gospodari încăpăţânaţi care ţineau cu dinţii de ce ştiau ei că-i mai cu folos.

Materialul şorţului îşi merita numele. Era o îmbinare de megru şi gri, în pete minuscule cât sămânţa de mac. Ori ca sarea şi piperul măcinat, amestecate la un loc.

— Să crieşci marie, puiu lu Buna.

87

— Să trăieşci şî să fii înţăleaptă, mai adăuga şi Moşu care a venit de prin curte, de la marvă, când a zărit-o intrând pe poartă.

Buna i-a dat un colăcuţ special, mic şi cu o cruce la capăt, tot din aluat. Special, pentru că se dădea numai în dimineaţa ajunului, la piţărat. Era călduţ, atunci îl scosese din cuptorul care avea gura în tindă. Lucea pe deasupra din cauza oului cu care era uns iar fata şi-a înfipt imediat dinţii în el, moartă de foame. În toată tevatura cu pomul şi ea şi Mami, mare mirare, au uitat de micul dejun. Moşu a scos din buzunar faimosul lui portofel, zis bugilari prin părţile locului, din piele, care de multe prin câte trecuse arăta cam ponosit. A făcut şi frontul, bugilariu. I-a spus ei Moşu. De acolo, Moşu a scos potolit şi cu importanţa momentului şi a gestului, doar banii nu creşteau pe gard, se muncea din greu pentru ei, o bancnotă şi i-a întins-o.

—Puni-o în puşculiţă, să ai când ţ-o trăbui. După multe zeci de ani, la schimbarea vremurilor, când au

căzut comuniştii şi a căpătat averea înapoi, a găsit bugilariu cu pricina, plin de acte îngălbenite, dar devenite de mare valoare. Fusese dosit printre albiturile din dulap. Era şi mai răpciugos, sărmanul. Ca şi mârţoaga lui Făt Frumos înainte de-a mânca jăratec. Da’, dar el a supravieţuit! Cu acte cu tot. Acte care au devenit avere pentru Cora. Pământ. Pământ dobândit prin munca grea a străbunilor. Generaţii de străbuni.

Şi-a continuat plimbarea cu piţăratul pe la tuşa Dorina şi uica Vali, pe la mătuşa Anghelina, mai clar mătuşa-Nghelina şi uica Vasa. Mătuşa a întâmpinat-o cu boabe de porumb aruncate în cap, ca să dea Dumnezeu îndestulare cu de toate şi noroc fetei, că:

— Fiacili, ţuco mătuşa, au tădăuna nievoie dă năroc!” „Hm, ce feministă inconştientă a fost mătuşa! O figură! A trăit

mult şi bine, aptă la cap şi pe picioare până la aproape o sută. Sau a ajuns-o?!” Cora nu-şi dădea seama. Pentru ea mătuşa a rămas mătuşa, nici mai tânără nici mai bătrână. Parcă stătuse pe loc de când o ştia. „Nici cu uica Vasa nu mi-e ruşine! Altă figură!”

Era un om tare glumeţ. Ştia o mulţime de glume, de snoave, de întâmplări şugubeţe, şoagie, pe limba lu’ uica, pe care le spunea cu asemenea saft indescriptibil, încât era imposibil ca

88

cineva să nu râdă până nu mai putea de stomac. Fălcile se dădeau bătute din start când începea uica Vasa să povestească. Mai ales pe la sărbătorile mari, atunci când neamurile se vizitau obligatoriu unii pe alţii. Schimbau prăjituri, beau un pahar de vin şi povesteau. Uneori se lăsa şi cu cină, spre seară, după ce veneau de la joc, hrăneau animalele, care nu ştiau că e sărbătoare şi nu făceau pauză în a-şi pune stomacul la cale. Femeile mai ştergeau o dată sticla de la lampa cu petrol, dădeau flacăra mare, că doar era zi de sărbătoare şi se aşezau în jurul mesei. Odată, la un Paşti, nici n-au mai plecat la joc, pentru că uica Vasa şi cu uica Ilie, fratele lui Mami, s-au aşezat la prânz împreună şi nu s-au dat sculaţi de la masă până n-au mâncat un miel întreg, numai ei doi. Şi nu era un miel din cei rebegiţi, avea cam zece chile, după aprecierea martorilor. Au şi pus pariu, că-l mănâncă tot, spre necazul perdanţilor care nu i-au putut crede a fi în stare. Iacătă că au fost!

Tot la Crăciunul acela Cora a mai primit de la Moş o păpuşă din lemn, îmbrăcată cu rochiţă înflorată, cu faţa pictată frumos, cam de mărimea unei palme de bărbat adult. Avea păpuşa şi mobilă. Un pătuţ cu spătar, mai înalt la cap şi mai mic la picioare, cu perină, plapomă, saltea şi cearşaf. Un dulăpior cu două uşi, pentru haine.

— Acum trebuie să înveţi să tricotezi, ca să-i faci hăinuţe de pus în dulap. Şi să croieşti şi să coşi, i-a spus Tati. Ea l-a ascultat şi s-a canonit zile în şir să înveţe. A fost tare greu. Andrelele erau foarte neascultătoare şi o făceau să scape ochiuri. Mami i le dregea. Prima dată i-a făcut păpuşii un fular minuscul. La cusutul cu acul şi-a fost dat obolul cu vârf şi îndesat de câte-nţepături a încasat. Fiecare degeţel a contribuit măcar cu-n picur de sânge curat, însoţit de strâns din dinţi de ambiţie şi de-o lacrimă tăcută, urgent ştearsă, ca să n-o vadă nimeni şi să cadă de ruşinea lumii.

În primăvara aceea, într-o zi s-a jucat cu păpuşa aceasta şi tot trusoul ei, pe treptele de la stradă. A intrat o clipă în casă pentru nu-ş ce, iar când s-a întors, ia jucăriile de unde nu-s. Le lăsase în grija unor fete care locuiau lângă puntea de peste bară, mai sărăcuţe, fete de colonişti, veniţi de pe lume, de foamete. Mami a învăţat-o să lase şi pe alţii să se joace cu jucăriile ei.

89

— Aşa e bine, să fii bun şi darnic, că nu toţi au ca tine şi le-ar plăcea şi lor să se joace.

A ascultat şi uite ce-a păţit. Mult a mai plâns după jucăriile alea. Dar a şi învăţat că nu trebuie să ai încredere în oricine. Bunătatea e una, iar încrederea, alta. Nu toţi au o Mami ca şi-a ei, care să-i înveţe lucruri bune. După ani, una din fete a ajuns cântăreaţă în corul operei de la oraş. O căuta din ochi când mergea la spectacol. Îşi amintea de fiecare dată cât de mult a durut-o pierderea păpuşii. Şi era sigur că ele i le-au furat. S-au lăudat în sat că au primit cadou păpuşă şi mobilă de păpuşă ca a lu’ Popiţa.

Seara de ajun era şi mai specială. Cum se întuneca un pic, pleca cu Tati la colindat. A învăţat-o să colinde de cum a început a vorbi. Comuniştii au interzis colindele de Crăciun, ca şi sărbătoarea însăşi, când chemau copiii la şcoală şi pe oameni la lucru. La sat n-i prea asculta nimeni. Aşa că Tati o lua de mână şi pleca cu ea. Când obosea, o lua în braţe.

Era o seară cu un cer care-şi coborâse întreaga profunzime asupra nopţii sfinte. Stelele străluceau mari cât o vrabie, zvârlind scântei din razele lor sclipitoare. Părea o magie mai nemaipomenită ca cea din poveştile cu palate fermecate şi Zâna cea Bună cu bagheta de lumină, făcătoare de minuni. Şi era o linişte de s-o tai în două cu cuţitul. Se auzea doar rar de tot câte un hămăit de câine tocmai trezit doar pe jumătate de un instinct pus pe alertă falsă. După un răguşit şi palid hau de circumstanţă, se încovriga din nou în culcuşul lui din grajd, printre paie, unde era cald şi bine, sub răsuflarea molcomă a vacilor culcate lângă ieslea plină cu nutreţ, dedate odihnei, mai rumegând cu răbdare şi-n ritm egal, somnolent, încă o gură, apucată-n dorul lelii, doar ca să se afle-n treabă.

Toată ziua a nins cu aceiaşi fulgi mari cum începuse de dimineaţă. Încă de la începutul serii gerul s-a lăsat aspru iar zăpada a năsprit în pojghiţă scârţâitoare şi, sub fiecare talpă care-i atenta pudoarea albă ca un văl de mireasă, scotea ţipete scurte şi ascuţite precum lama briciului. Începeau nările nasului a se lipi la fiecare respiraţie. Era gerul Crăciunului.

90

După ce-au fost la Buna şi la Moşu, de i-au colindat cu „O ce veste minunată” şi „Trei păstori” şi „O, brad frumos”, care-i o colindă mai domnească, mai de la oraş, dar tocmai de aceea a învăţat-o, că-i mai altfel, un fel de prospătură-n repertoriul vechi şi bătătorit de zeci de generaţii, ce-i veni lui Tati să meargă şi la vecinii de peste drum. La a lu’ Daica. Nu erau aprinse luminile în soba mare şi roleta era trasă, semn clar că nu se voiau deranjaţi. De neînţeles, că erau nu chiar cei mai scăpătaţi din sat şi-şi puteau permite colindători la Crăciun. Pesemne aşa erau ei, mai închistaţi în propriul clan. Erau neamuri de aproape cu moaşa satului, persoană foarte importantă, socotită pe o treaptă socială aparte. Ea se ţinea mai mult de doamnă, decât de ţărăncă. E, nici chiar ca doamna lu’ doctoru’ Seleş, nici ca doamna notărăşiţa Oprişa, nici măcar ca preoteasa nu-ndrăznea, chiar dacă preoteasa era fată din sat, neam de neamul ei de ţărani sadea, numai că ea avea şcoală înaltă la oraş. Moaşa nu se putea pune cu aşa ceva, însă, totuşi un pic de fumuri putea să-şi permită.

Bate taica popa la fereastra vecinilor. Pas de răspunde cineva. Mai bate o dată, mai zdravăn în toblele închise ca la închisoare şi întreabă cu glas prefăcut îngroşat, ca de ţigan:

— Gazdo, primieşci cu colinda? — Nu, nu primim. Du-cie! Du-cie cu Dumniezău! — Uină Mărio, mi-s io, părincilie şî Cora, să vă colindăm! s-a

dat Tati de gol, exasperat de nereceptivitatea la obiceiuri vechi şi sfinte, cu toată munca lui de lămurire de la biserică şi nu numai. Mai mergea prin sat după amiaza, evident iarna când oamenii erau eliberaţi de muncile câmpului şi se învârteau mai mult pe lângă casă şi pe lângă sobe, ca şi cloţa pe ouă.

— Iiiu! Părincie, haida-n-untru! Iiiu, că m-o mâncat acuma ruşânia marie! Cum dă n-ai zâs frumos dă la capăt că eşci dumeta?! se căina cu năduf, punându-şi cenuşă-n cap, uina Măria.

Păţanie de ruşine. Se mai auzise şi prin sat. Degeaba toţi împricinaţii au tăcut mâlc, fiindcă copilul lor cel mic, Ionel, nu şi-a putut ţine gura. Cum să reziste ispitei de-a se grozăvi printre copii făcându-şi râs de baba, „că iacătă cum o păţât-o cu părincilie”. De atunci primeau cu colindul pe oricine le bătea la

91

uşă, pentru că mai ştii, poznă, cine poate fi! „Ca şî cu părincilie!” îşi ziceau încă negri de ruşine cei ai casei.

Numai că pe părintele şi pe Cora i-a ajuns oboseala zilei lungi, încărcată de emoţii şi îndatoriri, i-a mai pătruns şi gerul şi cam îndemnau de-acum spre casă, căci se apropia ora când se iţeau de după colţuri colindătorii cei serioşi. Oamenii mari. Flăcăii satului, cu căciuli de astrahan negru sau, şi mai de fală, gri. Sărăcie, sărăcie, dar atâta samă se mai găsea la un gospodar. Mai pe urmă s-au părăduit şi astea. Venea nenea Ianu, cu acordeonul şi alţi câţiva. Cântau pe voci, de răsuna uliţa. Nu mai rămânea casă fără lampa pusă la fereastră.

Mai veneau şi ţiganii lăutari, cei oficiali, care cântau la joc de le săreau corzile la viori. Virtuoşi sadea erau. Aveau şi broancă mare, adică contrabas. Colindau din instrumente cu tot sufletul lor pătruns de pasiunea muzicii, dăruită ca unică moştenire din tată-n, fiu. Se afla şi un gurist printre ei, cu o voce uşor răguşită de amprenta tutunului inhalat natur, cules de pe glie, mărunţit cu cuţitul de tăiat pâinea şi-nfăşurat în hârtie de ziar. Lipită cu limba umedă de salivă. Nu oricine era specialist să facă asemenea formă de ţigări!

Apoi mai venea şi Bina ţâgana, care lucra prin sat cu ziua, ca să-şi crească şatra de copii. Îi lua pe toţi după ea şi colindau pe toate tonurile, de la piţigăielile puradeilor de trei ani, la voce spartă de puber în formare. În anul acela i-a venit în permisie de la armată feciorul cel mai mare. L-a luat şi pe el, mândră foarte, că avea grad de fruntaş, de bine ce s-o purtat. Şi se lăuda Bina cât putea de tare, să audă lumea că nici ficioru’ ei nu-i nima-n drum.

— Dară, că pă dumeta doamna prieuciasă, cum cie şciu miloasă, poacie că după tovaru sărbătuorilor, mi-i căuta nişcie ţoale rămasă dă la părincilie, să nu-l trimiet pă ăsta mare la armată, baş aşa, ca pă nimie.

Îi căuta preoteasa, nu numai pentru soldat ci şi hăinuţe rămase mici de Cora, că doar Bina avea nevoie oricând de toate mărimile.

La colinde toţi veneau cu traista, fie ei de care-or fi, săraci ori căpătuiţi. Şi toţi căpătau la fel. Se pregăteau din timp pe pervazul ferestrei bucăţi de caltaboş, de tobă, de sângerete, cârnaţi, colaci,

92

mere şi nuci. Cu cât erau mai săraci, primeau mai mult. Pentru cei mai bine situaţi era mai mult fala să se proarate şi să se preamândrească cu colindul lor. Că ce glas are unul mai ceva decât altul.

Către miezul nopţii apăreau şi greii. Bărbaţii tineri: Uica Ilie, uica Vali a lu’ tuşa Dorina lu’ Duţin, uica Aurel a lu’ Tolac, a lu’ tuşa Ileana. Venea tocmai din deal, pe vale, ca să se întâlnească cu toţi ăştialalţi. Uica Danu, a lu’ tuşa Catiţa. Chepeţanii, doi fraţi, dintre care unul a şi ajuns solist de muzică populară bănăţenească, din cea autentică, eht, din bătrâni, păstrată pură, neschimonosită de travestiuri comuniste, adaptate în spiritul directivelor de sus, pentru a sublinia aspecte sănătoase ale înfrăţirii dintre clasa muncitoare şi ţărănimea colectivistă.

Sigur că pe urma celor mari se mai rătăcea şi câte o ceată de puşti cu glasuri subţiratice, care sculau vrăbiile din somn şi făceau oile din grajd să ciulească urechile şi să tragă cam de formă câte un behăit fără chef.

Aceştia din urmă, picii, aveau rezervate niscaiva bomboane, iar cei mari erau cinstiţi cu ceva băutură, ca să nu-i deşale frigul.

Apoi, la o vreme, i-a ridicat, i-a dus în Bărăgan şi a rămas satul mut de colindători. Nimeni nu mai avea chef, nici poftă, nici putere. Şi cine să mai aibă, că n-au mai prea rămas băştinaşi. S-au dus vremurile cu cer strălucitor deasupra şi zăpadă scrâşnitoare sub talpa bocancilor. S-au dus toate, a rămas mizeria cruntă. Materială, fizică, dar mai ales spirituală. Totul s-a dezbinat. S-a pierdut. În locul celor de baştină, maziliţi cu domiciliu forţat, au adus colonişti care doar se făceau că lucră la nenorocitul acela de colectiv care nu avea nici o noimă şi nici un rezultat. Acasă creşteau porcii în tindă sau, şi mai bine, în baie, iar cocinile se dărăpănau, goale, fără de folos.

Nici ţiganii nu se mai demiteau să umble cu colindul. Ca şi când a colinda era ceva degradant, care te scotea din rândul lumii.

Vai ş-amar! La asta s-a ajuns!

93

SPOVEDANIA 1.Preotul Pe Cora o scutură un spasm, ca de frig, ca de frică într-un vis

urât, deşi era perfect conştientă că nu dormea. Era trează-trezuţă, nu dormise întreaga noapte, numai că toate gândurile-i fură ca şi vise. Ca vise de pe urmă. Oare de ce? Altfel se simţea bine, numai că o încerca o moliciune şi o lene care o îndemna la letargie, la nemişcare. Nu-i venea să se scoale, nici măcar să se mişte, barem o mână sau un picior, sau un deget de la picior, ca să-i treacă un cârcel pe care de fapt nici nu-l avea. Nici măcar atât nu simţea. Sau să vrea să deschidă ochii. I-a trecut prin minte să se ducă la baie, apoi să vină înapoi, să se cuibărească între perne şi să zacă pe mai departe, fără să-şi impună o oră, o limită, ceva, un termen până când îşi poate permite luxul de-a sta aşa fără nici o noimă, fără nici o obligaţie, fie şi faţă de ea însăşi. De exemplu să facă o baie jacuzzi, care-i plăcea mult. Acum voia să zacă înfofolită şi abandonată în pacea aceea stranie, neaşteptată pentru o activă ca ea. Dar i-era aşa de bine, că nu fu în stare decât să scoată un oftat de mulţumire, de om satisfăcut. Prelung şi împăcat, al celui care nu mai vrea nimic.

Sora intră ca în fiecare dimineaţă şi nu-i vine a crede ce vede. O Cora în pat la ora opt dimineaţa, neîmbrăcată, nedichisită, negata de mers până la restaurantul stabilimentului, pentru un, de obicei, mic dejun copios, mâncat cu plăcere, cu acea plăcere de viaţă, acea plăcere că exişti, nu plăcerea bolnavă a gurmanzilor, apoi dispusă întotdeauna, dar absolut întotdeauna, pentru o plimbare, pe undeva pe afară, indiferent de vreme. Femeia asta iubea până şi ploaia. Era în stare să admire până şi furtuna.

— Vezi tu, fată, îi spuse odată, aceasta e puterea de descătuşare a lumii. Mugesc durerile alungate din pieptul bătrânei Terre. Îşi luminează drumul printre adâncurile fără fund ale

94

negurilor pline de păcate cu puterea luminii fulgerelor care atacă într-o clipită, se lasă în picaj neaşteptat precum eretele asupra puiului de găină neajutorat. Şi, pac!, înghit. Sfarmă dintr-o suflătură mândriile absurde şi neîncovoiate, ca pe copacii al căror spirit e mai bătrân decât Matusalem. Toate au o plată şi un sfârşit. Nimic nu-i fără rost, orice am crede noi, oamenii. Până şi răul are un rost. Că nu-l vedem noi, e altă mâncare de peşte. Da’ are. De obicei aduce cândva măcar o învăţătură de bine, măcar o frântură de lumină. Niciodată Soarele n-a rămas pierit. A răsărit iar şi iar. Mai devreme sau mai târziu, când am vrut noi, sau nu. Dar nu asta are importanţă, ce vrem noi.

Cu ani în urmă, când se întâmpla vreo catastrofă, mă întrebam cum de s-a putut aşa ceva. Cum de-a putut?! Dumnezeu cum de-a putut să permită să se întâmple aşa ceva?! Îmi venea, de durere şi de groază, să nu mai cred că există. Dumnezeu că nu există. La ce bun, dacă nu face nimic atunci când trebuie?! Abia după multă vreme m-am întrebat dacă noi, oamenii, ştim într-adevăr ce trebuie şi când trebuie şi cum trebuie. Mai ales, dacă trebuie. Am ajuns la o concluzie şi nu-i nevoie să mă dau mare pentru asta, deoarece ceea ce spun aşa şi e. Ne cam place să ne socotim mai mult decât suntem şi ne întindem mai mult decât ne e plapuma. Nu vrem să vedem că şi cei mai luminaţi dintre noi au gard pus la minte şi că dincolo de acesta nu pot trece nici măcar aceşti favorizaţi. Există un punct fixat ca extremă a noastră. Pentru unii într-un loc, pentru alţii-ntr-altul, dar există. Unii sunt debili mintal, alţii, ca toţi oamenii, alţii, genii sadea. Fiecare merge până unde poate, dar numai până acolo. Cine ne-a fixat această extremă şi de ce, nu mai putem afla. Dac-am afla, n-am mai fi limitaţi. Aşa că, cei o sută şi de ani ai mei se scarpină la tâmplă şi socot cum că-i mai bine de ne-am lăsa păgubaşi. Păgubaşi de atâta căutat şi cercetat acolo unde nu mai ne e locul. Omul e dator să facă maximum cât constată că îi stă-n putere. Dincolo să nu se aventureze. Înseamnă că nu-i e dat. Asta se numeşte soartă. Aşa să ştii. „Ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus!” Desigur că nu înseamnă să stai ca prostu-n târg, cu mâinile în sân şi să aştepţi să-ţi cadă pară mălăiaţă, în gura lui

95

nătăfleaţă. Ai înţeles ce vreau să zic. Lumea a mers şi merge şi va mai merge înainte. Dar până unde? Unde-i e capătul?

— Cum de spui toate astea, Cora, tu, care eşti aşa de optimistă şi toată viaţa ţi-ai luat-o în piept, ca taurul de coarne, ai răzbit de fiecare dată, fără să priveşti înapoi şi ai dat de câte ceva frumos în calea ta, de care te-ai bucurat, nelăsând nesorbită nici o picătură?! Nu aşa mi-ai povestit?

— Ba da, aşa-i şi aşa a şi fost cu mine, dar iată o întâmplare pe care cred că nu ţi-am povestit-o:

Luna plină are influenţă asupra faptelor pământenilor. De câte ori se umflă-n pene, se împlineşte şi se rotunjeşte şi se dă grande, ne priveşte de sus, cu oareşce dispreţ suveran al celui care este sigur pe puterea lui, bieţii de noi ne învârtim ca titirezul în jurul voinţei ei, fără să ştim ce facem şi ne minunăm de ce rele ni se întâmplă. Dar iată că lui Moş Univers, odată şi bine, i-a cam sărit ţandăra pe trufia fecioarei noctambule şi i-a tras o scatoalcă de s-a cutremurat Pământul. Din fundul rărunchilor s-a cutremurat. Preţ de nouă grade pe scara Richter. Iadul a fost. A mişcat insule din loc, a schimbat graniţe trasate de prostia cotată drept deşteptăciune a oamenilor, care veşnic se vor stăpâni absoluţi pe câte ceva. De aici până aici e al meu. Să nu care cumva să îndrăzniţi, că…! Că… ce? Şi numai ce mi s-a umflat odată Moş Univers şi a ridicat valul cât Munţii Himalaia în vârful lor cel mai sumeţ de pe faţa pământului, Everest. Valul de apă numit tsunami, care a ras totul în cale, şi fundul mării şi suprafaţa pământului şi creaţia lui însuşi Dumnezeu. Oameni cu bunuri cu tot. Pomi, flori, temple…beton armat…O fi ras şi buncăre şi arma chimică de ucidere în masă, ce să mai ştiu! A ras totul într-o fracţiune de secundă, ca bărbierul grăbit, dintr-o singură alunecătură de brici bine ascuţit, pe obrazul fraged al adolescentului la prima lui încercare de mândră trecere în rândul bărboşilor din tagma zisă a masculilor, care se ţin de mai breji decât naivii posesori de tuleie abia mijite. Şi aşa a ras obrazul năclăit de la o vreme al omenirii, că a mişcat din locul ei înţepenit în ere, glaciare, terţiare, mezozoice ş.a.m.d., tot cârdul, însăşi axa Pământului. Bătrâna Terră s-a văzut silită să oscileze în jurul propriei axe. N-a avut încotro. S-a micşorat ziua, ne-au spus

96

savanţii. Parcă şi orbita şi-a cam modificat-o. Iac-aşa a fost să fie. Îngâmfarea Lunii a trebuit să se modifice şi ea, după cum i-a dictat noua poziţie a stelelor şi influenţa vibraţiilor ei, revărsate cu satisfacţie peste furnicuţele ei de supuşi, care se cheamă oameni, nu a mai putut fi aceeaşi. De atâta supărare, ca să se mai ostoiască, îi venea să-i arate cu degetul a batjocură, pentru că ei nici măcar nu-şi dădeau seama ce li se întâmplase.

„Şi, mă rog ţie, din ce nimic toată tevatura! Şi-a schimbat prostovanul ăsta de Pământ o ţârucă locul, numai pentru că unui sclerozat de Univers i s-a năzărit aşa deodată să-i sară ţandăra. Uite colo, ce ruşine mi-a fost dat să îndur!” îşi zise Luna cătrănită foarte, că i s-a mai rupt lungul nasului. De atâta obidă, nici că auzea vaierele despicate cu securea din toţi rărunchii oamenilor, vaiere prelungi aşa cum niciodată nu s-au mai fost auzit pe Terra. Şi nici Moş Univers nu le auzea. El îşi făcuse safteaua şi-şi râdea în barbă de obida Lunii. Nu se auzeau oamenii, sărmanii, decât ei între ei. Se întindeau mâini lungi de la un capăt la altul al globului, de la un pol la celălalt, cuprindeau în braţe meridiane şi paralele cu viteza depăşită a luminii, ducând cu ei, celor năpăstuiţi fără vină, alinare, dacă mai putea ceva să aibă valoare după ce păţiseră, dar mai ales ce pierduseră. Pierduseră ceva ce nu mai puteau reface nici peste milenii de veacuri. Pierduseră oameni dragi. Asta pierduseră. Îşi pierduseră iubirile şi odată cu ele şi sufletul. Pierduseră oamenii atât de mult, încât nici diavolul n-a putut inventa o măsură potrivită, ca să măsoare ce pierduseră. Nici diavolul, care în acele zile şi-a strămutat moşia pe Pământ. De plăcere şi-o strămutase. Ieşise până şi el la lumină. La o lumină tare cătrănită, mai cătrănită decât însăşi smoala tartorului cel negru, dar lumină. Şi, al naibii să fie, că-i plăcea ce vedea, cât era el diavolul de diavol.

Toţi făceau şi dregeau, alergau şi li se mutase mintea de la alte gânduri. A fost aşa o bălmăjeală generală de bunăvoinţe şi dăruiri, fiecare după capul şi puterea lui, încât, în acele zile de prăpăd, a pierit până şi obsesia terorismului din minţile umbrite de fanatism ale unora. Nu s-a mai auzit nimic de ei o vreme.

97

Aşa că vezi tu, fată, ce-i de întâmplat, tot se întâmplă. Până şi pe dracu-l mişcă din loc, la o adicătelea. Şi nici nu-ţi dai cu presupusul cum că orişicând poate veni ceva care să schimbe. De ce, de ne ce, asta e!

De ce-a venit tsunami? Eu am să mor şi n-am să aflu. Tu de asemenea. Dar un rost tot o fi avut. Fie şi numai să schimbe un picuţ drumul Pământului. De-acum avea altă cale-n univers şi trebuia privit, volens-nolens, cu alţi ochi de către suratele lui, planete care se ţineau mai cu morgă. Poate că astfel s-a abătut din calea vreunui megalo meteorit, care altfel ne-ar fi izbit în plin şi-ar fi distrus Lumea cu totului tot. Poate aşa, cu tot necazul şi cu toată nenorocirea, plata a fost totuşi mai mică. Iar ajung la vorba străbabei mele celei mici şi iuţi ca o suveică, ochioasă de l-a băgat în toate boalele pe străbunicul, vajnicul husar cu mustaţa-mbârligată şi privire de stilet. Îi umbla însă mintea strămoaşei mele. Era înţeleaptă foc.

— Cora, cu baba, în tăt rău, ş-un binie. Ţânie mincie tătă viaţa ta! Să nu cie zăuiţ! Ciar dacă tu nu cie nădăi care-i binilie!

Sora nu a putut percepe parfumul vorbelor traduse de Cora. Nu ştia cum să-i traducă „cie zăuiţ” altfel decât prin literarul tu uiţi, iar „cie nădăi” cu nu-ţi dai seama. Dar măcar sensul general tot l-a prins şi s-a mai ales c-o-nvăţătură. Îi făcea plăcere să stea la poveşti cu Cora. Îi spunea lucruri interesante, care aveau o savoare specială a lor. O atrăgeau şi o făceau să asculte cu o fascinaţie pe care nu şi-o explica. Cora o vrăjea când începea cu poveştile ei curioase.

„Ce-o fi cu ea, de nu s-a sculat şi nici n-a reacţionat când am intrat? Nu i-o fi cumva rău?”

Se apropie de pat: — Cora, e timpul! Hopa sus! Vede că bătrâna îşi mijeşte ochii alene. „Doamne ajută că-i vie!” — Draga mea, mi-e atât de bine. Lasă-mă încă un pic. Te rog

frumos! Nu vreau program. Lasă-mă. Mi-e foarte bine. Mai bine nu mi-a fost decât când am fost lângă Nick. Atunci a fost Paradisul

98

— Cora! — Te rog! Tace sora, se uită lung, cu-ndoială, dar se îndreaptă spre uşă. „În fond, dacă ei îi e bine, de ce m-aş amesteca eu să stric tot.

Ar fi păcat. Mă voi întoarce mai târziu.” — Totuşi, vreau să te rog ceva. Azi cheamă un preot.

Ortodox, dacă poţi găsi prin zonă. Ţi-aş rămâne îndatorată! — Cora, ce te-a apucat?! se întoarse fata contrariată şi speriată

de dorinţa prea neaşteptată a veselei Cora, cea plină de umor. Un preot!

— Şşşşt! Te rog! îşi duse arătătorul drept la buze, privind tot printre gene, pe unde lăsa să se iţească la vedere o privire de-a dreptul ghiduşă, o luminiţă care dansa de zor rock and roll.

— Bine! Am să încerc! şi ieşi. „Doamne, curioasă-i Cora asta! N-am mai văzut aşa ceva!

Numai te miri ce mai născoceşte. Acum, preot ortodox, nici mai mult nici mai puţin.”

Şi-a terminat treburile şi s-a dus după preot. Întâmplarea făcea să aibă o prietenă, fiica unei foste paciente, care era şi ea ortodoxă. Ştia că duminica dimineaţa are program de biserică. O va întreba şi-i va duce Corei preotul. Totuşi nu-nţelegea de ce atâta grabă. De ce azi?! Nu-i plăcea. Zău că nu-i plăcea de loc. În fine! A reuşit mai repede decât se aştepta. Două telefoane şi problema pe care la început n-a ştiut de unde s-o apuce, s-a rezolvat ca prin minune. Bine că a scăpat de treaba asta. Voia şi să-i facă Corei pe plac, dar i se şi părea aşa, nu ştiu cum. Îi părea bine că era un capitol încheiat din punctul ei de vedere. Pe de o parte simţea fără voia ei o afinitate specială pentru Cora, cu toate poveştile ei, cu toate cărţile ei, adică scrise de ea, de Cora, pe care i le citise traducându-i direct, capitol de capitol. Chiar zilele trecute a văzut-o scriind. Oare ce? O s-o-ntrebe. Pe de altă parte a crezut că-i va strica programul din acea după amiază, ori ea avea o întâlnire pe care abia o aştepta. N-avea nici cel mai elementar chef să şi-o strice din cauza năzărelilor Corei. Bine că s-a rezolvat.

Se apropia binişor de ora prânzului când preotul a sosit. L-a condus în camera Corei, care se ridicase din pat, îşi pusese pe ea o

99

bluză de mătase naturală, crem, cu guler închis pe lângă gât de unde atârna o cruce din aur şi platină, bătută în safire. Era crucea de la mama ei. Purta un costum cu pantaloni uşor evazaţi la glezne şi cu manşetă precum şi haină cu rever lung, la patru nasturi. Bleumarin cu dungi foarte subţiri, cât firul de aţă. A nu ştiu câta oară se minuna sora, de cum putea această femeie să arate bine, să nu-i poţi da exact o vârstă, chiar dacă ea ştia foarte precis că e o centenară. Era atât de distinsă, avea acei ochi luminoşi, atâta prestanţă şi totuşi te făcea să o simţi apropiată. Un fenomen, ce mai încolo-ncoace. De multe ori s-a întrebat cum de reuşea performanţa. O s-o roage să-i dea neapărat câteva lecţii. Numai să termine tărăşenia asta cu preotul. Ce idee!

Preotul era un tinerel potrivit de statură şi cam puţintel la boi. Avea o bărbuţă proaspătă şi o mustăcioară care de abia atunci se lăsa crescută. Din cauza tinereţii. Se vede că numai ce a ieşit de pe băncile şcolii. Altfel, o faţă cu trăsături regulate, blânde ca dealurile molcome din ţara unde s-a născut şi el ca şi Cora şi unde toamna foşneau paşnic frunzele într-o paletă de culori palide. Tonuri amestecate de brun, arămiu şi galben ca aurul cel vechi din tezaurul Cloştii cu Pui. Palide dar extrem de calde. Calde ca şi expresia feţei lui.

Purta reverendă, ca toţi preoţii ortodocşi. Era încins cu brâu negru, din mătase ripsată. Primul grad ierarhic.

„Când va face burtă, şi-o va încinge crescendo cu unul albastru apoi cu roşu”, gândea Cora niţeluş amuzată, niţeluş speriată.

„Păcatele mele! Cum o să pot eu, femeie trecută de toată firea, să mă mărturisesc acestui copilandru?!”

A oftat, i-a zâmbit aşa cum făcea şi el încă de la primul pas păşit peste pragul uşii. I-a întins, modern, mâna. Ea, lui, nu faţa bisericească drept-credincioasei, pentru a-i fi sărutată cu pioşenie. Gesturi apuse. Se mai întâlneau asemenea manifestări vetuste doar accidental, cine ştie prin ce coclauri păstrătoare de datini, precum urme de fosile în peşteri preistorice. Nici la Vlădica mulţi nu-i mai sărută mâna. Uneori el nu şi-o lasă sărutată. Şi-o trage în jos, în semn de respect sau de apropiere faţă de acea persoană.

100

Cora a dat să se ridice dintre braţele eternului ei, de ceva vreme, fotoliu. A făcut-o doar pe jumătate, când preotul cel abia ieşit din copilărie i-a pus o palmă caldă pe umăr:

— Nu e nevoie, doamnă Cora. Staţi lini ştită. — Îţi mulţumesc foarte mult că mi-ai ascultat doleanţa şi ai

venit. — Cu drag. — Eşti atât de tânăr! Ţi-aş putea fi bunică, dacă nu chiar

străbunică. Îmi va fi greu. — De ce credeţi că în faţa lui Dumnezeu vârsta trupească are

vreo însemnătate? Eu am menirea mea şi cu ea am venit, nu cu anii.

A făcut un gest şi abia atunci a băgat Cora de seamă că el avea peste umăr un soi de bretele. Fusese atât de preocupată de tinereţea lui şi de problemele pe care această situaţie i le creau în ceea ce priveşte spovedania, încât nici nu observă că tânărul ei preot purta pe spate un mic rucsăcel negru. L-a dat jos şi a scos dintr-unul din buzunare, un patrafir. Un patrafir ca toate patrafirele, cum le ştia ea de acasă. Era din mătase galbenă, lucrată-n fir de aur şi cu bordură tot aurie, ca cele de la ornatele care se poartă în Săptămâna Luminată, acea primă săptămână de după sărbătoarea Învierii lui Hristos. Se spune că atunci uşile Raiului sunt larg deschise şi cei care mor în acele zile, intră nestingheriţi, direct în grădina Raiului. Preotul şi-a petrecut patrafirul pe după gât.

— Dacă vă e greu, gândiţi-vă că scrieţi o carte. Ştiu că sunteţi scriitoare. V-am şi citit, aşa că ştiu multe despre cum vedeţi dumneavoastră viaţa, ce păreri aveţi, mă rog, am încercat să vă pătrund puţin. Nu suntem chiar străini. Închideţi ochii, eu vă acopăr capul cu patrafirul şi imaginaţi-vă că scrieţi.

— Nu trebuie să mă aşez în genunchi? — În mod normal, da. Cine poate. Dar noi spovedim şi

împărtăşim oameni neputincioşi, pe patul morţii, care desigur nu sunt în stare să stea într-o poziţie anume. Nu asta are importanţă. Sufletul are. Cel care cere mângâiere, care simte că vrea să arunce balastul greşelilor, voite sau nevoite, făcute cu voie sau fără voie,

101

conştientizate mult mai târziu. Uneori omul greşeşte fără să realizeze ce face, dar, dacă atunci când îşi dă seama, regretă, şi, bineînţeles nu mai repetă, e ca şi cum n-ar fi făcut răul. Dumnezeu e bun şi iubitor de oameni. Iartă. Din păcate nu toţi fiii Lui în ţeleg asta şi ajung să dispere, să fie complet descurajaţi şi uneori să persiste în rele zicând că oricum totul e în zadar şi oricum e prea târziu. Pentru iertarea lui Dumnezeu nu e niciodată prea târziu. Dumneavoastră ştiţi asta. Din nefericire unii nu ştiu, iar alţii nu pot să creadă într-o bunătate atât de desăvârşită.

Ca să vă vină mai uşor, am să încep eu cu o întâmplare, care nu-i nu ştiu ce, dar care e un exemplu despre cele ce am spus mai înainte, legat de recunoaşterea greşelii şi iertarea ei. Pe scurt, am eu o verişoară, căsătorită de vreo doi ani. A sosit şi primul bebeluş. O fetiţă. O fetiţă tare dulce. Are acum şase luni şi o cheamă Mara. Am fost s-o văd şi, din vorbă-n vorbă, o întreb:

— Cum te simţi pe post de mămică? Recunosc că mare mi-a fost mirarea când numai ce-o aud pe

vară-mea că-mi spune: — Auzi tu! Până n-am avut-o pe Mara, n-am putut s-o înţeleg

pe mama, când mă sufoca, ziceam eu, cu grija. Să fiu atentă la aia, să nu fac ailaltă, să mă îmbrac bine să nu răcesc, de ce fac aşa şi nu altfel, că-i mai bine pentru mine. De multe ori îi răspundeam cel puţin agasată „Da’ ce-i treaba ta? Nu te băga.” M-am întâlnit cu ea săptămâna trecută şi i-am spus „Mami, iartă-mă, te rog! Eu nu mi-am dat seama cum e. Câtă îngrijorare şi teamă şi nelinişte poţi să simţi pentru copilul tău. Nu trebuia să mă fi purtat cum m-am purtat cu tine. Te rog să mă ierţi pentru ce te-am făcut să simţi. Îmi dau seama că prin sentimentele pe care ţi le-am generat prin atitudinea mea, care numai plăcute nu au fost, ţi-am furat din viaţă. Clipele acelea ai fi putut să le fi petrecut mai plăcut, mai pentru tine, nu cu gândul la mine, că nu ştii ce fac şi cum îmi merge. Şi asta s-a-ntâmplat numai pentru că nu înţelegeam ce-ţi fac.” Pot să-ţi mărturisesc cu mâna pe inimă că acum mă simt mult mai uşurată că i-am cerut iertare. De asemenea mi-am promis mie însămi să recuperez tot ce se poate, să încerc să-i ofer clipe de bucurie şi de mulţumire. Le merită din plin.

102

— Sunt sigur că se va ţine de cuvânt, e convins preotul. — Eu mă îndoiesc că mai am vreme ori în faţa cui să

recuperez. Dar mă gândesc adesea. Poate că şi numai datorită gândului să fiu iertată. Ori spovedaniei…Nici nu ştiu cu ce să încep.

— Cu orice. Are aceeaşi valoare. — Păi, multe îmi reproşez şi eu, ca şi verişoara dumitale.

Vezi, aşa cum zici, de multe ori omul nu ştie ce face. Îmi amintesc acum de o poveste pe care atunci nu am socotit-o că ar putea face parte din lista de păcate, mai mici sau mai mari. A! Ţin să-ţi spun că am fost tare curioasă la viaţa mea. M-a interesat să ştiu ce li se întâmplă oamenilor, dar nu numai asta. Ce fac, ce simt, cum se înţeleg. Şi-i judecam. Ziceam că făcea parte din darul, ca să-i zic aşa, de-a fi scriitor. Acum nu mai sunt la fel de sigură, dacă nu cumva uneori eram mulţumită că nu numai mie mi se întâmplă unele lucruri, ci şi altora. Povestea cu capra vecinului. Era o doză de egoism şi de lipsă totală de bunătate…N-aş spune bucuria, căci nu pot defini sentimentul ca pe o bucurie, dar un fel de liniştire, de mulţumire, de împăcare că şi altora le e la fel de rău ca mie… Că nu sunt singura. Că nu sunt numai eu proasta târgului.

Cu capul plecat sub patrafirul preotului, pe sub pleoapele coborâte, Cora simţea cum trece-n lumea păstrată în amintirile imprimate în sufletul şi-n mintea ei. Peisajul se schimbă. Şi începe.

103

2. Cascada Rinului — Nu cred c-am să pot a-mi ierarhiza greşelile. O să spun aşa

cum îmi vine. Cred că uneori am dat dovadă de nemulţumire, de revoltă în faţa Proniei, care-mi dăduse unele bucurii. Dar eu, nu. Eu nu mă mulţumeam. Nu era de ajuns. Voiam mai mult. Voiam totul. Voiam aşa cum consideram eu. Asta e o greşeală. Oamenii ar trebui să se bucure de ce le e dat. Atât cât le e dat. Dacă nu se poate mai mult, nu se poate. De ce ratează şi ceea ce au?

Uite, de exemplu, mă văd la cascada mare a Rinului. Simt în piept fiorul de atunci şi frustrarea că Nick nu e lângă mine. Îmi doream acut să mă pot strânge lângă el şi cu capul pe umăr să simt bucuria frumuseţii străbătându-ne fiinţele. Dar nu era. A rămas din nou departe. Fac efort să uit. Să mă bucur de minunea care mi se înfăţişa. O spumă albă se rostogolea în muget de pe stâncă şi fierbea cu furie, bătându-se de pietre, parcă dorind să-şi potolească o durere neştiută decât de ea. Cine-o fi rănit-o atât de tare de se arunca cu ochii închişi în gol? Mare, puternică, ca o regină înfuriată pe supuşii nesupuşi, năbădăioasă, îşi scuipa supărarea neputincioasă prin minuscule picături care se-mprăştiau asupra tuturor vizitatorilor curioşi să-i vadă zbaterea, fericiţi să-i simtă atingerea umedă pe faţă, pe mâini, peste tot, ca o îmbălsămare în prospeţime necuvenită. Râdeau fericiţi la fiecare atingere a ei. Râdeau cu toată fiinţa către soarele ce se răsfrângea în suliţe strălucitoare şi frânte de cerbicia apei, de împotrivirea virginei poftită de lotri. Mă fascinează şi atrage cu putere de hipnoză, un curcubeu care a trădat cerul şi, vajnic, a îmbrăţişat apa, ca să se pună de-a curmezişul în calea profanatorilor.

Un vaporaş se dezlipeşte de mal şi se îndreaptă curajos către Prinţesa pe care o prinde la cotitură şi o sărută cu botul lui umed. Sărută cu impietate, plin de voluptăţi nepermise, Prinţesa înveşmântată-n voaluri de nuntă, clocotinde de revolta că vor Ai Ei s-o dea după cine nu-i e vrerea. Dar n-avea încotro, acesta-i era

104

drumul, degeaba urla ea din înalturi şi se prăvălea în hău cu huruit de sfârşitul lumii, crezând c-o să-şi şteargă scrisa. Nu scăpa şi pace bună. Era prinsă-n menghina stâncilor, care-o ţineau zdravăn. Sau,… poate că,… tocmai!… Că scăpa! Căci odată ajunsă jos, la poalele hăului, se schimba Frumoasa la faţă. Se potolea, se molcomea, împăcată cu soarta pe care o vedea de-acum cu alţi ochi şi o lua mai departe cătinel, ca să-şi urmeze cursul scris în pravilele Pământului. Nu-i ursise Pământul chiar de rău, ba dimpotrivă. Bine că i se luase negura de pe ochi. Oarbă mai fusese!

Turişti în extaz mânuiesc cu dezinvoltură aparate foto şi video camere, doar, doar vor putea fura, ca să ia cu ei, rezervă pentru clipe de restrişte, o frântură din acea minunăţie de arătare albă, din acea poveste pe care şi-o imaginau a fi cea a vălului spulberat al miresei pe care-a prins-o furtuna în plin câmp în drumul spre Luna de Miere, vânt ticălos care spulberă toate visele de virgină. De unde să ştie ei, sărmani muritori, că imaginaţia le joacă feste?! Ce puteau ei să ştie?!

Cora ar vrea să-şi ia albumul şi să se uite, a câta oară?, la acele imagini. „Mai târziu. Acum nu se poate. Ar fi nelaloc.” Continuă să-şi răsfoiască albumul minţii şi să spună, să tot spună, deşi nici ea singură nu înţelege ce au toate acestea cu preotul şi cu patrafirul şi cu spovedania. Dar, dacă el n-o întrerupe!…Continuă de parc-ar fi gonită din spate de o cireadă de tauri furioşi scăpaţi din arena pentru coridă, pe uliţa pietruită, unde scot scântei lovind, în goană nebună, din copite.

— Dar pe mine mă topea dorul de Nick. Bucuria nu era bucurie fără el. În loc să mă bucur de acele frumuseţi, eu sufeream şi-mi venea să plâng. De-abia-mi ţineam lacrimile, ca să nu mă fac de ruşine. Să creadă lumea că nu-s în toate minţile. Ne-am despărţit, eu şi cu Nick, doar de două zile. El n-a putut să vină... Ştiu, ştiu! Ştiu tot! Ar fi trebuit să mă bucur de ce mi se oferea. Dar n-am făcut-o, eram tristă şi, cu tot efortul, ochii mi s-au cam aburit. Nu voiam nici o cascadă, nici o frumuseţe. Il voiam pe Nick. Câtă nerecunoştinţă pentru ce mi-a fost dat! E un păcat, nu-i aşa? Dar… dar atunci aşa am simţit. Binecunoscutul cuţit se

105

răsucea în piept, se răsucea încet şi sadic ori de câte ori ochii mi se abăteau peste o nouă minune zămislită de Creator, dăruită firii. Mi se părea că totul e degeaba. Aş fi vrut să-l am lângă mine, să aruncăm bucăţele de corn crocant raţelor şi peştilor, să râdem de lupta lor pentru o bucăţică mai mare sau mai bună. Aş fi vrut să ne întrecem, făcându-ne în ciudă, care reuşeşte să azvârle mai mult şi mai exact direct sub ciocul lătăreţ al nesătulelor de raţe măcăitoare. Premiul câştigătorului, ar fi fost un sărut mai valoros decât premiul cel mare de la loterie şi-o îmbrăţişare care să ne lichefieze şi să ne integreze-n peisaj, pentru vecie. Şi-aş mai fi vrut să ne întrecem cu aruncatul direct în gurile căscate spre tăcere ale peştilor, care săreau în sus din apă, de parc-ar fi fost zburătoare năzdrăvane, nu numai nişte simpli înotători de performanţă, pregătiţi pentru participarea la olimpiadă, încercând s-o ia-napoi în susul cascadei care numai ce-i azvârlise cât colo la vale, ca pe nişte nimicuri. Neştiutori şi ambiţioşi, încăpăţânaţi ca nişte catâri, îşi iroseau forţele de-a pomana, pentru un scop care era de neatins. Ca şi când noi ne-am fi propus să zburăm în soare. Haida-de!

Mă gândeam că de câte ori nu încearcă oamenii asemenea inepţii absurde. Îşi etalează încăpăţânările aberante până când devin orgolii sadea, îndesându-şi apăsat şi rotunjit tocul cazon al cizmei în aluatul fraged al sufletului, până când reuşesc să sfarme totul în aşa hal, că se alege praful şi pulberea de câte-o viaţă. Ei, ce să-i faci! Nu moare nimeni. Decât numai vise şi suflete!

Bine de cei ce pot fi altfel. Ca şi unii peşti. Îi văd şi acum, unii care n-aveau nici un fel de mândrii deşarte. Ce viaţă liniştită mai duceau! Se auto-răsfăţau în onduleuri, înotând tacticos în undele din vale, unde apa era potolită, străvezie ca sticla de Murano. Erau mari şi cam plinuţi, bag seamă ca rezultat al bunăstării paşnice. Blegi de paşnici. Înotau lejer, fără complexe, printre labele raţelor, care lopătau şi ele în acelaşi perimetru acvatic. Era chiar hilar să vezi peştii trecând alene printre picioarele mişcătoare ale măcâiroarelor, iar acestea să nu schiţeze nici cel mai elementar gest că le-ar da vreun dram de atenţie. Pur şi simplu nu le păsa. Îşi vedeau de treaba lor. Se mai învârteau în cerc, creând rotocoale albăstrii în apa ca oglinda, se mai cufundau, ca să-şi răcorească

106

mintea înfierbântată de cine ştie ce gânduri serioase, cu capul în jos şi fundul în sus, expunându-şi dosul fără pudoare, privirilor noastre amuzate. Cred că am cheltuit jumătate din filmul de treizeci şi şase de poziţii ale aparatului meu de fotografiat. Clasic. Nu digital.

Àpropo de praf şi pulbere. Că ziceam adineauri despre sufletele făcute ferfeniţă. Îmi aduc aminte de ceva. În seara când ne-am întors, eu şi verii mei, din Alpii elveţieni, în timp ce coboram din maşină, nişte vecini făceau şi ei acelaşi lucru. Erau soţ şi soţie, dar îşi aveau slujbele în oraşe diferite, aşa că în timpul săptămânii locuiau separat. El intenţiona să-şi ia la revedere în faţa casei, să urce în maşină şi să plece spre oraşul lui.

— Puişor, vino sus la o cafea, spune ea pisicos. — O cafea? E cam târziu şi până ajung… — Sigur că o cafea. N-o să te las să pleci aşa, de aici din

mijlocul străzii, ca un străin. Nu se poate. Urcă, te rog! continuă ea cu insistenţele îmbibate în lapte şi miere, de mai că-ţi venea să te lingi pe buze ca ursul la fagure, când nu-s albinele prin apropiere.

Omul a cedat, vădit încântat de grija cu care e cocoloşit. După o vreme, ies eu pe balconul care-şi deschidea priveliştea

spre munte. Era apusul, iar soarele vărsase din găleata-i plină cu purpură, o pată de aramă topită, incandescentă, care s-a scurs şi s-a lăţit pe vârful brazilor poleindu-i de parcă ar fi fost toropiţi cu beteală de Crăciun. O parte din cer luase foc, iar luna care s-a ivit încă de pe la orele amiezii, ca să-şi satisfacă gelozia de domnişoară bătrână, care aleargă pe urma iubitului pierdut în tinereţe şi pe care, era perfect conştientă, nu-l mai putea ajunge, îşi etala paliditatea stearpă în plină lumină de foc, căutând să prindă un loc în scăldătoarea zeilor. Mi-am strâns mâinile în jurul pieptului, am închis ochii şi m-am îmbătat cu asemenea feerie nelumească. Şi parcă simţeam aievea îmbrăţişarea iubitului meu, parcă îi percepeam răsuflarea ca o adiere de zefir îmbălsămată cu miresmele de floare ale primăverii, în lobul urechii, care prindea viaţă şi se umplea de o căldură binefăcătoare şi un fior tămăduitor mi se strecura până-n străfundul fiinţei la impactul cu sărutul

107

îmbibat în tandreţe fără de măsură. Mă simţeam legănată uşor, în dreapta şi-n stânga şi-i simţeam bătăile zbătute ale inimii din pieptul lipit de spatele meu. Ne-am contopit în povestea născută-n jurul nostru din neantul creaţiei.

M-au trezit nişte urlete din reveria care tindea să devină realitate în mintea mea obsedată de dorinţa prezenţei lui Nick. Nişte urlete isteroide care-şi trimiteau bombele sonore să explodeze în urechile mele, care numai ce fuseseră călătorite pe altă lungime de undă şi le venea extrem de greu să se adapteze la acest atac în forţă şi cât se poate de neaşteptat. Decibelii au spart vraja frumuseţii din jur într-o cantitate infinitezimală de ţăndări mici şi ascuţite la fel ca vârfurile acelor de siringă plină cu morfină, care pot pătrunde extrem de uşor oriunde, până şi sub unghia de la degetul mic de la piciorul stâng.

„Păcat! Ce mare păcat!” Mi-au dat lacrimile de atâta frustrare. M-au făcut să-l pierd pe

Nick prins în imaginara şi bolnăvicioasa de obsesie, pânză de păianjen ţesută de dorinţele mele acerbe în nevoia de prezenţă a lui. Nemernicii, cum de-au îndrăznit să-mi strice jocul cu care mă minţeam aşa de bine şi să-mi spulbere fericirea mea cea falsă. Îmi venea să strig la ei, să-i beştelesc cum îmi vine la gură, ca o ţigancă cortoroşiţă. Nu m-am întrebat nici o clipă dacă nu cumva erau şi ei înglodaţi în nefericiri. Doar buna mea creştere m-a stopat la vreme de la violenţe verbale, pe care consideram că aceia le meritau din plin, doar îmi violaseră cu brutalitate falsa intimitate. Apoi m-am trezit că şi eu o violez pe-a lor şi trag cu urechea mai abitir ca ţaţa Frosa dintr-un cartier mărginaş de blocuri cu pereţi la fel de caşectici ca un tânăr bonjurist hămesit, cu buzunarele fleandura, taman întors de la Paris pe la paşopt, cu aer de ofticos fără scăpare.

Începea să-mi placă şi să simt un soi de satisfacţie care creştea pe măsură ce mă dumiream că nu eram singura nefericită în raza acelui perimetru.

Şi iacătă, numai ce prind conversaţia:

108

— Tu să ştii că, dacă aşa faci, eu încep să mă gândesc chiar serios. Aşa nu mai merge, zise el cu un tremolo furibund în voce. Cred că avea ochii injectaţi de furie.

— Şi eu o să mă gândesc, vine replica ei piţigăiată, la ani lumină distanţă de torsul pisicos de mai devreme, când ea insista atât de amabilă şi doritoare să-l aducă până sus la o cafea.

„Cică!... O fi!... Cafea!...Hm!” nu-mi pot opri răutatea, căptuşită bine cu invidie.

— Tot tu vorbeşti, după ce m-ai făcut de râs în faţa prietenilor! explodează orgoliul masculin.

— Eu?! răsună o trompetă plină de nemăsurată şi perfect neprefăcută mirare.

— Tot timpul mă critici, tot timpul te vaiţi cât de mult lucrezi. — Păi, aşa şi e! Am serviciu greu, iar la sfârşit de săptămână,

când vin la tine, adică acasă, căci garsoniera mea de aici nu-i acasă, pentru că eu nu merit nici o casă ca lumea după cât muncesc şi mă spetesc, o casă care să fie acasă, când vin acolo, în week end, evident, zile care ar trebui să fie de odihnă şi pentru mine, eu ce fac? Poţi să-mi spui? Poţi să-mi spui, mizerabile ce eşti, ce fac? Îţi spun eu ce fac! Fac curat după domnul şi stăpânul, spăl, calc, gătesc, ca să nu mori de foame şi să nu te mănânce păduchii.

— Dacă eşti ne-nţeleasă! Serviciul acesta ce-l ai, nu-i pentru tine. Ţi-am spus de o mie de ori. Dar tu nu-nţelegi. Ai plecat de acasă ca să te dai mare cât de mult câştigi, n-am zis nimic, ca să te las să-ţi faci plăcerea, ca să fii mulţumită de tine şi acum tot tu eşti de către pădure. Cine să te mai înţeleagă? Dacă te depăşeşte, lasă-l! Mare scofârleală! Sau ce vrei, să-mi duc rufele la spălătorie? Asta vrei? Uite, am s-o fac şi p-asta! Să nu crezi tu că eşti cumva buricul pământului. Ce? Dar să ştii că eu nu sunt omul care să se lase neglijat. Înţelesu-m-ai cucoană?! Eşti nevasta mea, eu sunt cel mai important pentru tine. Dacă nu...!

— Dacă nu, ce? Ce, dacă nu? Nu-mi las serviciul! Le fac pe toate, dar nu-ţi ajunge, tu vrei să stau tot timpul de vorbă cu tine. Adică mai bine zis să te ascult, să-ţi înghit pe stomacul gol toate inepţiile, că atunci când începi, nu mai termini. Repeţi aceleaşi

109

teorii la infinit. Le-am auzit până la suprasaturaţie. Nu mai pot! Şi nu mai vreau! Na! Nu mai vreau să suport ce nu-mi place!

Eu îi vedeam prin sticla uşii de la balconul lor, paralel cu cel unde eram eu. Ea mai că nu făcea spume la gură de cum îi mergea. Se înroşise toată, numai pete, pete şi fulgera cu ochi congestionaţi de furie.

—... Şi la giugiuleală. Alta nu mai ştii! lansează un ultim dispreţ. Până şi copiii s-au săturat să te tot asculte. Când vin acasă stau ca pe ghimpi, ar vrea să plece, dar le e ruşine să se ridice înainte de a pune tu punct. Ai băgat vreodată de seamă? Da de unde! Te preocupă numai ce spui tu. Îţi place să te auzi şi nici că-ţi pasă dacă pe ceilalţi îi interesează. Tu să-ţi faci safteaua! Să te asculţi vorbind şi să te admiri cât de deştept eşti. Eşti doar plictisitor. Agasant de plictisitor. Poţi să ştii. Ţi-o spun eu.

Pentru o secundă aud cum îşi trage răsuflarea, apoi continuă să mitralieze:

— Ce nu fac eu bine? Vreau să ştiu! Vreau să ştiu! — Tu eşti o încăpăţânată, ca mamă-ta şi ca frate-tu. Numai tu

te ţii deşteaptă, proasta dracului! Nu te vezi? Cine te crezi?! Ea a început să plângă zgomotos. — Nu te lega de mama! Nu ţi-e ruşine, nesimţitule, după tot

ce a făcut pentru noi! — Tu eşti nesimţită, tâmpito, cum îndrăzneşti să-mi spui mie

aşa?! Tu eşti nesimţită când mă faci de două parale ori de câte ori ne aflăm între oameni. Nu te gândeşti că unora mai cu glagore la cap le-ar putea trece prin minte zicala ”spune cu cine te-nsoţeşti, ca să-ţi spun cine eşti”?! Dacă eu sunt cum mă faci tu, nici tu nu eşti mai brează, dacă stai cu mine. Pleacă, dacă eşti aşa de mare.

— Nu-i adevărat! Şi apoi, de ce să nu-ţi spun ce-ţi spun?! De ce?! Hmm?! De ce?! Că eu vorbesc frumos cu tine. Că, de exemplu, nici azi după masă nu ţi-am zis că eşti nesimţit când am vrut să fac fotografii şi tu, ca un nesimţit ce eşti, ai tot trecut prin faţa aparatului. Ţi-am spus frumos să te dai la o parte. Da sau nu? Spune, neobrăzatule! Spune cu gura ta! Da sau nu?

110

— Da, sigur, ai ajuns tu, proasta dracului, să-mi spui mie să stau în soare, c-aşa vrei tu. S-o crezi! Eu fac ce vreau şi dacă-ţi place, bine, dacă nu, te dau dracu’, de putoare!

Am auzit cum cineva, o altă voce, o a treia persoană, care pesemne se afla acolo, intervine:

— Acum tăceţi. Spuneţi şi unul şi altul lucruri pe care nici voi înşivă nu le credeţi şi mai târziu o să le regretaţi. O să vă pară rău.

— Mie să-mi pară rău după handicapata asta? Uie la ea cum arată! Urâta naibii! N-am la ce să mai stau. Plec.

— Stai dom’le, ce te-a apucat! Stai blând! Gândeşte-te ce drăguţă a fost când te-a invitat la cafea. Putea să te lase să pleci şi ar fi evitat această fază complet aiurea. Nu crezi?! îi ia vocea apărarea nevestei.

— Pf! O cafea. Mare brânză! Am plecat! şi a ieşit trântind uşa. Vocea necunoscutei, căci era timbru de femeie, i-a strigat pe

urme: — Servus. Nici un răspuns. — Servus, n-auzi?! Servus. Într-un târziu, chiar din dosul uşii: — Servus. Nu plecase. A aşteptat. Nimeni nu l-a chemat înapoi. M-am aplecat puţin peste balustrada balconului şi l-am văzut

îndreptându-se spre maşină. Mergea cocârjat şi am avut senzaţia că i se făcuse sufletul ghem. Era un om trist. Am simţit compasiune învăluită-n simpatie faţă de el într-un mod instinctiv şi necontrolat. Mai târziu, când i-am cunoscut ceva mai bine, mi-am dat seama că el era doar un mare sensibil şi visător. Un tandru nefericit, care-şi căuta refugiul în vorbe. Fugea de el însuşi, vorbind întruna. Vorbind din nevoia lui de căldură. Un frumos şi un inteligent sensibil, care îşi înţelegea propriile frustrări şi încerca din răsputeri să şi le stăpânească. Nu reuşea întotdeauna, mai ales că nu era scutit de provocări. Ea era mai mult o japiţă interesată şi egoistă. Urâtă. Avea o faţă lunguiaţă şi ascuţită, cu ochi oblici şi mici ca două tăieturi razante, buzele subţiri se întindeau pe jumătate de faţă, ca la clovni. Părul lung şi drept,

111

uscat şi tern, veşnic strâns într-o coadă lăsată pe spate, din care ieşeau o grămadă de şuviţe zbârlite, alunecate pe gât şi pe lângă urechi. O frizură care ar fi fost potrivită pentru o fetişcană, nu pentru ea, femeie-n toată firea, care se apropia de cincizeci de ani şi ale cărei riduri îşi făceau râs din a contrasta cu aerul de tinerică pe care ea ar fi vrut să-l obţină cu acea coafură care nu reuşea nimic mai mult decât s-o facă caraghioasă.

Niciodată n-am înţeles de ce femeile nu vor să înţeleagă un lucru şi anume că, ceea ce e frumos la o vârstă, poate fi scârbos, de-a dreptul, la alta. Poţi fi o babă frumoasă, să placi, bine merçi, cu condiţia să ai grijă ca aspectul exterior să fie cel adecvat. Nu înseamnă să-ţi pui cenuşă-n cap şi să porţi numai haine oable şi cocuri austere pe ceafă. Nici vorbă. Dar nici minijupă şi decolteu până la îmbucătura sânilor nu mai merge. Ce să etalezi? Creţurile ca de hârtie creponată?

Şi mai era doamna mea, proastă, limbută, lipsită total de tact şi de suflet. O aia simpluţă la cuget şi simţire, care a profitat de sensibilitatea lui, până când s-a ajuns. Iar omul, îşi ieşea din pepeni, când nu era lăsat să-şi afle refugiul în limbuţie.

— Vezi, părinte, cum m-am ales cu păcatul clevetirii, al bârfei fără rost şi-al judecării aproapelui, de parcă eu aş fi fost judecător suprem?! Ce-am avut eu să critic bieţii oameni, că-s aşa şi pe dincolo? Se vede treaba că atunci când Michiduţă n-are astâmpăr, îşi vâră coada şi te face din om la locul tău, o afurisită de javră răutăcioasă. Acum îmi pare rău, dar ce-a fost, nu se mai întoarce. Eh, asta e! Mă rog întru iertare!

Acum, dacă tot am început, să vă povestesc până la capăt. Discuţia între cele două femei a continuat:

— Vezi, aşa-mi face. Nu mai pot, se văicărea cu glas de jale femeia cea de era nevasta.

Avea o voce încât, dacă n-aş fi auzit tot restul, aş fi compătimit-o.

— De ani de zile, aşa-mi face. Oriunde ne ducem, oricine-ar fi prezent, el face o scenă. Mi-e aşa de ruşine!

— De ce-l mai suporţi, dacă asta n-a fost o întâmplare, ci un obicei? Copiii-ţi sunt mari, la casele lor, cu treburile lor, pe

112

picioarele lor. Zici că nu se topesc de dragul lui, deci nu-ţi vor imputa şi nu te vor judeca dacă-l laşi. Şi apoi aşa cum ei au dreptul să-şi trăiască viaţa, ai şi tu dreptul la a ta. N-au ce-ţi băga de vină. Ce mai aştepţi? Lasă-l! În curând vor veni bătrâneţile. De ce să nu trăieşti lini ştită? Doar ai din plin din ce. Nu eşti nevoită. Nu eşti vreo miloagă la buzunarul lui.

— Nu ştii tu ce mi-a făcut! Când a fost băiatul mic, de vreo trei luni, odată l-am alăptat, apoi i l-am dat să-l ţină puţin în braţe, în sus, ca să elimine aerul. Ştii tu, ca bebeluşii! Am fost suficient de precaută ca să-i pun pe umăr un şervet, ca nu cumva să se-ntâmple una nefăcută, pentru că ştiam la ce să mă aştept, apoi am intrat în baie, să mă spăl după alăptat. Deodată aud urlete în cameră.

— Porcule, uite ce mi-ai făcut! Nesimţitule! Deschid repede uşa de la baie şi m-am îngrozit. Am rămas

ţeapănă. El azvârlea copilul cu putere, ca pe-o minge, pe pat. Bine că nu s-a lovit cu capul de stinghia de lemn. Putea să-l omoare. Ţip ascuţit cu spaima în spate:

— Ce faci, pentru Dumnezeu, vrei să-l omori?! — Să crape porcul, uite ce mi-a făcut! urlă ca alungat de toţi

diavolii. Copilul regurgitase la el pe umăr. Pe şervet. Acesta a fost

marele păcat pentru care propriul copil merita să crape. Nu sunt cuvinte destul de potrivite ca să te fac să înţelegi ce am simţit atunci. Am luat copilul care plângea cu sughiţuri, speriat. Deja se-nvineţise. Bine că nu a făcut un şoc. L-am strâns la piept, l-am mângâiat, l-am pupat, l-am legănat, l-am ogoit.

— Aşa, zice el cu ochi ieşiţi din orbite. Linge-l acuma! Linge-l, căţea! şi-a plecat, trântind uşa.

Am plâns de m-am umflat, în noaptea aia. Nu ştiu când s-a-n-tors. Ştiu doar c-am adormit cu copilul lângă mine. De atunci a început să-mi fie frică să-i las singuri. Nenorocirea a făcut ca, după un an, să vină fetiţa. Spun nenorocire, pentru că n-aş fi vrut să mai aduc pe lume încă un nevinovat care să se chinuiască. O iubeam nespus. Îmi iubeam copiii amândoi, fără limite, ca şi acum de altfel. Au fost şi sunt toată viaţa mea şi singurul motiv care mă

113

ţine legată de omul acesta. Cu timpul mi-am dat seama că ceva nu e în regulă cu el, dar n-am îndrăznit nici până-n zi de azi să-i sugerez să consulte un specialist. Mă refer la un psiholog sau la un psihiatru. Dacă aş îndrăzni aşa ceva, cred c-ar sparge toată casa de furie. Poate nu numai casa. Ar considera o îndrăzneală prea mare din partea mea să-l fac pe Înălţimea Lui, nebun. Dar e nebun de legat, ascultă ce-ţi spun eu. O, de câte ori n-am rămas fără geamuri şi, Doamne, câte obiecte distruse, azvârlite de toţi pereţii.

— Bine, dar după ce trec scenele acestea, ce face, cum se comportă? întreabă cealaltă femeie.

— Cum să se comporte?! Vine la mine, mă pupă, mă mângâie şi mă azvârle în pat. Acesta e sistemul lui de împăcare. Nu-şi dă seama că eu nu simt nimic. Mă simt doar folosită, ca un obiect utilizat pentru descărcarea lui. Mi-e scârbă uneori. Dar ce să fac?

Cora îi spune preotului cum s-a gândit atunci cu păcat: ”numai uneori?” şi cum, contrar celor ce auzea, era tentată tot timpul să creadă că femeia are partea de vină cea mai mare-n toată tărăşenia. Omul distrus pe care-l văzuse ea în stradă, nu putea fi aşa un mare ticălos şi bestie cum era descris. Totuşi de ce se purta astfel?! Sau poare că ea exagera, îi plăcea să facă pe importanta şi pe victima năpăstuită?!

—Nu ştiu, părinte, de unde-mi veneau aceste gânduri. Nu m-am lămurit atunci nici eu cu mine însămi, fiindcă acele gânduri mi-au fost întrerupte de continuarea conversaţiei dintre cele două.

— Bine, bine, dacă-i chiar aşa cum spui, de ce nu-l laşi? Te-am mai întrebat asta. Cum poţi trăi cu el?

— Şi ce-o să zică lumea? Cum or să se uite la mine? — Asta te doare pe tine? Care lume? Cine-ţi are aici grija? — Păi şi mama. Nu vreau s-o necăjesc, deşi ştie cum mi-e şi

odată chiar m-a întrebat: „Până când mai poţi să suporţi, fătul meu?” Mă dusesem acasă cu fetiţa în braţe şi un geamantan.

— Eu, părinte, când am auzit-o, m-am întrebat imediat unde şi-a lăsat băiatul? Ceva nu puşca. Apoi am ascultat cum continuă.

— El a plecat de acasă ca să facă aprovizionarea pentru Crăciun şi dus a fost. Câteva zile. Când s-a întors, Crăciunul trecuse, dar şi-a luat cu el drept companie o şleahtă de beţivi. Au

114

continuat să bea, mie pretinzându-mi să-i servesc cu demâncare. Fetiţa nu putea dormi în camera cealaltă, din cauza scandalului. Aveam numai două camere. Când au adormit, în sfârşit, toţi beţi tun, care pe unde prin casă, mi-am luat copilul şi-am plecat.

„Unde ţi-a fost, fă, muiere, celălalt?”, nu m-am putut opri să observ din nou. Vedeţi ce gânduri părtinitoare şi păcătoase aveam?! Nu mă întrebaţi de ce, că nu ştiu să vă răspund. Evident eram părtinitoare cu păcatele acelui beţivan de soţ al ei.

— Ai mei n-au întrebat nimic, continuă vocea femeii. Şi-au imaginat că le fac o vizită între sărbători, dar după două zile a dat el telefon la mama şi a întrebat-o ce mai face şi ce mai fac eu. Atunci mama a priceput că e ceva nelăut la mijloc. Imediat i-a trecut prin cap că tata, care era şi el un beţiv notoriu şi care i-a mâncat toată viaţa cu sticla, s-ar putea să-şi găsească un motiv în asta şi să se îmbete şi el din nou. Numai ce se trezise puţintel după Crăciun. Era încă mahmur şi ne chinuiam amândouă să-l punem pe picioare cu zeamă de varză acră şi ciorbă de potroace. Înţelegând asta, mi-am luat bocceaua şi copilul şi m-am întors la bărbatul meu, cu coada-ntre picioare.

— Bine, femeie, dar e mama ta, aud vocea prietenei, sau ce i-o fi fiind. Poate să te înţeleagă, mai ales că şi ea a avut parte de o podoabă de bărbat asemănătoare!

— Nu ştiu! Mi-e greu! L-am iubit aşa de mult!… Şi-am fost convinsă că şi el pe mine.

— Spune aşa, ca să mă dumiresc şi eu, exclamă cealaltă. Oricum, ai face bine să te rupi odată. Povestea nu e de azi, de ieri. Ţi-au crescut copiii între timp. Gândeşte-te la ce ţi-a făcut mai urât, ori de câte ori îţi vine să-l ierţi a nu ştiu câta oară, şi lasă-l amarului lui de prăpădit!

— Probabil c-au trecut în altă încăpere, căci discuţia nu s-a mai auzit distinct, doar un murmur de voci estompate.

Mi-am dat seama că personajele erau elveţieni doar pe hârtie. Educaţia naţiei lor de baştină, aflată la confluenţa cu orientul, şi-a lăsat adânc amprenta.

M-am întrebat atunci, continuă să se confeseze Cora, cum ar fi fost dacă eu şi Nick am fi putut să ne căsătorim. Pe atunci nici

115

nu visam că o vom face, împotriva lumii întregi şi poate chiar a firii. Oare ar fi ajuns până şi iubirea noastră cea magnifică să se destrame şi să degenereze în asemenea orori?! Nu credeam. Şi s-a dovedit că am avut dreptate. Atunci n-am putut şti cum o să fie viaţa trăită lângă Nick. Atâta fericire! Oare prea multa fericire nu-i un păcat? Cel puţin egal cu acela de a trage cu urechea la viaţa altora şi a-ţi permite să-i judeci, aşa de-a moaca, numai ca să te afli în treabă şi să-ţi treacă de urât când n-ai altceva mai bun de făcut?! Cred că acea curiozitate a mea de atunci şi gândurile care mă făceau un fel de judecător, poziţie la care e clar că nu aveam dreptul, a fost un păcat. Să mă ierte Dumnezeu! Acum e prea târziu ca să mai îndrept ceva. Din păcate clepsidra îşi urmează drumul, acelaşi, ori de câte ori ai răsturna-o!

Asta s-a întâmplat în ziua când am fost în Alpii Elveţieni. Sunt la fel de impresionanţi ca şi cei italieni. Doar că aceia par mai elevaţi, cu toate acele staţiuni supra-elegante pentru superstaruri, amintind de o doamnă cu rang înalt, sofisticată, din perioada monarhiilor franceze. Cei elveţieni sunt mai simpli, au impozanţa mai dură, a evului mediu primar, aduc cu un cavaler croit dintr-o bucată, stând de strajă la poarta independenţei feudei sale, unde numai el e Om şi Domn.

Au o pădure de piscuri ascuţite, de parc-ar fi o înşiruire de suliţe ţinute drept în sus de soldaţii disciplinaţi ai unei armate bine aliniate, aşteptând ordinul de atac al comandantului suprem, care se află pe cea mai apropiată înălţime aflată în perimetru, pentru a supraveghea poziţia şi mişcarea duşmanului. Între culmi, zăpada-şi găsise un ultim culcuş de refugiu. Luase forme bizare, care semănau cu litere, de parc-ar fi vrut să ne trimită o epistolă din macro cosmos. Coborau făgaşele cu urme de ninsoare virgină, ca nişte gigantice M-uri, supravieţuitoare din epoca titanilor. Nişte N-uri aşijderea, Z-uri sau W-uri. Ce voiau să spună, ele singure ştiau. Noi doar le priveam cu fascinaţie, S-uri, şerpuiri de reptilă gigant, trăitoare în altă eră geologică, ori simple, drepte şi înţepate, pline de sine, I-uri, cu punctul cocoţat pe vreuna dintre crestele care se găseau puzderie, precum boabele aruncate din belşug, porumbilor scoborâţi în fâlfâit zgomotos de aripi, de pe

116

streaşina casei, în mijlocul curţii, ca să ciugulească flămânzi, lovind abitir cu pliscul de se auzea ca o salvă de şrapnele. Toate aceste litere albe la faţă ca varul se lăfăiau falnic între paginile înverzite ale versanţilor.

117

3. Vincent Imaginea asta îmi aminteşte de o excursie făcută prin aceste

locuri, în vara în care ne-am căsătorit, eu cu al doilea soţ al meu, Vincent, când, ajungând noi destul de sus, am nimerit pe un tăpşan de zăpadă. În dricul lunii lui cuptor. Îmi amintesc că eram în pantaloni scurţi şi numai cu maiouri pe noi, cu sandale pe picioarele goale, dar călcam apăsat pe zăpada afânată care ne intra printre degete, făcându-le sloi într-o clipită. Era frig. Poate, cel mult, un grad peste zero. Dar asta nu a împiedicat pe nişte nebuni ca noi, euforici în dorinţa de-a ne iubi cu adevărat, să încercăm a gusta din toate deliciile unui astfel de sentiment şi să ne batem cu zăpadă. Ne-au îngheţat şi mâinile, dar continuam să facem bulgări şi să ne întrecem care-l atinge de mai multe ori pe celălalt. Râdeam ca nebunii, cu gura până la urechi, de ne ieşeau aburi pe nări, ca limbile de foc la balauri. La un moment dat, eu m-am apropiat în fugă de Vincent, l-am luat în braţe pe nepregătite, ne-am împiedicat unul de altul şi ne-am rostogolit prin zăpadă, în jos, până la marginea şoselei, care desigur era doar la câţiva metri distanţă. Am rămas aşa încleştaţi unul în altul, privindu-ne fix, eu cu ochii sclipind a dorinţă de atingere, el, cu o privire din care pierise toată veselia şi devenise ca de sticlă opacă. Cunoşteam acea privire deja, o avea întotdeauna când se prefigurau momente intime, peste care de cele mai multe ori săream lin, fără comentarii, dar săream. Începusem să fiu îngrijorată din această cauză. Nu puteam să-mi dau seama ce se întâmplă şi-mi imaginam că eu sunt vinovata, că nu mă ştiu face iubită.

— Hai să urcăm în maşină, scumpo, mi-e al naibii de frig, spuse cu o voce blândă şi cu privirea schimbată în ceva ce aducea a păreri de rău.

M-am desprins spăsită şi am urcat cuminte la locul meu din dreapta. A pornit motorul.

118

Deasupra era cerul de sticlă. Doar câte un norişor frivol se încolăcea în jurul unui vârf, ca o eşarfă diafană pe gâtul graţios de lebădă al Celei mai Frumoase.

Mi-a mai aruncat o privire, a întins o mână şi m-a mângâiat pe păr, petrecându-şi uşor degetele printre firele mătăsoase, care se ondulau sub atingere ca nişte şerpi domesticiţi.

— Eşti magnifică! Ştii?… Cred că primul compliment pe care ţi l-am făcut când ne-am cunoscut a fost să-ţi spun că ai nişte ochi aşa de calzi, de blânzi, de binefăcători. Şi ţi-am mai spus că n-am să-ţi pot uita niciodată privirea… Ochii aceştia!… Ei sunt tămăduitorii mei.

Se uita la mine intens, cu o privire plină de duioşie, încărcată de regrete.

Atunci n-am înţeles cu totul ce vrea să zică. Mai ales, povestea cu tămăduirea n-am înţeles-o. Dar aveam s-o înţeleg mai târziu şi nu mi-a fost moale deloc această înţelegere. Mai bine nu mi-ar fi fost dată.

Şi, dacă eu aveam ochii pe care-i aveam, el nu era cu nimic mai prejos, ba dimpotrivă. Avea nişte ochi cum nu mai văzusem nici până la el, nici de la el încoace. Erau gri-verzui, strălucitori ca oţelul lustruit. Uneori tăiau ca ascuţişul unei săbii Ninja în carne vie, alteori se luminau în sclipiri vesele, amuzate care mă făceau să mă duc cu gândul la sclipirile bănuţilor de soare reflectaţi pe suprafaţa uşor vălurită a lacului din mijlocul pădurii în dimineţile de vară, picuraţi din razele frânte ale luminii strecurate hoţeşte printre frunzele devenite translucide ale pomilor. Alteori erau blânzi, învăluitori, mângâietori, mai ceva ca o blană de vulpe polară îmbrăcată direct pe trup de femeie dezgolit complet… Ochi fascinanţi, de fachir mult prea inteligent şi priceput. Ochi care îngheţau, ochi care mângâiau, ochi care ironizau, ochi care iubeau, ochi care purtau tristeţi mute, ochi care blestemau, ochi veseli, ochi pătrunzători, ochi de nepătruns. Ochi unici.

După ani de zile, într-o după masă, când stăteam cu Nick în livingul nostru liniştit şi ne uitam la fotografiile dintr-un album al meu mai vechi, am descoperit câteva imagini cu Vincent. Văzându-l, Nick a scos prompt o exclamaţie de surpriză:

119

— Fiuu! Sfinte! Ce ochi! Ce mai ochi!… Cora, ce ochi! — Acum, când nici unul din ei nu mai este, sunt silită să

recunosc şi să mărturisesc că acest al doilea soţ, Vincent, a fost un alt păcat de-al meu.

Cora a tăcut câteva clipe, iar preotul i-a respectat reculegerea. A revenit cu o voce uşor voalată. Poate de emoţiile retrăirii acelor alte vremi din viaţa ei.

— În timpul acela, nu cu mult în urmă, am fost numită şefa de protocol a ambasadei noastre în Elveţia. Abia ce mă instalasem. Asta însă nu-mi conferea o scuză pentru a mă eschiva de la nici cea mai mică îndatorire. Într-una din acele zile, superiorul meu ierarhic, ambasadorul, m-a anunţat că aveam de împlinit demersurile şi tot restul, după toate regulile artei, pentru a-l primi pe omologul său din unul dintre cele mai mari şi puternice state ale lumii. Am intrat în priză, m-am învârtit ca o sfârlează, am pus totul la punct, inclusiv pe mine m-am tras la patru ace.

Îmi aduc aminte ca acum că nu am avut timp să merg la coafor. Norocul meu că posedam suficientă îndemânare ca să mă piaptăn singură. Mi-am tras un coc în cinci minute. Un roling pe ceafă, până în dreptul lobului urechilor. Aceea era întotdeauna frizura mea salvatoare în caz de restrişte. Îl confecţionam în doi timpi şi trei mişcări şi îmi stătea foarte bine. Neajunsul era că aşa o frizură suporta numai un anumit fel de toaletă. Atunci am purtat o fustă lungă, doar cu o palmă bună deasupra gleznelor, dreaptă, crăpată decent în spate, bej foarte deschis. În sus am avut un maiou de mătase crem şi deasupra o jachetă neagră clasică, cambrată pe talie, fără guler, doar cu o deschidere în V. Pantofi cu toc înalt, din piele fină, neagră, simpli de tot. Am adăugat o garnitură de perle. A ieşit perfect.

Întâlnirea dintre cei doi a decurs normal. Au discutat şi parafat ce au avut ei de discutat şi de parafat. Am observat însă că distinsul domn ambasador se furişa printre replici şi-şi făcea vreme de a mă analiza. La sfârşitul întrevederii, când atmosfera se descongestionase de tipicurile impuse de diplomaţie, fără a se formaliza nici o secundă, mă ia de mână şi-i spune şefului meu:

— Aveţi noroc cu ea. Ştie să conducă.

120

M-am înroşit toată, am vrut să replic ceva, dar am tăcut, pentru că negăsindu-mi pe loc cuvintele am renunţat la o eventuală bâlbâială deplorabilă. Numai bine aş fi stricat toată imaginea abia creată nici eu nu înţelegeam din ce pricini. Ce văzuse, ce-i plăcuse, ce-a putut aprecia ca ieşit din comun, pentru a mă cataloga astfel, n-am înţeles. Mult mai târziu, când am ajuns destul de apropiaţi, l-am întrebat. N-a vrut să-mi spună.

— Ei, şi tu! Mici nimicuri importante. Un adevărat diplomat trebuie să le observe. Ba şi mai mult, să ţină seamă de ele. Altfel se arde.

Tot atunci, la sfârşitul întrevederii, m-a rugat să-i dau o bucăţică de hârtie, pentru a nota un număr de telefon al unui participant care s-a scuzat că şi-a uitat cărţile de vizită. I-am dat. Era o hârtiuţă de culoare roz-fanat. Asta am avut mai la îndemână.

— Ce frumoasă e! Ca şi dumneavoastră. — Mulţumesc pentru compliment, excelenţă. — Spune-mi Vincent, sau Vince, dacă preferi. Aşa-s pentru

prieteni. Îmi dai voie să-ţi spun Cora? Îmi place foarte mult. Sună aşa de… De fapt nu ştiu cum sună, dar ştiu că-mi place. Ar fi o delectare pentru mine să-l pronunţ. Îmi dai voie?

— Bineînţeles excelenţă, dar gândeam în acelaşi timp: ”Direct şi la obiect, omul. Inhibiţie, ioc.”

— Vince, te rog! — Vince. — Aşa e perfect. Pe negândite mă sărută şi pe un obraz şi pe altul, eu râmân

ţeapănă de uluială, în sală se lasă o linişte de să auzi musca, ca apoi ceilalţi participanţi să izbucnească în aplauze, el să-mi spună ”Mul ţumesc Cora”, iar bliţurile reprezentanţilor mass-mediei să scoată flăcări pe nas. Seara m-am văzut la toate canalele de ştiri T.V. Noroc că nu s-au făcut prea multe comentarii acidulate. Ce zic eu, acidulate! Mai degrabă acide, îmbibate în acid sulfuric, aşa cum e năravul reporterilor. Un simplu comentariu de amuzament acidulat ar fi fost prea puţin pentru gura rea a presei care ar fi dat dovadă de lipsă de profesionalism dac-ar fi scăpat un asemenea

121

gest, fără să muşte adânc şi din plin. Sunt de înţeles. Asta le e meseria şi au nevoie de audienţă, altfel îşi pierd jobul.

Mâine zi, când a prins momentul prielnic, şeful meu nu s-a putut abţine să nu mi-o trântească:

— Ce vrei? Ieri ai fost buricul pământului. La plecare, Excelenţa Sa, ambasadorul acela important, era

înconjurat de diverse personalităţi, aşa cum se întâmplă în asemenea situaţii. Când ajunge la uşă, se opreşte, se întoarce spre mine, care eram mai în coada alaiului, şi-mi spune:

— Sper să ne vedem curând. În stradă, când a pus piciorul pe scara maşinii, a repetat,

privindu-mă fix în lumina ochilor: — Ne vedem! Bine? Şi ne-am văzut. A fost un straşnic expert în a găsi motive

plauzibile pentru a ne întâlni. Stăteam de vorbă cu ceasurile, atunci când îndatoririle ne permiteau. Oricum eram amândoi oameni foarte ocupaţi. Dar se mai ivea câte o breşă. El mă suna imediat, iar eu făceam pe dracu-n patru ca să pot răspunde invitaţiei. Era clar că-l plăceam. Dar trebuie să recunosc că mai era foarte onorat şi egoul meu. Orgoliul era satisfăcut până la saţietate de atenţia unui asemenea personaj. Simţeam cum, prin această relaţie, plătesc nişte poliţe unora care m-au socotit prea puţin valoroasă pentru ei. Acest sentiment de satisfacţie când ţi se recunoaşte valoarea, te face să te simţi extraordinar.

Şi cum să nu-l fi plăcut?! Părea să aibă toate calităţile din lume. Deştept foc. Asta se vedea din tot ce făcea sau spunea, dar şi din prestaţiile ca ambasador. De altfel l-am mai urmărit eu făcând diplomaţie şi prin alte ţări ale lumii, mai mici sau mai mari, mai importante sau mai puţin importante, inclusiv în ţara mea. La cei numai patruzeci şi opt de ani ai lui, avea deja o carieră briantă. Pe deasupra mai era şi bărbat frumos. Trebuie să fi avut, nu l-am întrebat niciodată, cam un metru nouăzeci, dacă judec după faptul că era cu mai bine de un cap mai înalt decât mine, care eram de unu şaptezeci şi cinci. Pe lângă ochii aceia fantastici, trăsături regulate, o gură cu buze senzuale, nas drept, clasic şi o ţinută a trupului de sportiv. Nu putea trăi fără sport. Baschet şi eternul

122

tenis. În ţara lui de baştină, am impresia că şi bebeluşii aruncă cu mingea la coşul de pe panoul din curtea casei, ori de câte ori au un moment liber… Zic şi eu!

Urechi mici, elegante, păr bogat, pieptănat pe spate cu cărare la mijloc, uşor ondulat, negru. Avea în el o distincţie şi o prestanţă care se impuneau imediat, de la sine. Nu făcea nici cel mai elementar efort. Am mai văzut mulţi diplomaţi la viaţa mea, dar erau unii, săracii, aşa de neajutoraţi, li se strâmba cravata când le era lumea mai dragă, se perpeleau să se facă remarcaţi sau ascultaţi, dar nu reuşeau decât să fie insignifianţi. Iac-acolo un loc ocupat şi nimic mai mult. Uneori nimeni nu se uita în gura lor. Însă Vince era fabulos. Era atât de natural priceput la munca lui, încât mă întreb dacă a greşit vreodată. Avea el aşa un dar… Şi mai avea ceva. Nişte mâini cu degete fine, lungi şi elegante. Unghii ovale, prelungi. Numai cât le vedeai şi posesorul lor ţi se părea distincţia întruchipată. Mâini sensibile, mâini iubitoare, tandre. Trebuie să recunosc că era expert la a mângâia cu ele, atunci când voia. Îmi făcea plăcere să-i iau mâna dreaptă, să i-o fac căuş cu palma-n sus şi să-mi aşez un obraz în ea. Aveam atunci senzaţia că toată tandreţea universului se scurgea în mine prin simpla atingere a mâinii lui. În acelaşi timp, acei ochi teribili de oţel, se înmuiau şi deveneau calzi şi blânzi ca ochii unei ciute. Acesta a fost Vince. Om al contrastelor. Aspru şi dur când şi cât a trebuit, tandru, cu suflet deschis şi sincer, când era cazul. Am ţinut foarte mult la el. Şi el avea sentimente aparte pentru mine. Nu prea le pot cataloga nici în zi de azi. Un lucru e sigur, însă. Nu i-am fost indiferentă şi am avut un rol de jucat în viaţa lui.

Într-o bună zi mă trezesc că-mi dă telefon şi mă anunţă că vor sosi părinţii lui şi că vrea neapărat să-i cunosc. Eu încerc să mă fofilez, el insistă şi bineînţeles că a fost pe a lui.

A ţinut să trimită maşina ambasadei să mă ia. Am urcat, cu emoţiile cât casa şi cu stomacul în gât. Mă întrebam contrariată de ce, doar nu a venit împăratul Chinei, nu aveam nimic să-mi reproşez, eram doar o simplă prietenă a fiului lor, poate ceva mai apropiată decât alţii, dar asta era tot. Şi totuşi mă stăpânea un sentiment straniu, o presimţire că se va întâmpla ceva deosebit.

123

Nici nu am coborât bine din maşina care a tras la scară, că se şi deschide uşa reşedinţei, o uşă somptuoasă, din lemn greu, maro şi în cadrul ei apare Vince în persoană. Nu un consilier, sau vreun trepăduş oarecare, cum sunt atâţia care-şi trag zilele prin reprezentanţele diplomatice de pretutindeni. Sigur că vizita mea era de natură privată, totuşi m-am simţit onorată de atenţie. Ca de fiecare dată, m-a luat în braţe, m-a sărutat pe amândoi obrajii.

— Ia să vedem ce avem noi aici? zice şi mă depărtează atât cât să mă poată scruta cu ochii aceia ai lui, care te hipnotizau pe loc. M-am făcut mică pe dinăuntru şi îl priveam cu teama în suflet că ar putea să-mi găsească vreun cusur. Mă întreb de ce naiba îmi doream să fie mulţumit. De-a lungul anilor am întors pe toate foile acest sentiment pe care l-am avut nu o dată în prezenţa lui şi am ajuns la concluzia că, pe de o parte, el era un caracter foarte puternic. Unul dintre acele personalităţi care dominau totul în jur chiar fără să-şi dea seama. Aşa erau şi gata. Şi mie mi-au spus mulţi că fac parte din această categorie, dar cunoscându-l pe Vince, mi-am dat seama că prin comparaţie mă dovedeam a fi un mic copil neştiutor. Pe de altă parte nu-ş ce nebunie pusese stăpânire pe mine, pentru că mă simţeam extrem de mândră de atenţia cu care mă înconjura acest personaj atât de marcant în viaţa diplomatică a acelor vremi. Câtă deşertăciune acumulată în această nevoie a omului de a se simţi important, de-a fi socotit Cineva! Câtă deşertăciune!

— Doamnă Cora, intervine neaşteptat preotul. Poate că nu întotdeauna e mândrie deşartă. Poate că e nevoia de a se simţi apreciat. Vorbesc de oamenii care chiar au o valoare, nu despre nulităţile care se umflă-n pene pe de-a pomană şi le place să fie preamăriţi numai pentru că, deşi fără merite, ajung în cine ştie ce poziţii sociale sau materiale deosebite. Cred că dumneavoastră aveaţi nevoie de certificarea cuiva că nu sunteţi de lepădat. Am remarcat că n-aţi început cu începutul începutului din viaţa dumneavoastră. Probabil că acolo e ceva care v-a marcat foarte puternic, iar în această relaţie cu Vince, în nevoia de a vă simţi apreciată de el, era doar o luptă disperată de a vă menţine pe linia de plutire. Am cumva dreptate?

124

Cora doar a mişcat capul, ca o vagă şi incertă aprobare. După o tăcere prelungită i s-a auzit vocea ca o şoaptă abia murmurată. Ca un fel de oftat prelung:

— Despre asta nu vreau să-mi amintesc. — Bine. Dar să ştiţi că, după părerea mea, nu e păcat ceea ce

aţi simţit referitor la Vince. Acea mândrie pentru care vă judecaţi, a fost ceva îndreptăţit şi perfect normal pentru o fiinţă umană.

— Să dea Domnul să fie aşa cum zici. Dar dumneata nu poţi şti ce satisfacţie nemăsurată simţeam când mă puteam lăuda cu asta. Căutam deliberat ocaziile ca să mă pot da mare cu această prietenie. După ce i-am cunoscut părinţii, am devenit şi mai şi. Nu-mi mai încăpeam în piele. Da’, stai să vezi.

Aşadar mă analizează, apoi i se întinde pe faţă un zâmbet până la urechi.

— Măi, să fie! Am ştiut că arăţi bine, dar nici chiar aşa de frumoasă.

Se apleacă spre mine şi-mi şopteşte prefăcut confidenţial: — Îmi pare bine că arăţi aşa cum arăţi, pentru că mama mea

are cultul femeilor frumoase şi nu s-a sfiit niciodată să-mi spună că ar vrea să mă vadă căpătuit lângă aşa un exemplar. Acum am s-o dau gata. Despre tata, nici nu mai vorbesc. Va fi scos din uz cu totul. O să-ţi mănânce din palmă de cum te-o vedea.

— Aşa a şi fost, deşi pot să-ţi spun, părinte, că de fapt, eu am fost cea dată gata. Niciodată nu mi-a trecut prin cap că ar putea surveni asemenea aspecte în relaţia noastră, cu atât mai mult cu cât gurile rele vorbeau vrute şi nevrute despre el, cum că ar fi mai altfel, chestii d-astea. Nu c-aş fi crezut! Nimic nu mi s-a părut nelaloc cu el. Era unul dintre cei mai normali şi echilibraţi oameni pe care i-am cunoscut. Dar… nu ştiu ce dar, dar nu m-am gândit chiar deloc la o relaţie altfel decât prietenească şi iacătă că acum lăsa destul de clar să transpară că cineva s-a gândit la aşa ceva. Asta explica şi insistenţa ieşită din comun cu care m-a presat să-i cunosc neapărat părinţii. Sinceră să fiu, după o străfulgerare scurtă de gândire ad-hoc, am decis să mă pretez jocului. Nu-mi displăcea ideea. Chiar deloc nu-mi displăcea. „Doamna ambasador X. Ptiu, ce mai chestie!!!!” Eram flatată până în străfundul fiinţei şi brusc

125

am simţit că mi-e frică. „Dacă nu le plac bătrânilor?” Eram sigură că nu-l iubesc pe Vince ca pe un bărbat, deşi nu-i lipsea chiar nimic pentru asta, am mai spus-o. Îl plăceam şi atât. Mi-ar fi părut bine să-l pot iubi. Cred că nici nu mi-am permis să visez că ar fi posibil ca el să mă aleagă. Şi totuşi uite! Doamne, ce nu-i posibil pe lumea asta?

Ca urmare, cu inima care mi se zbătea de nebună, ca şi păsăruica-n laţ, păşesc ca pe ouă clocite prin tot holul acela imens şi splendid decorat, din care în acele momente n-am văzut nimic, nimicuţ. Intrăm în livingul extrem de elegant, o eleganţă sobră şi distinsă, asortată cu Vince. De lângă o măsuţă mică şi rotundă, cu picioare sculptate şi ghirlandă împrejurul tăbliei cioplită-n vârf de cuţit ars în foc şi ascuţit pe tocilă, din nişte scaune-fotolii, cu spate ca o jumătate de cilindru capitonat în mătase crem, se ridică două fiin ţe care-mi dau fiori, doar pentru simplul motiv că erau părinţii lui. Altfel, figuri agreabile din primul moment. Se apropie şi le râd ochii. Păreau foarte mulţumiţi să mă vadă. Eu rămân tot nesigură şi tremurătoare. Mi se întind mâinile. Doamna mă şi pupă, de parcă m-ar fi cunoscut de cându-i lumea. Era o femeie micuţă şi fină. Purta un deux pieces din mătase imprimată în tonuri de roz pal cu gri argintiu. Clasic. Cu mânecă lungă. O camee delicată era singura bijuterie în afară de verighetă şi cercei tip buton din perle gri, asortate părului ei complet cărunt, frumos aranjat în valuri largi şi ordonate. Frizură rotundă de păr scurt, cu cărare la mijloc. Toată degaja eleganţă şi bunătate. Ochi deschişi la culoare. Gri. Totuşi calzi.

Domnul e un tip înalt, osos, mai degrabă slab, dar nu scălâmb. Prestant, calm, zâmbitor, impunător, călca liniştit pe covorul moale. Se vedea limpede că e complet degajat, mişcându-se lejer prin mijlocul încăperii aceleia prea largi pentru gustul meu. Făcea echipă perfectă cu delicata lui soţie şi distinsul său fiu. Mi-a luat o mână între mâinile lui calde. Ţinându-mi-o şi continuând să zâmbească-mi spune:

— Ne pare foarte bine să te cunoaştem. Şi suntem de asemenea încântaţi că te afli în anturajul fiului nostru. Sper că nu

126

te superi că te tutuiesc de la început, dar ai putea să ne fii fiică, lucru care ne-ar încânta de-a dreptul. Ce zici, ţie ţi-ar plăcea?

Pleosc! — …. D…d…aa. Sigur că da. De ce nu?! Cred că la început m-am albit de surpriză, apoi mi s-a urcat

sângele la cap şi-mi era cald. Îmi venea să merg la fereastră, să o deschid şi să inspir cu toată capacitatea mea pulmonară, ba şi cu ceva pe deasupra, împrumutat de la o pereche de foale gigant. Aveam cu adevărat nevoie de aer. Mult aer. A remarcat reacţia mea, a continuat să zâmbească, m-a bătut cu mâna lui pe dosul mâinii mele de vreo două, trei ori.

— Deci, ne-am înţeles! — George, de ce vrei neapărat să sperii fata? Nu vezi că prea

am luat-o tare de la început? Las-o să se obişnuiască cu noi. Nu-ţi dai seama că Vince nu i-a vorbit şi ei la fel de mult despre noi, ca nouă despre ea?! Hai, draga mea, să stăm jos şi să te servesc cu ceva. Îţi place îngheţata? Eu sunt moartă după ea. De ciocolată, cu alune şi vanilie. Hmm?

— Da, chiar este şi preferata mea. — Ia te uită, ne potrivim la gusturi! Asta-i foarte bine. Totul se desfăşura după un scenariu care mi se părea că ei îl

cunosc şi eu nu. A fost adusă îngheţata. Şampanie pentru domni şi pentru noi.

Nu se prea potrivea, dar, se pare că acolo se încălcau toate protocoalele când se aflau în particular. Aveam să aflu mai târziu cât de drăguţ de nonconformişti erau. Între nişte limite, bineînţeles.

Până la urmă am rămas şi la cină. Când am plecat, eram una de-a lor. Bătrânii păreau foarte fericiţi, iar eu nu înţelegeam de ce. Dar, om am fost şi eu. Mi-am imaginat că mă plac pentru că sunt deosebită şi plină de virtuţi. Îngâmfare! Cât poate omul să fie de orb când e vorba de el însuşi! Adevărul adevărat era undeva pe la mijloc. Că mă plăceau, era real, dar mă plăceau pentru ceva anume ce-şi puseseră în minte. Dacă n-aş fi fost eu, ar fi fost alta. S-a întâmplat ca eu să fiu prima care corespunde.

127

— Draga mea, mi-a spus doamna la plecare, noi mai rămânem doar două zile. Dacă ai puţin timp, mi-ar face plăcere să ne mai vedem. Dacă nu, oricum te aşteptăm la noi. Oricând eşti disponibilă. Anunţă-ne prin Vince. Desigur el te va însoţi. Voi fi nespus de bucuroasă să te am în casa mea alături de băiatul meu.

— Mulţumesc, am reuşit să îngăim mai contrariată ca oricând. Pe drum, în maşina confortabilă, am analizat situaţia pe toate feţele şi tot îngâmfarea a învins. Eram eu o persoană deosebită, iar ei se numărau printre puţinii care au putut vedea toate calităţile mele şi le-au apreciat la justa valoare. Acum, după atâta vreme, când văd mult mai limpede în structura vieţii, îmi pun întrebarea cum pot unii oameni să fie tentaţi de foarte multe ori să se considere nedreptăţiţi şi să sufere de mania persecuţiei? La mine, ca la majoritatea, de altfel, a învins orgoliul. Cu obrăzarele de cal pe care mi le pusesem, nu-mi vedeam defectele. Cât de deosebită am putut fi, dacă eram atât de comună şi la nivelul majorităţii celorlalţi? Adică plină de sine. Atunci nu mi-a trecut prin scăfârlie întrebarea aceasta. Credeam cu adevărat că sunt mai ceva decât restul.

Bătrânii au plecat fără să-i mai întâlnesc. S-au scurs vreo câteva săptămâni şi Vince nu a mai dat nici un semn de viaţă. Eu nu ştiam ce să mai cred, dar m-am ambiţionat să nu-l caut. Într-o seară, pe când mă uitam la un film, sună telefonul. Răspund enervată că sunt întreruptă tocmai când acţiunea era în toi.

— Deranjez? Vince la telefon. — O, unde să scriu! — Eşti supărată? — Nu, de ce-aş fi? — Ei, haide, lasă, te simt de la o poştă. Dar să ştii că nu ai

motiv. A trebuit să plec urgent cu nişte treburi. Atât de urgent încât nu am avut răgazul să-ţi telefonez. Iar acolo a trebuit să rămân cu totul izolat. Sper că înţelegi. Doar lucrezi în branşă.

— Nu are importanţă, important e că acum m-ai sunat, m-am muiat eu la auzul acelei voci care putea face să se topească şi pietrele, dacă-şi punea în cap, cum de nu pe o frustrată ca mine. Nu voiam eu să recunosc, dar asta eram. O mare frustrată.

128

Frustrată de dragoste, pe care mi-o doream a o avea, din toată fiin ţa mea. Şi cum să nu mă înmoi din toate încheieturile când de fapt, avea carismă tipul, nu jucărie. De aceea excela în meseria lui şi era cotat ca cel mai bun.

— Uite ce-i. Aş vrea să te văd, dar timpul mi-e limitat. Însă, săptămâna viitoare, e ziua naţională a ţării mele. Eşti invitata mea. Personală. Te rog să nu comentezi şi să faci bine să vii. Aş fi foarte dezamăgit dacă n-ai face-o. Şi mama la fel.

— Vine şi mama ta? — Da de unde, dar am să te pârăsc. Am râs şi desigur m-am dus la festivitate. Am căutat prin toate

magazinele de marcă să-mi cumpăr o toaletă nouă. Nimic nu mi-a fost pe plac. Am apelat la o croitoreasă renumită, la care i-am scos sufletul până a realizat modelul creat de mine. La fiecare probă mai inventam ceva. A meritat, pentru că a ieşit ceva trăsnet. La festin, nu puţine au fost capetele care s-au întors. Colac peste pupăză mi-am pus şi o pălărie albă din mătase, cu panglică din culoarea rochiei. Mi-am făcut şi poşeta la comandă, un plic mic, alb ca şi pantofii, simpli şi eleganţi. Una peste alta arătam ca un unicat decupat dintr-o revistă cu nume mare.

Petrecerea a avut loc în parcul reşedinţei. A început la ora şase seara. La porţi tot felul de controale. Ca să fii l ăsat să intri, trebuia să prezinţi invitaţia specială, pe care o controlau, apoi verificau dacă eşti trecut cu numele pe liste. Era şi ceva poliţie. Supraveghere cum scrie la carte, dar făcută cu discreţie.

De altfel, situaţia era pusă sub control încă de la intrarea pe stradă. Barieră şi soldaţi care verificau actele maşinii, legitimau şoferii, verificau existenţa invitaţiei şi erau atenţi ca maşina să se întoarcă imediat înapoi. Nu era permisă parcarea pe acea stradă, nicidecum în faţa reşedinţei.

După ce m-am conformat la toate acestea, am stat frumuşel la coada ce se formase la intrarea principală. Lume bună, doamne elegante, fine şi înmănuşate, ca scoase din cutia muzicală. Domni distinşi cu figuri de diplomaţi sadea, cu dunga de la pantaloni ca lama de paloş, pantofi ca oglinda. Calmi, potoliţi, egali, zâmbitori, manieraţi din născare. Câte dintre acele zâmbete care păreau

129

detaşate şi sincere erau de fapt de circumstanţă?! Câţi oare se vor fi plictisit de moarte că a trebuit să facă act de prezenţă, care făcea parte dintre îndatoririle obligatorii care nu se discută?! Câţi oare ar fi preferat să se afle-n altă parte şi-n altă companie?! Fiecare meserie cu ale ei! Oamenii de rând îi invidiază, dar nu e cel mai uşor lucru din lume să fii în pielea lor. Veşnic calcă ca pe ouă clocite. Dacă eşti neatent şi se sparge vreunul, chiar dacă numai crapă, pute. Uneori pute al naibii de rău. Şi se-ntinde putoarea ca pecinginea. De atâta putoare, scot la suprafaţă capul diverse jivine, căutând cu-nfrigurare alte ascunzişuri drept vizuină. Mişună hăbăuce care-ncotro, uneori neputându-se ocoli, se calcă-n picioare, unul izbuteşte să treacă, altul rămâne, făcut una cu pământul. Aşa că nu-s de invidiat chiar deloc, cu toată aparenţa de oameni extra mulţumiţi pe care o afişează.

Fără să vreau, stând acolo la rând şi privindu-i, mi-au venit în minte imagini de la festinuri de acasă. Cu alţi domni şi alte doamne. Majoritatea inşi, ca şi cei de lângă mine, traşi la marele şpiţ. De cele mai multe ori ostentativ. Stilul „Cine sunt eu...” Încruntaţi, făcând pe sobrii. Figuri de politicieni în vogă, plini de importanţă şi bani, siguri de ei şi de puterea lor, care se făcea simţită în fiecare pas îndesat în caldarâm şi-n fiecare privire aruncată de undeva de sus către vreun rătăcit reprezentant al vulgului neştiutor, care putea fi condus, ca să nu zic manevrat, după bunul lor plac, în adevăratul stil de activişti de partid comunist, reminiscenţă bine impregnată şi care va dispărea doar când vremea va fosiliza totul şi ţărna îi va cotropi cu puterea ei perfidă, insinuată pe nesimţite şi pe neştiutelea, aşa încât, când dau să se trezească, sunt gata raşi, tunşi şi frezaţi. Terminaţi, cum s-ar zice. Pe atunci gândeam că doresc să ajung şi vremea aceea. Acum ştiu că am ajuns-o şi mă gândesc să zic de sufletul lor un „Iartă-i Doamne, că n-au ştiut ce fac!”. Oare chiar n-au ştiut? Ce mai contează! Doar atunci a contat. A contat pentru vieţile multor oameni.

— Invitaţia dumneavoastră, doamnă, vă rog! Furată de gânduri, ajunsesem la poartă fără să-mi dau seama.

Am întins invitaţia cu pricina, controlorul, sau ce era, că portar, în

130

nici un caz, îi aruncă în fugă o privire, probabil că le recunoştea dintr-o ochire, de multe ce văzuse, şi mă pofteşte politicos, cu o uşoară înclinare a capului, să intru. Asta şi fac. Intru. Intru pe o alee largă, îngrijit pavată cu dale de piatră şi bordată cu steaguri. Se deschidea într-o grădină, de fapt un adevărat parc, întins pe o suprafaţă apreciabilă. Alei îngrijite, străjuite de copaci bătrâni cu trunchiuri groase, de abia să le poţi cuprinde în braţe. Dacă! Erau bătrâni, dar nu îmbătrâniţi. Arătau puternici şi vajnici, drepţi şi neînduplecaţi, mândri, cu fruntea lor largă de crengi înverzite cu frunze care foşneau în şoapte liniştitoare. Îndemnau a pace şi bună înţelegere între oameni. Printre crengi săltau păsăruici care gângureau vesele. Vezi, doamne, erau la petrecere. Pe iarba moale, tufe de trandafiri şi arbuşti feluri de feluri îşi lăfăiau miresmele care se învălătuceau insidios în aerul stătut al verii. Oamenii se trăgeau la umbră şi sporovăiau în limbile pământului, de parcă eram la Turnul Babel. Se aşteptau discursurile oficiale, care au venit şi au trecut.

Vince a vorbit scurt şi frumos, cald şi sincer. Alţii au vorbit pentru că aşa a trebuit. Şi-au făcut treaba. Bine, nimic de zis, dar contrastul cu Vince era Cerul de Pământ.

Acestea fiind încheiate, s-a dat pe loc repaus şi acces la corturile mari şi albe înşiruite roată, de-a lungul pajiştii. Fiecare cort era dotat cu alt fel de mâncăruri. Specifice unei anumite zone din ţara pe care o reprezenta ambasada. Zonă, sau provincie, cum vă place, al cărei nume trona scris clar pe marginea frontală. Pe mesele supraîncărcate erau fel de fel. Unele ştiute, altele nu. Îmi vine să zâmbesc şi acum cum m-am putut păcăli. Să vă spun. Mă atrage o tavă mare pe care erau frumos înşiruite, ca la parada de 9 Mai, nişte plăcinte galbene ca aurul, cam cât patru pietre de domino aranjate în pătrat. Deasupra, o pojghiţă albă, ca o glazură. Mi-a lăsat gura apă de apetisante ce păreau. Mă grăbesc să iau una, dar înainte de a o duce la gură, aud lângă mine un glas care mă luminează.

— E mămăligă cu brânză la cuptor. Asta şi era. Gustul nu se deosebea cu nimic de cea pe care

ştiam şi eu s-o fac, numai că forma îi dădea calitatea de agent sub

131

acoperire. De fapt, adevărul e că mă miram eu însămi ca prostu-n târg de cum m-am putut lăsa păcălită. Brusc m-am luminat şi a devenit la mintea cocoşului că mămăliga nu e chiar specificul nostru naţional din moment ce mostra de materie primă din care se prepară, porumbul adică, a fost adus bătrânilor europeni taman de peste oceanul cel mare. O fi devenit ea mâncarea noastră naţională, fiind hrana zilnică de bază în traista multora, dar specifico-tradiţională nici pe departe. Mămăliga asta cred că-i cam internaţională, pentru că am întâlnit-o până şi în nordul Africii. Oricum am mâncat-o, am mai gustat şi alte alea de care habar n-am avut ce sunt. Au fost însă şi salate cât se poate de normale. De toate cele, căci nu m-am lăsat până n-am inspectat fiecare cort. Tocmai studiam un platou pe care era ceva ce nu puteam recunoaşte ce-i, când mă simt cuprinsă pe după umeri.

— Te simţi bine? Era Vince, care tocmai se desprinsese dintr-un grup de oficiali

ştăifui ţi şi a venit la mine. Am dat doar din cap a aprobare, pentru că eram cu gura plină.

— M-am plictisit să o tot ţin în termeni oficiali. Am simţit nevoia să vorbesc cu tine.

M-a luat de mână şi m-a condus spre masa cu şampanie. Mi-a oferit cu un gest elegant, care nu era deloc de mirare la el, o cupă în formă de lalea, cu un picior înalt, subţire şi plin de graţie umplut pe jumătate cu lichidul spumos, chihlimbar lichefiat, în care se jucau bulele, ca nişte minusculi peşti într-un acvariu neobişnuit.

Întotdeauna şi în toate Vince era un tip elegant şi fin. La înălţime. Mă întrebam ce doamne de defecte o fi având. Frumos era, deştept era. Bogat, da, succes în carieră aşişderea, plăcut, şarmant, serios când era cazul şi glumeţ sau vesel ori de câte ori se preta şi i se ivea ocazia. Ferm dacă trebuia, nu se lăsa dus de nas şi nici influenţat de cine ştie cine. Corect şi drept. Na, parcă Dumnezeu a uitat să se mai oprescă la împărţirea darurilor când Vince i-a stat dinainte.

„Să fie adevărat ce vorbeşte lumea şi asistentul lui chiar să fie ceva mai mult decât atât, un asistent apreciat?”

132

M-am gândit la asta de multe ori de când îl cunoscusem, dar nimic nu mi-a sugerat ca fiind posibilă şi reală o asemenea ipoteză.

„În fond, ce mă priveşte pe mine?!” mi-am zis nu o dată. Mă simţeam bine în compania lui şi se pare că şi el simţea la fel. Când ne întâlneam, nu ne mai dădeam despărţiţi. Pălăvrăgeam ore în şir, la un pahar de ceva, şi din cele serioase, şi din cele mai puţin ortodoxe. Uneori bârfeam ca nişte precupeţe, alteori analizam vreo problemă internaţională ivită peste noapte sau alta care trena ca o boală cronică. Una era sigur. Ne plăcea unuia compania celuilalt. Ca şi la festivitatea de care zic. Sorbeam pe-ndelete din cupa de şampanie şi-i forfecam mărunt pe toţi. De la cum sunt îmbrăcaţi, până la cât îi duce capul şi ne distram de minune. Râdeam destinşi şi fără grija jurnaliştilor care n-au pierdut ocazia de a ne imortaliza, cu toate că ne-am retras în spatele unui boschet plin de floricuţe mărunte albe, ca nişte fulgi de nea rătăciţi în plină luna lui cuptor. Dar păcătoşii de paparazzi ne-au găbjit, deşi noi am fost convinşi că le-am tras clapa. Cum ne-am şi putut imagina c-am putea scăpa şi să ne bucurăm în tihnă de puţină intimitate?! Numai că de data asta pe noi ne durea în cot. Pe mine, ca pe mine, cine eram eu?!, dar am constatat că nici lui nu-i păsa câtuşi de puţin şi chiar că m-am simţit flatată şi mă auto gratulam în gând: „M ăi, Popiţo, că importantă-ai mai ajuns! Dacă te-ar vedea taica popa şi maica preoteasă, ar fi mândri că ai ajuns să fii apreciată de asemenea oameni şi să te învârţi în aşa cercuri de elită.”

— Trebuie să recunosc părinte că am ajuns să fiu vanitoasă şi încrezută şi prea plină de mine şi de ce sunt în stare. Îngâmfată, ce mai calea-valea. Nu-mi dădeam seama atunci cât de efemere, de fără valoare sunt aceste lucruri. Cât am putut greşi! Ajunsesem să sufăr de trufie, chiar şi când făceam binele. Îmi aduc aminte cum am dat unora ajutor când s-au aflat la greu. Chiar şi pe cei care mi-au făcut rău, i-am ajutat când am putut şi-au avut nevoie. Toate bune şi frumoase, numai că pe de o parte făceam astfel de fapte cu dragă inimă şi sincer, iar pe de altă parte îmi plăcea să mă laud cu ce-am făcut, să se ştie ce bună şi ce natură superioară sunt. Dacă greşiţilor mei le venea ideea să-mi recunoască meritele, mă

133

umflam în pene ca păunul când îşi desface coada. Nu-mi mai încăpeam în piele de mulţumirea orgoliului satisfăcut şi gândeam cu păcat: „Nu e satisfacţie mai mare decât ca cel ce te-a considerat rău sau fără valoare să trebuiască a recunoaşte că s-a înşelat. Că tu eşti bun iar el e rău. Mai mare pedeapsă nici că poate exista.” Şi mă simţeam al naibii de bine. Ce a fost şi mai grav era că-mi dădeam seama că nu-i sănătos cum gândesc şi ce simt. Dar nu mă puteam abţine. În acelaşi timp mă autocondamnam aspru şi sufeream. Eram nefericită de-a dreptul, pentru că simţeam aşa cum simţeam. Mă rugam lui Dumnezeu să mă ajute să mă pot schimba. Să nu mă mai mândresc cu bunătatea. Atunci a fost degeaba. Într-o zi n-am mai putut să rabd şi m-am confesat unei prietene.

— Sunt o mare ticăloasă! Mă bucur când pot ajuta, dar în acelaşi timp mă simt foarte mândră şi superioară, în loc să urmez Mântuitorului şi să fiu umilă. Să nu-ţi mai spun că atunci când îmi ajut răuvoitorii pe care-i ajut pentru că realmente nu pot să n-o fac, m-aş simţi vinovată şi ticăloasă să stau să mă uit cu mâinile-n sân, dac-aş putea sări în ajutor, totuşi, pe de altă parte, nu pot să nu simt mulţumire şi trufie satisfăcută când îi văd spăsiţi şi cu privirea în ţărână a celor vinovaţi.

— Ei, că mare adevăr grăit-ai, drago! o aud înţepând cu voce ironică. Ce bine ar fi dacă toţi ar face la fel, chiar dacă după aceea ar simţi ca tine. Altfel ar arăta faţa omenirii. Nu te gândeşti că eşti un simplu om, care este ca un om şi că oamenii aşa sunt?! Numai că majoritatea omit partea cu binele. Ce, te crezi acuma Mama Dolores?! Deşi, din câte te ştiu eu cam asta şi eşti. Da nici chiar Dumnezeu nu poţi fi! Eşti şi tu natură umană. Mai ai şi dintr-ale ei, oricât de proastă de bună ai fi. Auzi! Tot tu te ţii de vinovată! Doamne facu-mi cruce cu mâna stângă! Fă bine şi scoate-ţi gărgăunii din cap. Eşti mai ca lumea decât foarte mulţi dintre noi, alcătuitori ai batalionului de oameni normali, cu toate păcatele cu care ne-a blagoslovit cine ne-a blagoslovit. Punct. Ai înţeles? Fă bine şi nu te mai culpabiliza atâta la modul absolut absurd.

Mi-a plăcut atunci ce-am auzit, dar acum tot cred că am avut sufletul mic şi păcătos. Tocmai pentru că mi-a plăcut. Plăcerea aceasta însemna o recidivă a autosupraevaluării.

134

Cora a tăcut o vreme, ca dusă pe gânduri. Preotul i-a respectat din nou trăirile. După o vreme, ea singură a reluat povestea despre petrecerea lui Vince.

Seara aceea s-a sfârşit cu-n splendid foc de artificii. Se spărgeau scânteile colorate în mii de forme, menite să încânte ochiul. Se zburătăceau, stele căzătoare, deasupra capetelor noastre, care-au devenit uşor imponderabile din cauza şampaniei, a satisfacţiei ce ţi-o dă puterea, putere care ne permitea extravaganţe care nu le erau menite tuturora. Privind în sus la artificii simţeam un fel de beatitudine uşor combinată cu ameţeli plăcute, cauzate de strălucirea acestor rivale pasagere ale aştrilor celeşti, care aştrii se limitau, înţelepţi, să privească îngăduitor, de la locul lor din înalturile fără margini, la copiliţele scânteietoare şi mult prea zgomotoase de dedesubtul lor, care se agitau bezmetice şi încăpăţânate în ambiţia absurdă de-a câştiga locul de miss univers, neacceptând că nu posedă calibrul necesar pentru dobândirea unei atare cinstiri. Nu realizau că le despart ani lumină de strălucitoarele locuitoare titulare ale universului cu care se credeau în competiţie. Această idee de a se întrece cu ditamai stelele, nici nu putea intra în discuţie, nici măcar a fi-ncepută în scurta lor viaţă de pocnitori cu adevărata faţă acoperită de o simplă cagulă poleită, consumându-şi inconştient existenţa efemeră, ca de gâze. Câteva secunde, acolo, şi gata, se stingeau, la fel cum ne stingem şi noi, oamenii, după ce ne-nfoiem o viaţă că suntem, mă rog ţie, cineva şi că putem face şi desface, ne dăm barosani, uitând prea adesea de suflet, de bunătate, de iubirea aproapelui, oricât de prăpădit ar fi acela. Cam uităm de însuşi Dumnezeu, crezând că lumea s-a născut odată cu noi şi că o putem guverna şi stăpâni după cum ne place şi după cu ce picior ne-am sculat dimineaţa. Avem noi o vorbă care spune despre persoanele ciufute că s-au sculat cu stângul. Mai e una care zice despre cei cărora le merge bine c-au păşit cu dreptul. Totuşi îmi aduc aminte c-am citit pe undeva cum că învăţăturile tibetane prevăd ca, dimineaţa la sculare, prima atingere a pardoselii să se facă cu talpa piciorului stâng. Atunci îţi va merge bine-n ziua respectivă. Na, decide dacă

135

poţi, care-i adevărul! Adevărul e că ştim atât de puţine. Doar nouă ne place să credem că suntem a toate ştiutori.

Au trecut şi artificiile, era timpul de plecare şi Vince m-a părăsit ca să-şi îndeplinească obligaţiile de gazdă, să stea la ieşire şi să schimbe o ultimă amabilitate şi un ultim zâmbet, uneori adevărat, uneori de circumstanţă, să-şi ia, după cum cer regulile protocolului, rămas bun de la musafiri, care se zice că l-au onorat pe el cu prezenţa, dar care erau la fel de flataţi ca şi mine că s-au aflat printre oaspeţi. Unii ar fi dat bani grei ca să pună mâna pe acea bucată de hârtie care se numea invitaţie şi poseda magica putere de a-ţi da liberă trecere în locuri unde cu greu se pătrunde.

Când am ajuns şi eu în dreptul lui, mi-a sărutat foarte oficios mâna, dar mi-a şoptit în mare secret până încă era aplecat asupra mâinii mele:

— Noapte bună, draga mea, şi să visezi ce doresc eu! „Oare ce vrea să zică?” m-am întrebat contrariată şi

nedumerită. Nu-mi venea să cred că e posibil să intuiesc corect ceea ce intuiam. „Mai ştii păcatul?! Poate că tot ce se spune pe seama lui sunt băsmeli, cum se scornesc adesea pe seama unor oameni importanţi, sus puşi, la care nu se poate ajunge cu una cu două şi-n consecinţă e greu a se şti adevărul despre ei, despre viaţa lor privată, care astfel devine şi mai interesant de aflat. Dacă nu se află, se scorneşte şi lumea-i mulţumită că are ce forfeca o vreme.

— Ai auzit? Vai de mine şi de mine! — Da-i chiar adevărat? — Cum să nu! Ştiu eu sigur. Mi-a spus cutărică, care-i un

apropiat al casei. E sigur, ce mai! Ajunsă acasă m-am gândit la ce mi-a spus. Am despicat firu-n

patru, ba-n patruzeci şi patru, am întors problema pe toate feţele, dar nu i-am dat de capăt, nu m-am putut hotărî să decid de e una sau e alta. M-am lăsat păgubaşă, ducându-mă la culcare. Şi, culmea, am făcut exact ce mi-a spus. Am visat. Am visat mai mult decât ar fi trebuit şi ce-a fost mai grav e c-am visat cu ochii deschişi. Normal că atunci habar n-aveam ce-mi rezervă viitorul. De-aia am visat. De-aş fi ştiut ce va urma, probabil că nu mi-ar fi plăcut deloc să visez ce-am visat. Dar aşa e datul. Omul să nu ştie

136

şi să-şi facă moară-n cap aiurea. Orişicum, pe moment o aşa moară-n cap nu strică nimănui. Strică doar dacă te ataşezi de ea şi-ţi pui ambiţu’ ca neapărat aşa să se şi întâmple. Dacă nu se-ntâmplă, vai ş-amar de cucul tău, cât suferi. Dacă însă te limitezi la ceva vreme petrecută-n vise după pofta inimii, de ce nu ne-am umple ceva vreme şi cu trăiri frumoase, care ne fac fericiţi?! Cum e mai bine? Cine ştie?! Fiecare cum poate, cum i-e felul şi soarta. Dacă-i să suferi, apoi ţi-o faci singur. Vorba ceea: „Ce-şi face omul cu mâna lui, nici dracul nu-i face.”

Apoi a început vacanţa de vară. Am plecat fiecare în altă direcţie. Eu, ca să nu uit de unde-am plecat şi, ca nu cumva, să mi se urce prea binele la cap, cum vedeam adesea că mi se întâmplă şi nu-mi plăcea, am plecat mai întâi acasă. Voiam să iau contact cu realităţile de acolo pe viu, pentru că numai din spuse şi auzite, alta-i daraua. Omul vrea să-ţi comunice una, tu, rupt de loc, înţelegi alta, pentru că ţi-ai transformat între timp concepţiile şi mintea-ţi funcţionează altfel sub influenţa lumii-n care te-ai răsădit, fie şi numai pentru o vreme şi numai cu slujba. M-am dus. Am văzut. Mai bine n-aş fi văzut!

În fine, mă întâlnesc cu prieteni, cunoştinţe, neamuri. De la o vreme am cam obosit să tot dau rapoarte, variaţiuni pe aceeaşi temă de fapt, lucruri de care eu eram sătulă până peste cap, despre cum îmi merge, ce fac, cum e pe acolo în străinătăţuri, cum mă-mpac cu slujba, ce se mai aude despre România etc, etc. Mi-au împuiat capul de mi l-au făcut calendar, încât ajunsesem să-mi doresc a desfiinţa telefonul şi soneria de la poartă. În acest context, iată că vine salvarea. O verişoară a mea îmi propune să plec împreună cu ea-n Germania, la frate-su, adică la văru-meu. Soarta face ce face şi taman atunci se găseşte şi Nick să-mi trimită un e-mail în care se vaită de mama focului cât e de singur şi ce dor îi e de mine. Imediat mi-a încolţit ideea. „Bine! Plec în Germania la neamuri, dar de fapt o să plec mai departe, la Nick.” Îl anunţ imediat ce intenţii am, batem palma pe moment, fericiţi şi euforici. Începe numărătoarea inversă a celor câteva zile rămase până la plecare, zile a naibii de căpoase în leneşia lor, căci se târau mai

137

anevoie ca un melc la deal. Până la urmă tot trec cu chiu cu vai şi plec. Adică plecăm, eu şi verişoara asta a mea.

138

4. Scriitoarea Cora tace din nou. Preotul aşteaptă cu răbdare, deoarece crede

că e vorba despre aceeaşi tăcere ca de fiecare dată când alunecă în lumea ei şi pe care el o cunoaşte de-acum şi-o respectă. Îl fură gândurile. Se vede cândva, ca prin ceaţă, la o vârstă fragedă. Era în noiembrie. Ştie perfect asta, pentru că abia aştepta ziua următoare când era ziua lui de naştere şi avea o grămadă de copii invitaţi. Un noiembrie frumos, de toamnă târzie, o toamnă care se încăpăţâna ca un catâr rebel să-şi prelungească zilele. Nişte zile molcuţe, colorate în arămiul calm al frunzelor care se huţulau alene, într-o doară, uite numa’, num-aşe, mă! pe crengile de care abia se mai ţineau agăţate într-un nod nesigur al piciorului schimonosit de reumatismul vârstei. Câte una se desprindea tăcut şi se legăna alene prin aer, spunându-şi în gând ultima dorinţă, înainte de-a atinge veşnicia ţărânii în care se va contopi pentru totdeauna. Dar era împăcată, pentru că lăsase în urmă, pe creanga pustiită de durere, germenul mugurului care va plesni de sănătate, de sevă, de tinereţe, de alte noi speranţe şi care-i va urma soarta. Se-mpăcase cu ideea. Asta-i legea firii! În acel noiembrie mama lui l-a luat cu ea la o festivitate. Atunci n-a priceput mare lucru, dar acum, înotând prin nebuloasa timpului scurs, îşi dă seama că a fost o lansare de carte. O femeie frumoasă şi distinsă, înaltă, emana prestanţă şi căldură în acelaşi timp. Cu un păr complet alb, cu faţa rămasă tânără, mai ales din cauza ochilor de care-şi amintea că l-au fascinat pe copilul de atunci. Avea ochii limpezi, blânzi, buni şi cu licăriri de lumină, de parcă oglindeau în ei înşişi paradisul. Acum, după ce-a trecut prin educaţia teologică, a învăţat şi a înţeles atâtea, nu se îndoia că a fost cu adevărat o fărâmă de paradis în ochii aceia în care se reflecta sufletul femeii, suflet care trebuie să fi fost unul deschis şi mare. Judecând după cele ce i se spovedise doamna Cora, era convins că a fost o femeie deosebită şi că intuiţia lui de copil nevinovat nu a dat greş.

139

La acea lansare a fost toată numai un zâmbet, pe care-l revărsa asupra tuturor, ca să-i facă să se simtă bine. Îşi mai amintea că cineva a vorbit ceva despre o carte, lucruri pe care el nu le înţelegea, dar atmosfera creată în jur îl făcea să stea liniştit cum nu-i prea stătea în obicei. L-au impresionat, probabil, încă de la intrare, aranjamentele menite să creeze o stare de festin. Sala era la etaj şi se urca pe nişte scări largi cu balustradă de lemn. Pe acele scări erau presărate frunze în toate nuanţele anotimpului, cromatica aceea impresionând ochiul şi îndemnând la visare. Acum, matur fiind, realizează că a fost voit creată o asemenea stare, care să pregătească psihicul omului pentru a se bucura de ceea ce va urma. Prin colţuri şi-n intrândurile oarbe ale pereţilor, te întâmpinau cu drăgălăşenia lor de regine ale frumuseţii, flori în glastre. În dreapta, lângă uşa de la intrarea în sală, pe o măsuţă, era o mică expoziţie cu toate cărţile Corei, iar în stânga, ultimul născut, un roman cu o copertă pe un fond de cer senin pe care se proiecta un cuplu de palmieri singurateci, aureolaţi de lumina răsăritului de soare, o imensă bulină portocalie agăţată de torţile cerului, cupolă peste Pustia cea mare, Sahara. Seninul acela se scurgea pe cealaltă faţă, prefăcut de mâna unei zâne meştere în apa unui lac de la poalele muntelui pe care veghea castelul de stânci al Reginei, care-şi purta povestea printre filele cărţii. De cum intrai, te întâmpina un susur de muzică în surdină, care-ţi deschidea sufletul, mângâindu-l tandru şi care se strecura printre murmurele de voci care puneau ţara la cale, în aşteptarea începerii festivităţii.

S-a spus ce s-a spus, iar ce s-a spus, au înţeles doar cei mari, care înţesau sala, nu şi copilul care era el, dar apoi a urmat ceva interesant. Doamna Cora dădea autografe. Coada se făcuse până la uşă. Îmbulzeală mare. El s-a fost strecurat până lângă ea şi nu putea să-i uite bucuria din ochi atunci când l-a mângâiat pe păr, l-a prins de mânuţă, şi l-a apropiat ca să-i dea un pusi pe obrăjorii care-i ardeau de emoţie. Se simţea cineva important în acel moment. Devenise mândru cu adevărat şi abia aştepta să se încocoreze de mândrie în faţa prietenilor şi să le povestească cum doamna Cora i-a spus:

140

— Ce faci tu, scumpete? Ia dă-mi tu cartea să-ţi scriu imediat pe ea ceva frumos aşa ca tine.

Şi toţi acei adulţi a trebuit să aştepte după el. Ce vrei mai mare onoare! Abia aştepta să le spună. Se vor uita cu alţi ochi la el, chiar şi cei mai mari. Vor fi obligaţi să-l respecte. A meritat cu vârf şi îndesat să stea cuminte preţ de vreo oră şi să asculte acele peroraţii ale celor mari, din care nu a priceput nimic. Pentru el au fost un simplu dat din gură care te face să caşti de plictis.

Când a primit cartea cu semnătură, el i-a dat în schimb un trandafir galben. Mama l-a dus şi pe el în piaţă şi tot el a ales culoarea. Doamna l-a pus deoparte, nu l-a amestecat cu maldărul de flori cât să încapă-ntr-o căruţă, pe care le-a primit de la admiratori. Numai pe-al lui l-a pus deoparte. Cum să nu te simţi mândru şi să ţii minte peste ani?!

Dar ce-a fost şi mai interesant au fost proiecţiile de pe leptop, care se făceau pe un perete întreg, mare şi oval. Imaginile au fost deosebite şi-ţi dădeau o senzaţie stranie, aşa rotunjite la toate cele patru margini. A înţeles că erau locuri prin care s-au perindat personajele cărţii. Se pare că aceştia fuseseră nişte umblăreţi, căci a văzut peisaje din Tunisia, Grecia, Turcia, Italia şi nu-şi mai amintea de pe alt unde. Fondul muzical te transporta în acele locuri, căci erau cântece specifice fiecărei ţări. El îşi aminteşte doar că i-a plăcut şi se uita în sus spre peretele acoperit cu ceea ce lui i se păreau miraje. Gândurile de acum sunt proaspăt ivite în mintea lui de om în toată firea, brodate pe marginea imaginilor rămase în sufletul impresionat al copilului.

„Doamne, cum mai e croită şi lumea aceasta! Am ajuns acum în faţa acestei doamne Cora, care nu este alta decât aceeaşi doamnă Cora de demult. Îşi face spovedania, poate cea de pe urmă, sub patrafirul meu de preot. Preot pe care ea nu-l recunoaşte. Îşi deschide sufletul asemenea unui nufăr plutitor pe suprafaţa netedă a apei, fără să ştie că acest om care urmează a-i da cuminecătura izbăvitoare, este copilaşul care i-a dat odată un trandafir galben, în schimbul unui pupic şi a unui autograf pe o carte care se află încă în biblioteca lui.”

141

Preotul tresare din gânduri şi i se pare că a cam trecut mult timp de când l-au furat amintirile, iar doamna Cora n-a mai zis nimic. A mai aşteptat câteva minute, dar ea tot n-a zis nimic. S-a mişcat puţin, ca să-i atragă atenţia, dar, tăcere. Atunci i s-a părut că ceva nu-i tocmai în regulă. A chemat-o cu glas încet:

— Doamnă Cora!.... Doamnă Cora! Nimic.

142

COMA Ea intrase în comă. Liniştit şi fără zbateri. Preotul şi-a dat seama ce se întâmplă şi a pornit să caute sora.

Ca un noroc a dat de sora Maria, preferata Corei. Aceasta a dat alarma şi imediat au venit val-vârtej, în goană şi a fost transportată cu o targă la spitalul care aparţinea aşezământului şi de care-i despărţea doar un pasaj. Iarna sau pe timp urât, se trecea dintr-o parte-n alta printr-un tub larg cât o stradelă, un fel de tunel suspendat în aer, confecţionat din material transparent, albastru. Era şi încălzit, pe jos gresie, tot albastră, în colo, liberă trecere pentru tărgile pe rotile care întotdeauna se deplasau de mare urgenţă, împinse în fugă. Cora a fost dusă într-o cameră invadată de tot felul de aparate ticăitoare, cu luminiţe ale căror sclipiri şi graiuri mecanice însemnau viaţă sau moarte. Tuburi înfipte în nas, ace înfipte-n braţe, tub de oxigen, monitor, aparate pentru perfuzie şi transfuzie. Câte şi mai câte, numai doctorii le ştiau de capăt. Dintr-odată eleganta şi distinsa doamnă Cora a dobândit aspect de marţian dintr-o eventuală variantă de peliculă science-fiction. În jurul ei, mare fojgăială de personal medical. Du-te-vino şi răspuns prompt la comenzi scurte, făcute cu voci ferme, deprinse cu astfel de situaţii. După o vreme, când s-a considerat că totul e în ordine, dacă aşa ceva se poate numi în ordine, dar din punctul lor de vedere doctoricesc era, agitaţia s-a stabilizat şi a rămas doar o singură persoană care să supravegheze evoluţia şi să dea alarma în caz de stare de necesitate.

Preotul, retras într-un colţ, cu ochii închişi şi capul plecat, se ruga de sufletul Corei ţinând în mâini crucea răstignirii, simbolul suferinţelor acceptate de bună voie de către un născut din femeie, binecuvântat cu dar sfânt, ca prin jertfă supremă, jertfa de sine, prin suferinţă şi umilire să dăruiască omenirii izbăvirea de păcatul ancestral, săvârşit din slăbiciune de către primul cuplu uman. Care

143

va să zică, oamenii tot oameni, dintotdeauna! Nu le-a fost bine în Grădina Edenului! I-a mâncat curiozitatea şi îngâmfarea că-şi pot permite să fie deasupra de limite şi legi, doar pentru simplul motiv iscat în mintea lor aburită precum că ei, sunt Ei! Cine le poate fi mai presus?! I-a scormonit nemulţumirea că oricât aveau, n-aveau destul. Mai voiau şi mărul cel interzis. Şi-au păţit-o! Numai că pentru prostia lor n-au plătit doar ei, azvârliţi fiind pe Pământ, ca să cunoască nevoia şi lipsurile şi toate suferinţele revărsate din cutia Pandorei, ci şi toţi urmaşii lor, din spiţă-n spiţă, ani făr’ de număr, până când s-a îndurat Cel Bun a-şi trimite Fiul printre fiin ţele pe care El însuşi le-a creat. Oare când le-a modelat din lut cu propriile-i mâini, să fi fost o joacă şi-un amuzament?! Sau oare, ce? De ce le-a făcut? Ceva aşa precum fac copiii ca să-şi treacă vremea, mânjindu-se de glod până la coate şi scoţând din frământare te miri ce arătare, care doar în imaginaţia lor fragedă poate însemna aia sau ailaltă?! Sau ca marii meşteri, creatori de artă nemuritoare, nemuritoare până când timpul, ori vreun troglodit de fanatic apucat, odată şi odată tot le va distruge şi mai rămân din ele vestigii cum se găsesc cu miile, şi mai mult, pe tot cuprinsul acestei lumi de ţărnă?! Rămăşiţe ciuntite şi sparte, desfigurate şi infirme, ba cu nas ori o mână, un picior, un deget sau chiar capul lipsă, sau te miri ce altceva. Câte un fragment de coloană, de zid, de turn, ca cel al încurcării limbilor, o frântură de oală sau amforă sau farfurie, dezgropate după milenii, grăiesc despre idei născocitoare de noutăţi şi despre efuziuni artistice ale vreunui suflet chinuit de demonii creaţiei.

Corei i-a venit odată ideea de-a cerceta Biblia, ca să afle ce motive l-au împins pe Dumnezeu a crea pe om. A căutat ediţiile socotite de către specialişti cele mai bune, valoroase şi complete. Ea însă n-a găsit răspuns la întrebare. Ori n-a fost ea în stare să caute cum trebuie, ori se vede treaba că numai El singur trebuie să ştie rosturile acelui „De ce?”

Preotul a cerut permisiunea să rămână la căpătâiul ei şi i-a fost acordată cu mărinimie pe timp nelimitat. Continua cu răbdare să aştepte şi să se roage. Oare câţi din tagma lui ar fi făcut la fel? Mulţi, puţini? Era el o excepţie, sau ceilalţi, cei mulţi, erau la fel?

144

Ce bine-ar fi să fie! Oricum, până la sfârşit, Cora avea noroc. Rugăciunile lui trebuie c-o ajutau să fie aşa de liniştită şi o boare de zâmbet, care parcă purta aureolă, trona pe faţa senină şi împăcată.

Printre negurile minţii ei retezată de real, se vălătuceau ca desprinse din ceaţă, amintiri. Trecut transpus într-un prezent al jocurilor perfide ale comei care îi manevra şi supunea mintea plecată din real într-o altă lume, o lume numai a ei, în care trăia dincolo de conştienţă.

Se află în trenul elegant şi foarte rapid. De abia poţi înregistra câte-o frântură din peisajul care aleargă ca un nesăbuit aidoma solului după bătălia de la Maraton. Aidoma lui, peisajele alergânde îşi dau duhul cu repeziciune, rămânând doar o amintire fugară undeva pe pânza supra întinsă, stând numai să crape, a orizontului.

Sunt vagoane largi, curate şi elegante. Există un dulap cu umeraşe înăuntru ca să-ţi poţi agăţa omeneşte haina, nu s-o ţii azvârlită mototol în plasa pentru bagaje aşezată sus, deasupra capului, în care se mai odihnesc soiuri de valize, pungi şi paporniţe care ţin prizonier câte un curcan viu, dus peşcheş pentru naşul, de Crăciun, că doar şi el, naşul, a pus umărul la necaz, mai ales atunci când a dat de belea fiindu-i mintea tulbure după un chef de zile mari de s-a luat la harţă şi la tăvăleală, scoţând şişul la unul de nici nu-l cunoştea, pentru nişte vorbe de nimic. Aşa le ştie ea, Cora, trenurile de acasă. Dar aici este altă poveste. Uşi cu fotocelulă se deschid numai după ce le arăţi biletul. Indicatoare luminoase indicând clar în care vagon ce locuri sunt, ca să nu umbli ca orbetele de colo, colo până nimereşti ca orbul Brăila. Coşuri pentru gunoi, cu capac, colorate viu, retrase timid într-un colţ, ca să nu deranjeze. Nici o firimitură de murdărie pe undeva. Nici un chiştoc de ţigară strivit la vârf cu bombeul pantofului, nici o învelitoare de biscuiţi, nici o pungă văduvită de sarcina ei. Nici o bucată de slană, de salam, un cârnat care răspândesc un damf de-ţi mută nasul de la loc, înşirate pe-un rest de ziar vechi, întins pe genunchi, în loc de şervet, de unde se serveşte flămândul direct cu mâna, nespălată, căci ar fi deranjul prea mare şi fără rost să ajungă

145

până la o chiuvetă. Care chiuvetă s-ar găsi numai în capătul vagonului. Şi aceea soioasă, cu jegul gros de-un deget, plasată în toaleta la fel de igienizată şi parfumată ca o latrină, miasmă pe care-o răspândeşte darnică, până la mijlocul culoarului, încât ţi se apleacă instantaneu şi te întorci din drum, renunţând la a te mai uşura, pentru că nevoia a intrat în inhibiţie totală… Sau ceapă, usturoi ori brânză şi pâine, ambele sfărâmicioase, care-şi lasă amprentele pe podeaua spălată în urmă cu vreo trei zile, ori trei săptămâni, ori trei luni, faptul nu contează, de către o femeie obosită de griji, indolentă şi nepăsătoare. Cum să fie altfel dacă aşa văzuse de când văzuse lumina zilei?!

Şi nici nu e voie să deschizi fereastra, că numai ce strigă unul la tine că-l trage curentul.

E în trenul cel nemţesc o curăţenie de să lingi sare de pe jos, până şi la toaletă. Aici hârtia igienică este vernil, asortată cu prosoapele de hârtie şi cu săpunul lichid. Uscătoare tot cu fotocelulă. Numai ce pui mâna sub ele şi se execută ca la comandă. Aşişderea funcţionează şi robinetele. Apa se trage singură, te scuteşte de grija de a-ţi bate capul ca nu cumva să uiţi de ea şi să laşi ditamai ploconul pentru plăcerea altuia. Dacă nu te ai bine cu instalaţiile acestea care-şi ţin rangul, nu glumă, pas de te înţelege cu ele. Rămân mute, iar tu prostit de-a binelea.

Şi aşa, din una-n alta, ajunge la destinaţie. Cu inima mică. „Dacă Nick nu mă aşteaptă? Nu e posibil, doar am vorbit cu el la telefon de o sută de ori. I-am spus şi numărul trenului şi ora de sosire şi peronul şi numărul vagonului. Dar dacă e traficul încărcat şi nu ajunge la vreme? Atunci am să-i dau telefon pe celular. Dacă nu răspunde? O fi uitat, în zăpăceala aşteptării şi a pregătirilor să-l încarce? Dacă… E, o să văd. Ce naiba-mi fac atâtea probleme degeaba. Am timp suficient să mi le fac atunci când se va întâmpla. Dar, dacă va fi totul bine, nu-s eu proastă să-mi fac griji aiurea, singură cu mâna mea? În loc să nu mai pot de bucurie c-o să-l văd pe Nick, eu fantazez tâmpenii ca prostu-n tramvai. Stopează-te femeie! Asta-i ca şi povestea cu pică sarea pe copil. Am râs atunci când mi-a povestit-o străbunica mea, într-o iarnă stând pe scăunele, lipite de cuptorul încălzit cu paie şi tulei, ca la

146

câmpie. Chiar copil fiind, socoteam că nebune sunt cele două muieri care plângeau de se scutura cămaşa pe ele de durerea că va muri copilul, care era aşezat în leagăn tot lângă cuptor, numai că pe cuptor, sus, stătea un bulgăre de sare. Dacă bulgărele va cădea, va cădea peste copil şi-l va omorî. De aceea plângeau aşa de cu foc.

— Mamă Liuba, spuse copilul care am fost eu, astea-s bolânde, sau ce au? De ce se necăjesc ca proastele? Una, că nu s-a întâmplat nimic şi au vreme să se căineze după ce se întâmplă, dar probabil că sarea stă bine acolo unde stă şi n-o să cadă. Atunci au plâns de pomană. Doi, că pot lua fie sarea de pe cuptor, fie copilul îl pun altundeva. Este că-s proaste rău?

— Da, ţuc-o baba, proaşcie. Omu nu trăbă să-ş facă sângur năloagă, până nu viagie dacă-i agivărat. Altmincieri să năcăjaşcie a proasta. Are vriamie să să năcăjască când i să întâmplă, cum ai zâs şî tu. Iuuu! Că dăşcieaptă ci-o făcut mumă-ta. Ptui, ptui, să nu cie gioc!”

Are dreptate Cora să gândească că n-are rost să-ţi faci griji înaite de a le avea în mod real. Trenul se opreşte în gară, la un peron larg, cu gresie pe jos. Scările de la vagon ajung la nivelul solului, nu este nici o daravelă să te cobori. La doi metri de uşa vagonului stă Nick. Nick al ei. Stă drept şi ţeapăn, cu un trandafir alb în mână, pe care-l ţine drept în sus, precum Cavalerii mesei rotunde sabia, la depunerea jurământului de credinţă. O priveşte cu ochii lui catifelaţi, adânciţi între cearcăne negre care brăzdează pomeţii şi îngustează baza nasului, ca şi când ar fi apăsată de două presinguri întunecate. Privirea-i arde ca tăciunele aprins, amestecat cu pulbere din stele. Cora nu mai apucă să se întrebe de ce, pentru că începe să se învârtă pământul cu ea. El se repede şi o prinde cu mâna dreaptă pe după talie şi o coboară direct în braţele lui. O ţine strâns, ca să nu se prăvale. O sărută duios şi lung. Atât de lung, de parcă acel sărut ar fi trebuit să dăinuie până-n ziua de apoi.

S-a golit trenul, s-a golit peronul, n-a mai rămas nici ţipenie de călător, numai ei doi, uitaţi în contopirea trecutelor doruri. De

147

la o vreme se dezmeticesc şi-şi zâmbesc, se privesc şi Nick ia bagajele şi o conduce la maşină. Pornesc spre casă. Casa lui.

— Mi-a fost dor de tine, Cora. Foarte dor. — Şi mie. În rest, parcă le pierise graiul. În schimb le clocoteşte sufletul. Ajung. Parchează în faţa garajului, aflat lângă o grădiniţă mică

şi extrem de cochetă. În mijloc un mic havuz înconjurat de piatră de munte, susură dulce şi fără griji. Lujere de flori susţin corole vesele, cu feţe îndreptate spre soare. Câţiva brazi pitici şi tufişuri tot pitice doar ca să le facă pereche şi să nu-i lase singuri şi stingheri în austeritatea lor de nobili cu sângele argintiu curgându-le prin vene, de generaţii. Arbuşti cu flori mici, albe, ca nişte fulgi de zăpadă rătăciţi în alte vremi. Cu picioarele afundate în covorul de iarbă de un verde crud, intens şi curat ca lacrima, o masă rotundă din răchită şi două scaune-fotolii, tot din răchită. Pe fiecare îşi găsise locul câte o periniţă colorată ca un lan de grâu dat în pârg, presărat cu maci şi albăstrele. În mijlocul mesei, o amforă, culcată pe jumătate, precum o cadână ispititoare, sprijinită într-un cot, întinsă pe mătăsurile unei sofale aurite, scoţând languros la iveală un şold sinuos şi-o coapsă alungită, mândră nevoie mare în perfecţiunea ei de frumoas-a frumoaselor.

El coboară şi, ca întotdeauna, cu bunele maniere la îndemână, ocoleşte maşina şi-i deschide portiera. Îi întinde o mână, protocolar în glumă, ca cel mai stilat lord englez. O învăluie în zâmbet. Doamne, zâmbetul acesta al lui! O topeşte, o termină întotdeauna. O face să devină în faţa lui moale ca pâinea dospită. Simte o căldură binefăcătoare care o năpădeşte, o căldură care se ţine de mână cu un soi de frisoane care o scutură mărunt. Emoţia de a-l vedea din nou, de a fi lângă el o amuţeşte şi, tot ce poate face e să se uite în ochii lui şi să-i spună tot din ochi ce simte.

— Hai, draga mea, să mergem sus. Ea doar înclină din cap şi-l urmează ca un căţeluş vagabond

care tocmai a fost adoptat de un stăpân cu inimă mare. Urcă treptele. Intră. Sunt acasă. Parcă încep să-şi creadă ochilor cum că sunt iar împreună, că se pot privi, că se pot atinge, că-şi pot simţi bătăile inimilor şi vibraţiile sufletelor lor gemene.

148

— Cât timp a trecut, Cora? — Doi ani. — Cum de-am putut să nu murim de dor în aceşti doi ani?! Ea capătă grai şi şuguieşte: — Încă o minune a lumii, bag seamă! O clipă de tăcere. O mângâiere pe obraji. Nu se mai satură de a se atinge, de-aş demonstra că într-

adevăr sunt împreună. Nu le venea să se dezlipească unul de altul, ca şi cum o scurtă-ndepărtare din contopirea prelungită-ar fi-nsemnat sfârşitul sfârşitului. Totuşi, într-un târziu, el are puterea spiritului de bărbat şi-o-ntreabă şoptit, la ureche, ca şi când i-ar fi făcut cine ştie ce declaraţie de dragoste.

— Nu ţi-e foame? Am gătit pentru tine. Am făcut şi o ciorbă. Am cerut reţeta de la mama. Mi-a dictat-o la telefon. Sper să-ţi placă!

O ia în braţe, o ridică, îi adăposteşte neacoperirea trupului în moliciunea halatului aflat la picioarele patului. Ca nu cumva să-i scape, o duce de mână şi-o cuprinde pe după talie. Ea se pisiceşte cu capul pe umărul lui la care de abia ajunge şi păşeşte ca o somnambulă-n vis.

O faţă de masă toată numai o veselie, de colorată ce este, le face cu ochiul să se aşeze. O lumânare pâlpâie timidă şi impresionată, creând atmosferă cât o ţin curelele. Efort aiurea. Ce atmosferă în plus, când se aflau unul lângă celălalt?! Farfurii colorate, din ceramică lucioasă, asortate cu faţa de masă şi cu lumânarea, îi îmbie politicos să se aşeze, ceea ce şi fac. Nick îi trage scaunul, de parc-ar fi la un restaurant de cinci stele. De pe aragaz, vine şi castronul cu ciorbă aburindă, în care fac pluta bucăţele de cârnăciori nemţeşti. Tace şi nu zice mâlc, ca să nu-l facă a se simţi stânjenit de la bun început. Se vede treaba că a uitat cum că ea nu mănâncă carne deloc şi de nici un fel. Mai mult, s-a făcut că mănâncă, el nici nu a observat, pentru că avea de lucru s-o privească numai pe ea. Noaptea a rupt-o foamea, dar a răbdat, căci, pentru a fi lângă Nick, merita orice sacrificiu, cum nu un pic de foame, acolo. Nimica goală! Nu conta.

149

După desert, un castron plin cu fructe, sănătate curată, îşi iau cu ei în living paharele de vin. Muzica, tandreţe întruchipată, îi învăluie. Pasionaţi ai dansului cum sunt amândoi, nu rezistă tentaţiei, lasă vinul ca pe un copil abandonat şi dansează. Dansează de toate. Tangoul îi topeşte precum ceara lumânării, valsul îi ameţeşte furându-le minţile, rockul îi zgâlţâie şi-i înfierbântă până-i stoarce de tot de vlagă, ca apoi să se înlănţuie pe ritm de blues, pătrunşi de o prea bine cunoscută voce răguşită. Ajung cu paşi lenţi, în legănările uitării de sine, pe terasă, unde-i sărută Luna pe frunte, matern şi complice. Stelele încep a păli, numai Luceafărul de ziuă licăreşte ca un far puternic şi vesteşte sfârşirea nopţii.

În capul doamnei Cora însă se aşterne iarăşi golul. Nu mai e nimic. Rămâne doar un simplu trup inconştient. După o vreme, ceva mână negurile de dinapoi, îndepărtându-le şi-l aude iar pe Nick.

— Vrei să mergem la plimbare? — Da. Afară se apropia asfinţitul, iar acolo, în nordul Germaniei, se

lăsase o boare de răcoare. Urcă în maşină, „halal plimbare” îşi zice Cora în sine-şi, dar

nu comentează, pentru că ştie ce sensibil e Nick şi cât de repede îi poate strica cheful şi schimba dispoziţia. Destul un cuvânt nesăbuit, scăpat din neglijenţă, nu din rea voinţă. Aşa era el! S-a învăţat deja minte din alte dăţi. Totuşi într-o zi i-a scăpat o necugetare şi de această dată. S-au uitat prin fotografiile lui, pe care le ţinea într-un sertar, cam azvârlite cu neglijenţă, halandala. Erau acolo şi o grămadă de-ale ei, cele pe care i le făcuse el, cu aparul lui de foto, în puţinele ocazii când au fost împreună, pentru că cele pe care i le-a trimis ea, i le-a aranjat întotdeauna în albume. Într-unul a pus pe prima filă a albumului trei ghiocei culeşi din grădina ei. Era de un întâi martie. I-a trimis şi-un mărţişor. O inimă, o cruce, o ancoră, în care a înghiocat toată iubirea ei, credinţa şi speranţa. A fost mirat de semnificaţia mărţişorului. Prin alte părţi ale lumii nu se ştie de acest simbol al primăverii şi al dragostei, care împleteşte în firele de aţă albă şi roşie, puterea şi

150

izbânda dragostei, a vieţii asupra frigului şi-a iernii din sufletele amorţite de răceala celor din jur.

Văzând fotografiile zburătăcite care-ncotro prin colţurile sertarului, ea n-are de lucru:

— Data viitoare când vin, am să-ţi aduc cadou un album mare ca să aşezăm în el toate aceste fotografii.

Vine un răspuns cu o voce seacă, pe un ton cu o notă mai sus. — Mie aşa-mi place. Ea n-a mai replicat Era de-acum deja trecută prin multe în

viaţă şi putea să înţeleagă că el e încă prea tânăr ca să-şi dea seama cum otrăveşte fără rost unele clipe care astfel se pierd pentru totdeauna în condiţia de neclintit a ireversibilităţii timpului. Se pierd urât, fragmente din propria existenţă. La ce bun?! El, însă, încă nu dobândise înţelepţia de-a trece peste unele lucruri mai neînsemnate decât o furnică în imperiul uriaşilor şi-a găsi frumuseţe şi bune intenţii chiar şi acolo unde par a se găsi doar incitaţii la enervare şi proastă dispoziţie.

Nu era prima dată când a făcut-o să priceapă că unele zone sunt tabu.

Se întâmplase cam la două, trei zile după ce s-au cunoscut. Se aflau la masă, la restaurant, la cină. Alături de ei, la masa vecină, un alt cuplu. Un tânăr care părea irlandez, după părul roşu şi pielea albă a feţei cu pistrui, nu frumos, nu urât, obişnuit şi o tânără femeie, cu un păr şaten, tuns drept până la nivelul lobului urechii, cu breton pe frunte. Micuţă, subţire, într-o rochie albastru intens, scos în evidenţă de o piele lăptoasă înroşită, care evident se copsese peste măsură la soarele de pe plaja mediteraneană. Rochie mulată pe un fund obraznic şi apetisant, agăţată pe umeri cu două bretele subţiri-aţă, dezvelind un decolteu până pe la jumătatea sânilor cam cât un măr ionatan fiecare. La gât nici o podoabă. Avea ochi căprui, rotunzi, cu gene scurte şi drepte, decolorate. Gura cu buze subţiri, dar conturate, date cu un ruj sidefiu, de culoarea perlelor. Mâini mici, cu degete filigranate, cu unghii tăiate scurt şi drept. În culoare naturală. Nelăcuite. Ce o scotea cu adevărat din comun, era un nas enorm şi lung şi borcănat, care

151

contrasta vehement cu tot restul făpturii ei mici şi şterse. Era aşa de evident, încât dădea senzaţia că toată este numai nas.

Nu mică-i fu mirarea când îl aude pe Nick apreciind: — Ce frumoasă e! Cora a privit împrejur ca să se dumirească despre cine e vorba,

dar când s-a lămurit că el se referea la vecina lor de masă, pufneşte în râs.

— Dumnezeule, Nick! Ce-ai păţit? Tu nu vezi ce nas are? Strică tot.

— Ba, e frumoasă.! — Bine dom-le, ce vezi tu aşa de frumos? E doar o năsoasă,

săraca de ea. Ar fi bine să-şi facă o operaţie estetică. Ce e drept, corpul nu-i chiar de lepădat, mai ales partea dorsală, pentru că sânilor nu le-ar strica să se mai maturizeze niţel, deşi cred că a trecut vremea potrivită pentru atare acţiune. Dar... dă-o-ncolo de treabă! Până la frumoasă...

— Nu-i nevoie de operaţie. E frumoasă şi aşa. — Nick, de ce te încăpăţânezi, ignorând evidenţa? — Doamnă! Asta e părerea mea. Trebuie să afli despre mine

că sunt un tip foarte prietenos şi deschis, care le permite multe celor din jur, dar totul are o limită. Nimeni nu are voie să pătrundă dincolo de graniţele pe care le impune personalitatea mea. Nici măcar tu, frumoasa mea doamnă.

Ultimele două cuvinte le-a spus cu o spuză de ironie. S-a sculat de la masă, a salutat cu un scurt şi sec „Noapte bună!” şi dus a fost. Atunci Cora s-a simţit nefericită şi nedreptăţită, dar a învăţat lecţia, odată pentru totdeauna, că idealul ei de bărbat, pre numele său Nick, poate fi uneori mai puţin ideal, poate deveni ţâfnos, greu de înţeles şi de suportat. Ea le-a socotit fasoane de copil necopt şi a lăsat să treacă de la ea, pentru că se socotea a avea mai multă glagore în cap decât un puiandru la care abia de i-au dat colţii şi care se ţine pipoş-cocoş.

Mai târziu a dat de el pe o terasă, citind, dar încă cu obrajii aprinşi. L-a urmărit de la distanţă o vreme, atât cât să constate că foile cărţii rămâneau neîntoarse. Şi-a zâmbit în sine şi s-a apropiat.

— Ce citeşti? E bună cartea? Mi-o dai şi mie când o termini?

152

A ridicat ochii. Încă făcea pe bosumflatul. Orgoliul bărbătesc trebuia să aibă ultimul cuvânt.

Cora e trezită din amintiri de o portieră trântită. Nick o deschide pe a ei şi, ca de obicei, îi întinde mâna ca s-o ajute să coboare din maşină. Se află la porţile unui parc care se arăta mare. Porţi serioase, din fier forjat. Pe stâlpul gardului o placă mare cu orarul care atenţiona vizitatorii că parcul se închide la ora nouă seara.

— Avem timp suficient să ne săturăm de plimbare. Două ore. Da, era prea destul, îşi zice Cora, gândindu-se la picioarele ei

care sigur o vor durea în acea seară şi vor necesita un prelungit duş rece, ca să sece arsurile şi pulsaţiile din laba inferioarelor ei membre.

Parcul e imens. S-au pierdut la un moment dat pe aleile ca un veritabil labirint. Au cutreierat neatenţi la drum şi s-au rătăcit. Cum să nu te rătăceşti când sunt de admirat atâtea frumuseţi. Rondouri bine delimitate, ca trase cu aţa, pline cu flori plantate ordonat în formă şi modele clare şi bine delimitate. Toate freş, nici una ofilită. Puteai să cauţi cu lumânarea. Flori de toată mama. Autohtone, străine şi bizare, mici, mari, familiare şi nemaivăzute. Sunt plantate pe zone şi categorii, după reguli stricte. Fără bulibăşeală sau înghesuială, ca, numai bine, să se calce pe picioare sau să se înghită, negre de invidie, una pe alta. Nici pomeneală de aşa ceva. Ordine şi disciplină totală. Câte una din aceste zone era împrejmuită cu gard. Spre exemplu cea japoneză, căreia nu-i lipsesc nici măsuţele de bambus. Sau una clasic austeră, de prin secolul doisprezece, treisprezece, cu bănci săpate-n bloc de piatră, care poartă stigmatul a două adâncituri rotunjite de atâta stat pe ele. Ochiuri de apă acoperite cu mătasea broaştei şi, în câte un colţ, o tufă de păpuriş sau snopuri de trestie, printre care se văd plutind raţe negre cu guler albastru metalizat, ochi rotunzi, verzi şi ciocuri roşii ca date cu ruj. Nu se aude nici un măcăit. Or fi mute. Sau bine educate în spiritul unei discipline depline. Mai poţi să ştii?! Ca să devină mai dinamice şi să-şi iese din tacticoşenie, Nick le hâşâie dând din amândouă mâinile, cu un spirit latin preluat prin nişte gene rătăcite de la cine ştie ce străbun

153

necunoscut. El pretinde că e neamţ get beget, dar cum să-l crezi, când e aşa de sufletist, de sensibil, de romantic, de impulsiv, de tandru?!

— Aici nu îngheaţă apa iarna? se întreabă cu glas tare Cora. — Ba da, de ce? — Ce fac bietele raţe? Ce mănâncă? — Păi, acum le aduc mâncare-n fiecare zi îngrijitorii parcului,

iar iarna sunt luate şi duse într-o rezervaţie specială. Primăvara le aduc înapoi.

Se plimbă fără noimă, ţinându-se de mână ca nişte adolescenţi, pe aleile întortocheate, pardosite cu bucăţele de piatră, care par marmură spartă-n ciocan. Scârţâie la fiecare pas iar Corei îi intră-n sandale. Trebuie să le scoată, căci altfel i-e imposibil să mai păşească. Doare rău. Ocheşte o bancă pe marginea unui râuleţ, care se scurge lent printre nişte copaci enormi. Pe cursul de apă ca oglinda de-un verde închis, dansează graţioase, o pereche de lebede cenuşii. Îşi rânduie sandalele. „Ce bine e!” gândeşte, mişcând din degetele scăpate de teroare. Nick se aşează şi el. Un început de înserare se lasă-n umbre străvezii încă. O seceră de lună, încă palidă şi transparentă se grăbeşte să mai prindă măcar o ultimă suliţă aruncată asupra platoşei de scoarţă a Pământului de către temperamentosul rege aprins al zilei, măritul Soare, care de fapt se pregătea să-şi îndeplinească tabieturile ritualului de culcare. O linişte nepământeană le ocroteşte sărutările, care i-au cotropit fără de ştire. Un glas de pasăre îi scutură din imponderabilitate. Nick priveşte ceasul.

— Tocmai este vremea să plecăm, ca să ajungem în timp util la poartă.

Se mai rătăcesc de vreo două ori, se întorc înapoi, dar până la urmă-i dau de capăt şi ajung la porţi cu zece minute-naintea orei fatale. Când colo, ce să vezi?! Şi să nu crezi că se poate întâmpla în Germania! Porţile încuiate. O fi portarul polonez sau român. O fi avut omul niscaiva treburi care nu sufereau amânare.

Se uită unul la altul şi nu ştiu ce să facă. Neam de portar, nicăieri. Nici gheretă nu era. Ce-i de făcut?

De pe o alee apare călare pe o bicicletă un chinez.

154

— Nu ştiţi cum s-ar putea ieşi? — Mai este o ieşire în partea cealaltă, la vreo trei kilometri

distanţă. Îi explică lui Nick în limba nemţească pe unde trebuie s-o ia,

ca s-ajungă la liman. În acest timp, Cora simte cum o furnică durerea prin picioare.

Unde să mai facă trei kilometri în direcţie opusă, apoi alţi trei ca să se întoarcă, pentru că maşina e parcată chiar în faţa acestei porţi? Se apucă de studiază poarta. „Cam înaltă, da-ncercarea moarte n-are!”

— Nick, vrei te rog să vii un pic? Ţine de clanţă, ca să nu se mişte şi să alunec când pun piciorul.

Zis şi făcut. Noroc că modelele din fierul forjat al porţii, cu atenţie, puteau servi drept scară. Ajunsă-n cucuiul porţii, călare cu-n picior într-o parte şi altu-n cealaltă, numai bine i se agaţă de clanţă capătul fularului lung, de mătase vaporoasă, pe care şi-l pusese de fudulă. Nick stă şi rânjeşte la ea amuzat peste poate în aşteptarea deznodământului şi lăsând-o să vadă cum se descurcă. Se apleacă, distanţa nu e chiar confortabilă, dar reuşeşte cu-n efort niţeluş amplificat. Îşi trece şi celălalt picior, de partea dinspre stradă şi de aici totul a fost uşor. Era să-i scapete piciorul pe clanţa de care Nick uitase să mai ţină, preocupat de propria lui trecere, care s-a dovedit mult mai uşoară decât a ei. La cei doi metri ai lui, cu picioroangele acelea nesfârşit de lungi, părea normal să fie simplu.

— Cora, eşti o grozavă! Tot timpul mă uimeşti. N-am întâlnit şi nici n-am auzit ca vreo femeie, chiar din cele mult mai tinere ca tine să vrea din proprie iniţiativă să aleagă soluţia asta. Toate-ar fi optat pentru ocolişul pe jos.

— C-oi fi proastă să umblu a moaca încă şase kilometri! Apropo! Mi-e o foame de lup.

— Bine. Mergem să ne schimbăm şi ieşim la cină. Acasă se duşuie, se dichisesc şi pleacă la un elegant restaurant

chinezesc. Pe pereţi, picturi făcute pe un fel de rogojini din paie de orez, puse în lungime, pe verticală. Mobilă elegantă, în surdină muzică chinezească, romantică. Lampioane. Un chelner amabil

155

care ia comanda şi le aduce porţii cât pentru un batalion. Sorb tacticos dintr-o băutură făcută din orez.

Pe mintea bătrânei Cora iar se pune pata şi se rupe filmul. Când îl reia se vede pe terasa lui Nick. Este seară şi stelele

strălucesc în draci. Sunt mari de tot şi bondoace şi clipesc întruna, de parc-ar sta la taclale precum cumetrele la o şuetă care se prelungeşte de nişte ceasuri bune şi ele tot nu se îndură să termine de forfecat mapamondul.

Taman când se uită cu ocheanul, Cora surprinde două stele care cad, lăsând în urma-le o dâră de scântei, care se pierd pe parcurs. Se pare că de atâta trăncăneală celestă, neatente, au călcat strâmb în vreo groapă şi s-au dat de-a berbeleacul în genunea întunecat-a spaţiului eteric, cel fără de margini, dispărând de parcă nici n-ar fi fost vreodată podoabe mirifice în salba cerului.

— Nick, ai văzut? Să ne punem repede o dorinţă. Închide ochii şi concentrează-te, se agită Cora, precipitată toată.

Nick o ascultă şi preţ de câteva secunde stau nemişcaţi amândoi, fixându-se asupra celei mai mari dorinţe din viaţa fiecăruia. Au feţe lungi, transfigurate şi serioase. Chiar cred în ce fac. Mare minune-i şi dragostea! Face din om tot ce pofteşte. Când deschid ochii, tac, se îmbrăţişează, se învârte totul cu ei. Se mişcă precum nişte lunatici spre patul pliant, care-şi află domiciliul stabil, de zi şi de noapte, pe terasă. Şi bine face.

Complice, îi ascunde o linişte mai adâncă decât nişte paşi furişaţi pe un covor de vată.

Pe-un câine din vecini îl apucă lătratul, pesemne a avut un coşmar în somn, şi-i readuce cu picioarele pe pământ. O vreme rămân înlănţuiţi, apoi se-ntorc cu faţa-n sus şi privesc cerul, care e acelaşi, oriunde te-ai afla. Aşa că-şi aleg o stea anume, prima din oiştea Carului Mare, pe care s-o privească amândoi când vor fi departe şi astfel să se întâlnească în tărâmul altor lumi, mai tolerante, care să le accepte, fără mofturi, unirea.

— În fiecare seară la zece fix. — La zece. Iar tăcere. El îi ţine o mână pe care-o mângâie. Îşi întrepătrund

degetele, care n-au astâmpăr şi se caută cu-nfrigurare. Sunt încă

156

însetaţi de atingere. Nu se simt suficient de aproape şi parcă-i doare-n piept din cauza asta. Sunt amândoi nişte imposibili care doar când devin un tot sunt mulţumiţi cu ce le oferă soarta. Numai că o vecină noctambulă tocmai a ieşit în grădină, iar pliantul lor avea arcurile cam ruginite.

— Mâine le curăţ şi le ung, fir-ar să fie! Cora chicoteşte în surdină. Nici în astfel de momente ascuţitul

ei simţ al umorului n-o părăseşte. Acuma, fie vorba-ntre noi, sunt prea de tot! Ştiu şi ei asta,

încearcă din răsputeri să-şi adune minţile şi să se potolească. Câteodată mai trebuie să fie omul şi lucid şi să-şi mai pună pofta-n cui. Nu-i întotdeauna totul cum vrei. Mai e şi cum se poate şi cum se cade.

— Eşti la mine deja de câteva zile şi încă nu mi-ai spus cum ai călătorit, zice Nick cu jumătate de gură. Ştii că-mi place să te ascult cum povesteşti. Şi astfel reuşeşte să treacă, nu fără năduf, hopul.

Cora îi zâmbeşte cu un zâmbet cald, înmuiat până-n adâncurile cele mai adânci ale dragostei ei târzii şi neţărmurite. Îşi poartă blând degetele răsfirate prin părul lui moale şi mătăsos şi-i sărută tandru înspicările argintii din tâmple ale căror reflexe concurau razele aştrilor desprinşi din negurile nopţii. Îi culcă capul pe pieptul ei şi începe să-i depene pe un ton de boare parfumată purtată de aripi divine. El îşi petrece pleoapele peste lumina ochilor, buzele-i sunt uşor deschise, ca o geană, prin care se răsuflă bătăile inimii lui care aşteaptă. Aşteaptă s-o audă ce-i va povesti. Ea începe:

— Ziua e cu adevărat toridă, mai ales în plin miezul ei. Soarele-şi deşartă peste noi incandescenţa ca o scurgere dintr-o căldare răsturnată fără voie, într-un şuvoi greu, apăsător şi clisos, precum un jeleu fierbinte, atunci luat de pe plita încinsă. Am senzaţia că mă voi topi în curând, dar îmi adun toate puterile şi toată voinţa pentru a nu renunţa în ultima clipă la plecare. Nu renunţ doar numai pentru faptul că ştiu că tu-mi vei fi răsplata. Până la tine însă, ştiam ce mă aşteaptă. Un drum lung şi greu în condiţii unde confortul era departe. N-am să mor din asta-mi spun,

157

în schimb voi fi cu Nick. Pentru acest lucru nici o plată nu-i prea mare.

Auzind-o ce zice, el deschide ochii, cu care o soarbe mut, ca un câine care-şi adoră stăpânul, îi ia mâna şi-i duce mijlocul palmei la buze, apoi, continuând s-o ţină, îşi aşează obrazul în palma ei. Voia s-o atingă cât mai mult. Şi pe-o faţă şi pe alta. Întotdeauna atingerea Corei îi dădea senzaţia că-şi ia tălpăşiţa într-o fugă tot răul din el şi rămâne curat şi lini ştit şi mulţumit, înfăşat în fericire.

Vocea Corei străbate de pe undeva, către mintea lui. — Urc, şi după câteva minute, autobuzul porneşte. Nu înainte

ca vocea spartă a unui şofer, nu se ştie de ce, arţăgos, întreabă răstit:

— Sunteţi toţi? „De unde naiba să ştim noi!”, gândesc revoltată. „Ăsta parcă-i

zbir otoman, nu om de afaceri care vrea să-i meargă daravela. Eh, economie de piaţă nematurizată, implementată pe fundament de conştiinţă comunistă. Va mai trece multă apă pe Dunăre, până să ajungem şi noi în rând cu lumea. Ia te uită cum vorbesc! Auzi la mine! Implementată! Cât nu sufăr cuvântul ăsta! Îl folosesc toată ziua bună ziua, fie-i e locul ori nu, toţi cioflingarii ajunşi mahări, care-au ciupit care de pe unde deprinderea de-a ţine, cică, discursuri pe teme de care habar n-au.”

De jos, o tipă care pare a fi şefă, or patroana, deşi nu cred ca aceea să se fi deranjat a participa la plecările în cursă, dă imperativ ordin:

— Hai, dă-i drumul! Cine nu-i, să-i fie de bine! Plecăm. Maşinăria supraturată icneşte de efort. Ieşim la şosea.

Autobuzul se târăşte obosit, urmându-şi cu docilitate suratele mai înaintate, pe o şosea încinsă şi transpirată, nevoită a suporta în cârcă atâta amar de vehicul, câtu-i ziulica şi noaptea de lungă. Era greoi autobuzul cel cu burta plină de bagajele călătorilor, ca o femeie însărcinată cu tripleţi, cu câteva ceasuri înainte de-a intra în travaliu... Bagajele! Acestea-s lucru mare când pleci într-o ţară străină. Iei, cu rost sau fără rost, toate cele. Îmi vine a râde şi acum când îmi amintesc de ditamai lubeniţa, mare cât trei luni pline la

158

un loc şi grea ca un bolovan din mijlocul râului, tocmai bun pentru antrenarea unui halterofil de categorie grea din Comuna Primitivă. A fost cărată, lubeniţa vreau să zic, nu bolovanul, din România în Germania.

Comentariul la aducător: — Păi acolo le iei de la supermarket, nu-i totuna cu cea de pe

holdă. Ce să zic, cele de la magazin or fi crescut în ghiveci, presupun, sau cine ştie unde, în vreo seră neaerisită şi cu lumină falsă. Nu-s ca şi coapte la soare, cu vrejul înfipt în pământ de-adevăratelea. Cum să fie fructul ca cel din holdă?

— Vorbeşti serios? Chiar au adus lubeniţă din România? se minunează Nick.

— Îhâm! Au adus. Au mai adus unii două sacoşe pline ochi cu brânză, telemea şi caş. Atunci am presupus că probabil speţa oilor e pe cale de dispariţie prin alte părţi şi doar la noi au mai găsit protecţie. Ori mai ştii, au schimbat macazul gândurile mele, or fi de vină papilele gustative, care sunt nişte specimene prea dificile şi nu se pot acomoda cu altceva decât cu ceea ce ştiu ele din fragedă pruncie. Aşa că distinşii lor posesori pretind imperativ ca sora, mama, mătuşa sau verişoara să care poftitele produse, prin cele autobuze, tocmai din ţara de baştină, pentru ca neamurile de peste mări şi ţări să aibă chiar tot ce le doreşte sufleţelul. Nu-s proşti, dragii de ei! Astfel se aleg şi cu mândra şi cu draga. Şi cu standardul ridicat al vieţii propriu unora dintre teritoriile favorizate ale planetei şi cu gustul de brânză neaoşă, frământată sus la stână, în cucuiul muntelui şi-n poala pădurii, pe imaşul cu iarbă grasă, nepoluată, aşa cum a lăsat-o Domnul Dumnezeu, spuzită de veselia floricuţelor care-ţi zâmbesc în culori pline de vioiciune contaminantă. Acum, dacă stau să mă gândesc bine, s-ar putea ca uneori să mai fie şi pe-aici câte-un strop de poluare, venită din apele cerului presărate cu praf radioactiv, atunci când pământenii se află-n stare de inconştienţă totală, precum cei intraţi în delirium tremens, şi uită să facă ce trebuie, ca să nu se-ntâmple a exista un Cernobâl sau plutirea ameninţătoare a umbrei nefaste-a unui Coslodâi. Dar cu aste feluri de lucruri nu ne putem lua la trântă, nici măcar la harţă, pentru că e tot aia. Dacă inconştienţa se

159

încăpăţânează şi alţii o lasă să biruie, asta este. Nu ne rămâne decât să ne împăcăm cu soarta. Păcat!

Totuşi brânza de care vorbeam e ţeapănă şi vânoasă ca şi oierul care o face din mână, fără nici o maşinărie sofisticată cu o mie de bumbi, încât ţi se face mintea creaţă dacă încerci să te descurci făcând slalom printre ei.

În ceea ce priveşte maşinăriile acestea sofisticate ca o nevastă de prim ministru, să-ţi spun ce mi-a povestit un moş neamţ, vecinul vară-mi cea de aici, din Germania, plecat dintr-un sat de la noi, acum vreo douăzeci de ani. Moşului îi cam place să le tragă la măsea, numai că plăcerea asta a lui cam îl usucă la buzunar. Deci şi prin urmare ce să facă? Găseşte soluţia. Îşi face singur ţuică. Parcă-l văd cum îmi zicea, strâmbându-se din toţi muşchii faciali.

— Da’ n-o fac la cazan aşa ca pe la noi. Nuu! Că nu-i voie aici. Te amendează dacă te prind. Au ei instalaţii speciale, numai prin computer. Apeşi pe buton şi curge ţuica, curge şi ultima picătură, nimeni nu-ţi ia nimic şi nu te fură, Doamne fereşte! Dar îţi ia impozit de te usucă.

— Nu-i ieftin, să ştiţi, se vaită petrecăreţul nostru sexagenar. Neamţ plecat, ce să-i faci! remarcă Cora, imparţială. S-a

depopulat cel puţin un sfert de ţară, când a început să fie lăsaţi cei de origine germană să plece spre ţara făgăduinţei, precum altă dată europenii spre America cea îmbelşugată şi nesfârşită care avea loc în sânul ei pentru toată lumea şi ceva pe deasupra.

Aşa şi nemţii noştri îşi descopereau câte cine ştie ce străbun cu nume ce aducea a nemţesc, scris pe vreo cruce veche de cimitir. Gata mărturia obârşiei din ţara spre care se privea ca la intrarea-n Paradis. Au lăsat case şi gospodării aranjate de mai mare dragul şi duşi au fost. Ca s-o ia de la capăt, de la lingură. Mai întâi stăteau o vreme bunicică în lagăre, ca să se acomodeze, bag seamă. Abia apoi, încetul cu încetul şi-au refăcut iosagul, dar nici pe departe după modelul lăsat în ţara-n care-au venit pe lume. Altfel, mai modern, poate mai bine, sau mai comod. Dar orice ar fi făcut, oricât de prietenoşi au fost băştinaşii cei neaoşi cu ei, tot auslenderi au rămas pentru toată viaţa lor. Poate de aceea nu e sărbătoare mare, Crăciun sau Paşte, fără ca la frontiera de vest să

160

nu fie prăpăd de lume care intră. Dacă-i întrebi de ce vin, îţi răspund prin geamul coborât al maşinilor lor de marcă, cu un zâmbet larg pe faţa luminată, din spatele pachetelor cu cadouri care umplu nu numai portbagajele, ci şi bancheta din spate până la refuz:

— Păi cum de ce venim? Venim acasă de Crăciun sau de Paşti, mă rog, după cum devine cazul. Ca acasă nu-i nici unde. Mâncăm pomana porcului, ori friptură de miel. Ca acasă nu-i nici unde! Stăm, cu prietenii, cu neamurile! Îi frumos! Apoi plecăm înapoi.

De multe ori mi-a stat pe limbă să-i întreb cum adică „vin acasă”, doar nu mai au casă pe aici. Au dat-o mai că de pomană, dacă nu cumva le-a confiscat-o statul şi n-au văzut un sfanţ pe ea. Au plecat cu buzunarele prin care a fluierat vântul, dar nu le-a păsat, într-atât de mare le era dorinţa să plece. Acum casa lor i-acolo, în cealaltă ţară. Ei au ales. Şi dacă judec după nivelul lor de trai, zic că bine au făcut. Dar... numai că intervine acest pustiit de dar, care ne grăieşte cât se poate de clar, de cum poate fi zgândărit un suflet. Un suflet care are nevoie acut, ca de aer, acest alt fel de aer, ca măcar din când în când să fie lăsat să se-ntoarcă la matcă şi să fie el însuşi aşa cum a pomenit din momentul primului strigăt al noului venit pe lume, către cerul care-i va fi acoperământ şi scut, până când îi va veni vremea ca ultima suflare să-l trimită în călătorii spre alte lumi şi alte cunoaşteri şi alte împliniri.

Au plecat, se întorc de dor şi iar pleacă. În ţara lor de adopţie au putut să-şi facă mult mai multe decât au lăsat. Bineînţeles nu fluierând în pumni, ci lucrând pe brânci, pentru că, ori lucrezi, ori adios Pedros, poţi muri de foame fără grijă, nimeni nu-ţi dă posmagii, dară să mai ai tupeul să întrebi dacă-s muieţi.

Aşa că mai vin prin vacanţe, să-şi ogoaie nostalgiile şi să povestească despre ce-a fost şi cum le merge de bine, ce şi cum au. Cât despre fostele lor gospodării... Au venit unii-alţii, care-şi de pe unde şi, necunoscând rosturile locului, au distrus tot, de s-au părăginit satele nemţeşti încât arată ca baba Iţa. Slabă, ştirbă, bineînţeles că fără urmă de proteză, zbârcită şi adunată, cu mâna

161

tremurândă pe bâta ruptă dintr-o cracă de pom şi cioplită grosolan cu barda.

Pe nemţi i-a colonizat prin aceste locuri de capăt de imperiu, Maria Tereza. Acum probabil că se-ntoarce în groapă, când vede că s-a ales praful de munca ei. Bate vântul a pustiu şi-a sărăcie prin satele de unde au plecat nemţii. Pirul a pus stăpânire pe hotar.

Ehei, dar să vezi şi să nu crezi, că nu zăreşti nici dac-o cauţi cu lumânarea, neam de sămânţă de pir pe ogoarele pe lângă care-şi leagănă burdihanul autobuzul nostru cel extenuat, aflat călător de peste douăzeci şi cinci de ore, trecut peste o noapte de nesomn, plictisit de oftatul prelung al călătorilor şifonaţi ca vai de lume şi pe faţă şi pe dos.

Într-un târziu intrăm euforici în Austria, mai ceva ca împăratul când a trecut pe sub arcul de triumf. Ne ziceam veseli că odată în Austria, imediat vine Germania. Ce-a fost mult a trecut.

După şapte ore de stat la graniţa româno-ungară, unde s-au făcut controale severe din cale-afară, cu bagaje scoase din burta autobuzului, unde fuseseră azvârlite la plecare de către şoferi, unul peste altul, cum a dat Dumnezeu, fără grijă că s-ar putea strica ceva pe-acolo, cui ce-i păsa, doar călătorul deja a plătit, aşa că ce-a fost esenţial s-a rezolvat. La graniţă, zic, au fost scoase şi împrăştiate pe jos, direct pe mizeria caldarâmului, chiar dacă unele erau ele valize din piele cu cheutori aurite, lăcăţel şi cheiţă de bijuterie.

Poate că bine fac! Să facă controale, că doar n-o să-l aştepte pe Bin Laden cu mâna-n sân! De mirare însă câtă minte a avut brânza şi slana românească, deoarece s-au abţinut de la a răspândi mirosuri şi nimeni nu le-a dibuit. Au trecut mândre graniţa pe culoarul cel nou, special pentru U.E., pline de sine, zicând în surdină: „Sâc! că suntem mai bune ca voi! Nu ne-aţi găbjit că ne aflăm şi noi p-acilea. Îţi fi fiind voi buni să vă luaţi la trântă cu teroriştii internaţionali, da eu sunt slană de la România, sărată şi afumată de tata Ion şi mama Nuţa care toată viaţa au ştiut ce şi cum să facă pentru ca să aibă ce nu-i lesne de găsit orişiunde, pe toate drumurile.

162

Şoaptele şi gurile rele spun că nu vreo organizaţie teroristă şi-ar putea revendica drepturile de autor asupra celor şapte ceasuri de aşteptare stearpă şi coclită, ci un banal super control venit de la Budapesta pe fâşia de graniţă. Acesta ar fi dat naştere la exces de zel, cum de altfel e şi normal, nu?, din partea vameşilor unguri, vai de cozonacul lor, şi ei obosiţi de atâta cotrobăială şi băgare a nasului prin toate cele bulendre, printre lenjerii de tot soiul şi toată mama. Au mai dat şi de nişte ţigări. Ţigări normale, de tutun. Da’, de unde ştii când pot fi din cele anormale, stricate la cap din cauza a niscai cânepă, numai bună de luat minţile celor slabi de vârtute şi duşi cu zăhărelul de indivizi veroşi, din cei care n-au mamă, n-au tată, lor să le meargă bine şi banul să curgă. Ăştia te îmbată cu apă rece, ba că să vezi ce bune sunt şi ce bine-ţi va fi, mai bine ca niciodată-n toată viaţa ta, exact ca-n paradis, serios!, mai dihai ca-n pântecele mamei care te-a născut.

Nu pot crede cât de prostănaci eram înainte, când meliţam cânepa cu meliţa iar firele se torceau cu furca nemţească, îi spuneam noi, cea cu roată şi pedală de picior. Din firul de cânepă se ţesea pânză la război, întru uzanţa întregii familii. Cearceafuri şi cămeşoaie şi câte altele. Cum de-or născocit că poate fi fumată? Ori prizată? Nu am deloc ştiinţă despre acest lucru. Cert e că se poate. Şi văd acum la televizor, acuş, acuş, chiar supărător de frecvent, că arată trei rânduri de cânepă cultivată între blocuri, sub fereastra unui derbedeu pus pe îmbogăţire rapidă pe seama sănătăţii pruncilor nevinovaţi, care încearcă, teribilişti şi neştiutori, le place ce simt pe moment, se dau mari cât de grozavi sunt că prizează iarbă şi, dacă le place, de ce n-ar vinde verigheta de cununie de la biserică a mamei, ca să-şi mai cumpere cânepă?

Străbaba şi stămoşul meu, care o cultivau şi-o meliţau şi-o torceau şi-o ţeseau, s-ar strica de râs să afle că sunt netoţi care-o fumează. De fumat îi tutunul, nu cânepa!

Norocul cu poliţia! Mai prinde câte-un infractor cultivator de cânepă-n ghiveci pe pervazul ferestrei de la bloc şi ne mai scapă de un pui de lele pe care-l duce în cătuşe acolo unde-i e locul. Numai de nu le-ar scăpa procurorilor printre degete. Cu legile astea nu-i uşor întotdeauna să faci ceea ce ştii că e corect.

163

Eh! Lume, lume, să se-adune...! Pe vremuri, fără discuţie, în fiecare grădină cu respect de sine,

se mai aflau şi câteva rânduri de mac. Se coceau bociuliile, le tăiam, le decupam capacul, scuturam bobiţele cele minuscule, precum icrele negre, le uscam aşezate pe o pânză curată de cânepă, afară la aer, să nu mucezească, apoi pus, macul zic, pus într-un săculeţ din acelaşi material, adică de cânepă, şi-l ţineam pentru plăcintă, agăţat în cămară de-un cui. Mă socot că tare ţi-ar plăcea plăcinta cu mac. Şi-ntr-o bună zi am să-mi suflec mânecile şi-am să-ţi fac. O să vezi cum ai să te lingi pe buze! N-au trăit degeaba strămoşii mei!

Hei!, stai puţin! Nu-ntr-o bună zi! Cât mai repede, până nu se prinde nimeni ce ingredient periculos folosesc. Abia acu’-mi dau seama că macul nu-i departe de cânepă. Mă mai trezesc arestată pe aici şi te mai bag şi pe tine în bucluc.

Da, da! Macul poate să-ţi aducă belele pe cap. Am avut eu o mătuşă. O chema Sidonia, Dumnezeu s-o odihnească, că acum e moartă. Şi această tuşa Sida avea o fată. Anişoara. Nu era bine trecută de jumătate de an fata, să fi avut maximum opt luni, opt şi ceva, când a fost ruga în sat. Tuşa încă tânără ar fi mers şi ea pe la petreceri. La joc, la bal. Dar ce să facă cu fata?! Trebuia să-i dea să sugă şi nu voia să doarmă. Ca bebeluşii!

O babă din vecini, văzând câtă părere de rău e pe faţa tuşii Sida, o învaţă:

— Tu, Sidă, nu-ţ fă năcaz a pomană. Fă tu o ţără dă zamă dă mac şî dă-i să bea. O să doarmă dusă până mânie giminieaţă şî n-o să zâcă cârc.

Aşa a şi fost. A dormit copilul două zile şi două nopţi neîntrerupt. S-au speriat zdravăn. A ţinut mult sperietura, pentru că a mers fata la şcoală şi tot încet îi mergea mintea. Abia târziu de tot, după treizeci de ani i s-a şters pata lăsată de mac, iar acum e un jurist renumit.

Eu o să-ţi fac plăcinta aia, dar bagă de seamă să nu te haloşeşti prea tare. Vezi ce se poate păţi de la mac!

— Fă-o tu, numai, că de rest am eu grijă. Vrei să spui că nu te-ai bucura să scapi de prezenţa mea pentru o vreme ca să-ţi faci

164

mendrele cum te taie capul cât eu trag la aghioase?, glumeşte Nick şi o sărută pe vârful nasului, după care-i dă un mini bobârnac pe acelaşi loc.

— Rogu-te totuşi, mai zice în completare, termină o dată cu povestitul ăla despre cum ai călătorit.

— Bine, na. Unde-am rămas? — Cred că la graniţa Austriacă cu noi. La controale, la ţigări

de contrabandă, la brânză etcetera, etcetera. Remember? — Îhâm. Tot austriecii l-au mai prins pe unul cu mâţa-n sac.

Avusese interdicţie de pătrundere pe teritoriul lor o perioadă de doi ani. Boul, că mai bine nu i-oi zice, mai avea două luni până să-i expire pedeapsa, dar dumnealui ce face! Umblă cu şoalda şi încearcă să intre mai devreme. Ţi-ai găsit pe cine să duci cu fofârlica. L-au mirosit imediat. Adică, mai bine zis, computerul. Când îi citeşte numele, numai ce mi se zbârleşte o dată şi dă din el tot ce ştie. Urmare: vin frumuşel îndrituiţii, îl iau de mânecă şi-l scoboară fără vorbă. N-a ţinut cu „să vedeţi”, cu frecatul buricelor de degete. Al arătătorului de degetul mare. N-a ţinut pur şi simplu. Omul nostru a uitat că s-a depărtat cam multişor de Balcani. Când nu-i cap, vai de picioare! Rămâne acolo în vamă, ca o curcă plouată, cu paporniţele-n jur şi cu buzele umflate. Cu ce s-o fi-ntors acasă, nu ştiu. Cu vreo ocazie, pe care-o fi plătit-o de s-a uscat. Aşa se-ntâmplă când te vede că n-ai de ales. Te jupoaie de piele! Nărav omenesc, n-ai ce-i face, decât să te fereşti să nu ajungi la cheremul nimănui.

În final, după vreo două ore, ne dau liber. Fericire mare. Nu mă mai satur să mă uit pe fereastră. Arată Austria asta ca-n

poveşti. În primul şi în primul rând pluteşte în aer un fel de linişte care nu ştii de unde vine, dar ea e acolo şi pare că te aşteaptă. E o pace patriarhală, care domneşte peste fiecare bucăţică de pajişte, pe care pasc vaci cuminţi, blajine, cu clopot legat la gât cu fundă roşie. „Incredibil”, îmi zic, dar nu era incredibil de loc, era aievea.

Holdele nu sunt întinse. Suprafeţe mici, mărginite de liziere de pădure foşnitoare, fără uscături, pleznind de sănătate, aducătoare de ploaie la vreme potrivită şi de ozon. Se pare că totu-i calculat în norme ecologice. Cum nu de mult s-a terminat secerişul, pe

165

mirişte zăceau baloturile de paie, bine presate sub formă de cilindru plin pe dinăuntru, precum rulourile cu frişcă. Erau lungi cam de un metru şi jumătate, doi. Fiecare învelit în folie de plastic, ca să nu ude ploaia paiele, să putrezească şi să nu mai fie bune de nimic. Sau să fie vai de sărmanele dobitoace cărora le-ar fi fost destinate. Ce vorbesc eu aiurea! Poate-n altă parte, nu-n Austria. Ar fi imposibil. Totu-i atât de frumos, de curat, de îngrijit. Un singur lucru mă nedumireşte. Unde sunt lucrătorii. Nu văd ţipenie de om pe hotar. Presupun că o fac mai puţin în orele din mijlocul zilei, când totul e torid în jur. Pe când traversam noi zona despre care-ţi povestesc, s-a nimerit să fie chiar acea parte de zi. Sunt aşa de mecanizaţi, îmi dau seama după maşinăriile care se odihneau pe câmpuri, încât desigur nu au nevoie de prea multă vreme pentru a-şi termina treaba. Lucrează maşina singură. Presupun că pentru ei, coasa şi secera-i obiect de muzeu, de-acuma! Aşa că-şi pot permite câteva ore de odihnă, care să le împartă ziua în două.

Şi au, domnule, nişte căsuţe, o bijuterie. Îţi zâmbesc calm cu toate ferestrele acoperite de perdeluţe cu volănaşe învolte pe de margini, prinse pe lateral cu funde mari, ţepene, apretate bine de tot. Şi te mai bucură cu veselia pe care-o-mprăştie-n toate culorile pastelate care s-au inventat vreodată. Şi pereţii şi obloanele. Acestea sunt din lemn, sau cel puţin aşa par. Din şipcuţe care se pot deschide mai mult sau mai puţin, după cum ţi-e pofta, ca nişte mini trape.

Iac-aşa a trecut vremea de nici n-am băgat de seamă când a fost graniţa. Numai ce ne-am trezit la Frankfurt. Aici am cam pierdut vremea, cu o pauză mult prea prelungită pentru o aşa zisă dezmorţire, dar noi nu aveam nevoie de dezmorţire, ci de a ajunge odată la capăt. Unii au ajuns. Mie cine mi-e de vină dacă n-am avut alta mai bun de făcut decât să vin până în nord?! Nord mi-a trebuit, nord am avut.

În sfârşit, nu-mi mai aduc aminte de nici o impresie, pentru că eram atât de obosită, încât am început să văd strabic. Pe la unu noaptea, după treizeci şi una de ore de călătorie, am ajuns la văru-meu. Moartă de oboseală şi de sete. Acolo, masă-ntinsă. Nu voiam decât un duş şi-o bere rece, dar cum să refuzi oamenii când era

166

evident cât s-au pregătit. Pot să spun c-am rezistat eroic şi la această ultimă sută de metri, la mâncarea din care doar am ciugulit de politeţe, şi-am luat cu satisfacţie incredibilă şi imposibil de descris, duşul şi berea, apoi, în pat cu mine. Am dormit peste şaisprezece ore, iar când m-au trezit, m-au anunţat că trebuie să mă cam grăbesc, dacă nu vreau să pierd trenul spre tine. Restul îl ştii.

— Mulţumeşte-le din partea mea pentru că te-au trezit la vreme. Dacă n-ar fi făcut-o, ar fi avut de-a face cu mine!

Din interior se aud acordurile lente ale unui tangou. Nick o ia în braţe şi intră. Îi plăcea să o ducă în braţe. Avea senzaţia că aşa e mai aproape, mai a lui. În mijlocul camerei o lasă jos, o cuprinde şi-o apropie, o lipeşte toată de el şi fac câţiva paşi de dans. În aceiaşi paşi se îndreaptă spre dormitor.

Zilele trec una după alta. Ce-ar avea altceva mai bun de făcut? Şi vacanţa se termină. Ea trebuie să plece. Trenul pleacă seara. Mai au o zi lumină înainte. Se scoală târziu, nu se îndură să se desprindă unul de altul, de parcă asta ar schimba ceva. Nu ies din casă. El îi pune o casetă video cu vacanţele când era mic copil, de patru, cinci ani. La mare, la munte, cu mama, tata, bunica şi fraţii. Astfel îi cunoaşte familia. El a fost un dop de copil cu bujorii aprinşi în obraji, pe care de altfel încă îi mai păstrează neschimbaţi, cu părul negru, ca de mătase. Era ca un spiriduş, nu avea stare nici un moment şi deschidea spre lume ochi mari, căprui, nevinovaţi şi veşnic întrebători. Ochi plini de mirare, lumină şi încredere. Tandri. Calzi. Buni.

Mama şi bunica, două doamne care supravegheau doar din ochi copiii, se respectau luându-şi în tihnă cafeaua, trocerind la o ţigară. Dacă în acest timp unul din cei mici dădea cu funduleţul de pământ, îl încurajau de la locul lor, de pe terasă.

— Hopa sus! Nu-i nimic. Şi chiar nu era. Nici măcar nu spuneau obişnuitul „Las’ că

trece!”. Nu era nimic de trecut. S-a-ntâmplat şi atâta tot. Copilul, oricare-ar fi el, percepe exact mesajul şi nu scoate nici un sunet de protest. Cât despre Nick, el râdea de fiecare dată. Vesel copil! Părea atât de fericit. Nu a urlat deloc, nu şi-a dat drumul la

167

istericale, n-a ţipat din toţi bojocii, pentru ca cei mari să se dea de ceasul morţii ca să-l potolească, nemaiştiind unde să-l pună şi ce să-i promită. „Bună educaţie”, îşi zice-n sine Cora.

Caseta s-a terminat, iar Nick fără a scoate o vorbă, se aşează la computer. Cora rămâne cam nedumerită şi nu tocmai mulţumită. Dar îşi vede, cu-nţelepţie, de treaba ei. Adică nici o treabă. Mini bagajul a fost făcut de cu seară, aşa că rămâne cu ochii-n stele. Vorba vine, pentru că, de fapt e ziua-n amiaza mare. Se cuibăreşte stând turceşte, pe sofaua care e de-acum locul ei preferat în living. Îşi ia cartea şi începe să citească. Se cufundă profund de tot în lectură, aşa citeşte ea întotdeauna, se rupe de toţi şi de toate şi intră-n lumea de ficţiune care pentru moment devine propria-i realitate. Realitate ireală care-şi aleargă trăirile-n paginile care se-ntorc cu repeziciune, încât Cora nici nu realizează cum trece timpul.

— Uite, pentru tine. Sunt patru C.D.-uri cu muzică. Asta făcuse la computer. I-a

înregistrat ei muzica care-i plăcea. Arii celebre din opere, muzică vieneză, hituri, unul mai celebru ca altul şi bluesuri.

— Când o s-o asculţi, să-ţi aminteşti de mine. Sau, când ţi-e foarte dor, s-o asculţi.

„Varianta a doua e cea valabilă”, decide Cora, foarte prompt. Pentru c-o să-i fie foarte dor de el tot timpul de acum încolo. De asta e sigură.

Soseşte vremea plecării la gară. Ea se face că totu-i în regulă, dar nu e nici pe departe. Simte o

durere în piept, un fel de arsură, de parcă e jăratec. Urcă în maşină. El conduce în tăcere. Nici ea nu găseşte ce să spună, deşi caută cu înfrigurare prin minte, doar, doar o găsi ceva mai acătării. Degeaba. Nimic mai ca lumea. Nu găseşte decât un gol imens şi categoric. Ajung. Traversează piaţa gării. El cară micul ei geamantan. Trec prin holul enorm, plin cu magazine şi magazinuţe de tot felul. Intră pe peron. Trenul e garat la locul lui. Vagonul ei, aşişderea. Lor le luaseră Ielele graiul. Au rămas doar două perechi de ochi trişti şi strălucitori ca de febră. Peste patruzeci de grade. Mercurul nu-şi cunoaşte capătul. Când au apărut cearcănele acelea

168

adânci şi negre ca nişte lipitori, pe sub ochii duşi în fundul capului?

Venise vremea. Cora pune un picior pe treapta vagonului. Stă o clipă. Îi vine să coboare. Ştie că nu se poate, dar de unde să ia atâta putere? De unde, de ne unde, o ia şi urcă. E rândul lui să stea într-un picior, pe aceeaşi scară, s-o cuprindă cu braţul peste mijloc. S-o sărute, ca şi când urma să-i înghită potopul lui Noe. Reuşeşte o articulare precară, strecurată printre dinţii încleştaţi ”Ai grijă de tine!”. Se întoarce pe-un călcâi, ca la comandă şi pleacă fără a mai întoarce capul.

Trenul alunecă pe şinele perfecte, fără urmă de hurducăială. Cora nu vede nimic în jur. Stă cu ochii închişi, strivind între pleoapele adunate spasmodic, lacrimi deşarte.

169

REVENIREA

Deodată, în camera de spital-azil unde zace doamna Cora, se aud nişte bâzâituri dinspre aparatele care funcţionează la capacitate maximă. Liniile de pe ecranele luminiscente o iau razna, parcă se zbat în lupta cu balaurul cu şapte capete, apoi se liniştesc şi iau o traiectorie absolut normală, la care nu se mai aşteaptă nimeni.

În timpul acesta Cora tresare violent de câteva ori, apoi se potoleşte şi pleoapele i se mişcă aproape imperceptibil, dar se mişcă. Încearcă să ridice o mână. Sora i-o ia, o simte cum se încălzeşte, pulsul îşi revine la bătăi normale, iar pleoapele încearcă să se deschidă spre lumină. După trei, patru încercări când cad la loc ca un copil la primii doi paşi făcuţi pe verticală, reuşesc să rămână întredeschise şi să întrezărească ambianţa. Sora îşi revine din stupoare:

— Minune, părinte, îşi revine. De neînchipuit. De necrezut! Un miracol!

Ea nu ştia că preotul, în toată această vreme, s-a rugat cu pasiune pentru ca sufletul doamnei Cora să se întoarcă măcar pentru câteva secunde, ca să nu rămână văduvit pe lumea cealaltă de sfânta împărtăşanie. S-a rugat la Cel de Sus să nu lase acest spirit deosebit să rătăcească prin spaţiile astrale pustiit şi infirm, fără de-a-şi fi căpătat liniştirea meritată după o viaţă frământată de gânduri şi zbucium şi penitenţe impuse de o conştiinţă care n-ar fi vrut să greşească, dar care aparţinea unei simple naturi umane supusă tuturor legilor pământenilor, oricât s-ar fi canonit să le evite.

Preotul se apropie şi scoate din rucsăcelul lui cel modern o cutiuţă de argint ovală, pe capacul căreia era gravată o cruce. O simplă cruce. Înăuntru se păstra sfânta cuminecătură. Cu o linguriţă de unică folosinţă scoasă din punga ei protectoare de

170

plastic şi pe care o avusese în acelaşi straniu obiect pentru un preot, rucsacul, vrea să ia o fărâmă de prescură înmuiată în vin roşu, care, sfinţite în timpul slujbei de prefacere de la liturghie, au devenit trup şi sânge al Mântuitorului, care a izbăvit păcatul cel mare al oamenilor, moştenit de la strămoşi, a acelor oameni care încă nu pot înţelege de unde li se trage tot ce au de pătimit. Se nedumeresc sărmanii. „Oare chiar aşa de rău am fost eu, de mă bate Dumnezeu? Ce-am făcut?” ar vrea să ştie. Mulţi sunt aceia care vor cu adevărat şi chiar reuşesc să fie buni. În general, vorbind. Nimeni nu e bun până la capăt, în toate cele. „Oameni suntem, nu Dumnezeu!”, numai ce-i poţi auzi că-şi găsesc o scuză comodă. De fapt, poate că au dreptate. Oamenii nu pot să nu greşească, chiar dacă-şi dau toată silinţa. Totul e să nu-şi facă un obicei din această scuză şi să se împace prea uşor cu propria lor natură, făcând vrute şi nevrute sub oblăduirea ei liniştitoare. O greşeală, chiar o măgărie mai mare, făptuită fără de voie e mai uşor de înţeles decât una făcută cu deplină conştiinţă de sine. Însă disperarea unei fapte rele, nu trebuie să te tragă spre o alta, fiind lipsit cu totul de speranţă, gândind precum atâţia. „La ceea ce şi la câte am săvârşit, tot pe mâna lui Michiduţă am s-ajung, ca să se amuze cum mă prăjeşte, puţin câte puţin în focul Gheenei, ca pe o friptură comandată în sânge la un restaurant de super lux.” Nu e aşa! Căci nepreţuită este zicerea din sfânta slujbă a însoţirii pe ultima cale înainte ca partea pământeană a omului să se întoarne şi să se contopească-n materia din care-a fost plămădită: „Şi le iartă lor păcatele cele de voie şi cele fără de voie!” Întâi cele de voie. Apoi a mai rămas mărturie şi pilda tâlharului de pe cruce. Pocăinţa de pe urmă l-a izbăvit.

De aceea preotul ar fi dorit tare de tot să-i strecoare Corei printre buze picătura din iertarea cuminecăturii.

N-a apucat să încerce, pentru că doamna Cora a reuşit să grăiască cu glas stins şi molcom. Vorbea obosit. Abia şoptea. Îi era greu să tragă după ea căruţa la care singură s-a înhămat. Viaţa ei. Efortul era mare, dar ştia că aşa trebuie să facă. S-o mai facă şi p-asta înainte de-a se duce. Îşi dorea prea aprig să se izbăvească

171

odată pentru totdeauna. În vecii vecilor. Şi niciodată să nu mai simtă această lume sub tălpi.

— Părinte, nu mi-am terminat povestea. Nu pot lua iertarea până nu-mi slobod de tot sufletul de apăsările care m-au bântuit cât am trăit. De aceea m-am întors. Aş fi putut să plec, dar n-am vrut să plec aşa. Deci, te rog, mai ai un pic de răbdare şi ascultă.

Aşadar, am spus că eu am fost să-l văd pe Nick. Toamna, la o vreme după ce ne-am întors amândoi, Vince mi-a dat telefon.

— Cora, eu sunt. Mă mai recunoşti? Când ne putem vedea? Simt nevoia să te văd şi să stăm de vorbă.

— Nu mai spune?! — Vorbesc serios şi tu ştii asta mai bine decât mine, vrăjitoa-

reo! Ce mi-ai făcut cu privirea aia a ta atât de caldă şi bună, c-ai putut să îngenunchezi un om ca mine şi să-ţi simt lipsa?!

Îmi amintesc cum am cotit-o spre glumă: — Ei, asta-i! Ai vrea tu să ştii ce ţi-am făcut, dar nu-ţi spun.

Acesta e un secret aflat sub jurământ. L-am moştenit de la o străbună vrăjitoare. Aşa că linişteşte-te. N-ai să afli nici dacă mă dai pe mâna inchiziţiei şi mă ardeţi pe rug. Împacă-te cu ideea că eşti vrăjit şi basta!

Apoi ne-am tot întâlnit, ba la un prânz luat în fugă într-o pauză de o oră, apoi alergam din nou fiecare la biroul lui, unde nu ne vedeam capul de treburi. În Europa se petreceau aşa de multe. S-a constituit Uniunea Europeană nu cu mult timp în urmă, s-a trecut la schimbarea monezilor naţionale în monedă unică, euro, care a atras după ea atâtea implicaţii, nu întotdeauna fericire-ntruchipată. Drept e că Elveţia a stat, ca de obicei, de-o parte. Dar în relaţiile diplomatice, această atmosferă se făcea simţită peste tot, iar noi trebuia să umblăm ca pe ouă clocite ori şi ce făceam. Dintr-o nimica toată putea exploda o bombă al cărei suflu damnat să facă înconjurul lumii numai într-o prea efemeră de clipită. Nu-i trebuia nouăzeci de zile nici pe departe. Rodul evoluţiei se făcea simţit. Şi nu oricum, acut de tot. Mai evident decât că există Polul Nord şi Polul Sud. Deci şi prin urmare, obligatoriu, astfel de jucărele explozive trebuiau evitate cu orice preţ. Oamenii întregi la minte trebuiau să fie apăraţi de sângerări deşarte. Şi aşa planeta

172

era destul de tensionată. De la găurile din stratul de ozon şi lupta împotriva poluării, la răsturnarea sistemului socialisto-comunist şi urmările implicite, învingerea dictaturii din Irak şi haosul care a urmat, lumea ţărilor arabe cu neînţelegerile lor, care veşnic trebuiau mediate, ca să nu se aleagă praful şi pulberea de ele dacă ar fi fost lăsate spiritele să se încingă după buna lor vrere. Mai era Israelul şi Palestina, apoi marele flagel al terorismului, care devenise de o sălbăticie şi încrâncenare de nedescris. Te puteai aştepta la orice, în fiecare moment, să se întâmple ceea ce nici cu mintea nu gândeai. Cea mai mare catastrofă de la facerea lumii, dacă nu socotim potopul lui Noe, dezastrul în urma cutremurului din Indonezia, lupta oamenilor de acolo pentru a înfrunta durerea de a fi pierdut tot, mai ales pe cei dragi. Lupta celorlalţi oameni care le-au sărit, fratern, în ajutor, cu o solicitudine incredibilă. Şi multe altele, care ne ţineau ocupaţi şi cu minţile legate, ca să nu ne mai gândim la noi. Totuşi, ne mai făceam vreme din când în când pentru câte o cină în doi. Întâlnirile oficiale nu le puneam la numărătoare. Mergeam la un restaurant neapărat elegant, cu rezervările gata făcute, de cele mai multe ori în separeuri, ca să putem avea intimitate şi să ne bucurăm că putem fi liberi a fi noi înşine, fără a ne gândi de două ori ce scoatem pe gură şi chiar cum băgăm în gură, aşa cum eram obligaţi zi de zi de slujbele noastre cele la nivel înalt. Ne lăsam mintea slobodă şi sufletul liber, neţinute în chingi de protocoale, dar mai ales de grija reacţiilor partenerilor de discuţie şi tratative. Ne simţeam uşori ca fulgul şi liberi ca şi sclavii negri când cu marea eliberare care a înfrânt conservatorismul şi cerbicia sudiştilor americani. Absolut întotdeauna ne simţeam bine împreună, deşi nimic altceva, ceva special vreau să spun, nu se întâmpla.

La fel de bine ne-am simţit şi-n seara cu pricina. Care pricină? Vei afla părinte. Vei afla.

Era iarnă. Ninsese mai multe zile în şir, cu fulgi mari cât nişte fluturi de iulie. Erau atât de deşi că nu se vedea la un metru, ca şi cum ai fi zburat printre nori pufoşi. Troiene cât casa au pus stăpânire absolută peste tot. Atelaje speciale încercau zadarnic să înlăture voinţa cerului. Unde ele curăţau, natura le ajungea din

173

urmă şi punea totul la loc. După câteva zile, cam o săptămână de vis şi de coşmar în acelaşi timp, neaua a stat şi viscolul s-a potolit. A răsărit un soare strălucitor, pe un ger de crăpau pietrele şi căruia strălucirea marelui astru n-a fost în stare să-i înduplece încăpăţânarea crâncenă. Totul era încremenit în acea strălucire albă, de gheaţă. Ţurţuri lungi de jumătate de metru atârnau ca salbe de cristal la gâtul streşinilor. Erau de o transparenţă aşa de pură, încât mie îmi venea să rup unul şi să-l ling ca pe o bomboană, precum făceam în copilărie, eu şi toată şleahta de copii ai satului, care ne adunam grămadă ca să ne batem cu zăpadă, să ne tăvălim în moliciunea ei mângâitoare şi să facem oameni de zăpadă, mai mari decât noi, cu ochii de cărbune, nas de ardei iute, roşu, înşirat pe o aţă încă de cu vara şi atârnat de grinda tindei ca să se usuce. Drept mână găseam o coadă de mătură care mai avea doar un cotor tocit de tătarcă în vârf. Mergeam în fiecare zi de-i făceam o vizită omului de zăpadă, ca să nu se simtă singur, iar când vremea se înmuia şi gradele săltau linia dincolo de zero, punându-şi un vajnic plus dinainte, pe post de telegari la căruţa vremii, omul nostru se pregătea de ducă şi se făcea tot mai mic şi mai şubred pe zi ce trece, până-ntr-o bună zi când nu mai găseam în locul lui decât un mic morman de zăpadă murdară, o coadă de mătură căzută pe jos, doi cărbuni buni de nimic şi-un ardei ferfeniţit şi fleşcăit. Cu toţii eram trişti, dar ne trecea repede când simţeam pe obraji mângâierea tandră a primăverii care ne şoptea poveşti cu zâne. Zânele se călătoreau în rădvane împodobite cu clopoţeii ghioceilor care dădeau zvoană mare, ca să se ştie de sosire. Năframa mângâietoare ţesută din parfumul florilor şi-al colţului de iarbă fragedă ne ştergea ochii umeziţi de părerea de rău pentru omul de zăpadă. Aveam să facem altul la anul. Bucuria revenea pe chipurile noastre de copii, care abia aşteptam să alergăm în rând cu vreun căţeluş zburdalnic pe câmpul unde troscotul de-abia-şi scosese colţul crud. Sau să zburdăm cu mieii născuţi doar de câteva zile, care dădeau din coada lor subţire, de bucuria vieţii.

În seara aceea de iarnă aprigă despre care am pomenit, Vince m-a invitat la el, la cină.

174

— Vino tu la mine, am comentat nevenindu-mi de nici un fel să-mi scot afară nici măcar vârful nasului, darămite să ies pe gerul acela.

— Nu, vino tu, te rog! Hai, te rog mult! insistă agasant. Am să trimit maşina după tine. Parcul reşedinţei e atât de frumos, încât nu mă pot abţine să nu vreau să-l admirăm împreună.

Auzind eu despre atare minunăţie, m-am lăsat înduplecată şi m-am dus. Deşi în maşină a fost cald şi bine, deşi nu mă simţeam înfrigurată de loc, mi-a făcut plăcere paharul de coniac fin, cu care mă aştepta Vince la uşă. Avea şi pentru el unul în cealaltă mână. Coniac de la început, pentru că ştia că e băutura mea favorită, dintre toate spirtoasele blagoslovite cu tărie. Apoi, veneam de afară, de la frig şi se presupune că un pic de foc turnat prin vene, care să încălzească, nu are cum să strice nimănui. Ce dacă încălca protocolul?! Eram doar noi, acasă. Nu ne vedea nimeni, ca să poată bârfi imediat cât de lipsiţi de stil şi cultură suntem, eventual să ne trezim şi c-un comentariu acid al presei.

— Noroc! S-a auzit clinchetul suav al paharelor de cristal subţire ca o pojghiţă, în liniştea holului larg, învăluit în semiîntuneric. După prima sorbitură, mi-a luat paharul din mână, le-a aşezat pe amândouă, şi pe al lui, pe o măsuţă ovală, cu picioare curbe, sculptate în model de flori mărunte îmbinate ca-ntr-o cunună cu capetele neunite.

— Doamnă! Zicând, a început a-mi descheia paltonul lung din blană de

nurcă gri, cambrat pe talie şi cloşat până la glezne. L-a pus pe unul din umeraşele aflate în dulapul-cuier, din dreapta uşii. Avea în mişcări o moliciune aparte, pe care nu i-o mai văzusem. Sau n-am sesizat-o eu?

În sufragerie, masa era gata, pusă după toate regulile artei. Mi-a arătat locul meu, care nu era în capul mesei. Nu s-a aşezat nici el acolo şi, în timp ce deja mă întrebam de ce, el a scăpărat un chibrit şi a aprins lumânările din cele două sfeşnice cu un singur braţ. Erau lumânări simple, din ceară galbenă. Ceară de albine, care au înmiresmat imediat aerul. Mi s-a strecurat în suflet o senzaţie stranie, simţind acel parfum cu iz de primăvară în plin dricul iernii

175

aceleia grele, cea mai cruntă, spuneau specialiştii, în ultima jumătate de secol. Vince a stins candelabrul şi a lăsat doar nişte spoturi ascunse nu ştiu pe unde, dar care revărsau buchete vagi de raze de lumină, răspândind umbre difuze dinspre colţuri şi se desfăceau în centru, ca un evantai al închipuirii.

S-a apropiat şi s-a aşezat pe scaunul de lângă mine. Mi-a luat mâna şi mi-a sărutat-o, gest neobişnuit la el până atunci, cel puţin cu mine. Eram tot mai contrariată.

— Doamna e servită!, apoi zâmbind: — Ia tot ce doreşti, fă tot ce vrei. Nu ne vede nimeni. Abia atunci am realizat că-n toată casa nu era nici ţipenie de

servitor, iar felurile de mâncare de pe masă erau reci. Salate, friptură, sosuri, brânzeturi, fructe. Nici nu mai ţin minte ce. Inclusiv dulciurile erau deja aşezate. Tartine cu icre negre şi de Manciuria. Dumnezeu mai ştie câte-toate.

— Astea-s numai pentru noi doi? Suntem cămile şi facem depozit în cocoaşă, sau ce?! îl privesc contrariată, aşteptând un răspuns plauzibil, dar văzând că nu vine reiau salva de-ntrebări.

— Da’, mă rog ţie, dacă poate să ştie şi o ignorantă ca mine, ce se întâmplă de fapt? Mai întâi insişti să fiu eu cea care iese din casă pe o vreme ca asta. Tu te comporţi de parcă n-ai fi tu. Apoi acest festin nemotivat, care pare că aşteaptă cel puţin două duzini de musafiri şi când colo e numai pentru două persoane. Ce-nseamnă asta? Pot să ştiu, te rog?, ridic eu imperativ din sprânceană.

— Toate la timpul lor, îmi grăieşte misterios, la ureche, cu o voce cam voalată.

Nu puteam descifra enigma pe moment, dar mă gândeam că e doar Vince, de ce naiba să-mi sparg atâta capul cu gânduri! „O fi vreo fantezie de-a lui, prilej de-a ne mai rupe de stereotipia zilnică care veşnic ne îmbrobodeşte cu stresuri de toate categoriile”.

Ciugulim din toate, pălăvrăgim ca de obicei, ne amuzăm din te miri ce, ne simţim bine. Nimic de mirare. Întotdeauna ne-am simţit bine împreună. De prima dată când ne-am văzut.

Am ieşit pe terasă cu paharele de vin în mână, ca să admirăm priveliştea parcului. Într-adevăr o minunăţie albă, pură, care

176

impunea respect şi-un oarece recul prin răceala şi sclipirile de gheaţă care emanau de peste tot. Pomii cei bătrâni erau împovăraţi de chiciură groasă de două degete şi totul părea în nemişcarea în care se afla, un decupaj ireal dintr-o revistă despre lumi imaginare. M-a străbătut un fior, ca de frig, dar nu-mi era frig. Mi-am luat pe umeri blana înainte de-a ieşi. Deodată simt nevoia să mă scutur de acea senzaţie de ireal înţepenit între banchize. Îmi vine o idee. Vreau să mă joc ca şi-n copilărie. Îmi trec mâinile în mânecile hainei, o închei şi o iau la goană pe scări în jos şi mă mai opresc doar la o distanţă apreciabilă de terasă. De cum părăsesc aleea curăţată bec, piciorul îmi intră în zăpada intactă până dincolo de glezne. Norocul meu că cizmele erau suficient de lungi. Păşeam greu. Totuşi mă întorc spre el şi-l provoc.

— Hai, vino şi tu! Prinde-mă! Nu-l aştept, mă aplec, iau un pumn de zăpadă şi fac la

repezeală un bulgăre, pe care-l azvârl către el. Îmi înţelege ideea, o preia din zbor şi-l văd coborând tacticos şi îndreptându-se cu paşi leneşi, ca ai vulpii la vânătoare de păsărele rebegite. Mai îl altoiesc cu vreo câţiva bulgări, dar nu-mi răspunde cu aceeaşi monedă, continuă să se apropie cu călcături egale. Nu am vreme să mă mir, căci ajunsese destul de aproape ca, deodată, total neaşteptat, să mă ia în braţe şi să mă răstoarne în zăpadă, râzând din tot sufletul. Ne rostogolim şi ne umplem de zăpadă peste tot. Ni se lipise până şi de păr. Ne oprim şi urmează o fracţiune de secundă de stânjeneală, din cauza situaţiei inedite dintre noi. Eram complet înlănţuiţi, unul peste altul pe patul acela virginal de nea pură, iar luna plină strălucea deasupra noastră cu un zâmbet ironic lăţit pe figura ei rubicondă. Razele-i argintau totul în jur, până şi feţele noastre surprinse de ceea ce ni se întâmplă. Vince se adună primul. Se ridică, îmi întinde mâna şi mă ajută şi pe mine s-o fac.

— Tu ai vrut-o, stimată doamnă. Ce să-ţi fac! Mă sărută cu zgomot pe obraji. — Ca să fiu iertat. Ce zici? Dobândesc clemenţă? Mă ţine cu mâinile de braţe şi mă priveşte drept în ochi,

făcând o figură jalnică, de om aflat la mare ananghie şi care imploră din tot sufletul.

177

Pufnesc în râs, mai arunc cu zăpadă-n el, fac un salt pe alee şi alerg. Mă prinde şi mă ţine strâns. Sunt cu spatele la el, mă zbat cât pot, dar nici vorbă de scăpare, ba dimpotrivă, mă trezesc că mă spală pe faţă cu zăpadă. Nu ştiu de ce, dar nu mă supăr. Îmi place. Slăbeşte strânsoarea, mă întoarce cu faţa spre el, mi-o ia în palmele care-i erau în acelaşi timp reci şi umede, dar care într-o fracţiune de secundă devin calde, moi şi plăcute. Mă străbate un frison complet aiurea. Nu de frig.

— Ce reci îţi sunt obrajii! N-ai îngheţat încă? Hai în casă. Din nou mă ia prin surprindere când mă sărută pe vârful

nasului — Şi acesta-i îngheţat. — Nu mi-e frig deloc. Ba dimpotrivă, îi răspund gâfâind încă

de pe urma zbenguielii aceleia care ne-a pleznit fără semnale prealabile, metamorfozându-ne-n copii sprinţari şi fără minte.

— Dar, ai dreptate. Hai în casă. Cred că-i cazul să ne potolim. Nu ne-ar fi ruşine! Oameni în toată firea!

— Ei şi? râde cu gura până la urechi, mă înşfacă pe sus în braţe, îmi trage un ţocăit zgomotos direct pe gură, scoate un „îîîmmmm!” pe tonalităţi de contrabas. Pentru o fracţiune de secundă mi se uită direct în lumina ochilor, ţintuindu-mă, de parc-ar fi vrut să pătrundă până în adâncul celor mai afunde secrete şi să afle tot. Doar o fracţiune de secundă, încât mai apoi, când am rememorat scena, nici măcar n-am putut fi sigură dac-a fost real sau părere. Mă lasă uşurel jos, iar eu alunec de-a lungul corpul lui ca-n transă, cu ochii rămaşi fixaţi într-ai lui, ca o somnambulă-n plină desfăşurare a crizei, până dau cu picioarele de pământ şi mă trezesc. Deveniţi serioşi, tăcem amândoi, ca doi răufăcători surprinşi arsura faptei. Parcă o undă de stânjeneală se strecoară între noi.

„Dumnezeule mare! Ce mi se-ntâmplă! Femeie, revino-ţi! E doar Vince.”

Mă ia de mână şi mă trage după el. Realizez că ne comportăm ca nişte copii, sau în cel mai bun caz ca nişte tineri îndrăgostiţi, nu ca nişte oameni sobri, în toată firea, trecuţi binişor de vârsta hârjonelilor de acest soi. Dar noi, pas să ne dăm seama. Ajungem

178

înăuntru, focul trosneşte-n şemineu şi topeşte rapid orice rămăşiţă de reţinere. Ne azvârlim hainele înzăpezite pe unde apucăm, lăsăm urme peste tot.

— Vrei un ceai fierbinte, cu rom, Cora? — Bine-nţeles că vreau. Dispare în bucătărie. Eu mă îndrept spre şemineul în care

limbile fierbinţi ale pojarului ling cu îndrăzneală aproape obscenă aerul. Îmi întind mâinile către flăcări, frecându-le una de alta, apoi deschid palmele ca şi când aş fi recunoscut că mă predau.

Vince intră şi aduce ceştile aburinde. — Ce-ai bătut din palme de l-ai făcut atât de repede? — Ce, termosuri nu există?, se uită la mine, amuzat ca de o

teribilă şotie. „Hm! Îmi străfulgeră prin minte, asta miroase a premeditare!

Oare ce-a pus la cale omul ăsta?! Ceva nu-i în regulă.” Decid rapid să fiu mai atentă, poate m-oi dumiri. Totuşi uit peste câteva clipe, în timp ce sorbeam cu nesaţ din

ceaiul cald, aromat şi dulce, oftând în acelaşi timp. Ne pufneşte râsul. De ce, nici noi nu ştim. Iar ne comportăm ca nişte puberi necopţi. Numai că nu ne pasă. Ne aşezăm pe sofa, bem, ne dezmorţim. Însă nu putem rămâne prea mult liniştiţi, pentru că mie-mi vine o idee trăznită. Am chef să reeditez o fracţiune de copilărie.

— Vince, aş vrea să facem un om de zăpadă! — Zău? — Îhîm! — Cine ne opreşte? Luăm o lopată şi, chiar lângă scările terasei, sub un brad

troienit cu totul, bătucim straturi de zăpadă pe post de corpul omului. Apoi rostogolim un bulgăre mititel, frământat în mâini, până când ajunge numai bun de cap, pe care-l şi punem la locul lui. Ne dăm un pas înapoi şi ne admirăm opera. Toate bune şi frumoase, numai că acum e-acum, la finisaj. De unde luăm ingredientele necesare. N-avem cărbuni, nici ardei roşu, nici coadă de mătură.

— Ce ne facem? Ai vreo idee, Cora?

179

Stau şi meditez nevoie mare, cu degetul arătător în colţul gurii.

— Ai nişte nasturi negri, sau gri închis sau maro? — Cred că da. Trebuie să fie pe undeva. Căutăm. — Sper că un morcov putem găsi prin bucătărie. Cât despre

mătură, ce-ar fi să folosim unul dintre bastoanele din colecţia ta. Zicem că-i ciung şi capătul bastonului e cârligul de la mâna de lemn a ciungului?!

Glumeam, desigur, nu mă aşteptam să accepte. Mă gândeam de fapt să folosim o simplă creangă ruptă din pom. Dar el o ia de bună şi aduce bastonul, descompletând panoplia. Avea o colecţie de bastoane, foarte frumoase. Nu m-am putut abţine să mă opresc în dreptul ei ca s-o admir de mai multe ori. De fiecare dată descopeream câte ceva nou şi frumos la câte un baston. Ba luciul care bătea ape, ba un model sculptat în lemn, ba îndoitura atipică, în formă de flamură.

— Fii serios! Cum să punem un asemenea baston. E chiar blasfemie. Am glumit!

— De ce? Nu i se-ntâmplă nimic. Îl voi recupera. Ne desăvârşim opera. Vince o admiră în extaz, se duce după

aparatul de fotografiat şi de filmat. Ne imortalizăm în fel şi chip. Regretăm că nu mai există o a treia persoană ca să ne fotografieze împreună.

— Stai puţin! Cum nu este?! Santinela de la poartă… Îl scoate pe bietul om de la partida lui de table pe care o juca

de unul singur. Ce-o fi crezut despre noi?! Nu ne pasă de vreme ce ne-am făcut damblaua.

— Mulţumesc! îi spune Vince. Pleacă, iar noi chicotim amuzaţi nevoie mare, închipuindu-ne

cam ce-ar putea fi în mintea lui de soldat. Vince, partenerul meu de şotii vremelnice, devine tăcut. Mai

tăcut decât tăcerea nopţii pe care doar noi am deranjat-o până atunci. Din nou mă priveşte straniu, oarecum lung, cu o sclipire de nesiguranţă în acei ochi ai lui incredibili, care puteau uneori tăia în carne vie şi care deveniseră cu totul alţii. Pune mâna în buzunar din care scoate o cutiuţă de bijuterii. Mi-o întinde. Tace şi mă

180

priveşte atât de adânc şi de serios, încât mă sperie, deschid gura să zic ceva, dar îmi pune degetul pe buze.

— Vrei să te căsătoreşti cu mine? Înţepenesc. Nunta am făcut-o repejor, de Crăciun, în cerc restrâns. Au

venit şi ai lui, care s-au dovedit a fi încântaţi peste poate. Până atunci nici nu-mi dădusem seama că le plac atât. Mai târziu am priceput că nu era tocmai aşa. Era bine că eram eu, mă plăceau într-adevăr, dar din punctul lor de vedere ar fi putut fi şi alta. Numai să-l vadă însurat.

Cum spuneam, nuntă restrânsă, doar câţiva prieteni apropiaţi. Bineînţeles că nu m-am îmbrăcat mireasă. Fiind a doua mea căsătorie şi nemaifiind la prima tinereţe, mi se părea c-aş încălca nişte legi sacre, c-ar fi un caraghioslâc ca să mă apuc acum să mă prefac virginală. Aveam senzaţia c-aş fi arătat ca un lamentabil travesti, un chici fără nici o noimă, deşi mulţi dintre prieteni, mai ales nonconaţionali cu mine, m-au considerat o conservatoare cu principii învechite. Poate că aşa o fi fost, dar eu simţeam altfel şi n-am vrut să fac primii paşi pe acest nou drum începând cu stângul, călcând în picioare convingeri şi dând apă la moară compromisurilor. M-am îmbrăcat într-un costum de culoarea untului, cu fustă dreaptă, midi, şi jachetă pe talie cu deschizătura de la gât în formă de V, creat cu o parte petrecută peste cealaltă, scoţând pregnant în evidenţă talia care încă se comporta bine. Aveam eu slăbiciune pentru modelele cambrate peste mijloc. Ştiam că mă avantajează. Garnitura de bijuterii era din perle de aceeaşi nuanţă. Am evitat albul cu îndărătnicie, orişicât de puţin să fi fost. Pălărie asortată, cu boruri mari, largi, doar o idee mai închisă la culoare, mai spre bej, dar cu voaleta şi panglica exact în culoarea îmbrăcăminţii. Pantofii şi poşeta, un plic mic şi simplu de tot, la fel ca şi pălăria, bej deschis. Aşa am realizat o umbră vagă de contrast numai atât cât să dea o notă de eleganţă extrem de subtilă. M-am simţit tare mândră de mine. Cum arătam, ce eram şi în special ce urma să fiu. Orgoliu! Orgoliu păcătos, părinte!

Ne-a cununat un preot bătrân de la o biserică mică dintr-un sat din apropiere. Nu voiam să se creeze zarvă, să ne atace ziariştii

181

precum bărzăunii vitele scoase la păscut şi să ne strice bunătate de zi cu insistenţele lor, uneori neruşinate şi insinuante. Am mers cu maşinile, dar am convenit cu toţi invitaţii să nu rulăm în coloană, ci la oarecare distanţă, pentru a nu trezi vreo bănuială şi să ne răsară nepoftiţii pe cap.

Vocea caldă, tremurată şi emoţionată, nu ştiu de ce, a bătrânului preot cu plete lungi şi albe şi o barbă la fel, de parcă era Dumnezeu Tatăl în persoană, scoborât dintr-o icoană zugrăvită pe iconostas, ne-a unit, teoretic, pentru totdeauna. În acel moment credeam şi eu că aşa va fi cu adevărat. Uitasem în tot acest răstimp, de când m-a cerut până la cununie, să mă întreb dacă-l iubesc cu adevărat pe acest bărbat şi să analizez puţin dacă el mă iubeşte. Am fost atât de orbită de ideea de-a fi doamna ambasador, şi încă ce ambasador!, că m-a luat valul cu totul şi mintea mea a stat amorţită ca-n hipnoză. Mă simţeam foarte mândră şi plină de sine.

Eu, fiica unui preot de la sat, dintr-o ţară mai către periferia Europei, ajunsă atât de sus! Normal c-am fost ameţită. Cam tot aşa de normal cum trebuie să fie atunci când aluneci de pe marginea terasei de la ultimul etaj al unui zgârie nori, te mai ţii doar în mâini şi priveşti în jos la strada pe care circulă maşini cât cutiile de chibrituri şi oameni puţin mai răsăriţi decât o furnică.

Eu, Popiţa, poreclă dată în copilărie de unul dinte verii mei, care era mai şugubăţ din fire, nu ştiu dacă ţi-am mai spus asta sau nu, n-are a face, eu Popiţa, ajunsă ce-am ajuns. Eu, cea care era cât pe-aci să rămân numai cu şapte clase primare. Dumneata părinte n-ai prins vremurile acelea, căci eşti foarte tânăr. Era pe vremea comuniştilor. Când am ajuns în clasa a cincea, la unsprezece ani, mă rup ai mei de lângă ei şi mă duc la şcoală la oraş, ca să fiu bine şcolită, nu ca la o prăpădită de şcoală comunală. Raţiunea lor a fost să pot face faţă examenului de admitere la liceu, care numai jucărie nu era. Din toată sărăcia lor, îmi plătesc meditaţii, eu învăţ de mănânc cărţile şi din a cincea până-n a şaptea, ţărăncuţa de mine întrece copiii de oraş şi ia toată vremea premiul întâi cu coroniţă.

182

Locuiam la bunicii dinspre tată. Bunicul era tramvaist. Taxator la tramvaie. Bunica, pensionată de boală. A fost muncitoare la o fabrică de stofe. Stofe de lână. O fabrică renumită. Locuiam într-un bloc vechi, chior de scorojit ce era, într-o garsonieră formată din bucătărie, cameră şi şpais. În cameră se intra din bucătărie, din bucătărie în şpais şi tot din bucătărie se ieşea direct în coridorul comun spre care se deschideau uşile tuturor celor aproximativ zece locuinţe, toate trase la indigou şi înşiruite una lângă alta, perete de perete, uşă după uşă, cu ochiuri de sticlă în partea superioară, acoperite de perdeluţe făcute din aţă albă sau crem de către femeia casei, cu acul de croşetat, în zilele de iarnă. În atare situaţie nimeni nici nu-şi putea închipui cum ar fi aceea să ai un secret. Toţi ştiau totul despre toţi. Coridorul acesta lung era deschis, adică fără perete înspre afară, semăna mai mult a cerdac, decât a coridor, iar iarna trăgea ţugul pe sub uşă de parcă te aflai în câmp deschis. Într-un an, îmi aduc aminte, s-a format gheaţă pe sub uşa de la bucătărie. Ca să pot ieşi afară şi să merg la şcoală, a spart-o Mama-Mare, aşa-i spuneam bunicii, iar bunicului, Tata-Mare, a spart-o cu toporişca de despicat carne. Eu dormeam în bucătărie. Aveam un pat pe peretele de lângă uşă. Iarna mă acopeream cu dună, ca să nu îngheţ, dar odată tot am făcut o dragă de criză zdravănă de sciatică, pe la treisprezece ani, care m-a ţintuit la pat vreo două săptămâni şi am rămas cu sensibilitate o grămadă de ani, până am ajuns în postura să pot fi în stare materială adecvată pentru a mă căuta pe la doctori şi pe la băi cu ape tămăduitoare. M-am zviduit, în cele din urmă, dar până atunci n-a fost chiar o plăcere. A trebuit să port ciorapi de lână ştricuiţi de Mama-Mare şi un jupon de flanelă pe sub uniformă, ca să-mi ţină de cald la spate, pentru că şi la şcoală, în clase era un frig de ne suflam în pumni ca să putem cumva, cumva, scrie în tremurături nişte litere degerate. La şcoală cică ne încălzeam cu sobe de teracotă. Lemnele erau ude întotdeauna. Le aducea femeia de serviciu direct din curte luate din stiva acoperită de zăpadă. Erau butuci netăiaţi. De unde să se mai şi aprindă?! Chiar dacă se reuşea minunea, soba scotea fum şi nu ne alegeam decât cu încă

183

un neajuns pe lângă toate celelalte. Ne usturau ochii, se-nroşeau ca la taurii în coridă şi ne curgeau lacrimile.

Acasă era ceva, ceva mai bine. Cum spuneam, eu aveam cartierul general în bucătărie. Acolo, dimineaţa, până eram la şcoală, Mama-Mare gătea pe un şporhert, o sobă de gătit cu plită de fontă deasupra şi cu burlan vopsit cu lunar, din acela care mai apoi, peste nişte ani, n-a mai fost de găsit nici dacă trăgeai cu puşca, pentru că-l consumau până la ultimul firicel, pe post de drog, aurolacii, bieţi nenorociţi de copii ai străzii. Şporhertul acesta se dădea mare din când în când, umflându-se în pene, atunci când se băga în el şi câte un lemn anemic, dar, în principal, ardea firizar, adică rumeguş, aşa că pufnea mocnit de înjosit ce se simţea şi, drept răzbunare, se zgârcea la a ne da o căldură cum se cade. Se limita doar să ne dezmorţească, ca să nu rebegim de tot. După ce prânzeam, se elibera masa şi eu îmi făceam lecţiile. Tot acolo şi dormeam, după cum ţi-am spus deja. Uşor n-a fost, dar premiile tot le suflam de sub nasul orăşenilor. Trec şi de clasa a şaptea şi vara dau admitere la liceu. Iau media zece, dar pic examenul. Normal, dacă eram fată de popă! Pe timpurile acelea mai tulburi decât apa unei mlaştini, locurile la licee erau repartizate pe categorii sociale. Cele mai multe erau destinate fiilor şi fiicelor de muncitori şi de colectivişti. Acea specie de colectivişti provenită din ţărani săraci, intraţi în colectiv cu haina de pe ei. şi aceea peticită. Dacă şi peticită! Că doar lenea e cucoană mare! Altfel şi tata, deşi preot, era colectivist şi pe Moşu Mici l-au înscris cu japca, dar tot colectivist se cheamă că era. Însă asta nu mai conta. Intram la categoria progenituri de preoţi. O categorie absolut izolată de toate celelalte, separată până şi de cea a intelectualilor, băgaţi toţi la grămadă, o apă şi-un pământ, care aveau ceva locuri, cam puţintele, dar aveau. Pe la mijloc se încadrau funcţionarii. Deci şi prin urmare, m-am dus de pomană la examen, pentru că se ştia din start că voi pica cu brio. În schimb a trecut una, colegă de clasă cu mine, Elena Jurchescu, fată de colectivişti din categoria corespunzătoare, care veşnic a fost corigentă la câte două materii şi la un pas de repetenţie în fiecare clasă. Ea a trecut. Cu media cinci, un cinci tras de păr, dar a trecut.

184

Asta m-a durut cel mai rău. Mintea mea de puber nu putea pricepe cum de corigenta trece şi premianta, nu. De când cinciul bate zecele?! Fie spus că după primul an de liceu a abandonat din proprie iniţiativă, pentru că aşa limitată cum era, ca să nu zic altfel, şi-a dat seama că nu poate face faţă. Până la urmă tot la sapă a ajuns. Numai că din cauza asta, în vara aceea am făcut o cădere nervoasă, de plângeam noaptea în somn şi visam numai probleme de examen pe care nu le ştiam rezolva şi subiecte de literatură despre cărţi a căror acţiune şi personaje nu mi le puteam aminti. Mă trezeam urlând, tremurând de frustrare şi mă zbăteam în braţele lui Mami, care nu mai ştia ce să-mi facă, pentru a mă linişti. Venise să stea cu mine la oraş, fiindcă am continuat să iau ore particulare toată vara, ca să mai încerc încă o dată toamna. Să nu pot zice vreodată că n-am făcut tot ce e omeneşte posibil. Şi părinţii mei, de asemenea. A rămas toată vara cu mine, mami a rămas, ca să-mi poarte de grijă. Am locuit ca vai de lume, claie peste grămadă, cârtogiţi în minuscula locuinţă a bunicilor.

Vine toamna, vine examenul, obţin din nou media zece, dar rezultatele se lasă aşteptate. O lună a durat până s-au putut hotărî. Mai apoi am aflat că se trimiteau la şcoală, de la Secţia de învăţământ, listele reuşiţilor, cu mine respinsă. Nici nu ajungeau bine, că zbârnâia telefonul, cum că nu-i bine, că e singura medie de zece pe judeţ şi, ca să fiu respinsă, era chiar de oaie. Ţuric, listele. Se-ntorceau mâine zi cu mine admisă. Da, dar eram copil de preot, ori legea-i lege. Tot aşa s-au jucat de-a admisul şi respinsul până când, în cele din urmă a învins bunul simţ şi voia lui Dumnezeu şi am devenit liceancă. Am terminat liceul, am intrat la facultate, de-acum vremurile cu persecuţia unor anume categorii sociale, încadrate la exploatarea omului de către om, se mai domoliseră. Termin şi facultatea şi de aici în colo mi-am urmat drumul. Am trecut însă foarte aproape pe lângă a mă face coafeză. În vara cu pricina, în disperare de cauză, părinţii mei au căutat pentru mine un loc unde să nu fie foarte greu, să fie curat şi mai cu seamă cât mai uşor posibil pentru o fată. Nu puteau concepe nici în ruptul capului, c-aş putea ajunge Leana strungăriţa, de la uzina de tractoare. Aşa că au pertractat cu numai

185

ei ştiau cine, să dea şpaga necesară, care nu era mică, fiindcă a fi coafeză se socotea de top. Aveam deja locul rezervat, când soarta a decis să-mi fie alta. Şi iată unde am ajuns. Mireasa unui important diplomat.

În acest moment Cora simte-un gust dulce-amar, greu de descris, care i-a inundat fiinţa. Ceva de genul: şi....şi. Nedecis. Şi aşa, şi aşa. Şi una şi alta.

În faţa ei s-a închegat o oglindă a acelor vremuri de demult, oglindă-n care-a pătruns ea însăşi, ca o stafie care dispare prin ziduri vechi de castele bântuite. Intrând, a retrăit cu toată intensitatea realului, acele clipe, de parcă se întâmplau chiar atunci încă o dată, aievea. O apăsa acut senzaţia că sunt. Şi sunt nu pentru prima dată. Nu pentru prima dată, ci încă o dată. Nimic din ce i se întâmpla nu constituia o noutate. Ştia dinainte ce va urma, cum va fi şi ce va gândi, ce va simţi ea şi care vor fi urmările.

După ziua căsătoriei, s-a ivit o mare dilemă: luna de miere. Când şi unde?! Când? Nu pe moment, pentru că Vince e tare ocupat. Are de lucru mai mult ca oricând. Zilnic secretarul lui îi prezintă spre studiu şi la semnat, care e cam acelaşi lucru, deoarece Vince nu semnează nimic fără a controla în prealabil la centimă. E tare scrupulos în acest sens. Îi prezintă neobosit grămezi de documente într-o cantitate care le întrece pe toate cele precedente. Parcă intenţionat vrea să-l suprasolicite, să-l lipsească de timp liber, pentru a-i demonstra că vremurile nu-s pentru luni de miere şi proaspete neveste.

O obsedează aiurea ideea că vrea să-l ţină departe de ea. „De ce-ar vrea să-l ţină departe de mine? Ce interes ar putea

să aibă?” mă întreb contrariată eu însămi de propriile gânduri. „Cred că fabulez, c-o iau razna şi nu e cazul. Zău, nu e cazul,

Cora! E doar o simplă întâmplare că exact acum au aşa multă treabă. O să treacă. Ai să vezi că te-ai frământat degeaba”, se apostrofează filozoficeşce, ea pe sine. „Oricum va veni vacanţa de vară şi atunci sigur vom părăsi misiunea şi vom merge undeva departe de lume, undeva într-un loc izolat şi frumos, romantic şi paşnic, unde să ne regăsim unul pe altul, pe noi cei din zilele de glorie. O să am eu grijă de asta!”

186

Cora are noroc orb de-a binelea, şi-i iese pasienţa aşa cum şi-a dorit, pentru că o mătuşă a lui, mai mult decât de-a şaptea spiţă, are o casă într-o insulă mică, mititică, pierdută în Mediterana, netrecută chiar pe toate hărţile de importantă ce-i. Absolut insignifiantă şi de neluat în seamă pe lângă celebra Rodhos, aflată la numai jumătate de oră de navigat cu o navetă, bineînţeles plutitoare. Hop şi ea, un punctuleţ de pământ vrăjit bezmeticind prin univers.

Mătuşa le-o oferă. Nu insula, Doamne! Casa. Bucuroasă de căsătorie, mătuşa, într-o efervescenţă de bunăvoinţă ieşită din comun, le trimite prin e-mail imagini ale locului numit insula Simy, precum şi fotografii ale casei atât din exterior, cât şi din interior.

Vince zâmbeşte îngăduitor şi condescendent. Închide computerul fără comentarii. E clar că ia oferta ca pe o glumă bună. Ea, Cora, încă mai reflectează. Înclină foarte tare să vrea acolo. Nici ea însăşi nu ştie de ce, dar vrea. Poate pentru că i se pare un loc singuratic. Fără prea multă lume, deci fără viaţa lor de zi cu zi. Aglomerată şi plină de obligaţii. Pe de altă parte, un prieten, tot al lui, mare bogătaş, miliardar, le pune la dispoziţie, pentru o întreagă lună, luna lor de miere, iahtul lui.

— Asta, da, acceptă vocea fermă a lui Vince. — De ce nu le-am combina? întreabă ea. Face ce face şi-l convinge. Cum, necum, iahtul ajunge din

Pacific în portul Pireu. Ei pleacă cu avionul la Athena. Cu unul normal, pentru toată lumea. Totuşi Vince nu s-a putut abţine de la o mică excepţie: locuri la buisness class. Perdea trasă între cei câţiva favorizaţi şi restul lumii. Alt meniu, alt confort, altă stewardesă. Zbor întins, direct, fără escale supărătoare şi obositoare cu pauze între curse, când te învârţi de colo-colo prin aeroport, pe la duty free, de unde cumperi ceva fără rost numai ca să-ţi mai omori timpul. Zbor senin, fără tulburenţe. Comod, ce mai lungim vorba?!

La aeroport îi conduce cu Mercedesul ambasadei, nelipsitul secretar, „simpatia” Corei.

187

„De ce mi-o fi atât de urât de bietul de el?! Că nu mi-a făcut nimic. Se vede că-şi dă toată silinţa să fie amabil şi drăguţ cu mine. Cred că sufăr de toane de muiere. Asta-i tot.”

Totuşi, evită amândoi cât pot să se întâlnească, să-şi vorbească. Un pact tacit. O înţelegere mutuală. Câteodată nu se pot stăpâni şi devin distanţi şi chiar răuvoitori, sarcastici şi foarte nepoliticoşi. În prezenţa lui Vince devin impenetrabili, aşa încât bietul de el habar n-are ce se întâmplă în jurul lui.

La aeroport, la despărţire, acelaşi secretar îl sărută pe Vince „un pic cam prea familiar, după umila mea părere de ne atât de sofisticată fată a popii”, gândeşte Cora pornită şi cu bucuria plecării estompată marcabil. Totuşi îşi ţine gura. Nu zice nimic tare, dar gândului nu-i poate pune oprelişte. Otrava pătrunde, deşi ea încearcă disperat să îngroape sălbaticii pui de viperă născuţi în mintea ei înciudată.

Ei, Corei, îi sărută, cică, mâna, ca un gentleman ce se află. Nici n-o atinge, de fapt. Unicul profitor al acelui sărut al lui Iuda e aerul.

Într-un târziu se vede plecată. Ajung la Athena unde îi ia altă maşină de zile mari, posedând ca un nabab, absolut tot dichisul. Îi satisface mai ales aerul condiţionat, care le este de-a dreptul indispensabil pentru temperatura de 38 de grade Celsius de-afară, în care oameni ca toţi oamenii înoată înăbuşiţi de transpiraţie şi de propria respiraţie greoaie şi insuficientă. Şi totuşi se mişcă-n spaţiu, ca şi când totul e absolut normal, sunt viabili, ceea ce demonstrează că orice e posibil.

„Şi eu am fost nu de mult ca ei. Cum de-am putut uita fie şi-un singur moment?! Cum de mă pot întreba cum de rezistă, când eu însămi o ştiu prea bine pe proprie piele?! De, ce să mai ştiu zice?! Uitucă, pârdalnica asta de natură umană. Ei, sărmanii, nici nu ştiu cum e altfel. Dacă nu ştii, ţi-e bine cum ţi-e. Măiculiţa mea! M-a apucat filozofeala de trei parale bucata! Aş face bine să mă opresc înainte să mă socotesc stupidă eu însămi.”

Îşi strecoară o mână spre Vince, îşi împleteşte degetele cu ale lui, îl sărută pe obraz, mare îndrăzneală, în public. El pare obosit.

188

Sau puţin trist?! Aşa ca un om care face ceea ce trebuie să facă, care se împacă cu soarta, dar tare-ar vrea să-şi poată alege alta.

Ajung în port. Coboară la chei. Lumea şi ţara. Voci, oameni, bagaje, zgomot, du-te-vino, mirosuri de peşte, de alge, de mare, de sare, de smoală, de motorină arsă. Fum. Gaze. Coşuri de vapoare, uruit de motoare. Viermuială. Nave mari cât un bloc sau, două, sau trei, cu cinci, cu şase cu şapte etaje. Punţi încărcate, odgoane groase cât o labă de urs carpatin. Ancore invizibile, bărci de salvare suspendate pe lângă pereţii uriaşilor cei plutitori.

Pe lângă acestea, o listă întreagă de ambarcaţiuni mici, se fâţâiau fandosindu-se şi dându-şi importanţă, ca nişte cucoane frivole când ies în lume. Fiecare cu numele ei. Ca de altfel şi cele mari. Din străvechime s-a păstrat datina să poarte nume de femeie. Dorul lupilor de mare, acei bărbaţi pe cât de aspri, pe atât de tandri şi de romantici cu femeile lor şi de posesivi de asemenea, voiau să-şi aibă aleasa aproape măcar cu numele. Poate pentru că le aveau atât de rar. Pentru că îi despărţea cel mai adesea nici mai mult nici mai puţin marea cea mare şi întreagă bolta cerească. Alt, nimic. Nimic cât vezi cu ochii. Şi cu binoclul şi cu ce-o mai fi. De aceea voiau sub ochi măcar un nume. Un nume care să le aparţină numai lor. Ca să uite de singurătate şi... ca să nu uite. Să nu uite când se află prin cele porturi înţesate cu femei meştere, care ştiu să-ţi ia minţile, mai ales atunci când n-ai avut parte de căldura unei atingeri de cine ştie cât potop de vreme. De aceea vasele au nume de femeie îndrăgită, ţinută lângă suflet, fie şi numai prin nişte litere zugrăvite cu vopsea pe burta bombată ca de beţiv cirotic a navei. Îndrăgitele sunt departe. Atât de departe încât li se pierde conturul chipului pe linia orizontului care-i desparte. Aşa că retina le înregistrează numele, Sofia, Maria, Ana,... Doar una sfidează a batjocură: „Lazy days”. „Zile leneşe”. Ce-o fi fost în capul proprietarului? Să fie vreun ultra stresat şi ultra sleit de puteri exemplar uman modern, pentru care suprema dorinţă şi plăcere constă într-o lenevie pe cinste, pe o punte pustie de yaht, numai el în compania lui însuşi, departe de tot, uitând de toate, într-o totală golire şi spălare a minţii, lăsându-se cuprins de-o letargică nemişcare totală, întru refacerea nervilor lui zdrenţuiţi şi

189

tocaţi mărunt de zilnicele obiceiuri ale secolului în derularea-i nebună?!

Într-o radă, mai de-o margine, cu-o eleganţă de mare ducesă intangibilă, distinsa, cum altcumva decât „Mary”?, îi aşteaptă.

Cora amuţeşte. E cum n-a visat în toată viaţa vieţilor ei. Confort şi eleganţă pe toate foile. Cum o-ntorci, tot peste ele dai. Frumuseţe aşişderea. Miliardarul cel prieten dezminte faima clanului. Domneşte un bun gust simplu, sofisticat de simplu, acea simplitate minunată a educaţiei de înaltă clasă, unde calitatea veritabilă este indiscutabilă, unde domină fără efort amprenta culturii şi supleţea rafinamentului. Nimic ostentativ, nimic care să vrea să ţipe ca de foc. Domneşte calmul unui bun gust discret, care stârneşte automat admiraţie.

— Ce frumos e! — Ce bine-mi pare că-ţi place! Simte-te bine, scumpa mea!

Cât poţi mai bine! Îmi vei face o mare bucurie. Ea încearcă. Încearcă să se simtă bine, deşi el, uneori, e prea

absent. Stă lângă ea de parcă n-ar fi nici unul prezenţi, stă lângă ea, dar are-n ochi acea privire de-acum prea bine cunoscută. Umbră de tristeţe şi regret.

O iubeşte cu decenţă şi tihnă. Uneori pare ca şi programat. Ca un automat. Ca o maşină robotizată care-şi face bine treaba. „Bine că bine! Bine şi-atât!” se împacă biata Cora cu puţinul.

În acea atmosferă, cu sunetul valurilor bătându-şi cântările de doruri ascunse şi pustii în marginea carenei, agitaţii neostoite de la facerea lumii, cu acel cer deasupra, care e atât de aproape încât numai ce stă să se prăvale asupra capetelor lor cu tot cu stelele lui cât căldarea, cu luna care presară dâră de drum argintat pentru urmarea poveştii sirenelor, în muzica liniştii din noaptea călduţă care s-a abandonat moale şi neputincioasă îmbrăţişărilor sinuoase şi perverse ale brizei, în umbra flăcării pâlpâitoare a lumânărilor aşezate-n preajma lor, a Corei şi-a lui Vince, a pâlpâirilor de felinare cam oarbe aşezate pe la colţuri, atunci şi acolo, ea, Cora, simte că vrea să iubească cu pasiune. Să rupă zăgazurile şi să se lase amândoi inundaţi de bogăţia fără de seamăn a îmbulbucirii

190

sângelui care dă în clocot, peste zăgazuri. Să se dizolve-n ei înşişi, apoi în nemărginire şi să piară o dată cu ea.

Îşi ia curaj şi-şi încearcă puterile şi farmecul de femeie, ofrande care-i sunt primite, dar în loc de cutremure dezlănţuite, care să trezească din străfunduri fiecare fir de celulă, s-a ales cu tandreţe calmă, paşnică, ca şi apa clocită. Sărutări mai degrabă caste, îmbrăţişări cuminţi, una ca alta.

Respinge să se lase copleşită de amărăciune, se lasă în schimb dusă de furtuna propriului val, năvălitor păgân, care răstoarnă, fierbând, tot ce-i aţine calea. Devine oarbă şi nu mai ia seamă la reacţia molcuţă a lui Vince şi la zâmbetul lui ca dus de pe lume, de mângâierile lui lente, pierdute şi impersonale.

Uneori reuşeşte şi-i răstoarnă cu susu-n jos stilul acesta care-o enervează până la furie, de vede roşu, şi despre care nu ştie ce să mai creadă. Nu ţine seama de reacţiile lui palide şi anemice, parcă spoliate de energie vitală. Ea-şi face de cap şi basta. Asemenea momente se sfârşesc pentru ea într-o efervescenţă descătuşătoare, iar pentru el într-o somnolenţă calmă şi părelnic benefică. Dac-aşa o fi sau nu, ei nici că-i mai pasă. La început se consuma peste poate. Acum... Totuşi ar vrea să ştie.

— Vince, spune-mi drept, te-ai plictisit de mine? Nici ea nu ştie de ce pune o asemenea întrebare prostească. În

primul rând că nimeni, fie cine o fi, nu i-ar răspunde adevărul. Cât despre soţul ei, niciodată n-a fost mult mai altfel.

— Cora, scumpa mea, ce-ţi veni? Cum să mă plictisesc?! Realizezi tu ce fel de femeie eşti? Şi-apoi ştii foarte exact că te iubesc mult. Nimeni n-ar fi-n stare de mai mult.

— Bine, dar atunci...? — Ce atunci? o întrerupe. Ce atunci? De câte ori trebuie să-ţi

repet că însemni enorm pentru mine? — Ziceam şi eu, ca proasta-n târg! Glasu-i e amar şi obidit. Obosit de parc-ar fi tras la jug. — Poate că-ţi doreşti să mai faci câte-o schimbare într-o

escapadă cu vreuna din fâşneţele alea de pe la recepţii care-ţi tot trag clopotele şi se ţin de tine ca scaiul de oaie. Suntem de atâtea zile aici pe vas numai noi doi şi personalul. Poate că-ţi lipseşte

191

forfota de la ambasadă. Întâlnirile mondene, chiar dacă-s trei sferturi protocol.

— Scumpo, de câte ori să-ţi mai spun că nu mă interesează femeile. Nici o altă femeie. Tu eşti singura femeie din viaţa mea. Crede-mă, te rog. E adevărul gol, goluţ.

O ia în braţe, o ţine strâns la piept şi-o leagănă ca pe un copil care trebuie alintat. Îi sărută părul, o mângâie pe obraz cu dosul degetului arătător, îi ridică bărbia, i se uită-n ochi, o străpunge ca de obicei, cu puterea incredibilă a privirii lui incomparabile. Îi atinge cu buzele ţuguiate vârful nasului:

— Tu eşti feţiţa mea scumpă! Salvarea mea! „Da, fetiţa!” i se strecoară-n suflet o şopârlă de tristeţe. „Care

salvare? Să fim serioşi!” Se mai învârt ce se mai învârt ringă-roza prin Mediterană, fără

a acosta nicăieri. S-a instalat o stare de dolce farniente care-i ţine aproape, însă în aer pluteşte blazarea. Cora nu mai rezistă. Se hotărăşte să se îndrepte spre insula mătuşii. Vince nu zice nici da, nici ba. Specific. Specific numai pentru viaţa lor particulară. Ca oficial e cu totul alt om.

„Unde e tipul puternic, agreabil, sigur pe el, dur, la nevoie. Unde-i cel care ia hotărâri şi decizii uneori capitale, a căror influenţă poate decide soarta unor popoare întregi?! Ochii care ştiu să scoată fulgere şi tăişuri de pumnal, ochii aprinşi, pasionali, posesiv mângâietori ori iuţi ca trăsnetul?! Ochii aceia au devenit ca de oaie. De ce?! Pentru numele lui Dumnezeu, de ce?! Ce-mi lipseşte?!”

Symi. O insuliţă mică. Pe hartă nici cât un purice. Un loc unde toată lumea ştie pe toată lumea. Un loc unde se cunoaşte orice suflare.

— Calimera, şi zâmbetul ajunge până la colţ de larg ce-i. — Calimera. Calaiste? vine răspunsul pe măsură. — Ti canis? Cala? — Cala, cala. Mia hara. Vorbe simple de salut ca-ntre oameni bine crescuţi, vorbe de

complezenţă, căci de fapt nimeni nu se aşteaptă să-i spui ce faci cu adevărat, sau dacă-ţi merge prost sau bine, aşa încât „cala” acesta

192

e pe buzele tuturor şi funcţionează automat şi repetat ca de pe placa zgâriată care se învârte-n gol pe-un patefon stricat demult. Sigur că totu-i perfect! Cum să fie?! Numai perfect pentru restul lumii. Pe de-a bunelea, ne mai putem gândi oleacă. Oameni sunt, nu?! Au de toate cele. Până şi necazuri. De ce nu?! Că doar nu-s scutiţi medical! Scena se-ntâmplă de câte ori treci pe lângă cineva. Sau cineva pe lângă tine. Dialog invariabil. Ton invariabil. Zâmbetele, la fel. Invariabile.

Simy. Mică. Muntoasă. Aspră. Tradiţională. Munţi sterpi. Ziua, în lumina dură a soarelui, sunt ca nişte grămezi enorme de pietre adunate la un loc pe care a crescut ceva muşchi pipernicit, uscat şi el. Gri. Maroniu. Ceva pe-acolo. Ţepos, fără pic de sevă. Pe un pisc, rotunjit în vârf ca un clăbăţ din blană de oaie, chiar în faţa balconului, peste apele golfului, un pom singur şi trist îşi profilează coroana rotundă pe pânza orizontului devenit roşietic, trist şi singur. Corei îi vine să se identifice cu el.

„Pe naiba! Iar fantazez! Fir-ar...! Cerul e roşu. Mâine va bate vântul.”

Munţii continuă să existe în faţa ei. Cum taman se lasă prima boare a serii, i se par nişte dinozauri purceşi la culcare, întinşi greoi pe burtă cât mi ţi-s de lungi, măgăoaiele. Cu capetele ascunse unu-ntr-altul, doar cu spinările rămase la vedere. Şi le întind a leneveală. La fel şi cozile puternice, îmbârligate printre ape, sau apele printre ele, în ocolişuri care nasc golfuri şi golfuleţe, peninsule şi peninsuliţe, ca o dantelărie de franjuri vechi, încurcate şi pe alocuri roase de un neobrăzat de şoarec pentru care eradicarea giorţăielii din burta goală e mult mai importantă decât buna cuviinţă.

Pe versante stau căţărate, agăţate ca fructele coapte pe cracă, casele. Case cu pereţii care râd la cer şi-i concurează seninătatea cu cele mai diverse nuanţe de galben: galben deschis, galben pastel, galben ars, galben pal, galben pai. Galben. Galben de toate felurile imaginabile. Galben de lumină. Case de lumină. Casele soarelui.

Arareori altă culoare. Pe întreaga insulă doar una e verde. Un verde strălucitor, deschis, briant, căruia nu-i găseşti termen de

193

comparaţie. Se vede de la o poştă, de peste mări şi ţări, mai ales că această casă e cocoţată sus pe-o stâncă şi ajungi la ea doar dacă te-ncumeţi şi dacă te ţin curelele să urci două sute cincizeci de trepte, săpate-n munte, date cu mortar şi vopsite cu var. Alb. Bineînţeles că alb. Orbitor de alb. Îmbolnăvitor de alb. În dreapta lor, perete muntos, de piatră seacă. În stânga, versant, tot de stâncă pură. Piatră sadea. Rocă dură. Mai dură ca un cruciat în luptă. Versantul acesta e uşor oblic, scoţând colţi ascuţiţi şi aspri printre care se strecoară, făcându-le în ciudă, cactuşi imenşi cât statul unui ciclop şi jumătate. Au limbi ascuţite cactuşii, şi ţepoase, de soacră mare. Şi, culmea-culmilor, printre braţele lor agresive şi muşcăcioase, dacă îndrăzneşti să le atingi, răsar trupuri de muşcate în plină floare nebună. Or fi nurorile care ţin să demonstreze că pot rezista prin puterea dragostei pentru soţii lor şi fiii afurisitei de soacre, la care tot îi tună şi-i fulgeră din nimica goală. Sunt absolut minunate muşcatele astea care exultă de frumuseţea procreaţiei: flori roşii ca sângele proaspăt al martirilor. Mari. Puternice. Zdravene, pleznind de sănătate şi bucurie. Darnice. Dau din frumuseţea lor şi cactusului printre ale cărui limbi s-au strecurat, abile ca nişte diplomaţi de carieră.

Seara, casele se luminează. Nu ferestrele. Casele. În faţa uşilor e câte-un bec mare. Un fel de reflector, dar nu chiar. Toate egale. Toate le fel. Aceeaşi lumină gălbuie. Între ochii negri ai ferestrelor par stele coborâte din cer cu hârzobul. Una mai jos, una mai sus, după cum e aşezată casa. Pentru a ajunge la unele dintre ele, urci sute de trepte. Trepte vopsite pe toate patru margini în alb. Alb strălucitor. Îţi trebuie ochelari de soare. Alb dat cu var. Cam cât un lat de palmă. Restul, mijlocul, gri. Piatră naturală. O găleată cu var şi-o bidinea. Treaptă după treaptă. Omul stă aplecat, parcă rupt în două. Cum de se mai dezdoaie când ajunge sus? Dacă nu cumva o ia invers. De sus în jos. Ca, odată jos, să-i poată trage o bere rece de la prima tavernă, locuri cu care plouă la fiecare pas. În fine nu asta-i important. Importante sunt scările care-ţi arată faţa de-un alb imaculat precum tunica de vestală.

Un turn cu ceas, turn din piatră de mare, din rocă pură, e tot luminat. De jos în sus. De departe pare a fi construit din cuburi.

194

Tot mai mici cum se apropie de vârf. Cuburi, unul peste altul. Vârful, o mică cupolă octogonală. Ceasul nu bate. E doar ceas. A bătut până mai acu vreo doi, trei ani. De ce să-l repare? Nimeni nu-l priveşte. La ce bun?! Timpul tot aşa trece. Ori cu ceas, ori fără. Nimeni nu-l ia-n seamă. Pe ceas. Dar el luceşte-n fiecare noapte. Toată noaptea.

Tot pe-acolo, pe-un alt vârf, e-o biserică. Străluceşte şi ea. Toată. De sus până jos şi de jos până sus. E aşa de distinct luminată între tenebrele umbrelor din trena-ndoliat-a nopţii, încât ai putea crede, dacă nu te-ai teme că făptuieşti sacrilegiu, ai putea crede că şi-a slobozit lumina asupra ei, însuşi Duhul Sfânt. E ca o mireasă-n ziua nunţii. Lumini. Lumini. Lumini bete de strălucire. Cora le fură pentru sufletul ei, ca să şi-l încălzească. Şi-l oblojeşte cu lumini. Cu lumini care străpung, rupând în bucăţi înnegurările îndoielilor ei. Stă pe balcon şi le priveşte.

„Poţi să te tot uiţi la ele până te uită moartea, atâta-s de frumoase.”

După ce se lasă întunericul cu totul, golful pare un rest de tafta alunecoasă, rămasă pe masa croitoresei, după ce rochia de banchet a fost aşezată pe umeraş şi agăţată de-asupra oglinzii, în aşteptarea frumoasei ce-avea s-o scoată-n lume. Bate ape-ape, dungi strălucitoare, prelungite-n feluri de culori. Aurii, roşii, albastre, verzi, galbene, argintii, după cum i se răsfrâng pe faţă luminile lumii: faruri de maşini, stopuri, reclame, reflectorul din turla unei catedrale sau cel din vârful unui minaret, firma marelui Mack dominând strategic spaţiul din vârful unui stâlp, stele, sateliţi clipicioşi şi mişcăreţi, ba chiar însăşi Regina. Luna, cu razele ei îmbibate de licori vrăjitoreşti.

Corei îi place să stea pe balcon şi să se lase dusă dintr-ale ei către lumea aceasta de ireal. Balconul e, de fapt, un balconaş, mic cât un coş de pâine. De-abia încape o măsuţă rotundă şi două scaune împinse până-n grilaj. Dar e nemaipomenit să stea acolo şi să asculte, cel mai adesea cu ochii închişi, marea de sub ea, care nu se ruşinează să-şi clipocească într-una povestea ei de doruri călătoare.

195

Bărcile se leagănă, curtezane răsfăţate, acostate de piloni robuşti ca şi muşchii ieşiţi din forme ai pescarilor care le conduc. Tipi aspri, bruneţi, cu feţe tăiate-n linii dure, tăbăcite de amorul cu care i-a copleşit marea. Vorbesc tare şi n-au grijă cum arată tricourile mulate pe trupurile lor ţepene.

— Calispera, missis. — Calispera. Are câte unul pe lângă părul negru ca păcura, îmbârligat

numai inele, chiar şi pe piept până la baza gâtului, până la Mărul lui Adam care se mişcă proeminent când scot vorbele, chiar şi pe mâini până pe degete, are, pe lângă pielea bronzată până la refuz, câte o pereche de ochi de-un albastru dureros de intens sau verzi-gălbui, ca pielea de iguana. Te dor ochii aceia când îi priveşti. Te pătrund până-n adâncuri, de nici n-ai vreme să zici „hâc”!. Ca nişte tirbuşoane. Ca sfredelul. Îţi rămân ochii pironiţi de-ai lor şi nu te mai poţi desprinde, ca de vrăji făcute la miezul nopţii, pe lună plină, pe mormântul din mijlocul cimitirului. Ştiu ticăloşii. Îşi cunosc puterea şi-ţi rânjesc, obraznic, invitaţii mute. Circulă în ei cu viteză aproape palpabilă seva vitalităţii pure, animalice, directe, sănătoase, fără fasoane, prefăcătorii sau sofisticărie, născocite de minţi impotente. Direcţi, puternici, duri şi tandri. Tandreţuri aspre, dar tandreţuri. Sunt atât de altfel, de neaşteptate şi de neobişnuite, încât devin orbitoare. Irezistibile exemplare!

De cele mai multe ori le reuşeşte, dar se mai întâmplă că uneori, nu. Aşa, mai răruţ. După cum le e norocul lor cel făr’ de Dumnezeu. Totuşi, când e să fie, apoi să te ţii! Vraja se instalează nestingherită întotdeauna, indiferent de cât de convins matroană ar fi matroana picată popândău drept jertfă a momentului de joacă frivolă în mâinile neseriosului şi nepăsătorului de Cupidon. Calcă nenorocita pe bec, necondiţionat şi fără drept de apel. Sunt al naibii de sexi, masculinitatea-ntruchipată, absolut virgină şi nealterată de educaţii programate.

Pe Cora o plac toţi şi-o respectă, pentru că le face simplu cu mâna, făr’ a se pierde cu firea. Le-a devenit ca un camarad. Îi întreabă de neveste, de copii, dacă au, dacă nu de mame şi surori, pe care deja a ajuns să le ştie. Şi ele toate o ştiu de-acuma pe kiria

196

Cora, cea blândă, venită din altă ţară, nu ţin ele minte care. Îi întreabă şi despre vreme, dimineaţa le urează noroc la pescuit, iar seara-i întreabă de cum e prada. Ei îi dau cu toată inima câte-un peşte, gata curăţat, ca să nu cumva să prindă şi ea mirosul lor. O vor aşa cum e. Doamna lor bine mirositoare, elegantă, blândă, simplă şi prietenoasă, având pentru ei întotdeauna un zâmbet şi-o luminiţă jucăuşă-n ochii ei limpezi şi curaţi ca şi marea lor.

În casă se intră direct din stradă. Vorbă să fie, stradă. Un drum pietruit, lat cât să-ncapă o maşină. Şi-un om. Nu pot trece două. În sens invers, se-nţelege. Dar şi paralel. Doar omul şi maşina. Noroc că-s puţine maşini. Moda-i cu motociclete. Multe. Motocicletele sunt mai degrabă scutere cu roţi debile şi putere mică. Unele de-o tipologie cam şuie, nici cal nici măgar, fiindcă au patru roţi ca maşinile. Dreptu-i că numai asta-i de maşină. În colo, fără volan, cu ghidon şi cu mânere de unde se accelerează. Se stă pe şa. Descoperită.

Când trece o maşină te dai din drum. Te lipeşti de perete. E mai sigur. Ca să nu fii ras. Ca brânza pe răzătoare. Marginea cealaltă se termină brusc. Începe apa al cărei nivel e mai jos nici cu un metru. Un pas greşit şi... huşlubuc, faci o baie neplanificată la un loc cu peştii care circulă nestingheriţi, la vedere, în apa de lacrimă. Uneori, câte-un localnic măcinat de inactivitate şi căldură mare, numai de-aşa, de-aş face-un chef, după ce mănâncă carpuzi, soră geamănă a lubeniţei, până simte că-i plezneşte burta, taie cojile cubuleţe, le pune într-o plasă specială, care nu lipseşte din absolut nici o casă, iese pe uş-afară şi-o scoboară taman din faţa casei proprii, direct în mare. O priponeşte de-un ţăruş din fier, anume înfipt adânc în cimentul din marginea drumului, bun şi pentru a lega odgoanele bărcilor, când se-adună pe-acasă din umblat lelea pe cele coclauri de ape. Se aşteaptă apoi, doar, doar o intra vreun hameş de peşte nesătul, care-şi caută pieirea cu lumânarea.

— Nu intră apa în case când e furtună şi vin valuri mari? — Nu e niciodată furtună. Marea e închisă aici. — Cum închisă?

197

— Intrarea în golf e strâmtă, nu vedeţi? Ca un gât de sticlă de bere. Sau de uzo. O ţin munţii. Nu se ridică valuri. N-am pomenit.

Cora stă ore în şir pe balcon în compania aerului băgat la saramură, a mirosului tare, înţepător, condimentat de alge şi crustaceu. Se lasă pradă simţurilor trezite prea adesea de mângâierea neliniştită a brizei, mângâiere a bărbatului la prima împlinire a dragostei, care i-a fost acordată pe neaşteptate, îl ia prin surprindere şi-l pierde cu totul, furându-i minţile şi lăsându-l împleticit în propria dorinţă.

— Cora, scumpo, tu iubeşti marea mai mult decât pe mine, se trezeşte-ntr-un târziu Vince să bage de seamă.

Se uită la el peste umăr, în spate, şi-i atinge mâinile care-o mângâie paşnic. Se ridică şi se adună toată-n el. O cuprinde frenetic şi-o iubeşte acolo pe loc, imediat după uşă, a cărei deschizătură cu greu au reuşit s-o depăşească, tot lovindu-se de canat. Mare minune, mare!

„Cum pot să gândesc uneori aiureli despre el?! Dacă nici asta nu-i dragoste, atunci... atunci pot să mă spânzur,” îi trece Corei prin minte după ce mai trece o vreme de letargie drăgăstoasă, de iubit lenevos, cu-ncetinitorul, vreme-n care i se mai clătesc creierii şi e în stare a întrezări un dram mai limpede, cam cum stă treaba.

Toată casa-i a lor. Fac ce vor, când vor şi ce le place. Nimeni nu-i vede, nimeni nu-i aude, nimeni nu le poartă grija. Se întorc de la plajă frânţi şi supraîncălziţi. Pe drum ling o îngheţată cu limba scoasă de-un cot. Li se scurge de pe cornet pe degete. Râd cu poftă şi tot cu poftă-şi ling unul altuia buricele degetelor dulci şi lipicioase de la ciocolata topită. Le place îngheţata de ciocolată. La amândoi. Uneori îşi întind cornetul unuia, celuilalt şi le ling pe invers. E mai gustos aşa. Şi mai excitant. Le excită pofta de viaţă, de bucurii şi de ei înşişi. Trec peste un pod construit din materialul cel mai la-ndemână. Piatră de mare. Se miră cum trei gâşte cu cioc negru şi patru raţe gri trăiesc în apa sărată. Pescuiesc în neştire, măcăie şi gâgâie satisfăcute, sătule şi răcorite.

— Uufff! Să ajungem odată! Nu mai pot! — Îhîm! Poli zesti simera.

198

— Poli zesti! De când am venit, nici într-o zi n-a fost chiar aşa de cald. Nu ţi se pare?

— Ba da. Râd. Râd ca proştii, c-au spus nişte vorbe greceşti. Cu toată căldura dementă de la orele amiezii, se ţin de mână şi

le leagănă, precum copiii. Huţa-huţa cu căruţa. Huţa-n sus şi huţa-n jos, înainte şi-napoi. E atât de bine! De-ar ţine la nesfârşit!

Intră pe uşa care se deschide pe din două. Două jumătăţi egale. Una-n dreapta, alta-n stânga. Din drum păşesc doar peste o singură treaptă şi, fără prag, se află-n living. Aruncă sacoşa pe jos şi hainele de pe ei. Stau goi, tolăniţi pe sofa. E moale şi se-afundă-n ea. Pânza de in ce-o acoperă, pare a fi ţesută din fibre de răcori. Îi trece un frison scurt. Pe amândoi. Deodată. De frig sau de plăcere?! Ce contează?! În acelaşi timp savurează supersatisfăcuţi răcoarea care le inundă trupurile încinse, prin tălpile picioarelor goale, care ating cu plăcere absolut instinctuală duşumeaua făcută din bucăţi de stâncă pură, nefinisată. Îşi păstrează suprafeţele pline de asperităţi şi denivelări, care intră în piele fără pic de jenă. Sunt unite între ele cu bitum, devenit cenuşiu de la praful călcăturilor. Şi pereţii interiori sunt tot din stâncă. La fel de sălbatică. Numai că bucăţile sunt unite între ele cu tencuială peste care tesla a tras în batjocură o dungă adâncă, ca şi cum ar fi scrijelit cu vârful cuţitului modele aiurite de zig-zaguri care au un farmec al lor, aparte, precum o femeie urâtă foc, dar care-l are pe vino-ncoa’ fără să ştie nici ea nici alţii de unde i se trage.

Aşa şi casa mătuşii. Într-un astfel de perete e săpată o nişă şi instalată o vitrină care nu iese nici cu o juma de centimetru peste nivelul suprafeţei care rămâne neschimbată în platitudinea ei, numai că se alege cu împodobeală gratuită, o ramă de lemn sculptat cu măiestrie. Pe poliţele fixate între pietrele necioplite, prin sticla uşilor, se disting siluetele elegante ale paharelor de cristal şi formele distinse ale vaselor de cobalt, lucrate-n modele aurii.

Dinspre ferestrele deschise, tăiate-n mijlocul fiecăreia dintre cele două părţi ale uşii, se simte suflul sărat al brizei care fâlfâie perdeluţele de dantelă uşoară ca fulgul de păpădie, fixate doar pe-

199

o stinghie simplă, în partea de sus. Ţin loc cu brio şi de ventilator şi de aer condiţionat, deşi există instalat şi-acela. Cine să-l folosească?! Apoi, aşa, cum să nu-ţi fie bine?!

Sigur că le cade bine celor doi însurăţei şi se dezmiardă cu propria goliciune, ajungându-şi unul altuia, într-o rupere totală de bâzâitul ca de viespe otrăvită şi turbată de furie al lumii, care nu se mai satură să se-ndoape cu stress şi cu scoatere din minţi a prăpădiţilor de bipezi humanoizi înnebuniţi, pentru că nu doresc să cunoască decât un singur fel de existenţă: suprasolicitarea care-i stoarce şi de ultima picătură de vlagă. Dar continuă, intraţi într-un perpetuum mobile absolut cretin, să se prefere automatizaţi şi acţionând ca nişte roboţi superperformanţi de ultimă generaţie, pentru-a face şi-a drege, până pică de-a-npicioarelea, direct în bot. Şi cu asta ce-au realizat?! Totuşi nu înţeleg nimic şi continuă cu bălăcăreala pentru una-alta, în loc să se rezume la condiţia lor de om hărăzită dintotdeauna şi să mai spargă cercul vicios, să iese la lumină şi să-şi regăsească propria fiinţă şi esenţă.

Casa e mare. Sus urci pe o scară îngustă de lemn natur. Nu-i dreaptă, e-n unghi. Ascuţit şi abrupt. Noroc c-are balustradă de care să te ţii. La capătul ei dai de-o grămadă de dormitoare care purced dintr-un coridor lung şi orb. Dormitoare elegante, bine garnisite. Există şi mansardă în care se urcă tot pe-o scară din acelea şugubeţe care-ţi pune echilibrul la-ncercare. Acolo e cam cald, dar aspectul e hoţ rău.

Într-unul din capetele holului e-o uşă de lemn masiv. Când o deschizi, nu-ţi vine-a crede: acolo sus, la etaj, e o curte interioară. Ei! Nu chiar curte. Curticică. Cât să-ncapă sub o umbrelă. Una mare. Solidă. Cu o tijă groasă cât ruda de la cocie. Mare, mare, însă doar o umbrelă.

Din curticica asta se intră-ntr-o cameră săpată-n munte. Tavanul e boltit ca la o peşteră şi deasupra e stânca muntelui. Dură, dreaptă, tare, stearpă. Piatră. Iar piatră. Camera aceasta are un pat mare de tot. Mai mult decât dublu. Triplu. Cvadruplu. O masă mică şi patru scaune cu spătar alb, pictat cu flori colorate. Roz şi albastre, cu frunze, cum altcumva decât verzi?! De-un verde proaspăt ca şi când ar fi pe bune. Într-un perete e scobită un

200

fel de bortă, care-ar putea fi interpretată drept cămin pentru foc. Dar nu e. E doar bortă. Boltită ca şi tavanul. În mijloc tronează o căldare. Din fontă. Ca cele ale ţiganilor cortoraşi. Într-un colţ, o nişă în care e agăţată de-un cârlig o cădelniţă. Pe jos, în loc de pardosea, desigur, piatră.

Această cameră a fost adoptată de Cora cu titlu de mare dormitor seniorial.

Vince, ca de obicei, conciliant cu toanele ei şi drăguţ, i-a admis-o şi pe asta, ca pe şotia unui copil năzdrăvan. O bizarerie în plus, iaca, mare scofală!

Se simt cu adevărat bine. Vince o răsfaţă şi-i trece cu vederea toate nazurile, îi face toate poftele, pe care ea le născoceşte nu pentru c-ar fi vre-o mofturoasă nesuferită, ci doar de dragul de-a se pisici pe lângă el. De-a căpăta o dovadă în plus că e iubită de acest bărbat care uneori e chiar bizar. Şi alunecos. Îţi scapă printre degete. Niciodată nu poţi fi sigur pe sentimentele lui. Adesea Corei îi vine să facă proba cu margareta: Mă iubeşte, nu mă iubeşte. Ca un fel de altă asigurare. Pisiceala ţine până-ntr-o zi! Într-o zi în care Vince primeşte un telefon de la scumpul lui secretar. Acesta îl anunţă că se află pe aeroport la Athena şi va sosi în aproximativ o oră la Rodhos. Aşa nitam-nisam. Hodoronc, tronc, Mărie! Nu dă explicaţii, dar nici nu i se cer. Vince intră-n trepidaţii. Se agită. Vrea să plece imediat în Rodhos, ca să-l aştepte la aeroport. Cora se revoltă, pune ea mâna pe telefon şi comandă o maşină care să-l aştepte şi să-l ducă până-n port de unde să ia naveta pentru Symi.

De cum a sosit, individul şi-a luat un dormitor în primire şi s-au retras amândoi, adică secretarul şi cu Vince, ca să lucreze. Doar de aceea a bătut sărmănuţul de slujbaş atâta amar de drum.

Din seara aceea, Vince a început să se întoarcă în camera lor de piatră numai spre dimineaţă. În schimb, dimineaţa nu se dă sculat nici cu goarna. E ursuz, pare veşnic nemulţumit şi adesea Cora îl surprinde cu o mină de om nefericit şi trist, aşternută pe trăsăturile lui frumoase şi peste ochii până nu de mult, atât de vii. Strălucitor de vii. Părea că suferă cu adevărat şi că se consumă de unul singur pe dinăuntru. Se distrugea precum ţigla acoperişului

201

pe la colţuri care se mănâncă singură şi se transformă în praf şi pulbere. Ca şi dragostea lor. Cora nu mai reuşeşte să se apropie de el. A devenit ca şi stânca de deasupra camerei în care şi-au consumat pasagera lor fericire de oameni proaspăt căsătoriţi.

Dincolo de culmi, nu se vede de jos, există o mănăstire. De văzut nu se vede ea, dar multe se mai vorbesc pe seama ei. Oamenii curgeau duium purtând în traistă speranţa mântuirii. Cora, văzând atâta suferinţă nemărturisită la Vince al ei şi auzind atâtea despre mănăstirea cu pricina, se încumetă să-i propună o excursie. Doar o excursie. O ieşire. O simplă ieşire. În cugetul ei spera ca, odată acolo, spiritul divin să-i cuprindă şi amândoi să se roage iar pala de suflu smolit, pogorâtă peste ei din grotele infernului, să se şteargă ca o lacrimă de copil.

Mănăstirea Panormitis. Obiceiuri atavice, rămăşiţe degradate, palide şi abia sesizabile ori poate descifrabile ale culturilor vechi care pretindeau păgâne ofrande fastuoase şi pline de semnificaţii simbolice către zeii atothotărâtori.

Ce altceva decât atavisme sărăcăcioase poate însemna o păpuşă de plastic expusă în totală goliciunea, pusă pe jos într-un colţ al icoanei Arhanghelului Mihail, faţă de rugile imense, căci tot rugi se numesc a fi fost, rostite lângă marile altare de piatră, unde erau sacrificaţi boi albi, imaculaţi, puternici, sau fecioare neprihănite, acoperindu-şi goliciunea pură cu văluri ţesute din ceaţă, fluturânde-n briza serii, ca un cântec de adio pentru o altă viaţă. Fecioare care mergeau spre sacrificiul suprem senine, în care acoperite de flori albe şi urmate de cântăreţi din liră. Le era încastrată-n minte credinţa nestrămutată că sunt hărăzite prea frumosului Apolon sau altuia ca el. Ares sângerosul, dar viril peste poate, lui Hermes cel şiret, care ştia să le mintă frumos de le lăsa suspinând de plăcere pentru încă un secol, sau, n-are importanţă cui, zeu să fie. Astfel, socotea mintea lor de păsărică, vor deveni nemuritoare, prin faima de-a fi ibovnice de capete celeste. Aşa că jertfa era maiestuoasă şi plină de bunăvoie şi bucurie, făcută cu suflet uşor. Toate erau fecioare care n-au cunoscut prihana bărbatului. Neînţeleasă cerinţă, pentru că aceasta constituie fără

202

dubii însăşi esenţa vieţii. De ce-or fi vrând super-oamenii numai fecioare? De egoişti ce erau! Nimeni înaintea lor. Ce alt să fie?!

Deci, ce putea să însemne o biată păpuşă despuiată?! Şi alte mici nimicuri agăţate de centura îngerului cel mare. Agăţate cu ace de siguranţă. Figurine de bărbaţi şi femei făcute din argint, plate, nedimensionate, ca şi călcate cu presa de la curăţătoria chimică, ori ca decupate dintr-o foaie cu desene. Acestea sunt pentru sănătate şi-l întruchipează pe cel ce cere. Inimile sunt pentru dezlegare în dragoste. Pe aceeaşi centură din zale care încinge vajnic mijlocul sfântului din icoană, mai sunt tot felul de alte cele: inele, brăţări, medalioane, lanţuri, pandantive. Chiar şi un ceas de mână, cu curea cu tot. Pe scurt, toată gama imaginabilă de bijuterii şi mărunţişuri. Numai cercei nu sunt. Oare de ce? Şi tot oare, la ce socotesc oamenii că i-ar putea folosi sfântului toate aceste ofrande, sau mai degrabă, cum ar putea ele întări ruga lor?! Oare socot naiv că i-ar putea aduce aminte de ei toţi, ei, a căror credinţă i-a îndreptat spre el?! Oare, încă o dată oare, o rugăciune spusă cu nestrămutată credinţă nu ar fi suficientă spre a-i ţine trează memoria?! Ar fi, cum să nu?! Dar firea omului, e firea omului. El vrea să fie sigur. Să aibă certitudini, altfel nu-şi poate vedea de linişte. Nici de somn. Se agită şi se frământă şi presupune şi inventează ceea ce destinului nici prin gând nu i-a trecut a-i repartiza. Uneori soarta îşi râde-n barbă de el, îşi vede de treaba ei şi-l lasă-n plata domnului să-şi facă necaz de unul singur, a proasta, fără ca necazul acela să-l ajungă vreodată, sau, uneori, plictisită de atâta insistenţă insolentă, îi mai adaugă încă ceva la ce-a avut planificat, după cum cere temerea omului, care nu se-astâmpără şi-i disturbă cu nesimţire hotărârea iniţială.

Nişte bani în cutia milelor care să hrănească guri flămânde, ar fi mai eficienţi pentru activarea ţinerii de minte spre bunăvoinţă ai locuitorilor celeşti. Oare?... Oare?... Oare putea-va mintea omenească să găsească răspunsul cel cu adevărat adevărat?! Oare?! Lăsându-l deoparte pe acest Toma necredinciosul de „Oare”, oamenii cred. Cred cu adevărat. Fiecare-n felul lui. Cu păpuşi sau fără păpuşi. E bine că pot crede. Cum, necum, empiric sau sofisticat sau pur şi simplu, cred. Crede şi Cora. Pune

203

lumânări şi se roagă. Se roagă pentru alţii, iar la sfârşit şi pentru ea. Pentru ea cere putere să creadă. Să creadă necondiţionat. Să n-o mai inunde acel perfid de „oare?”.

La mănăstire mai sunt şi două muzee. Unul religios şi altul laic. Cel laic e fără personalitate. Lucruri comune. Călcătoare din fontă, din cele în care se pun cărbuni aprinşi. Sunt mai multe. Diverse modele. Maşini de cusut vechi, cu tălpiţă acţionată de picioare. Şi acestea sunt două sau trei. O maşină de scris de prin anii 30 ai secolului XX şi-un telefon din ebonită. Negru. Cu disc, cam din aceeaşi perioadă ca şi maşinile de scris. În rest alte feluri de lucruri casnice, specifice pentru sate: lămpi de petrol cu sticlă, un război de ţesut, tipsii mari, enorme, probabil folosite la tăierea oilor, o troacă de lemn. Muzeul acesta mai degrabă părea o magazie cu lucruri depăşite.

Cel religios îşi trage unicitatea din legende. Pe lângă cărţi bisericeşti, olografe, bineînţeles că foarte vechi, şi icoane pe lemn tot de pe vremea lui Tata Noe, obiecte de cult şi odăjdii, ornate preoţeşti. Se mai află acolo un mic departament sau stand, mai bine, în care sunt expuse o grămadă de alte obiecte. Majoritatea sunt corăbii, mai mari sau mai mici, oricum de jucărie, sau de bibelou. Apoi, construite într-o diversitate apreciabilă de forme, vase. Vase din cele care pot pluti, nu vase de bucătărie. Apoi, păpuşi. Chiar şi o sirenă din lemn vopsit.

— Toate acestea au venit singure, spune îngrijitoarea. Oamenii îşi spun dorinţa către Cel de Sus şi-o trimit cu aceste obiecte pe mare. Le dau drumul să plutească, pur şi simplu, şi ajung aici. Noi le luăm de pe plajă. Vin singure ca să aducă rugăciunile şi dorinţele oamenilor.

„M ăi, să fie!”, gândeşte Cora cu păcat. Nu poate crede nici s-o tai. „O fi, mai ştii?!” Devine mai conciliantă, făcând rabat credinţei, pe care sincer şi-o vrea cât mai adâncă. Doar că astfel de poveşti, fără voia ei, le clasează automat la capitolul bazaconii născocite de bigoţi, iraţionalişti absurzi.

La loc de cinste, agăţată cu lănţuguri de tavan, se află o raţă de argint. Cu raţa-i altă poveste. Aceasta poate fi plasată la capitolul

204

legende. Dacă povestea-i legendă, cum rămâne cu raţa care-i aievea. Doar n-a apărut din pământ!

Se spune că la scurt timp după înfiinţarea mănăstirii, nişte corăbieri s-au oprit în golf. I-a prins vremea rea şi-au rămas la ancoră o săptămână. După o săptămână, vremea nici gând să se schimbe. Au ajuns la disperare. Căpitanul, om cu experienţă, trecut prin multe şi cu fler, simte el ceva. Nu-i lucru curat, chiar atât să ţină prăpădul. Îşi adună echipajul şi le grăieşte:

— Dacă unul dintre voi ştie c-a păcătuit cumva, să vină şi să-mi spună. Nu-i a bună cu vremea asta. Prea nu ţine cu noi. Am făcut noi ceva pentru care ne luăm acum pedeapsa. Deci?

Iată ce află: unul dintre marinari, rătăcind de plictiseală prin cele coclauri, se depărtează de golf şi ajunge în preajma mănăstirii. A dat peste nişte raţe. Şi ce i-a puiat mintea? Să fure una şi să se îndoape. Zis şi făcut. Raţele erau ale mănăstirii.

După ce s-a mărturisit căpitanului, acesta a înţeles pe loc cum stă tărăşenia. S-a dus la altarul mănăstirii, a îngenuncheat la picioarele arhanghelului Mihail, patronul aşezării duhovniceşti, şi s-a rugat să-i elibereze, să îndrepte vremea rea, ca să poată pleca într-ale lor.

— Sfinte, dacă-mi ajuţi să pot pleca, promit că, pentru ca să-ţi treacă supărarea pe noi din cauza faptei acelui necugetat şi păcătos de marinar al meu, îţi voi dărui o raţă toată numai din argint.

Sfântul i-a auzit ruga şi i-a îndeplinit dorinţa. S-a făcut numaidecât vreme frumoasă, iar căpitanul s-a ţinut de cuvânt. A adus raţa cea de argint. În mărime naturală. O fi fost din argint strălucitor, dar anii l-au înnegrit. Ar necesita o lustruire zdravănă cu niscai chimicale moderne şi eficiente. Orişicât, raţa stă la locul ei şi se lasă admirată de o grămadă nesfârşită de vizitatori. Toţi ascultă uimiţi povestea raţei celei cu totul şi cu totul de argint.

Vacanţa se termină. Odată cu ea şi luna de miere, care numai lună de miere n-a fost în ultima vreme.

Se întorc la ambasadă. De-acum, urmează multă fiere. Amintirile Corei sunt pelin: — Odată întorşi, toate cele şi-au reluat cursul normal. Doar că

pe zi ce trecea eu mă simţeam tot mai frustrată. Soţul meu îmi era

205

mai mult prieten decât orice altceva. Se purta tare frumos, elegant, cu stil. Era atent şi nu pregeta niciodată şi nicăieri să se mândrească cu mine. Asta mă mai potolea, dar mi-aş fi dorit mai multe momente intime. Acestea erau cam rare, totul fiind pus pe seama faptului că el era un om foarte ocupat şi preocupat de munca lui. Supus la stresuri de tot felul, care atingeau cote maxime, dacă nu uneori chiar le depăşeau, dacă aşa ceva e posibil. De multe ori ajungea acasă stors mai ceva decât o lămâie. Înţelegeam tot, îl ajutam din răsputeri şi-mi îndeplineam sarcinile ce-mi reveneau ca soţie a lui, la cote înalte, zic eu. Oricum n-am avut niciodată parte de comentarii negative. Şi totuşi, uneori, mi se părea că ceva nu e-n regulă. Nu funcţionează cum ar trebui, cum ar fi normal. Obosit, obosit, dar... Clipele de ultra intimitate erau tandre şi potolite. Lipsea acea pasiune care să sfărâme piatră-n dinţi. Uneori aveam senzaţia, nemotivată, ce e drept, că avea grijă să nu-mi ofere nici cea mai vagă dovadă palpabilă că o făcea planificat, din obligaţie de soţ legal şi nicidecum din nevoi emoţionale. Nici măcar din cele fizice. Mi-aş fi dorit ca relaţiile noastre intime să fie dominate mai mult de pasiune decât de acea tandreţe calmă şi ultra echilibrată. Îmi doream tare de tot ca frecvenţa lor să se amplifice, să nu fim mai degrabă ca doi bătrâni ajunşi aproape la neputinţă şi cărora le-au mai rămas doar sufletele pentru iubire. Sau, ca să mă refer la organe fizice, inimile. Frumos şi asta, chiar de nepreţuit, dar nu numai, sau nu preponderent. Mi-ar fi plăcut ca talgerele balanţei să fie cel puţin în poziţie de echilibru, dacă nu putea să se încline mai mult spre cel dorit de mine.

Am devenit, cu timpul, tristă. Mi-a pierit entuziasmul şi îngâmfarea de la început. „Cine sunt Eu!” Încetul cu încetul am început să fiu nefericită, cu toată comportarea fără cusur a soţului meu, cu excepţia capitolului amor.

La un moment dat mi-a trecut prin cap c-ar putea fi bolnav şi-i e jenă să mi se destăinuiască. Odată, când am prins un moment prielnic, am încercat să-i vorbesc:

206

— Dragul meu, dacă e ceva care te macină în secret, spune-mi, orice-ar fi. Ştii bine că sunt de partea ta. Voi face tot ce-mi stă-n puteri ca să te ajut să ieşi la liman.

— Ce-i cu tine, Cora? N-am nimic. De unde asemenea idei în căpşorul acesta frumos al tău?!

Era clar că mă trata voit ca pe o femeiuşcă cu prea puţină minte-n cap şi pe care o duci cu două vorbe dulci. El însuşi ştia foarte bine că în ceea ce mă priveşte nu sunt potrivită a fi pusă în matriţa unui asemenea prototip şi totuşi a recurs la repezeală la această metodă, care-i venise mai la îndemână. Fiind luat prin surprindere, n-a avut vreme să găsească altceva mai potrivit. Ştiam şi eu, ştia şi el, dar se ţinea tare în jocul de-a prefăcătoria.

— Vince, tu eşti aşa de bun cu mine, cum altădată nici n-am visat c-ar putea fi un bărbat, dar...

Nu mă lasă să termin. — Atunci ce mai „dar” încape? Poate exista un „dar” între

noi? — Tocmai de aceea vreau să discutăm. Eşti uneori aşa de... — De cum? reacţionează grăbit şi necontrolat, ceea ce nu prea

semăna a el. — Lasă-mă să termin, dacă vrei să ştii, răspund uşor iritată.

De... departe de mine. De străin. Eşti apropiat doar ca prieten, dacă înţelegi ce vreau să spun. Uneori am impresia că te-ai simţi mult mai bine dacă n-ar exista momente de intimitate între noi.

Fac o pauză de-o fracţiune de secundă şi continuu chinuit: — Dacă ai pe altcineva, spune. Nu-i nimic. Se mai întâmplă.

Găsim noi soluţia cea mai bună. Îţi promit. Dar vreau să ştiu. Am nevoie să ştiu. Pentru liniştea mea. Te rog!

— Va să zică, asta e? Mă priveşte cu o umbră de dispreţ spintecător, în ochii lui cei

speciali, care pot îngheţa, dacă vor, până şi vulcanii în plină erupţie. Devine rece ca o banchiză.

— Ca să-ţi spun drept, m-am aşteptat mai mult de la tine. M-ai dezamăgit în această privinţă. Am crezut că eşti suficient de deşteaptă ca să pricepi şi singură unele lucruri. Am fost convins că numai cu tine pot realiza o căsnicie. Că eşti singura femeie dintre

207

toate câte mi-au ieşit în cale, care să înţeleagă ce e de înţeles şi să dureze mult şi bine, fără asemenea scene. Se pare că m-am înşelat. Vom vedea ce avem de făcut, dacă aşa stau lucrurile.

Apoi brusc şi-a schimbat dispoziţia, mi-a pus degetul arătător pe buze.

— Stt! S-o lăsăm baltă! S-a apropiat de mine, m-a luat pe sus în braţe şi m-a cărat

până la etaj, pe scări, în dormitor. A urmat o partidă searbădă de amor calculat. Am constatat că-şi dădea toată silinţa să mă simt bine. N-a reuşit, dar m-am prefăcut că e extraordinar, iar el părea încântat:

— Vezi ce prostuţă ai fost? I-am zâmbit, m-am pisicit cât am putut şi de atunci n-am mai

deschis niciodată discuţia pe această temă. Ne-am despărţit, dar despre aşa ceva n-a mai fost vorba între noi.

De despărţit, ne-am despărţit aproape fără să ştiu. M-a anunţat într-o zi că este rechemat acasă. Făcusem chiar planuri de ce vom face, cum vom împacheta, ce vom lua cu noi şi ce nu, ce facem cu lucrurile rămase, cui puteam da câte ceva, ce donaţii să facem, ce se potriveşte şi cui. Numai că într-o zi soţul meu nu s-a mai întors de la birou. Mi-a telefonat în ziua următoare, după ce mă perpelisem o noapte întreagă. N-am vrut să întreb pe nimeni ca să nu declanşez cumva cine ştie ce mecanism diplomaticesc, care să răstoarne Pământu’ cu susu-n jos. Era la ai lui, bine-merçi. Mi-a spus-o cu voce liniştită şi complet detaşată. Totuşi ceva mă făcea să cred că-i prefăcătorie goală.

— Draga mea, îmi pare extrem de rău. Ai fi putut să fii soţia ideală pentru mine, pe care am căutat-o ani de zile. Dar nici măcar o fată deşteaptă ca tine n-a putut să-şi înfrâneze suficient hormonii, să-şi pună mintea la contribuţie şi să înţeleagă ce era de înţeles şi să mă accepte aşa cum sunt.

Deodată scapă caii de sub control, vocea îi tremură ca unui om căruia-i stă plânsu-n gât şi nu-i poate da drumul:

— Iartă-mă Cora! Aş fi vrut atât de mult să fie bine. Deja mi-e tare dor de tine, dar ce să fac, nu mă pot schimba. Am să-ţi trimit actele de divorţ prin avocaţii mei.

208

Un icnet scurt ca de durere greu înăbuşită şi închide telefonul. N-am apucat nici să zic pâs.

Divorţul a fost scurt şi curat. N-aveam ce-mpărţi. În cei doi ani şi jumătate, fiind şi în ţară străină, trăind la reşedinţa oficială, n-am împărăţit averi împreună. Copii, nici urmă. Deci, nimic. Luase cu el doar câteva lucruri, cadou de la mine. Odată cu el a plecat şi secretarul de ambasadă.

Bineînţeles că nu mi-a fost uşor să mă împac cu situaţia. Am suferit. Mai mult orgoliul meu, decât eu însămi. Mi-a fost cam peste mână să mă întorc la vechiul meu post, pe care l-am părăsit plină de-ngâmfare. Câtă deşertăciune! Şi câtă obtuzitate încrezută şi egoistă care m-a oprit efectiv să-l descopăr şi să-l înţeleg pe Vince la timp!

Aşa că vezi şi dumneata! În concluzie, v-am spus toate acestea ca să înţelegeţi de ce am dat dovadă de atâta deşertăciune, fiind mândră, încrezută şi plină de mine când m-am măritat cu Vince şi copleşită de orgoliu nu m-am gândit mai mult decât lungul nasului şi-am căzut în păcatul minciunii de sine şi de altul. Poate că această scuză îmi va uşura iertarea.

N-a fost singura dată când m-am simţit plină de mine şi grozav de mândră de ceea ce am ajuns să fiu. Nu mă purtam urât cu oamenii, ba dimpotrivă le făceam bine cât puteam, dar îmi plăcea să fiu lăudată pentru asta, să mi se recunoască. Îmi plăcea să se ştie foarte clar cine sunt şi ce pot. Îmi plăcea să mă dau mare. Ce a fost şi mai grav, că mă simţeam aşa nu numai pe dinafară, ci şi pe dinlăuntrul meu. Îmi aduc aminte ce înfoiată-n pene-am fost şi ce mulţumire de sine am simţit când am mers prima dată în delegaţie diplomatică într-o maşină al cărei drum a fost deschis de un echipaj de poliţie cu sirenă şi ce plăcere mi-a făcut când toate celelalte autovehicule se dădeau de-o parte din calea noastră. M-am mai gândit atunci cât de mândri ar fi fost ai mei părinţi să mă vadă, să ştie unde am ajuns în viaţă. Atunci aşa credeam. Acum ştiu că ei, de acolo de unde sunt, văd lucrurile cu o din totul altă perspectivă şi-ar fi socotit această dorinţă a mea de mărire ca pe o deşertăciune a deşertăciunilor. Şi aşa şi este. Cred şi eu la fel.

209

Acum. Dar a trebuit să treacă tăvălugul unei vieţi mult prea lungi, ca să înţeleg asta.

Din tot ce v-am mărturisit părinte, alegeţi păcatele şi încercaţi să vedeţi de-mi puteţi da dezlegarea, ca să mă pot desprinde odată pentru totdeauna de acest univers, în care n-aş mai vrea să mă-ntorc.

— Aşa o să fac, Doamnă Cora, dar am o curiozitate şi v-aş pune o întrebare, dacă puteţi să-mi răspundeţi. Ce s-a-ntâmplat cu Nick? Cum de aţi renunţat la acea iubire care ziceţi c-a fost atât de mare, în favoarea lui Vincent?

— O, asta e o altă poveste. Vreţi s-o auziţi? — Dacă socotiţi că aveţi destulă putere, da, aş vrea. Ar

clarifica multe. Cred. — Cred că pot. Cred că merită să amân un pic întâlnirea mea

cu Nick pe lumea ailaltă, ca să-ţi spun tot. Aşadar, cum de ne-am despărţit, cum de eu m-am măritat cu bunul şi dragul de Vince, pentru că, cu toate ale lui, trebuie să recunosc că Vince a fost un extraordinar. Dar dac-aşa a vrut Dumnezeu?! Dacă aşa a fost scris?!, ridică din umeri Cora cu resemnare şi înţelegere care a depăşit toate obstacolele.

Deci, despre Nick. V-am spus că am fost la el în vizită. La sfârşitul săptămânii în care am plecat eu, urma să meargă la nunta unui prieten. S-a rugat de mine ca de toţi zeii să-mi amân plecarea şi să-l însoţesc, dar eu, nu şi nu, că nu pot întârzia de la serviciu, că nu-mi pot risca draga de carieră. Pfufff! Litanii de adormit copiii! De fapt mă temeam să dau ochii cu prietenii şi cunoscuţii lui. Ce vor zice despre diferenţa de vârstă dintre noi? Dacă-l vor persifla mai apoi, dacă-l vor învăţa să renunţe la mine şi vor reuşi să-l determine s-o facă? Sigur, dacă s-ar fi lăsat influenţat de asemenea păreri şi sfaturi ar fi trebuit să pun şi eu sub semnul întrebării sinceritatea şi seriozitatea sentimentelor lui. Numai că nu aveam deloc curajul la acea oră să înfrunt eventuala situaţie prin care să aflu că realitatea stă aşa. Făceam cu bună ştiinţă figura struţului. Cu capul ascuns în nisip nu vezi şi nu auzi, aşa că nu suferi. Proastă politică. Doar că eu atunci am preferat-o. Decât să aflu ceea ce sigur nu mi-ar fi plăcut nici cât negru sub unghie, mai

210

bine am renunţat la nuntă, deşi numai eu ştiu cu ce efort aproape supraomenesc am făcut-o. Imaginează-ţi părinte ce ar fi însemnat să accept încă trei sau patru zile cu Nick. Şi apoi îmi plăceau petrecerile. Uau! La o petrecere împreună cu Nick! Să mă îmbrac de gală, să fiu frumoasă, încă mai puteam fi frumoasă la ora aceea, să fim împreună în public ca un cuplu. Ar fi fost extraordinar. Dar în acelaşi timp, cum spuneam, simţeam că ar fi putut fi un risc şi nu voiam să pierd tot în schimbul a numai câteva zile. Aşa-i omul! Nu vrea să înţeleagă că uneori e bine să accepte mâna întinsă de soartă, chiar dacă el nu-i de aceeaşi părere cu ea, pentru că s-ar putea s-o supere şi atunci să te ţii, ce capeţi. Aşa şi eu. N-am ţinut seamă de asta şi am căpătat tocmai ceea de ce am fugit. Căci bine-a spus cine-a spus: „Ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus.”

Aşadar, cu inima strânsă ca o prună afumată, am plecat. O vreme n-am mai avut nici o veste de la iubitul meu. Mă perpeleam ziua şi noaptea. N-aveam linişte şi deschideam în fiecare dimineaţă computerul cu speranţa că voi găsi un e-mail de la el. Aş, de unde! Verificam poşta electronică de câteva ori pe zi, ca o apucată. Rememoram a suta mia oară tot ce s-a întâmplat în vacanţă şi n-am putut, după mintea mea, să găsesc nici o fisură în comportarea mea care l-ar fi putut supăra şi ar fi motivat acea tăcere. Bine, nu era prima dată când făcea aşa ceva. Ori de câte ori avea vreo problemă, nu scria decât după ce totul trecea. Nota bene, ca să nu mă necăjească şi pe mine. Numai că eu aş fi preferat să ştiu, decât să creez de una singură tot felul de scenarii, unul mai prăpăstios decât altul. Zicea: „Nu sunt într-o stare de spirit bună, nu pot să comunic cu tine. Pur şi simplu nu pot. Tu eşti ceva foarte frumos în viaţa mea, eşti oaza mea de linişte şi de bucurie şi de împăcare. Nu pot să otrăvesc această comoară cu amărăciunile vieţii cotidiene. Te rog, Cora, făcea, te rog, rămâi ce eşti pentru mine! Rămâi mirajul meu!”

Ar fi trebuit să mă mulţumesc cu astfel de vorbe. Ba mai mult, să sar în sus de bucurie. Dar uite că nu a fost aşa. De ce, nici eu nu ştiu. Probabil că întotdeauna am presimţit ceva rău. Şi răul a venit.

Când în sfârşit Nick mi-a scris, pământul s-a scufundat pentru mine. Am şi acum mesajul înaintea ochilor. Parcă-l văd. Pe

211

ecranul monitorului au apărut doi ursuleţi care se tot îmbrăţişau râzând fericiţi cu gura până la urechi, sau, mă rog, botul. Deasupra capetelor lor stătea scris roşu pe alb, „Tu m-ai făcut să mă simt atât de deosebit! Mulţumesc mult!”

Îmi pare rău că sunt aşa de slăbită şi nu pot să vă pun discheta pe care am înregistrat mesajul. De altfel toată corespondenţa cu el am păstrat-o înregistrată şi, de când nu mai este, adesea mi-am potolit dorul de el revăzând-o.

Ce-mi spunea de astă dată? Rămâneam draga lui Cora, ca apelativ de începere a mesajului. Apoi, în termeni care sunau pentru mine scandalos de afectuoşi îmi comunica precum că, la acea nuntă despre care am zis mai-nainte, a cunoscut o tânără femeie, pe numele ei Susanne, cu un an mai mică decât el şi că de data aceasta era fata pe care întotdeauna a visat-o. Şi acum mi se zbenguie cuvintele lui prin minte: „Tu ştii că au trecut multe femei prin viaţa mea, dar aceasta este sigur ultima. Ea este pentru prima dată cu adevărat îndrăgostită, mă iubeşte foarte mult, iar eu sunt foarte fericit şi pătruns de cea mai adâncă dragoste. Nu fii geloasă, te rog! Tu mi-ai vorbit de multe ori, ai încercat să mă convingi despre ce este mai bine pentru mine şi m-ai învăţat să încerc să fiu fericit cu o persoană de vârsta mea, să mă căsătoresc, să am familie şi copii. Acum totul a devenit realizabil. Oricum, tu rămâi dragostea mea cea deosebită, eşti şi vei însemna pentru mine dragostea scrisă în cartea universului. În iubirea care este între noi, nimeni, niciodată nu se va putea strecura, pentru că este iubirea din castelul viselor veşnice.”

Încheierea suna cam aşa: „Te sărut mult, mult de tot şi te îmbrăţişez cu tot sufletul,

Cora, dragostea mea specială!” Şi a semnat: „Al tău Nick, pentru totdeauna.”

Aproape incredibil! Trebuie să mai comentez ce-am simţit?! M-am scufundat cu

scaun cu tot şi m-am învârtit cu tot cu încăpere. Carusel care-ţi dă greaţă şi-ţi vine să vomiţi. Izbucneşte din tine, precum petrolul dintr-o gaură pe care-ai făcut-o la nimereală într-un loc necunoscut. Pufneşte în sus şi te împroaşcă de sus până jos cu

212

negreală clisoasă, de crezi că-i sfârşitul lumii. O mână străină mă strângea cu putere de gât, iar nişte gheare de ghionoaie îmi sfâşiau pieptul. În tâmple-mi băteau un miliard de ciocane, ditamai baroasele grele, de parcă Hefaistos însuşi şi-a strămutat covăcia între oasele craniului meu. Am închis ochii. Simţeam durere pentru mine, bucurie pentru el! Nu ştiu câtă vreme mi-a trebuit până mintea mi s-a limpezit. Când am fost în stare, am constatat cu stupoare că sentimente atât de diametral opuse pot convieţui în acelaşi suflet, pot exista cu adevărat, deşi se bat cap în cap spre frământarea acelui negândit, care a acceptat ca prostul să le găzduiască împreună. Prost de dă în gropi, acela ce nu ştie să decanteze. Ori una, ori alta. Numai că uneori nu e cum vrei, e cum vine. De unde vine? Parcă poţi să ştii! Atât de puţine ştim despre propriile noastre sentimente, despre propriul nostru suflet, care uneori ne este cel mai străin dintre străini, dacă nu cumva cel mai duşman dintre duşmani.

Peste vreo două zile, după ce-am reuşit cât de cât să mă adun, i-am răspuns. O poliloghie lungă şi lată de aproape patru pagini după ce le-am scos de pe e-mail pe imprimantă. Am avut tenacitatea suficient de zăludă ca să caut o ilustrată electronică, cât mai potrivită situaţiei. Nu m-am lăsat până n-am găsit un „Goodluck!” Scris cu majuscule, în care literele erau un G în centrul unui trifoi cu patru foi, cei doi de O arătau ca o lună plină în dublu exemplar, care au ingerat în mijlocul lor semnul dolarului. S-ul tăiat pe verticală arăta magnific pe fondul auriu strălucitor. D-ul era constituit dintr-o labă a piciorului drept, cu trei degete mari. Cât despre LUCK, L-ul, două degete postate în semnul victoriei, doar că răsturnat, aşa ca un deget să fie pe verticală şi altul pe orizontală, ca să arate un L veritabil, nu un fals contrafăcut. Urma o potcoavă, alt simbol al norocului, aşezată cu cracii-n sus, pe post de U, un curcubeu îndoit cu capetele spre dreapta şi K, alcătuire de stele strălucitoare, pe fond albastru. Toată şandramaua asta pâlpâia năstruşnic, apărea şi dispărea când dintr-o parte a ecranului, când din alta. Am mai căutat şi-un fond muzical, nici mai mult nici mai puţin, marşul nupţial al lui Mendelssohn Bartholdy.

213

Şi-n zi de azi mă întreb şi nu mă pot dumiri ce-am făcut atunci. Bătaie de batjocură sau, într-adevăr, urări de bine?! Am vrut să-l dau gata sau să-i doresc cu adevărat fericire?! În text bâiguiam ceva despre faptul că nu pot fi geloasă de vreme ce-l iubesc aşa de mult, că iubirea adevărată e dezinteresată, iar gelozia înseamnă egoism şi că eu îmi cunosc vârsta şi limitele, adică lungul nasului. Că mi-aş fi dorit să am o vârstă potrivită pentru a-i putea fi soţie şi-i garantam c-aş fi fost una mai mult decât minunată, dar că, de vreme ce destinul a hotărât cum a hotărât, noi nu avem ce face şi că, oricum, pentru el va fi bine şi aşa şi trebuie să fie. Că sunt extrem de fericită de fericirea lui, că-i mulţumesc Susannei că-l face fericit şi ca semn al mulţumirilor mele îl rog să-i dea ei lănţişorul cu medalion în formă de inimă pe care i l-am dăruit eu lui. Şi continuu tot aşa, bla, bla, bla, inepţii cu carul, pe care, la ora aceea cred că le credeam cu adevărat. Ba, la un moment dat, fac pe spirituala şi-l rog să-i transmită Susannei să facă bine şi să rămână bună şi iubitoare cu el, altfel îi promit solemn să mă deplasez acolo, eventual călare pe-o coadă de mătură, dacă e nevoie, şi-am s-o pedepsesc să şadă-n genunchi, în colţ, pe boabe de porumb, cum se proceda cu copiii neascultători, în satul strămoşilor mei, cu un secol în urmă. Şi, ca şi când n-ar fi fost destul, culmea culmilor, mă autoinvit la nunta lui, exprimându-mi speranţa că voi fi beneficiara unei invitaţii trimise în timp util. Lovitură de teatru ieftin în final: mii de sărutări şi îmbrăţişări pentru el şi doar câte una din fiecare sortiment pentru fericita de Susanne.

Asta a fost. Uneori când te pregăteşti să valsezi cu fericirea, te poţi aştepta ca următorul partener să fie o porţie dublă din aceeaşi fericire dar cu un zdravăn ne în avangardă.

În acest context a picat Vince. El a fost consolare şi răzbunare în acelaşi timp. Dar mai presus de toate, gâdilarea orgoliului rănit…Acum, părinte, crezi că mai sunt vrednică să primesc harul celor sfinte?

Cora îl privea cu ochi tulburi şi imploratori, luminaţi de o ultimă scânteie de speranţă.

214

— Trebuie să mai ştii că tot n-am renunţat. Acolo unde voi merge, îl voi căuta pe Nick. Dorinţa mea cea mai puternică e să rămânem împreună pentru veşnicie. Poate că mă va întâmpina chiar el la poarta lumii umbrelor, pentru că, mai apoi, după ce toate tâmpeniile pe care le-am făcut amândoi pe această lume au trecut şi am ajuns, în sfârşit, să ne luminăm la cap şi să ne unim destinele, căsnicia noastră a fost o minune. O binecuvântare pentru amândoi. Ne-a putut despărţi numai secera Întunecatei, pe care lui i-a arătat-o înaintea mea. Întotdeauna a avut succes la femei, aşa că n-a fost de mirare că şi aceasta l-a ales mai întâi pe el. Mie mi-a dat o pauză, ca să se poată bucura ea singură de el, măcar o vreme. Dar acum am să-l caut! Sigur am să-l caut! Şi ceva îmi spune că-l voi găsi. Nu i-l las şi gata! Poate fi ea cine-o fi!… O să-mi trag puţin sufletul, apoi am să-ţi povestesc cum ne-am regăsit şi cum ne-am căsătorit.

215

PLECAREA Nu mai apucă. Adoarme şi-apoi se pregăteşte de-a o lua pe

calea fără de întoarcere. Pe tăcute, de parc-ar vrea să-şi tragă singură clapa.

Preotul, priceput şi antrenat, se vede-n d-alde astea, reacţionează foarte prompt şi mai ajunge să ia repede linguriţa şi să-i strecoare printre buzele întredeschise, iertarea. Cora înghite. Cu greu. Ca pe-un nod în gât. Oftează. Apoi, pe chip i se aşterne un zâmbet mulţumit. Şi pacea.

Un aparat ţârâie prelung şi egal. O dungă dreaptă, roşie, se instalează pe ecranul monitorului. Cora pleacă.

Simte o apăsare în creştetul capului. I se îmbulzesc gândurile care încearcă să iasă şi nu găsesc uşa, întocmai ca mulţimea surprinsă de un cutremur serios, într-o discotecă. Se îmbrâncesc unul pe altul, ele, gândurile, ca să prindă o poziţie prioritară în derularea a ceea ce urma a fi.

Apăsarea iniţială din creştet îşi adună catrafusele şi se face nevăzută, făcând loc, mai de voie, mai de nevoie, altei senzaţii. Parcă i se despică ţeasta, acolo, în creştet, semănând cu momentul depărtării dintre Scila şi Caribda sau poate mai precis, ca cele două jumătăţi ale unui măr tăiat în două doar până ce lama cuţitului dă de seminţe. Se creează o fantă, fără durere, doar cu un fel de amorţeală îmbinată cu furnicături. Are senzaţia că acea parte din corp nu-i mai aparţine. Şi mai simte cum pe acolo iese, înălţându-se molcom, liniştit, ca un fum, sufletul. Mai are timp să privească în jos, să vadă toată agitaţia stârnită-n jurul ei, încercări disperate de a o menţine legată de Pământ. Se grăbeşte să le spună să o lase în pace şi, dându-şi seama că n-o aud, ţipă la ei:

— Nu vreau să mă întorc. Nu-nţelegeţi?! Nu mă pedepsiţi pe mine prin potolirea orgoliilor voastre care trebuie satisfăcute, pentru ca mai apoi să puteţi pretinde că aţi mai atins o

216

performanţă. Nu sunt cobaiul vostru. Nu mai vreau acolo la voi. Vreau la Nick. De când aştept momentul acesta.

Vocea i se înmoaie şi devine imploratoare: — Vă rog, lăsaţi-mă să mă desprind de ţărână! Vă rog! Jos nu e auzită, dar parcă ar fi auzit-o. Depun armele. — Gata. S-a terminat. Faceţi formele de deces, spune

doctorul. Asistentei, aceeaşi Maria, i se umezesc ochii. A plăcut-o pe Cora. Au stat de multe ori la taclale şi s-au apropiat mult. Cora-i era dragă. Fusese ca şi când şi-ar fi adoptat o mamă. A ei murise când a fost un copil. Toată viaţa i-a simţit lipsa. De la o vreme Doamna Cora a umplut acest gol.

Când vede că-i acoperă corpul pe care tocmai se bucura că l-a putut, în sfârşit, părăsi, Cora zâmbeşte mulţumită de acolo, de deasupra şi răsuflă uşurată. Se întoarce ca să-şi vadă de drum. Încă nu ştie cât avea să fie de lung, de lin, sau de cu hârtoape. Avea să vadă. Oricum se simte bine. Şi uşoară, uşoară. Uşoară de tot. Mai ceva ca un funigel de plop primăvara, plutind prin văzduh, purtând vieţi înghiocate-n seminţe până departe, pe cele meleaguri, pentru a se transforma într-o nouă existenţă, a unui alt plop, mai întâi un puiandru subţiratic şi deşirat, în creştere, devenind mai apoi ditamai prăjina, care naşte alţi funigei, care iar vor zbura uşori peste depărtări fără de margini, încotro vedeau cu ochii, unde-i va duce soarta lor de funigei.

Întorcându-se, constată că plafonul camerei se dă la o parte din calea ei şi-i apare drept în faţă o geană de lumină. Geană care se alungeşte şi se tot alungeşte până capătă forma unui tub larg şi fără capăt, făcut tot din raze pure care se răspândesc de jur împrejur ca cele ale aurorei boreale, la răsăritul ei dintre gheţurile înzăpezite-ntre troiene veşnic imaculate şi nepătrunse de ţipenie de vietate.

Înainte de a trece pragul luminii, se hotărăşte şi stă locului, pentru a mai arunca o ultimă privire spre casa în care-a trăit atât de tardivul dar incredibil de fericitul mariaj cu Nick. O vede, acolo, rămasă la locul ei. E căsuţa lor, aşa cum o ştie de când a adus-o Nick acolo prima dată. Imediat după cununie. E o căsuţă ca o bomboană de ornament din pomul de Crăciun

217

Proaspătul însurăţel a oprit maşina în faţa acelei case ca o acadea şi a coborât ca să-i deschidă şi ei uşa, să-i întindă mâna ca să se dea jos ca o adevărată lady. S-a uitat la el mirată, neînţelegând ce caută acolo.

— Aceasta e casa noastră. Îţi place? Mi-am dorit să luăm totul de la început. Nici o amintire şi nici un lucru să nu ne aducă aminte de trecut. Desigur că el face parte din viaţa noastră, nu-l putem renega, este parte din existenţa noastră în el, dar gata, rămâne la locul lui, acolo unde este, de întors nu se mai întoarce. Nu-i bine să se dezgroape morţii. Aşa că vreau ca, în tot ce ne înconjoară, să fim doar noi înşine. Numai noi şi dragostea noastră cea specială şi ultra răzbătătoare. Fără umbre din trecut. Eşti de acord? E adevărat că ar fi trebuit să-ţi cer părerea, dar am fost foarte egoist şi am vrut să mă bucur din plin de bucuria ta pe care sper că ţi-o fac cu această surpriză. Te superi? Spune drept. Îţi place? Dacă nu vrei, n-o păstrăm.”

Vorbea, ca o moară stricată şi o privea insistent ca să-i surprindă cea mai mică reacţie pe care i-ar fi putut trăda-o chipul. Chipul ei însă, strălucea ca undele mării tropicale la răsăritul soarelui. Ochii i s-au umezit de încântare, căpătaseră culoarea aurului vechi, cu atât mai luminoasă şi frapantă, cu cât era contrastul mai mare cu cercurile gri-albăstrui din jur, care ţineau chingile. Iar când sistemul ei locomotor a devenit din nou funcţionabil, a redus la zero acel spaţiu obraznic de un pas şi jumătate, care încă avea îndrăzneala de a-i ţine la distanţă şi l-a luat în braţe, strângându-se, adunându-se, cufundându-se, topindu-se la pieptul lui, mai să se contopească printr-o metodă vrăjitorească, într-o singură entitate existenţială, unica de acest fel care să facă umbră pământului, în premieră absolută.

— Este fantastic de minunată! Dar tu eşti şi mai minunat! Eşti de-a dreptul magnific, Magnificenţă!... Ascultă! Minunat se poate compara?

A strâns-o şi mai tare în braţe, dacă aşa ceva mai era posibil. A ridicat-o de la pământ şi a învârtit-o roată, roată, ca pe copiii cu care te joci de-a ringhişpilul. Când a lăsat-o jos, a simţit că-i

218

ameţită şi că echilibrul îi e cam precar, ca după un pahar de şampanie franţuzească, pe stomacul gol, dimineaţa la sculare.

Casa e pe colţul a două străzi taciturne. Şi e mică. Are un parter jos, pe care îl desparte de nivelul trotuarului numai o treaptă plată, ca suferindă de platfus. Un singur etaj. Şi acesta modest de înalt. Sub streaşină, nelipsita mansardă nemţească. Acoperişul e din ţiglă-ţiglă, clasică şi roşie. Foarte ţuguiat, cu marginile îndoite în sus ca şi la pălăriile olandeze din pichet scrobit, purtate de călugăriţe sau de fetiţe, până pe la trei ani. Câte două lucarne pe fiecare parte îşi ridicau pleoapele, curioase, spre cerul limpede. De jur împrejur, streşini metalice se scoboară până jos prin burlane argintii.

Faţada, zveltă ca un manechin. Ca podoabe, două ferestre. Una mare, chiar deasupra intrării şi una mititică, în colţul superior, din stânga suratei celei mari. Amândouă sunt albe, cu cercevele care se deschid pe mijloc. Cea mare are şi o pereche de obloane, tot albe, se-nţelege, deschise în chiar acel moment, date de perete care va să zică. Meşterite din stinghii cât un lat de palmă, montate pe orizontală. Arătau ca nişte aripi mobile, pe care le puteai deschide mai mult sau mai puţin, după dorinţa ce-o aveai de-a te lăsa inundat de răsfăţul binefăcător al luminii, învăluit în semiobscuritate romantică sau în beznă, cerută imperios de-un depresiv incurabil schingiuit de o migrenă insuportabilă, însoţită de un bogat cortegiu de algii vasculare, zvâcnituri nărăvaşe, rezultat al loviturilor de copită ale unei iepe sălbatice. Dar cine are nevoie de ele? Aşa că ferestrele râd la soare cu o gură până la urechi, iţindu-şi ocheţii veseli din dosul perdelelor spumoase, cu bordură brodată, care ajunge până la mai bine de jumătatea geamului. Pe pervazuri, pe absolut toate, fără nici cel mai vag drept la excepţie, ghivece cu flori, atât de înflorite în toate culorile şi cu frunze atât de verzi, încât în primul moment îţi vine-a te-ndoi c-ar putea fi naturale. Dar sunt. Cora obişnuia să le ude pe înserat, cu stropitoarea uşoară din porţelan subţire, galben, ornată cu câte un buchet din flori de nu mă uita pe părţile laterale, pe care i-a adus-o Nick într-o zi. Avea, dragul de el, bunul obicei de-a nu veni acasă cu mâna goală. Îi aducea mici cadouri încântătoare, fie

219

el şi numai un fir de floare luat din grădinile care se aflau pe marginea drumului. Nu aveau gard, nici paznic. Pe post de casieriţă, un fel de cisternă cu o gaură ca la puşculiţe, pentru bani. Pe pancarte sau direct pe puşculiţa gigant, sta scris preţul. Acelaşi pentru toate. Per bucată.

Taman în mijlocul cercevelei, o cunună de flori, ca rămasă de la premierea de anul trecut, pentru bună învăţătură. De data asta, mai false ca o soacră binevoitoare.

Uşa de la intrarea în casă e la fel de albă ca laptele proaspăt muls, după modelul întregii lemnării a casei. Are geam la mijloc dichisit cu nelipsita perdeluţă cu fodori, volan involt ca şi corola de petunie bine înflorită. Uşa aceasta e ca o regină. Apărată de străjer, anume tocmit, un alt acoperiş, mare doar cât s-o acopere pe ea şi o felie de perete de câte un metru şi ceva de-a dreapta şi de-a stânga, unde se lăfăie, la adăpost de ploaie şi diverse specii de intemperii, alte două ferestre plasate simetric, gemene univiteline cu celelalte. Ţin pe braţe cascadă de flori, care mai că nu le sufocă cu dragul. Acoperişul acesta e tot din ţiglă şi, de sub fereastra mare, cea de sus, coboară oblic în jos, ca un derdeluş bun pentru săniuş, iarna, pe omăt abia cernut de înalturi. Pe de margini, îl susţin doi stâlpi albi ca de cerdac. Chiar c-ar putea fi socotit un soi de cerdăcuţ, limitat în părţi de două jardiniere lungi cât latul acoperişului, pline ochi cu muşcate roşii ca focul, din acelea cu tulpină de se lasă-n jos ca salcia plângătoare. Ia te uită numa’ minune, că-n partea din dreapta a grădiniţei chiar se zăreşte o salcie de-adevăratelea! Stă acolo nemişcată, cu pletele ei revărsate peste capul plecat a jelanie mută. Ce iubit o fi pierdut bătuta asta de soartă, se întreabă Cora cu o compasiune nedisimulată pentru fata condamnată la grea detenţie. „Şi eu m-aş preface-n salcie, dacă lui Nick i s-ar întâmpla ceva. Ce altceva aş mai putea face decât întreg sufletul meu să plângă, să suspine din toate băierile şi să sângereze fără încetare, pic după pic, până la epuizare absolut totală, până la apusul tuturor zilelor mele, de aici ori de oriunde-or fi ele scris să fie, în veci de veci?! Aş fi oare în stare a face altceva?!”

220

Răspunsul i-a venit mult mai târziu, când i s-a certificat adevărul ziselor din bătrâni, înţelepciune, trecută de la o generaţie la alta, impregnată în minţile oamenilor precum rămăşiţe fosilizate de creaturi care-au petrecut intacte şi valabile peste nesocotit număr de milenii. Dac-or fi numai nişte codane adolescentine de milenii zburdalnice! Dacă n-or fi bilenii, trilenii, trilioane de trilenii! De la facerea lumii, cum ar veni. Cam aşa rămâne şi înţelepţia colilie a celor aduşi de spate, împovăraţi de întreagă filozofeala, adevărul, neadevărul şi valabilele ori nevalabilele lecţii ale... Ale cui de fapt? Cum se cheamă nesfârşirea aceasta care nu ne lasă să-i vedem vreo urmă de căpeţel, fie de-o lature ori de cealaltă? La est ori la vest, sus sau jos. Dedesubt ori deasupra. Unde-ncepe şi unde se gată. Şi când. Acestea fiind zise, vorba rămâne bătută-n cuie: „Nu da, Doamne, omului cât poate să ducă!” Cora a trăit-o pe pielea ei. Mirare că n-a pleznit. Pielea n-a pleznit. N-a pleznit în fâşii de bici. Dar cine să ridice biciul ? Cora? Pfh! Ţi-ai găsit omul! Mai bine lasă-te păgubaş! Mai mult câştigi.

Salcia de un verde crud, continuă a-şi foşni jelania. Pereţii casei sunt văruiţi roz. Un roz dulce ca o acadea, de-ţi vine instantaneu pofta s-o lingi. Sau dacă nu, să alergi la magazin şi să cumperi o pungă întreagă plină cu acadele, pe care mai apoi să te apuci şi să le ronţăi cu sârg şi fără socoteală, stând în grădină, lăfăit pe fotoliile din rafie, înnobilate cu perine moi, pline de râsul molipsitor al culorilor vesele şi fără de griji, întinse pe feţele lor bondoace.

De câte ori n-au săvârşit asemenea păcate Nick şi Cora, ca mai apoi, pe înserate, pe fereală, ca să nu-i vază lumea, s-o apuce la alergat până scoteau tot untul din ei şi ieşeau toate caloriile, năucite sărmanele de şfichiuitul de joardă numit efort fizic. O luau la sănătoasa, călcându-se în picioare, speriate de represalii şi mai grave, şi se duceau pe pustii, iar ei doi ajungeau acasă gâfâind ca o locomotivă cu aburi şi transpiraţi de parc-ar fi tras la jug.

La stradă, o portiţă din drugi de fier, groşi doar cât degetu’ mijlociu al lui Nick de la mână. Fixată pe doi stâlpi turnaţi din ciment, care le ajung nici până la brâu, la brâul Corei, cât despre

221

Nick, cam până pe la genunchi. Se continuă cu un gărduţ de aceeaşi înălţime, din lăteţi din scândură de stejar, ascuţiţi la capăt ca ţepuşele lui Vlad Dracul. În fiecare stâlp e înfipt capătul unei bare de fier, îndoită sub formă de boltă, pe care se încolăcesc, ca şerpi, trandafiri din cei agăţători, cu flori roz, asortate pereţilor casei, dar şi roşii, roşii-pară, care să aducă un pic de pasiune, pe fondul naiv al delicatului roz. În rest, rondouri cu flori de toată mama, una mai frumoasă şi mai înflorită ca alta şi, ici-colo, bineînţeles de o simetrie absolut bolnăvicioasă, brăduţi şi tuia pitici.

Aruncă o ultimă privire căsuţei celei atât de dragi ei şi lui Nick. Zidurile vii, trepidează a luare de rămas bun, parcă-i fac cu mâna de pe un peron pustiu de pe care trenul a dispărut la cotitură. Tremură fiecare colţ de cărămidă. Tremură imperceptibil într-o zbârnâială continuă, cu frica de nepotolit a celui care ştie că a venit momentul să rămână singur dar nu ştie pe ce mâini va încăpea. Ziduri şi colţuri şi cotloane şi umbrare şi iarbă şi flori şi bâzdâgănii într-un zbor efemer cât ţine-o clipeală, care-au fost cei mai credincioşi şi discreţi martori ai împlinirii visurilor terestre ale acestor suflete pereche, pe numele lor de pământeni, Cora şi Nick.. N-ar fi scăpat o şoaptă măcar, nici să-i tai. Nici unul. Toţi pe-o formă. Mai bine cu beregata tăiată cu briciul decât trădaţi oamenii lor.

Cora face un ultim efort, îşi încastrează-n suflet imaginea care i-a adăpostit cele mai fericite zile ale acestei vieţi şi decide că a venit vremea să treacă pragul. Dă să o facă, dar parcă cineva de la spate o trage de poale şi n-o lasă. Ca şi când un odgon ţine legată de ţărm o barcă şi luntraşul vâsleşte din toate puterile, dar nu reuşeşte să urnească barca. „Ce să fie?” Nu-i place Corei ce simte. Nu vrea înapoi cu nici un chip. Cine-ar putea-o lega pe ea de ce-a lăsat în urmă?! Şi ce?! Nimeni şi nimic. Nu poate să-şi dea seama ce i se întâmplă. Şi mai ales de ce? Ştie că nimic nu se-ntâmplă fără un motiv. Dar... Pe ea o leagă ce-o leagă de lumea ce se prefigureaz-a fi-naintea ei, nu de ce-a lăsat în urmă. Se învârtoşa aşa de tare-n supărare, încât se smuceşte o dată ca un cal buiac şi simte cum smucitura rupe lanţul cel invizibil. Dar mai simte, în

222

acelaşi timp, cum se-mpiedică de ceva ca de un prag, e cât pe ce să cadă. O mână blândă o împinge uşurel de la spate. Se îndreaptă de şale şi se vede dincolo de prag. E pe tărâmul de lumină.

223

PE DRUM

Se uită cu grijă în dreapta şi-n stânga, apoi de jur împrejur. Păşeşte încet, cu sfială, pe aceste locuri nemaivăzute de fiinţă omenească. Cu grijă şi curiozitate de copil care se înalţă primaş dată pe picioare şi cunoaşte aventura primilor paşi nesiguri şi bâţâiţi, care-i dau posibilitatea să vadă din o cu totul altă perspectivă dimensiunile a tot ce-l înconjoară. Pe verticală, în sus, nu de-a buşilea. Mare minune!

După o oarecare vreme, tot înaintând pe acea cale a înălţării, constată că într-o parte şi-n alta se află o grămadă de nivele suprapuse. Sunt ca un fel de etaje ale unor zgârie nori la care nu li se vede terasa acoperişului. E aşa şi parcă nu-i chiar aşa. Poate că seamănă mai bine cu o cale ferată postată pe verticală, de-a lungul căreia se înşiruie, la intervale inegale, gări. În fiecare staţie se întâmplă altceva. Ea asistă ca un spectator privilegiat, aşezat pe fotoliul din mijlocul lojii centrale, la acţiunea de pe scenă. De pe fiecare scenă, aflată necondiţionat la fiecare nou nivel spre care o poartă aripile nevăzute care i-au fost crescut fără ca să ştie. I se pare cumva, că ea însăşi e nevăzută. Este atât de diafană, atât de fără consistenţă materială, încât există şi nu există cu adevărat.

Pe scenă, piesele sunt, indiscutabil, însăşi realitate pură. Realităţi care i se par prea bine cunoscute, doar că ea, în acest moment, e cu totul în afara lor şi nu-şi poate da seama şi nici aminti, cu tot efortul memoriei pusă la aprigă contribuţie, de unde le cunoaşte şi de când le ştie. Totodată are o percepţie nu prea explicită cum c-ar face parte din fiecare în parte, din înseşi toate aceste existenţe, numai că nu e în stare a se recunoaşte sau să se identifice cu certitudine pe ea ca fiind ea. Este sau nu este ea? În alte vremi, sub alte forme?! Ceva vag şi nedeterminat, ca un rest de amintire pierdută-n ceaţă prea deasă fie şi numai pentru a-ţi zări vârful nasului, îi spune că da, ea e. Dar în acelaşi timp nu poate

224

băga mâna-n foc, nici în ruptul capului, cum c-ar fi ea însăşi ori altcineva. Multe-i sunt familiare, dar nimic mai mult, nici o străfulgerare de identificare mai exactă. Ceva ca şi atunci când îţi este prezentat un necunoscut dar ai senzaţia că l-ai mai întâlnit, însă, de fapt, nu l-ai mai văzut în viaţa ta. Şi totuşi nu poţi nega că ţi-ar fi cunoscut. E senzaţia de déjà-vu. De obicei, oamenii, în atare situaţii, scormonesc, doar, doar or afla ceva, unde şi când li s-a mai intersectat traiectoria cu respectivele persoane ori fapte ori locuri. Descoperă că nu i-au mai văzut niciodată, înainte. N-au mai făcut aşa ceva şi n-au mai fost pe acolo. Se rămâne întotdeauna cu o senzaţie stranie de nesiguranţă, inconfort şi nemulţumire. La fel şi Cora cu piesele sau întâmplările de pe traseul căii de lumină. Le-a trăit? Nu le-a trăit? Le-a mai văzut? Nu le-a mai văzut? E doar o părere, ca un vis, pe care sub puterea somnului îl trăieşti atât de intens, încât te trezeşti lac de sudoare, dar în clipa când deschizi ochii, el zboară din minte precum pasărea măiastră. Cine să ştie?! Hotărăşte să aştepte şi-a vedea ce se întâmplă.

*

E noaptea Învierii. Ferestrele caselor din sat se luminează rând pe rând. Oamenii se trezesc şi aprind lămpile cu petrol, a căror sticlă fusese bine curăţată de cu seara, spălată şi ştearsă bine cu o cârpă de flanelă. Liniştea care stăpâneşte adâncurile nopţii este incomodată din când în când de câte un lătrat scurt şi nehotărât de câine răguşit şi somnoros, care nu ştie nici el ce l-a apucat. O fi visat urât! În rest, tăcerea pufoasă şi călduţă a sfintei nopţi îşi păstrează linţoliul aruncat peste toată suflarea. Numai oamenii se pregătesc. În tihnă, cu vreme se pregătesc. Ies pe afară, în curte, încă dezbrăcaţi, cum s-au sculat din patul cald, de pe dricala umplută cu ghije foşnitoare, care-i moştenită din moşi, strămoşi pe post de madraţ, saltea, cum ar veni. Pentru ei, cea mai comodă de pe mapamond. „Cum să dormi nă-ntors, tătă draga dă noapcie, când eşci tăbărât dă nu mai poţ, dacă nu cie răşpăle un picuţ un capăt dă ghijă pân chimieaşă?! Pianilie moi şî calge-s pântru dună şî pântru pierini, nu pântru dricală,” zice cu mare convingere,

225

molfăit, cu gura-i rămasă fără un dinte, străbuninica, baba Ţina, care acuş bate suta.

Afară, în târnaţ, mai cască o dată de le trosnesc fălcile, adulmecă aerul, ca să vadă cum e vremea, cum să se îmbrace. Vorba vine! E numai motiv de cauză, pentru că de îmbrăcat se vor îmbrăca tot cu hainele de sărbătoare pregătite din vreme, oricum va fi ea, vremea. Cei mai bătrâni, cu ţoalele de duminică, rămase din tinereţe, răscurăţate şi periate, un pic cam strâmte. Cei mai tineri, acei gata însuraţi, poate au ţoale noi, poate nu, nu-i obligatoriu, dar fetele de măritat şi ficiorii juni, holteii adică, e obligatoriu să poarte veşminte noi de nouţe. „Doară-i Paşcilie!” E asta o chestiune de făfălai, de mândrie sau de ruşine. Trebuie să fii tare sărăntoc, ca să nu fii nou de Paşte. Numai putorile patentate, leneşii care întreabă de-s muieţi posmagii, nu reuşesc a-şi pune ceva deoparte la păstrare, pentru ceva nou.

Când se apropie miezul nopţii, toaca sparge liniştea şi bate a chemare. Bate ritmic în loviturile ciocanelor de lemn pe blana de scândură groasă cât un lat de palmă, lustruită ca oglinda de atâta bătaie încasată în ani de zile. Sună şi răsună în bine cunoscutul ritm: Ví-ne pó-pa, ví-ne pó-pa, víne, víne, víne, pó-pa!

Oamenii încep a ieşi pe uliţă, cu lumânările în mână. Neaprinse. De aprins se aprind numai când se ia lumină, de zice preotul „Veniţi de luaţi lumină!” Şi atunci câţiva mai îndeaproape iau flacără de la lumânarea preotului, una mare, lungă şi groasă. Apoi dau mai departe şi-şi iau unul de la altul, din mână-n mână, până când se naşte o mare de flăcărui ochioase, care pâlpâie izgonind negura. Când nu bate vântul. Când bate, mai feresc cu mâna, mai se ard la palmă, mai se sting luminile, le aprind din nou. Când plouă-i mai greu. Când plouă, nu se mai duc prin tot satul, pe toate uliţele, cu cântarea învierii, se mulţumesc să înconjoare biserica de trei ori. De trei ori, ca Sfânta Treime. Când vremea ţine cu oamenii, ies din biserică cu prapori, cu litiile, cum le mai zice, ţinute de cei mai de vază şi bisericoşi bărbaţi din sat. Oameni în toată firea. Litiile nu le poate duce mácar care mucea, cu caş la gură. Apoi copiii duc stelele, îmbrăcaţi în dieci, în chimeşi lungi din misiri alb, ţesut la război. O dungă ţesută mai

226

des, mai strâns, mai bătucit, cu aţă mai pogană, mai groasă, altă dungă mai firavă, mai transparentă, mai ca borangicul. După dieci şi cantori, puhoi de oameni, tot satul, cu luminile în mână, păşesc încet, unul după altul, fără să se-mbulzească. Tac şi ascultă cântările, cum le-au ascultat, cu sfinţenie şi reculegere şi-n post aspru, toată Săptămâna Mare, la denii. În fiecare seară a fost denie, dar importantă e cea de miercurea, apoi cea din Joia Mare şi mai ales din Vinerea Mare, când Domnul Iisus Hristos a fost vândut, prins, judecat şi răstignit. În Vinerea Mare se roşesc ouăle, cu vopsea roşie pentru lână, sau cu foi de ceapă. De la o vreme s-a luat moda să se întreacă muierile între ele, care mai ştie a face şi alte culori decât roşu, mácar că roşu-i sângele domnului scurs din rănile făcute de cuiele cu care-a fost ţintuit pe cruce. În Vinerea Mare-i post negru, numai bolnavii, copiii şi bătrânii neputincioşi sunt scutiţi de postul negru. „Ni-o dat dăzliegare părincili,” se scuză cei absolviţi. Da’ şi ei mănâncă mâncare de post. De slastă, uitând de postire, se mănâncă numai după ce vin de la biserică după ce iau sfânta împărtăşanie, la liturghie.

În noaptea asta Lina iese pe poartă să se ducă la-nviere. S-a gătit şi ea, ca toată lumea, şi-a periat părul ei cel lung şi negru împletit în două coade, groasă fiecare cât încheietura de la mână. La capăt sunt legate cu fundă albă, apretată, de stau maşlele înfoiate şi tari ca plexiglasul. Coadele sunt trase în faţă şi bat pieptul ei frumos conturat, la fiecare pas legănat graţios şi elegant ca de dansatoare profesionistă pe o renumită scenă de balet. O ţine de mânuţă pe nepoata ei de soră, Ileana, o fetiţă de patru ani, care merge pentru prima dată la-Nviere. Chia, sora Linei, abia a putut să trezească fetiţa, care a dormit buştean.

— Haida, drago, că-i vrieamea să miearem la bisiearică. A mângâiat-o, a ridicat-o-n funduleţ. Nici pomeneală de

trezire. Căpşorul cădea în piept şi nici o tresărire de pleoape. Somnul fără de griji al copiilor! De abia când a luat-o în braţe şi apoi a pus-o jos, pe podele, în picioare, a crăpat pleoapele şi-a bolborosit ceva neînţeles, însă cu zâmbetul pe buze. De îmbrăcat au îmbrăcat-o ca pe-o somnambulă. Una o ţinea, cealaltă-i dădea pe ea hăinuţele. La spălatul pe faţă cu apă rece din fântâna din

227

fundul curţii, abia atunci copilul s-a trezit de-a binelea. Pe uliţă, în aerul proaspăt, a prins a sări într-un picior de bucurie că e şi ea în rând cu lumea, merge la Înviere, noaptea, la miezul nopţii.

„Iotă! Mi-s fată mare acuma. Mânie mă pot lăuda la fiace, când om ieşî pă uliţă şî la joc, cu oauăli alea roşii.”

Ea are unul tare, pe care l-a încercat, lovindu-l uica Ilie cu vârful de dinţii din faţă. O să facă prăpăd cu el.

„Nu-i dă pirchiţă, că nu-i frumos să umblii cu fofârlica, îi dă găină, da-i mai tare ca tăcie alilalcie, fiincă uica Ilie şcie tăt, că-i junie şî frumos, dă însurat. Joacă la joc cu doda Florica şî am auzât io că să-nsoară cu ea. Io o să ţân şlaieru la mireasă, că doară io mi-s niepoata mirilui. Şî o să-m facă mama, o că baba, ţol nou, că aşa să cagie la gostie. Şî când oi fi io dă măritat, iau unu numa ca uica Ilie. Să-i fie p-o formă. Alt feli nu mă mărit. Îmi parie rău că acuma mi-s mică şî nu mi-s bună pântru mărit, că i l-aş lua lu doda Florica.”

Se întristează puţin la idee, dar uită repede, pentru că iese şi Chia pe poartă, ia fata de cealaltă mânuţă şi pornesc toate trei spre biserică. E aproape de casa lor, în colţ, la uliţa mare. Deja e atâta lume că nu mai încap în biserică şi stau afară, în prograge. Biserica nu-i prea mare. Potrivită pentru satul lor mai micuţ decât cum e o comună, dar are oameni vrednici, toţi au iosag şi sunt cu cheag. De aceea şi biserica-i bine dotată cu de toate. Nu de mult a fost refăcută pictura interioară şi a trebuit sfinţită încă o dată. A venit însuşi mitropolitul, pe care l-au primit cu mare fală-n sat la ei. A fost zugrăvită şi pe dinafară. E un galben deschis de tot, mai deschis decât culoarea lămâii. Aproape că nu ştii dacă-i galben sau ce, dar e „taare mândră”. Turnul are în vârf cruce aurită, care străluceşte în soare de-ţi ia ochii şi te apucă ameţeala dacă te uiţi prea mult în sus la ea.

Ileana se gândeşte că ar fi bine dacă ar putea să intre, pentru că ar sta lângă bunica, care are scaun în biserică. E femeie de vază-n sat şi mai e şi soră cu preoteasa. Ar fi de ruşine să n-aibă scaun.

— Mamo, nu mieariem înluntru să şâgiem lângă buna, că ea are scaun şî pot să şăd şî io pă el să văd tăt, că-i ciar pă mijlóc,

228

acolo în parciea muierilor, lângă a lu tuşa preuciasa şi pot vigiea mai ca lumea?

— Nu puciem, că-i lumea şî ţara adunată, tu nu iai dă samă? — Epi, m-am ghingit şî io! Slujba în biserică se termină şi ies toţi ca să înconjoare satul.

La casele unde a mai rămas acasă câte o babă sau moş destul de nevolnici pentru a se mişca până la biserică, sunt puse în ferestrele dinspre stradă, lumânări aprinse. Coloana înaintează încet, în ritmul cântărilor şi se opreşte pe la colţuri. Cântările se aud clare, pe fundalul bătăilor de toacă, căci nimeni nu scoate o vorbă. Nici celor mai guralive nane nu le vine a da din gură. Toată lumea e pătrunsă de atmosfera aceea încărcată cu har şi duh dumnezeiesc, scoborât pe Pământ pe aripi de îngeri. Noaptea sfântă-i noapte sfântă şi fiecare o simte până-n fundul sufletului. În nopţi ca aceasta îţi vine să zbori de cât de uşor te simţi, îţi vine să iubeşti pe toată lumea, şi pe duşman să-l iei în braţe şi să-i dăruieşti din inima ta larg deschisă, precum porţile cele mari ale Raiului în Săptămâna Luminată, săptămână care-i prima după Paşti, cea dintre Paşti şi duminica Tomii. Nimeni nu dă din fleanţă, nu pentru că aşa se cade, ci pentru că aşa simte. Fiecare-l simte pe Dumnezeu lângă el şi în el, ori că vrea, ori că nu vrea. Simte şi pace bună. Şi animalele simt. Nu tu, un lătrat, nu tu, un muget, nu tu, un cotcodăcit ori cucurigat. E drept că-i miezul nopţii şi toată marva doarme, dar câteodată se mai întâmplă. Mai ales cu câinii. Mai fată o vacă şi mugeşte săraca de durerile facerii. Mai nechează o iapă cu temperament, apucată de alte cele. Dar nu în noaptea de Înviere. Cică animalele nu ştiu! Cum să nu ştie?! Altădată sunt mai simţitoare decât oamenii.

Dau ocolul prin capul satului şi se întorc la biserică. Preotul se opreşte în faţa uşilor celor mari cu clanţă de fier care are mâner făcut în formă de frunză de viţă chircită de boarea toamnei. Suflul ei bătrânicios a zbârcit fiecare lob pe care l-a-mbârligat în spirală cu faţa-n jos. În palma mâinii se prinde bolta arcuită a nervurilor care ţin unit trupul frunzei, ca pe o aripă de liliac în zbor. Se aude cum înalţă glas mare:

— Deschideţi voi, boieri, uşile voastre!

229

Din dosul uşilor ferecate, se aude alt glas: — De ce să deschidem porţile noastre? — Deschideţi porţile voastre, c-a venit Împăratul Măririi. — Cine este acela Împăratul Măririi? — Este Domnul Cel Mare şi Tare. Acela e Împăratul Măririi. Cu un pocnet care asurzeşte tăcerea nopţii, zăvorul cade şi se

intră-n biserică pe cântări înălţătoare. Corul cântă. Cântă cu putere, de se aude până la ceruri. Sigur că au şi cor. Nu prea mare, dar toţi care au un pui de voce merg la corul bisericii. Lasă-i deoparte pe cantori. Aceştia-s cap de listă.

În acest moment încep să bată „zvoanilie”. Toată Săptămâna Mare nu s-a auzit limbă de clopot, au fost amuţite până acum, când au început a da glas bucuriei învierii.

În biserică se ţine slujba de utrenie. Au reuşit să intre şi ele, toate trei, Lina, Chia şi Ileana cea mică. Stau lângă Buna şi ascultă şi se roagă. Deodată, dinspre strana cantorilor, cea din dreapta uşilor împărăteşti se înalţă un glas clar şi frumos cum Lina n-a mai auzit. Cântă Tatăl Nostru. Ea tresare şi înalţă capul să se uite cine-i, că nu poate recunoaşte glasul şi doar îi ştie pe toţi, cu ochii închişi.

Vede un tânăr pe care nu l-a mai văzut la ei în sat. E frumos de pică. Cel puţin aşa i se pare Linei. Realitatea e că nu i se pare. E frumos! Înalt şi subţire, doar atât cât de subţire trebuie să fie un bărbat cu boiul de invidiat. Păr şaten, mai către blond, ca şi floarea de tei înflorită, când te năuceşte cu mireasma ei cea dulce, născătoare de beţii frenetice în toiul primăverii, când seva tânără dă în clocotul pasiunilor dătătoare de viaţă şi te face să mergi pe şapte cărări, de nu mai ştii ce-i cu tine şi nici poţi pricepe ce vrăjitoare şi-a făcut râs de stirpea omenească şi ţi-a dat elixir fermecat, ca să te prostească în aşa hal că-ţi vine să cânţi din senin, să râzi ca prostu-n târg, să te-nvârţi cu mâinile întinse ca la moara de vânt, până ce ameţeşti, iar să râzi şi-apoi să-ţi iei zborul dând din aripile ce ţi-au crescut ca prin minune iţite din ţesătura de vise ale universului.

Cantorul cel nou e pieptănat cu cărare la mijloc şi câte-un onduleu şăgalnic încadrează colţurile frunţii înalte, de om

230

dezghiocat la minte. Poartă costum de oraş cum au în sat numai notarăşul, dascălul şi doctorul. Cămaşa e albă şi are cravată, dar nu din cele cu nod, din cele legate ca o maşlă. E din mătase grea, gri închis ca şi costumul, dar are dungi mai deschise şi late cât firul de mănilă, din cea cu care se leagă pachetele puse la mesagerie, ca să le trimită careş-unde. „Ori că părădăisâlie dă par, pântru ca să nu lie dripească v-un vânt dă-l rău şî să lie facă zob”.

Cântă de parcă se înalţă el însuşi. Cu bărbia puţin ridicată şi ochii pe jumătate închişi. Zidurile bisericii reverberează şi fiecare reverberaţie pătrunde adânc în sufletul Linei, care pare că e pe altă lume. Când glasul se opreşte, fiecare-şi ţine răsuflarea pentru un sâmbure de clipă şi totul pare încremenit în liniştea ca dinaintea facerii. Lina se simte ca şi când ar fi altundeva, plutind imponderabil în lumea propriului duh, care-o detaşează de palpabilitatea statului cu picioarele sub care are pământul. E straniu cum nu-şi mai percepe conturul trupesc, identifică numai un soi de vibraţii care-o ridică undeva deasupra ei însăşi. Apoi brusc, ca o trezire din somn la o bătaie cu pumnul în uşă, vine răspunsul din altar: „Că a ta este împărăţia şi puterea şi mărirea, Amin!” Fata tresare şi simte-o apăsare în tâmple ca după o ameţeală sau un leşin. Începe să-i revină la normal şi respiraţia care-i fusese slabă, ca de om adormit fără de griji.

După ce-şi vine cu totul în fire, se apleacă către Chia şi-o-ntreabă abia şoptit:

— Ăsta dă ugie o vinit? Tu şcii? — Cântărieţu? — Da. — Îi învăţătoru ăl nou. O vinit în locu lu domn învătătoru ăl

bătrân care-o murit stămâna ailantă. Şcii tu, doară! Slujba se termină, se duc spre casă, mergând în mici cârduri

umane, alcătuite pe categorii. Fete cu fete, feciorii cu feciorii. Rar se amestecă. Muierile şi bărbaţii, fiecare cu ale lor. Toţi sporovăiesc. De vreme, de marve, de holdă, de colaci, de copii, d-ăi bătrâni, cu toanele lor, care-i seacă la inimă, uneori. Acasă mănâncă. Cei bătrâni ies la uliţă pe bancă să stea la givan, ca să mai povestească despre cine, ce şi cum. Pe la patru, la joc. Fetele

231

şi feciorii stau în picioare pe de margine, unii de-o parte şi ceilalţi de alta a uşii. Pe lângă pereţii laterali bănci lungi de lemn, pe care stau drepţi de spate, cei căsătoriţi. Femeile se uită una la alta să vadă care are altă „măramă noauă dă pliş, alta ca la bisiearică”. Dacă are alta, înseamnă fie c-o iubeşte tare bărbatul, fie că la ei în casă cam cântă găina. Aproape toate tac, nu zic nimic, doar strâng din gură cu preţiozitate inconştientă. Numai câte una mai slobodă de limbă şuşoteşte la urechea vecinei vreo critică, pe post de bârfă, ca să treacă vremea sau ca să-şi verse veninul de invidie. Se uită cu ciudă la fetele care aşteaptă să fie jucate. Pe ele, pe muieri, le mai joacă bărbatul câte-un joc, două, „aşa numa dă fălălai, să să proareacie cu muiaria lui”, mai face o formă, două ca să-şi aducă aminte de când o fost june. După împlinirea datoriei, se iau unu câte unu şi iau drumul cârciumei, ca să mai ciocnească un pahar, aşa, ca la Paşti. Nu se îmbată. „Numa prăpăgiţî o fac”. Că-i ruşine mare. Stau cu paharu’ dinainte, sorb rar şi-ncetişor. Îşi aprind ţigara răsucită din foaie, foaie de ziar pe care l-au pritocit acasă, din doască-n doască, după ce l-a adus poştăriţa. În dărăbelu’ dă foaie rupt cu grijă, ca să fie marginile cât mai gireapce, pun tutunul tăiat mărunt cu cuţitul cel mare. Tăiat subţirel, subţirel ca tăiţăii dă zupă. Chiciesc tutunul, îl întind şi-l potrivesc aseaminiea, fără duluri, pe dărăbuţu’ dă foaie, cu degetele lor aspre, muncite. În acest fel, ies drepte, aproape ca la fabrică. Marginile le umezesc cu limba ca să le lipească. Apoi o aprind şi trag cu sete. Trag în plămâni. Lung şi cu saft. Câte unul scoate o tuşitură răguşită. Scurtă şi ruptă. Mai ales cei care duhăniesc dîn gubă. Guba-i mai mult a bătrânilor, care n-au fost pomenit foaia când au început a le da tuleiele şi-a trage la mahorcă. Guba asta-i tot ţigară, numai că-i făcută din frunză de tutun. „Doară aviem şî tutun pă holdă. Pântru trăbuinţâlie noaşce dân casă.” Guba, un fel da havane artizanale.

În vremea asta, la cămin, ţiganii lăutari se suie pă bină. De acolo, de pe scenă, îşi etalează darul dat de Dumnezeu, până crapă coardele la laută sau la broancă. Pe domneşte, vioară şi violoncel. „Da, cum doamnie iartă să lie zâcă aşa?! Că-i foarcie şod, că ce zăuiţ mintun cum le cieamă”. În traducere: Dar cine Doamne iartă să le zică aşa?! Este foarte curios, încât uiţi imediat cum le

232

cheamă. Asta e, fiecare cu limba lui! Doar că uneori, limba aceasta emană un parfum şi-un farmec, care te ispiteşte şi nu i te poţi împotrivi. Are miros de vechi ţinut la mare valoare. Şi parcă zugrăveala vorbelor e alta. Farmecul tabloului are conotaţii mai nuanţate, mai sensibile, într-o varietate de nuanţe înscrise în degradeuri care capătă darul expresiei ameţitoare.

Ţiganii încep zdravăn, cu Sorocul. Acesta-i joc, nu glumă! Nu poate oricine a-l juca. Are paşi complicaţi la care trebuie să le ştii bine rostul, ca să nu te-mpiedici şi să te faci de tot râsul. Să te arate cu degetul tot satul un an întreg. Până vine altu’ la rând să se facă de miru’ lumii. Atunci îi acela la rând la luat în tărbacă. Pentru alt an. Te tot râd pe la colţuri, uitându-se pieziş, a batjocură şi meliţând mărunt din gura cu buzele subţiate, făcute pungă. Asta femeile. Dar nu numai ele. La birt, o fac şi bărbaţii. Dau din mână dispreţuitor când cineva aduce vorba de tine. Se şterg cu dosul palmei pe la gură, după ce-au mai tras o duşcă din buza paharului şi zic gros „Ăla?!” La soroc, întorsul e pas tras pe picior, cum nu oricine-i harnic să-l facă. Lina e frumoasa satului, dar şi o jucătoare cum nu se mai află.

După primele acorduri, feciorii se mişcă şi-şi iau fiecare perechea la joc. Linei i se-nfăţişează dinainte cantorul cel nou. Învăţătorul. Se-nclină domneşte, abia apoi o ia de mână ş-o duce în mijlocul sălii. După un minut toţi ceilalţi rămân cu gura căscată şi ochii pironiţi la ei. Joacă,... mamă, mamă, cum mai joacă! Le fuge pământul de sub picioare, de uşori ce-s. Gândeşti că nu-l ating. Alunecă precum pe ceară topită. Şi-s pereche! Ce mai pereche! Frumoşi şi potriviţi. Potriviţi la boi şi potriviţi la pas. Sincronizaţi în toate cele. După cum a pierit lumea din jurul lor şi nu mai au ochi decât unul pentru altul, se vede cale de trei sate că joacă cum le cântă coarda sufletului. Pereche, ce mai calea-valea! „Mândră părieache!”

O babă pricepută-şi pune mâna peste gură şi socoate: „Îu, io! Că să lasă cu gostie!”

Şi s-a lăsat. A fost nuntă, dar nu din cele tare mari. Numai ei şi neamurile apropiate, fără călăreţi şi givări, pentru că tocmai s-a declarat războiul. Toţi bărbaţii până-n cincizeci de ani aşteaptă cu

233

sufletul la gură poştariu cu ţădula dă cemare la răzbel. Nu numai ei aşteaptă, toată familia-i pusă pe jar şi neliniştită, trăind de pe o zi pe alta cu frica-n sân. S-a lăsat muţenia peste sat. Numai ce se duce vestea că mai pleacă unu. Îl duc la gară cu mic cu mare şi dau slujbă la biserică să vină înapoi întreg. Ba mai bine viu, chiar dacă nu-i tocmai întreg cum a fost. În fond ce dacă mai lipseşte câte-o mână sau picior, sau un ochi?! Bine că vine acasă la ai lui. Sufletul să-i rămână întreg! Că pentru restul se mai găseşte un picior de lemn, un căruţ. „Că şî dă acolo, dîn căruţ, poace mácar să dăspoaie la cucuruz, o să bată păsula, o să cureţă crumpii dă colţ, să alieagă grâu pântru vo colivă şî câce alcilie. Să găsaşce dă lucru până-i lumea! Mai o mână tăt dă liemn, un ochi dă sticlă şî iacătă! Numa el să aibă zâlie! Nimie nu şcie! Numa Ăl dă Sus”, îşi zic cu glas pierit unul altuia, fiindu-le frică să fie siguri pe speranţe. Ei, oamenii, mame şi soţii, aprind lumânări la icoana Maicii Domnului, să le ajute şi să-i apere p-ai lor. Cu toate acestea, Lina şi cu Aurel tot se iau. Trebuie să se ia. Ca să fie. Să fie siguri că-s una-naintea lu’ Dumnezeu. Că-s legaţi. Cu jurământ la altar. Legaţi şi pe lumea ailaltă. Şi, ce-o fi, o fi! Că tare se iubesc! De atunci, de la Paşti, din biserică. Lina a crezut multă vreme că atunci, la Paşti, în biserică, numai ea l-a văzut pe el. Mai târziu a venit mărturisirea că şi el a văzut-o de cum a trecut pragul lăcaşului celui sfânt şi că a cântat acel Tatăl Nostru ca să-l audă ea. Să-i arate ce poate. Să-i atragă atenţia, să-l bage în seamă, că pe el l-a trecut cu fierul roşu prin inimă. Aşa a fost să fie. Trebuie că are El, Dumnezeu, un bucfari mare şi gros în care le planifică pe toate. El singur, ori, poate că, dacă se satură de atâta planificat, mai îl convoacă la sfat şi pe Sân’ Pietru?! Oare pe cine lasă Sfântul ca să-i ţină locul la porţile Raiului şi s-aibă grija puzderiei de chei?! Le-o fi ştiind acela socoteala la toate, ori le mai încurcă câte-odată, de iese mai mare minunea şi bietele suflete de oameni ajunse pe acele tărâmuri nu mai ştiu ce să creadă şi de unde li se trage?!

E după-masă, soarele mai scăpătase din putere. Lina iese cu stropitoarea în mână, cu chiscantul, cum se zice în sat la ei, ca să ude florile din grădiniţă. Pe marginea scărilor care duc în cerdac,

234

stau glastrele cu muşcate. Sunt glastre din pământ ars. Se numesc cioburi prin părţile locului şi-s cumpărate de la ardeleni, care vin în fiecare început de iarnă, înainte de Crăciun, să vândă oale din lut, ciubere şi fructe. Mai ales mere şi pere. Mere şi pere ţinute-n fân până atunci, ca să se ţină. Să nu se strice. Şi prune afumate. Sunt bune prunele afumate! Vin şi gugulanii. Vin cu căruţele trase de cai. E ş-un cântec despre aceşti călători de nevoie, care-şi dau la schimb roadele muncii lor de oameni de la deal, pe grânele din pustă. „Pă pită le dau. Pă crişca dă pită albă dân mâna copiilor”, care muşcă zdravăn, cu dinţi sănătoşi, puternici. Au obrajii rumeni, luminaţi de ochi vioi şi râzători de copil fericit cu burta plină, necunoscător al lipsurilor.

Cântecul gugulanilor îi place Linei. E lung, dar mai ales nişte versuri o-nmoaie cu totul la inimă:

„Gugulan cu car cu miarie, Mândă îi a ta muiarie. ................................. Io vind miarie, Io vind piarie, Da nu vind a mea muiarie.” Iar pe înţelesul tuturor: „Gugulan cu car cu mere Mândră e a ta muiere. .................................. Eu vând mere, Eu vând pere Dar nu vând a mea muiere.” Lina udă florile şi fredonează cântecul. Bobi, câinele, începe a lătra. Când se uită să vadă de ce bate

câinele, tocmai intră pe poartă poştaşul. Femeia înţepeneşte, stană. N-aveau ei ce să primească nimic de niciunde. N-avea ce căuta poştaru la ei în curte. Un singur lucru putea să caute. „Căpătăm zăpisca pântru mobilizariea lu Aurielu mieu. Îl cieamă cu cătanilie la răzbel. Pântru tata nu poacie fi, că i-o triecut vrâsta”, gândeşte ca fulgerul femeia căreia-i vine să urle precum lupul iarna. Nu s-a-

235

nşelat nici o iotă. Aurel avea să plece. Cu mai mulţi din sat. Mâine zi de cu noapte avea să plece. La întâiul cântat al cocoşilor. Lina ar fi vrut să muţească toţi cocoşii din lume, nu numai cei din sat, ca nu cumva vreunul să se audă tocmai din iad, ca şi Căţelul Pământului. Numai că vremurile-s cum sunt, nu poate fi pe-a ei. Ce ţi-e scris, ţi-e scris! Cine se poate pune cu ce ţi-i scrisa?!

Noaptea le e albă. Nu pun geană pe geană. Nu pot. Cum să poată?! N-o spune nici unul, dar le e frică. Frică le e că se văd pentru ultima dată. Nu se mai satură unul de altul. Parcă nu sunt destul de aproape nici de cum. Ar vrea ca trupurile lor să se contopească de tot, să se topească şi să se amestece, ca să nu mai poată fi deosebite unul de altul şi să rămână unul singur, oriunde ar fi şi oriunde s-ar duce.

„Doamnie dă să rămân grea! Mácar aş aviea un copil dă la el, dacă o fi ca el să…!”

Nu-ndrăzneşte să se gândească ce-ar urma după, dacă... Îşi scuipă în sân doar în gând, ca să n-o vadă el şi s-o-ntrebe de ce o face. Ce să-i spună?! Ce-i trece prin tărtăcuţa ei de muiere slabă de înger?! Îşi face cruce cu limba-n cerul gurii, tot ca să n-o vadă, şi zice tot pe muţeşte: „Doamnie apără şî păzaşcie cu marie mila Ta!”

Dimineaţa, Aurel iese pe poartă şi dus a fost. Trec lunile, din când în când primeşte câte-o scrisoare. Acum aşteaptă în uliţă să apară poştaşul. Doar i-o aduce şi ei ceva. El primeşte unele scrisori, altele nu. Ea mai află veşti şi de prin sat. Când unul scria, scria despre toţi din satul lor şi din cele vecine, dacă s-au nimerit să fie la olaltă. Scriau, ca să dea sfoară-n ţară printre neamuri şi la familie, asta în cazul în care „carcea” proprie s-ar fi pierdut pe drum. De pe la Sfântul Ion, n-a mai primit nici o veste. Vine secerişul şi ea tot n-a mai aflat nimic, numai ce-a scris George a lu’ Gubă, cum că domnu’ învăţătoriu o fost luat prizonier în Siberia. Nimeni nu ştie dacă mai e viu. Lina, frumoasa satului, a ajuns o umbră. Se îmbracă în negru, ca babele. Nu spune nimic, tace mâlc, dar poartă doliu nu numai în inimă, ci şi în straie, deşi înştiinţare c-ar fi murit, or să fi fost dat dispărut, n-a primit. Câteodată îi mai încolţeşte în suflet un bob de speranţă anemică,

236

dar raţiunea minţii îl şterge imediat precum un vârtej de vânt nărod trei fire de paie scăpate-n pragul de la uşa grajdului, când le duce tata-moşu cu braţul, ca să primenească aşternutul la cai şi la vaci.

„Nu, nu, nu poacie fi. Altmincieri mi-ar fi scris carcie. Nu m-ar fi lăsat el să mă chinui aşa!”

Vremea întotdeauna trece, ori ne place, ori nu, trece şi războiul, ca toate războaiele, ca să lase loc oamenilor să simtă ce este aceea febra fericirii şi să redescopere mai acut ca oricând câtă bucurie şi frumuseţe este în jur, dacă vrei să o vezi şi să te lepezi de blazare şi de pretenţii prea mari şi încăpăţânate, care consideră nefericire tot ceea ce iese din limitele tiparului pe care ţi l-ai construit şi de la care nu concepi şi nu admiţi abatere nici cu un micron.

Trenurile vin încărcate cu soldaţi cenuşii la obraz, unii întregi, alţii schilodiţi, dar cu suflare-n ei, cu răsuflare tăiată de emoţia reîntoarcerii, cu emoţia celui ce-a văzut moartea cu ochii, a trecut pe lângă ea ca prin urechile acului şi ajunge la mult visata acasă. Inima-i bubuie-n piept de bucurie dar şi de gânduri perfide strecurate şerpeşte: „Oare ce-oi găsi? Mă aşteaptă ai mei? Sunt bine toţi? Dar nevasta? O fi cum am lăsat-o, ori cu vreun plod în plus, mai mic decât anii mei de răzbel?”

Întrebări care se evaporă-n gară când gândurile şi obsesiile dispar în faţa certitudinilor realităţii precum stafiile sub suliţa primei raze de soare la ivirea dimineţii.

Cu un asemenea tren vine şi un bărbat care coboară obosit. Calcă strâmb din cauza scărilor prea înalte ale trenului şi cât pe-aci să-şi sucească glezna. Scapă teafăr, culmea ar fi fost să scape întreg, întreguţ din maşinăria războiului şi să se înece ca ţiganu’ la mal şi să se zdrelească pe locul limpede, odată ce-a ajuns la capătul drumului şi nu orice drum, ci acasă. E adus de spate, cocârjat de parcă purta în spinare toate poverile universului. E ponosit rău, curg zdrenţele de pe el, mărgele de jeg în jurul gâtului pe care pielea boţită atârnă precum la curcanii de prăsilă. Părul e năclăit, iar ochii, care altădată au fost bucăţică ruptă din stele, sunt roşii, opaci şi tulburi. Nimeni nu-l recunoaşte şi nu-l ia-n seamă

237

nici pe el nici pe zdrahonul de femeie care-l însoţeşte şi ţine în braţe un prunc la care-i dă să sugă din mers. Calcă apăsat ca un husar, cu picioarele ei ca doi butuci numai buni de pus pe foc când afară crapă pietrele de gerul Bobotezei. E o femeie ţeapănă, nu glumă, cu părul roşu, adunat într-o coadă zbârlită care-i atârnă pe spate ca la vaci. Ochi mici şi răi, de viezure. Buze groase şi dinţi galbeni, laţi cât lopata de curăţat în cocina porcilor.

El se îndreaptă direct spre casa învăţătorului. E Aurel. Învăţătorul. Acel soţ iubit fără de margini, acel bărbat pentru care nevasta lui cea frumoasă şi cuminte e toată lumina ochilor.

Tot satul vuieşte. Chia, sora Linei, află vestea din gura satului. Afl ă şi de rusoaica cea roşcovană. Şi de copil. De Sonia. E fetiţă. Tot roşcovană ca mă-sa.

Nu-i spune Linei vorbă legănată, dar se ia şi se duce val-vârtej drept în casa păcătosului. Vijelia-i nimic pe lângă cum intră ea pe uşă. Rusoaica trage la aghioase-n pat, beată turtă, cu mâna pe o sticlă în care-a mai rămas licoare d-un deget. Copilul urlă lângă ea învineţit de-atâta plâns, iar Aurel stă pe-un scaun lângă masă, cu capul în mâini, ochi goi, lacrimi tăcute pe obraji, într-o înţepeneală de om căzut în prostraţie. E şi el băut, dar nu din cale-afară. Chia e ca o hurie, să-l sfâşie din ochi, nu alta.

— Tu, prăpăgitulie! Cum ai cuciezat să vini în sat cu gioarsa aia betoacă după cinie şî cu copil pă dasupra?! Cum ce-o răbdat Dumniezău, tu, nimie-n drum dă om! Tu şci cum îi Lina acuma, bată-cie Dumnezău să cie bată dă buzdură! Că-i umbră şî să cântă tătă zâua şî tătă noapciea, ca după mort! Să nu mai şăz o zî în satu ăsta, că altă formă cie scot oaminii cu furca pă spinarie şî cie scopiesc ca pă marvă. Înţăliesu-m-ai?

Îi artă pumnul strâns, scuipă cu dispreţ suveran în direcţia lui, se întoarce pe-un călcâi şi dusă a fost.

Aurel se uită în urma ei şi când o vede ieşită pe uşă, izbucneşte într-un plâns cu hohote. Îşi dă cu capul de masă şi urlă ca şi câinii la lună. După ce se seacă de puteri, cu chiu cu vai se ridică, se duce la spălătorul din colţul odăii şi se spală pe mâini şi pe faţă. Cotrobăie prin garderob până dă de ţoalele pe care le-a purtat la Paştele când a văzut-o pe Lina prima dată-n viaţa lui. De

238

abia poate să-şi încheie nasturii de la cămaşă, de tare ce-i tremură mâna. „Dă atâta bieutură!”, ar fi zis Chia. „Dă năcăjât, amarului lui!”, ar fi spus alţii, mai îngăduitori. Însă numai el singur ştie ce povară poartă în suflet.

Iese pe uliţă şi, cu capul în jos, cu ochii în pământ, se chinuie să pună un picior înaintea altuia, ca să poată păşi. Nu de beat. Săpuneala drastică a Chiei a şters şi ultimii aburi de băutură. Păşeşte greu, pentru că duce în spate greutatea unui întreg munte prăvălit peste el. Poartă pe umeri greutatea din crucea pregătită pentru răstignire. Răstignirea sufletului lui condamnat. Condamnat pentru că s-a lăsat înrobit de către damnate chemări trupeşti.

Nu bagă de seamă că oamenii se uită lung după el, dau din cap a pagubă şi şuşotesc.

— Păcat dă el! O fost om mândru, bun ca pita caldă şî dascăl tarie fain. Păcat! Maarie păcat!

El trece şi i se pare că are sub picioare nămeţii Siberiei. Troiene mai înalte ca un stat de om şi ger de-ţi îngheaţă dinţii-n gură. Şi-o vântoasă încât răscoleşte pomii din rădăcină şi ridică zăpada de te acoperă. Uite-l pe Pătru că pică jos şi-l înghite pustia cea albă.

Mustaţa lui e îngheţată ţiboc. Ţurţuri ca cei de la streşini. I-e tare sete, n-a mâncat şi n-a băut nici el nu mai ştie de câte zile. Îi mână mujâcii de la spate, zbiară la ei răstit, pe limba lor, pe care nime n-o-nţelege. Îi ameninţă cu biciul şi-i chiar croiesc când vreunul nu mai poate şi cade-ngenuncheat. Îi duc, numai ei ştiu unde, în inima Siberiei, să lucreze la minele de uraniu, în măruntaiele îngheţate ale pământului. Cine ştie cine-o mai scăpa viu de acolo. Trebuie să fii cremene ca să scapi cu suflare-n tine din acel iad. Munca-i de sclav la galere, frigu-i de îngheaţă mercuru-n termometre şi pe deasupra radiaţiile-ţi mănâncă măduva şi oasele le face făină. Aşa se zvoneşte. Numai că de-o vreme nici nu se mai zvoneşte, pentru că-s atât de sleiţi, încât nimeni nu-i în stare nici să caşte gura, dar să mai şi vorbească. Şi nici nu-i voie. Te ard paznicii cu biciuşca pe spinare. Sunt trataţi ca puşcăriaşii cei grei, cei care-au luat viaţă de om. Şi ei au luat vieţi. Au puşcat oameni. Inamici. Parcă şi-aceia dacă-s inamici nu-

239

s tot oameni! Prostie cu carul în mintea unora. Dar parcă ai de ales!? Dacă nu tragi tu, trage el şi mori în locul lui. Când vine vorba de viaţă omul nu mai stă atâta să aleagă. Şi-o scuteşte pe-a lui. Se luptă exact ca animalele pentru supravieţuire. În război nici nu sunt altceva oamenii. Numai nişte nenorocite de animale, adunaţi în ciurdă şi mânaţi cu de-a sila de dinapoi. Nu faci ce trebuie să faci, pieri. Pieri şi când faci, dar când nu faci! Aşa că mergi înainte ca boul şi execuţi ce ţi se cere.

Aurel şi-ar linge mustaţa, ca să se adape un stropulete, dar i-i frică să scoată limba să nu-i rămână lipită, îngheţată, de mustaţă. Se ţine. Mai rabdă. Şi, ca să uite şi să poată răzbi, se gândeşte la Lina lui. O vede cât e de frumoasă, cum îşi desface seara conciul din ceafă şi-şi răsfiră părul ei cel negru şi greu ca mătasea pe faţa de perină, din pânză albă, scrobită, bine călcată de Lina cu călcătorul încins de cărbunii luaţi direct din vatră. Miroase a busuioc, pentru că Lina presară busuioc printre albiturile din dulap. Niciodată nu s-a putut abţine să nu-şi petreacă amândouă mâinile prin părul ei şi să cuprindă cât îi încape-n palme. E un delir să-l mângâie. Dac-ar fi după el, ar vrea să-l poarte aşa toată ziua, descoperit, despletit şi liber în bătaia soarelui. Dar pe lume nu se poate tot ce vrei. Lina-i femeie măritată şi trebuie să poarte conci, chiar dacă nu şi maramă, fiindcă de când s-a măritat cu el, ea-i doamnă. Doamna învăţător. Ori doamnele pot umbla cu capul descoperit. E frumos şi cocul, făcut din împletitură groasă. Abia îl pot ţine acele în ceafă, de greu ce-i. Dar despletit e ca-n poveştile cu zâne pe care le citeşte copiilor din prima clasă, în primele zile de şcoală, ca să-i facă să le placă cartea de la bun început. I-s dragi copiii. Doamne cât de dragi. Şi cu cât drag i-a învăţat carte. Acuma s-a sfârşit. Are şi el unul, dar simte de parcă nu l-ar avea. Ar vrea să-şi iubească fata, mereu îşi spune, îşi repetă c-o iubeşte, nu vrea să recunoască nici pentru el însuşi că nu poate simţi nimic pentru biata aceea de copilă făr’ de vină, dar în adâncul adâncului din sufletul lui ştie că nu-i în stare-a o iubi ca pe copilul lui. Mila e tot ce simte. Se judecă aspru el pe el pentru asta, dar nu poate. De ce nu poate, nu ştie.

240

O şpircă de câine se apucă să-l latre de dincolo de gard şi-l trezeşte din reverie. Îşi dă seama că pân-a trăit el pe altă lume, a ajuns lângă casa Linei. Casa care-a fost şi-a lui, cât a trăit în ea. Ăi bătrâni n-au făcut niciodată nici cea mai mică deosebire între el şi propriii copii. Acolo, în casa aia, a trăit el cele mai fericite zile din viaţă. Iar îi dau lacrimile, dar şi le şterge cu dosul mâinii, uită să mai scoată batista din buzunar. S-a dezvăţat cât a fost deportat de asemenea fineţuri. Batista a rămas acolo de pe vremea când i-o pusese Lina, ca s-o aibă curată şi proaspătă la şcoală şi la biserică.

Îşi adună toată snaga care i-a mai rămas, până şi ultimul fir de putere-l adună, îşi ia curaj şi intră-n curte. Bobi, câinele lor, îl recunoaşte şi vine tot într-o fugă să i se gudure la picioare şi să schelălăie încet de bucurie. Se apleacă şi-l mângâie între urechi, iar animalul îi linge mâna. Aşa îi găseşte Lina, care a ieşit ca să vadă cine a venit la ei. El rămâne pup lângă Bobi, nu se poate mişca şi nu are putere să se ridice în picioare din poziţia aceea ciucită. Ea, dreaptă şi ţeapănă în capul scărilor de la târnaţ, cu ochii umezi, abia ţinându-se să n-o rupă la fugă direct în braţele lui. Iese şi Chia. Când îl vede, i se aprind obrajii de revoltă.

— Da pă... — Lasă, Dodă, vorbiesc io cu el. — Numa bagă dă samă, să nu iasă una năfăcută! Mi-s cu ochii

pă cinie, să şci! Înţălesu-m-ai? De unde ia Lina putere să coboare liniştită scările şi să se

îndrepte spre el, numai ea ştie. Probabil îngerul ei păzitor o ajută. Altfel cum? Căci ea simţea o durere în piept de parcă o înjunghia cu cuţitul.

Ajunge lângă el, se apleacă, îl apucă blând de mână, îl ridică şi-l duce în camera lor. Se aşează pe un scaun şi-i face şi lui semn să se aşeze. Se uită la el lung, trist şi cu o umbră de drag, ca lumina slabă dată de butucii aproape stinşi din vatră, dar care mai au o urmă de pâlpâială şi care aşteaptă doar să fie scormoniţi cu vătraiul ca să dea iar în vâlvătaie. Cu vocea ei dintotdeauna, blândă ca ochii de căprioară, când îşi linge iedul, deschide vorba:

— Cum s-a-ntâmplat, Aurele?

241

El nu poate nici să deschidă gura, dar să mai şi grăiască. Ochii i se înrourează de lacrimi. Strânge din măsele ca să nu-l apuce din nou hohotitul şi să se facă de toată minunea. O vede ca prin ceaţă. Nu-şi poate desprinde ochii de la ea. A rămas la fel cum o ştie. Bună şi frumoasă. Îngerul lui. „Doamne Dumnezeule, de ce m-ai pedepsit?! Eşti Tu chiar Cel Drept? De ce m-ai lăsat pe seama păcatului? O iubesc pe Lina, mai mult ca pe orişice! Doamne…!” Într-un târziu reuşeşte efortul de a deschide gura, dar rămâne tot mut ca peştele. Atunci ea întinde o mână peste masă şi-o aşează peste a lui. Îi simte zbaterea măruntă, care o pătrunde şi pe ea până-n măduva oaselor. „Aurel!” ţipă chemându-l cu disperare un glas dinlăuntrul ei cel mai adânc. Însă ea se ţine tare. „Aşa trebuie. Nu se cade altfel.” În cameră se aude acelaşi glas domol şi moale, doar puţin mai tremurat şi aproape şoptit.

— Hai, spune-mi! Trebuie să înţeleg! După alte câteva clipe, în care el face un efort aproape peste

puteri, începe şi-i spune despre Siberia. Îi spune tot ce a retrăit în drum, când venea spre ea.

— De ce-am venit, ce m-a mânat, nu ştiu. Ştiu numai că a trebuit să te mai văd, să-ţi spun, să-mi cer iertare. Nu poţi să-ţi imaginezi ce devine un om flămând şi îngheţat, stors de ultima vlagă, pe deasupra lipsit şi de cea mai vagă speranţă. Atunci l-am pierdut şi pe Dumnezeu. Voiam să cred, mă rugam, dar nu mai credeam. Nu mai credeam în nimic. Voiam să mor, ca să nu mai simt. Nici să dorm, ca să mă cufund în uitare, nu mai voiam, pentru că te visam întotdeauna, iar trezirea era…cum să te fac să înţelegi?! Cred că Iadul mi s-ar fi părut Rai, pe lângă ce simţeam eu atunci. Dormeam iepureşte. Câte-un ceas, două, apoi mă trezeam cu tine-n gând şi fiecare fibră a trupului îmi tremura de dor. Îmi aduceam aminte fiecare gest al tău, fiecare mângâiere. Îmi venea să urlu la Dumnezeu, să mă apuc cu ghearele de torţile cerului şi să-mi strig disperarea şi dorul. Chiar că aveam gheare, lungi şi negre, pe care le ciopleam cum puteam numai din când în când cu un capăt de custură ruginită, pe care-o găsise unul pe undeva, din întâmplare.

242

Lina îşi aduce aminte de mâinile lui frumoase, curate, cu unghii îngrijite, de om care mânuia creta şi creionul şi nu putea să apară orişicum dinaintea copiilor, pentru care trebuia să fie model. Întotdeauna a avut mâini calde şi moi. Când o mângâia, parcă o învelea-n catifea de mătase. N-au fost aspre şi bătucite niciodată, deşi ajuta cât putea şi la lucru. Se ducea şi la holdă. Ştia să ţină coasa şi sapa. Nu se dădea înapoi de la nimic. Toată ziua lucra ca o sfârlează, după ce venea de la şcoală. Aşa au fost mâinile lui. Se uită la cea pe care încă o mai ţinea sub a ei. Crăpături adânci ca brazda din hotar toamna, după arat, pe buricele degetelor. Urme de degerături şi plin de bătături. Mâini moarte. Pe ea o doare-n piept, ca şi când i se despică, în timp ce el continuă cu voce obosită, lipsită de nădejde.

— Nu imploram mila în disperarea mea, ci ameninţam şi blestemam, venindu-mi să-mi înfig colţii în divinitate, ca o fiară turbată-n prada ei. Să cer socoteală. De ce?! Să mă răzbun. Să mă răcoresc, ca să nu m-agăţ în ştreang. Oricum n-aveam de unde să iau ştreang. Câte unul mai avea şpogot la nădragi, drept brăcinari, dar nu ţi l-ar fi dat nici în ruptul capului. Nici măcar ca să te spânzuri. Atât de puţine aveam acolo, încât ţineam cu dinţii fiecare la ce-i al lui, chiar dacă-ar fi fost şi-o bucată de rahat de câine. Era al nostru. Aşa-i omul! Numai să aibă al lui. Nu am înţeles că deja nu ne mai aveam nici măcar pe noi înşine. Uite că-mi pierd firul. Ziceam că nopţile mă zvârcoleam printre zdrenţele care ne ţineau de acoperitoare şi răsfiram puţinele paie împuţite care ni le-au fost dat la venire, drept aşternut. Aş fi vrut să mă pot transforma-n Joiana noastră, care e împărăteasă-n grajdul ei cel primenit zilnic cu paie curate şi sătulă din destul cu urlău bine măcinat. De multe ori am invidiat-o.

Face o pauză şi priveşte drept la peretele dinaintea lui. — Într-o astfel de noapte a apărut ea, Tania. Am auzit că se

mişcă ceva prin întuneric, dar am crezut că-i un şobolan. Era ea. S-a băgat lângă mine şi mi-a pus la gură o sticlă de vodcă. Era bună vodca. Ţinea de cald şi de uitare. Cât am băut şi ce-am mai făcut, habar n-am nici în zi de azi. După aia, la câteva zile, a venit şi m-a luat în bojdeuca ei. A obţinut de la comenduire să-i învăţ pe

243

copiii din sat să citească şi să scrie. După aia am aflat că-şi făcea mendrele cu unul şi cu altul dintre cei cu putere. Aşa a obţinut şi liberarea mea de la ocnă. Era bine în bojdeucă. Seara aprindea cărbuni în vatră şi făcea o zeamă caldă, când era destul de trează pentru asta. Dar şi fără, tot bine era în bojdeucă… Şi vodcă aducea destulă. Întotdeauna…Ţinea loc de toate… Ea zice că fata-i a mea…

Se lasă tăcerea. O umbră de înserare şterge murdăria vieţii. Rămân doar ei doi, cu sufletele lor. Timpul continuă să se scurgă ca nisipul în clepsidră. Lina se scoală de pe scaun. Se duce la el, îi mângâie fruntea îmbrobodită de sudoarea emoţiei, îi ia obrajii în mâini şi-l sărută scurt şi cast.

— Tu nu eşti de vină. Vremurile-s cu păcat. Sorţii nu i ne putem pune-n poară, împotrivă. Aşa a fost să fie. Răspunde-mi doar la o-ntrebare. O iubeşti?

— Ha?! Atât reuşeşte să scoată din gură. E amuţit de mirare şi surpriză. Ca răspuns o apucă în braţe şi-o strânge de mai să-i scoată sufletul. Cu faţa înfundată-n umărul ei se scutură de hohote dezlănţuite, ţinute-n frâu atât de greu atâta vreme. Scoate sunete abia inteligibile:

— Pe tine te iubesc! Da’ m-o bătut Ăl de Sus şi uite ce-am făcut. Acuma-i gata! şi continuă să hohotească ca după mort.

— Ba, acuma nu-i gata! Dacă noi ne iubim la fel de mult ca înainte, nu-i gata nimic. Uite cum facem. Luăm fata la noi, o creştem, o să fie-a noastră, iar ei îi dăm bani să se ducă cu Dumnezeu de unde-o venit. Cred că vrea să ne lase fata?!

— Asta să nu îndrăznieşci să ce ghingieşti cu capu tău ăl prost, se aude vocea dură a Chiei care tocmai intră ţinând în mână o lampă aprinsă.

Şi aşa a rămas. După cam doi ani o mărită cu un om cumsecade, de neam din

satul vecin, văduv. I-a murit nevasta de oftică, boală fără de leac, şi a rămas cu-n băieţel de trei ani. S-au fost luat din mare dragoste, împotriva părinţilor lui mai ales, pentru că ea era mai săracă. N-a adus destul pământ. Dar ei au trecut peste toate opreliştile. Peste ce nu trece dragostea?! Numai că n-a fost să fie. Să fi fost

244

încrâncenarea gândurilor alor bătrâni, care-a dat astfel de roade?! Ea s-a dus repede şi l-a lăsat singur. Nu de tot, cu băiatul, dar...

Cu Lina se mută la oraş. El e funcţionar la C.F.R. Ea-i una dintre cele mai frumoase femei din urbe. Şi-a tuns părul şi poartă pălărie. Are cei mai blânzi ochi care pot să existe şi-un zâmbet liniştit pentru toată lumea. Toţi bărbaţii întorc capul după ea pe stradă şi toţi cunoscuţii o curtează. Ea trece ca ceaţa pe lângă ei. Îşi respectă bărbatul şi-l iubeşte cu iubirea potolită a înţelepciunii dobândită din durere. Se împacă bine unul cu altul. Şi el e un om bun, ţine la familie. Lina îşi iubeşte şi fata pe care a făcut-o din mere, zice ea. Cât timp a fost însărcinată, n-a putut mânca nimic altceva.

— Am făcut-o dintr-un vagon de mere. Diferenţă între copii n-a făcut niciodată, la nimic. Pentru Iliuţă

ea a fost adevărata mamă. Pe a lui n-a ţinut-o minte. Lina e pe pat de cam o săptămână. Bolnavă. De bătrâneţe. Cu

toate astea părul îi e tot negru ca abanosul. — Mia, aş vrea la baie, îi spune nepoatei ei de la fată. De la Iliuţă a avut un nepot pe care tot ea l-a crescut, ca şi pe

Mia, dar Viorel s-a sinucis la numai douăzeci şi unu de ani. A avut tuberculoză, ca şi bunica lui de sânge. Crudă moştenire i-a lăsat sărmana, sigur fără de voia ei. Viorel s-a-ndrăgostit şi a fost respins din cauza bolii. N-a suportat. Când faci copii, nu ştii niciodată de la a câta spiţă lăsată în urmă ţi se trage o plesnită de abia o poţi duce. Sau n-o poţi. Ca Viorel. Ar fi bine dacă te-ai uita primprejur, la neamuri şi strămoşi, până unde îi poţi şti, ca să vezi cam ce-ar putea să te aştepte. Dar, ce, dragostea stă să ia-n seamă asemenea nimicuri?!

Mia o ajută să se ridice din pat, o ia în braţe, ca s-o sprijine. Dintr-odată simte cum Buna se face rigidă ca piatra şi începe a zvârli din mâini şi din picioare ca şi caii nărăvaşi din copite. O lovea în fluierele picioarelor şi cu pumnii în spate. E cât pe ce s-o scape.

— Mami, mami, vino repede! Buna! O scap! Mami! strigă fata disperată.

245

Amândouă, reuşesc s-o aşeze-n pat. Se linişteşte brusc, precum şi începuse zbaterea. A intrat deja în comă. Stă liniştită, doar suflă încetişor. După două ore îi tresar pleoapele. Parcă le-ar fi deschis un pic. Apoi i se aşterne pe chip surâsul ei cel bun, dintotdeauna. Printre buzele uşor deschise i se scurge sufletul. Mai are o scurtă tresărire uşoară, ca o bătaie de aripă obosită. Cearşaful de sub ea se udă. Parcă ar fi vrut să se uşureze şi să se lepede de toate cele rele.

* O mână nevăzută o mângâie pe pleoape, trecând ca o boare

călduţă de binefacere, şi i le-nchide. Iar piere totul din juru-i, de nu mai ştie dacă a fost aievea ori fantazie de minte-nfierbântată. Ori că trăieşte şi visează-n somn?! O, nu! Nu-i vis, căci numai ce simte cum iar se mişcă nici cu voie, nici fără de voie, doar se mişcă în hău, învăluită-n rotocoale de lumină care se pierd undeva, fără ţintă, ca cercurile făcute de apa limpede a unui lac liniştit din mijlocul unei poieni, în care arunci o piatră. Conştientiza senzaţia că e trasă ca de aţe mânuite de-un prea dibaci păpuşar. Câtă vreme s-a jucat păpuşarul? Poate clipe, poate ani, poate secole, poate mai mult. Cora doar vede cum dintr-o dată, chiar lângă ea, apare din neant un înger care o atinge cu răsuflarea lui. Mirosul ei e al unui câmp de narcise albe, în vremea când dă colţul ierbii, în luna lui prier şi o dezbulguie la minte, o trezeşte din reverie, dacă reverie o fi fost. Îl vede bine de tot, îl vede cum îi zâmbeşte duios în timp ce se depărtează vălătucit ca un abur, pierind precum umbrele, dizolvat în atmosfera rarefiată, închegată dintr-o nemaivăzută diafanitate, strălucitor transparentă, asemeni vălului auriu al cadânei favorite din marele harem al beizadelei, prea răsfăţatul prim născut al atotputernicului sultan.

O lasă singură să descopere că se află-n altă lume, care o ia prin surprindere şi-o buimăceşte din nou nemaiştiind ce să creadă. E înconjurată de oameni care-i sunt străini şi totuşi bine cunoscuţi în acelaşi timp. „De unde să apuc firul, Doamne?! Cine sunt cu adevărat?! Sau nu sunt? Am fost? Ori poate voi fi?!” Nimeni nu-i răspunde. Trebuie să se descurce cum o şti mai bine.

246

*

E duminică după-masa. Spre seară. Lia a ieşit pe Corso, ca să-şi întâlnească prietenii, ca de obicei duminica. Corso acesta e o parte de stradă care mărgineşte piaţa centrală. Piaţa Operei. Partea cealaltă se numeşte Surogat. Pe Corso se plimbă duminica la prânz, când ies de la biserică, doamne elegante, în taioare din stofă fină cu nurci gri la gât, ţinând de braţ domni la fel de spilcuiţi ca şi ele. Surogatul e al servitoarelor şi al soldaţilor, învoiţi de la ora trei până la cină. Ele, pentru că trebuie să ajungă la timp acasă ca să servească masa de seară a stăpânilor, ei, pentru că armata e armată şi cazarma, cazarmă, nu te joci acolo de-a ţara-n bumbi. Dar, între trei şi şapte, trai pe vătrai nineacă, lumea-i a lor şi se plimbă ţinându-se de mână în timp ce se îndreaptă spre sala de cinema, unde asistă la un film din care nu văd nimic, ocupaţi fiind cu sărutatul şi eventual cu rătăcitul mâinilor pe sub fuste.

Seara ies studenţii. Se întâlnesc, discută, îşi fac program. O vede un coleg de facultate, cu doi ani mai mare ca ea, tot la

Filo. E şeful trupei de teatru în care a cooptat-o şi pe ea încă de la primul pas pe care l-a făcut în facultate. Mai apoi ea i-a părăsit pe el şi trupa lui. Într-o după-amiază, la şase, a avut curs de psihologie, în Amfiteatrul Mare. În uşă aşteptau doi domni, care abordau fetele care li se păreau frumoase şi talentate, pentru cineclub. Au ales-o şi pe Lia. Acolo a rămas cam doi ani. Are veleităţi de actriţă. A chiar vrut să dea admitere la Arte Dramatice, în capitală, numai că părinţii n-au lăsat-o. Nici nu aveau cu ce s-o ţină aşa departe de casă, dar mai ales se temeau că nu va reuşi ea, o fată anonimă, din provincie, pe cele doar patru, cinci locuri câte sunt repartizate pentru actorie. Acelea se păstrează cu sfinţenie, precum scaunele pe care scrie rezervat într-o sală de conferinţe unde vin ştabi mari. Sunt pentru copii născuţi cu stea în frunte, cum e fata secretarului general al P. C. R-ului. Grasă şi urâtă. Lica. Aşa o cheamă. Lica. Se toarnă pentru ea film după film şi umple ecranele tot timpul. Nu e neam de film fără mutra ei lăbărţată şi lipsită de talent. De la o vreme ţi-e lehamite să mai mergi la filme cu ea, dar unde să te duci, că altele nu sunt.

247

Lia a rămas cu talentul şi nu se poate spune că nu i-a folosit mai apoi în viaţă. Putea duce pe oricine de nas, aşa de bine părea că este cu adevărat exact ceea ce ea voia să pară a fi.

Vali, acesta e numele colegului, o strigă şi-i face semn cu mâna:

— Hei, Lia, încotro? — Nicăieri. Am ieşit şi eu. Tu? — La fel. Auzi, ce faci în vacanţă? Tocmai s-a încheiat sesiunea de iarnă şi începea o vacanţă de

două săptămâni. — N-am nici un plan. — Suntem o trupă care mergem la Sinaia. N-ai vrea să vii şi

tu? Eu am făcut rezervările. Mai am un loc la fete. Una a renunţat. Plecarea, poimâine dimineaţă la şase şi douăzeci.

— Păi, aş vrea, dar trebuie să-i întreb pe-ai mei. Te sun astă seară.

— Bine. Mi-ar plăcea să vii. — Şi mie. În ziua cu pricina, urcă în trenul de Sinaia. Vali o vede, vine

până la scara vagonului, o ajută să urce. — Ţi-am ţinut un loc în compartimentul meu. Compartimentul, plin ochi de băieţi şi fete. Locul ei e lângă

fereastră. Alături stă o colegă de la secţia de engleză, Pia. Peste drum, Vali. În rest, toţi, necunoscuţi. Se fac prezentările. Costi, Ovidiu, Mara, Gigi, Elena, Victor.

— Îmi pare bine. — La fel. Trenul se hurducă, tresărind din toţi rărunchii la fiecare nod de

cale ferată nesudată cum trebuie. Lor nu le pasă, nici nu simt, râd, cu şi fără motiv, glumesc, pălăvrăgesc, critică profii, se vaită de examene.

— Eu îmi fac cruce cu mâna stângă, se amestecă-n vorbă Lia. Am scăpat teafără de moş Iancu, de la universală.

— Oho! Eşti mare! — Afl ă! La voi cum a fost? Pe noi ne-a chemat la ora opt

dimineaţa, el a venit pe la unsprezece, s-a mai moşmondit cam

248

jumătate de oră cu aranjatul biletelor, apoi au intrat primii cinci. Până i-a sucit pe ăştia pe toate feţele s-a făcut unu. Atunci s-a dus la prânz, fără să ne spună când se întoarce. Nouă ne-a fost frică să plecăm, dacă vine înaintea noastră, se-nfurie şi ne pică la grămadă? Am stat pe coridor, proptind pereţii. La cinci fix, pe ceas, că m-am uitat eu, s-a întors, tacticos, numa, numa şe, mă. Noi deja eram terminaţi de emoţii, de oboseală, lihniţi de foame. Da’ cine-a putut să pună ceva în gură?! Ne-am dopat cu cafea, până ne-a apucat bâţul. Se face opt seara, şi el a ascultat numai jumate de grupă. Se face zece, se face unsprezece. Cei care mai rămăseserăm eram deja inerţi şi moi ca nişte cârpe boţite.

Dă domnul şi intru către miezul nopţii. Sunt antepenultima în grupă. Ajung la răspuns. Ştiu subiectele şi sunt fericită. Nu mă ţine mult fericirea.

— Cum te cheamă? Îi spun. — De unde eşti? Îi spun şi asta. Dau să încep subiectele. — De unde-ţi sunt de obârşie părinţii? Îi spun că sunt consăteni şi că neam de neamul nostru din

partea amândurora sunt din acelaşi sat. — Păi atunci hai să-ţi facem arborele genealogic. Mă toacă de mă-ndoaie. La unele întrebări nu am fost destul

de informată ca să-i răspund. — Păi, dacă-i aşa, atunci eşti neam de grof. Grofiţă de

Caracioni. — Ce ziceai că este tata? — Preot. — Da? Păi atunci, ia să vedem ce ştii tu din Vechiul

Testament. Nici pe departe nu aveam acest subiect, însă profesorul mi-a

frecat ridichea cu el de mi-au zburat fulgii. După miezul nopţii m-am ales cu un examen trecut şi c-o poreclă: grofiţa.

Trenul continuă să înghită distanţe. Lor nici că le pasă. Gigi e un bancurist de clasă. Dă din el banc după banc de-i dor fălcile de-atâta râs. De la o vreme înţepenesc în scaun şi încep unul câte unul

249

să iasă pe culoar. Trag o ţigară şi se-ntorc. Unii îşi desfac desaga şi mănâncă. Fiecare ce are. Lia observă că Ovidiu, student la Fizică, stă afară, nu fumează, doar stă. A rămas singur. Lia se întreabă cum de nu-i e foame, dar îi trece prin cap un gând. „Dacă n-are ce?” Ea are o grămadă de sandviciuri. Ia unul şi se duce la el. I-l oferă.

— Mulţumesc, nu mi-e foame. — Cum să nu-ţi fie! E târziu şi-am plecat de dimineaţă. Ia şi

mănâncă, altfel mă supăr. — Păi am vrut să merg la vagonul restaurant. — Care vagon? Nu e vagon restaurant. — Nu e? Eu pe asta m-am bazat. Chiar că o să-ţi rămân dator. — Iaca, na, dator! Ţine! Merg să mă spăl pe mâini. — Şi eu. Pleacă-n urma ei. Când ajung la capătul culoarului, nici una,

nici două, o ajunge din spate, o ia ca din oală şi-o sărută. În primul moment nu poate reacţiona de surpriză, apoi simte cum i se-nmoaie picioarele. Realizează că-i place băiatul acesta înalt, frumos şi elegant. Toţi sunt îmbrăcaţi sport, ca de schi, numai el poartă costum, cămaşă albă şi cravată, palton lung iar pantalonii au dungă bine călcată şi manşetă. În picioare, pantofi. De unde să ştie ea că aceea îi este întreaga garderobă? E sărăcuţ, dar mândru şi nu lasă să se vadă. Se îndrăgosteşte instantaneu, până peste urechi. Nici nu mai ştie cum o cheamă. Este o visătoare, o sensibilă şi are nevoie să iubească şi să capete iubire. În acel moment dă de la ea cu polobocul. Sufletul îi cântă şi se revarsă în admiraţie pentru peisajul care a devenit superb. Au intrat deja în munţi. Zăpada străluceşte feeric. Brazii sunt grei de povara cărunteţii omătului. Au crengile lăsate. Se văd în umbre prelungi, pierdute pe întinderea virgină a albului imaculat, stropite doar cu câţiva picuri sângerii, scurşi din rănile soarelui care se duce pe lumea ailaltă. Lia deschide fereastra şi inspiră aerul curat ca Lacrima Cristi. Simte o ameţeală plăcută, ca şi când ar fi băut un pahar de vin rămas din vechile pivniţe domneşti.

Când se întorc în compartiment ei nu-i mai arde nici de sandviciuri, nici de nimic, au amândoi buzele tumefiate. Ceilalţi îi

250

privesc lung şi-şi trag cu ochiul. Ovidiu, însă, muşcă cu poftă din sandvici, de parcă nu s-ar fi-ntâmplat nimic, nimicuţ. Ba, mai mult, cu gura plină, se cam ambalează într-un flirt cu Puşa. Lia simte cum i se scurge toată puterea. În pământ i se scurge, ca trăsnetul prin paratrăsnet. O lasă vlăguită. Îi vine să plângă. Strânge din dinţi, până mestecă nisip, dar nu lasă să se vadă nimic.

„Eşti cam tâmpiţică, fato, dacă de la un simplu sărut din joacă, te ambalezi în aşa hal. Ce-ţi veni, soro? N-ai mai văzut băiat frumos în viaţa ta? Nici măcar nu cunoşti ce-i poate pielea, cine-i, ce hram poartă. Bagă-ţi minţile-n cap!”

Şi le-ar băga ea, dacă i-ar sta-n putinţă, numai că atunci când îşi vâră pârdalnicul coada, e cam greu să cerni binele de rău. Ţi-e mintea aburită şi ochii legaţi cu zdreanţă neagră, de nu zăreşti nici o fărâmă rătăcită de lumină. Mult mai târziu, peste câteva zeci de ani, avea să gândească: ”A fost dragostea mea de dragoste.”

Seara se lăsase, s-au aprins luminile-n compartiment. — Oooff! s-a auzit vaier prelung de regrete. Semiîntunericul

care îi învăluise de la lăsata apusului încoace, le-a convenit mai mult la toţi. La lumină-i altceva. Fiind mai mulţi băieţi, fetele au fost asaltate. Numai ea se ţinea deoparte. A ieşit din nou pe culoar, la fereastră. Nu mai vedea nimic afară, numai nişte umbre ca de moroi, ori strigoi, suflete rătăcitoare şi neîmpăcate, care nu se pot dezlega din lanţurile care-i ţin ostateci pământului şi nu-i lasă a se desprinde de vechi legăminte şi promisiuni ne-mplinite, ca să se poată înălţa în lumea fără de grijile terestre, a sufletelor izbăvite. Fugeau umbrele care-ncotro, pierzând întrecerea cu trenul. Rămâneau pierdute-n urmă, făcând loc altora. De sub un nor se iţeşte un corn de lună nouă, cocoţată drept în vârful unui brad, care se unea cu cerul întunecat al nopţii, în fantasme ireale. Sub lumina cernută prin sită măruntă de argint, Cora percepe metamorfoza strigoilor, care-ţi împăroşează până şi pielea capului, în brazii zvelţi, stând drepţi şi nemişcaţi, ca împietriţi de un vrăjitor, mai cu putere decât cel din Oz. N-are a se teme de nimic. Fantasmele rămân doar fantasme, brodeli ale minţilor înfierbântate. Mai ales de iubire. O bură de lacrimi i se aşează pe ochii tânjitori. Dar n-are vreme s-o alunge ca pe o păcătoasă, cu

251

pietre. Tresare tare de tot şi scoate un mic ţipăt ca de pasăre în somn, la miezul nopţii, când aude un şopot de glas, taman lângă ureche:

— Mă primeşti lângă tine? Este Ovidiu. Ea nu-i răspunde, doar se dă un picuţ mai la o

parte. El îi trece o mână pe după mijloc. Ea se-mbăţoşează, îşi

îndreaptă spatele care devine rigid. Îi îndepărtează mâna cu calm prefăcut, pentru că altfel totul tremură-n ea mărunt, de parc-ar fi scuturată de frisoane. E emoţie, e ciudă, e revoltă, e dor de dragoste? Nici ea nu ştie. Nici nu vrea să ştie. Doar îi trece prin cap un gând pribeag şi singuratic:

„Ce-şi închipuie ăsta că am uitat chiar aşa de lesne umilinţa la care m-a supus atunci când toţi au înţeles fără urmă de dubii că noi doi ne-am sărutat, iar mai apoi el a început a cocheta făţiş cu cealaltă?”

Bărbatul îi simte tensiunea — Eşti supărată! Nu mai fii! Nu înţelegi că mi-am bătut joc de

ea, pentru că mă agasa de cum se dădea la mine? N-ai văzut? De fapt pe tine te plac, şi-o sărută scurt, dar cu mult apetit. N-o lasă nici să răsufle.

— Vreau să ne mai vedem în vacanţa asta. Să fim împreună. Ea nu ripostează în nici un fel. Nici nu ştie cum. Lipsa de

experienţă e evidentă. Ar vrea, sigur c-ar vrea, numai că nu ştie ce să creadă despre cele întâmplate până acum.

„Dacă-i un mincinos şi-un prefăcut?!” — O să te caut poimâine la ora două, după ce luăm prânzul.

Iau trenul şi ajung într-un sfert de oră. Ştiu de la Vali unde vei fi cazată.

Se întoarce pe-un călcâi şi pleacă. Nu aşteaptă nici un răspuns. Se vede că e sigur de el. N-are nevoie de părerea ei.

Trenul se opreşte în gară. E Buşteni. El coboară. Ţinându-se cu o mână de bara de la uşă, cu un picior jos şi unul pe ultima scară, se lasă pe spate ca s-ajungă cu faţa în dreptul ferestrei lângă care e locul ei.

— Aşteaptă-mă!

252

Ajunsă la Sinaia, încă din prima zi e asaltată de curtezani. E frumoasă fată Lia. Doar că ea nu-i prea conştientă de asta, cu tot cu cineclubul ei cu tot. Înaltă, subţire, cu păr negru şi lung până la jumătatea spatelui, cu piele fină, albă iarna şi ciocolatie vara. Ochi mari de căprioară pe o faţă oval-proporţionată, de parc-ar fi fost măsurată cu şublerul. Un nas drept, clasic, nici prea lung şi nici prea scurt, iar gura, o nebunie. Conturată şi îmbietoare. Buza de jos, cu gropiţă la mijloc. Merge la dans în prima seară, dar gândul i-a rămas la frumosul din tren.

În ziua următoare, de cum se scoală, o roade nerăbdarea. Abia aşteaptă să treacă timpul şi să vină ora patru.

Se îmbracă frumos, cu o bluză de mătase portocalie cu buline albe, mici cât o confeti şi o fustă plisată, cum e la mare modă, bleumarin. Ciorapi de mătase şi pantofi cu toc. S-a gândit să-l întâmpine elegantă şi frumoasă, apoi, dacă vor ieşi afară, se va schimba ca pentru munte şi zăpadă.

Aşteaptă întreaga după-amiază. La început, cu euforie nerăbdătoare, toată numai zâmbet şi cântec. Pe măsură ce trec minutele o străbate o nelinişte.

„Dacă nu vine? Dar a promis!” Se uită la ceas din clipă în clipă şi i se pare că a trecut o

veşnicie. N-a trecut o veşnicie, dar încet şi greu, ca o scursoare de păcură topită, au trecut orele. Scursoarea aceea neagră şi grea şi înecăcioasă i se aşază pe suflet. Îl turteşte sub greutatea durerii de-a fi crezut din nou într-un vis care s-a dovedit minciună.

Seara se lăsa încetişor, liniştită. Afară troienele străluceau feeric, pomii încărcaţi de chiciură păreau gătiţi de cununie. De cununie, cu mireasa care-şi poartă cu eleganţă sfidătoare, de atotputernică, trena de omăt. Ultimele licăriri de lumină se furişează în culcuşul tenebrelor nopţii. Pe fereastră nu mai pătrunde strop de lumină, negura se aşterne ca o draperie de doliu, peste ochiul de sticlă şi peste sufletul ei. I se urcă un nod în gât, care-o strânge cu putere, mai s-o sugrume. Un pietroi de moară îşi înfige călcâiul cu pinten ascuţit în inima ei, care-şi jeleşte singurătatea. Simte dorul de iubire. Prima lacrimă se iveşte în colţul pleoapei. Apoi alta, şi alta şi încă una. Primul hohot se

253

îngală timid în tăcerea întunecată din jur. Apoi tot mai tare, tot mai tare, până simte că-i vine să facă precum lupul înfometat din mijlocul pădurii, în dricul lui decembrie. Muşcă stinghia patului, strânge pumnii şi-şi dă drumul la plânsul sălbatic care o mistuie şi la hohotitul nestăpânit, până ce, istovită, adoarme cu nasul înăbuşit în perine.

Se mai trezeşte când intră colega de cameră. Aprinde lampa şi o vede. Ea nu se mişcă, n-are chef să

vorbească, să răspundă la întrebări, să asculte predici. Dar de ce ţi-e frică nu scapi.

— Ce-i cu tine, fato? O scutură cu amândouă mâinile şi-o întoarce cu forţa cu faţa-n

sus. — N-a venit! Aşa-i? Şi te pomeneşti c-ai plâns pentru aşa o

bestie de bărbat care nu-şi ţine cuvântul şi te calcă în picioare. Sigur c-ai plâns, c-ai ochii umflaţi cât cepele! Că şi ai pentru cine plânge! Dacă vrei să ştii, a fost sus pe munte cu Botişor. Asta-i o japiţă, studentă la teatru. Să-l fi văzut ce mare se dădea lângă domnişoara actriţă. Normal că ţie ţi-a dat plasă. Vino-ţi în fire şi lasă-l în plata lui de nesimţit îngâmfat.

Zilele trec. Vacanţa e pe sfârşite. Aude tot felul de zvonuri despre Ovidiu şi renumita Botişor. În penultima zi apare ca din senin. Tot el de către pădure.

— Am mai fost, dar te-am văzut prin fereastră la club, erai cu un tip, jucai biliard şi te simţeai foarte bine. N-am vrut să-ţi stric cheful cu prezenţa mea, dă din el bosumflat şi ironic.

Lia simte că se astupă şi nu alta. Reuşeşte să articuleze o tâmpită de dezvinovăţire. Tot ea.

— Eu te-am aşteptat şi n-ai venit. Ce-ai fi vrut, să stau închisă în casă tot timpul?

— Ei, nu, dar nu m-am aşteptat să fii aşa de prefăcută şi să te găsesc cu altul!

— Prefăcută? Ce-am făcut? — Las-o baltă. Măcar nu minţii! Acum, treacă de la mine. Ca

să vezi că eu te iubesc cu adevărat, nu ca tine.

254

I-a luat piuitul. N-a fost în stare să scoată un sunet. Sta ca prostu-n târg dinaintea lui s-o judece ca pe tâlharii de drumu’ mare, pentru nimica. În loc să-i tragă o pereche de palme şi să-i întoarcă spatele aşa cum ar fi meritat.

N-apucă să se limpezească la minte, că numai ce aude: — Hai, lasă. Vrei să mergem la săniuş? Şi o ia la sărutat până

nici nu deschide gura să zică şi ea măcar un da sau nu. Pentru el e fără drept de apel şi de la sine înţeles că răspunsul e da. Mai încape vorbă! El e bărbatul, el e frumosul. El are succes la femei. El e preferat de Botişor, pe care o râvneau toţi masculii, care se înfierbântau numai când o vedeau cum îşi dă ochii peste cap, clipeşte din genele rimelate cu bidineaua, cum calcă lasciv, mişcând ondulat din şoldurile a căror formă se conturează perfect prin pantalonii strâmţi de pocnesc pe ea. Şi-şi mai leagănă, numai uite-aşa, şi bustul care iese proeminent prin pulovărul ultra mulat. Îmbrăcată e un fel de-a zice. Deci, ea, Lia, ar putea să-i cadă-n genunchi şi să-i spună mulţumesc pentru aşa o mare cinste ce-i face! E drept că Botişor e bună numai pentru o vacanţă, pe când Lia… E frumoasă, acasă are tot ce-i trebuie. Că e cam gâsculiţă, numai bine pică. O s-o-nvârtă pe degete. Ce-i pasă! Lui să-i meargă bine!

„Acum ar fi cazul să-mi pun în funcţie artileria grea, ca să nu-mi scape.”

Zis şi făcut. Din lugulu, mugulu şi din puişor în sus şi puişor în jos, n-o mai scoate, iar ea uită şi de Botişor şi de tot.

Se întorc acasă şi gluma se îngroaşă. Îl prezintă părinţilor ei. Mama e încântată. I se pare un băiat bun, la locul lui. „Sărut mâna, tanti!” nu uită niciodată să zică.

— Şi ce dacă-i mai sărăcuţ. Nu-i nimica. O s-o scoatem noi la capăt cumva, n-o fi averea de pe lume un blid de mâncare. O să fie recunoscător când vede câte facem pentru el, îi spune tatălui, care nu-l plăcea de nici un fel.

— E un interesat, nu vezi? Tu ştii bine c-am spus nu o dată că, din partea mea, şi ţigan să fie, numai ea să fie fericită. Da’, ăsta nu-i bun. Ascultă la mine ce-ţi spun.

Mai bine-şi muşca limba atunci, cât mai era vreme.

255

Încet, încet, devine unul de-ai casei. Pleacă noaptea târziu. De cele mai multe ori mănâncă la ei. Lia e fericită şi îndrăgostită până peste urechi. Timpul curge impasibil peste tot şi peste toate, lăsând în urmă ba un semn, ba altul, dar cine să le vadă?! Nu Lia!

Într-o seară merg toţi patru la operă. Mami, tati, Lia, Ovidiu. El nu prea era obişnuit cu de-alde astea, dar ştie să facă faţă. Îşi pune cămaşă albă şi cravată, la costumul de absolvire a liceului, pe care l-a plătit bunicul lui, tata Ion, din banii câştigaţi cu munca de tâmplar pe care-a făcut-o toată viaţa. A fost şi tâmplarul regelui, la unul din castelele aflat prin părţile lor şi unde-i plăcea monarhului să vină la vânătoare prin cele păduri dese, doldora de victime puse-n bătaia puştii de gonacii pricepuţi.

Se cânta Carmen. După actul doi, Ovidiu se plictiseşte. Nu vrea să spună tare, în

schimb o convinge pe naivă că ar fi mai bine să plece ei acasă, ar avea parte de un pic de intimitate, fără babacii prin preajmă. Ea se prinde, le strică alor ei seara spunându-le că nu se simte bine şi vrea să plece. Zis şi făcut.

În acea seară devine femeie. Abia după câteva încercări. N-a fost chiar uşor şi nici o plăcere. A suportat totul de dragul lui. Dacă-ar fi ştiut, poate că n-ar fi plecat de la operă. Numai că şi ea a dorit, de fapt, să se întâmple.

Totuşi, se ruşinează şi de ea însăşi, de el, nu mai vorbim. Fuge repede în baie. Încuie uşa. El bate.

— Dă-mi şi mie drumul! — Numai puţin, te rog. Imediat. Pune ceva pe ea şi-i deschide. Intră în toată splendoarea

goliciunii lui. Ei îi e jenă şi pune capu-n jos, grăbindu-se să iasă. — De ce fugi şi de ce te-ai îmbrăcat? Ea bâiguie: — Nu ştiu. Ştii… eu… — Ce, ţi-e ruşine de mine? Ce vrea să însemne asta? O priveşte cu suspiciune. Totuşi ea iese. După nici un minut apare şi el, încruntat foarte, ţinând în

mână o bucată de vată.

256

— Poţi să-mi explici ce-i asta? Vrei să spui că-i sângele tău? Crezi că sunt un prost şi poţi să mă duci de nas? E clar vopsea roşie. Şi e uscată. Ai pregătit-o, s-o ai la îndemână să-mi poţi arăta. Să te mândreşti c-ai fost fată mare. Hah!

— Nici n-am spus că-i altceva. Aşa este. E vopsea. Am pictat azi dimineaţă şi am uitat să arunc coşul de gunoi. Sigur că-i uscată.

— Zău?! Nu mai spune! De ce mă minţi? De ce a mers aşa de greu. E clar că ai avut himen fals. Cine a fost înainte? De ce mă minţi?

Îi creşte furia cu fiecare nou cuvânt. Ea nu ştie ce să creadă. A fost luată ca din oală şi surpriza o

lasă mască. „de unde îi vin asemenea gânduri aberante?” După ce iese din primul moment de stupoare:

— Ce vrei să spui? Sigur c-am fost virgină. Nu eşti convins?! Doar…

Îi ia vorba din gură: — Doar ce? Să nu-ţi închipui că mă poţi duce aşa de uşor.

Măcar de-ai avea bunul simţ să recunoşti. Asta mă supără cel mai tare. Că mă minţi. Că n-ai încredere în mine.

— Dar tu ai în mine? Îţi spun că nu-i cum crezi tu. Eşti primul. Jur pe ce vrei. Şi-apoi de ce nu vrei să fii logic? Şi la himen fals se sângerează tot cu sânge proaspăt. Nu crezi?

— Nu mai fă pe deşteapta cu mine şi nu mai jura atâta. Las-o moartă. O să-mi treacă şi o să te iert, pentru că te iubesc.

Încearcă să-l convingă că nu-i cum îşi imaginează el. Nu reuşeşte de nici un fel. Nici un argument, oricât de evident, nu-i valabil. Într-un târziu se lasă păgubaşă, dar e condamnată să suporte de multe ori reproşurile lui nedrepte şi neîntemeiate. Ca să scape de ele se conformează la tot ceea ce el doreşte, numai să nu-l mai audă. Şi totuşi îl iubeşte. Se dă de ceasul morţii de dragul lui. E prea tânără. Nu realizează că, de fapt, a rămas cu dorul ei de dragoste, pe care-şi imaginează că-l umple cu ceea ce are la îndemână.

Şi iarăşi trece vremea. O zi ca alta. La facultate au devenit un cuplu cunoscut. Într-o zi, în pauza mare de la ora zece, vine la ea o

257

colegă. Ceva mai mult decât o colegă, dar nici chiar prietenă. Mihaela. Care Mihaela-i aduce la cunoştinţă scurt şi răspicat:

— Mâine se întoarce Daria. — Da? Mă bucur pentru ea. E bine acum? — E bine, cât poate să fie una care a sărit de la etaj şi şi-a

frânt coloana şi are în loc o bucată de oţel. Se spune că are dureri şi că e puţin gâbă şi că te blestemă pe toate drumurile. Ai grijă!

— Pe mine?! Nu cred. Ai înţeles tu greşit. Ce-ar putea Daria să aibă de-mpărţit cu mine?

— Păi tocmai că nu vrea să împartă. — Ce să împartă? Fii mai explicită şi nu mai vorbi în dodii,

pentru că nu înţeleg nimic. — Nu înţelegi nimic? Zău aşa! Pe ce lume trăieşti, fato, hăi?

Vrei să spui că nu ştii din cauza cui s-a aruncat Daria de la etaj? Şi-ai vrea să te creadă cineva?

— Chiar nu ştiu. De ce-ar trebui neapărat să ştiu? Tot ce-mi aduc aminte e că se vorbea că s-a aruncat de pe fereastra de la decanat, ceva în legătură cu un furt, în care mai era implicată şi colega aceea a noastră mai în vârstă, venită prin transfer. Şi parcă mi-aduc aminte că Daria avea un iubit despre care ar fi auzit că e încurcat cu alta. I-a fost frică după ce-a investigat-o decanul şi asta-i tot.

— Asta-i tot, zici?! Ai cunoştinţă cumva, domnişoară inocenţă, cine-i tipul?

— Habar n-am şi nici nu mă interesează, cum nu m-a interesat nici atunci. Fiecare e responsabil de ce face în viaţa lui. Nu-i treaba mea.

— Nu-i treaba ta? Află că acela e Ovidiu în persoană. Simte că o ia cu leşin şi-o lasă picioarele. Norocul că avea în

spate un stâlp de care s-a sprijinit. Este aşa de palidă, încât Mihaela se sperie. Lia abia poate articula:

— Ovidiu al meu? — Ihâm. Ovidiu al tău!, sună încărcate de ironie vorbele

celeilalte.

258

Pentru câteva momente se aşterne tăcere de mormânt. Nici una nu pot scoate un sunet. Fiecare, trăsnită-n moalele capului. Fiecare de alt fel de surpriză. Prima se dezmeticeşte Mihaela:

— Păi…, tu chiar n-ai ştiut nimic! Lia neagă din cap — Scumpa de tine! Dac-aş fi ştiut, nu te-aş fi luat aşa de tare.

Dumnezeule, cum să-mi închipui că tu nu ştii nimic. — Acum ce vrea Daria? Ce vrea cu mine? Crede că eu i l-am

luat. Nu? N-am ştiut. Jur că n-am ştiut! Dar acum ce să fac? Mi-e milă de ea, dar eu ce să fac?! Acum e prea târziu. Eu nu-s de vină că ea a furat şi el a părăsit-o. Nu mi-l poate lua acum înapoi. Nu poate. Sunt femeia lui. Înţelegi? Înţelegi ce-ţi spun?

Vorbeşte ca o mitralieră, necontrolat. Scuipă cuvintele unul după altul cu viteză supersonică şi priveşte fix drept înainte. Este în plin şoc.

Mihaela are un moment de prezenţă de spirit bine venit. O apucă de amândouă braţele şi-o scutură zdravăn:

— Dacă nu încetezi imediat, o să-ţi trag o pereche de palme chiar aici, de te fac de miru’ lumii!

Însă nu se poate stăpâni să nu gândească: „De parcă n-ai fi destul de râs, săraca de tine! Bine că nu ştii tot ce se bârfeşte-n jurul tău!”.

— Stai blândă şi las-o moartă, c-om drege-o noi cumva. De fapt Ovidiu n-are nici un amestec direct în toată chestia asta. Se zice că s-ar fi stabilit la anchetă cum că Sofia, aia transferată, aşa o cheamă, a avut nevoie de bani ca să-şi scoată de la croitoreasă o rochie care-i trebuia imediat, pentru că se întâlnea cu unul mai bătrân pe care avea de gând să-l cam jupoaie de bani. A cerut împrumut, dar, pentru că toate fetele din campus o ştiu rea de plată, nimeni nu i-a dat. Atunci escroaca s-a gândit s-o facă pe Daria să ia bani de la colega ei de cameră, fără ştirea aceleia, promiţând că noaptea, când se va întoarce de la întâlnirea cu nababul, o să-i dea înapoi, Daria o să-i pună la loc şi colega de cameră n-are cum să se prindă la figură. Cică Daria n-ar fi acceptat la început, dar aia a ameninţat-o că i-l va sufla pe Ovidiu. Daria a cedat de frică, pentru că toată lumea ştie ce poamă e Sofia,

259

iar bărbaţii trag la aşa ceva ca muştele la miere. Numai că planul de-acasă nu s-a potrivit cu cel din târg. Colega şi-a dat seama de lipsa banilor încă în acea seară şi-a dat alarma. După aceea bulgărele a început să se rostogolească. Ovidiu n-a ştiut nimic până la anchetă, când a fost şi el chemat, dar s-a dovedit că e cu totul în afară, iar Daria de ruşine şi dându-şi seama că povestea ei cu Ovidiu s-ar putea încheia aici, într-un moment nefast, a sărit pe fereastră. Asta a fost.

— Bine, bine, dar tot nu-nţeleg de ce mă blestemă pe mine şi nu pe Sofia? Mi se pare nedrept.

În acest moment al derulării întâmplărilor, oglinda sau ce-o fi, în care Cora vede, dar nu numai vede, parcă se şi identifică cu viaţa persoanelor acelora, nici ea nu poate decide care este exact poziţia ei, se stinge precum ecranul unui televizor când se ia neanunţat curentul. Devine gri strălucitor şi se pierde până devine un mic punct de jăratec, care piere şi el în neant. Durează numai câteva clipe, pentru că apoi mai percepe o imagine cu Lia mireasă, într-o catedrală mare şi Ovidiu mire. Se petrece scurt, ca bliţul unui aparat de fotografiat demodat, de pe vremea când încă nu s-au născocit digitalele. Apoi, tot aşa de flash, o Ea şi-un El împingând un cărucior printr-un parc, primăvara. Râd şi se sărută trecând pe sub castanii înfloriţi din care le picură în păr petale albe, garnisite cu tighel roşu. Se apleacă deasupra căruciorului, gânguresc ca porumbeii, ţistuie din buze şi fac brrrrr, brr,br din buze! Se ridică zâmbind, uitându-se unu-n ochii celuilalt. Mai fac câţiva paşi şi se opresc pe o bancă. Fiecare leagănă căruciorul cu câte o mână, în timp ce se sărută din nou.

„Ce s-o fi întâmplat cu blestemele Dariei?” se întreabă Cora în timp ce-şi continuă drumul ei celest străbătând tărâmul de lumină. „Cred c-am mai învăţat o lecţie. Bunătatea, blândeţea şi nevinovăţia răzbesc până la urmă şi ies la suprafaţă. Ca şi Lia.”

*

E luna lui făurar. Trecut de jumătate. Mai exact, 17 februarie. O iarnă fără noimă de târzie, îşi arată, aprigă, colţii. Cu o zi înainte a nins toată noaptea şi toată ziua. Se spune că pe aşa vreme, le

260

pare rău după viaţă celor care mor. Către seară ninsoarea s-a oprit, iar după miezul nopţii, mai de către ziuă, a-nceput a-şi face de cap un ger de minus douăzeci de grade, care n-a scoborât scara decât cu trei liniuţe pe la nămiezi.

Bate de trei ceasuri. În cimitir liniştea a înţepenit în sloi de gheaţă, aruncată peste movilele albe din care mai scoteau doar braţele încrucişate, crucile tăcute, ispăşind penitenţa de veşnică tăcere.

Luciana păşeşte cu grijă pe o alee. La fiecare pas zăpada îngheţată ţiboc, scrâşneşte din dinţi, supărată de atâta lipsă de respect pentru puritatea ei de virgină călcată-n picioare. Se răzbună cum poate. Luciana alunecă, tălpile-i luând-o înainte fără de voie, cu toate că e blindată cu ghete antiderapante, ca nişte şenile. Reuşeşte printr-un miracol să-şi recapete echilibrul. Cu grijă, reuşeşte să se apropie de capelă, în faţa căreia se vede un grup mic de oameni îndoliaţi dinspre care străbate glasul cântat al preotului. Cântarea devine tot mai distinctă. A întârziat. Pe o aşa vreme, traficul a fost de neînchipuit. Se aşează mai în spate, lângă o cruce de marmură. Pe cine o fi străjuind?!

Luciana a venit pentru tanti Paulina, mama celei mai bune prietene a ei, Camelia. Şi pentru Cami, lângă care a vrut să fie la greu. Să simtă că prietenia nu-i numai o vorbă răsuflată aruncată pe toate drumurile ca o femeie uşoară pe la colţuri, bună de folosit doar după cum îţi vine cheful. E simplu să zici din gură că eşti prieten. De dovedit, însă, e greu a dovedi asemenea vorbă grea de înţelesuri.

Tanti a împlinit optzeci şi cinci de ani, şi-a crescut nepotul şi şi-a văzut strănepoatele. Una mai răsărită, care sigur o va ţine minte, alta mai mititică şi care-a botezat-o-n limba ei stâlcită, Pumi. Cu toate acestea, Corneliei nu-i venea să creadă că o duc pe ultimul drum. Ultimul drum pământean. Toţi sunt obişnuiţi s-o vadă în apropierea lor. Blândă şi tăcută ca o umbră veşnic zâmbitoare şi împăciuitoare cu o simplă vorbă bună.

„Cât a fost printre noi, nimeni nu-i simţea prezenţa, dar toţi îi simţim acum lipsa. Blândă a fost şi blândă s-a stins. S-a topit în câteva zile ca o lumânare, cu flacăra liniştită, înălţată drept în sus,

261

fără pic de zbatere provocată de o eventuală pală de vânt. Până şi acesta stă cuminte ascuns printre crengile pomilor.”

Preotul spune pomelnicul de rămas bun. Camelia o sărută pe frunte pentru ultima oară şi o mângâie cu o tandreţe fără de margini. O mângâie cu adoraţie pe faţă şi pe mâinile încrucişate pe piept, peste crucea de lemn. Lacrimile se scurg potolite de prea multa-ndurerare. Mai mult sufletul plânge pe dinlăuntru şi-şi revarsă vaierul mut peste inima grea de golul imens care s-a căscat ca o rană adâncă şi prea greu vindecabilă. Doar timpul şi-a luat jurământ sfânt, înmuiat în mir, să fie vraciul cel bun şi să vindece ce e de vindecat.

Brusc s-a lăsat ceaţă groasă, ca şi când ar fi vrut să ascundă un fapt care n-ar fi trebuit să se întâmple. Ca şi când ar fi vrut să muşamalizeze o nedreptate. Cortegiul tăcut şi-a urmat drumul către locul ştiut.

Primul bulgăre de pământ îşi lasă în urmă ecoul ireversibil. Al doilea. Al treilea. Câţiva bănuţi aruncaţi de cineva grijuliu, cunoscător de datini. Ca să aibă cu ce cumpăra bunăvoinţa lumii unde se duce. Ca să nu-i lipsească nimic.

„Gesturi. Simple gesturi. Dar dacă nu? Ce ştim noi de fapt? Mai ales câte nu ştim! Ne dăm cu părerea după cum ne taie capul. Ce-i cu acel suflet care se desprinde? Cât de greu îi este? Cât de legat poate fi de cei dragi sau de locuri, sau de lucruri, de ce nu? Cât de mare poate fi efortul plecării şi înălţării? De ce depinde asta? Va afla fiecare la sorocul său. N-are rost a căuta răspunsuri la secrete de nepătruns, până când nu vine vremea răspunsurilor.”

Luciana se smulge din aceste gânduri care i-au luat-o razna, când totul e acoperit de coroane.

— Dumnezeu s-o ierte! — S-o ierte Dumnezeu! — Dumnezeu s-o odihnească! — S-o odihnească Dumnezeu! — Fie-i ţărâna uşoară! — Uşoară să-i fie! — … doar zâmbet trist pe faţa obosită de nesomn, brăzdată de

cearcănele plumburii şi adânci ale durerii. Şi-o clătinare din cap

262

Se perindă toţi, rând pe rând simţindu-se obligaţi să dea ceva de la ei ca s-o uşureze pe Cami. S-o mângâie. Măcar cu un cuvânt. Par deşarte aceste cuvinte, fără noimă ori rost, intrate într-o uzanţă stereotipă şi goală. Poate că da. Dar dacă nu le-ar spune nimeni?! Ce pustiu al părăsirii şi singurătăţii ne-ar bântui? Poate nu pe toţi. Dar…

Rămân până la capăt doar ele două, Camelia şi Luciana. Cami se desprinde cu greu. Ar mai sta. „Ce rost mai are?” se-ntreabă retoric şi se lasă moale, condusă de braţ spre maşină.

Ajung acasă. Dintr-odată locul pare pustiu. Cami pare complet dezorientată, de parcă n-ar fi trăit o viaţă-n casa aceea. Se învârte locului, de colo-colo.

— Hai, stai jos şi bea paharul acesta de coniac. O lasă să soarbă din lichidul ca de chihlimbar transparent şi

clar, care arde, încălzeşte şi dezmorţeşte. Are darul de-a scoate din letargie. Duce paharul la gură cu încetineală de om sfârşit de oboseală, care, mai ales, nu-i a trupului. Îi mai toarnă un pahar. Când vede că i s-au înroşit obrajii, Luciana consideră că a sosit momentul descărcării, al dezghiocării din închistarea durerii.

— Acum dă-i drumul, te rog, şi spune. Spune-i povestea. — Despre mama? — Da. — Îţi aduci aminte de fotografia ei din dormitor? Tata a pus-o

acolo. Este fotografia de care s-a îndrăgostit. Pe atunci tata avea deja treizeci şi opt de ani. Se cam zicea că-

i fl ăcău tomnatec şi-i grabă mare de însurătoare. Terminase facultatea de ceva vreme şi tot de ceva vreme era judecător. Om cu poziţie şi din familie cu renume. Bunicul era director de şcoală. La vremea aceea însemna ceva. Un director, un judecător! Nu i-a fost lui, lui tata, pe plac treaba cu însurătoarea, dar de gura bunicii şi a neamurilor a pornit pe sate să caute o fată potrivită şi cu avere. A colindat destulă vreme, dar oriunde se ducea luându-se după recomandări călduroase, n-a putut să se decidă. Ghicea ba una, ba alta. Ba că-i urâtă, ba că-i împiedicată, ba că miroase nu ştiu cum. Nimic nu-i era pe plac. Burlac înrăit, ce vrei!

263

Într-o zi, de Rusalii, ajunge în satul mamei, ca s-o cunoască pe fata cea mai mare a celui mai bogat om din sat. Dacă tot trebuia s-o facă fără voia lui, măcar s-o facă cu folos.

Cum coboară din trenul personal, care circula pe linia aceea, intră mai întâi în biroul şefului de gară, ca să-şi vizeze biletul de întoarcere şi să-şi ia de-o grijă. De cum păşeşte pragul, rămâne cu ochii aţintiţi de fotografia de pe perete. Era o fată. Mama. Fotografia din dormitor.

Camelia îşi aduce aminte de fotografie. Parcă o vede. O fată care i s-a părut întotdeauna frumoasă, încă de pe vremea când, copile fiind, ea şi Cami se întorceau împreună de la grădiniţă şi-i mai trăgeau o zbenguială până venea tanti Paulina de la şcoală, căci a fost învăţătoare, şi o trecea drumul până acasă. Au fost întotdeauna vecine. Acum, după aproape o viaţă, când ele au ajuns să fie protagonistele numărul unu de pe lista celor rămaşi să mai facă umbră Pământului, nu-şi poate închipui cum ar putea fi fără Cami în vecini.

Probabil că, la vremea sa, lui nenea Coriolan, chipul fetei înrămat i s-a părut frumos ca lumina. Ea, când a fost mică, o privea cu adoraţie şi-şi dorea să crească mare şi să fie la fel. Bucle ordonate, negre se revarsă, mătase până la umeri. Ochi visători, care te învăluie cu pace. O gură conturată graţios, îl avea pe vino-ncoa, deşi zâmbetul blajin aducea mai degrabă a miros timid de viorele, primăvara, purtat pe suflul domol al zefirului, decât a parfum de mosc ameţitor. Un nas drept de zeiţă greacă, un gât de lebădă şi-o talie de viespe.

— Odată tata mi s-a destăinuit şi mi-a spus că, văzând acea fotografie, dacă nu i s-ar fi părut o divinitate, ar fi zis că-i stea de cinema. Sau nu, nu putea fi natură umană, putea fi doar Zâna Pădurilor, dac-a reuşit să-i fure inima numai c-un zvâcnet de baghetă magică şi să-l facă a rămâne locului, ca trăsnit de-un fulger nărăvaş ivit din cel mai senin al cerului. Îl aud şi acum autopersiflându-se:

— Închipuieţi, draga mea, pe domnul judecător cum îşi alungă cu greu bâlbâiala survenită instantaneu şi reuşeşte să întrebe cine-i fata?

264

Bunicul îi răspunde că e fata lui cea mai mică. — Am două, una-i măritată cu un preot, iar aceasta-i cea mică. — Dacă îmi permiteţi, domnule, aş dori să o cunosc. — Păi, eu ce să zic, răspunde mirat bunicul. Poftiţi pe la noi şi

rămâneţi la masă. Dar să ştiţi că noi nu suntem foarte bogaţi. Nici sărăntocii satului nu suntem, e drept. Eu vă spun adevărul pur din capul locului. Eu am fost fecior sărac. Nevasta mea a fost bogată de la părinţi, dar n-a căpătat nimica, pentru că n-au vrut s-o dea după mine, că-s sărac. Ea nu a ascultat şi a fugit cu mine. Adică am furat-o. Am furat-o şi ne-am dus pe lume. Am fost şi prin Polonia, cu fetele mici după noi. Am fost de-am făcut bani. Când am venit înapoi, nu m-am lăsat, am mers la oraş şi-am făcut şcoală. Aşa am ajuns şef de gară. Nici nevasta nu s-a lăsat. A făcut şcoală înaltă de croitorie de gală. Are o diplomă mare cât un sfert de perete. Scrisă cu înflorituri. Mai mare dragul să te uiţi la ea. Mare meşter la scris a fost ăl de-o făcut-o! Numa’ s-o vezi! Ei, ce ziceţi, mai vreţi să vedeţi fata?

— N-are nici o importanţă zestrea. Nu mă interesează. Îmi place fata.

— Dacă aşa stă povestea, să mergem. Tata nu mai ajunge la familia bogată cu fete de măritat. El o

voia pe mama. S-a întâmplat ceea ce crezuse că n-avea să fie niciodată: s-a îndrăgostit lulea.

Toată povestea o ştiu cam pe fragmente, de la Teta, sora mamei. Ea, mama, n-a scos, măcar o dată, vreun cuvânt despre acest subiect. Orice-am întrebat-o se făcea că nu aude şi tăcea. Doar anul trecut, când a fost în spital, operată, nu mai ştiu în ce context, ea mi-a replicat nervoasă, ea, care întotdeauna a fost blândeţea-ntruchipată şi nu a ridicat tonul niciodată:

— Ce vrei, am cunoscut un singur bărbat! Îmi amintesc că se mai ciondăneau din când în când. Tata era

un om vesel şi plin de viaţă. Îi plăceau excursiile. Pentru mama exista o singură prioritate. Eu. Îmi aduc perfect de bine aminte care era reproşul suprem şi permanent al mamei. Când voia să-l reducă la tăcere şi la ordine, îi aducea aminte de Muntele Găina. Ce se întâmplase: Eu aveam câteva luni când era târgul de fete de

265

pe Găina. Tata, ducăreţ cum era, a vrut să meargă. Ne-a depus pe mine şi pe mama la bunici, ne-a lăsat acolo şi el dus a fost. Asta nu i-a iertat-o mama niciodată. Când era ceva, pac, i-o trântea cu Găina şi-i astupa gura.

Totuşi, dacă stau bine şi mă gândesc cu mintea de acum, îmi dau seama că tata a iubit-o pe mama toată viaţa. O dezmierda în fel şi chip. Îi spunea Pauliki ori Licuţa şi avea pentru ea o grămadă de tandreţuri şi delicateţuri. Ea, nimic. Nu-i putea răspunde cu aceeaşi monedă. Accepta tăcută şi atât. Mi-o amintesc ca pe o soţie conştiincioasă, care nu s-a abătut de la îndatoririle ei. Dar… ştiu eu ce să zic? Era altfel decât el. Au fost două firi diametral opuse. Vezi cum au fost vremurile pe atunci? Nimeni nici nu şi-a pus problema divorţului. Nici nu ştiu dacă exista termenul de nepotrivire de caracter. M-au crescut, şi-au îndeplinit obligaţiile. Au făcut ce trebuia făcut. Tot. Absolut tot. Fără cârtire, fără a se gândi la ei înşişi. Au trăit după reguli. Ce-o fi fost în sufletele lor, numai ei ştiu. El o iubea pe ea, ea, ştiu eu? O fi ţinut până la urmă la el. Doar au trăit împreună o viaţă şi el o adora. Numai că n-a fost niciodată o pasională.

„Da, gândeşte Luciana, tanti a fost întotdeauna atât de bună. Ca o apă călduţă pusă pe rană. Asta cu fapta, cu privirea şi cu gesturile. Uneori şi cu graiul, numai că nu prea era vorbăreaţă de felul ei. Tăcea şi făcea. Totul era închis în ea. Parcă se ferecase cu şapte lacăte şi a pierdut cheia. Ţi se părea că e o umbră. Umbra unei zâne bune care apare şi dispare, mută, după ce ţi-a împlinit cu bagheta ei magică, dorinţa. Ca aspect însă, apărea, mai ales pentru cine n-o cunoştea destul de bine, severă şi austeră, rezervată şi distantă. Rece şi detaşată, o fiinţă pentru care viaţa celor din jur trecea pe lângă ea. Părea neimplicată. O fiinţă a contrastelor. Pe dinafară, una, pe dinăuntru, alta. Părea. Cred că nu a fost astfel şi mai cred că treaba cu austeritatea a fost doar o mască, un ascunziş. Oare de ce?”

Imaginile din oglinda timpului se sparg în faţa Corei, ca numai după o clipă să se adune la loc. Numai că de data asta rămân în scenă doar o parte dintre personaje, în timp ce restul s-au făcut nevăzute.

266

Sunt doar surorile. Paulina se plimbă agitată de-a lungul cerdacului străjuit de viţă de vie căţărată până sub streaşină. E doldora de struguri. Struguri cu boaba alungită şi galbenă. Ca nişte mărgele de sticlă sunt. Ţâţa caprei. Aşa le zice. Buni şi dulci şi zemoşi. Cu piele cărnoasă şi tare. Întinsă ca pânza pe gherghef. Plezneşte cu zgomot când simte puterea muşcăturii.

Poartă o rochie crem, imprimată cu floricele albastre, mici, cu frunzuliţe verzi. Decolteu sobru, despicat şi petrecut strâns în V. Marchează bustul ferm şi perfect proporţionat. În talie un cordon de piele albă, ca şi pantofii cu toc, moi, din şevro, făcuţi pe comandă la un pantofar de elită. Fusta rochiei e cloş şi cade mulată pe şolduri, vălurindu-se de la coapse în jos.

— Ăsta iar mi-a scris şi m-a cerut în căsătorie. Eu nu-l vreau. Nu-mi place. E mai bătrân cu paisprezece ani decât mine, e chel şi-i mai mic cu o palmă.

— Da’ nu-i urât. — Nu, nu-i urât. Numai că nu pot să-l iubesc. — Ai rămas cu sufletul la celălalt, săraca de tine. Ce să facem

dacă suntem neamuri cu el?! Dreptu-i că e văr de-al şaselea, dacă mai săream o generaţie, totul ar fi fost posibil. Aşa, ştii şi tu că nu se poate. Trebuie să treacă şapte generaţii ca să vă poată cununa. E păcat să se mestece sângele din aceeaşi vână. Uită-te la nemţi, care se iau verii între ei. Câţi copii care nu-s cum trebuie se nasc?! Vrei tu asta?

Paulina tace. Şi va tăcea toată viaţa. Dintr-un fundal apare, mare, cât tot ecranul viziunilor, o altă

fotografie. O fotografie de nuntă. Mirii, o pereche frumoasă. Doi oameni într-adevăr frumoşi. Numai că bătrânul destin, cu mintea lui sclerozată, a cam încurcat borcanele şi i-a furat de pe portative scrise în tonalităţi diferite. A greşit. Se mai întâmplă. Ce să-i faci?!

Ea are ochii melancolici, împăcaţi cu soarta şi un zâmbet care tocmai s-a instalat paznic trist la poarta sufletului, pentru a păzi închisoarea viselor de ne-mplinit.

267

El, cu ochi scânteind de lumină şi zâmbet tandru, doar pentru aleasa inimii. E frumos aşa cum e, cu toată chelia lui, care-i conferă un aer de nobleţe. Nobleţea omului cu sufletul deschis.

*

O cameră de joacă pentru copii. Specială. Spaţioasă, aerisită, cu ferestre mari care dau spre o curte cu pajişte, iarba măruntă şi egală ca un muşchi de copac, printre ale cărei fire scoteau la lumină capete în surâsuri colorate, flori mărunte, zise de câmp, galbene, albastre, roşii, bordo, albe, majoritatea însă galbene, de-un galben deschis, strălucind în ape de veselie contagioasă. Pe acest loc nu-s sălbatice de loc, le-a domesticit mâna care-a aşezat cu bună voie seminţele-n pământul reavăn, anume pregătit pentru ele. Din loc în loc se răsfaţă arbuşti ale căror crengi graţios arcuite grăiesc indubitabil despre priceperea grădinarului. Rondouri cu flori bine chitite şi aşezate simetric. Le spune rondouri, dar nu toate sunt rotunde. Mai sunt şi pătrate, ori dreptunghiulare, ori triunghiulare, ori în te miri în ce altă formă furată din geometria plană. Ori din alfabet. Un U culcat a leneveală pe undeva, sâcâit de prezenţa deranjantă a oamenilor guralivi, care-s în stare să-ţi strice bunătate de siestă. Ori un L elegant, marcând un capăt şi-un sfârşit de care nu scapă nimeni, nici măcar grădinile perene care par croite pentru veşnicie. Nimic nu e veşnicie, în afară de veşnicia însăşi. Ea singură e veşnicie veritabilă. Dar despre ea oamenii nu ştiu nimic, chiar dacă nişte se dau mari cum c-ar ştii. Ce ştiu de fapt?! Concret. Sigur. Hmm?!... Aud?!... Vezi?!

În grădină, creaţii aranjate cu fantezie de artist, pentru încântarea sufletelor care ştiu să se bucure de asemenea lucruri, pe care unii, la care să le plângi de milă, le socotesc stupizenii, puerilităţi, nimicuri lipsite de valoare, la care nu merită nici măcar să arunci o privire, de vreme ce nu aduc un oareşce beneficiu material. Puah! Fantezii romantice răsuflate şi penibile. Aiurea!

În pofidă, sâc, sâc, na!, parfumul lor se învălătuceşte printre micronii atmosferei şi pătrunde pe ferestrele larg deschise ale camerei de joacă, unde aduce prospeţime pură. Şi calm. Şi bucurie. Şi un bine, venit nu se ştie de unde. Dar vine şi te inundă.

268

Pereţii camerei sunt complet albi. Pe fiecare se lăfăie desene făcute de o mână neexperimentată, cu creioane şi culori de toate soiurile. Nimeni nu i-a interzis să le facă, pe motiv c-ar mâzgăli pereţii şi că asta n-ar fi voie. Camera e a copilului, aşadar s-a considerat că-i mai bine să aibă şi libertate de acţiune. Acolo. Nu şi-n altă parte. Cât se poate de clar şi fără drept de apel. Personalitatea se formează greu şi cu grijă. Deşi oare ştim cu adevărat cât e educaţie şi cât pură moştenire genetică?! Se pare că există teorii care susţin că, până şi înclinaţia spre credinţă în Dumnezeu, dacă o ai în cantitate mai mare, mai mică sau deloc sau predominant, sau obsedant este determinată şi dirijată tot de predispoziţiile genetice. Ale naibii gene! Mici, dar cât de puternice! Vezi, aşa-i ca şi cu buturuga. Cea mică răstoarnă carul mare. De ce se uită asta atât de frecvent?! Poate că aşa trebuie. Dacă nu s-ar uita, prea ar fi toate în roz. „Oricum, fetelor, aveţi de grijă cu cine faceţi copii! Vă uitaţi bine de tot şi la strămoşii alesului, luaţi şi vă uitaţi cu ocheanul, căci numai dragostea se pare că nu-i suficient, după cum se vede că susţin sus şi tare gurile rele!”, îi trece Corei prin minte o străfulgerare de gând. Ca şi când ar mai fi pe lume, vie şi-ar mai auzi-o sau asculta-o cineva! Sau poate o energie, pentru ea necunoscută, îi preia gândul şi-l plantează-n minte muritoare?! Poate. Că altfel, de unde numai ce remarci că te gândeşti la cine ştie ce şi habar’ n-ai de unde ţi se trage. Mai ştii?! De asemenea, aceluiaşi duh al Corei, straniu fenomen i se întâmplă: le şi vede, gurile rele le vede, căscate, găuri negre, ştirbe şi acre, acre aguridă, caverne urât mirositoare, plasate pe capete acoperite cu păr soios şi încâlcit, alunecat lipicios pe gâturi ca de curcan, zbârcite, fleşcăite şi roşii. Se bâţâie agonic, vârâte printre mâini răşchirate cu degete încrengănate în feluri de torsiuni bolnave. Le vede şi nu poate să creadă că divina dragoste poate fi învinsă de asemenea creaturi avortone.

Desenele de pe pereţi, unele, sunt scunde de tot, numai nişte linii frânte la întâmplare, fără formă. Se înalţă doar la câteva palme de la pământ. Altele se tot măresc. Cresc în sus, ca un lujer de floare. De crin alb. Şi capătă o oarecare formă de întruchipare naivă. La o privire interesată, se observă schimbarea, după cum s-

269

a schimbat şi priceperea autorului, căruia trecerea vremii i-a şlefuit drumul şi mintea spre alte percepţii ale lumii lui, care se tot schimbă şi se tot schimbă, încât nu se mai pridideşte cu obsedantul ”De ce?”. „Uite d’aia şi d’aia şi d’ailaltă.” Pricepe copilul. De ce să nu priceapă, că doar nu-i făr’ de minte?! Iar când pricepe, arată c-a priceput şi cum a priceput. Astfel s-au umplut pereţii. Nu chiar de tot. Mai e loc destul pentru multe alte priceperi. Cine ştie ce va ieşi până la urmă?! Poate o extraordinară expoziţie de tablouri geniale. Poate nimic.

Mobile, mai deloc. Câteva coşuri colorate şi cu forme haioase, de exemplu un contur de cangur al cărui marsupiu constituie adăpost vremelnic al jucăriilor, care altfel ar risca să zacă rătăcite prin toate cotloanele. Pe post de scăunele, nişte periniţe îmbrăcate în pluş, aşezate direct pe podea, ca să nu poată pricinui fără vrere nici un cucui. Un covor mare, aproape cât toată camera, mai moale decât un pat cu saltea cu apă. Cam asta e tot. În rest, spaţiu de mişcare şi aer curat.

În mijlocul covorului, un dop de fetiţă, care abandonase pereţii şi stă pe jos, cu picioarele încrucişate, cu un caiet deschis în faţă pe care mâzgăleşte într-o manieră suprarealistă. Gândeşte profund, cu un capăt al creionului în gură, dusă de inspiraţie.

Ochi mari, imenşi, căprui deschis, ca mierea de salcâm, cu o sticlire de lumină veselă, jucăuşă şi zgâtie. Gene lungi, întoarse, par coafate cu fierul de ondulat părul, negre-corb, „Sfinte, ce mai contraste!”, grele şi somnoroase, lasă umbre pe pomeţii obrajilor de câte ori clipeşte. Năsucul în vânt, mic şi bont, îi sporeşte ghiduşenia şi-i scuză fapta asupra căreia tocmai se hotărăşte a o comite, tacticos, degajat şi fără nici cel mai vag simţ al culpabilităţii. Probabil că-n mintea ei fragedă s-a născut ideea că desăvârşeşte opera predecesorilor.

Gura mică e strânsă bumb, cu buze bine conturate şi roşii, de parcă până atunci n-ar fi lucrat altceva decât să şi le muşte de emoţie. Amândouă împreunate mai că nu-ntruchipează o inimă minusculă, ca-n filmele din deceniul trei al secolului de obşte douăzeci. Dar nu devine cazul. Nici vorbă. Sunt aşa roşii de la mama lor natură, conturate straşnic de bine, ca şi când o cochetă

270

incurabilă şi foarte pricepută, ar fi stat în faţa oglinzii un ceas, ca să le contureze chitit, cu creionul pentru contur de buze.

Fetiţa asta e o scumpete. O păpuşă. Ba nu. Un înger. Unul din cei cu obraji bucălaţi şi îmbujoraţi, sprijiniţi în mânuţele dodoloaţe, făcute pumn, aflaţi pe cărţile poştale. „Oare de ce nu există timbre cu îngeri? Chiar aşa!” Părul revărsat în spirale de culoarea florii de tei e adus la ordine şi cuminţit, prins cu arcanul în banderole elastice, roşii, asortate la cataramă cu inimioara aceea de guriţă incredibilă, pe care-ţi vine s-o smotoceşti de drag, dar te abţii, pentru că nu-ţi permit regulile doctoriceşti, zise de igienă şi sănătate. Ăştia n-au grija sentimentelor. Dar de aia tot te mai scapi câteodată şi-i tragi o pupătură pe care, de dulce ce-i, nu-i găseşti termen de comparaţie.

Codiţele, prinse în coadă de cal, se zbenguie nărăvaşe la fiecare mişcare, deasupra fiecărei urechi, şi acestea delicate şi transparente ca un bibelou de porţelan aflat pe comoda din budoarul doamnei de Pompadur.

O doamnă distinsă, cu aliură de bunică luminată, cu ţinută elegantă, complet căruntă, un coc strâns pe ceafă ca la spanioloaice, discret machiată, abia sesizabil, inclusiv rujul de pe buze e discret, doar atât cât să nu pară neîngrijită, lasă în urma ei o undă de parfum, păşind în încăpere. Copilul ridică capul şi-i zâmbeşte larg.

— Ute, Buni, ute ţe faţe fetiţa! Ade, să vezi! — Ce zici că faci, tu, scumpete? Să vadă Buni! — Ute, vezi, scliu si desenez, ca aiţi. Si aiţi sclie si desenează.

Ute ţe flumos! — De unde ai luat tu asta, păpuşă? — De ţe? Din bibiotecă, de unde?! Doamne, Buni ţe întlebi si

tu acuma! — Da’ tu ştii ce e asta? — Sigul că stiu. O calte de desenat si de cololat. Eu o cololez.

Fac ţeva lău? — Nu, nu faci rău, dar nici bine nu faci. O să-ţi explic de

ce. Fiindcă acesta este albumul de amintiri de pe vremea

271

când a fost elevă la liceu Buni-Buni. Ceea ce scrie acolo i-au scris colegele ei, ca amintire. Tot ele au făcut şi desenele.

— De ţe au făcut desene? — Ca să nu le uite niciodată. — Cum asa? Buni-Buni s-a dus ţus, în cel, la Doamne-

Doamne si la îngelei. Acolo tlebuie să-si aduce aminte de plietenele ei?

— Da, sigur că da. Şi acolo. Prietenia adevărată este veşnică. „Veşnică precum viaţa de apoi”, i se năzare lui Buni aşa, un gând anapoda, dar nu-l spune tare. Ce să priceapă un copil atât de mic. Tu nu trebuie să faci nimic cu albumul acesta. El trebuie să rămână aşa cum a fost. Cum l-au făcut fetele atunci când l-au făcut. E foarte vechi.

— Buni, ridică fetiţa două degeţele, Buni am voie să întleb? — Bineînţeles, scumpete. Cine te-a învăţat că n-ai avea voie

să întrebi? — Tanti. Spune că ţei miţi nu e voie să se amesteţe în volba

ţelol mali. Că nu-i flumos. Înseamnă că sunt plosti si needucaţi de acasă.

— Asta aşa este. Dar atunci când nu înţelegi ceva, te rog să întrebi. Nu întrerupi pe nimeni, laşi omul să termine ce are de spus, apoi întrebi. Toţi copiii trebuie să întrebe, ca să afle ceea ce nu ştiu. Ai înţeles?

— Îhî. — Nu-i frumos să spui îhî. Asta unde ai auzit? — În palc, la topiii mali. — Ei, ce ai vrut să întrebi? — Ţe înseamnă vesnic? — Veşnic înseamnă care durează totdeanua. Nu are sfârşit. — Bine, a înţeles fetita. Dar vechi ţe înseamnă? — Cum de nu ştii ce înseamnă vechi? Chiar, chiar nu ştii sau

acum vrei să mă păcăleşti? — Î... îm. Chial, chial nu stiu. — Pe î...îm de unde l-ai mai scos? Nici acesta nu-i un cuvânt

frumos. Se răspunde cu nu. — Dal e mai usol decât nu.

272

— Te rog fă plăcerea lui Buni şi nu-l mai folosi. Ne-am înţeles?

— Dacă asa ziţi tu! — Deci, vechi înseamnă ceva foarte de demult. De mult, mult

timp. Adică nu e nou. — Bine, dal atunţi si Buni-Buni e veche, constată copilul cu

un ton degajat şi nepăsător. Doar constatator. — Da, numai că despre oameni se spune bătrân. În cazul lui

Buni-Buni, bătrână, pentru că e femeie. — Dacă Buni-Buni a fost bătlână, si albumul e tot bătlân? — Da, e vechi, la lucruri li se spune vechi, la oameni şi la

animale bătrâni. Albumul are mai bine de o sută de ani. Mai mult de un secol.

— Ţe e un secol? — Un secol are o sută de ani, răspunde doamna cu răbdare de

cremene. — Dal eu nu am un secol. O să am si eu un secol? Când o să

am un secol? — Sigur că nu ai un secol. Ai numai câţiva anişori, Puiu’ lui

Buni. Să-ţi dea Dumnezeu ani mulţi şi fericiţi, păpuşă, spune doamna, cu ochii umeziţi de dragul nepoatei ei, pe care o socoate cel mai cel copil dintre cei mai cei de pe întreg mapamondul. Aşa o scumpete şi-o dulcică, de-ţi vine s-o mănânci.

— Eu stiu câţi ani am, Buni. Am tlei ani. Sunt o domnisoală. — Da, iubire, aşa e, ai trei ani şi eşti o domnişoară în

adevărata putere a cuvântului. O sărută. — Buni, vleau să stiu ţe sclie în album. Se ridică în genunchi

şi-şi împreunează mânuţele ca pentru rugăciune, seara când spune „Îngel, îngelasul meu, Ţe mi te-a dat Dumnezeu, Eu sunt mic, Tu fă-mă male, Eu sunt slab, Tu fă-mă tale, În tot locul mă-nsoţeste, Si de lele mă păzeste. Doamne, Doamne vleau ca Mami si Tati si Buni si Bunu să fie veseli si să nu-i supele nimeni niţiodată. Si tanti la fel, când nu e lea si ţipă la fetiţă. Doamne-Doamne, îţi tlimit un pupic dulţe, de somn usol.”

273

— Buni, Buniţi, te log foalte, foalte flumos să-i ţitesti la fetiţă. Te log, Buni!

— Atunci, dacă mă rogi aşa de frumos, hai să citim. Foile albumului se întorc una după alta şi învie nu numai

vremi apuse, ci aduc în încăperea cu pereţii albi şi desenaţi, sufletele fetelor de altădată cu toate simţămintele şi trăirile lor. Un fel de înviere din morţi. Ceva din acele fete de demult s-a întors ca să reexiste preţ de o lectură, fosta lor viaţă.

274

ALBUMUL LUI BUNI-BUNI

275

* O cheamă Cornelia, Maria. Cornelia ca pe mama Grahilor,

întemeietorii Romei, Romă de la care ne tragem obârşia. Şi de la daci, fireşte. Cât la sută unii şi cât la sută alţii, nu mai are importanţă. Important este că dragostea, aceeaşi pişicheră de dragoste, care joacă feste oamenilor deveniţi neputincioşi în faţa ei, i-a unit şi, din sângele amestecat ca-ntr-o căldare cu-n retevei, de o mână miraculoasă, a ieşit, nici mai mult, nici mai puţin, un întreg popor.

Iar Maria, ca pe mama lui Iisus. Aşa a vrut tatăl ei, care este un mare patriot şi un mare credincios. Nelipsit de la biserică, nu pentru că aşa se cere pentru un fruntaş al satului, om cu vază şi respect de la toţi, ci pentru că aşa este sufletul lui, înmuiat în credinţă autentică. Când cântă în strană are pleoapele lăsate, căci toată simţirea e canalizată spre dăruire. Faţa ridicată spre cer emană lumina credinţei curate. Din gâtlej îi ies asemenea sunete, de te înmoaie cu totului tot şi numai ce ţi se umezesc ochii, fără alt motiv decât de prea încărcata bucurie de-a te pătrunde cu frumuseţea cântării care pluteşte alinător prin mireasma de tămâie lăsată dâră în urma cădelniţei, daruri smerite către Cel Veşnic.

Cornelia, pe numele ei mic, de alint, Neli, e o fată liniştită, cuminte şi deşteaptă, cu un creier care zbârnâie. Genul care găseşte dezlegare la orice e de dezlegat. Doreşte să facă şcoală şi tata vinde nişte pământ ca să acopere cheltuielile, pentru că, de sărac, nu e sărac, dar nici cu venituri care să-l scoată afară din casă nu e. Lucră la pământ în rând cu zilierii şi-l adapă cu propria sudoare. Şi tare nesătul e pământul, când vine vorba să-ţi soarbă vlaga. Tata e ţăran mijlocaş, cum se zice. Mulţi îl condamnă, pentru că nu e moda pe la sat să-ţi dai fetele să facă şcoală. Dar asta vrea Neli şi tatăl ei are o minte suficient de descuiată, ca să-i

276

împlinească voia şi să nu ţină seamă de criticile şuşotite de toate babele pe la colţurile uliţelor.

Aşa pleacă la oraş, la liceu. La liceul de fete, Carmen Silva, cel mai renumit din zonă. E internă. Stă la internat. De gazdă nu poate fi vorba. Sunt tare scumpe. Şi apoi se simte bine cu fetele, toate împreună, vorbind de-ale lor şi de-ale vârstei.

De multe ori ies în curtea şcolii la taifas. Curte, vorba vine, pentru că e parc în toată regula, deşi şcoala, cu internatul alături, e chiar în buricul târgului. Uneori fac chiar şi fotografii. Fotografii în grup, cele mai multe, una mai trăsnită decât alta. Uneia îi vine o idee năstruşnică şi le pune să se aşeze prima pe burtă, pe iarba crudă, mai mare păcatul s-o striveşti, dar, de, minte de copile necoapte încă. Apoi, următoarea pe spatele primei şi aşa mai departe, una câte una călare pe spatele precedentei, de formează o grămadă orânduită pe verticală, precum o coloană durată din trupuri vii şi tinere, pline de trepidaţiile induse de suflul jucăuş al primăverii, care le îmbată simţurile. Şi râd toate cu gura până la urechi de trăsnaia imortalizată, mai ales că sunt perfect conştiente de prezenţa în spatele gardului, lipiţi cu ochiul de crăpături, a colegilor de la liceul de băieţi din vecini, tot unul renumit, Loga, după numele cărturarului deschizător de drumuri şi minţi tinere, Constantin Diaconovici Loga. După câteva zile, primeşte fotografia pe dosul căreia stau scrise cu litere de mână, frumos caligrafiate din peniţă cu vârful subţire, cu cerneală neagră, numele tuturor poznaşelor, în ordinea aşezării de jos în sus. Dedesubt: „Pentru Neli, de la Doina Levinţa, pentru ca amintirea tinereţii să-ţi rămână în suflet şi oriunde te vor purta paşii în viaţă să nu o uiţi pe colega care te-a iubit în liceu.” Urma spăsită, dislocată într-un colţ dantelat de zimţi minusculi, data.

„Am să-mi cumpăr din primii bani pe care reuşesc să-i pun deoparte, un album, ca să am unde le aranja frumos, pe toate.”

Învaţă bine Neli, e premiantă, deşi are colege care sunt ieşite din familii de intelectuali cu nume, în a căror casă cultura este tradiţie, pe când ea e prima generaţie în pantofi. Totuşi, cu mintea ei briantă, recuperează şi le şi întrece.

277

Sâmbăta şi duminica au liber de la internat. Sâmbăta mai ies la plimbare, mai cască gura la vitrinele magazinelor, mai fac câte o vizită la ceai şi o prăjiturică, acasă la o colegă externă. Aşa se numesc, externe, cele care nu stau la internat ci, fie în gazdă, fie acasă la părinţi. Mai merg la o cofetărie, la o prăjitură, dacă şi când le dă punga. Uneori, câte una cu buzunarul mai bine garnisit, face cinste. Iac-aşa numai, ori că se sărbătoreşte un eveniment. Cel mai adesea ziua de naştere sau onomastica. Duminica de dimineaţă merg toate, aşezate ordonat în rând, două câte două, la capela liceului, la liturghie. Dar după masa e a lor. Ies, mai ales când vremea e frumoasă, ca muştele la soare, în cârduri gălăgioase, debordând de vitalitate şi bună dispoziţie. Se grupează pe prietenii şi simpatii tot câte patru, cinci, ori mai multe, după cum devine cazul. Plutesc, nici măcar nu zboară, darmite să meargă. Fustele cloşate ale uniformelor, care cad în falduri dulci, li se ondulează, prefăcute, pe coapse şi peste pulpe, ghicind acolo frumuseţi puse la păstrare, pe care cloşurile, codoaşe cu experienţă, le scot la iveală mulându-se cu ostentaţie sub presiunea jucăuşă şi abia atinsă a suflului molatec pe care-l revarsă vântul de primăvară, venit să îmbete tot ce poate, cu buchetul lui de parfumuri neidentificabile.

Câte una mai îndrăzneaţă îşi scoate basca de pe cap, pe care altfel o poartă pe-o ureche, ca becherii, lăsând părul să zburde liber şi descătuşat din reguli austere, sub mângâierea paternă şi zâmbetul îngăduitor al măritului Soare.

Regula e să dea câteva ture pe Corso, strada principală din centrul centrului oraşului, loc de plimbare al protipendadei, unde nu circulă nici tramvaie, nici maşini, nici vreun fiacăr rătăcit, ţinut la rang, cu sfinţenie, de un străbunic încăpăţânat, înţepenit, ca un cal nărăvaş pe picioarele dinapoi, pe poziţia împotriva noului şi modernismelor, pe care le socoate că depăşesc orice limită şi-s prostii înveterate, inventate de bonjurişti aiuriţi la care le fluieră mintea tot felul de inepţii nefolositoare şi bizare.

Pe Corso sunt cele mai sofisticate restaurante şi exclusiviste cofetării, pe ale căror terase stau la mese perechi respectabile. Doamne în taioare englezeşti cu nurci la gât ai căror ochi de sticlă

278

te urmăresc placid, pantofi escarpen făcuţi la comandă, poşetă şi mănuşi din piele atât de moale, încât mai mult nici că se poate-nchipui, toate asortate la marele fix cu pălăria cu voaletă care ajunge doar până peste sprâncene, dându-le un aer de semi mister incitant. La gât, coliere de perle sau cruci pioase, ori alte podoabe de clasă, achiziţionate de la bijutierii de marcă ai oraşului, comercianţi şi meşteşugari fără de pereche, care ţin la demnitatea şi la onoarea lor de meseriaşi impecabili, mai mult decât la viaţă. Sunt mândri fiecare de breasla lor, pe care n-o fac de ruşine nici să-i picuri cu ceară topită.

Domni în costume din stofă englezească, cu haina uşor cambrată pe talie, rever lung şi lat, la doi nasturi, pantaloni a căror dungă e lamă de cuţit de vânătoare, cu manşetă de trei degete, care se lasă doar cât trebuie peste botul rotund, ca ciocul de raţă, al pantofilor cu talpa subţire de piele autentică cu scârţ la fiecare călcătură, bine făcuţi cu cremă şi dat glanţ cu perie din păr natural, de cal, până ajung oglindă, de către un servitor conştiincios şi devotat, care nu-şi poate închipui că viaţa lui ar putea fi şi altfel decât este. Cămăşi albe din dejalin, apretate şi călcate impecabil, având gulere fără brumă de cută, cât de mică. Cravate din mătase naturală în dungi, carouri sau alte modele sobre, care emană responsabilitate şi conştiinţa datoriei.

E duminică după masă. Cornelia şi Reli, una dintre prietenele ei orăşence, se plimbă agale pe Corso.

— Uite ce lalele frumoase au plantat pe rondourile din mijloc, se opreşte-n loc Reli.

— Da, sunt ca un curcubeu viu. Aş putea să stau şi să le admir delicateţea ore întregi, fără să mă plictisesc. Dacă taci şi te concentrezi, poţi să auzi zumzetul albinelor. Vezi cu câtă agilitate şi pricepere se mişcă în cupa florii?! Ştiu exact ce trebuie să facă şi cum să facă. Dacă stau să mă gândesc ce fabrică perfectă e un stup de albine, nici nu-mi vine a crede. Nişte gângănii zburătoare harnice şi mai bine chibzuite decât Solomon însuşi. Şi câtă personalitate pe ele! Adevărate amazoane! Nu depind de masculi. Îi tolerează pe trântori doar cât au nevoie de ei pentru a procrea.

279

Apoi, „Merçi frumos, valea!” Poate că au dreptate. Tu ce părere ai despre bărbaţi?

— Da, Reli, ce părere ai? se aude în spatele ei o voce masculină. Prezintă-mi, te rog pe această, presupun, prietenă a ta, care, după cum văd, cam are tendinţa de-a pune bărbaţii la zid.

Cornelia se întoarce şi-l vede pe tânărul căruia îi zâmbea Reli mai dulce decât dacă-ar fi mâncat în loc de prânz un întreg butoi de miere. De albine. De salcâm. Curată şi foarte naturală, neînmulţită cu sirop de zahăr. Reli e topită toată, i se scurg ochii şi abia poate deschide gura, ca să scoată câteva articulaţii anemice, zăpăcite şi-ncurcate:

— Sigur... Da... E colegă... Stă la internat... Nu-i de aici... N-ai avut unde s-o cunoşti.

— Dar vreau s-o cunosc acum. Te rog prezintă-mi-o! Reli înghite în sec, obrajii-i sunt purpură, şi de încurcată, dar

mai ales de ciudă şi invidie, pentru că orb să fii şi tot ai vedea cum Romulus i se adresează ei, dar nu-şi desprinde ochii de la Neli. Izbucneşte brusc:

— E Cornelia, zisă Neli şi e de la sat, fată de ţăran. Neli, întoarce Reli ochi aprinşi ca de ghionoaie, el e Romulus, fiul judecătorului Dima, şeful baroului şi preşedintele Partidului Liberal. E mai mult în capitală, decât acasă.

Se face că se uită în grabă la ceas, zâmbeşte forţat, unul din acele zâmbete care scot falseturi sesizabile de la o poştă, numai ce se-nbăţoşeaz-odată, de parcă taman ar fi făcut cunoştinţă cu ţeapa lui Vlad Dracul, îşi ridică, cică mândru, bărbia ei prea ascuţită, de altfel cum e ea toată şi la cuget şi la trup, şi scuipă otravă din vârful buzelor:

— Vă zic pa, copii! N-am încotro, am o întâlnire şi-am întârziat deja. Scuză-mă Neli, că te las aşa, baltă-n drum, dar... înţelegi şi tu! Băieţilor nu le place să te faci aşteptată prea mult. Poate că o să găsiţi şi voi ceva de făcut. Încercaţi! Nu se ştie niciodată ce iese! Dac-o fi cu botez, să nu mă uitaţi.

Se-nvârte pe-un călcâi şi lasă-n urmă gâlgâitul unui hohot de râs răutăcios care ar fi vrut să aibă diplomă de intelectual ironic, precum şi doi oameni rămaşi ţuţ de mirare.

280

— Mi se pare mie sau e-ndrăgostită de dumneata? — Tu, te rog. Şi Romi. Te deranjează să-ţi spun Neli?! — Romi? — Da. Când eram mic, mama mă alinta Romică, iar eu am

scurtat-o!... Deci, s-a făcut! Romi, Neli şi prieteni. Şi pertu! Se apleacă puţin spre mâna ei, privind-o direct în lumina

ochilor, ghiduş-întrebător, însă fără a face el primul gestul. E copilul bine educat şi ştie tot protocolul bunelor maniere. Neli întinde mâna, el i-o sărută, întârziind doar un picuţ mai mult decât îngăduie normele. Numai cât o părere fugitivă. Ca o atingere de funigel care pluteşte în văzduh. Pe fată o trec fiori, nişte fiori de care n-a mai simţit niciodată şi care-i dau o senzaţie cu totul aparte. Îşi face loc un fel de gol în stomacul care se strânge ghem. Un tremur mărunt, imperceptibil, dar cât se poate de real, o scutură pe dinlăuntru, iar capul îi devine tulbure, ca după o cupă de şampanie, aşa ca atunci când a băut şi ea una la ziua de naştere a unei colege care-i de familie. Vede ca prin sită, ar vrea să se frece la ochi, dar i-e ruşine.

— Îmi pare bine să te cunosc Neli! Privirea băiatului devine serioasă. Aşteaptă reacţia ei. — Şi mie, Romi. Întrebarea cu îndrăgosteala lui Reli a rămas în aer. — Îmi permiţi să te invit la o îngheţată? Fata ezită o fracţiune de secundă. Încearcă să gândească dacă

asta se cade sau nu. Dar cum poate cineva în situaţia ei să mai şi gândească de-adevăratelea? Absurd cu a mare, aşa că a zis da.

După îngheţată se plimbă o vreme pe aleile parcului care e chiar lângă centru, iar de acolo ajung pe nesimţite, pe malul râului, care mărgineşte o latură a parcului. Sălciile se închină apei, care, darnică, le oglindeşte jalea de fecioare-ndurerate. Păpădiile s-au adunat în pajişti, ca să flecărească vrute şi nevrute, râzând cu toată faţa lor luminoasă către soarele care le îmbrăţişează fără jenă în văzul lumii. Printre ele, traista ciobanului îşi scutură bănuţii-n formă de inimioare, care bat de dragul cine ştie cui.

Neli şi Romi pierd măsura timpului, despre care nici nu ştiu cum se scurge. Când s-au depărtat de lume destul, el o ia de mână,

281

dar abia de-o atinge. Le e frică la amândoi de ce se-ntâmplă. Totuşi el nu se poate abţine, iar ea nu-i în stare să refuze. Îi doreşte atingerea din tot sufletul. E clar ca lumina zilei. Au căzut în capcană. Sunt gata, prizonieri, legaţi fedeleş. Când au ajuns aşa, numai Cupidon, care-a şuguit cu ei, ar putea spune. Pârdalnicul acesta se tot amuză de la Eva încoace pe seama sufletelor bieţilor muritori pământeni, veşnic tânjitori după dragoste, care de prea puţine ori le e dată cu adevărat, doar li se întind momele false, ca la peşti, în care cred cu toată fiinţa, iar când înţeleg păcăleala, e prea târziu, ca să mai dreagă ceva, i-a pătruns cârligul undiţei. Degeaba se mai zbat, că se zbat pe uscat, pierzându-şi suflul. Iar păcătosul de Cupidon se strică de râs, până se ţine cu mâna de burtă, apoi le mai trimite încă o săgeată, iar oamenii iarăşi muşcă, nu se-nvaţă minte niciodată. Şi uite-aşa se-nvârte caruselul, până când ameţeşti de tot şi, obosit, depui dezamăgit armele. Iar dacă vreunul se găseşte să n-o facă, toată lumea se uită câş la el, de parcă s-ar face vinovat de înaltă trădare. Oare de ce?!

Neli şi Romi sunt beţi de-a binelea, îmbătaţi cu ei înşişi, dar au noroc, pentru că Venus, mai înţeleaptă decât jucăuşul de fiu-său, le strecoară o anemică rază de raţiune care le şopteşte că s-a făcut târziu şi că trebuie să se întoarcă. Mai ales Neli, care trebuie să respecte ad literam regulile de la internat. Altfel e dată afară, or pentru ea internatul e singura soluţie, dacă vrea să facă şcoală.

Ajung în faţa porţii de la internat, poartă din lemn masiv, mare, grea, înaltă. Te striveşte cu prestanţa ei, iar când îţi scârţâie una din balamale, te faci mic şi-o tuleşti, cât mai repede, de partea cealaltă. Cât de repede poţi, căci pentru a se lăsa deschisă trebuie să te împingi în ea cu toată puterea întregului trup, după ce-ai apăsat cum se cuvine pe clanţa mare, din fier solid, ca un boxer de categorie grea. E-n formă de S culcat, cu bociulie la capăt, ca la macul copt.

Se opresc. — Sărut mâna, Neli. Te mai pot vedea? — Da, îngână timid, cu ochii plecaţi, neîndrăznind să-i ridice

nici ca să se uite la el, pentru că simte cum îi ard obrajii de ruşine şi de emoţie că acceptă o întâlnire cu un băiat, dar şi de teamă c-ar

282

putea să vadă cum se uită la ea pe fereastră vreo colegă, care apoi va bate darabana cu tot felul de presupuneri şi vestea va circula ca scânteia pe fitilul aprins al unei bombe. Sau, mai grav, să fie la fereastră însăşi pedagoga, cu ochii ei de vultur necruţător şi atunci să te ţii, ce urmează. Nu c-ar fi interzis să se plimbe cu-n băiat! Dar fiinţa aceea e secantă rău de tot. O domnişoară bătrână care şi-a înghiţit frustrările toată viaţa. Ca să-i digeri predica despre ce-ar putea să se întâmple, cum trebuie să fie o fată cinstită, pentru ca să nu păţească cine ştie ce ruşine care-ar exclude-o din societate pentru totdeauna, e greu de suportat, chiar dacă ai răbdare de înger.

— Bine. Atunci pe sâmbăta viitoare, ca şi acum. Ea dă din cap, cum c-a înţeles, iar el îi sărută din nou mâna şi

rămâne pe loc până o vede intrată. Aşa se scurge toată primăvara. Vine sfârşitul anului şcolar, el

îşi dă bacalaureatul. De la toamnă urmează să plece la facultate. La medicină, împotriva tatălui, care ar vrea să-l urmeze în meserie. Dar Romi e piatră tare. Nu cedează şi rămâne pe-a lui. Medicină. Ea mai are până să termine liceul. E diferenţă de cinci ani între ei. Pleacă acasă la părinţi, la sat.

Cum au trecut lunile, trec şi anii. Îşi scriu regulat. El mai întârzie uneori, câteva zile, îşi cere scuze, invocând pretexte de tot felul, mai ales dă vina pe prea multul studiu la care sunt siliţi să se supună, ei, studenţii, de nu-şi mai văd capul de treburi, în timp ce Neli aşteaptă poştaşul cu sufletul la gură şi, atunci când nu are nimic pentru ea, îi piere cheful pentru orişice.

Termină liceul şi ea. Hotărăsc să se logodească, după ce petrec o vară de vacanţă în sat, spre bucuria bunicilor lui, care de-abia-l apucă, dar nu se pot opri să nu-şi facă cruce de mirare că mai stă şi pe la ei. Apoi înţeleg când aud de prin sat că cei doi sunt nedespărţiţi şi-şi petrec toată vremea la olaltă, unde-i unul e şi celălalt. La întrunirile cu prietenii lor cei şcoliţi, cu care se întâlnesc de obicei în colţul bisericii, lângă statuia soldatului necunoscut, ridicată prin voinţa satului care astfel îşi cinstea morţii căzuţi în primul război mondial. La joc, duminica, numai cu ea joacă şi n-are ochi pentru alta.

283

— Tolvai, Timo! Ia vină pân’ la minie, Timo! Să-ţ arăt un molărai! Să ce uiţ şî tu la niepotu-tu! iuuu, Timo! îl cheamă imperativ Maica Roxa pe soţul ei. Calcă pantalonii lui Romi, ca să fie dunga lamă de cuţit când se duce în sat „că doară n-o umbla cu ei cum îi duda dă la casă, ca şî şloasării cînd lucră-n atielier dă fac tătă forma dă şoroafe pântru măşânăriilie lor. Numa ei şciu dă carie!”

Înainte de-a-i călca, caută prin buzunare, ca să nu care cumva să fie ceva şi să se strice. Ce-i fu dat să găsească, mai întâi o lasă fără grai, apoi îl strigă pe Tima, bărbatu-su, cu care s-o-nvăţat într-o viaţă trăită împreună să vorbească absolut tot.

— Uită-ce şî tu! îi arată două fotografii care au căzut din portofel.

— Uită-ce! Or picat dân bugilari şî le-am văzt. Zî şî tu! Iuu, Isusă, iuu!

Îi întinde două fotografii în care e Romi şi Neli. Într-una sunt la căminul din sat, pe fereastră, cu coatele proptite de cercevea, cu degetele care se ating şi mai că le vezi cum emană trepidaţii mărunte de emoţii indescriptibile, recognoscibile de orişicine a fost tânăr şi îndrăgostit lulea, până peste urechi, de nu mai ştie nici cum îl cheamă. Cu ochii, ochi în ochi, cufundaţi unu-ntr-altul până la orbire faţă de tot ce-i în jur. Întreagă tandreţea şi pasiunea lumii e adunată acolo şi se transmută pe cale de lumină întinsă între ei împletind străluciri extraterestre. Un zâmbet de adorare, ca în faţa Madonei din Capela Sixtină, li se agăţase pe feţele tinere, poleite cu fericire.

— Ai văzt? Ai văzt? Uităcie la copilu’ ăsta cum îş prăpăgieaşce viaţa cu o sărăntoacă! îşi şterge Maica o lacrimă chiar adevărată, cu dosul mâinii ei bătătorite şi crăpate de lucrul brut într-o gospodărie mare şi grea de la ţară.

— No, şî? Lasă-l, că-i ficior. Să ţânie dă ea până să satură şî p-ormă îş ţâpă pălăria p-o ureache şî plieacă la trieaba lui. Zbieri şî ce vaiţ dă gângieşci că n-ai mai auzât una ca asta. Tacă-ţ fleanca! Nu mai da tu şfară-n ţară cu proscii. Un molărai, baş că nu însamnă mai mult dăcât caca dă fleaca. Lasă-l! Să nu cie prind că

284

scoţ dân gură vorbă liegănată cătă el. Să-ţ ţâni gura! Înţălesu-m-ai, mă, muiarie?! Nu-l contra, că d-aia mai rău nu cie-ascultă.

N-aşteaptă răspuns, se întoarce greoi, ca bătrânii şi se îndreaptă spre grajduri, unde în acel moment se chinuia să fete o iapă. Mergând, mormăie pentru el:

— Muiarie proastă! N-are alta dă lucru, numa să ţână socoata la ficior şî să mă smincească pă mine dă la lucru, pântru că i s-or aprins călcâile lu niepotu-su după o fată. Nu mai are ţânierie dă mincie baba, că şî noi am fost tăt p-o formă. Mare scofârleală! Că nu s-o-mburdat Pământu!

Trece pragul grajdului şi se duce direct la Stela, iapa cea tânără care cunoaşte durerile facerii pentru prima dată. Nechează nu prea tare, a vaiet, dă cu copita în pământ, când nu mai poate răbda, nările îi freamătă-ncordate, iar la bot are o spuză de spumă albă.

— Haida, draga lu tata, lasă că cie scăpi tu acuşa şî iară mieri tu cu tata la holdă să-ţ dau iarbă şî fân proaspăt d-ăla dă sub nucu ăl marie. Lasă fata lu tata că i avea un mânz dă tătă frumusaţa. O să zburgie după cinie, dă mai mare dragu. Dacă nu-i mânză îl ţâne tata armig dă prăsâlă, dacă-i frumos ca măsa, agică ca cinie, principieso! Lasă, cu tata, lasă!”

— Îi şopteşte vorbele calde spuse ca pentru o amantă nepreţuită, în timp ce-o mângâie pe spate şi pe burta care se încordează din cauza contracţiilor tot mai dese.

— Hai, cu tata, uităcie c-o ieşât capu. Mai o ţără şî cie-ai scăpat.

Vorbind, bagă mâna până la cot şi-o ajută trăgând încet mânzul afară. Îl trec toate transpiraţiile. Amândoi, şi el şi iapa, sunt leoarcă de efort. Dar reuşesc şi iese un mânz gri cu steauă-n frunte.

— Uită-cie, păpuşă la frumusaţa asta! Tu ai făcut-o, ţucă-cie tata! O fi ăsta ditamai armigu! Roxo, haida să cie uiţ la mânz! Îi mândru ca mumă-sa!

În timp ce animalul îşi linge puiul, moş Tima o şterge cu paie proaspete. Pune şomoioagele într-un coş mare, ca să le arunce la gunoi.

285

Mânzul încearcă să stea ţeapăn în picioare, numai că mereu cade pe picioarele dinapoi şi rămâne câteva clipe stând în fund, în poziţie de cangur, uitându-se în jur cu ochii lui mari, miraţi, nepricepând ce i se-ntâmplă. Dar nu se lasă şi iar încearcă. Până la urmă reuşeşte să stea pe picioarele subţiri şi uşor tremurânde ca o coardă prea întinsă şi, cu ajutorul unei ştiinţe plantate-n gene, venită din ancestral, găseşte fără dubii sânul mamei, pe care-l apucă cu poftă flămândă şi suge din răsputeri, ca un beţiv notoriu din gura clondirului. Mai că nu se-neacă de cum înghite cu nesaţ, scoţând câte-o ghiorţăială sonoră cu fiecare nou dumicat obţinut prin împinsături lovite cu botul în burta martirei ce l-a adus pe lume.

— Şăz un picuţ sângură şî ai grijă dă mânz, că miearie tata să ducă coşara cu paie să lie-arunc, că put şî să-ţ aduc o vadră cu apă proaspătă, că trăbă că eşci tare sătoasă, săraca dă cine, după cât ai avut dă tras până l-ai făcut pă pezevenchiu ăsta dă mânz a tău.

În felul acesta a ajuns biata Stela să fie ea cea care decide dacă moş Tima vede sau nu şi cea de a doua fotografie. El nu consideră c-ar fi pagubă-n ciuperci, dar Maica se dă de ceasul morţii tot uitându-se la ea şi vorbind singură cu pereţii.

— Că Tima ăsta-i bun numa să şadă la coadă dă marvă. Nu poţ să cie givănieşci cu el, să şadă şî el să ne sococim cum îi mai binie pântru copil. Iotăce tu, numa, la ei! Şăd pă puncie la bară şî să hlizăsc, gângieşci că le fălieaşcie o doagă. Să cie socoţ că s-or dus să prindă piaşcie dân bară? Dapoică! Ţ-ai găsât! Şăd şî să ţân dă mână şî să uită unu la altu ca viţaua la poarta noauă.

Oftează adânc cu fotografia în mână. Se tot uită şi nu poate încă să accepte că nepotul ei cel care va fi mare doctor stă degeaba pe puntea de peste baltă, ţinând de mână o fată frumoasă şi se pierde în limpezimea ochilor ei blânzi. Mai stă o vreme dusă pe gânduri, ţesând planuri pe care ştie că le face degeaba. Nimeni nu ascultă la ea.

— Numa că acuma trăbă să zâc şî io agivăru. Dă frumoasă-i tare frumoasă. Şî la faţă şî la corp. Aşa subţârică, cu mijlocu ca dă albinuţă prins în curieaua aia lată, cu ţolu ăla cu pianie dă tătă forma, ca şî când acuma or fost rupce dân grăgină şî ţâpacie la ea

286

pă ţol. În parcia dă jos îi plisată şî num-aşa joacă mătasa când calcă. Bacie ape-ape, dă-ţ fug ochii pă ea ca şî când cie dai pă gheaţă. Îi frumoasă, na! Şî păru-i ca mătasa dă cucuruz năcopt, numa cie uită! Îi frumos aşa ondulat cu buclili aşăzacie în cunună pă lângă cap. Iotă cum să râgie. I să văd ghinţî albi ca lapcili mintun când o mulg pă Dumana. Am auzât dân sat că-i fată cumincie, nu ca aşcia d-acuma, dă sar gardu, una-doauă. Şî zâc babili că-i tare blânduţă. Uită-cie că tăcie nu să poacie. Şî frumoasă şî bogată şî cumincie. Acuma cum o vrea Dumniezău! Că şî el, Romi a nost, îi pogan dă om. Iotă cât îi dă mândru cu păntălonii albi pigluiţi dă babă-sa, agică io, cu dunga fără hibă, cu chimiaşa albă dăşcheiată la grumaz numa la un bumb şî haina, cum zâc ei, domnii, iancălu, ca pă la noi, niegru cu dunguţă îngustuţă ca firu dă aţă albă. Cu pălăria tăt albă cu păntlică niagră şî cu cozorocu oţără lăsat înăincie. În piept la iancăl are o mărămuţă po formă cu încălţărilie, gri, cum zâc ei. Mai închis şî mai dăşchis. Doauă formie dă pialie. Şî mărămuţa la fial. Doauă culori dă gri d-ăsta. Pă capieţ îi mai închis şî mijlocu-i dăşchis ca fumu dă lieamnie curacie. O poartă numa dă fălălai, nu o folosaşce să-şi sufle nasu-n ea. Pântru asta are alta. Albă. Ş-o ţâne în pozonariu dă la păntăloni. Încălţărili îs un fial dă săndalie, dară nu dân curialie lace. Îs împlăcicie mărunt, nu lasă să să vadă ştrimfii, îs ca ş-un păpuc, numa că nu-s numa dântr-un dărab dă pialie întrieg. Îs păreache, nu pot să zîc altă formă. Îs! Bariem dacă i-ar da ei tată-su macar mai vo doauă lanţă păstă cât s-augie că are în zeastrie!

Aşa întoarce Maica pe toate feţele problema cu iubirea nepotului. Numai că la cei tineri nu le pasă nici cât negru sub unghie. Ei ştiu una şi bună. Vor să se căsătorească. Un an de logodnă, până termină el ultimul an de facultate e arhisuficient din punctul lor de vedere. Nu şi din al altora, dar nici că le pasă. Îi doare-n cot şi nici măcar acolo, pentru că orice durere-i proastă, ori ei sunt prea fericiţi şi plini numai de dragostea lor, ca să mai simtă şi altceva, în special durere.

Părinţii ei îl cunosc pe Romi, pentru că, de când îi face curte fetei lor, vine regulat în fiecare vacanţă la bunicii dinspre tată, la

287

care până acum nu s-a prea omorât cu venitul. Nici de copil mic nu-l prea aducea mamă-sa, care se ţinea domnoasă, nici mai târziu, când el însuşi a prins a pricepe, deşi bătrânii mureau de dragul lui.

„Cum nu?! Doară-i ficior! Ficioru ficiorului nost, domn mare la oraş! Mare domn o ajuns, că-i dăşciept foarce! Socociţ! Îi şî-n Parliament!” grăieşte mama printre buzele strânse cu mândrie nedisimultă, către cine are vreme s-o asculte. „Iară acuma şî ăl mic o fi doftor. Bag sama, doftor mare o fi! După atâta amar dă şcoală!”

Are cine stăpâni pământul lor, adunat din moşi, strămoşi, bucată cu bucată, cumpărat cu bănuţi economisiţi cu zgârcenie şi ţinuţi să se adune în noduri de batistă şi puşi la păstrare sub strujac. S-au mai adăugat hectare serioase, nu glumă, chiar în hotarul satului, aproape, de când domnul deputat e om cu greutate şi-a mai tot cumpărat. Şi nu cu ţârâita! Cu toptanul. Tot ce-a fost de vânzare-n sat şi-n satele din jur.

O umbră totuşi le întunecă bucuria. Ar fi vrut să ia o fată bogată, care să aducă avere, mai ales pământ. Cât mai mult pământ. Să fie acolo, pentru că mai bun decât pământul nu-i nimic. Ori Neli aducea o zestre cam de mijloc, deloc corespunzătoare cu visurile lor de mărire. Oftează bătrânii a regret stând cu mâinile lor aspre în poală şi privesc la mândreţea de fecior care e nepotul lor, sânge din sângele lor şi carne din carnea lor. Se uită cum se pregăteşte să meargă în sat, unde se întâlnesc în fiecare după masă tinerii intelectuali ai satului. Toţi copiii de domni. Ori că aceia care au şcoală. Fata şi feciorul notarului, fata şi feciorul doctorului, copiii popii, ai învăţătorului şi ai celor mai bogaţi oameni din sat. A lu Ştevin ş-a lu Ungureanu. Fata asta, Neli, e o excepţie. Lumea zice că-i foarte deşteaptă şi că ea a vrut tare de tot să facă şcoală, iar tătă-său a dat-o, că şi el avea nişte clase de gimnaziu ca şi moşu ăl bătrân, care-o fost gradat la unguri şi o ţinut banca din sat pe vremea Austro-Ungariei. Nu-i o familie chiar de fitecine, sunt oameni de omenie şi bine văzuţi în sat, dar nu din cei mai bogătoni. Ar fi fost mai bine s-o ia Romi pe fata notarului, care are zestre mare.

„A şa o fost să fie!”, spun bătrânii, cu regret făţiş.

288

Vine şi duminica în care au programat să meargă domnul deputat cu doamna, s-o ceară pe Neli şi să se tocmească. Romi îi însoţeşte. După o jumătate de oră se ridică şi pleacă. Au bătut palma. Afacerea-i încheiată. Doamna deputat n-a scos o vorbă. O călca pe nervi c-a trebuit să-şi rupă acea duminică din timpul ei de cafeluţă, pasienţă, tabinet şi bârfeală cu prietenele dumneaei de la oraş. Ce să caute ea în prăfăraia de la ţară?! Şi să dea faţă cu socrii. Şi cu viitorii cuscrii.

— Şi Romi ăsta, mă pune în nişte situaţii! Copiii! Dă din mână a lehamite. — Dar e copilul meu, trebuie să mă sacrific, le explică

amicelor mirate de atâta altruism şi dăruire de sine din dragoste pentru copil.

— Da’, bine, dragă, eşti o martiră! Ar trebui fii-tu să-ţi sărute tălpile!

— N-are rost, dragă! Mă duc şi gata, dacă aşa a hotărât bărbatu-miu ce să fac?! N-aveţi grijă c-o să mi-o plătească pentru asta. Parcă n-ar fi putut să se ducă de unul singur. Da’, cică nu se cade. Auzi! Nu se cade! Dac-ar fi fost de-ai noştri, înţeleg! Dar aşa?! Mă rog, gândesc că n-oi muri! O să stau şi eu acolo de formă şi-o să mă gândesc la ce mi-o trece prin cap. Doar nu credeţi c-am să mă-ntind la vorbă cu ăia!

Noroc că n-a ţinut mult. Bărbatu-său, deputatul, domnul cel mare de la oraş, s-a ţigănit ca la uşa cortului câteva minute pentru un lanţ de pământ în plus la zestrea lui Neli. Asta pe lângă trusou, la care a mai adăugat pe listă, câte-un lucruşor pe care-l considera indispensabil, cum ar fi un set de tacâmuri de argint. Cel de alpaca oferit, contravenea flagrant poziţiei familiei sale. Le obţine pe toate fără crâcnire. Socrul mic doar acceptă din cap. Stă drept în scaunul cu spetează, se uită fix şi sec şi dă din cap, ca o păpuşă stricată. E ca varul la faţă. Doar în pomeţii obrajilor s-au aprins două pete care-l ard ca focul. Se uită la fata lui, care s-a chircit într-un colţ şi arată ca Maria la picioarele crucii. Abia se ţine să nu plângă. Romi, ca şi când nu este. Doar asistă. Asistă de parcă nu e vorba despre viaţa lui, despre viitorul lui, în fond. Poate că-i convine, poate că-i e teamă ca tatăl lui să nu se răzgândescă cu

289

privire la acordul pentru căsătorie. Ce-ar urma? Sigur un dezastru. Din punctul lui, al lui Romi, de vedere. Dezmoştenirea, dacă nu ascultă. Ceea ce înseamnă o mare tragedie. Să înceapă el şi Neli totul de la lingură. Îl trece un fior pe şira spinării şi i se face pielea de găină.

— Ei, să ne vedem cu bine! O să vă transmit prin Romi când mă hotărăsc care e cea mai potrivită dată pentru logodnă. Oricum n-au intrat zilele-n sac. Cine ştie câte se mai pot întâmpla, se aude glasul de bas al puternicului domn, prea sigur de el.

— Bună să vă fie inima! se aude răspunsul cuscrului, spus cu glas potolit de bonom, care iartă şi înghite multe, impregnat totuşi de o ironie abia sesizabilă numai pentru cine are simţ suficient ca s-o ia în seamă şi să se sinchisească de ea. Ceea ce, evident, nu e cazul.

Doamna mamă se ridică ţeapănă de parc-o ţinea drept o ţepuşă inflexibilă. Mimează un salut indefinit şi neauzibil, îşi netezeşte poalele fustei de mătase grea şi frizura pe la tâmple. Iese cu o viteză care depăşeşte buna cuviinţă împinsă la limitele ei elementare. Ce-o fi învăţat femeia asta la pension?! O fi-nvăţat, dar n-o mai fi-ncăput şi aşa ceva în capul ei limitat de curcă egoistă.

Trec pragul toţi trei. Romi totuşi întoarce capul, prinde privirea înrourată de tristeţe şi dezamăgire a Nelei şi-i trage cu ochiul, ceea ce vrea să însemne „Stai blândă, ce aşa mare brânză?! Nici nu-mi pasă de ei! Iaca, na! S-a aranjat, nu?!”

Când îi văd plecaţi de-a binelea toată familia-şi face cruce cu mâna stângă, dar nimeni nu apucă a scoate o vorbă, pentru că Neli o ia la fugă spre camera ei unde se trânteşte pe pat, se chirceşte cu genunchii la barbă, cu faţa-n perina moale, umplută cu puf de pe pieptul bietelor gâşte îngrăşate cu boabe de porumb şi sâmburi de nucă, pregătite astfel pentru sacrificiul suprem, făcut în cinstea şi spre satisfacţia deplină a burţilor celor nesăţioşi şi evident mai puternici, care îşi pot permite să râdă amuzaţi de sâsâitul ameninţător al bietelor păsări condamnate fără drept de apel. Fata se-nfundă-n moliciunea care parcă are darul de-ai mai potoli aleanul şi geme cu toată durerea cuibărită în sufletul ei rănit.

290

Durerea e încă acută şi-i spintecă pieptul. Parcă ar fi străpuns-o un cuţit înroşit în foc. Înfipt până în prăsele în inima ei, care se zbate spasmodic şi necontrolat. Mama intră, se aşează lângă ea pe pat, îi ia o mână şi cu cealaltă o mângâie pe păr. Abia atunci izbucneşte într-un plâns cu sughiţuri. Plânge, alinată de mâinile bune ale mamei, până când, sleită de puteri, adoarme. Se trezeşte singură-n cameră, pe la unu din noapte. Se ridică, se uită dezorientată-n jur. Lampa cu petrol arde cu flacăra mică, pe masă. E oarecum confuză. Face câţiva paşi şi se opreşte în mijlocul încăperii, ca omul care nu ştie ce-i cu el şi ce să facă. Se hotărăşte totuşi. Se duce la noptieră şi-şi scoate din sertarul de sus, jurnalul ei zilnic. Se aşează în mijlocul patului, cu picioarele sub ea, în cruce, deschide călimara, pe care o fixează bine între perini pe care le sprijină cu penarul, o vază şi un sfeşnic greu din bronz bătut în ciocan. Înmoaie peniţa şi începe să scrie. Peniţa scârţâie pe hârtie şi se aude în tăcerea adâncă a nopţii catifelate ca o zgrepţănare de metal pe sticlă şi lasă urme de zgârieturi adânc sângerânde în moliciunea tăcută de catifea îndoliată a întunericului.

Doamne, Dumnezeule, dă-mi putere s-o pot duce! Nici nu ştiu

cum să-ncep! Dar simt că trebuie să dau din mine, să mă destăinui, fie şi numai cu slova pe hârtie. De altfel, cui aş putea să spun ce mi s-a-ntâmplat, că în primul rând mor de ruşine, iar în al doilea cine m-ar crede, din moment ce eu însămi n-aş fi putut crede aşa ceva dacă cineva mi-ar fi spus că voi păţi?! L-aş fi scuipat între ochi şi i-aş fi zis că minte de îngheaţă apele şi că-i cel mai notoriu mincinos, nu pe care l-am întâlnit eu, ci de pe întregul mapamond. Mă simt ca o balegă-n praful drumului pe care bâzâie o ceată de muşte împuţite, mari, cu trup bombat, ca o băşică care stă numai să pleznească, de un verde închis aproape negru, care bate ape în lumina curată a zilei. De mirare cum bate ape, ca şi cum ar fi cea mai veritabilă tafta, mătase scumpă, adusă de peste mări şi ţări, pentru rochia de gală a unei înalte doamne, obligatoriu prezentă la o recepţie de grad zero.

Îmi vine să mă trântesc jos şi să mor. Ori să adorm şi să nu mă mai trezesc în vecii vecilor! M-am săturat să înghit

291

amărăciunea cu polonicul. Tot timpul am nodul în gât şi pietroiul de lavă incandescentă care-mi sfârâie pe inimă, pentru că-mi vine să plâng şi nu pot, îmi vine să urlu ca şi câinii turbaţi la lună plină, să mă dau cu capul de pereţi de câte ori mă întreb: „Neli, toanto, ce-ai făcut?” Nu pot să cred că Romi a stat liniştit şi a asistat cu seninătate la tocmeala de geambaş pe care a făcut-o tatăl lui pentru a-mi stabili preţul, ca şi când aş fi o vacă stearpă dusă la târg, animal devenit nefolositor şi de care stăpânul vrea să scape cu orice preţ, numai să scape.

„Romi, cum ai putut? Tu care ai pretins că mă iubeşti? Oare chiar mă iubeşti? Acum parcă nici nu mai pot să cred. Dar la gândul acesta mă sfâşie o durere la fel de mare ca şi dezamăgirea pe care m-ai făcut s-o simt cu privire la purtarea ta total nepăsătoare. Ai stat acolo ca şi când nu se vorbea despre femeia pe care o iubeşti. Acum, când rememorez ce s-a întâmplat după masă, pe lângă durere, suferinţă şi dezamăgire, mă cuprinde şi o revoltă greu de descris. Cum ai putut Romi?! Cum ai putut?! Am momente în care simt că nici nu te mai pot iubi. Aş vrea să renunţ la tine, la căsătorie, la tot. Mai bine la călugărie, decât aşa, scoasă la mezat. Şi tu ai tăcut mâlc, de parcă nici n-ai fi fost acolo. Cum ai putut, Romi?! Cum ai putut?! Asta nu-s în stare să-mi intre-n cap. În suflet nici atât.”

Sunt perfect conştientă că despic firu-n patru, că ar trebui să iau lucrurile aşa cum sunt şi să nu pretind nimănui mai mult decât poate da. Dar eu sunt altfel croită şi altfel educată. Mai dintr-o bucată. Mai cu dreptatea şi corectitudinea în mână şi-n suflet. Ce-i în guşă şi-n căpuşă. Nu ştiu să dau dovadă de diplomaţie şi de prefăcătorie, numai ca să-mi ajung un ţel. De altfel pentru mine Romi n-a fost niciodată un simplu ţel. O partidă, cum mi-au spus colegele cu invidie:

— Ce-ţi pasă, ai făcut ce-ai făcut şi l-ai îmbrobodit pe cel mai dorit dintre absolvenţii de Loga. Cea mai bună partidă din oraş. Brava ţie! Dă-ne şi nouă reţeta.

Recunosc că m-am simţit jignită, dar nici pe departe cât mă simt de umilită acum. Atât de tare încât îmi vine să refuz logodna. Poate că-i o prostie ce simt, dar asta simt în acest moment. Dar

292

degeaba simt. Nu mai pot să-mi permit să fac ce simt. Dacă n-am ştiut să fiu destul de stăpână pe mine când a trebuit, acum îi aparţin şi cu trupul, nu numai cu sufletul. Nu mai am încotro! Trebuie să mă mărit cu el. Dacă am făcut prostia să mă las dusă de nas de vorbele dulci ale unui bărbat şi de promisiunile lui, aşa-mi trebuie!...Mi-a spus mie Buna! Dar pe-o ureche mi-a intrat şi pe alta mi-a ieşit. Acum n-am decât să tac şi să rabd.

Fata pune punct şi tocul alături. O vreme se uită dusă la pagina mâzgălită cu litere tremurate, vădit scrise la emoţie, fără să le vadă. E cu gândul departe. Automat întoarce foile jurnalului înapoi. Se opreşte la o anume pagină. Citeşte.

E 13 mai. E o zi în care Soarele şi-a propus să fie Casanova şi să alinte cu mângâierile lui tot ce-i cade-n mână. Un vântuleţ tinerel la care de-abia dacă i-au dat tuleiele, dar cu simţurile-n mare vervă, îl concurează, nepăsându-i că se ia la întrecere cu însuşi Măritul, regele astrelor. Dezmiardă cu dezinvoltură feţele fecioarelor, se împleticeşte-n pletele tinere şi trage câte-o fugă grăbită şi neruşinată, adulmecând pe sub fustele pe care le învolburează şi le învălătuceşte în jurul coapselor prelungi şi a pulpelor fine ale doamnelor, care se apără, încercând să-şi ţină poalele cu mâinile, care, însă, sunt realmente insuficiente, pentru că Pârdalnicul nu se potoleşte şi le joacă feste după bunul lui plac, furişându-se când ici, când colo, şi pune-i sare pe coadă dacă poţi. Cum să-l prinzi?!

Azi Romi m-a invitat la el acasă, ca să mă cunoască părinţii lui..

— De ce vrei să mă cunoască? — Pentru că vreau să mă însor cu tine. O spune cu o siguranţă în glas de parcă nimeni pe lume n-ar

putea avea ceva de comentat. Neli pierde şirul citirii din jurnal şi se vede pe ea însăşi, cea

din acele momente, că nu e foarte surprinsă de cerere, pentru că în toate visele ei de fecioară îşi imagina cum va fi soţia lui şi a aşteptat această cerere. Numai că un beculeţ de alarmă a pâlpâit scurt şi pasager în mintea ei trezită pentru o clipă. Tonul acela a fost prea sigur de el. Şi-ar fi dorit o scenă romantică, tandră. Să

293

simtă până-n adâncul ei cel mai secret iubirea omului cu care se va uni pentru totdeauna, pe lumea asta şi pe cealaltă, la bine şi la rău, cum spune preotul la cununie. Numai că ideea în sine de a fi cerut-o de nevastă o îmbată aproape instantaneu, iar gândul cel străfulgerat piere cu viteza luminii din mintea ei copleşită şi ameţită de tumultul puternic al beatitudinii care îi dilată sufletul şi-l revarsă peste maluri.

Ridică ochi de căprioară-ndrăgostită şi, pierită cu totul, abia reuşeşte să şoptească doar din buze lipsite de grai:

— Dacă vrei tu. — Bine. Deci, s-a făcut. Acum, să mergem. O apucă de mână brusc şi posesiv şi mai că nu o târăşte grăpiş

după el, în graba cu care porneşte spre casă. O vilă impetuoasă, cu porţi mari de fier compact, ca să nu

permită imixtiuni de priviri nedorite în viaţa particulară a omului de stat. Decoraţiunile, căci fără aşa ceva nu se putea, sunt aplicate pe deasupra.

Romi sună. Se aude o călcătură apăsată pe pietrişul care scârţâie revoltat din cauza brutalizării propriei entităţi, la care nimeni nu se socoate niciodată. Un majordom în uniformă gri închis şi şapcă adecvată trage un zăvor, care, după sunetul greoi pe care-l scoate, precum mersul unui car de luptă de pe vremuri, pare a fi mare şi greu de urnit din lăcaşul lui.

Intră. — Bună ziua conaşule. — Bună, Petre. Cum îţi merge azi? zice din mers Romi. Petre

e la noi de când mă ştiu. A fost mai tânăr ca mine acum când a venit. Un băietan intrat la stăpân, ca să fugă de foame. S-a ajuns.

Neli se ţinea după el gândind că poate i-ar fi plăcut să-l lămurească pe Petre cine este ea. Sau poate că e obişnuit cu asemenea vizite?! Dar imediat îşi spune înciudată:. „Te-ai tâmpit de tot, măi fată? Doar nu a cerut în căsătorie jumătate de oraş!” Acum zâmbeşte la ideea năstruşnică care i-a putut trece prin cap şi la imaginea unui Romi înconjurat de o grămadă de admiratoare, toate candidate la mâna lui, pe care, el, darnic, nu le-o refuză nici

294

uneia. „Cred că ai devenit cam geloasă, Neli! Nu crezi c-ar fi înţelept să te potoleşti?”

Cuvântul gelozie izvorât în mintea ei vine ca un duş rece şi-o trezeşte din reverie. Îşi reia lectura.

Am acceptat invitaţia. Casa mare şi impunătoare în faţa căreia ne-am oprit, m-a impresionat foarte tare. Mare, cu etaj şi-o mulţime de balcoane, de terase, cum vrei să le spui, pline de flori care mai de care mai frumoase. M-am întrebat dacă n-au costat o avere numai florile. Eram intimidată din cale-afară. Aproape că m-a lovit tremuriciul, mâinile mi s-au umezit. Romi m-a cărat după el înăuntru, în holul mare şi răcoros unde n-am fost în stare să observ nimic decât să simt sub picioare blândeţea mângâietoare a covorului gros, care a avut un efect neaşteptat asupra mea. M-a liniştit.

În capul scărilor a apărut o doamnă extrem de elegantă. Nu mai ştiu cu ce a fost îmbrăcată şi cum, dar ştiu că din nou am fost mult prea impresionată şi neliniştile m-au invadat ca o hoardă de lăcuste nimicitoare.

— Deci, asta ţi-e iubita. Vino să te văd… Mmda, frumuşică. — Nu iubita, mamă. Logodnica. Tocmai i-am cerut să fie soţia

mea. A fost rândul doamnei să o treacă toate frisoanele. A rămas

fără grai. În acel moment a intrat şi tatăl. — Aşa fiule! Aud că ai luat hotărârea cea mare. Bine. Mai

vorbim. S-a întors spre soţia lui care a rămas tot nemişcată şi i-a spus

cu un zâmbet apărut pe faţă ca declanşat la comandă de către un buton apăsat chiar la momentul oportun:

— Hai, dragă. O să întârziem şi ştii că nu se face. Au ieşit ca şi când noi nici n-am fi fost acolo. În asta a constat

toată prezentarea mea ca logodnică, părinţilor lui. Nu pot să spun ce simţeam exact, ce sentimente au pus stăpânire pe mine, dar ştiu că simţeam o stare îngrozitoare de rău. De sus până jos. Vedeam ca prin ceaţă şi totul a început să se clatine. Cred că m-ar fi lăsat picioarele şi m-aş fi prăbuşit, dacă n-ar fi fost Romi, care s-a apropiat de mine, m-a îmbrăţişat şi a început să mă sărute. În

295

primul moment am vrut să mă desprind din braţele lui, mi se părea deplasat ceea ce facem tocmai când eu, absolut evident, am fost respinsă de ai lui. Atâta lucru am putut să înţeleg şi eu.

— Nu-ţi fie teamă. Suntem singuri, i-am auzit vocea sugrumată în lobul urechii mele.

Probabil mi-a simţit încordarea, căci m-a-ndepărtat puţin, dar continuând să mă ţină strâns de braţe:

— Azi e ziua liberă a servitorilor. Nu e decât Petre, iar el s-a dus în căsuţa lui din fundul parcului. N-ai nici o frică, nu ne vede nimeni.

Am vrut să-i replic, dar n-am avut nici o şansă, pentru că sărutările lui mi-au anihilat orice reacţie. Încercam să gândesc limpede, dar simţeam cum mă cuprinde un soi de uitare călduţă, o senzaţie de bine ca atunci când te scufunzi într-o baie caldă, după ce-ai îngheţat ore-n şir afară-n ger.

Brusc mă ridică în braţe, aşa cum se trec miresele pragul şi se îndreaptă spre scări şi cu buzele aproape lipite de ale mele, mai mult îngână decât vorbeşte printre două răsuflări poticnite. „Probabil că sunt foarte grea”, gândesc.

— Acum îţi voi arăta casa. Sus, a împins cu piciorul o uşă. Zâmbea larg, bucuros şi

cumva sigur de el. Mă aşează pe un pat pe care nu-l văd din cauză că el mă acoperă cu totul şi mă sărută fără oprire. Am senzaţia că e un pat mare, dublu, frumos mirositor, a flori de câmp cosite odată cu iarba. Mâna mea percepe inconştient atingerea alunecoasă a mătăsii de sub mine.

Romi devine tot mai posesiv şi mai îndrăzneţ. Undeva în străfunduri mă sperii, nu ştiu nici eu bine ce fac, dar încerc să mă ridic.

— De ce, Neli? Nici acum n-ai încredere în mine, când suntem logodiţi şi eşti sigură că vei fi soţia mea? îmi spune în timp ce suflarea lui caldă îmi aprinde obrajii, iar mâinile moi sunt peste tot, topind în calea lor şi ultimul strop de voinţă şi raţiune.

Aşa am fost luată de val. Mintea fetei s-a-ntunecat şi s-a scufundat în cea mai totală

eclipsă a tuturor sorilor, lunilor, stelelor şi aştrilor de tot felul din

296

întreg universul. În piept îi cânta un întreg stol de ciocârlii care se gângureau cioc în cioc cu prigori, iar sticleţii-i cântau în vibraţiile coardelor de chitare andaluze transmiţând rezonanţe de nebunie-ncântătoare şi nestăpânită în fiecare celulă a trupului ei devenit iresponsabil. Auzea, luându-i minţile ca-ntr-o vrajă, cânturi depărtate de tenor, ca acelea ale gondolierilor care îşi mânuiesc cu graţie vâslele pe apele mute ale lagunei, la adăpostul cărora iubiri proscrise îşi trăiesc viaţa lor damnată. Apoi totul se pierde ca-ntr-o bulboană a toate-nghiţitoare şi s-a fost întors Pământul cu susu-n jos.

Neli se uită sec şi pierdut la pagina de jurnal, parc-ar contempla-o. Trece ceva vreme până când se dezmeticeşte simţind pe obraz scurgerea lentă a unei lacrimi singuratice, pe care şi-o şterge cu dosul mâinii, ca un copil bătut de soartă. Foarte încet întoarce foile jurnalului până acolo unde a rămas. Ia tocul în mână. Reciteşte ultimele rânduri. Vrea să continue, dar îşi dă seama că nu mai are nimic de spus. Ce să spună ? Cu ce rost? Cărţile au fost deja jucate. Se pare că ea este cea care a pierdut. Totuşi trebuie să recunoască faptul că nu se poate împiedica de-al iubi pe Romi, chiar dacă este perfect conştientă de defectele lui. Închide jurnalul şi-l aşează pe noptieră. Se întinde cu mâinile sub cap şi ce altceva ar putea face? Gândeşte. Dacă asta se numeşte gândire:

„Poate că eu exagerez. Poate că fac din ţânţar armăsar, condusă de o sensibilitate exagerată. Doar mă ştiu prea bine cum sunt. Mimoza pudica, cum îmi spuneau fetele la liceu. Să nu fiu atinsă nici cu-n vârf de fulg, că mă adun toată-n mine şi le văd pe toate numai prin prisma filozofiilor mele. Numai că oamenii nu pot fi toţi la fel. Romi e băiat bun. Ce m-a apucat să-l condamn pe el pentru cum sunt părinţii lui?! Oricum a trecut peste voia lor ca să mă ia de soţie. Sunt o proastă. Totul va fi bine.”

Neli-şi spune o grămadă d-al de astea, variaţiuni pe aceeaşi temă, până când mai că nu se scoate pe ea însăşi vinovată de toată această polologhie cam nelăută. Asta-i natura feminină. Apoi când femeile iubesc, ele nu se joacă de-a ţara-n bumbi. Capătă orbul găinilor şi fac ce fac, o-ntorc cum o-ntorc şi tot ajung să schimbe-n capul lor cel obnubilat de sentimente şi simţuri, realitatea

297

evidentă cu una falsă, una aşa cum şi-o doresc ele. N-ai ce-i face. Asta e şi alta nu-i.

Timpul şi-a văzut de ale lui, a trecut cum face de-obicei. Se stabileşte şi logodna, apoi nunta. O nuntă mică, pentru că între timp începe războiul. Ţine. Nu se termină cu una cu două. Oare ce-au oamenii de împărţit, pentru că în afară de moarte, lipsuri, dureri şi necazuri nu capătă nimic în plus când îi apucă furia oarbă de se bat unii cu alţii şi de cele mai multe ori nici măcar nu ştiu din ce cauză. Nici şefii cei mari, care dau ordinele, nu ştiu, ce să mai vorbim de cei mici, care merg la grămadă, ca oile, fără să gândească. Ordinul nu se discută, se execută. De altfel ce-ar avea de făcut, amarul lor?! Nu se execută la comandă, curtea marţială-i paşte.

Orăşenii se cam refugiază pe la sate, de frica bombardamentului. Bărbaţii, cei mai mulţi, sunt pe front. Bătrânii, bolnavii şi scutiţii rămân pe la casele lor. Ea e fericită, pentru că Romi face parte din ultima categorie. A aranjat-o şi p-asta tata socru.

Deşi nunta-i mică, ea se îmbracă mireasă. Poartă rochie albă, lungă, voal şi coroniţă, visul ei încă de la grădiniţă. Să fie mireasă. Este mireasă. Lumânări mari, albe, împodobite după gustul naşei, o distinsă doamnă din societatea aleasă a oraşului. Nevastă de avocat. Aceeaşi branşă cu socrul mare. Colegi. Aceeaşi lume. Se cunună la biserica din sat, care-i plină ochi, cu mic cu mare. Nimeni n-ar vrea în ruptul capului să lipsească de la aşa eveniment. Mai ales că-n vremuri de război puţine sunt întâmplările frumoase. Masa e restrânsă, acasă la ei. Strict familia, câteva rude şi prieteni apropiaţi. Pentru ea n-are nici o importanţă, pentru că se simte în al nouălea cer, cu toate că o umbră de tristeţe-i întunecă bucuria. Soacra ei nu se poate abţine să nu-i spună naşei, care stă lângă ea la masă, suficient de tare ca să audă şi alţii:

— Nu aşa am visat să fie nunta unicului meu fiu, dar n-am avut ce face. Fecioru-meu s-a grăbit. N-a mai putut aştepta până la sfârşitul războiului. Parcă i-au intrat zilele-n sac şi-l fugărea ucigă-

298

l toaca. Aşa-i cu băieţii ăştia când dau de ce dau. Nu te mai poţi înţelege cu ei omeneşte.

O spune cu o gură strânsă pungă şi glas de aguridă. Cum să-ţi pice bine?! Uită repede, căci Romi, atent şi fericit îi murmură la ureche cât de mult o iubeşte şi ceva despre o nerăbdare care nu-i dă pace şi o retragere a mirilor.

A fost şi-a trecut. Se termină şi războiul. Rămâne vai ş-amar. Oamenii făcuţi una cu pământul îşi gâfâie durerile pierderilor sub apăsarea călcâiului de cizmă rusească. Cizmă bolşevică pur sânge, care nu ştie altceva să facă decât ceea ce-a îndrăznit marele actor Tănase să spună pe faţă şi l-a secat urgent puşcăria: „Davai ceas, davai cocia, c-aşa-i tovărăşia.” Tovărăşia le mănâncă zilele cu polonicul cel mare, de la tăiatul porcilor şi din toată tevatura cu pământul ca zestre s-a ales praful. L-au luat comuniştii cu japca. Au rămas săraci lipiţi pământului. Pe deasupra, intelectualii şi cei ce-au mai avut un pic de avere sunt socotiţi duşmani ai poporului, ai clasei muncitoare care e formată exclusiv din muncitori şi ţărani. Ca şi când munca cu creierul n-ar fi muncă. Pentru cei ajunşi la putere nici nu e. „Noi muncim, nu gândim!” fâlfâie peste ţară sloganul cu mândrie proletară, trăgând după el grămada de orori comuniste, distrugătoare de conştiinţe, mai dihai decât bomba atomică. Intelectualii ajung paria arătată cu degetul şi persecutată şi batjocorită şi înjosită şi târnosită-n fel şi chip, cum nu s-a mai pomenit de când e lumea, lume. Pentru ei, intelectualii, nu mai există nici mult trâmbiţata egalitate socialistă între oameni. Poate că ei nici nu sunt oameni! Parcă mai poţi să ştii?! Sunt doar intelectuali. Salariul de mizerie abia le ajunge să-ntindă de-o pâine. Visele lui Neli de-a face şi ea facultate se spulberă-n şapte vânturi. Nici măcar învăţătoare-n sat nu-i aprobă tovarăşii de la primărie s-o facă, pun pe unii de-aceiaşi teapă cu ei, adică cu de zece ori mai puţină şcoală decât una ca Neli, dar cu şcoala de partid absolvită cu brio, pentru care nu-ţi trebuie mai mult decât să poţi a-ţi semna cu-ncetinitorul în câteva litere ininteligibile şi tremurate, scrise-n icnetele creierului suprasolicitat, diploma de tovarăş crescut la ilustra şcoală-a invincibilului Partid. Unicul Partid! Partidul Comunist!

299

Adio specializare prin cele străinătăţuri pentru Romi, adio clinică particulară, dotată trăsnet. Vila cea impresionantă de la oraş, cu piscină şi dotată cu tot confortul prevăzut pentru o viaţă stilată, e naţionalizată. La stăpâni le lasă cămăruţa de la mansardă, care a fost a Ilenei, fata în casă. Noroc că, pentru confortul personalului de serviciu, arhitectul a fost proiectat alături o mică băiţă, care nu putea fi dislocată şi atribuită altui spaţiu. Aşa au ajuns să aibă o cameră a lor cât de mică şi, mare minune, o baie a lor. Restul casei e împărţit la o puzderie de familii proletare, care locuiau acolo claie peste grămadă. Baie comună, bucătărie tot comună. Certuri pentru priorităţi, mahalagisme de oameni neobişnuiţi cu bunele maniere. Femeile se împiedică una de alta, ba stând lângă oala de pe plita comună, ba nu ştiu care să-şi dispute mai abitir prioritatea de-a lăsa vasele în chiuvetă la spălat, până le-o veni cheful să se ocupe de ele. Celelalte zăceau sleite pe câte o masă. Fiecare cu masa lui. Scandal cât încape, mai ales dis de dimineaţă când urletele copiilor treziţi înainte de vreme pentru a fi duşi la creşă, ridicau toată casa-n slăvi cu zbieretele. Bieţii micuţi adorm pe umărul mamelor, care se grăbesc să scape de ei şi să alerge la lucru.

Doamna soacră privea de la geamul ei. E cătrănită rău. Şi cum să nu fie?! Munca de generaţii a înaintaşilor ei investită în acel imobil ajunsă pe mâna unora care n-au făcut chiar nimic ca să le merite.

„În fond, vai şi de capul lor. Aşa cum stau ei, cu căţel, cu purcel, numai fericire nu poate fi. Casa asta nu-i mai nici pe departe ce-a fost.”

Oftează. Aşteaptă să plece toţi, ca să poată coborî ea la bucătărie, să încropească ceva de-ale gurii pentru prânz. Nu mare lucru, căci trăiesc din ceea ce mai vinde la talcioc, din bruma ce-au putut salva de la expropriere şi confiscare, furt calificat făcut în numele dreptăţii indubitabile ale poporului muncitor.

„Ce bine că i-am putut găsi lui Romi circa aceea medicală nenorocită. Dispensarul acela dotat cu nici de unele. Dar, de bine de rău mai vine o babă, mai îi ia o tensiune, mai îi aduce un ou. Câteodată o găină, sau te miri ce. Uneori ne mai trimite şi nouă

300

câte ceva. Doamne ce-am ajuns. La mila balonărilor lui baba Floare!”

I se umezesc ochii, dar nu mai poate plânge. Vremurile au îngenuncheat-o şi au învins-o.

Neli şi Romi mai au marele noroc să aibă şi o bucată de grădină arondată la dispensar, pe care o pot folosi. Plantează legume. Sapă domnul doctor la cartofi şi adună gândaci de colorado, de numa-numa, până când e ţeapăn de şale. Cât lucrează în grădină înjură tot timpul birjăreşte. Neli se miră de unde a acumulat un aşa repertoriu bogat şi când. Şi ei îi vine destul de greu, deşi ea a mai lucrat în grădină cu ai ei. Ştie să facă ceea ce trebuie. Uneori Romi e aşa de caraghios şi de stângaci făcând o asemenea treabă, încât o pufneşte râsul. El se supără.

Mai au şi animale. Ea creşte orătănii, nişte găini, o raţă, două, câteva gâşte, curci. Nu prea multe, pentru că nu au cu ce să le hrănească. Pământ nu mai au, e la colectiv, iar cu salariul lui Romi abia o-ntind de la o lună la alta.

Adună ouă şi le pune primăvara la clocit. Le poartă de grijă, ca nu cumva cloştile să părăsească cuibul şi să se prăpădească de-a pomană ouăle. Apoi ies puii. Piuie de-ţi iau urechile, dar sunt atât de frumoşi, de aurii, de mici şi de vioi, că se topeşte de dragul lor. Fiecare are un nume, iar când cresc mari şi trebuie să-i taie, cheamă o vecină. Ea nu-i în stare. Munca asta-i grea, dar ce să facă?! Cu soarta nu te pui. Macină păsat cu maşinăria antediluviană a bunicii ei. Dar ce bună e! Altfel ar trebui să spargă boabele cu ciocanul. Cumpără şi câte un purcel, pe care-l îngraşă şi-l taie înainte de Crăciun. Au învăţat să facă mezeluri, cârnaţi, să-i afume, să pună carnea la saramură în cada cea mare din cămara din dos. Şuncile stau în pod. N-au mult, dar nu mor de foame. În rest, banii-s puţini şi nevoile se ţin lanţ. Cu vremea erodează tot ce prind în cale, ce să mai vorbim de visele de dragoste ale unor tineri abia ieşiţi din copilărie.

Au o fetiţă. O iubesc mult. O cheamă Crina. Într-o dimineaţă fetiţa se scoală din cauza plânsului în hohote

al mamei. Are cinci ani. Iese din camera ei, împleticindu-se somnoroasă, frecându-şi ochii cârpiţi de somn cu mânuţele făcute

301

pumn, în antreul cu piatră pe jos. Bucăţi de gresie pătrată, gri cu model geometric roşu fanat, către bordo. O simte tare rece la picioruşele ei desculţe. Mama ei e încă în cămaşa de noapte. Zace trântită pe jos. O dâră de lichid gălbui se scurge printre picioare. O urmă purpurie de palmă şi-a lăsat amprenta pe obrazul lui Mami. Tati o priveşte crunt şi ţipă:

— Cine-ţi închipui tu că eşti?! Eu aduc banii. Ai să faci cum spun. Ai să găteşti varza aia sau te ia naiba! Ai înţeles?

Uşa de la antreu, care dă spre grădiniţa de flori din faţa casei, se trânteşte cu putere. Mami continuă să hohotească. Până şi ea, cât de copil de numai cinci ani, pricepe că s-au certat şi Tati a lovit-o pe Mami.

Se duce lângă ea, se aşează ciuci şi o mângâie pe păr cu mânuţa ei mică, apoi îşi aşează căpşorul pe umărul lui Mami şi continuă să tacă.

Cora păstrează doar o clipă această imagine, care îi fuge din minte ca o clipire. Viziunea sare peste un sfert de secol şi apare o Crina, femeie tânără cam de treizeci de ani, stând la capul lui Mami care agonizează. E sfârşitul. A chinuit-o cancerul, cum nu se mai poate. Metastazele de pe şira spinării au paralizat-o complet. Acum e în comă. Din Neli cea tânără şi frumoasă a mai rămas doar o umbră toată scofâlcită, de nerecunoscut. Pleacă tânără, la numai patruzeci şi nouă de ani. Geme şi tresare violent. E ca o zbatere. Probabil o doare. Crina nu mai poate suporta durerea ei şi-i înfige din nou acul de la siringa cu morfină. Neli se linişteşte o clipă, apoi scoate un ultim sunet. E un strigăt răguşit, din gâtlej. Strigăt de chemare şi de adio.

— Iiiaaa! Adică, Ina, de la Crina, cum îi spunea uneori doar Mami.

Tânăra femeie se apleacă şi o sărută lung pe frunte. Apoi o mângâie pe obraji.

— Lasă, Mami, o să fie bine. Ai să vezi ce bine o să-ţi fie. Nu mai e mult. Va fi foarte bine. Îţi promit.

Gheare de ghionoaie o strâng de gât. Plânsul ar uşura-o, dar nu poate să-i dea drumul. Se uită cu ochi uscaţi şi extrem de obosiţi la femeia care e Mama ei şi pe al cărei chip chinuit deodată

302

se aşterne pacea. E complet destinsă. Buzele-i sunt puţin întredeschise iar Crina are senzaţia stranie că vede cum iese printre ele ceva ca o răsuflare vizibilă ca o umbră. Iese într-o expiraţie scurtă. Ca secerată dintr-o lovitură. În primul moment rămâne năucă, dar se dezmeticeşte repede şi înţelege că Mami a plecat. Nu ştie de unde, dar are putere şi aprinde lumânarea pe care i-o aşază-n mână.

Romi stă în genunchi, cu mâinile împreunate a rugă. Plânge. Plânge tare. Crina nu l-a mai văzut niciodată plângând aşa. Au rămas doar ei doi.

Romi nu se recăsătoreşte. Rămâne singur cu amintirile şi cu fata lui. Nu vrea altă femeie. Nimeni nu-i ca Neli. Neli a lui. Pentru totdeauna.

Şi aceste imagini se şterg. Cora o regăseşte de data asta pe Crina răsfoind un caiet cu reţete de prăjituri, rămas de la Mami. Acolo dă peste o foaie pătată cu picurile unor lacrimi peste cerneala albastră. Citeşte. Înţelege ce-a fost atunci, demult, povestea cu varza.

Trebuie să scriu, ca să mă descarc. Încerc să înţeleg de ce mă simt aşa de rănită. În fond n-a făcut mare lucru. Aproape că pot spune că n-a făcut nimic rău, în afară de faptul că m-a lovit. Dar şi asta numai după ce l-am enervat. Îmi dau seama c-am întins coarda prea tare. Dar ce să fac?! Sunt geloasă pe proasta aia de Mărioara. De ce a trebuit să accepte să-i dea varza aia?! Parcă numai ea are varză-n grădină! Peste câteva zile o să avem şi noi şi-o să poată mânca la varză până pocneşte. Nu şi-a mai putut stăpâni pofta de dragul meu câteva zile! Asta m-a deranjat. Târfa aia se culcă cu tot satul. Îi ia la rând. Acum îi lipseşte de la colecţie doctorul şi-i face ochi dulci de câte ori poate. L-a chemat la ea acasă când l-a văzut că trece pe stradă. Sigur că intenţia n-a fost doar să-i dea varză proaspătă din grădină. De unde ştiu eu ce s-a întâmplat?! Ştiu doar ce vrea el să-mi spună. Poate că spune adevărul, dar dacă nu-l spune? Dacă...

Nu mai vreau nici să scriu. S-o ia dracul de varză şi pe Mărioara cu tot cu ea. Nu mai vreau să mă necăjesc. Nu mai vreau. Am să uit tot.

303

*

Fata, pe numele ei mic, dat de naşă în biserică, la botez, Iuliana, stă cu coatele sprijinite de pervazul ferestrei. E închisă fereastra, iar perdeaua trasă numai pe un sfert, nici măcar pe jumătate nu îndrăzneşte s-o dea la o parte, fiindcă pericolul e prea mare. Dacă vine tata Giţă şi o prinde, vai ş’amar de capul ei va fi. Aşa, ar putea repede să tragă perdeaua la loc, iar oglinjoara s-o ascundă rapid în buzunarul fustei de la rochia bej din stofuli ţă de lână subţire, cloşată, cu mânecă lungă, strâmtă pe cot, cu manşete de dantelă crem şi guler bebi, la fel, din dantelă. Peste bust croiala e strâmtă, luată în pense lungi, până sub sânii conturaţi ispititor, iar stofa moale se mulează pe formele ei perfecte. Cel puţin aşa spune Nanu, iubitul ei. Pentru acest iubit stă ea acum în fereastră şi-l aşteaptă să apară la fereastra lui, înarmat tot c-o oglinjoară. Au născocit ei un sistem de transmisie-recepţie, mişcând oglinzile în lumina soarelui. Îşi transmit înţelegerea când să se întâlnească. O fac noaptea, la ea acasă, după ce tata Giţă se culcă şi doarme tun, obosit după truda unei zile întregi, lucrată de dimineaţa până seara. Non stop. ”Nici nu ştiu cum poate?!” Sau când e dus prin sat, cu de-ale bărbaţilor şi se întoarce numai mâine zi.

Ei stau pe aceeaşi stradă, doar că ea stă în casa din colţ, în capul străzii, care dă în centrul satului, o casă mare, de gospodar avut, iar el, mai în sus, spre marginea dinspre baltă. Chiar lângă puntea care traversează balta spre izlazul unde-şi umplu guşile nesătule, raţele şi gâştele satului, după ce se satură de-a se da bâldâbâc în apă, cu capu-n jos şi coada-n sus. Asta o fac raţele. Gâştele-s cu mult mai pudice şi cu bun simţ, mai potolite şi-şi ţin cu grijă rangul de fete serioase şi decente, nu ca hăbăucele acelea de raţe, care-şi dau toată vremea poalele peste cap, fără pic de socoteală. Casa lui e pe partea de vizavi a străzii, o căsuţă mică, de pământ. Neîngrijită şi cu acoperiş de trestie, tăiată de pe bară, căci marginea bălţii e plină de trestii unduitoare şi de papură. Sărmana casă, n-a mai văzut o lipitură ca lumea, cum o fac ţiganii, cu pământ galben şi pleavă proaspătă, de când a fost făcută. De văruit..., ce mai?!

304

„Şi ce dacă-i sărac? Şi ce dacă-i muzicantul satului? Cântă atât de frumos din torogoată! Te face să uiţi de toate. Ea-l iubeşte şi poate să zică cine ce-o vrea. Şi ce dacă ea are şcoală?! Face liceul la oraş. Urmează ultimul an. Apoi bacalaureatul şi gata, se poate mărita cu cine vrea ea, că-i majoră. Nimeni nu o poate opri. Lumea zice că el e un nimeni, că-i o putoare patentată care stă toată ziua cu burta la soare şi nu face alt nimic decât cântă ca şi greuruşu. Vara. Apoi crapă de flămând ce-i. E şi cu douăzeci de ani mai bătrân decât ea. Tot lumea zice că-i urât ca moartea şi un libidinos şi jumătate, cu buze groase şi veşnic umede. Nasul nu e chiar de tot borcănat, dar nici departe nu-i, brăzdat de vinişoare vineţii, pe nările groase, prin care adesea fornăie ca un cal. Ochi bulbucaţi ca broaştele din bară, roşii de atâta băut, că rar îi treaz, ca tot omu’. Poate fi! O să-l ţin eu dacă pe-aşa-i vorba. Lucru eu. D-aia am şcoală, nu?! Ce, de aia mi-am tocit coatele pe băncile acelea afurisite ale şcolii, ca să nu pot fi în stare nici măcar să hrănesc o gură de bărbat, dacă aşa vreau?! O să le arăt eu la toti că pot! Cu mine n-o să facă ce-au făcut cu săraca fie iertată mama, c-a măritat-o moşu cu de-a sila, fără voia ei. Ea iubea pe altul, dar tata Giţă a avut câteva bune lanţe de pământ mai mult, care-au tras greu la cântar. A ceru-o, i-au dat-o. Buna Liuba parcă nu s-ar prea fi-nvoit, dar ce, te pui cu moşu?! Ce, merge cum i se năzare muierii?! Ce dacă nu-l ia de drag?! Dragu vine dup-aia, după ce vede cum îi măritată.”

Aşa îşi aminteşte Iuliana c-a auzit povestea de sute de ori, de pe la unu-altu.

„Dragu n-a venit, şi biata mama Anca s-a chinuit să fie cinstită cu bărbatul ei, i-a suportat firea dură, deşi probabil că i-a fost foarte greu, pentru că ea era o blândă şi-o bună şi-o frumoasă, ca trasă din penel. Tata Giţă i-a făcut rapid copii, pe mine şi pe soră-mea, Zoica, ca să o lege şi să aibă de lucru şi să nu-i umble care cumva capul la prostii. Ce ar mai fi avut de făcut biata de ea?! A trebuit să rabde şi să se supună, câtă vreme i-a fost dat să trăiască. Cam puţin. A murit de tânără, nu a avut nici patruzeci de ani, iar noi abia de ne-am înălţat până la tăblia mesei. Tata Giţă ne-a dat tot ce ne trebuie, numai dragoste nu. E drept că nu s-a mai însurat,

305

dar nici pe acasă nu se dădea dus prea des. Se ţinea, ca şi-acum, de altfel, c-o prăpădită din sat, cică pricepută la de-alde astea, care voia să pună mâna pe averea lui. Numai că tata Giţă nu-i prost. A înţeles ce urmărea ea, aşa că o lasă şi-n zi de azi să-şi facă vise şi să se laude în tot satul, iar el îşi ia partea lui. Gura satului zice că mai are multe altele pe lângă ea. C-ar fi avut şi pe vremea când trăia mama. Asta e meteahna lui. Acum noi suntem fete mari şi ne e ruşine că el umblă creanga să amuşine iz de muiere, când ar trebui să ne lase nouă locul. Iacătă, eu nu vreau să aştept după el!

Noi, eu şi cu sor-mea, Zoica, am crescut mai mult singure. Mult am stat la uica Mici, fratele lu’ mama şi la tuşa Lina, nevasta lui de-a doua, o femeie pe cinste, de cumsecade ce e. Se uită la noi ca şi la copiii ei. Ne plăcea, când am fost mici, să stăm la ei. Ne place şi acuma, dar mergem mai rar, pentru că avem de lucru. Suntem muieri în toată firea, zice tata Giţă şi lasă în seama noastră multe treburi de-ale casei. Tot tata Giţă nu prea vrea să ne lase la ei. Ne socoteşte proprietatea lui, de vreme ce el ne-a făcut. Până-n zi de azi gândeşte tot aşa.

Tot acolo, la un loc cu uica Mici, stătea, stă şi acuma, buna Liuba, care ne iubeşte tare mult şi de abia ne apucă la ea. Noi îi ţinem loc la fata ei, cu a cărei moarte prematură nu s-a putut împăca niciodată. A ucis-o un cancer de sân. I-au făcut bunicii cruce mare de piatră, de marmură albă, cu fotografia ei în mijloc. Cadră, nu alta. Lucrată în sepia. La oraş. Maro. Pe crucea albă. Dar degeaba. Dusă a fost. Şi uica Mici a plâns-o foarte mult pe mama Anca, sora lui. Fraţii aceştia doi au ţinut, nu glumă, unul la altul. Când zice, ş-acuma, uica Mici, Sora Mea, parcă zice Tatăl Nostru... Eu nu vreau să ajung ca mama. Mă mărit din dragoste. Să fie clar pentru toţi, le place ori nu, eu tot o fac. Nu pot trăi o zi fără Nanu! ”

După ce se înţeleg din oglinzi, târziu în seară, el vine şi sare pe fereastră. Stă la ea întreaga drăguţă de noapte, până ce cântă cocoşii, apoi trebuie să se ducă, pentru că satul începe să se dezmorţească şi să fojgăie pe la treburi. Mai întâi şi întâi să dea la marvă. Animalele sunt cele mai importante. Apoi se spală cu apă rece la fântână, dacă-i vara, sau în bucătărie, în lighean, cu apă

306

încălzită pe şporhert, cuptorul cu plită de tuci, încălzită cu tulei şi ciocani de porumb. Doar e în pustă! Păduri nu sunt. Numai o păduriţă la marginea satului, din salcâmi, numai buni pentru mierea de albine şi plini de cuiburi de ciori, care, când se ridică toate deodată, întunecă soarele şi nu-ţi mai auzi vorba de cloncănitul lor. Roi, nu alta. Apoi mănâncă dejunul, zis fruştuc după vorba locului, după care o iau la muncă serioasă. Ce fel de muncă, depinde de sezon. Dar de stat, nu stau.

În atari condiţii vitrege, ce să facă ea şi Nanu?! Se descurcă cum pot. Se văd târziu, după ce toţi din sat se potolesc pe la casele lor sau în patul gata încălzit al vreunei mândre.

Aşa a cunoscut ea bărbatu’. Iar acum nu mai poate trăi fără asta. Dacă se întâmplă că o vreme nu se pot vedea, apoi să te ţii! O apucă toate pandaliile. Are draci şi nervi toată ziua, de nu-i mai intră nimeni în voie. I-i ciudă şi pe mâţa care vine să se lipească de picioarele ei şi toarce. O enervează şi Bobi dacă latră când intră cineva pe uşa de la uliţă. Arde carnea pe ea şi o furnică, îşi simte sânii grei, cu sfârcurile tari, iar în burtă are ditamai bolovanul care o apasă şi o trage în jos. Atunci trebuie să se întâlnească şi să se descarce în braţele lui. De fapt, el aşa a învăţat-o de la bun început. A auzit ea că la fel e şi cu drogurile. Nu te poţi abţine şi asta-i treaba!

Ea a fost fată cuminte şi cu frica lui Dumnezeu, până când nu a dat de el.

Într-o seară a văzut c-au rămas fără apă de băut. Fântâna cu cumpănă şi vadră din curte e bună numai pentru animălet. Ei beau de la cişmeaua de peste drum, o apă bună, rece şi curată, cu gust dulce şi moale. Alunecă pe gât ca uleiul curat de floare. A pus ea mâna pe şpriţ şi s-a dus. Era întuneric beznă. Probabil că vecinii care au casa lângă fântână, s-au culcat şi-au stins lampa. Ea de-abia şi-a obişnuit ochii cu întunericul, când simte pe cineva în spatele ei. Nici n-are vreme să scoată un pâs, sau să se sperie, că acela o ţine strâns în braţe şi-i astupă gura cu a lui, o cam muşcă, o cam doare, dar îşi dă seama că o trece involuntar un fior ce aduce a plăcere. N-ar vrea să continue, dar mintea i se-ntunecă şi nu mai are nici o reacţie de împotrivire. Stă năucă şi-l lasă să-i facă ce

307

vrea. Simte cum se caută la pantaloni. Cu o mână o ţine pe după mijloc, cu gura îi rupe buzele, iar cealaltă mână lasă pantalonii şi-i cotrobăie pe sub fustă, de parc-ar vrea să scoată ouăle de sub găina care stă pe cuib. Apoi nu ştie când şi cum, dar îl simte în ea, „Nu de tot, numai aşa de joacă, stai cuminte, că nu-i nimic, e aşa de bine! Este că-ţi place şi ţie?!”

Vocea răguşită şi fierbinte care-i suflă în ureche o îmbată ca şi cum ar fi băut o bărdacă întreagă de vin. Lumea se învârte cu ea. Nu poate să scoată un sunet. Prin cap îi trece o fracţiune de gând fugar: „Stai Iuliană, ca vaca la montă! O să vezi tu pe dracu’!” Acest gând îi dă o putere inconştientă, îl împinge şi-o ia la goană. Şpriţul rămâne la fântână. În urma ei aude un geamăt surd şi-o voce sugrumată:

-Las’ că-ţi arăt eu ţie! Crezi c-ai să scapi? Niciuna n-a scăpat. Dimineaţa se duce cu noaptea-n cap după şpriţ. Să n-o vadă

nimeni. În aceeaşi zi pe înserat, iese ca de obicei pe banca de la stradă, din faţa casei, să coasă la goblen, cu alte fete din vecini, care cos şi ele fiecare cum ştie, coada mâţii pe bucăţi de pânză albă cam de un metru lungime, dreptunghiulare, pe care sunt imprimate diferite desene şi scrie, de exemplu, Poftă bună! Se cumpără gata imprimate de la târg. Acestea se aşează deasupra mesei din bucătărie. Altele, cu alte urări în altă parte. Se cos cu bumbăcel de diverse culori, fiecare fată după imaginaţia şi gustul ei. Sau torc, sau fac dantele cu acul, sau brodează cu mâna. Vede cu coada ochiului cum el îşi deschide fereastra, se aşează în dreptul ei şi începe să cânte din torogoată, de mai mare dragul. A jale şi-a alean. Din când în când o mai zice şi din gură câte o vorbă, două, ca să fie mesajul complet. Ei îi cântă. Pe asta o ştiu amândoi. Celorlalte nici prin cap nu le trece una ca asta. Cine să se poată duce cu gândul la o asemenea îndrăzneală nemaiauzită din partea sărăntocului, care nici ţoale n-are ca lumea. Umblă cu o pereche de nădragi ca burlanele, lăsaţi pe glezne, ca armonica, iar haina e boţită ca scoasă din gura viţeilor, cămaşa, care odată a fost albă, e îngălbenită şi roasă la gât. Ca şi cioara în par, stă agăţat într-o rână, un papion. Iuliana ţine ochii-n cusătură în timp ce

308

fetele îl batjocoresc pentru toate astea, dar de ascultat, ascultă, pentru că el cântă atâta de frumos, cum rar se aude.

În seara următoare, probabil că a pândit când a plecat tata Giţă şi se pomeneşte cu el la uşă. A venit să ceară împrumut nişte sare. Cică i s-a terminat.

-Numai până mâine, când se deschide prăvălia lu domnu Gross.

El nu-i de fel din sat. E vinitură. A mai umblat şi pe la oraş cu torogoata lui. A mai deprins un pic de ştaif în unele privinţe, aşa că atunci când vorbeşte, le combină. Vorbe ca la domni lângă altele ca în la sat la ei.

Când să-i întindă ceaşca în care a pus sarea... Până aici i-a fost. În noaptea aia a făcut-o femeie. De atunci nu mai poate fără el.

Acum trebuie să-l caute neapărat. Crede că va avea un copil. Trebuie să-i spună. Să facă ceva. Mai are un trimestru de şcoală. Oare poate să se ascundă până termină?! Nu-i nimic. Va găsi el o soluţie. Întotdeauna are răspuns la toate. Lumea zice că-i bun de gură şi „blecăriaşcie” vrute şi nevrute, a proasta. Ea crede că-i deştept şi că ştie ce vorbeşte. Are încredere în el.

Aşa şi face. O îmbătă cu apă rece. Ea îl crede ca de obicei, iar el continuă să facă pe greieruşul, fără gând şi fără grijă.

Şcoala o termină cu chiu cu vai. A fost un coşmar să-şi ascundă greţurile. După aceea a fost mai simplu. Mânca precum o spartă şi toată lumea a crezut că de asta s-a îngrăşat un pic. În cele trei luni cât au mai rămas din şcoală, ea a ajuns în patru de sarcină. Nu se vede mare lucru, dacă nu ştii.

Acasă născoceşte o minciună, cum că merge la o colegă care-i din Braşov. Că aceea are părinţi bogaţi, că n-o au decât pe ea, că ea, colega, se plictiseşte toată vara să stea singură până se deschide sezonul de toamnă al balurilor, ca să-i facă intrarea în lume şi să-şi găsească de măritiş. Că anul acela părinţii nu pot merge nicăieri în vacanţă, pentru că bunica dinspre tată trage să moară şi că să o lase pe ea să meargă acolo, ca să-i ţină de urât colegei acesteia a ei. Era cusută cu aţă albă, dar cine să se gândească la Iuliana că-i aşa o mare mincinoasă. O lasă. Dusă-i.

309

Nu se mai întoarce. Scrie din când în când că e bine, că vor s-o oprească acolo ca damă de companie pentru prietena ei, că speră să-şi găsească şi ea pe la baluri o partidă bună pentru măritiş. Goşoşi! Ea aşteaptă să nască. Naşte, singură printre străini, la un spital public, sărac. Vai de ea. Despre Nanu nu ştie nimic. El nu dă nici un semn de viaţă. E disperată. Ce să facă? Lasă fetiţa la casa copilului şi vine acasă. Le spune tot.

— Tu, curvă, rage ca un leu în cuşcă, tata Giţă. D-asta am lucrat io tătă viaţa şî nu m-am mai însurat când o murit mumă-ta, ca să vă criesc pă voi doauă cum să cagie şî să nu avieţ mamă vitriegă?! Dă asta?!

O plezneşte cu palmele lui mari, numai că nu-i mută capul de la loc. O loveşte cu pumnii. Apucă să-i dea şi-un picior. Nu se ştie ce-ar fi ieşit, dacă nu s-ar fi băgat între ei uica Mici, care îşi opreşte cumnatul:

— Stai blând, mă Giţă, c-o omori şî cie mâncă puşcăria. La gândul puşcăriei se oprelşe ca trăznit. — Da pă el tăt îl zvânt în bătaie. Iese pe uşă ca furtuna. Ea plânge în hohote. Tuşa Lina o ia în braţe. Nu zice nimic,

numai „Şşşşşt. Şşşşşt!” — N-am ştiut, n-am ştiut ce fac. Îmi pare rău, zice printre

sughiţuri înecate de plâns. — Cum ai fost în starie să-ţ laş fata la azil?! Şî vaca mea dîn

ştălog zbiară tri zâlie după viţălu ei când i-l iau. Tu cum ai putut, că eşci om, să-ţ laş copilu?! Mintunaş să iai fata d-acolo! O creşci. Asta o fi, îi spune uica Mici. Eşci fata lu soru-mea, carie-i în mormânt şî nu cie las să fi mai ra dăcât Dumana mia.

Îi dă bani şi ea pleacă. Nu se întoarce. Îi e ruşine şi îi e greu. Se angajează la o uzină pe post de contabilă. După câteva luni îl aduce la ea şi pe Nanu. Tot nu lucrează. Schimbă câteva slujbe, dar putoarea, tot putoare. Îl dau afară de peste tot. Îl ţine acasă ca pe prinţi. Nu-l mai iubeşte de loc. Se îndoieşte că aceea ce a fost ar fi fost iubire. N-are vreme să-şi bată capul cu asta, trebuie să lucreze, să câştige bani. Nu-l dă afară, pentru că e mândră. Îşi duce crucea. „Capu’ face, capu’, trage!”

310

Rămâne din nou însărcinată. Are un băiat. Copiii cresc. Ea mai are câte un iubit din când în când. Vai de viaţa ei! S-a dus de râpă dintr-o prostie făcută la tinereţe neştiutoare, când forţa naturii a fost prea puternică pentru a-i rezista. Prostia şi neşansa ei i-au mâncat viaţa. Măcar are copii reuşiţi. Frumoşi şi deştepţi. Seamănă pe neamul ei, nu pe-al lui. Doamne mulţam că s-a nimerit să fie aşa. Cresc. Se vede c-au luat ceva şi de la tată. Sunt artişti amândoi. Fata, plastician, băiatul a studiat conservatorul, e solist la violă şi cutreieră lumea. E renumit, iar ea e mândră. Abia acum nu mai regretă.

Uneori se uită la moşul stafidit cu pielea neagră şi pergamentoasă care zace în pat, bolnav de ciroză. E Nanu, care moare încet dar sigur. Cum a putut ea să se culce cu aschimodia asta?!

Are nepoţi. Îi creşte. Şi sora ei, Zoica, are o nepoată de fată. Despina.

Săraca Zoica. După ce a plecat ea, a avut de suferit mult de pe urma ei. Tata Giţă n-o scotea din „Tu, curvă, ca şî sor-ta!” O altoia pentru te miri ce. Zoica a jurat să se mărite cu primul care o cere. A cerut-o Dumitru. Un fost curtezan al ei. Destul de avut. Are o făbricuţă de teracote, la oraş. Zoica ştia că n-o iubeşte, că el pe Iuliana ar fi vrut-o, dar, „Dacă nu-i cea mare, îi bună şi cea mică, cu toate că soră-sa e mult mai frumoasă, dar, oricum, zestrea e aceeaşi.” O ia. Zoica se duce după el, ca să scape de calvarul cu tata Giţă, de care nimeni nu o poate scăpa. Nici măcar uica Mici, cu toate intervenţiile lui dese. Nu-l iubeşte, dar s-a obişnuit cu el. O viaţă întreagă a tot avut vreme. Toată dragostea ei s-a revărsat asupra fetiţei pe care au avut-o. Artemis. Nume de zeiţă. Pe scurt, Temi.

Dimitrie nu-i mai, a murit de cancer. Zoica l-a îngrijit şi a stat lângă el până a închis ochii. Iar acum, Zoica face ce face şi ea, Iuliana. Cresc nepoţi.

*

Prima geană de lumină se iveşte de după colţ. Noaptea obosită îşi ia la revedere şi pleacă la culcare. Lucia e şi ea obosită, dar e

311

acea oboseală plăcută şi relaxată pe care o simţi după o petrecere la care te-ai simţit bine. Tocmai trece pragul casei văzându-se deja visând între perinele moi, cuibărită sub plapuma moale de saten, umplută cu lână. A venit cu o maşină, a adus-o unul dintre nuntaşi, căci a fost la nunta ultimei dintre prietenele ei care s-a măritat. Acum toate sunt la casa lor. Numai ea a mai rămas de una singură. I se pare c-ar mai avea timp. Nu-i vine a se grăbi la pusul pirostriilor. Cât a făcut cei câţiva paşi de la maşină până la uşa de la intrare, somnoroasă şi distrată, n-a observat mişcarea abia vizibilă a perdelei care se lăsa peste fereastră, cu atât mai puţin persoana care se ferea în spatele draperiei. De aceea e foarte surprinsă când păşeşte înăuntru s-o găsească pe mama ei trează, stând cu spatele drept, ca înţepenit de lumbago, pe mijlocul sofalei din living. Pur şi simplu stă şi o priveşte lung. E clar că pe ea o aşteaptă, pentru că nu are nici o carte de citit alături, iar radioul e închis. Televizor nu au încă. Abia au apărut primele, alb-negru şi sunt scumpe. Nu-şi pot permite. Are o vecină al cărei bărbat e mare mahăr pe la centrul de partid şi a primit repartiţie specială ca să poată lua televizor. Uneori mai merge seara pe acolo să se uite, dar nu e mare lucru de văzut. De fapt se duce numai când nu mai are cum să se eschiveze şi să scape de insistenţele vecinei, care se dă mare cu ce i-a adus ei bărbatul în casă. „Of, Doamne, femeile astea cu creier de găină, pentru care bărbatul e dumnezeu şi tot ce face şi drege acela, e rupt din soare!” A remarcat că nu puţini sunt cei încântaţi de asemenea îndeletnicire, adică uitatul la televizor, şi-au făcut obsesie din statul în faţa ecranului acela mic şi pricăjit. Ea, Lucia, prefă să meargă la cinematograf când e un film bun, în loc să piardă vremea cu tot felul de inepţii televizate. Unii zic că-i sălbatică şi nesociabilă şi demodată, dar ea crede pur şi simplu că mulţi dintre ei sunt inculţi. Educaţi la şcoala socialismului. Modernitatea nu constă în a te uita sau nu la teleu. Înseamnă să fii dezghiocat la minte şi să accepţi progresul, dar nu toate tâmpeniile şi aberaţiile pe care omul le încastrează fără noimă între graniţele progresului. Aşa şi cu televizorul. El ca invenţie, da. Ce se dă pe post, ba. Asta-i tot. Din punctul ei de vedere.

312

Aşadar intră şi se miră ce-a apucat-o pe mamă-sa de stă huhurez şi nu-şi vede de somn şi de odihnă. „Mă păzeşte pe mine. Nu se mai obişnuieşte odată că nu mai sunt copil de ţâţă. Că-s şi eu ditamai profesoara.” Oftează abia auzit, hotărâtă să treacă cu vederea şi să-şi pună stavilă la remarcile acidulate ca să nu le zică acide care-i stau pe limbă. Se limitează la strictul necesar:

— Săru’ mâna. Ce faci, de ce nu dormi? Mama nu-i răspunde. Doar îi bate cu palma în locul de pe sofa

de lângă ea, semn sigur că vrea să-i vorbească. „Asta îmi lipsea acum! Adio, somn!” Se aşază, n-are de ales. E în toată firea dar de părinţi trebuie să

asculţi. N-ai încotro. După cum spunea bunica ei că-i spunea străbunica: „Pe părinţi trebuie să-i asculţi nu până mor ei, ci până mori tu.”

— Cine-i ăla cu care ai venit? Ţi-a făcut curte? De ce nu l-ai invitat înăuntru la o cafea? Numai potrivită după petrecere la ora asta din dimineaţă.

— Hai, mama, mi-e somn! N-am chef acum de stat la bârfă. Nu mi-a făcut curte. Am dansat cu el de câteva ori şi asta-i tot. M-a adus omul acasă, ca să nu iau taxi. Ştii că noaptea, mai ales la sfârşit de săptămână, nu prea se găsesc libere.

— Fata mea, degeaba mi te zborşeşti tu. Trebuie să înţelegi că de-acum ai o vârstă şi trebuie să-ţi cauţi pereche, dacă nu vrei să rămâi fată bătrână. Uite la mătuşi-ta Ghizi! A tot ales până a cules. A rămas singură cuc. Nu tu, bărbat, nu tu, copii, nu tu, căţel, nu tu, purcel! Ce fel de viaţă-i asta? Asta vrei şi tu?

— Lasă că nu-i aşa de rău pentru tuşa Ghizi. În fond nu mai e fată mare. S-a iubit cu cine a vrut şi-a umblat lumea, până când au venit vremurile astea. Nu s-a măritat că n-a vrut ea.

— S-o crezi tu, domnişoară ştie tot! Nu s-a măritat că n-a lăsat-o mamă-sa. A vrut pentru fata ei tot ce credea ea că-i mai de soi. Un doctor, sau un avocat sau un ofiţer. Ăştia n-au venit. A venit un biet funcţionăraş. Ei s-au iubit. Şi el pe Ghizi şi Ghizi pe el, că era frumos bărbat şi ca lumea. Dar dacă n-a avut rangul dorit de familion, n-au lăsat-o. Aşa că vezi şi tu. El până la urmă a renunţat şi şi-a făcut casa lui, iar ea a rămas pe nicăieri. Deci bagă

313

bine la cap ce-ţi spun: fata trebuie să se mărite când e cerută. Pentru că nu se ştie niciodată.

S-a ridicat de pe sofa cu degetul arătător de la mâna dreaptă încă ridicat în sus a atenţionare serioasă.

— Noapte bună! Şi ai grijă ce faci! Să nu spui mai târziu că nu te-am avertizat!

— Noapte bună! „Ce noapte bună! Mi-a pierit tot cheful!” îşi spune Lucia cu

ciudă. „A reuşit iar să mă enerveze cu ideile ei de acum un secol.” Deodată picioarele îi devin grele şi abia se târăşte până sus, în

camera ei. Se culcă, dar, după cum s-a aşteptat, somnul refuză să o cuprindă. Ţine ea pleoapele închise, dar prin dosul lor se zburătăcesc feluri de gânduri. Parcă-i fierb creierii. Cu fiecare minut i se accentuează ciuda pe mama care i-a stricat buna dispoziţie şi pe somnul care se încăpăţânează să nu se lipească de ea.

„Fir-ar a naibii de treabă. De asta-mi arde mie acum. De măritiş. Nu putea să aştepte şi ea până mâine. Auzi, măritat îmi trebuie mie! Nici nu ştiu bine ce trebuie să fac cu un bărbat. Asta nu are în plan să mă înveţe. Numai dă cu gura să mă mărit.”

Îşi dă seama că singurele lucruri pe care le ştie despre relaţiile de cuplu le-a aflat de la o colegă de facultate care s-a căsătorit de tânără, din mare drag. Această colegă i-a povestit cu lux de amănunte ce şi cum, dar ea personal nu poate să-şi imagineze cum ar putea fi în realitate ceea ce auzise. Avea idei vagi pe care şi le formase mai degrabă răsfoind o carte pe care a găsit-o dosită în biblioteca unchiului ei. O carte cu desene şi cu explicaţii mai mult sau mai puţin tehnice. În mintea ei nu-şi putea imagina cum ar putea ea să facă practic ceea ce vedea acolo. Gândindu-se la acestea toate, Luci simte cum totuşi un fior de căldură i se strecoară prin tot corpul şi-o nelinişte uşor tremurată parcă o trage în jos, ca şi când de poale îi e agăţat un pietroi. Pielea o arde de parcă ar fi luat foc, iar pe de altă parte e scuturată ca de friguri. Se face covrig sub plapomă şi se cuprinde cu braţele peste piept într-un fel de autoîmbrăţişare. Gura îi e iască şi înghite în sec. „Poate

314

că are dreptate mama. Poate că ar fi vremea să mă mărit. Dar cu cine?! Nu cunosc unul care să-mi placă.”

Strânge din pleoape şi-ncearcă să-şi înghită plânsul care i se ridică până-n gât, dar nu reuşeşte. Lacrimi cuminţi, potolite sub biciul tristeţii care ameninţă să capete note depresive, se preling pe obrajii încinşi. Nu le şterge, iar ele îşi continuă drumul cu docilitate, în jos, de-a lungul gâtului. Una mai curajoasă reuşeşte să ajungă, împuţinată, ce-i drept, în scobitura pieptului, în dreptul inimii ei închircite ca o smochină uscată. Lacrima simte obida de sub ea şi se revoltă, sfârâie cu nesupunere şi se evaporă prefăcându-se într-o pală de lumină alb strălucitoare, care inundă aura Luciei. Ea simte că devine ca imponderabilă, că se ridică în aer şi pluteşte. De fapt nu pluteşte. Stă suspendată, pur şi simplu, în eterul limitat al camerei ei de burlacă. E uşoară, uşoară şi se confruntă cu o incredibilă senzaţie de altceva. E şi nu e ea. Apoi mintea i se cuplează la un alt tărâm, în altă viaţă, alta decât a ei. A altcuiva. Dar, dacă e a altcuiva, de ce trăieşte ea tot ce se întâmplă?! N-ajunge la un răspuns, pentru că un vârtej de evenimente o iau pe sus, şi-o învârt de-o ameţesc, ca şi când s-ar afla în chiar inima unei tornade.

Se face că toate mătuşile ei şi toate vecinele şi cunoştinţele s-au pus pe căutat un mire pentru ea. Îi fac rost de invitaţii pe la tot felul de petreceri, îi prezintă tot felul de personaje, mai mult sau mai puţin potrivite după părerea ei, dar la nici unul n-a avut clenci. Nu i-a plăcut şi cu asta, basta.

„Poate că aşa e la început. Poate că pofta vine mâncând. Pe cine să întreb? N-am pe cine. Mama-i ocupată cu făcutul casei. De când cu construcţia asta, n-o mai interesează nimic altceva. Pe altcineva mi-e ruşine să întreb. Ar crede că sunt proastă. O să văd eu!”

După câteva luni, într-o după-masă o invită la ea vecina cea cu televizorul. Nimic ieşit din comun. Pe naiba, că acolo e aşteptată de o prietenă a surorii vecinei, prietenă pe care o însoţeşte un coleg. Predau la aceeaşi şcoală. I-l prezintă, apoi, pe rând îşi găsesc să plece de acolo.

— Mă iertaţi, dar mă duc să fac cafea.

315

— Şi pe mine mă scuzaţi, merg până la baie să-mi dau cu ruj, că mi l-am mâncat tot. Îmi închipui cum arăt. Ca moartea în vacanţă, aşa nerujată. Mie nu-mi stă bine nerujată. Şi acasă când gătesc, de exemplu, mă rujez.

„Vorbe de clacă. Trăsnesc a minciună cusută cu aţă albă. Astea şi-au pus în cap să mă lase singură cu individul ăsta. Ce mai malac păstos şi insignifiant!”

În timp ce ea gândeşte astfel, tăcerea se prelungeşte nepermis de mult pentru o situaţie ca aceasta între doi oameni de bon ton.

Cu o voce ascuţită, piţigăiată, în total dezacord cu trupul mare, omul dă direct cu bâta-n baltă:

— Vrei să ieşi cu mine? Te duc la cofetărie sau unde vrei. Eu îmi caut nevastă şi cred că tu mi-ai conveni.

Lucia rămâne înmărmurită, dar în cap îi răsună vorbele mamei: „Uită-te la mătuşi-ta Ghizi. A rămas singură cuc.” Şi ea se simte singură de multe ori. Chiar că nu are cu cine ieşi nici măcar la o prăjitură sau un suc. Numai ce se-aude ieşindu-i pe gură:

— Da. Tresare. „Ce da, merg la cofetărie sau mă mărit?” — Atunci e bine. Batem palma. Hai să le spunem la ai tăi şi să

stabilim data cununiei. Aşa se trezeşte măritată. De abia apoi vine ce vine. Noaptea

nunţii. Îşi face vise cu gărgăuni de filoloagă care a citit pe brânci de când se ştie şi-a fantazat la fel. Şi mai fantazează încă. Îl îmbracă pe individ în propriile ei vise şi fantezii şi face din el alt om. E el cum e, dar ea îl vede de-acum altfel. E soţul ei. Soţ, soţ, dar nu până la capăt. Omul are-o hibă. Totul începe bine şi frumos, cu lugulu-mugulu, dar brusc fleoşc! Pas de-a merge mai departe. Azi aşa, mâine-aşa, o dată, de două ori, de trei ori. Coşmar, nu alta. Biata de ea, femeie pe hârtie şi fecioară de fapt. Insomnii, agitaţie, plânsete în perină, frustrare, minţi tulburate. Medici, psihiatri... Degeaba.

— Trebuie să te desparţi. Aşa ceva nu se poate. — Cum să mă despart?! De-aia m-am măritat, să mă despart? — Dar nu pricepi că timpul acesta pe care-l pierzi împreună

cu el, de la tine-l pierzi?!

316

Cu chiu cu vai o prietenă mai în vârstă şi trecută prin mai multe, după ce-i vorbeşte şi-i povesteşte câte-n lună şi stele, reuşeşte să o facă să înţeleagă că se joacă de-a v-aţi ascunselea cu propria ei viaţă.

Divorţează. Nu împart nimic, ea-şi ia numai lucrurile ei de folosinţă personală. Lui îi lasă tot ce e în casă. O vreme, cam o lună bună, îşi face de lucru zilnic cu luatul lucrurilor. Motiv de cauză. De fapt îi face de mâncare, îi mai şi spală câte ceva, mai pune la loc un lucru, două. Până într-o zi când mama, despre care ea crede că nu o bagă în seamă şi că habar n-are ce i se întâmplă, o ia la trei păzeşte:

— Măi fato, acum a fost destul! Te rog să te potoleşti! Te-ai despărţit, despărţită eşti. Ce-i porcăria asta că te tot duci pe acolo şi-i faci ba una, ba alta? Ce eşti tu, servitoare neplătită? Pot să ştiu? Şi nesimţitul acela, cum nu îi e ruşine la obraz să accepte? După ce că a avut tupeul să se căsătorească ştiind prea bine că-i bolnav sau mă rog, ce-o fi având, nici acum nu te lasă în pace? Ce vrea să facă din tine, din om, neom?! Egoist ordinar ce-i! Bagă-ţi minţile-n cap şi vezi de treaba ta, dacă nu vrei să-ţi distrugi viaţa întreagă cu propria ta mână.

Mai de voie, mai de nevoie, Lucia o răreşte cu mersul pe la el. Se obişnuieşte şi constată, nu fără mirare, că nici măcar nu-i chiar aşa de greu cum a crezut ea. Ba, nu-i greu de loc. Se simte foarte bine. Parcă i s-a luat o piatră de pe inimă. Numai că uneori se simte tare străină pe lume.

În aparenţă toţi o lasă în pace, nimeni nu-i zice nimic, dar ea tot timpul are senzaţia stranie că ei se agită în jurul ei. Acesta-i, de fapt, adevărul curat. Aşa se face că într-o după masă călduţă de toamnă întârziată, apare la ei un coleg de serviciu al verişoarei mamei ei, coleg care de obicei vine să joace şah cu tata. Numai că de data aceasta e însoţit de un tânăr cam de treizeci şi cinci, treizeci şi şase de ani. Înalt, blond, cu ochi albaştri, surâzător şi sigur de sine. „Frumos exemplar”, gândeşte Lucia.

— Luci dragă, dă-mi voie să-ţi prezint un prieten al meu, cu care merg de obicei la pescuit. Azi mi-am permis să-l iau cu mine să chibiţeze la şah. E singur şi se plictiseşte, aşa că mi-am făcut

317

pomană cu el. Dacă tot eşti tu acasă, nu-mi faci serviciul să te ocupi de el puţin?

— Cum să nu, dacă înseamnă să-ţi fac ţie personal un serviciu.

Degajată îi întinde mâna: — Îmi pare bine, Lucia, sau Luci. Protocolar, el se înclină, îi ia mâna şi i-o sărută. „Hmm! Nu-i un pic prea lung, gândeşte, sau mi se pare?!

Oricum, e fain tipu’.” Se aşază pe sofa. Cei doi, îşi iau şahul în primire la măsuţa din

colţul opus. Mama aduce cafele, suc şi prăjiturele, apoi se scuză că nu le poate ţine companie, dar tocmai a început să lucreze la flori, să le pregătească pentru iernat şi nu le poate lăsa baltă, pentru că unele sunt scoase din glastre şi ar însemna să se ofilească.

— Nu vă faceţi probleme, doamnă, ne vom descurca noi. Scuzaţi-mă că am năvălit aşa pe nepusă masă. N-aş vrea să deranjez cu prezenţa mea.

El e vorbăreţ. Îi povesteşte câte-n lună şi-n stele, o face să râdă. Îşi dă seama că n-a mai râs de mult.

Ce perspectivă frumoasă aveţi aici, cu deschiderea aceasta spre parc. E aşa de frumos afară. Nu vrei să ne plimbăm, puţin prin parc? E aproape.

— Ba da, de ce nu?! După primii paşi, el o coteşte ca şi când nici n-ar băga de

seamă ce face, pe o alee nu tocmai laterală, dar nici principală nu e. Continuă să-i meargă gura, o face să râdă cu poftă. Cu hohote. Cu capul dat pe spate. Nu-şi dă seama de când a luat-o de mână şi nici cum i-a astupat hohotele de râs cu un sărut.

— Lucia, îmi placi foarte mult. Vreau să te curtez. Îmi dai voie?

N-aşteaptă răspuns. O sărută din nou. Şi din nou. Cu artă o sărută. Cu pricepere. O face să uite de tot ce e în jurul ei. Parcă ar fi orbit brusc. Nu mai vede nimic. Doar simte că-l vrea pe acest bărbat.

318

O năuceşte de-a binelea, apoi o duce acasă. O lasă în prag şi-i strigă prietenului că el pleacă, nu-l mai aşteaptă, pentru că mai are ceva treburi de rezolvat pe ziua aceea.

—Stai, măi, hăbăucule, că vin şi eu. Taman am câştigat partida.

— Hai, te-aştept. Lucia, te sun eu mâine. — Bine. Pleacă. Se depărtează. Ea rămâne în uşă şi priveşte lung în

urmă. Nu-i vine a crede că i se întâmplă ei. Brusc conştientizează că în acea după masă s-a îndrăgostit lulea. Prima dată în viaţa ei.

— Ce zici? Ţi-a plăcut unde te-am adus? — Cam ce crezi? Au casă frumoasă, mare, cu de toate. Nici

fata nu-i rea. Am avut eu şi mai arătoase ca ea, dar, una peste alta, merge.

— Ce vorbeşti! Ai avut mai bune! Da’ Luci arată bine. Nu-i lipseşte chiar nimic! Măă! A naibii, pielea pe tine!

— Ce să fac? M-am învăţat rău. De fapt, ele sunt de vină, ele m-au învăţat aşa pretenţios.

— Aşa vorbeşti de parc-ai fi mister mapamond şi curg fanele după tine, de trebuie să te apere bodigarzii!

— Râzi tu, râzi, dar să ştii că de la cincisprezece ani am avut destulă vreme să cunosc multe femei. Şi poţi să ştii că toate-au fost în limbă după mine. Aşa că fătuca asta, care am înţeles c-ar fi virgină, deşi a fost măritată, e-o jucărie pentru mine. Deja o joc pe degete cum vreau.

— I-auzi! De la cincisprezece ani? Dă-o-ncolo, măi, nu mai face pe grozavul cu mine, doar nu ne ştim de ieri.

- Pe cuvânt! Am avut o vecină prostituată. Nici de lux, dar nici de centură. Îi aducea la ea acasă. Stătea în apartamentul vecin. Camera mea avea un perete comun cu dormitorul ei. Auzeam tot. Veşnic, cât ţinea partida, eu eram tot numai piele de găină şi pe poziţii din prima clipă. De cum auzeam că se deschide uşa. Nici nu mergeam la baie, pentru că nu voiam să pierd nici un sunet. Mă-nţelegi! Uneori, când credeam că e pe terminate, mă duceam în antreu şi aşteptam, cu uşa numai puţin crăpată, ca să văd cum arată individul care iese. Îmi puneam întrebarea dacă m-ar plăcea

319

şi pe mine. Într-o zi mi-am luat inima-n dinţi şi-am stat în uşa deschisă. După ce-a plecat malacul cu care fusese, m-a băgat de seamă. S-a uitat la mine, Dumnezeu ştie cum oi fi arătat, că a început să râdă. Eu, să intru în pământ, nu alta, dar tot nu m-am mişcat din loc.

„Râde tu numai, că până la urmă tot te aranjez eu!” Îmi aduc aminte ca acum, cu câtă ciudă am gândit asta. N-am avut răgaz să mă dezmeticesc din resentimente, că o aud cum mă întreabă:

— Vrei şi tu? Am dat din cap. Doar atât am putut face, pentru că mi-a luat

piuitul cu propunerea asta venită pe nepusă masă. — Hai! Şi hai a fost. Ea m-a învăţat toate tertipurile. Fac ce vreau

dintr-o femeie. Bietele de ele sunt roabele hormonilor şi nici nu-şi dau seama. Cred că e iubire.

— Dă-te-ncolo, că eşti cinic. Cum adică, nu există iubire, vrei să spui, numai hormoni şi impulsuri sexuale?

— Cred că există, deşi mie, drept să spun, nu mi s-a întâmplat. Dar acum nu vorbim despre ce simt eu, ci despre ele. Ascultă ce-ţi spun. Majoritatea cred că sunt îndrăgostite, că iubesc cu adevărat, cum le place să spună. De fapt, le-am studiat bine. Au doar vise, te îmbracă cu ele, te prefac în mintea lor în personajul pe care-l doresc ele, te văd cu totul altfel de cum eşti în realitate. Asta iubesc. Nu pe tine aşa cum eşti. Tragedia e atunci când se trezesc şi nu pot să înţeleagă cum ai putut să te schimbi atât de mult. În realitate nu tu te-ai schimbat, tu eşti acelaşi dintotdeauna, numai că ele au deschis ochii între timp din cine ştie ce motiv şi nu le place deloc ce văd. Atunci tu eşti de vină, tu nu le mai iubeşti, tu eşti ticălosul bun de pus la zid. Numai că tu ai rămas acelaşi. Ele au visat cai verzi pe pereţi.

— E nasol ce spui. Eu nu văd lucrurile la fel. Mă rog, fiecare cu ale lui. Dar, fiindcă eu te-am adus la Luci, aş vrea să ştiu ce-ai de gând cu ea. În acest context mă simt oarecum răspunzător de soarta ei. Eu sunt autorul crimei de-a te fi dus acolo. Ce dracu m-a apucat să mă bag?! Dar atât se tot plânge mă-sa că-i singură fata şi

320

că ce a păţit cu impotentul de bărbatu-su, încât m-am socotit că tu ai fi o partidă bună.

— Şi nu sunt? Îţi pare rău? Să nu-ţi pară. O să fie în al nouălea cer, după ce-o s-o duc în pat. Fii sigur. Şi mai fii sigur că n-o să dureze. Săraca de ea-i bine coaptă. Dacă n-o iau repejor, o să cadă de pe cracă şi-o să se spargă. Mai mare păcatu’ de casa aia frumoasă.

— Numai la casă te gândeşti? — Dar la ce-ai vrea să mă gândesc? La Luci? Fugi, măi, d-aci.

Baltă să fie, că broaşte...! — Să-mi fie cu iertare, dar trebuie să-ţi mărturisesc că-mi pare

tare, tare rău că ţi-am prezentat-o. N-am ştiut că eşti o aşa jigodie patentată. Salut.

Se întoarce pe-un picior şi pleacă cătrănit. Gicu îşi râde în barbă: „Bine că ţi-a dat Ăl de Sus minte să mă

duci la ea. A mea-i, cu casă şi cu avere cu tot. Îşi freacă mâinile satisfăcut şi face paşi fluierând.

Peste două luni se căsătoresc. De data asta pe încercate. Când merg la starea civilă să zică „da”, ea e deja însărcinată. Însărcinată şi fericită. Topită toată. Aluat fără formă, în mâinile lui. Se ţine coadă după el tot timpul, în baie, în bucătărie, peste tot. Îi povesteşte tot ce i se întâmplă la şcoală, ce face cutare colegă, cutare elev de-al ei. Îi împărtăşeşte tot. Se împărtăşeşte pe ea şi sufletul ei, rămas descoperit ca o scenă goală, pe care n-au ieşit actorii, pentru că s-a ridicat cortina din greşeală. Lucia nu-şi dă seama că toate atenţiile lui, mângâierile, giugiulelile sunt absenţe devenite automatisme pentru el. Ca pe bandă. Dacă l-ai întreba să-ţi spună ce-a zis sau ce gest a făcut, n-ar şti. Dar ea nu observă.

Naşte o fetiţă. Vine acasă. E fericită şi se aşteaptă la fericire împărtăşită.

— Bine c-ai venit acasă, pentru că m-am săturat să mănânc mâncare făcută de soacră-mea.

Lucia rămâne ca trăsnită. De abia a ajuns de la maternitate. E încă obosită după naşterea lungă şi grea. Sânii o dor, sunt prea plini, fetiţa nu suge cum trebuie. Sau are ea lapte prea mult. N-are importanţă cauza. Cert este că de azi noapte are febră din cauza

321

furiei laptelui. „Numai de n-aş face mastită. Asta-mi mai lipseşte acum!”

Gicu e schimbat total. Vine târziu acasă, e rece ca un sloi, îi vorbeşte rar, parcă n-ar trăi în aceeaşi casă, e indiferent când nu e necioplit.

Luci se frământă: „Unde e bărbatul meu, cel care m-a iubit? Nu pot să cred ce se întâmplă cu el. Unde stă cu ceasurile după slujbă şi nu vine acasă?” Îl întreabă. Vine şi răspunsul. Şocant:

— Nu-ţi băga nasul unde nu-ţi fierbe oala. Vezi-ţi de treburile tale! N-ai destule? Stai atunci că-ţi dau eu de lucru. Îi arde o palmă răsunătoare peste obraz.

— Acum ai la ce să te gândeşti. Plânge. Plânge până se satură. Apoi se împacă cu situaţia. Are

un copil de crescut. Ar vrea să se despartă, dar ce viitor ar putea avea cu un copil după ea? Şi nu e vorba atât de ea, cât de copil. Cum să-l crească fără tată?

Tace şi rabdă. Timpul trece, iar omul se obişnuieşte cu toate. La fel şi Lucia. Doar din când în când se mai revoltă. Pe toţi, pe toate, dar mai ales pe ea însăşi.

„De ce trebuie eu să fiu proasta lumii şi să rabd toate mojiciile ăstuia, numai pentru că am un copil?! Har domnului, am tot ce-mi trebuie, pot s-o cresc şi singură. Ai mei mă ajută. În situaţia de acum, ajutorul lor în loc să-mi folosească mie şi la nepoata lor, profită implicit şi el, ticălosul. Am să-l las. Şi chiar îşi ia curaj şi are o iniţiativă.

E duminică pe la orele prânzului. Se întoarce de la plimbarea prin parc cu fetiţa. A dus-o cu căruciorul, pentru că, deşi are doi ani trecuţi, încă nu prea merge. Face un pas, doi şi cade. Nu se ridică singură. De-abia spune trei, patru vorbe, şi acelea bălmăjite, de-abia se-nţeleg. E puţin îngrijorată. A vrut să se ducă cu ea la doctor, dar mama şi mătuşile în cor n-au lăsat-o:

— Sunt copii care încep mai târziu. Sunt ei mai înceţi. O să-şi dea drumul. Nu e ea singura. O să le facă pe toate. Ai să vezi. Dacă mergi la doctor, o să te vorbească lumea că ai făcut un handicapat. Asta vrei?!

322

Învăţată că tot ceea ce spun cei mai bătrâni e literă de lege, ascultă. Nu se duce. Dar îndoieli tot mai are. Azi s-a dus cu tot cu fată şi până la biserică. Să se roage şi să închine şi fata la icoane.

Când se întoarce acasă îl vede pe Gicu stând în pragul uşii, drept ca înţepat de-o ţepuşă.

— Unde naiba umbli? Vin şi eu acasă o dată mai devreme, mi-e foame de crăp şi ia nevasta de unde nu-i. De ce nu mi-ai spus că pleci de acasă, ca să ştiu şi eu o treabă. Să mă aranjez altfel, nu s-aştept ca tâmpitul după tine până-ţi faci damblaua cu plodu’. Ce, dacă ar fi stat în curte-ar fi tuşit? Nu tot aer este? Dă-mi să mănânc! Imediat!

Lucia simte cum urcă-n ea o furie oarbă. Se repede la el şi-l loveşte cu pumnii-n piept.

— Tu, ticălosule! Ticălosule! Ticălos ordinar ce eşti! Altceva nu-i vine-n cap să spună, atât e de furibundă. El râde, o apucă de încheietura mâinilor. — Hei, ce-i cu tine?! Te-ai trezit din amorţeală? Aşa-mi placi

mult mai mult. Fără să aibă grija copilului care începe să plângă, o cuprinde

în braţe şi începe s-o sărute. Ea se zbate. — Ce faci... copilul! Nu are cum să scape. O ia pe sus şi-o duce până în bucătărie,

care e cea mai apropiată încăpere. O aşează pe masă. Copilul urlă alături. Printre icnete de luptă surdă:

— Fata... Nu termină, pentru că el îi muşcă buzele şi-i strecoară între

două gâfâieli: — N-o să crape. După nouă luni se naşte Adi. — Acum, că ai doi copii cu mine, n-o să-ţi mai vină ideea să

divorţezi. — Nici nu i-a mai venit, dar nu se poate debarasa nici un

moment de imaginea rânjetului lui biruitor când a spus-o. Fata e într-adevăr bolnavă. E retardată. Ea, Lucia, nu mai

trăieşte decât pentru copiii ei. Pentru fată mai mult, pentru că ea e

323

neputincioasă. Îşi adună toate puterile pentru asta. El nu mai contează. Îl lasă-ntr-ale lui.

„Facă ce-o vrea şi ce-o ştii. Dumnezeu cu mila. Dar când n-o să mai fiu eu, ce-o să se aleagă de fata asta? Adi are dreptul la viaţa lui, nu să-i leg eu piatra de gât, să aibă grijă de soră-sa.”

Se adună, se gândeşte şi găseşte o soluţie. Cu ajutoare din străinătate, pune bazele unei fundaţii nonprofit, care să aibă grijă de copii care sunt la fel ca fata ei. Întregi şi sănătoşi fizic, dar cu minte de copil mic. De trei, patru ani. Dar Lucia e liniştită. A făcut tot ce a putut, iar fata ei e asigurată pentru viitor. Lucrează ca o bezmetică, zi şi noapte, pentru fundaţie. Îi spune „Împăcarea”. Aşa cum şi ea e împăcată. Mai puţin împăcat e bărbatul ei. Îşi simte bătrâneţea că se apropie. Îşi simte inutilitatea şi nu poate să suporte gândul că nu el este cel pe primul loc. Nici nu mai câştigă atât de bine. Locul călduţ al superficialităţii lipsite de răspunderi din socialism e luat de economia de piaţă. Conservator, închipuit, comod, nu ţine pasul cu vremurile. Face depresie. Îl duce la doctor, face ce poate ca să-l vadă repus pe picioare, dar fără implicaţii sentimentale. S-a separat de el pe toate fronturile. Doar că stau sub acelaşi acoperiş. În rest nimic. Fiecare are camera lui, e cu treaba lui, cu mâncarea lui, cu grijile lui.

La sfârşit de săptămână aduce fata acasă. Ea iese pentru o jumătate de oră, să facă cumpărături. Când se întoarce, din hol aude vocea lui:

— Aaşa. Una ţie, una mie... Mai una. Una ţie, una mie... Încă una. Una ţie, una mie.

„Ce naiba se întâmplă?!” Urcă în fugă scările şi îi găseşte pe Gicu şi pe fată că stau în

camera lui, pe covor, turceşte. El ţine în mână flaconul cu tranchilizante. Înghit pe rând câte o pastilă. Se repede ca o hurie.

— Ce faci, inconştientule! Îi smulge flaconul. Prea târziu. În acelaşi timp, sau poate la o

diferenţă insesizabilă, de secunde, se prăbuşesc amândoi. Cheamă salvarea. Pe el îl internează, fata nu e în comă. Fie că a luat mai puţine, fie că e mai acomodată cu pastilele, ale ei erau, de fapt.

324

Cert e că scapă mult mai ieftin ca el. Doar doarme o grămadă de ore.

Gicu zace o săptămână pe patul de la reanimare, legat de mâini şi de picioare, ca un criminal.

„Păi criminal şi este. Ar fi putut să omoare fata. O să-i spun când se va trezi.”

O face: — Cine te crezi tu, Dumnezeu, cu drept de viaţă şi moarte

asupra oamenilor? Cum de îndrăzneşti să faci aşa nelegiuire! Urlă acuzator Lucia la el.

Omul răspunde calm, de parcă ar fi hrănit porumbeii din piaţă, nu că a dat otravă propriei lui fiice.

— Şi de ce să n-am acest drept? Doar eu am făcut-o. Sau nu?! Spune! Am făcut-o eu? Sigur că eu. Am fost prea bun ca să mă fi înşelat una ca tine. Dacă eu am făcut-o, eu o omor. De ce s-o văd în fiece moment aşa cum e şi să mă simt vinovat că eu am făcut-o aşa. Chiar dacă sunt sigur că de la tine a moştenit tot handicapul, nu de la mine. Mă simt vinovat că am făcut copil cu tine. Ca să ştii!

Lucia hohoteşte cu disperare. — Taci, inconştientule! Taci! Zbaterea îi zguduie întreg corpul, care se pliază din nou între

barierele trupului fizic. Lucia deschide pleoapele şi realizează c-a trăit un coşmar din altă lume.

„Doamne, sper că n-a fost o premoniţie! Doamne, ai milă de mine! Nu vreau să mi se întâmple aşa ceva. Te rog, Doamne, apără-mă de cel rău! Nu mă lăsa să fiu aşa de lipsită de noroc! Dă-mi noroc, Doamne! În el sunt de toate, chiar şi sănătatea înseamnă să fii norocos. Dă-mi, Doamne, noroc!”

Se duce în dreptul icoanei Maicii Domnului, se pune în genunchi şi continuă a se ruga.

325

ÎNGERUL Din drumul Corei, cel din tunelul trecerii graniţei către lumea

zisă pe Pământ a umbrelor, dispare orice imagine. O lumină alb-strălucitoare îi marchează calea, din care n-au mai rămas decât câţiva paşi. Îi face şi pe aceştia, oarecum curioasă să vadă ce mai urmează.

„Curioasă? Mai posed încă astfel de însuşiri terestre?”, se întreabă Cora contrariată. Stă puţin şi se analizează. ”Da. Aşa este. Simt un soi de curiozitate. Se vede că nu ne desprindem de toate cele aşa dintr-odată. Mai trebuie vreme.”

Ajunge la porţile Raiului. Mai priveşte pentru ultima dată înapoi. Prin tunel priveşte ca printr-un ochean din acela pe care-l au copiii de jucărie, îl învârt şi la fiecare învârtitură fragmente de sticlă colorată iau alte forme, spre distracţia privitorului. Cora nu vede forme strălucitoare de sticlă, ci un cimitir în care cele câteva persoane care au asistat la slujba ei de înmormântare, se văd plecând pe o alee, conversând între ele. Doar asistenta Maria a rămas şi aşează pe pământul afânat al proaspătului mormânt, un buchet de flori, lângă cruce. Buzele şi le mişcă încet. Spune o ultimă rugăciune de sufletul Corei.

Se terminase. Cora se întoarce către porţile cele mari lângă care, între timp,

cât fusese ea întoarsă către Pământ, a apărut un înger. O formă diafană, luminoasă precum zâmbetul unui copil fericit, contur nedefinit, pierdut pe nesimţite în indefinit, în consistenţa

326

nepalpabilă a înaltelor domenii ale văzduhului, până la Cer şi în ceea ce e dincolo de Cer, locuri făurite din suflu uşor ca boarea şi populate cu imponderabilităţi fără margini, contururi difuze, netrasate de linii distincte, vizibile, de cărbune. Entităţi care devin recognoscibile una pentru alta prin strania limbă a vibraţiilor din care sunt alcătuite, emanate în eter pe unde de intensităţi diferite, intensităţi care le face identificabile şi le personalizează, în funcţie de ce sunt, au fost sau vor fi. Fiecare dintre aceste forme, care populează acea lume a înalturilor, necunoscute vederii pământeanului, e mai mult decât ea însăşi, se depăşeşte pe sine şi propriile graniţe, fiind întrepătrunsă într-o fuziune a trepidaţiilor de bucurie şi dragoste cu toate celelalte surate ale ei.

Cora constată că sunt închise porţile. Dar în broască e o cheie mare şi grea.

„Oare cine poate s-o mânuiască?” N-are vreme să caute un răspuns posibil cu raţiunea ei de

muritor care numai ce s-a fost desprins de trupul trecător şi n-a avut răgaz a se dumiri cum e prin aceste tărâmuri noi şi care-s cu totului tot altă formă de cum a fost ea deprinsă. Tresare când dintr-o parte vine-o voce. Da’ ce voce! E ca o adiere, ca o şoaptă, ca un susur. Totuşi o înţelege. Se întoarce şi vede de unde vine.

— Eu sunt îngerul tău păzitor, care te-am însoţit tot timpul vieţii pe Pământ şi pentru care ai aprins tu în fiecare duminică o lumânare la biserică, spre bucuria sufletului meu.

— Şi tu ai suflet? — Păi cum altfel? Nici o alcătuire a lui Dumnezeu nu este fără

suflet. Acesta e esenţa. Până şi pietrele vibrează. Dacă aceste vibraţii ating o anumită intensitate şi frecvenţă, ele se transformă în suflet aşa cum îl concep oamenii. La o intensitate mai joasă sunt altfel de suflete pe care omul nu le poate percepe şi de aceea nu le ia în seamă. De ce crezi oare că, de exemplu, florile reacţionează pozitiv dacă le vorbeşti frumos, dacă le mângâi, dacă le pui muzică, dacă simt că sunt iubite?! Orice fel de suflet are nevoie de iubire. Să nu care cumva să uiţi asta acum doar pentru că ai intrat în lumea în care-ai intrat! E foarte important, fiindcă, de fapt, aceasta este lumea iubirii absolute.

327

Acum te voi însoţi până unde trebuie să te predau cui trebuie, după cum a fost hotărât din veac.

— Şi cum a fost hotărât din veac? vrea să ştie Cora, care voia ce voia ea, nu altceva.

— Ai să vezi. Porţile cele mari se deschid singure ca şi când ar avea

fotocelulă. Dincolo de ele o cuprinde o bucurie de negrăit. O aşteptau fericite entităţile alor ei şi Nick cu braţele deschise. Se cufundă-n ele şi-n eternitate. Odată pentru totdeauna şi-n vecii, vecilor.

O vreme, nu ştie câtă vreme, că acolo vremea se măsoară altfel şi Cora încă nu i-a deprins obiceiul, Nick o ţine strâns lângă el. Ei nu-i trebuie nimic altceva. Numai că şi acest tărâm, ca toate tărâmurile, îşi are legile lui, care trebuie, cu voie, ori fără voie, să fie îndeplinite.

— Acum plecăm. — Unde? Mie-mi place aici. Sunt cu tine. Te-am regăsit, îţi

dai seama?! Nu risc nimic. Cine ştie ce se mai poate întâmpla dacă plecăm. Te rog, să rămânem aşa cum suntem.

— Nu se poate. Avem de împlinit alegerea altui destin. Uşurel, o trage după el, iar ea păşeşte de parcă zboară. Se

simte ca un văl de borangic, luat de briza mării şi purtat peste ape, până hăt, departe. Atât de departe, încât ajung în altă lume, aflată în alte dimensiuni. Dimensiunile astralului, unde e stocat tot trecutul şi viitorul.

— Unde e prezentul? întreabă Cora nedumerită. Nu se poate fără prezent.

— Prezentul e viitorul trecutului şi trecutul viitorului. Ne vom vedea trecutul. El ne va învăţa cum să ne alegem viitorul.

Din lumina argintie care-i înconjoară din toate părţile, se desprinde în chiar faţa lor un vârtej, un fel de bulboană tăcută şi rotitoare. Se roteşte ce se roteşte, învârtind aerul acela, care pare aer, dar nu e aer. E ceva de o transparenţă argintiu-strălucitoare, fluidă, plutitoare, ca un nor cumulus poleit, pe un fundal de aceeaşi consistenţă şi cromatică a unui alt cer, nu cel al Pământului, cer care se împreunează într-un fel de orizont difuz şi

328

nedelimitat cu acea consistenţă nedefinită în care se află Nick şi Cora.

În mijlocul vârtejului se iveşte un punct mic şi strălucitor, auriu, care se măreşte şi-şi schimbă culoarea, până ce aceasta ia forme. Se află acolo o Cora, exact în momentul când, proaspăt despărţită de Vince, neîncrezătoare în nimeni şi nimic, devenită o sceptică incurabilă, deschide, ca de obicei computerul şi, în primul rând verifică corespondenţa. De cum apare conţinutul in boxului pe ecran, ochii-i cad ca la comandă pe adresa de e-mail a lui Nick.

Ochii i se tulbură şi se-ndoieşte c-ar vedea bine. Se freacă la ochi, încearcă să-şi limpezească privirea. Verifică. Da. E adresa lui. E chiar adresa lui. N-o mai văzuse de mai bine de doi ani, aşa că deschide mesajul cu emoţie şi cu mâini cam nesigure. Nu nimereşte clapa, o trece un fior de spaimă că ar fi putut să şteargă tot, în sfârşit îl deschide. Îşi împinge cu degetul mijlociu, într-un gest reflex, ochelarii pe cel mai potrivit loc de pe nas. Poartă ochelari moderni, cu lentile descoperite de ultimă oră, le zice…, na, cum le zice?! Mereu uită. Ceva care seamănă cu descrescendo… Se-ncruntă că a uitat. I-e ciudă. I-e frică. Uneori intră într-un soi de panică, pentru că fenomenul ăsta seamănă cu un pui se scleroză, iar scleroza aduce a bătrâneţe. Îi vine-n minte cum le zice la lentile. Progresive le zice. S-a învăţat greu cu ei. Cu ochelarii. A durat cam mult până când să ştie în ce porţiune a lentilei să se uite ca să vadă la citit, la televizor, la distanţă, de aproape, când conduce maşina. Mare tevatură, ce mai! Altfel, bună invenţie, ai de lucru cu o singură pereche, nu cu două, unii pentru aproape şi alţii pentru departe, pe care să-i tot schimbi, sus, jos, sus jos, până faci scurtă la mână. Şi dacă eşti pe stradă şi vrei să citeşti un afiş, sau la magazin să te dumireşti de preţ, scoate din poşetă cei de aproape, pune-i bine pe cei pentru departe, ca să nu se spargă. Ăştia noii nu-ţi mai dau asemenea bătăi de cap. Îţi dau altele. Vorba ceea, în tot rău-i ş-un bine. Toată chestia-i să iei de bun, binele. Ce să faci dacă la mai toţi ne vine vremea ochelarilor! Telegrame. Aşa vin telegramele. Pe rând şi nu le băgăm în seamă. Cora zâmbeşte. Îşi aduce aminte de o poveste pe care i-a spus-o odată cineva. Nu mai ştie cine.

329

Odată vine moartea la un moş, ca să-l ia, să-l ducă. Un moş foarte moş. Moşul e foarte surprins şi ripostează:

— Păi, nu se poate să apari chiar aşa, pe nepusă masă. Nu merg. Data viitoare să faci tu bine şi să mă anunţi când ai de gând să vii după mine. Ca să mă pregătesc. Eu te-am anunţat. Ţi-am dat un grămădoc de telegrame.

— Ce telegrame? N-am primit nici una. — Ei, n-ai primit. Ai primit. Cum să nu fi primit! — Dacă-ţi spun că n-am primit! N-am primit şi basta! Ce

vrei? — Ai primit, da’ n-ai vrut să ştii de ele. — Fii serioasă! — Ascultă! Vezi bine ca-n tinereţe, ori îţi trebuie ochelari? — Ce-ntrebare aiurea! Sigur că-mi trebuie ochelari. — Cum ţi-a fost părul? Negru, blond, şaten? — Negru. De ce? — Acum e cărunt, nu? — Ce-ai spus? Zii mai tare că n-am auzit. —Am zis că acum ai părul cărunt. — Aşa-i. Şi ce-i cu asta? — Uite-aşa! Văd că nici de auzit n-auzi tocmai bine. — Am tot avut otite, pentru c-o fost cam frig în casă în „epoca

de aur”, ştii tu, când au condus comuniştii! — De ce umbli aşa adus de spate? Stai drept ca omul! — Cum să stau dacă mă dor şalele şi genunchii. Pe ăştia nu-

i pot dezdoi bine şi degeaba m-am tot dus la doctori. Tot nimic. Ştiu şi ăştia carte, cât am uitat eu.

— Nu zău! De ce eşti măgar şi dai vina pe doctori? Numai tu eşti de vină. Câţi ani ai?! Ha? Nu mai vezi bine, nu mai auzi bine, ai părul colilie, te dor şalele şi-ncheieturile de bătrâne ce-s. Vor şi ele o pauză. Nu-nţelegi? Nu ţi-a fost destul?

— Ce să-mi fie destul? — Doamne, căpiu mai eşti! Se gândeşte Moartea o clipă ce-ar mai putea să-i spună. — Auzi tu! Dragoste mai poţi face?

330

— Ptiu, chiar că eşti neam de-aproape cu Aghiuţă! Cum să mai pot?! Am şi uitat cum ar fi aceea.

— Păi vezi, măi, tu, nătântocule? Toate acestea sunt telegramele pe care ţi le-am trimis, iar tu, analfabet ce eşti, nu le-ai cetit cum trebuie. Aşa că, hai, nu mai fă atâtea nazuri! Mergem, fiindcă nu ţi-am făcut nici o nedreptate, am fost corectă, te-am anunţat şi te-am tot anunţat. Comentezi degeaba. Haide, o dată-ţi spun!

N-a avut moşul încotro şi s-a dus după moarte. După ce-şi potriveşte, aşadar, ochelarii cum trebuie, Cora

începe a citi textul mesajului de pe e-mail. Pe măsură ce parcurge textul, tot mai mult nu-i vine a crede. Îl reciteşte de câteva ori. Când s-a convins că nu-i nici o greşeală, că a înţeles cât se poate de bine ce a fost de înţeles, o cuprinde o căldură pe dinlăuntru, că trebuie să-şi descheie doi nasturi de la gulerul bluzei ei elegante din mătase crem, imprimată cu flori bordo, cărnoase şi cu personalitate, asortate la centimă cu rujul de pe buze şi oja de pe unghii.

Nick îi aduce la cunoştinţă negru pe alb că iar e singur. Fata aceea, Susann, care i se păruse c-ar fi visul vieţii lui şi pe care a luat-o de nevastă, fără a sta prea mult pe gânduri, s-a dovedit mai falsă ca o statuetă din gips a Venerei din Milo, cea rămasă schiloadă de o mână, dar frumoasă nevoie mare.

„În ultimele luni, n-am fost chiar în ceea ce se cheamă o formă bună, scrie Nick. După divorţul cu Susann, mi-a pierit toată încrederea în mine şi-n puterea mea de-a înţelege şi de-a judeca oamenii. În aceşti doi ani petrecuţi împreună cu ea, n-am reuşit să ne punem de acord vieţile. Fiecare a navigat pe altă paralelă. Ea nu a fost în stare să-mi înţeleagă visele, felul meu de a fi sensibil, romantic şi dezinteresat. Nu a putut şi nici nu a vrut să facă, zicea ea, paşi înapoi în ceea ce priveşte felul propriu de a concepe bunăstarea în viaţă. Nu a vrut să renunţe la pretenţiile ei financiare numai din simplul motiv că eu nu pot câştiga atât de mult cât ea îşi dorea să aibă. Nu-i plăcea drumul pe care-l urmam eu şi nici nu şi-a dorit un asemenea drum niciodată. Deşi mi-a mărturisit de nenumărate ori că sunt bărbatul pe care l-a iubit cel mai mult

331

vreodată, că sunt visul pe care l-a aşteptat dintotdeauna, în ciuda acestor sentimente de excepţie, mi-a mărturisit că ele nu sunt totuşi suficient de puternice pentru a acoperi ceea ce ea a aşteptat de la viaţă şi nu poate să aibă alături de mine, pentru că eu nu pun preţ pe bunurile materiale şi pe bani. Sunt un visător incurabil, spunea ea, mult mai puţin puternic decât ea, care e o persoană cu picioarele pe pământ şi nu poate nici vedea, nici înţelege valorile şi frumuseţile autentice ale vieţii, care-i dau cu adevărat valoarea şi pe care eu căutam s-o fac să le perceapă şi să se bucure de ele. Când am auzit că sentimentele ei nu pot depăşi pretenţiile materiale, m-am simţit realmente ca un mare rahat. Nu cu mult timp înainte am fost visul vieţii ei, ca apoi, dintr-o pleznitură scurtă de degete să primeze fără drept de apel numai banul. Mare rahat! Mare!

În această situaţie o perioadă de timp n-am avut poftă să stau de vorbă cu nimeni, dar ţie simt nevoia să-ţi mărturisesc tot ce-mi apasă sufletul. Ţie şi numai ţie, pentru că tu eşti coroana aşezată pe vârful acoperişului castelului nostru de vise şi pentru că tu eşti singura fiinţă umană pe care am cunoscut-o care este frumoasă în orice face.

Noaptea trecută am terminat de recitit cartea ta, pe care, mi-ai mărturisit, ai scris-o special pentru mine, în care eu ocup locul principal ca personaj şi pe care mi-ai făcut-o cadou de ziua mea când am împlinit patruzeci de ani. Cel mai minunat şi deosebit cadou din toată viaţa mea. Unic. Mi-am amintit de tot ce am trăit împreună şi am plâns. Am redescoperit cât de minunat şi de sensibil e sufletul tău şi cât de prost am fost să cred că ceva ne-ar putea despărţi, indiferent de motiv. De fapt, trebuie să recunosc că n-am crezut, dar am căutat să ţin seama de convenienţele sociale, să-mi iau nevastă zis potrivită, ca şi când vârsta ar conta mai mult decât sufletul. Ce prostie! Trebuie să-ţi mărturisesc că sunt foarte mândru că o femeie ca tine m-a iubit aşa cum m-a iubit şi că sunt nespus de trist fiindcă eu am fost limitatul care n-a înţeles ce comoară are. Recitind cartea am înţeles mai bine ca oricând acest lucru. Cuvintele tale sunt atât de minunate şi de potrivite, sunt încărcate cu atâta energie, încât au fost în stare să mă transpună în

332

trecut şi să retrăiesc tot ce a fost între noi. Îţi mulţumesc că te afli pe acest Pământ în acelaşi timp cu mine. Te iubesc mai mult decât pot spune. Înainte de a te îmbrăţişa şi de a te săruta, lasă-mă să îngenunchez ca un cavaler din Evul Mediu şi să-ţi cer mâna. Poate că felul meu nu este potrivit cu acest secol, cu aceste vremuri pragmatice, dar acesta sunt eu, iar tu ai fost singura care m-a înţeles şi m-a iubit aşa cum sunt, fără a pretinde să fiu altfel.

Te rog, dacă mai poţi ierta, dă-mi o şansă!” Cora rămâne cu ochii fixaţi pe monitorul care continuă să

lumineze alb. Mintea-i e tulburată, sau poate că nu mintea, sufletul. Sigur sufletul, pentru că în minte e cu totul altă daravelă. În minte rotiţele prind a se-nvârti. La început cu greutate, de parcă n-ar fi fost unse de-o veşnicie şi-s înţepenite, dar încetul cu încetul se desţelenesc, la început scârţâie îngrozitor, dar mai apoi încep a câştiga viteză din ce în ce mai mare până ajung de sunt mai ceva ca ringhişpilul. Ba nu, acesta-i un nimic pe lângă ele. Ca un satelit artificial de ultimă generaţie, în jurul Pământului. Bâzâie febrile rotiţele, bâzâie ca un stup care a roit şi s-a agăţat, pe moment, dezorientat, pe craca primului pom aflat la îndemână. S-a aşezat ca să cugete ce e de făcut şi încotro s-o apuce. Numai că rotiţele rămân numai nişte biete rotiţe, oricât de vrednice-ar fi ele. Se agită-n van ca un furnicar scociorât de-un retevei maşter, se agită care-ncotro, dar fără de rost. Fără de rost, pentru că vine Măria Sa Sufletul şi le pune punct. „Halt! Halt năucelor, că nu-i bine ce vreţi voi!”

„Halt!” spune şi Cora. Degetele-i încep a luneca febril pe claviatura computerului. Răspunsul nu poate fi decât unul singur: Da. Un da mare cât Zidul Chinezesc. Da-ul tuturor da-urilor! Apasă pe butonul de trimitere. Mesajul pleacă. Alea iacta est. Nu regretă. Aşteaptă să afle urmarea. Ziua s-a scurs în umblet de melc. Şi noaptea. Şi următoarea zi. Cora se simte ca o floare pe care o mănâncă un vierme la rădăcină şi simte cum se ofileşte şi cum, cu fiecare secundă, se scurge din ea toată puterea. Ar plânge şi nu poate. Ar urla şi n-are grai. Abia ridică o privire-nceţoşată de tristeţi grele ca draperiile lăsate peste intrarea închisă de la casa

333

mortuară, când aude ca venind de departe o bătaie în uşă. Caută să răspundă, dar îi iese din gură doar o răguşeală şoptită.

„Ce mai vor de la mine? Chiar nimeni nu înţelege că iar m-am lăsat fraierită şi că tocmai mi-am îngropat cele mai dragi speranţe şi vise?!”

Ridică ochii, pusă pe harţă şi pe a-l repezi pe intrusul care… Dar uşa se deschide şi-n prag stă Nick, tot numai un zâmbet. Zâmbetul lui cel cald şi tandru. Zâmbetul precum... precum nici un altul.

— Cora! spune el şi întinde braţele. Ea sare ca un arc, drept în sus şi nici nu ştie cum ajunge şi i se

azvârle la piept. Începe a plânge cu hohote. El îi mângâie părul, apoi o depărtează numai atât cât să-i poată sorbi în câte-o sărutare fiecare lacrimă.

— Cora! Cora mea cea nepreţuită! Entitatea astrală a Corei face un semn cu mâna către locul cu

imagini. — Mai departe nu mai vreau să văd, Nick. M-am hotărât ce-

mi doresc în viaţa următoare. Pe tine. Vreau să retrăiesc tot tot ce-am trăit noi amândoi, în căsnicia noastră. Numai cu o singură schimbare. Să ne cunoaştem de tineri, să ne luăm de tineri, să avem copiii noştri şi nepoţi şi strănepoţi, pe care să-i adunăm laolaltă în jurul mesei când sărbătorim nunta de diamant.

— De diamant? Nu te mulţumeşti cu cea de aur? — Nu! Nu mă mulţumesc! Şi niciodată nu vor fi destule vieţi

pe care să le trăiesc cu tine. Aş vrea să devenim eternitate. Ca să fiu sigură.

— Ţi-o doreşti foarte tare? La fel de tare ca şi mine? — Da. Foarte tare! — Atunci, poate că vom deveni.

334

FERICIREA Pe pajiştea din parcul aşezământului unde s-a fost sfârşit

doamna Cora, câţiva oameni strâng rămăşiţele sărbătoririi. Urmele lăsate de petrecerea ce a fost dată în cinstea Mariei, asistenta, care, după o viaţă petrecută acolo, printre bătrânii ei de care a grijit cu drag, a ajuns în pielea lor şi se pensionează. Colegii i-au făcut mare surpriză cu festinul, mai ales că toţi sunt mai tineri decât ea, toţi veniţi mai încoace, nu de prea multă vreme. Ea e ultima din vechea gardă, decan de vârstă şi rămăşiţă a altei generaţii. Acum la plecare, i-au pus peste părul alb o tichie de vrăjitoare. De vrăjitoare din cele bune, nu din cele rele. Colorată în dungi de toate culorile, tichia. Veselă tichie. N-a apucat să se uite-n oglindă şi să vadă cum îi stă, dar îşi imaginează că trebuie să fie tare caraghioasă. Dar nu bagă de seamă. Toţi poartă tichii. Şi fesuri. De crengile pomilor fără vârstă, au agăţat baloane în formă de inimă, umplute cu heliu, care plutesc în sus, ţinute la respect doar de-o aţă lungă de mătase. Numai atât de lungă cât să le poată totuşi permite un pui de zbânţuială-n voie, provocată de invitaţia irezistibilă a Don Juan-ului acela de vântuleţ dulce şi călduţ care le înmoaie inimile lor de baloane. Ghirlande chinezeşti de hârtie dantelată, deschise ca şi burduful de acordeon, se înşiruie pe deasupra capetelor, în paranteze aşezate cu susu-n jos. Uneori, câte-un cap care pluteşte prin nori, posesor al unui personaj căruia nimeni nu i-a dat la vreme cu ghemu-n cap ca să se oprească din crescut, mai dă câte-o tupşită nedorită ghirlandelor, care încep a se bâţâi bătând cochet din gene, onorate de atenţie. În ultima vreme

335

sunt destui din aceştia care-au crescut ca din apă, de te uiţi la ei de jos în sus şi te-nalţi pe vârfuri de vrei să săruţi obrajii nepoţilor. Parcă o mână măiastră şi fermecată ar fi presărat în aer praf de crescut. „Ptu, Ptu să nu-i deochi! Frumoşi mai sunt! Ca invincibilii prinţi cu conotaţii pozitive din poveştile de adormit copiii!” gândeşte Maria privind în jur.

E încă impresionată de gestul lor. Mese răsfirate peste tot. De pe nici una nu lipseşte o floare. Tot alt soi. În câte-un pahar berzelius, luat de la laborator, din cele folosite şi care-s numai bune de aruncat la gunoi. Odată ce-au căpătat statut de vază, vizibil pline de sine din cauza-nobilării negândite nici în vis, au devenit frumoase.

„De ce mă mir?” gândeşte Maria. Orice împlinire chiteşte o aură care înfrumuseţează fără drept de apel. Aşa e legea firii.”

A curs berea şi plăcintele. Şi alte alea. Acum s-a terminat şi asta. I-a sărutat pe fiecare la plecare.

— Maria, să nu dispari ca măgaru-n ceaţă, îi spun obrăznicăturile de tineri, care n-au simţul respectului verbal. Să mai vii pe aici, doar ştii bine că avem nevoie de tine.

— Mare vorbă ţi-a ieşit pe gură! Cum de recunoşti că şi experienţa mea-i bună la ceva pe lângă modernismele voastre automatizate şi atotştiutoare?!

— Ei, na, las-o baltă. Ştii şi tu cum e! Apoi, băbuţo, noi te iubim.

Ei i se umezesc ochii şi le face cu mâna de plecare. Intră în camera asistentelor. Deschide dulapul ca să-şi ia cele

câteva lucruri care i-au mai rămas acolo. Pe fundul unuia dintre sertare dă de un album de fotografii. În primul moment nu ştie ce este. Îl ia şi-l întoarce pe ambele feţe. Cu palma şterge stratul vechi de praf.

„Ce-o fi ăsta?” Deschide coperta. Când vede prima fotografie tronând pe

prima pagină, se luminează. „Albumul doamnei Cora. Mi l-a dat mie, ca amintire, înainte

să moară. Îi era tare drag. Nu trecea zi dată de la Dumnezeu să nu-l deschidă şi să nu se uite în el. Odată, când am fost de gardă, m-a

336

ţinut o după-masă întreagă şi mai bine de jumătate din noapte, ca să-mi arate fiecare poză şi să-mi spună povestea ei. Parcă-i aud şi acu’ glasul molcom şi catifelat. Plăcut glas avea doamna Cora. Potolitor. Ca leacul pe rană.”

Maria ia un scaun aflat la îndemână, se aşează şi începe a răsfoi pe-ndelete albumul. Filă cu filă, că doar acum are vreme destulă. Poate să facă ce vrea, când vrea. Nu mai depinde de program.

Din neant, vocea Corei se însăilează în adâncul memoriei Mariei. Şi aude povestea imaginii care-i stă dinaintea ochilor, vie, de parc-ar fi aievea şi nu pe-o învechită foaie de album prăfuit, rămas unic zălog al unei vieţi întregi. O aude exact cum a ascultat-o pe vremuri din chiar gura doamnei Cora.

337

ALBUMUL COREI 1. Uite astea sunt făcute pe puntea vaporului. Seara şi-n

dimineaţa următoare, după o noapte de coşmar petrecută într-unul dintre saloane.

În anul acela Nick a avut cava probleme cu firma, nu mai mergeau lucrurile la fel de bine în Germania după unirea cu esticii lor fraţi, aşa că am fost nevoiţi să ne hotărâm cam pripit când să plecăm în vacanţă, în funcţie de afacerile lui. Când s-a ivit ocazia că se poate. Toate au fost date peste cap. Bilete de drum, rezervări la hotel. Ne duceam spre una dintre insulele arhipelagului grecesc, pe care eu îl iubesc foarte mult. Atâta paradis ca acolo, rar, pe Pământ. Ori că, poate fi şi altul, dar nu l-am văzut eu. Aşa că pentru mine, acesta rămâne paradisul terestru. Fiecare cu bărzăunii lui. Ştii cum e!

Grea noapte. Stătea lumea claie peste grămadă, tolănită-n câte-un fotoliu ocupat cu greu, după ce nu-n săbii s-au luptat, ci-n vorbe aşişderea de ascuţite şi de tăioase.

Unii-au pus stăpânire pe câte două ori trei spaţii. Aceia erau gata versaţi. Ştiau lecţia. Urma să vină noaptea şi voiau să-şi încropească culcuş. Dormeau cu gurile căscate, cu capul proptit pe câte-o sacoşă doldora, mă mir că n-au înţepenit până dimineaţa. Al ţii pălăvrăgeau nevoie mare, cu voce tare, depăşind limitele normale ale tarelui vocal, de parc-ar fi vrut dinadins să transmită dincolo de mare un mesaj extrem de important, care afecta siguranţa întregii omeniri şi care, se-nţelege-n cazul acesta, nu suferea amânare. Atmosfera aceea e pe viaţă şi pe moarte. Cine pe

338

cine. Cine rezistă, bine, cine nu, de bine să-i fie. În afară de câţiva scârţari pretenţioşi ca noi, nu supărau pe nimeni vocile acelea pătrunzătoare, încărcate de decibeli, care mitraliau vorbe cu viteză de proiectil de război.

Se fuma în neştire. După numai o jumătate de oră, fumul plutea valuri, valuri, concurându-le pe cele de afară, ale mării. Ţuşeau şi aprindeau altă ţigară. Ţigară de la ţigară. Mari fumători, grecii! Pentru că majoritatea pasagerilor erau greci.

Un du-te-vino permanent către bufetul pe care l-au golit de cafele, băute cu nemiluita, sucuri, dulciuri, câte-un sandvici, neapărat cu şuncă. Au invadat termitele, ce mai! Cât despre mâncare, prăpăd. Orice comestibil. Cu carne. Fără, aşa mai rărişor. Eu am vrut un sandvici fără şuncă, dar nu s-a putut. Am fost blagoslovită cu-o privire, mai de nu-mi spunea „Ce, nu eşti normală, cucoană?” Nici n-am auzit d-aşa ceva. Sandvici fără şuncă. Atunci cu ce? Ce-i pun în mijloc? Că doar d-aia-i sandvici să-l umplu cu ceva.”

M-am lăsat păgubaşă şi-am cumpărat o plăcintă cu spanac. Spanacopita. Specialitate pur grecească. Bună şi aia. Pentru ei intră la categoria aperitivelor. A celor de factură specială, cărora li se zice gură goală, adică degeaba ai mâncat că-i la fel ca şi cum n-ai fi făcut-o. Asta nu-i mâncare. E-aşa, ca să te afli-n treabă şi să poţi spune că nu stai chiar degeaba, la frecat mangalul.

Alergături, joacă de copii lăsaţi de capul lor, chiar şi pe punte. Mie-mi era frică să nu care cumva să cadă. Mamele, ori bunicile, aş, de unde. Îşi vedeau liniştite de cleveteală. Din când în când, fără măcar să întoarcă capul în direcţia presupusă a fi adăstat odrasla, strigă câte-un „Iaaniii, ori Niiikoooo, ori Vasiliii, ela do!” Dar de unde să-i asculte cei vizaţi. Nici măcar nu le trecea pe lângă ureche. Prea aveau preocupările lor. Aşa că, trai pe vătrai nineacă, fiecare cu ale sale. Eu însă am simţit nevoia să-i supraveghez din ochi, măcar. Doamne fereşte! Vezi ce-nseamnă să fii cum te-ai trezit din moşi, strămoşi? Nu te poţi schimba prea uşor. Fiecare cu felul şi concepţia lui. Şi fiecare crede că numai cum el face, aşa e bine. Oameni!

339

Un câine mare şi frumos a fost instalat pe-o rogojină şi, până s-a-ntors stăpânul, a lătrat vehement ori de câte ori a îndrăznit cineva să treacă pe lângă el. Îşi apăra, omul, rogojina. A venit stăpânul care s-a băgat într-un sac de dormit şi-a dus-o mult mai bine acolo la aer curat, învăluit cu liniştea calmă a nopţii mediteraneene, decât noi cei din vacarmul civilizat dintre fotolii, dopat cu feluri şi feluri de miasme umane: fum, strănut, tuse, picioare descălţate şi proptite în sus de te miri ce, chiar pe măsuţele dintre fotolii.

După ce-am descoperit-o, mai mult am stat pe punte. Nick pe un scaun, iar eu, cum altfel?, pe genunchii lui, gustând prin toţi porii înlănţuirea lui caldă, care-mi dădea un fel de somnolenţă vecină cu transa. Ne-am cufundat în splendoarea nopţii spuzită cu stele şi cu luciri de lună înecate-n îmbrăţişarea molcomă a valurilor negre ca moartea.

Priveghiul acesta şi-a meritat osteneala. Am absorbit avid, cu toată fiinţa, senzaţii luate cu japca unor clipe magnifice. Cum altfel aş putea numi apusul de soare care acolo transformă lumea în imensa căldare a atelierului lui Hefaistos, care tocmai se străduieşte din răsputeri, să făurească un scut unic pentru Dias, cum îl numesc grecii pe atotdominatorul Zeus, stăpânul cel foarte de temut al fulgerelor, al tuturor zeilor şi al întregii suflări?! Meşterul scoate scântei care sar primprejur cale de-o poştă, bătând cu ciocanu-n nicovală. Sudoare îmbibată de funingine şi pilitură de fier i se scurge făgaşe, făgaşe de-a lungul trupului lui hidos. Scutul l-a-nroşit în focul aţâţat de foalele enorme pe care le mânuiesc cu dexteritate şi efort, trei ucenici deodată. Foalele acelea stârnesc un suflu atât de puternic, încât se iau la-ntrecere cu vânturile lui Eol, care, eliberate din peştera captivităţii lor vremelnice, îşi arogă competiţia şi ne biciuiesc cu nădejde feţele. Ne tragem capetele la scut, ca nişte broaşte ţestoase sub carapace, sub glugile jachetelor de fâş, pe care le-am aruncat într-o doară, în ultimul moment, în valize, pentru că, de fapt nu înţelegeam nici eu însămi ce mi-a venit să mai încarc sarsanaua şi cu asemenea obiecte pe care le consideram complet inutile în canicula de august a Greciei. Uite că uneori şi fără de rostul îşi are rostul lui.

340

Aciuiţi la scut de palele vântului călduţ şi umed, impregnat cu stropi infinitezimali de apă sărată săriţi ca un întreg batalion de sclipiciuri făcute de scăpărătorile din pomul de Crăciun, privim amuţiţi de vrajă. Soarele, acel nou şi nemaivăzut scut al lui Dias, tocmai ieşit din mâinile fioros de puternice ale zeului faur, a fost înălţat tocmai deasupra munţilor, care mărgineau marea. A fost înălţat spre vedere, lumii întregi, ca să se ştie. Ca oamenii să se minuneze şi să simtă puterea miracolelor. Căci ce putea fi altceva decât miracol acel apus de soare care, în incandescenţa lui strălucitoare a potopit totul cu flăcări. Ardea şi aerul şi vântul ardea. Şi sufletele noaste. O vreme. Până şi-a mai potolit ardenţa. Apoi, meşterul Hefaistos l-a coborât, după tot tipicul artei, în subpământurile lui Hades, ca să-i dea pristav cu pecete, pentru a încărca scutul cu puterea energiei vaierelor celor de dincolo. L-a călătorit toată noaptea pe dedesubtul Lumii, până dimineaţa, când l-a scos la suprafaţa apei, încă încins de călirea prelungită-n focul Gheenei. L-a scos, nu deodată, ca să nu sfârâie prea tare la atingerea apei şi să sperie cum nu se mai poate pe bieţii muritori de rând, care de-abia au mijit ochi. Dac-au mijit! Poate unii. L-a ridicat cu încetul, tot câte-o frântură, până l-a adus cu totul la lumină, născut din apele mării, pe care le-a poleit cu-o dâră de străluciri sângerii, ca şi cum acolo-ar fi fost scena unui măcel de-njunghieri şi beregate sfârtecate, aşa cum numai pe Pământ se ştie-a face. Doar că nu era sânge, era minunea-ntruchipată prin chipul evaluat ca unicat giuvaer celest al scutului solar. L-a ridicat spre vârful munţilor, iar faţa lui încinsă şi-a disipat focul în raze care-şi subţiau tot mai mult ţesătura diafană cu care învăleau cerul. I-a dispărut fermitatea conturului de scut zeiesc şi s-a răspândit în sufluri de căldură dătătoare de viaţă. Apa i se ivea în întâmpinare cu o boare de aur ceţos, care săruta pios picioarele de ciclopi împietriţi, ale munţilor.

Cât despre noi, ce să-ţi spun, Maria?! Noi ne-am simţit luaţi pe sus şi scufundaţi în această minunăţie care ne-a unit sărutul prelung ca o chemare de bucium şi ne-a ţintuit îmbrăţişările în vecie. Acolo. Acolo, pe puntea unui vapor unde n-am putut găsi un pat de dormit. Ştie El, Cel de Sus, ce face cu noi, chiar dacă

341

uneori noi ne burzuluim şi nu ne convine. Cum nu ne-a convenit nouă că n-am putut găsi cabină de dormit. Şi-acum spun:

— Mulţam Doamne că n-am găsit! 2. Într-o seară, după ce-am dormit ca nişte bazbuzduci toată

după-masa, ce ne-a venit nouă pe chelie ideea trăsnită de-a merge să cinăm la peste o sută cincizeci de kilometri distanţă, într-o staţiune frumoasă şi elegantă.

Ne simţeam revigoraţi după somnul de care-am avut neapărată nevoie, fiindcă am fost terminaţi de cu dimineaţă pe plaja toridă, împănată din belşug cu intrări în apa tămăduitoare a mării, obosiţi din cale-afară de vocile inegalabile ale grecoaicelor, penetrante mai ceva decât cuţitul cel mare când străpunge de crapă-n două lubeniţa care face crac de coaptă ce-i. Le merge gura femeilor ăstora întruna, încât nu ştiu cum de nu fac scurtă la limbă. Par neatente la tot ce-i în jur, nici măcar dacă cineva ciuleşte urechile la ele. De fapt nu-i nevoie să ciuleşti nimic, pentru că debitul lor nestăvilit este însoţit de-un sonor pe măsură. Din când în când, fără să facă nici o clipă de pauză, cât să pună o virgulă, se-ntorc brusc şi admonestează vehement şi extrem de hotărât, sunând ca porunca unui rege detronat, pe câte unul din copiii care fac tot felul de năzbâtii, de la dat cu mingea-n capul altuia, până la urlete isterice că altul l-a afundat cu capul sub apă sau i-a altoit, între două valuri, un picior care-a nimerit şi el pe unde-a putut. Ţipau la ăia micii, când una, când alta, nu se ştia exact cine la al cui, da-i educau nevoie mare, la grămadă, certându-i încrucişat, fără să conteze care-i mama. Oricare din ele era un adult faţă de care, fără drept de apel, cei mici trebuie să arate respect şi ascultare. Nici uneia dintre ele nu le sărea muştarul că alta s-a legat de copilul ei, fie pe bune sau pe nebune. După ce-şi împlinesc în acest conştiincios fel menirea de educator al progeniturilor, se-ntorc şi continuă să participe activ la conversaţia pe care celelalte n-au fost întrerupt-o nici pentru o fracţiune de secundă. Participă cu-o

342

fluenţă legată ca şi când intermezzoul colateral vizând neastâmpărul vital al copiilor ar face parte din aceeaşi frază în care se preocupă cu interes major despre fiul vecinei. Acesta nu răspunde pronto la comanda telefonică a mătuşii care-l anunţă atotştiutoare, că tatăl lui e pe moarte, fiindcă-i scăzuse brusc tensiunea arterială din cauza supradozei de căldură administrată de Sfântul Dumnezeu în acea zi.

„Auzi colo, ce obrăznicie nemaipomenită! Îi e mult să facă trei sute de kilometri cu maşina, ca să vină să-l ducă la doctor pe taică-său! Şi să vezi ce maşină are! Ultimul răcnet. Din acelea ce se pot descoperi şi acoperi la loc, după cum vrei. Am văzut-o eu cu ochii mei.”

E vorba-n propoziţie să-l ducă pe tată la domnul profesor universitar de cardiologie care, consultat telefonic de către nerecunoscătorul fiu, îi spune că n-are ce-i face, că nu-i nici un pericol, că totul se drege cu o cafea tare şi reducerea dozei de medicaţie, pe care pacientul, la sfatul unui farmacist prieten, atoate cunoscător, şi-o mărise nepermis de mult. Printre altele fie spus, însuşi fiul este medic cardiolog şi ştie prea bine ce şi cum. Chiar dacă doar învăţăcel subaltern al profesorului consultat.

— Îţi dai seama, Marie, cam cât mă amuzam eu trăgând cu urechea la pălăvrăgelile de acest gen. Nick râdea de mine şi-mi spunea că sunt o curioasă incorigibilă, mereu în priză şi că nu mă astâmpăr până nu toc mărunt tot ce ţine de firea umană.

Dar să revin. Aşadar, remontaţi după un somn adânc post giugiuleală a la Nick, adică din aceea de te bagă-n toate boalele şi nu eşti capabil să refuzi nimic, încălecăm pe-o şea, pe cea a motocicletei închiriate şi p-aci ţi-e drumul către Nafpactos. Era pe atunci moda motocicletelor, care, de altfel, constituiau şi una din pasiunile scumpului meu bărbăţel.

Drumul o ţine numai pe malul mării. Într-o parte apa, în cealaltă, masivi muntoşi, înalţi şi impunători, cu vârfuri ascuţite şi chele, sobre şi tăcute, lăsându-şi lini ştea să fie cotropită de glasul plictisit al valurilor.

Drept parapet pe margine, legiuni întregi de leandri albi, roz, dar mai ales cum n-am mai văzut până atunci, bordo. Un bordo

343

închis, intens, puternic, care-ţi capta privirea şi-o ţinea prizonieră, chiar şi din fuga calului celui mecanic. Printre ei se strecurau tăcuţi ca nişte sihaştri, brazi. Trei, patru soiuri de conifere cu al căror nume n-are rost să-ţi împuiez capul. De altfel, nici eu nu-l ştiu, sinceră să fiu. Nu l-am ştiut niciodată. Ştiu numai că un anume soi m-a fascinat. Uite aici. Vezi cum e? În formă de suliţă. Înalt, suplu, elegant ca un manechin în top, cu crengile bătucite una-ntr-alta, de nu le poţi dezghioca. Toate ţintind înspre în sus. Formează acea întruchipare care-şi înfige vârful ascuţit în densitatea încinsă a aerului aceluia de consistenţă palpabilă, în care-şi disipa pierdut razele de aramă topită soarele transformat într-un balon imens de metal incandescent. Îşi căuta drumul odihnei în depresiunea dintre două cocoaşe de munţi cocârjaţi.

La un moment dat drumul se îngustează, intră într-un chei străjuit de stânci sure şi abrupte. Ca să nu cumva să le vină vreo idee năstruşnică de hârjoană şi să se mişte la vale prăvălindu-se în joacă nebună peste cine ştie ce, s-a construit şi de-o parte şi de alta un zid destul de înalt, ca să formeze un tunel cu cerul drept acoperiş. Ieşim. Se deschide din nou marea. O insuliţă cât o bucată rotundă de turtă dulce e complet pustie, cu excepţia existenţei unei bisericuţe mici şi albe, drept în mijloc.

Clopotul sună şi un şir de bărci merg aliniate una după alta, legănate abia simţit pe braţe de val înmuiat în crepuscul. Bărcile sunt împodobite cu flori. Prima e complet albă. O nuntă. Se vor cununa în bisericuţa cea singuratică ca o vestală. Le-am urat şi noi în gând, de toate.

Ajungem la Nafpactos. Intrarea-n oraş e străjuită de-o fortăreaţă zisă castel şi ziduri de apărare rămase de la o mie patru sute, când grecii şi-au făcut datoria cu vârf şi îndesat, tăindu-le maul turcilor şi retezând la sânge din infatuarea lor de-a se socoti stăpânii lumii. Nu şi-au dat de ruşine anticii strămoşii şi-au dovedit a fi demni urmaşi ai neîntrecutului Ahileas, fiul zeiţei Tethis, cea îndrăgostită de-un muritor.

Peste veacuri, fortăreaţa rămâne decor, ca orice obiect de recuzită. Atrage doar priviri de spectator.

344

Străzile sunt în pantă. Turiştii fac pe alpiniştii şi escaladează muntele. Şi noi urcăm câtva, dar apoi coborâm cât de repejor putem. Ne e foame. N-avem timp şi nici cel mai elementar chef de inspirat aer ozonat din rezervele înalturilor. Unde ne oprim, avem în faţă aceeaşi panoramă a mării pe care abia se leagănă, într-o lene ancestrală, câteva iahturi.

Plutesc într-o feerie de lumini care le subliniază contururile elegante de lebădă. O lună plină de trei ori mai mare decât orice lună plină normală, umflată cu pompa de la bicicletă, s-a-nroşit toată ori de efort, ori de ciuda nu ştiu cui şi-şi scuipă influenţele nefaste către apa care refuză să se lase otrăvită şi, adevărată vrăjitoare, transformă razele doldora de venin ca ugerul vacii cu lapte înainte de muls, le transformă, numai ea ştie prin ce miş-maşuri, într-o cale ce pare un drum întins şi solid, placat cu foiţă de argint pe care poţi călca în siguranţă peste ape, precum odinioară biblicul Moise.

Peste drum de noi, peste năframa întunecată a mării, pe-o costişă de munte, un oraş mare îşi etalează luminile. Din locul unde eram, distanţa-l face să pară o bucată dintr-un cer care s-a spart dându-şi cu capul de toţi pereţii dintr-o oarecare supărare secretă, poate din dragoste, şi-apoi a căzut grămadă, cu tot cu stele, blagoslovind Pământul cu frumuseţi ireale, ca-ntr-un vis al iluziilor.

Astfel a-nsămânţat Uranus pe iubita sa Geea, cu minuni nepământene pe care pigmeii ei fii tereştri, prea stăpâniţi de gravitate, nu ştiu să le bage de seamă, să le soarbă savoarea olimpiană şi să se-mbogăţească în suflet, plantând miracole posibile.

„Mul ţi dintre ei, din nefericire, aparţin acestei categorii a fiilor poate prea prolificei mele Gea. Sunt prea mici şi prea limitaţi ca să poată citi în stele”, constată Uranus cam dezamăgit de ce le poate capul, ba nu, se corectează, spiritul, progeniturilor născute din pântecul darnic al alesei sale divine.

Noi contemplăm în muţenie, până ce năzdrăvanul meu de Nick, gelos pe concurenţă, mă cuprinde uşor, mă apropie de el, mă sărută lângă urechea la care-mi şopteşte ca-ntr-o spovedanie:

345

— Te iubesc. Îi pun degetul pe buze. — Şşşt! Şi eu te iubesc! După o vreme ne destrămăm din vrajă, ne realcătuim în

trupuri şi mergem să cinăm la un restaurant cu terasă pe faleză. Pe paralia. Apa ne face mătănii la picioare, susurându-şi rugile în bătăi mici de valuri cuminţi. Pioase, şterg cu propria-le fiinţă lacrimile scoicilor care şi-au îngropat viaţa în nisipul pe care-l călcăm noi cu dezinvoltură, în tălpile sandalelor.

De la o vreme briza consideră că trebuie să-şi ia rolu-n serios şi mi se face frig. Mă încălzeşte un piculete paharul de vin roşu şi dulce, dar nu suficient ca să mă simt confortabil. Plecăm. Plecăm ca să ne regăsim căldura unul într-altul, învălindu-ne-n adâncurile aprinse, ca fundul unui vulcan, ale dragostei noastre neostoite veşnic.

Glasul imaginar al Corei piere de unde a venit, iar Maria rămâne cu ochii pironiţi la fotografia făcută-n Napfactos.

După aceea întoarce foaia. 3. Altă pagină, altă intromisie furişată în tentantul prezent al

trecutului care nu se lasă prea uşor părăsit, uitat şi pus la păstrare în lada din pod împreună cu rochia de mireasă a străbunicii şi uniforma de gradat în armata kaizerului, a mustăciosului ei soţ.

Râsul sănătos şi proaspăt al Corei, întotdeauna furnizor sigur de optimism şi veselie, se revarsă-n încăpere din fiecare colţ.

Vocea-i amuzată care stoca secretul tinereţii veşnice, îşi deapănă povestea.

Asta-i o babă caraghioasă care făcea pe tinerica. Era într-o sâmbătă, la o oră când soarele îşi descărca fierbinţelile potopitoare prin toţi porii lui larg deschişi.

Iat-o că apare pe plaja de la Itea, legănându-se din şolduri, de parcă ar mai fi avut ce arăta. După toate aparenţele a avut cândva, dar de-atunci a trecut demult baba cu colacii. S-a schimbat daravela. Probabil avea ea acasă o oglindă fermecată, mincinoasă

346

şi prefăcută care-i arăta alt ce decât realitatea. Femeii-i convenea ce vedea şi se complăcea fără a-şi mai pune şi mintea la contribuţie. De ce-ar fi făcut-o? Ea se simţea cât se poate de bine. Ce gândeau cei din jur? Da’ ce-i păsa ei! Ce-i dădeau, de fapt, cei din jur, ca să-i ia în seamă?!

O rochie scurtă până niţel mai sus decât jumătatea coapsei, agăţată pe bretele subţiri cât firele de şpogot, culoarea de fond galben metalizat ca cel pe care-l poartă lucrătorii de la drumuri sau de la calea ferată, ca să fie cât mai vizibili şi să nu dea vreun căpiat neatent peste ei. De parcă n-ar fi ţipat destul de tare şi-aşa, se adăugau modele cusute cu fir auriu. Mult auriu. Auriu pe care razele hoaţe ale soarelui îl aprindeau cu intermitenţe, ca într-o poiană unde domneşte îndesuială mare de licurici, într-un joc care te făcea să te freci îndelung la ochii obosiţi de atâtea sticliri săltăreţe.

Blondă. Coadă de cal scoasă prin gaura din spatele şepcii cu cozoroc care se iţea pe vârful capului, mândră nevoie mare de marginea proprie pe care tronau un şir de perle cât bobul de piper negru. Şapca, din piele. Acelaşi galben care ţipa din toţi bojocii parcă după ajutor.

Se dezbracă. Se vedea cât de colo că bella noastră cucoană ţine dietă, ca să fie siluetă. Uite tu, numa’, cum se născocesc rimele! Brava! Numai că pieile n-o-ntrebau de sănătate, nici de oglinzi imaginare crescute-n mintea ei încăpăţânată care refuza adevărul. Se-ncreţeau, pieile, vreau să zic, nu mintea, asta era clar deja creaţă bine de tot, se-ncreţeau şi se-ncruntau serios a supărare că anii le silesc, venind cu biciul din urmă, să curgă în toate părţile. Dar ce să facă bietele cu stăpâna, care nu le înţelege oful şi în loc să le îmbrace cu ceva care să le ofere un grad de confort psihic şi să le ferească de o jenă normală la vârsta lor, ea adoptă costum de baie minuscul şi sutien cu sferturi de cupe, împodobite cu paiete strălucitoare, de parcă în chiar acel moment s-ar fi pregătit, nespus de mândră şi sigură de ea, să intre pe scenă pentru un fervent dans al buricului. Costumul de baie, acelaşi galben obsedant. Cred că ţi-ai dat seama şi tu, Maria, că nu putea fi vorba de altceva?! S-ar fi stricat tot dichisul asortării culorilor. Pe o

347

mână, un grămădoc de brăţări. De fiecare brăţăroi atârna câte-o cruce. Am reuşit să număr patru. Celelalte şi-au încurcat braţele printre lanţuri, încât nu le-am putut defini. Nici din colecţia de bijuterii nu putea lipsi galbenul cel sidefat ca şi cum ar fi fost scrijelit direct de pe capota unui automobil mai şui. O brăţară din bile mari cât o corcoduşă, strălucea asiduu-n culoarea casei.

La mâini şi la picioare, unghiile, portocaliu intens, sidefiu. Ruj asortat sută la milion şi ochi încondeiaţi cu verde aprins. Tot sidefat.

Dintr-o sacoşă cu paiete pe toate feţele, asortată la ansamblu, asta înţelegi tu de la sine, scoate un prosop la fel de asortat. Cuvântul ăsta, asortat, n-are un sinonim? Deja mă enervează frecvenţa lui. Asortat, asortat. Îhm. Potrivit. Ba nu. Nu merge potrivit pentru ce vreau eu a-ţi zugrăvi. Rămâne aşa. Asortat. Prosopul e îngâmfat peste poate, fiind el unicat pe întreaga plajă. Puteai să cauţi cât pofteşti, până-ţi pierea maul, că tot nu ai fi putut să dibui unul la fel. Sau pe-aproape. Purta la capeţi câte-o glugă care îmbrăca extremităţile opozante în lungime ale patului de plastic. Comoditate. Practic de numa’, pentru că pe domnia sa nu-l putea zburătăcii vântul care cam depăşise parametrii jocului său zilnic şi astfel şi-a ridicat valurile-n cap, care-l stuchiau spumoase. În atare condiţii de supărare mare, restul prosoapelor, rude sărace şi umile, se lăsau canonite-n toate direcţiile, fâlfâind zburătăcite de toanele vântului care se nărăvise şi el rău de tot, nu aşa! Le-am proptit cu pietre, ca să mai şadă locului.

Mai avea domnia sa, prosopul doamnei, şi nişte buzunare hoaţe care atârnau pe de lături, în care stăpâna şi-a aşezat sticluţele şi borcănelele cu pomezi. Şi peria pentru păr. Abia aşteptam să văd ce avea de pieptănat pe vântoasele acelea.

Un radio portativ, pe care l-a deschis cu dezinvoltură fără a se obosi să se-ntrebe măcar pe ea însăşi, dar mai pe cei din jur, dacă şi lor le place ce a ales ea să asculte. Sau poate că nu voiau să asculte nimic, ci în linişte, doar fojgăiala valurilor, nepoluată de alte feluri de zdrăngăneli, fie ele şi muzicale. Nu-i păsa de noi nici cât de pieile ei ridate, care sărmanele puseseră de-acum, nefericite foarte, nasu-n jos şi se simţeau umilite de cum au fost expuse,

348

tocmai ele care se socoteau cu bun simţ, educate cum trebuie de la mama lor de-acasă.

A vârât şi radioul în acelaşi marsupiu a toate purtător. Aoleu! Am uitat de ceasul antiacvatic, pe al cărui cadran se lăfăiau răsfăţate câteva pietre transparent, sticlos, strălucitoare. Făceau numai feţe, feţe, la fiecare mişcare. Ce nu le-o fi plăcut mofturoaselor, n-am priceput. La gât, un lanţ gros de care atârna un medalion, sau cum să-i zic, cât un ou de prepeliţă. Tot transparent, tot sticlos. Ca o bucată de gheaţă. Nici n-ar fi stricat pe canicula aia, un asemenea furnizor de răcori, sigur dătătoare de fiori încărcaţi de senzaţii plăcute.

Din sacoşa cea dichisită ca o paraşută ieşită la agăţat masculi cu buzunare grele, numai buni de tapat, scoate o pereche de labe. Labe pentru înot. Le pune şi lipăie anevoie pe pietrişul scârţâitor al plajei. Face câţiva paşi prin apă, dar înainte de-a se lansa-ntr-un bras elevat, o păleşte un val, se dezechilibrează, labele nu-i folosesc la nimic, ba chiar dimpotrivă, şi cade-n fund, cu-n scurt ţipăt îndreptăţit speriat, dar pe de-o măsură de caraghios. Cu chiu cu vai iese, după ce doi domni burtoşi se reped, viteji, s-o salveze. Se aşează. După ce se mai linişteşte şi-şi desprinde mâna lipită-n dreptul inimii, care se zbate, pasăre-n laţ, scoate din marsupiu o cremă de firmă şi se pomădează cu dichis pe tot corpul. Se întinde. Nu rezist ispitei şi-o fotografiez spre amuzamentul absolut total al lui Nick, care nu se poate ţine şi izbucneşte într-un râs cu mare poftă.

— Dacă te vede şi se supără? — Da de unde! Sunt sigură că se va simţi flatată. Aşa se şi întâmplă. Îmi zâmbeşte dulce, în timp ce trage cu

ochii, ca muştele la miere, la frumosul meu de bărbat. —Ce ţi-am zis?! Numai că, dacă întrezăresc şi cea mai vagă

intenţie să te dai la ea, îţi rup urechile. Capisci siniore? Nick râde din tot sufletul. Râd şi eu. Râsul ni se opreşte în gât, luându-i locul un zâmbet trist şi

îngăduitor. O altă bătrână, de data asta tare, tare bătrână, în jur de nouăzeci de ani, poate peste. Acum, dacă stau să mă gândesc bine, peste. Bătea către sută. Mai cunoaştem noi una la fel, p-aci prin

349

jur. Nu? Era săraca, şi aici îţi atrag serios atenţia că nu mai poate încăpea nici un fel de comparaţie cu nimeni!, era decrepită din toate punctele de vedere, cu ochi albi, inexpresivi, prin care parcă poate să intre şi să iese după voie, fără oprelişti, tot universul, fără ca stăpânei să-i pese. Ajunsă umbră de om, aceasta se sprijină cu toată puterea ei tremurătoare şi redusă la cote minime, într-un baston solid. Se chinuie să intre în mare. Nici un domn nu se găseşte să sară ca Hopa Mitică, s-o ajute. Nick se dezmeticeşte prea târziu şi rămâne cu intenţia în buzunar, pentru că bătrâna, cu pauze lungi între fiecare doi paşi, a reuşit de-a ajuns până la un nivel unde îşi poate satisface dorul de viaţă pe care-o vrea trăită până în ultima clipită, şi, sprijinită de acelaşi baston, se lasă-n jos cât o ţin picioarele, ca să guste plăcerea îmbăierii în apa care era chiar extraordinară la acea oră, după ce s-a potolit vântoasa.

Noi ne uităm unul la altul, ne-nţelegem ca-ntotdeauna şi fără vorbe spuse, ne ridicăm şi intrăm în mare. O ajutăm pe bătrână, ţinând-o de câte-o mână să încerce câteva timide mişcări de picioare, care imitau înotul. Se lasă pe spate, o sprijinim de după mijloc şi omoplaţi. Înoată. Lent. Cu grijă. Pe faţa ei inexpresivă până atunci, se lasă o boare de mulţumire, un oftat prelung şi satisfăcut, de plăcere intensă. Dacă n-aş socoti-o o impietate, aş zice orgasmică. Dar mai bine uit cuvântul. De pe ochi, pentru o singură clipă fugară, se ridică vălul de opacitate şi-i sticlesc ca fărâme rătăcite din coada unei stele căzătoare.

— Efharisto poli, pedia mu! În traducere: „Mulţumesc frumos, copiii mei!”

— Paracalo, răspundem în puţina grecească pe care o ştim. Dar ce ştim cu certitudine este faptul că ne simţim sufletele pline. Şi contopite. Pentru că am adus cuiva pe lume o bucurie.

A trecut încă o zi de vacanţă. S-a scurs încă un pic din existenţa noastră.

Mâine zi n-am mai văzut-o pe bătrână. Şi nici în altă zi. 4.

350

Aici suntem din nou pe-un vapor. Eu am iubit întotdeauna marea. Când mă apropiam de mare şi începeam să simt mirosul de alge şi de aer sărat, începeau să-mi freamăte mărunt nările, adulmecând cu nesaţ nestăvilit văzduhul, ca la caii nărăvaşi înainte de cursă. Şi nu numai nările. Ai văzut vreodată, Maria, cai din aceştia despre care îţi vorbesc? De îndată ce-şi simt călăreţul, copitează pământul, fornăie, ca şi când ar toarce-n draci şi le trepidează carnea pe ei în tremurături ne-ntrerupte, succedându-se una după alta, ca nişte vălurele pe apa liniştită-a unui lac, după ce-ai dat cu piatra. Se scutură în felul acesta de parc-ar fi atacaţi de-un roi masiv de muşte insistente până la neobrăzare împinsă dincolo de orice limită a admisibilului. Aşa şi eu cu marea. De aceea mi-a plăcut nespus de mult să călătoresc cu vapoarele. Să simt marea aproape, s-o simt sub mine. S-o simt cu fiecare fibră, cu fiecare celulă, cu fiecare nucleu, cu fiecare capăt de neuron. Un fel de plăcere aproape perversă de-a domina, de-a stăpâni obiectul propriei plăceri. Ceva de genul unei nebunii născută din iubire totală, extremă şi tocmai din cauza aceasta posesivă şi egoistă. Eh, ceva cam aşa! Cred că am fost un pic cam prea patetică de data asta. Dar, dincolo de orice, adevărul adevărat este c-am iubit enorm marea.

De data asta ne îndreptăm spre vestitul Rodhos. Porţile grele ale castelului de lumină şi apă sunt deschise cu efort de vâslaşi sclavi de pe galere împărăteşti, capturaţi ca prizonieri de război, prinţi prigoniţi de soartă, care dintre blănuri scumpe, mătăsuri orientale şi puf s-au trezit dintr-odată biciuiţi cu biciul de curele înnodate pe bile de fier, care ardeau pielea şi-o plezneau de ţâşnea sângele direct în sus ca un gheizer. Sunt nimeni alţii decât credincioşii slujitori ai dimineţii, fecioara care a ieşit la vedere, ca să-şi arate nurii peţitorilor ei înfierbântaţi, a ieşit fericită cu zâmbet pe buzele de carmin conturate cu linia orizontului. S-a arătat frumoasa ca să-şi întâmpine supuşii cu o nouă zi.

Apropiindu-ne de ţărm, văd cu surpriză că vestita Rodhos e străjuită de ziduri groase, cu creneluri, întărite pe ici, pe colo de câte-un turn, evident de apărare. Ziduri clasic medievale... Când eu aşteptam vreo rămăşiţă, cât de anemică, din Colos. O piatră

351

care să fi fost unghia de la degetul mic de la piciorul stâng. O... ceva. Na, păi asta a fost! Dezamăgirile fac parte din viaţa noastră şi ele, ca şi bucuriile. Poate că n-am simţi bucuria ca bucurie, dacă n-ar exista opusul ei ca termen de comparaţie. Doar ar fi. Ar fi şi-atât. Ar fi ceva, acolo. Nimic mai mult.

În spatele zidurilor, două moschei îşi înălţau albe, minaretele severe, ameninţând cerul cu ascuţimea lor. Ştiu că sunt o caraghioasă exclusivistă, dar pentru mine Grecia, indiferent în ce parte a ei, înseamnă antichitate. Bogăţie de spirit antic grecesc. Nu de alt soi. Grecesc. De neînlocuit. Unic. Chiar dacă Rodhosul a aparţinut cândva Italiei sau s-a apărat din belşug de invazia otomană. Pentru mine istoria nemodernă a Greciei, înseamnă antichitatea ei. Evul mediu e o mare pauză. Pentru mine.

Ştiam una şi bună, care-mi persista în minte ca o fixaţie obsesivă culcuşită între circumvoluţiile unui bolnav mintal: să văd ceva, ceva, o umbră insignifiantă măcar din ceea ce a fost o minune a lumii. Când colo, nimic. Vezi? Până acum am rămas obsesivă pe această temă. Revin şi insist, de parcă tu nu m-ai înţelege ce-ţi spun.

De fapt, în acest domeniu am mai avut parte de dezamăgiri. Când am fost la Olimpia şi primul stadion olimpic mi s-a părut o piticanie, numai bun pentru antrenamentul picilor supraimpregnaţi de vitalitate, de la grupa mare, selectaţi în urmă cu o lună de către antrenori vizionari, ca fiind posibile vedete-n devenire ale sportului mondial.

Tot acolo, la Olimpia, atelierul lui Fidias, care atelier, de fapt, nici nu mai exista de fel. Peste el se ridicase o biserică şi aia dărâmată, iar peste tot praful gros în care se afundau picioarele şi-l percepeai moale, cald şi neplăcut ca pe o pudră aspră, intrată samavolnic între degetele de la picioare. Despre o altă minune a lumii, statuia din aur masiv a lui Zeus, capodoperă a aceluiaşi nemuritor, deşi nu făcea parte din tagma zeilor, Fidias, nici urmă. Aşişderea. Ca şi Colosul. Oare câte dintre cele şapte minuni ale lumii au fost născute din spiritul Eladei antice?! Stai să văd: una, două, îâm...,îâm...,îâm,... Maria îşi aminteşte amuzată mutra

352

concentrată caraghios a Corei când bombănea şi număra pe degete.

Acostăm. Coborâm şi ne târâm pe chei la terasa unui restaurant. Ne aşezăm la o masă sub un pom gros de secole. Coroana acoperea jumătate din terasă. Morţi de foame cum eram, comandăm un sandvici, care e enorm. O baghetă lungă şi groasă, umplută cu brânză fetta din belşug şi devenită uşor crocantă, atât cât să-ţi lase gura apă, efect obţinut după ce i-a fost arătată doar o clipită cuptorului, rămas gură cască de profundă admiraţie. A fost şi ea o dată-n viaţă trup al unei dive anonime în acţiune de perfecţionare la solar.

O mâncăm cu nesaţ şi bem portocalada, suc rece de portocale, cică stoarse chiar atunci, dar eu sunt Toma necredinciosul, pe bine întemeiatul, zic eu, motiv, că prea am fost serviţi pronto. Sunt o cârcotaşă nesuferită. Nu mi-e bine nicicum. Dracul nici fript, nici fiert. Mie nu-mi place. Portocalada. Drept că nici dracul nu-mi place. Nu ştiu ce mi-a venit să-l pomenesc acum?! Doamne iartă-mă. Şi Cora-şi face cruce.

Portocalada mi se pare acră şi amară. Vorbesc pentru gustul meu. „De gustibus...”. Zicala funcţionează chiar şi pentru o banală portocaladă. Banală dacă nu ţi-e sete cu adevărat. Dacă eşti însetat, undeva prin pustiu, fără strop de apă pe fundul burdufului sau în mijlocul oceanului, plutind în derivă de zile, cu buza crăpându-ţi după un singur, singurel strop de ceva lichid băubil, să vezi cum ţi-ar fi bună şi apă de ploaie. Ce vorbesc prostii! Apă de ploaie. De fapt aceea este cea mai pură şi curată posibil. Şi bună la gust. Când nu sunt ploi acide, evident. Şi unde poluarea, produs al inconştienţei noastre, n-o întinează, ca pe o fecioară siluită. Aşa-i omul lăsat, cu mofturi şi fasoane. Când şi le poate permite. Când nu, toate-s bune şi frumoase. Vede că nu se moare fără ele.

Cât despre cârcotăşenia mea, cum, Doamne, să nu fiu cârcotaşă, când telefonul amuţise. Sunt un pachet de nervi struniţi cu greu, doar de dragul de-a nu-i strica începutul de vacanţă lui Nick, care muncise din greu tot restul anului. Aşteptam telefonul unei cunoştinţe, care, conform înţelegerii, ar fi trebuit să ne sune şi apoi să vină să ne ia. Afurisitul de telefon, nici că scotea un sunet.

353

Muţise ca peştii. Total. Ăsta nici măcar pe muţeşte nu mişca din gură. Sta nemişcat ca un sfinx acolo pe mijlocul mesei, loaza! Am sunat eu, într-un târziu. Ţi-ai găsit să răspundă! Închis. Desigur respecta somnul stăpânului, deşi se făcuse de-acum miezul zilei, iar soarele se cocoţase taman în crucea cerului, de unde-şi râdea de noi trimiţându-ne bezele de foc care ne făceau să fim lac de transpiraţie. Am cerut apă rece cu bucăţi de gheaţă. Ne-au adus apă plată. Eu n-o sufăr. Îmi place cu bule. Gheaţa am ronţăit-o ca pe bomboanele de mentă.

Aud un clopot de biserică. Realizez că e duminică. Mă orientez după dangătul peste mare şi dau de biserică numai la doi paşi. Îl las pe dragul şi docilul meu de Nick, docil de dragul meu, că să-l vezi cu alţii, mai bine să te păzeşti a-l supăra pe degeaba, îl las pe post de paznic de zi lângă bagaje şi mă duc la slujbă. Măcar mă pot ruga. În faţa uşilor sfântului lăcaş erau postaţi drepţi şi nemişcaţi, soldaţi. Aveau în dotare instrumente muzicale. O fanfară. Nu înţeleg ce-i cu ei acolo, nici nu-mi vine vreo idee, nici n-am pe cine să întreb. În dreapta e cheiul, marea, un far. Între două peninsule, îşi leagănă cuminte apele, un estuar. În capătul extrem al fiecăreia dintre cele două peninsule, bine pătruns printre ape, se înalţă câte o coloană. Simplă şi înaltă. Cât biserica. Pe capitel, câte o statuie. Cum ai sta cu faţa dinspre largul mării, în dreapta, un cerb încornorat foarte, iar în stânga o căprioară blândă, cu urechile ciulite, gata s-o ia la fugă, în caz de. Numai că n-ar prea avea cum să fugă sărmana, doar dacă-ar fi o zburătoare, ori cu dotări de Pegas, căci apele o înconjoară şi abia ar apuca, hapsânele, s-o-nghită întreagă întreguţă, copleşite de pasiunea lor de-a înghiţi. De altfel, asta i s-a întâmplat şi vestitului Colos. S-a-ndrăgostit de prea frumoasa Mediterana şi, pentru satisfacerea amorului nestăvilit, s-a contopit cu ea până la dispariţia totală în adâncurile ei sublime. Unii zic cum că, pentru a-şi satisface atare plăceri şi pofte păcătoase, l-ar fi ajutat turcii. Alţii, că piraţii, iar alţii, că bătrâna familistă Gea, sperând într-un nou mariaj binecuvântat cu urmaşi, a intervenit autoritar şi drastic cu-n cutremur care i-a deschis Colosului, cât ai zice peşte, braţele iubitei, peste care s-a prăbuşit mugind de dorinţă. Iar ea l-a înghiţit

354

pe dată, precum odinioară înşelatul de Cronos, bolovanul înfăşat în scutece, oferit de soaţa-i, Reea, în locul ultimului său născut, Zeus.

Ce-o fi fost exact şi cum, nu mai are nici o importanţă. Important e că am putut fotografia perechea de coloane cu cele două statui în vârf, tot o pereche, probabil iubitoare, o pereche a celor mai blânde şi candide vieţuitoare: o căprioară şi-un căprior. Sunt mascota Rodhosului, sau însemnul, dacă-ţi place mai bine, asemenea leului veneţian, de la intrarea în piaţa San Marco.

Am aflat că, de fapt şi de drept, cele două coloane marchează locul în care-şi sprijinea Colosul bine înfipte până la proba contrarie, fiecare dintre picioare. Între ele-şi petrecea vremea, în toată lărgimea lui, un întreg estuar. Încremenesc uitându-mă şi-mi imaginez cât de colos o fi fost Colosul. O fi fost, că doar de-aia şi-a ocupat loc de cinste pe răbojul minunilor.

Intru în biserică. Cântările molcome îmi eliberează mintea de întrebări fără de răspuns. Devin numai suflet şi divinitate. Nu reuşesc să observ nimic în jur. Sunt departe. Doar înainte de-a pleca, trezită de dangătul de clopot, bag de seamă că în faţă, de-a dreapta şi de-a stânga Evangheliei aşezată în faţa uşilor împărăteşti, au apărut, parcă n-au fost acolo mai-nainte, doi copii. Un băiat şi o fată, îmbrăcaţi în costume populare şi ţinând în mână câte-un steag. Unul e steagul naţional al Eladei. Celălalt nu ştiu, eventual pot presupune c-ar putea fi al insulei. Mai târziu aflu că aşa şi este.

Tocmai când ies, sună celularul. E Nick care mă cheamă la respect. A dat telefon leneşul nostru de cunoscut, care se trezise într-un sfârşit şi se afla în drum spre noi. Ca să ne distreze şi ca să mai pierdem timpul, eu, una, sigur nu-l pierdusem până atunci, ne duce la acvariu. Nu mă impresionează prea tare. Adevărat că e sub nivelul mării, dar… Păşim prin nişte tuneluri cu pereţii şi tavanul din stâncă de mare. Colţuroase, găunoase, găurite, naturale. Nu pot să-mi imaginez, oricât am căutat, că deasupra capului nostru se zbenguie valurile şi locatarii lor, dar aşa este. În pereţi, săpate adâncituri, transformate în acvarii. Unele nici cât o cutie de pantofi, altele mari cât o cămară a unei case coloniale. Depinde de

355

ocupanţi. Unii mai stranii ca alţii, sau unii mai frumoşi ca alţii, unii mai campioni la înot ca alţii. Pisici de mare, arici, totul de mare, meduze, dar sigur nu Gorgona, stele de mare, şerpi, de prisos să mai spun de mare, şi o paletă nesfârşită de specii de peşti şi peştişori. Unii indolenţi, abia catadicsind să dea arareori din coadă, nici nu ştiu cum de-i ţinea apa, alţii, iuţi ca piperul, sau ca argintul viu. Ştii ce-i acela, Maria, argint viu? Trebuie să ştii. Doar îl vezi toată ziua în tuburile termometrelor. Mercur, dragă, mercur.

Îmi amintesc de un pescoi mare, alb-argintiu, cum îmi place mie culoarea maşinilor de lux, plat, de forma unui platou, poate de aceea îi zice platului plat, pentru că seamănă cu un platou. Sau platoului platou, pentru că e plat?! În fine! Era plat peştele, ca un platou pentru fripturi, din cele foarte încărcate cu tot felul de cărnuri, ca pe vremea feudalilor din secolul unsprezece. Şi avea nişte ochi peştele acela care m-au atras ca un magnet. Nici nu-i de mirare. Tot mi s-a tot spus toată viaţa că eu sunt de fier. Puternică. Tare. Rezistentă. Doamna de Fier. Răzbeşte tot. Peştele. Uff! Ochi albi, ochi opaci, ca de orb, ca ai orbului din naştere pe care l-a miluit Iisus cu vedere. Şi-i rostogolea pocitania spre noi din când în când cu lentoare de parcă ar fi intenţionat să şi-i dea peste cap, ca să ne cucerească precum o veritabilă curtezană. Erau ca două lanterne chioare, cu bateriile spre sfârşite, care îşi preling plictisit, sau obosit, jetul anemic, cu precauţii inutile pe pereţii unui bârlog de hoţi care şi-au luat de mult tălpăşiţa. Atunci am văzut şi eu pe viu de unde se trage expresia ”are ochi de peşte”. Ptiuuu! Ferească Dumnezeu! Aceia sigur te duc la groapă, dacă n-ai destulă băgare de seamă.

La ieşire, o imensă balenă împăiată îşi arată colţii. Neagră şi urâtă, lucea, dată cu lac. Incolor. Ca pentru unghii. Pe o placă scria clar „Nu atingeţi!”, dar n-am văzut în total trei vizitatori care să nu cedeze tentaţiei de a-şi îmbogăţi experienţa cu punerea măcar a unui vârf de deget pe monstruozitatea ceea de cetaceu, devenit totalmente neputincios, dar care-n vremi sfârşite pentru ea a terorizat vieţuitoarele adâncurilor precum Al Quaida pe la fel de neputincioşii vieţuitori ai scoarţei terestre.

356

Un rechin şi-o pisică de mare imensă, aproape tot la fel de imensă ca şi balena, întregeau colecţia de monştri marini. Îţi repet: sunt mari şi urâţi, nu tot ce e mare e urât, dar aceştia, da. Au rămas cu boturi hrăpăreţe, căscate, încă lăsau impresia că te vor ataca dintr-un moment într-altul, dar, din fericire condiţia în care se aflau nu le permitea decât să rămână cu fălcile imobile deschise doar spre aerul condiţionat care reuşea, nu fără efort, presupun, să facă acceptabilă încăperea aceea care mie-mi inspira un clar disconfort psihic. Performanţa condiţionatului se realiza numai cu sprijinul necondiţionat, prin comparaţie, al celor treizeci şi opt de grade Celsius care erau afară şi care-ţi ofereau, generoase, un alt fel de disconfort. Termic. Totuşi, mult mai acceptabil, zic eu, decât celălalt, cel psihic, de care am pomenit mai adineaurea.

Mai aveam doar trei ore până să ne plece vaporul, Rodhosul a însemnat doar o escală între două ţinte, aşa că suntem duşi să mâncăm.

Părăsim oraşul despre care ce-aş mai putea să-ţi spun? Port mare, străzi circulate, o mulţime de restaurante cu terase de care te împiedici la tot pasul, case albe, frumoase, insulare, leandri, cactuşi, hibiscuşi, muşcate, hoteluri de cinci stele, care te analizează atent cine şi ce eşti, din spatele ochiurilor lor fumurii de termopane şi decid dacă eşti sau nu muşteriu de nasul lor, scumpătate bună doar pentru buzunare bine căptuşite, care atârnă ca un marsupiu, trase-n jos de greutatea sarcinii. Vorbesc şi eu acum de dragul vorbelor, că-n rest se vorbeşte cu cardurile şi cecurile completate pe loc. Mare albastră, transparentă ca o piatră preţioasă, fericită moştenitoare a multe carate, plaje întinse, umbrele în culorile paletelor de pictori, paturi pliante pentru tot natul. Palmieri. Conifere. Eleganţă. Stil. Viaţă pentru răsfăţaţii sorţii. Bărci cu motor. Iahturi, iole, paraşute, schi nautic şi naiba mai ştie câte şi mai câte, că de-ar fi s-alegi numai una, n-ai şti ce să faci şi încotro s-o apuci.

Trecem pe lângă toate astea, ieşim spre un sat din apropiere. Urcăm spre munte până la o tavernă. Mâncăm afară la o masă pusă sub un pom multicentenar. Chelnerul ne aduce diverse, printre care şi nelipsitul ţaţichi, pe care eu îl savurez cu nesaţ ca de

357

fiecare dată, iar Nick îmi ţine hangul. Oare pe lumea ailaltă se mănâncă ţaţichi? Dacă da, atunci sigur noi vom fi clienţi fideli. Adică stai, poate că Nick este deja. Vorbesc aiurea. Tu nu vezi, Marie? De ce nu mă opreşti?

Trăncănim una, alta în timp ce mestecăm, nu ne pasă dacă unii nu mănâncă cu gura închisă, sau povestesc şi mestecă în acelaşi timp. Şi Napoleon a făcut mai multe lucruri în acelaşi timp. Noi dăm cu fleanca, când, deodată, aerul ozonat e spart de un ţipăt ca de moarte, atât de urât cum nu mi-a mai fost dat s-aud până atunci. A venit dinspre nişte terase suprapuse în scări pe panta muntoasă, unde se aflau câteva dintre clădirile aferente restaurantului, mă rog, tavernei. Din partea cealaltă, de peste şosea, ei, nu chiar şosea, drum bun să zicem, din pădure, vine prompt răspunsul cu un ţipăt şi mai dihai, dacă e posibil aşa ceva. Afon total şi strident de se porneau urechile pe ţiuit şi-ţi luau foc, mai ceva ca atunci când mori de ruşine.

— Ce-i asta? întreb, mai mult contrariată decât speriată. Nu putea fi nimic ce să mă sperie acolo-n mijloc de civilizaţie umană. Nu?!

Prietenul nostru, cu care ne înţelegem englezeşte, îmi dă răspunsul.

— Pasăre. Nu ştiu cum o cheamă decât în greceşte. Are coadă mare şi frumoasă. Pene lungi, capătul îl târăşte pe pământ, dar culorile ei sunt splendide. Cântă urât cum aţi auzit. Dar e frumoasă. Are şi o creastă la fel de minunată ca şi coada. Dar mică, bineînţeles. Pe măsura capului.

— Păun, presupun imediat. Într-adevăr, numai după câteva clipe, păunul se lasă pradă

vederii noastre în toată splendoarea lui de pasăre protejată a Herei, soţia prea temută a zeului zeilor, însoţit de-aceleaşi sonorităţi acut dăunătoare timpanelor noastre, care-au ajuns să zbârnâie precum coardele ghitarelor într-un concert de rock pe San Siro.

Se îndreaptă maiestuos şi complet impasibil spre masa noastră, apoi spre noi. Direct, fără fi ţe. Se opreşte şi ne priveşte lung şi serios. Probabil că voia să analizeze şi să decidă cu cine are de-a face. Îmi vine ideea să-i arunc un cartof prăjit. Se apleacă

358

cu eleganţă de lord, dă cu ciocul, dar nu-l înghite. Îl azvârle cât colo. O chelneriţă care se nimereşte prin preajmă mă luminează:

— Ohi, patata. Psomi, adică, nu cartofi, pâine. Îi dau pâine după sfatul avizat al cunoscătoarei de deprinderi

păuneşti. O înghite imediat, pe nemestecate. Exact precum fac şi curcanii. Cu ghiogâlţuri care fac vizibilă traiectoria spre stomac a ofrandei pe care a binevoit a se-ndura să ne-o accepte.

Îi mai dau o bucată, dar calculez ca distanţa să fie mai apropiată de mâna mea. Vine. Nu se sperie. Da de unde, nici vorbă să se sperie! Încă un pas şi încă unul. Tacticos şi sigur pe sine. Mai stă un pic şi mă priveşte analizator, direct în lumina ochilor, parcă ar vrea să mă mai studieze o dată, ca nu cumva să se fi-nşelat în ceea ce priveşte hramul ce-l port şi să fie convins că poate avea deplină încredere într-una ca mine, care-şi ia mâncarea de la gură pentru a o da altuia. Păi om cu mintea-ntreagă pot fi eu?! Totuşi, de ce, de ne ce, mă onorează cu acordarea totalei lui bunăvoinţe şi încrederi şi sfârşeşte prin a-mi ciuguli din palmă. Masculul tot mascul rămâne până la urma urmelor. Dacă-ţi dai puţin silinţa şi-i dai importanţă, îţi mănâncă din palmă până la urmă. Numai păuni nu mi-au mâncat din palmă până atunci! În rest, dacă stau bine să mă gândesc, nu mă pot plânge. Porumbeii la Padova, câinii vagabonzi asupra cărora mă înduplecam cu milostenie, guguştiuci veniţi pe marginea pervazului de la ferestrele casei noastre şi, ia stai!, un pui de pisicuţă, mic şi negru, tot în Grecia, într-o seară, tot la cină, când am stat la o altă tavernă. Într-un loc pe undeva pe lângă Delfi, în munţii muzelor, vrăji ţii munţi zişi Parnasos.

Dar asta-i altă poveste. Stai să caut fotografia. 5. Maria, asistenta, îşi aminteşte cum doamna Cora a răsfoit cu

degete sigure foile şi-a găsit urgent fotografia căutată. Se vede treaba că de multe ori s-a tot uitat la aceste amintiri în care stăteau încarcerate, dar fără frică de moarte, frânturi din viaţa ei.

359

Maria caută şi ea aceeaşi fotografie cu pisicuţa. Dă de ea fără greutate.

O priveşte lung în timp ce glasul Corei se insinuează din nou venind de undeva din neantul nedefinit.

— Am fost auzit că lângă Delfi este un sat, de fapt ei îi spun sat, dar e staţiune-n toată regula. Arahova. Arahova asta e la peste o mie de metri altitudine dacă nu greşesc şi mă mai ţine bine memoria. Oricum e tare sus. Urci şi tot urci, pe nişte serpentine care-ţi dau ameţeli şi ţi se pare că Pământu-i carusel. Nu-i el prea departe de ideea asta, având în vedere că totuşi se învârte, dar el, Pământul, e un blând, atât de blând încât noi nici nu simţim ce face el, pe când serpentinele spre Arahova… maammăăă! Împreună cu noi mai mergea o maşină. Nişte prieteni ai prietenului…,n-are importanţă cine. Cert este că omul a tras pe dreapta, s-a oprit la marginea drumului şi s-a mutat cu tot cu nevastă lângă noi, abandonându-şi, până la întoarcere, maşina, pentru că nu mai suporta frica şi groaza ce i-au băgat-o-n oase acele întortocheate de serpentine şi care i-au cauzat un adevărat atac de panică.

Arahova asta e cea mai renumită staţiune de schi din întreaga Eladă. Îţi dai seama! Însă, în acel moment, pentru noi, fiind căldurile în toi, nu conta dacă e grozavă sau nu pârtia pentru schi. De altfel nici dacă n-ar fi fost vară. Nici unul din noi nu a pus vreodată piciorul într-un clăpar. Nu ne place. Adică, nu ne plăcea, că acum…Nick s-a dus, iar eu…nici eu singură nu mai înţeleg de ce trebuie să mai fac umbră pe aici.

Cora are în ochi o întrebare tristă care nu aşteaptă răspuns. Doar aşteaptă.

-Urcăm noi toţi patru în maşină şi-o pornim iar în aventură pentru a avea o cină, sperăm, conform reclamei, de înaltă clasă. Nemaivăzută, nemaigustată, ce mai! E acolo o tavernă, cea mai grozavă de prin partea locului, dacă te iei după gura oamenilor. De aceea ne-am încumetat a bate drumul până acolo, drum care, de fapt şi de drept, e o minunăţie cu m mare, după cum am constatat mai târziu. Ne-am gândit că merită să încercăm. Aveam altceva

360

mai bun de făcut?! Eram în vacanţă. Pierdeam timpul cum se nimerea mai bine. Şi atunci s-a nimerit.

După cum ţi-am spus, drumul duce printre munţi. Tot cum ţi-am mai spus, dar nu ştiu de ce acum mă obsedează şi simt nevoia să revin, serpentinele sunt la ordinea zilei, îşi iau urma una alteia ca un ciopor de oi bicisnice. Nu scăpăm de ele nici de doamne-ajută. Au o formă ticăloasă, mai rău ca şerpuirile de reptilă. În formă de u. Doi de u strânşi uniţi într-un s cam impropriu. Tare strâns în chingi. Literele astea se ţin lanţ, iar noi le luăm urma cu tenacitate de puberi răzvrătiţi.

Când privim panorama, ceea ce palpită-n noi ne obligă să oprim în primul loc care se pretează şi să privim năuciţi la cât de extraordinară poate fi lumea.

Pe marginea drumului în spirala care porneşte de la malul mării pe care se mişcă într-o beatitudine totală sclipiciuri plutitoare, ambarcaţiuni care, din locul unde suntem noi, au mărimea unor pui de lebădă, pe marginea drumului spun, sunt presărate grupuri, grupuri de lumini, nestemate ivite din adâncul munţilor, care vestesc că oameni se află peste tot. Fiecare dintre localităţi pare un giuvaer neasemuit aşezat pe bucata lui de catifea neagră ca bezna, urzită cu-ndemânare de maestru, de către însăşi puterea nopţii, la războiul cel special făurit pentru tocmirea scurgerii implacabile a ciclurilor existenţiale. Ni se taie respiraţia şi simţim nevoia acută de-a ne strânge unu-ntr-altul, de-a ne atinge, de-a fi siguri că şi noi suntem certitudini incluse în acest miraj. Sărutările vin nechemate şi ne certifică fără drept de apel că noi rămânem noi, că nimic nu se schimbă, doar că sufletele noastre s-au trezit atinse de vibraţiile mirificului şi-şi manifestă cu acuitate nestăpânită nevoia de contopire în iubire. Când ne amintim că totuşi nu suntem singuri şi tragem cu ochiul către ceilalţi, simţindu-ne vinovaţi şi mai ales jenaţi, nu ne-am mirat prea tare să constatăm, nu fără satisfacţie, că şi ei se comportau exact pe acelaşi calapod ca şi noi. Tăcuţi, urcăm în maşină şi-i aşteptăm şi pe ei.

Reuşim să ajungem şi la Arahova. Întrebăm în stânga şi în dreapta unde este taverna căutată. Ni se explică cu lux de

361

amănunte, nici în pădure să fii nu te-ai putea pierde. Numai că iar trebuie să urcăm. Pe străzi strâmte, pietruite cu piatră de munte, care scotea câte-un colţ ostil la pneurile maşinilor. Atenţia lui Nick care conducea şi a noastră pe lângă el, mai puţin a fricosului cu rău de înălţime sau cum s-o fi numit sindromul pe care-l acuza, era sporită de frica să nu radă uşa vreuneia din maşinile care trec pe lângă noi, razant, la numai câţiva milimetrii. Uneori chiar aveam impresia că se mângâiau una pe alta, atât de aproape se ţineau. Înaintam încet, precum carul cu boi şi cu ochii-n patru.

Numai că se merita efortul. Pentru cei cu ochii deschişi. Case de piatră, vechi, rămase de la strămoşi, fără adausuri moderne. Arhitectural vorbind. Interioarele se bucură de toate facilităţile civilizaţiei. Magazine luminate, cu marfă expusă în stradă. În dricul verii, acoperitori din feluri de feluri de blănuri. Naturale. De animale. În speţă oaie şi capră. Dar şi altele. Arată aşa de bine, încât îmi închipui că trebuie să fie magnific să le simţi atingerea pe piele, răsfăţându-te în culcuşul lor moale, după o zi grea de stress şi muncă. Greu rezist tentaţiei de a cumpăra una când imaginaţia mea nărăvaşă începe să încropească fragmente de nopţi viitoare în care Nick se va lua la întrecere cu ele pentru a le depăşi puterea senzuală. Raţiunea trezită mă trage de mânecă şi mă atenţionează foarte riguros că nu am cum să le transport, aşa că îmi refulez regretele cum pot. Totuşi nu-s în stare să mă opresc şi să nu simt aproape real mângâierile întotdeauna pline de nestăvilire ale bărbatului meu, strecurate printre învălătucirile moi şi calde ale blănurilor care ne ţin pe amândoi în braţele lor incitante.

Vis-à-vis de tavernă e o biserică. Mare şi luminată de sus până jos, de parc-ar fi fost gătită-ntr-o rochie potrivită exclusiv pentru festivităţi din cele numite di grande.

Se numeşte Sfântul Gheorghe şi bineînţeles că este un loc săvârşitor de miracole.

— Are moaşte ale sfântului sau vreo icoană făcătoare de minuni?, vreau să ştiu eu curioasă ca întotdeauna şi-l trag de limbă asupra subiectului pe stăpânul cârciumii, care şi-a distribuit şi rolul de chelner. Plătit sau neplătit, habar’ n-am. E un om vesel,

362

veşnic zâmbitor, nici pe departe zâmbet profesional, stereotip şi prefăcut. Cel puţin cât timp am stat noi acolo, în rest, cu nevasta, de exemplu, nu aş şti să spun cum e. Atunci, cu noi, a dat din el pe de lături buna dispoziţie stocată fără limite în burtica numai potrivită bonomiei omului. Ochii-i sunt de un albastru intens şi-i râd în sticliri cu ţopăieli mărunte, ca şi paşii la hora moţească în zi de sărbătoare mare. Părul, în cârlionţi bogaţi, se scutură la fiecare pas al omului, cadâne dansând unduitoare şi alunecoase în faţa sultanului, pentru a-l prinde-n mreje şi-al seduce, ca să aibă drept urmare, pentru o vreme, numai pentru o vreme, vai de ele, o viaţă cât de cât tolerabilă în haremul plin de năpârci veninoase, gata să ucidă pentru o fărâmitură de putere trecătoare ca fâlfâitul scurt al unei aripi de liliac.

Poartă o cămaşă albă din bumbac, largă, cu o cută mare în spate, fără guler. Are în faţă doar trei nasturi, toţi deschişi, lăsând să iasă la iveală pilozitatea abundentă de brunet cu temperament meridional. Nu-i prea înalt, dar îndesat, bine bătut, însă, în ciuda acestui fapt, se mişcă precum argintul viu scăpat din chingile tubului unui termometru în care-a fost ţinut captiv, datorită minţii cu circumvoluţii în exces a unui savant care l-a inventat şi de unde a scăpat ca prin minune, pentru că o mână insuficient specializată a scăpat obiectul cu pricina, care, nedorită întâmplare, s-a făcut praf, zdrelindu-se de gresia duşumelei unei camere de spital comunal, iar mercurul a luat-o la goană, bădie, de-i sfârâiau călcâiele şi mai pune-i sare pe coadă dacă poţi.

Cora râde la propria-i descriere. Odată, când am fost mică, mi s-a întâmplat asemenea

boroboaţă. Îmi amintesc cum se rostogoleau pe podea bobiţele care, la fiecare atingere a mea, în încercarea disperată de a le captura, tocmai când credeam că am reuşit, se divideau în cel puţin alte două, sau poate trei ori patru şi iar îmi scăpau printre degete, spre înciudarea mea până la lacrimi. Se întâmpla asemenea urmăririlor pentru capturarea şi reţinerea răufăcătorilor de toată mama, când le trag clapa poliţiştilor. Bineînţeles că nu le-am putut prinde niciodată. De aici şi vorba asta care pare la început fără de-

363

nţeles „iute ca argintul viu”. Ştii, argintul viu e mercur. Dar parcă ţi-am mai spus asta. Eh, la vârsta mea se iartă.

Nick, care mă cunoştea mai bine decât pe el însuşi, un pic prea bine după gustul meu, fiindcă în stilul ăsta nici vorbă să am şi eu un pui de secret, acolo, ca tot omul, pricepe că iar îmi ţin companie propriilor gânduri şi-mi dă un ghiont discret cu cotul, căci omul meu, frate siamez cu argintul cel viu, îmi răspunde la-ntrebarea despre cine face minunile în biserica de peste drum.

— Spun bătrânii că mai demult, de aici, din locul pe care se află acum biserica, s-a răsturnat un autobuz plin de călători.

La vorbele lui mă uit în jos şi constat că peretele abrupt al muntelui, care imita o scândură aşezată vertical, şi care se termina în şosea, nu era chiar ceea ce se poate chema un generator de linişti. Mă trec frisoane.

— Autobuzul, continuă omul care habar’ n-are ce mi se întâmplă, şi-a dat de câteva ori cu roţile-n sus înainte de-a ajunge jos. Dar minunea s-a produs. S-a aşezat în poziţie de mers, nimeni n-a păţit nimic, nici măcar o zgârietură, şoferul a pornit motorul şi s-au dus mai departe de parcă nu s-ar fi-ntâmplat nimic mai mult decât c-au luat-o pe-o scurtătură. Când au priceput, oamenii s-au întors şi, cu toţii, localnici şi cu străini, au construit biserica.

Mă uit. E mare, frumoasă, bogată, impunătoare, cu turnuri învăluite-n razele de lună, care cad direct pe crucea centrală care pare c-ar avea viaţă-ntrânsa. Te face să-l simţi pe Dumnezeu aproape.

— Oamenii vin aici cu miile să se închine, mie-mi merge deverul, zice cu-o lumină şugubeaţă în ochii-i sticlitori în permanenţă, de parc-ar fi un ciob de sticlă picat direct sub o rază de soare. Ei se roagă, constată că li se împlinesc dorinţele, li se pare că necazurile se răresc şi le place să creadă că li se şterg de pe răboj păcatele şi-atunci zic că biserica-i făcătoare de minuni. Doar stă pe locul care-a admis un miracol. Cum să nu fie tămăduitoare?! Trebuie să fie! Şi cum, dacă ai credinţă cât un grăunte de nisip, poţi răsturna un munte, totul se repară şi-n viaţa lor.

364

Îl cred. Dacă vrei cu adevărat şi crezi aşijderea, imposibilul îţi întoarce cealaltă faţă şi devine cât se poate de posibil. De aceea şi eu acum vreau să mă duc, deoarece cred cu tărie că dincolo voi da de Nick şi vom rămâne alături pentru totdeauna. Ştiu că aşa va fi.

Maria îşi aminteşte cum, când a auzit ce spune, s-a uitat lung la Cora şi s-a gândit că s-a cam ramolit şi nu mai ştie ce vorbeşte. A cam pierdut, cum se spune pe la sat când cineva din cauza bătrâneţii zice lucruri care altora le par aberaţii. Cine ştie dacă sunt chiar aberaţii. Dacă acestor oameni care sunt atât de aproape de drumul numit ultim, le e dat să câştige puterea de-a recepta alt fel de percepţii, care le dau puterea de-a vedea şi înţelege lucruri care pentru ceilalţi, care n-au ajuns încă la acest prag, par idioţenii curate?! Maria a rămas cu dacă în poală, fără răspuns de nicăieri. Poate-l va afla la vremea sa, gândeşte răbdătoare.

— Cu toate acestea, se aude iluzia glasului Corei care o scutură pe Maria şi-o aduce la realitate ca să poată continua a asculta povestea. Cu toate acestea, miracolele nu sunt suficiente pentru a inhiba vitalitatea debordantă a unor pici care joacă fotbal de mama focului în chiar curtea bisericii. Unul îi dă roată călare pe-o bicicletă mini, el însuşi dacă are vreo trei ani, mândru de nu-şi mai încape-n piele. Dar cel care ne atrage admiraţia fără rezerve, e un alt ăla micu, care bate-n figuri de zidul sfântului lăcaş, o minge de fotbal în mărime naturală.

Şi face, fratele meu, figuri, fel de fel, stopări la picior, ridicări din bombeu, de parc-ar fi vedetă consacrată. În miniatură, de specificat! Poartă un tricou care-l înghite, lung până la genunchi şi larg de-ar mai încăpea unu-n el, însă pe spate e imprimat cu sfinţenie şi litere mari, Rolandinio.

Poate că tu, Maria, nu ştii, dar acest Rolandinio, la vremea aceea era unul dintre cei mai faimoşi fotbalişti ai lumii. Mă întreb dacă puştiulică o fi devenit un alt Rolandinio sau s-o fi pierdut printre multele figuri de oameni obişnuiţi din Arahova, cu viaţa trasă la calapod.

Ne aşezăm la o masă sub un copac pe care nu ştiu dacă trei voinici l-ar fi putut cuprinde cu braţele. Oare mai există sau vreun negândit i-a aplicat buza fierăstrăului, pentru a pune în practică

365

niscaiva năstruşnicii mai mult sau mai puţin aberante, dar sigur distrugătoare de frumuseţe şi echilibru?

Până una alta, noi ne-am bucurat de pom, peste poate. I-am simţit puterea sevei cum ne invadează fiinţa cu bucurie şi cum sângele capătă viteză, escaladează artere şi se rostogoleşte la vale prin vene, cu prospeţimea apelor de munte. Crengile groase cât un trup de om, ţineau oficiul de umbrelă naturală a trei sferturi din mesele aflate în grădină. În cuie, bătute-n scoarţa lui groasă de-o palmă, atârnă vase cu muşcate curgătoare. Roşii ca focul.

Patronul-ospătar, mai sunt pe lângă el alţii doi mai tineri, dar nici pe departe nu-i ajung nici la degetul mic de la mâna stângă, eclipsaţi complet de boss-ul cel jovial, ne aduce farfuriile cu mâncare. Ne era foame, iar Nick, care încă nu s-a obişnuit că porţiile greceşti, sunt cât pentr-un regiment întreg, comandă mult prea mult. Masa se umple. Am fi putut să avem o grămadă de invitaţi la cină, fără probleme. Dar pe cine?! Am rămas numai noi doi. Ceilalţi s-au întâlnit cu nişte cunoscuţi şi ne-au părăsit. Au spus că-şi vor recupera maşina de unde o lăsaseră.

Dumnezeu se-ndură şi nu lasă să se părăduiască bunătate de mâncare. Ne trimite un musafir. O pisicuţă. Uite-o! Micuţă, fină, elegantă, distinsă, numai negru cu alb în nişte combinaţii pe care tu le poţi vedea în fotografie, dar, dacă aş fi pusă să le descriu n-aş putea. Ştiu numai că atunci i-am admirat frumuseţea de felină şi am îndrăgit-o pe loc. Pare foarte tânără. Aş zice în primii ani de adolescenţă. Ajunge lângă masa noastră fugărită de-un motănoi zburlit, care miaună grosolan şi obscen, iar ea, cu-n ţipăt scurt, se refugiază lângă picioarele lui Nick, de îndată ce vede că el n-a stat prea mult pe gânduri şi-a alungat cu-n prea ne grecesc sunet, dihania masculină. Să nu crezi că n-a înţeles limba, ticălosul. A-n-ţeles-o prea bine şi-a întins-o-n cu salturi de tigru peste gard.

Micuţa, văzându-se scăpată, iese din spatele picioarelor lui Nick, unde îşi găsise scăparea. Iese fricos, cu paşi prelinşi încet, pe vârfuri, cu picioarele-ndoite din genunchi şi cu spinarea lăsată către pământ. Parc-ar fi stat la pândă. Pâş, pâş. Întinde o lăbuţă pe care-o ţine-n aer, în expectativă şi, pentru că nu se întâmplă nimic, o aşează pe pământ cu o scurtă tremurătură.

366

Pas după pas, precaut încă, puţini în total, trei, patru, ajunge la mine. Nouă ne plăcea să stăm unul lângă altul chiar şi la masă. Să ne putem percepe cu uşurinţă efluviile pe care ni le trimiteam, semnale comunicative între doi nebuni unul după altul. Pisicuţa, deja zisă Pisu, se alintă printre picioarele mele şi toarce, cu feţişoara ei mică, fină şi subţire, ca de vulpiţă în miniatură, ridicată spre mine, cerşind din ochi o mângâiere. Nick face bot, pe supăratul de neîmpăcat.

— Uite ticăloasa mică! Deja m-a trădat. Eu o salvez de la viol şi ea îmi întoarce coada. Uff! Femeile astea! Toate sunt la fel! Nu poţi să te încrezi în nici una. Veşnic cu frica în sân că te părăsesc, orice le-ai face. Parcă văd că şi tu ai să-mi faci asta într-o bună zi. Mai devreme sau mai târziu. Sunt sigur.

Gluma s-a transformat în afirmaţie serioasă: — Femeile! Nu mi-a plăcut întorsătura pe care au luat-o lucrurile. Îmi

părea rău după veselia noastră şi nu înţelegeam ce i-a venit. „Uneori şi prea multă iubire, strică.” Dar replica a fost cu totul alta. Alta, deşi adevărată şi ea.

— Nu, Nick! Nu! Eu nu mai sunt femeie. Eu sunt Tu. Atâta tot.

Îmi ia mâna într-ale lui, şi mi-o ţine lung la buze. Mă străbat frigurile. „Sărutul eternităţii” gândesc din nou doar pentru mine. „Nick ăsta al meu e un vrăjitor sadea!”

Pisu se implică şi ea şi-şi aţinteşte ochii galbeni către mine ca să-mi comunice ceva pe limba ei pisicească. Timid, abia îndrăznind. Poate că vrea să-mi dea dreptate sau crede că greşesc. N-o-nţeleg, dar îi întind un cartof prăjit, pe care-l culege cu boticul ei graţios chiar dintre degetele mele. Eram prietene doar! N-avea de ce se teme. Am stârnit chiar şi gelozia lui Nick, nu?! Din cartof în cartof, termină întreaga porţie de patata. I-am dat şi brânză, un fel special, făcută la grătar, nouă ni s-a părut absolut excelentă, dar mica mea amică a strâmbat din nas. A preferat cartofii, până şi-a făcut burtica dubă. Apoi s-a-ntins să-şi facă siesta, cu-o lăbuţă aşezată pe degetul mare al unuia dintre picioarele mele. Torcea

367

egal, liniştit. Din când în când deschidea somnoros câte-un ochi pe jumătate şi se uita la mine.

Când am plecat ne-a condus până la maşină, s-a aşezat în fund, aşteptând. Când i-am spus „Ciau, frumoaso!”, mi-a răspuns cât se poate de bine crescută:

— Miaaauu!... Urcăm pe vapor. Pleacă. Când un vapor pleacă, ai senzaţia că nu el se mişcă, ci că

lumea se învârte cu tine. Nava s-a stabilit pe linia de plutire. După bunul nostru obicei,

stăm pe punte, pentru a savura prin toţi porii minunăţia peisajului ce se oferă, darnic, ochilor noştri avizi, dar mai ales sufletului, care se pregăteşte să zboare. Momente ca acestea ne-au unit pe noi fără ca vreo putere, fie ea şi ocultă, să ne poată dezuni. Asta, pentru că noi doi am vorbit tot timpul cu sufletele.

Pe măsură ce soarele se lăsa către scăpătat, marea se pregătea pentru festinul serii. Se lăsa admirată fără pudoare cum îşi schimbă rochia azurie şi veselă, rochie purtată în miezul zilei, printre ale cărei falduri din vălurele îşi făcea de lucru un crai de vânt neserios. Şi-o schimbă cu alta mai sobră, dar şi mai elegantă, de seară, de gală. A ales să poarte una bleumarin deschis, dichisită cu eşarfe din spumă albă precum cele din pene de struţ, care se zburătăcesc pe umerii goi ai înaltelor doamne din high life-ul anilor treizeci.

Pe lângă ţărm, o salbă de iole cu pânze involte, suplinea şiragul de perle de la gâtul aceloraşi fastuoase doamne. Deasupra, atmosfera era densă, aerul înceţoşat de dogoarea zilei pe ducă, era ca o pălărie din voaluri, cu boruri mari, care ascund priviri ce cochetează cu alesul momentului.

„Într-adevăr, aşa este. Bună povestitoare a mai fost doamna Cora. A avut talent,” îşi spune Maria, privind imaginea din album.

6. Pe pagina următoare tronează exact în mijloc un grup de

coloane colosale.

368

Mariei îi răsună-n amintire glasul inconfundabil al Corei şi-i aude povestea, parcă venită din depărtări, de dincolo de ziduri. Sau poate că unica Cora s-a-ntors lângă ea, entitate invizibilă, ca să i-o mai spună o dată:

— Toată grămada asta înseamnă Delfi. Când Zeus a hotărât să dea drumul ca să-şi ia zborul păsările

sale iubite şi să se piardă-n necunoaştere, când acestea s-au întâlnit deasupra locului binecuvântat cu frumuseţi greu de imaginat, mi-te de grăit din gură omenească, aşa că nu te aştepta la nu ştiu ce din partea mea, atunci s-a fost aflat că locul numit Delfi e centrul Lumii.

Dacă acolo e centrul Lumii, apoi trebuie de văzut, ne-am zis. Cum să treci pe lângă unicul Delfi, renumitul Delfi şi să nu îl vezi cu ochii şi să-l calci cu propriile tălpi. Desigur, există cărţi câte pofteşti, una mai plină de fotografii ca alta, luate de jos în sus şi de sus în jos, din avion, din helicopter, de pe vapor şi aşa mai departe. Lucioase, colorate, atrăgătoare, vandabile. Dar... E’ aici e-aici! Nici un aparat de pe lume nu poate înlocui retina umană. Ce fotografiază ea, prin lentila propriilor sentimente şi simţiri, e de neegalat. Acolo eşti tu însăţi, cu percepţia proprie, care te reflectă numai pe tine. Cu ce-ţi place, cu ce nu-ţi place, cu ce-ai citit şi ce nu, cu modul de percepere al propriei conştiinţe, cu nivelul de educaţie, cu rafinamentul gustului, cu şlefuirea educaţiei profunde, de suprafaţă, sau deloc. Aşa c-am hotărât, fără pic de reticenţă să mergem.

Ca să rup ruptoarea de la bun început, ţin să-ţi spun că nici urmă de grota Pythiei. Nici cu emanaţii care să conducă mintea spre locuri interzise celor de rând, nici fără. Nici cu gaze, nici făr’ de ele, nici cu mirosuri ameţitoare de mirodenii, nici fără. Nici tu obnubilări de nici un fel. Nimic. Am căutat, ne-am învârtit, am întrebat, dar altceva decât strângeri neştiutoare din umeri n-am aflat. În schimb, un aer pur care te ameţeşte şi te lasă să vezi cornul lunii agăţat într-un vârf de brad, ziua-n amiaza mare şi care-ţi stârneşte dorinţa acerbă să-l furi ca să-l păstrezi ornament pentru pomul de Crăciun.

369

De urcat, urci până te saturi ca de mere pădureţe. O vreme pe şosea, cu maşina, apoi numai cu piciorul. Ce le-o fi venit anticilor să aleagă asemenea locuri pentru pioşenie?! Poate culmile Parnasului care se succed una după alta, tot mai sus, scară gigantică care te face să crezi că te-ai transformat în zeu şi te poţi sui la ceruri. Căci, cu tot efortul de-a urca sute de scări din piatră alunecoasă din pricina a câţi paşi au supus-o, te simţi uşor şi atotputernic, înălţat în lumea nemuritorilor. În faţa pietrelor pe care nu întotdeauna e vreo placă care să-ţi spună ce-au însemnat, odată vrăjit de un nu ştiu ce, o nu ştiu ce putere, poate de spiritul Pythiei care nu s-a-ndurat să părăsească acele locuri binecuvântate şi bântuie, stafie nevăzută, închizi ochii şi te trezeşti într-o altă lume. Lumea templelor, a altarelor de sacrificiu, a băilor purificatoare. Căci înainte de-a intra în spaţiul sfânt al zeilor, pioşii veniţi să se închine de-a valma cu păcătoşii înfricoşaţi căutând iertare, se scaldă într-o scăldătoare pătrată, săpată la picioarele unui colos de munte. Apa curge limpede de sus, de parcă vine direct din cerurile unde benchetuiesc, bând ambrozie, din cupe bătute-n aur şi diamante de către hâdul acela pe dinafară de Hefaistos, dar nu şi pe dinlăuntru, de vreme ce făurea asemenea odoare. Batjocura tuturor, mai ales a prea dăruitei cu frumuseţe a soaţei sale, Afrodita cea iubăreaţă şi jucăuşă. Hâdul care-şi rupe din suflet frumuseţi fără de pereche, mai frumuseţi decât însăşi zeiţa frumuseţii, şi le dăruieşte în dreapta şi-n stânga, dintr-un egoism atroce, acela de-a se bucura de bucuria celorlalţi, la vederea darurilor.

Aşa benchetuiau cinstitele feţe zeieşti, invitate şi servite de înseşi muzele cele pline de blagoslovenia talentelor şi însuşirilor încântătoare.

După ce se purifică în apa binecuvântată şi se spală de toate soiurile de mizerii, muritorii urcă spre templul lui Apollo, stăpânul necontestat al Parnasului şi-al muzelor celor neîntrecute-n daruri. Frumosul, strălucitorul, irezistibilul Apollo, care-şi răspândeşte bucuriile scurse dintre coardele lirei lui vrăjite, slobozindu-le Pământului din carul lui de lumină, tras de cai înaripaţi, fraţi buni

370

ai lui Pegas, carul acela în care zeul stă drept, mândru şi surâzător precum fericirea în persoană.

Înainte de-a îndrăzni să intri în lăcaşul acestui mare Puternic, toţi se opresc la altarul de sacrificii, unde unii nu se pot dezbăra de obiceiuri înţelenite-n inima lor mică şi atunci aduc jertfe mari, bogate, ca să arate cine sunt şi ce le poate pielea.

„Deşertăciune a deşertăciunilor, totul e deşertăciune!” Iar alţii, umilii, umili ţii sorţii, veniţi să se dăruiască mai ales

pe sine înşişi, fac şi ei ce pot. Un dar mai mare sau mai mic, sau minuscul, sau simbolic. Cât îi ţin băierile pungii. Adică, după cât e de burduşită cu arginţi, pentru că de zgârciţi, aceştia nu mai sunt zgârciţi, şi-ar da şi cămaşa de pe ei, numai să-mbuneze pe cine e de-mbunat, ca să le mai ridice din poverile pentru care umerii lor sunt prea slabi, poveri care-i îngenunchează şi-i trimit la pământ de nu se mai pot ridica. Grea cruce au de dus. Şi nici nu ştiu şi nici nu pot singuri să scape de ea. Atunci se roagă. Numai că omul aşa-i făcut. Crede că, dacă nu dă, ruga nu-i destulă. Asta-i o treabă pe care n-o poţi scoate nici cu forcepsul din scăfârliile lor muritoare. Iar dacă se nimereşte vreunul, de sămânţă, altă formă, ceilalţi se uită la el ca la altă aia, venit de pe altă lume, îi pun etichetă şi-l pun la margine pe-un raft părăsit şi prăfuit, ca să putrezească acolo singur, singurel, numai cu ideile lui pătrate.

„Să-i fie de bine!” Coloanele templului îi găzduiesc în sânul lor masiv şi-i

primesc printre capiteluri, ca pe nişte furnici mici, negre, urâte şi degeaba agitate.

Statui enorme, făcute de robi înlănţuiţi cu nebunia oarbă a talentului, dăruite de regi sciţi şi ai altor naţii, stau de strajă pe margini. Personaje sobre, puternice, reci, dezgolite, impenetrabile. Cu ochi seci, fără de privire. Printre toţi aceşti magnifici, rătăcit, cine să ştie cum şi de ce, un ţânc de copil, care zâmbeşte cu toată fiin ţa lui mică, nu numai de la gură. Gura-i dulce, ca la toţi copiii, răspândeşte farmec, iar ochii, încălziţi de zâmbet, înmoaie teama vizitatorilor, teamă care le-a chircit sufletul de nu-şi mai veneau în fire, nici cât să ceară clemenţă.

371

I-am întâlnit pe acele tărâmuri pe Castor şi Polux, ne-am înfricoşat în faţa Sfinxului din Naxos, am fost martori oculari la războiul troian. Am urmărit cu sufletul la gură lupta dintre Apollo şi Hercules, pentru obţinerea tripodului delfic. L-am ovaţionat pe câştigătorul întrecerii între carele de luptă, victorie deloc uşor de dobândit. Omul, în toată severitatea lui, îşi merita aplauzele.

Ne-am încântat simţurile cu dansul provocator dar sacru al femeilor din vârful unor coloane, ele însele împodobite pentru festin cu atracţie de nerezistat, ca şi cântecul de sirenă. Agios, cu evidenta lui bărbăţie, ne-a trezit impulsurile adormite de tirania grea şi doborâtoare a prezenţei nemuritorilor, care, toţi ca unul, ni se arătau sub diferite forme prin nu ştiu ce bunăvoinţă nemeritată de nişte pârliţi de vremelnici stătători ai scoarţei terestre precum noi. Statui, frize, basoreliefuri, desene, din bronz, din marmură, în piatră, în culori îngemănate cu sfinţenie, care poartă arta adăpostită în litiere strălucitoare trase pe cerul viselor de către lebede albe, care se îndreptă spre tărâmul primului şi-n acelaşi timp ultimul, unicul lor cânt, care sparge tăcerea unei vieţi întregi în chiar momentul depăşirii ei, breşă spre neantul existenţial etern.

Ieşim din templul cel mare şi urcăm către teatru. Privim tot mai năuci munţii din jur care, dac-ar vrea, cu-o singură atingere de deget, ne-ar strivi ca pe nimica şi ne-ar preface-n praf şi pulbere. Ori o simplă clipire din pleoape, neintenţionată neapărat, ne-ar îngropa de vii, dându-ne de-a rostogolul până-n adâncul mării care se zăreşte jos la poale, trenă de mătase lucitoare, alunecoasă şi foşnitoare a veşmântului croit pentru uriaşi.

Înlemniţi de aceste gânduri, numai ce ne trezim că dintr-o spintecătură în peretele de piatră seacă, pe alocuri nisipio-arămie, căscată ca o gură de monstru, iese o voce sibilică şi ne grăieşte numai nouă:

— Nu vă temeţi, muritorilor! Voi veniţi din altă lume şi vă veţi întoarce iar în lumea voastră. Însă, pentru o vreme, fiind voi în aceste locuri, aţi înturnat mileniile, ca să retrăiţi ce-aţi fost odată şi să înţelegeţi. Dacă veţi înţelege! Dar vă veţi întoarce neatinşi acolo de unde aţi venit şi vă veţi continua existenţa insignifiantă în faţa eternităţii, atâta cât vă e scris în ceaslovul datului sorţii.

372

Ni s-a făcut pielea de găină. — Înainte de a pleca din veacurile de demult, a mai adăugat

glasul, vreau să ştiţi că munţii aceştia-s opera mâniei lui Poseidon. Ştiţi cine e Poseidon?! S-a fost înfuriat din cale-afară, odată când una dintre pişicherele lui fiice şi-a făcut de cap c-un muritor, aşa ca voi, şi şi-a necinstit, nesocotita, originea ei zeiească. Pentru aceasta, tatăl, neputincios în dragostea-i pentru odrasla rătăcită, şi-a vărsat amarul ridicând valuri uriaşe cât munţii, mai să-nece însuşi Olimposul. Atunci Zeus i-a poruncit Gorgonei Meduza să se înfăţişeze degrabă şi să transforme dintr-o privire totul în stană de piatră. Aşa a şi făcut Gorgona. Aşa se face că au rămas valurile, cu crestele lor enorme, înţepenite locului. Câte un vârf înalt, dar domol rotunjit, răsare alburiu ca spuma îngheţată care a încununat valul patern. Au rămas pe loc pentru veşnicie, mari, grei, impunători, bonomi, ca nişte înţelepţi bătrâni. Nici nu-i a mirare că voi, biete fiinţe înrobite simţirilor şi gravităţii, aţi rămas paf în faţa acestor munţi, numiţi Parnasos. Numai că acum trebuie să vă treziţi şi să plecaţi înapoi, la locul vostru, pe care vi-l ştiţi prea bine. Nu trebuie să vi-l arăt eu. Apooi, să ne vedeem cu biine, muritoorilor! zice glasul cu inflexiuni prelungi, ca un ecou.

O pală de vânt ne-a şters peste ochi. Ne-am uitat unul la altul şi la turiştii din jur, care urcau vajnic sutele de trepte printre văgăuni, ca s-ajungă până la stadion.

— Ai auzit? mă întreabă Nick. — Da, am auzit. Aici e atât de altfel decât la Dodoni al lui

Zeus. Deşi locul prevestirilor aflate sub oblăduirea celui mai mare şi tare, şeful tuturor zeilor, cel ce i-a învins pe titani nu atât cu forţa cât cu şiretlicuri izvorâte din inteligenţa-i neasemuită, Dodoni e o nimica toată pe lângă Delfi. Acolo nu mai găseşti ca-n alte locuri antice diverse rămăşiţe, fie ele şi numai nişte prăpădite de statui ciunge, decapitate, hăcuite, care, dac-ar fi oameni adevăraţi, ar fi nişte jalnice fleici neidentificabile ale unui cap sfârtecat fără socoteală de-un drogat demenţializat. Asta a făcut din tot ce-ar fi putut să-l întreacă, egoismul ticălos al timpului. S-o ştii de la mine! El, Timpul, supus clepsidrei, are o singură calitate. Una singură: e fără de sfârşit. Asta în timp ce creaţiile omului ar

373

putea, dacă ar rămâne în luptă, să-l învingă în aşa fel ca el să nu mai aibă atâta importanţă. Vezi tu, dacă ar rămâne întreagă pentru totdeauna o creaţie a ta sau a mea, sau a cuiva, am rămâne şi noi veşnici. În ea. Te întreb: atunci timpul ce rost ar mai avea?! Dacă noi oricum am fi veşnici?! Sub o formă sau alta. Aşa că, n-a avut dumnealui, timpul, de ales, s-a bătut nebuneşte şi, într-un final, a reuşit să câştige. A ros cu dinţii, a zdrobit cu ghearele şi-a făcut bucăţi, bucăţele bucuriile oamenilor. Mai încercăm noi să le adunăm, mai săpăm, mai dăm la târnăcop, doar-doar om mai găsi câte ceva. Ni se mai arată câteodată câte ceva, mai cârpocim din nou după cum ni se pare c-ar fi fost, dar... şantierul arheologic şi muzeul nici nu miros a veşnicie.

Munţii Pindului, unde se află Dodoni, par nişte pricăji ţi pe lângă Parnasul între faldurile căruia s-a aciuat sanctuarul de la Delfi. Aşa mi s-a părut mie. Poate pentru că acolo, la Dodoni, n-am fost cu Nick, care lasă, cel puţin pentru mine, frumuseţe, suflet şi trepidaţii de viaţă, pe oriunde calcă. Cum să nu-mi placă?!

Nu mai urcăm până în vârf. Ne mulţumim cu darul cel zeiesc care ne-a copleşit şi ne-a cam înmuiat genunchii.

Când ajungem jos, simţim nevoia să tragem un înotat zdravăn în marea devenită sub supravegherea luminată semiobscur a lui Helios, o codană roşcată, gata să se dedea îmbrăţişărilor noastre avide de viaţă şi senzaţii lumeşti.

Apa e magnifică iar noi ne bucurăm simplu şi tare, că trăim. Că trăim şi că ne avem unul pe altul. Ne contopim în mare şi-n noi înşine. Poleiala lui Helios ne învăluie secretul. Cine ştie dacă Pythia n-a cules umbra acelei iubiri a noastre cu universul şi n-a aşezat-o pe vreun altar drept ofrandă spre plenitudinea sufletelor pereche.

Aşa a fost la Delfi. Aceste fotografii, fata mea, nu sunt în stare să arate, deşi tu

spui că sunt deosebit de frumoase, nici unu la sută din ceea ce devii când fiinţa ţi se integrează acelor locuri.

Centrul Pământului! Vocea Corei se opreşte brusc. Dispare la fel de brusc. Dispare

în neunde. În neundele de unde a purces.

374

Maria închide încet albumul. Îl păstrează pe genunchi, cu palmele mâinilor deschise, puse deasupra, pe copertă.

Închide pleoapele şi stă o vreme aşa nemişcată. Spune în gând o rugăciune de sufletul Doamnei Cora.

Undeva în Univers, pe o planetă ca toate planetele, pierdută

printre miriade de constelaţii, într-o ţară ca toate ţările, există o cochetă din cale afară căsuţă roz, înconjurată de o grădină înflorată şi de o pajişte care parfumează atmosfera cu aromele ierbii proaspete.

Pe uşă ies doi tineri frumoşi ca nişte cadre, ţinându-se de mână. El poartă pe un braţ o fetiţă care-şi lipise faţa de a lui şi-l strânge cu mânuţele pe după gât. E ca o păpuşă. Poartă o rochiţă de spumă, din voal şi tul, ochi imenşi în care joacă lumini de chihlimbar. Gene grele îi bordează ca o ramă barocă. Guriţa cât un năsturel, un năsuc în vânt şi părul în culoarea florii de tei se revarsă în bucle uşoare. O pune lin jos, pe pajişte, ea face câţiva paşi legănaţi şi nesiguri pe picioruşele încă neînvăţate a călca în lume. Cade în funduleţ şi în loc să plângă, bate din palme şi gângureşte râzând:

— Blavo, blavo, Iai! Bizară prescurtare a propriului nume. Părinţii râd şi ei fericiţi şi încântaţi. Se privesc în ochi şi se

sărută cu dragoste stocată în ei de milenii. Fetiţa se aşează în patru labe, apoi se saltă pe picioare şi caută

vajnic să ajungă la cei doi fraţi mai mari ai ei, care se joacă mai încolo, absenţi la ce se întâmplă în jur.

Nick şi Cora sunt conştienţi că acesta este visul lor împlinit de la capătul firului, care i-a izbăvit, după arderea completă a carmei pe parcursul a multe existenţe, care i-au condus spre eternitatea fără de întoarcere a sublimului.