PROIECT

LIBERUL ACCES LA JUSTIŢIE – ASPECTE DEOSEBITE DESPRINSE DIN JURISPRUDENŢA CURŢII CONSTITUŢIONALE ŞI A CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI

Studenţi: Îndrumător: BARBIR Paula-Alexandra Claudia SORA GHEORGHIU Alexandra PĂSĂILĂ Teodora SCHIPOR Violeta

Universitatea „Ştefan cel Mare”, Suceava

OPIS

1. Aspecte generale asupra principiului liberului acces la justiţie2. Consideraţii doctrinare asupra liberului acces la justitie3. Sfera de aplicare şi caracterele principiului liberului acces la justiţie4. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României privitoare la accesul liber la justiţie5. Jurisprudenţa CEDO privitoare la accesul liber la justiţie6. Concluzii

1. ASPECTE GENERALE ASUPRA PRINCIPIULUI LIBERULUI ACCES LA JUSTIŢIE

Justiţia constituţională este cheia de boltă a întregului mecanism a statului de drept

democratic actual. Ea este garantul supremaţiei Constituţiei şi prin aceasta garantul respectării

drepturilor omului şi libertăţilor publice, a limitării puterii prin divizarea ei orizontală, în cadrul

separaţiei puterilor şi verticală între stat şi elementele sale constitutive.1 Fiind una dintre

componentele fundamentale ale statului, justiţia şi respectiv administrarea ei reprezintă unul

dintre atributele de bază ale puterii suverane ale statului democratic, iar acest lucru implică

existenţa unor structuri statale capabile să realizeze activitatea jurisdicţională.

Există  principii ce se află într-o legătură indisolubilă cu organizarea sistemului judiciar

dar care vizează mai degrabă funcţionarea acestuia şi însuşi democratismul şi umanismul

sistemului procesual, fie el cel civil sau penal. Printre aceste principii menţionăm: accesul liber la

justiţie, independenţa judecătorilor, inamovibilitatea, egalitatea în faţa justiţiei şi gratuitatea

justiţiei.

Accesul liber la justiţie reprezintă practic facultatea oricarei persoane de a introduce,

dupa libera sa apreciere, o actiune in justitie, implicand astfel obligatia corelativa a statului, ca

prin instanta competenta, sa solutioneze aceste actiuni. În orice stat democratic, orice

condiţionare a liberului acces la justiţie ar însemna o încălcare a unui principiu constituţional

fundamental şi a unor standarde internaţionale universale. Pe plan procesual, accesul liber la

justiţie se concretizează în prerogativele pe care le implică dreptul la acţiune, ca aptitudine legală

ce este recunoscută de ordinea juridică oricărei persoane fizice sau juridice.

Accesul liber la justiţie este consacrat, ca drept cetăţenesc fundamental, atât prin art.6

pct.1 din ConvenţiA Europeană A Drepturilor Omului, cât şi prin art.21 din Constituţia

României, prin art.10 din Declaraţia universală a drepturilor omului, precum şi prin art.14 pct.1

din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.

În art.21 din Constituţie se prevede expres dreptul oricărei persoane de a se adresa

justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, drept ce nu poate

1 Dan Claudiu Dănişor, Drept Constituţional şi Instituţii Politice: Vol.I. Teoria Generală, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2007, pag. 623

fi îngrădit în exercitarea sa de nici o lege. De asemenea, este prevăzut faptul că părţile au dreptul

la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, realizându-se astfel,

odată cu revizuirea din 2003 a Constituţiei, alinierea la reglementările europene în materie de

drepturile omului, cu principiile consacrate de CEDO. Ca o garanţie a respectării drepturilor

omului, Convenţia prevede, în art. 6 pct. 1, dreptul oricărei persoane la un proces echitabil:

”Orice persoană are dreptul de a-i fi examinată cauza în mod echitabil, public şi într-un termen

rezonabil, de către un tribunal independent şi imparţial, stabilit prin lege, care va hotărî fie

asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil...” Accesul la justitie a capatat

aproape in toate tarile europene o valoare constitutionala. Astfel, acesta este consacrat , intre

altele,  in Constitutiile Finlandei (art. 16), Germaniei ( art. 13 si 14), Greciei (art. 8), Italiei ( art.

24 si 25), Luxemburgului ( art. 13), Olandei ( art. 17), Portugaliei ( art. 20) sau Spaniei ( art. 24

si 53).

Codul de procedură civilă român prevede  ca mijloace procedurale concrete de care pot

uza cetăţenii pentru a accede la justiţie: cererea de chemare în judecată (art. 194) şi căile ordinare

şi extraordinare de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti (apelul – art. 466, recursul – art. 483,

contestaţia în anulare – art. 503, revizuirea – art. 509). Codul de procedură penală prevede

plângerea prealabilă ( art. 295-298), căile de atac împotriva măsurilor dispuse de procuror în cursul

urmăririi penale (art.336-341), căile de atac ordinare şi extraordinare împotriva hotărârilor judecătoreşti

(apelul-art.408, contestaţia în anulare-art.426, revizuirea-art.452).

Acest mod de reglementare al dreptului de acces la justiţie este în concordanţă cu

abordarea europeană a aceluiaşi concept, căci, în accepţiunea Convenţiei, exercitarea dreptului

de acces la justiţie presupune tocmai asigurarea accesului oricărei persoane la un tribunal instituit

de lege, adică garantarea unei proceduri judiciare în faţa căreia să se poată realiza, efectiv, acest

drept. Totuşi, dreptul de acces la justiţie nu este unul absolut, ci implică şi unele limitări, care

trebuie să fie rezonabili şi proporţionale cu scopul urmărit. Accesul la justiţie nu are un caracter

gratuit deoarece este un serviciu prestat de către stat, condiţionat de plata unei taxe de timbru

necesară pentru acoperirea cheltuielilor de judecată. În ceea ce priveşte limitările financiare pe

care le poate avea accesul unei persoane la instanţă, CEDO a stabilit ca acestea pot constitui

obiectul încălcării disp. art. 6 din  Convenţie. Au fost analizate de către Curtea Europeană taxe

judiciare impuse la momentul introducerii acţiunii şi a căror neplată împiedica accesul la prima

instanţă2 sau într-o etapă ulterioară a procesului ( apel, recurs), inclusiv în faza de executare a

unei hotărâri. 3

2. CONSIDERAŢII DOCTRINARE ASUPRA LIBERULUI ACCES LA JUSTITIE

Accesul la justiţie a devenit una din temele dominante ale doctrinei juridice din a doua

jumătate a secolului XX. În literatura de specialitate, prin accesul liber la justiţie, numit şi dreptul

la acţiune, se înţelege  “un drept public care confer titularului lui puterea garantată juridic de a

recurge la protecţia statului în condiţii care să oblige instanţele judecătoreşti competente să se

pronunţe asupra pretenţiei sale.”4

În dreptul constituţional modern, posibilitatea pentru cetăţean de a face apel la tribunal,

pentru a-şi realiza drepturile şi interesele sale legitime înseamnă instituirea de drepturi-garanţii.

Printre drepturile cu caracter general figurează accesul la justiţie, drepturile la apărare şi dreptul

la securitate juridică. În cadrul drepturilor la apărare, practica jurisdicţională franceză, fondată pe

principiile şi pactele internaţionale în materie, a făcut să apară, alături de protecţia constituţională

asigurată din oficiu de un avocat, necesitatea unei proceduri juste şi echitabile care să garanteze

un echilibru în drepturile părţilor. Unul dintre marii teoreticieni ai doctrinei franceze, Carré de

Marlberg sublinia că: “regimul statului de drept este conceput în interesul cetăţenilor şi are ca

scop special de a-i asigura din vreme şi de a-i apăra împotriva arbitrariului autorităţilor

statale” iar instituţia publică care se găseşte la dispoziţia individului este tribunalul: “Pentru ca

statul de drept să fie realizat, este, într-adevăr, indispensabil ca cetăţenii să fie înarmaţi cu o

acţiune în justiţie, care să le permită să atace actele statale vicioase care ar leza dreptul lor

individual”.

În doctrină s-a încercat fundamentarea unui principiu care să asigure realizarea în practică

a regulii accesului liber la justiţie. Este vorba despre principiul gratuităţii justiţiei, care ar consta

în aceea că părţile nu trebuie să plătească judecătorii care le soluţionează cauzele şi nici

procurorii, grefierii ori executorii judecătoreşti, deoarece, în esenţă, toţi aceştia îndeplinesc un

2 Hotărârile în cazurile Beian împotriva României din 7 februarie 2008; Marolux SRL şi Jacobs împotriva României din 21.02.2008; Iorga împotriva Romaniei din 25 ianuarie 20073 Hotărârea în cazul Elena Negulescu împotriva Romaniei din 1 iulie 20084 Drăganu T, Liberul acces la justiţie, Bucureşti, Lumina Lex, 2003, pag. 14

serviciu public, sunt funcţionari, salariaţi ai statului. Unii autori consideră că acest principiu este

neîndoielnic real 5 însă atâta timp cât mijloacele procesuale folosite pentru a ajunge la

soluţionarea litigiului sunt de cele mai multe ori oneroase, nu se poate vorbi despre o justiţie

gratuită. Există situaţii care par a legitima acest principiu, cum ar fi de pildă faptul că prin lege

sunt reglementate unele privilegii, anume scutiri de la plata taxelor judiciare de timbru, reducerea

acestora, absolvirea unor categorii de cereri de obligaţia timbrării ori restitituirea în întregime sau

în parte a taxei de timbru. 6

Alţi autori 7 analizează liberul acces la justiţie ca o facultate de voinţă recunoscută şi

garantată persoanelor de a se adresa instanţelor judecătoreşti în vederea soluţionării în fond a

litigiilor lor, facultate căreia îi corespunde obligaţia acestor organe de a desfăşura activitatea

prevăzută de lege.

3. SFERA DE APLICARE ŞI CARACTERELE PRINCIPIULUI LIBERULUI ACCES LA JUSTIŢIE

5 În acest sens, a se vedea I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, ed. a II-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, pag. 296 În acest sens, a se vedea I. Deleanu, op.cit., pag. 307 Drăganu T, op.cit., pag. 17

La nivelul legislaţiei naţionale există, la această oră, două norme care garantează dreptul

de acces la justiţie: art. 21 din Constituţia României şi art. 6 para. 1 din Convenţia Europeană a

Drepturilor Omului, text care face parte din dreptul intern odată cu ratificarea sa de către

Parlament.

Formularea generală a textului constituţional permite oricărei persoane accesul la justiţie

– cetăţean român, străin sau apatrid – şi vizează apărarea oricărui drept sau libertăţi şi a oricărui

interes legitim, indiferent dacă acesta rezultă din Constituţie sau din alte legi. Pentru o

interpretare corectă a dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 21 alin. (1 )şi (2,) trebuie avute

în vedere anumite aspecte: chiar art. 21 alin. (1) permite accesul la justiţie pentru apărarea

drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime, aşadar în cererea adresată justiţiei trebuie

justificată opţiunea de a sesiza instanţa judecătorească; existenţa dreptului de acces la justiţie nu

duce în mod automat la declanşarea procedurii judiciare, deoarece în materie civilă regula este că

persoana trebuie să-şi manifeste voinţa în acest sens; accesul liber nu înseamnă nicidecum faptul

că instanţele judecătoreşti pot fi sesizate oricum şi oricând.8

A. Accesul liber la justiţie – principiu constituţional

Art.1 din Constituţie, cuprins în primul titlu al acesteia, consacrat principiilor generale,

caracterizează România ca fiind ” stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului,

drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi

pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului

român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate.”

Examinând modul în care conceptul de stat de drept este consacrat în diverse documente

internaţionale şi în legislaţiile statelor, Comisia de la Veneţia, în Raportul adoptat în cea de-a 86-

a sesiune plenară-2011, a reţinut faptul că, dincolo de diferitele definiţii care i se pot da, inerente

având în vedere varietatea sistemelor de drept, este unanim acceptat faptul că unul dintre

elementele sale esenţiale îl constituie accesul liber la justiţie. În acelaşi sens este de altfel şi

jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Golder împotriva Marii Britanii-

1975, par. 34 invocată în cadrul aceluiaşi Raport) în care s-a apreciat că se poate concepe cu greu

8 I.Muraru, E.S. Tănăsescu, Constituţia României. Comentariu pe articole., Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2008, pag.179

ca există stat de drept, acolo unde nu există posibilitatea de a avea acces la instanţele

judecătoreşti.9

Faptul că accesul liber la justiţie poate fi caracterizat ca principiu constituţional, a fost

exprimat de Curtea Constituţională prin una dintre primele sale decizii de referinţă în materie -

Decizia Plenului nr.1/1994 privind liberul acces la justiţie al persoanelor în apărarea drepturilor,

libertăţilor şi intereselor lor legitime, decizie pe care am invocat-o drept temei de referinţăpentru

întreaga dezvoltare ulterioară a jurisprudenţei acestei Curţi în materia liberului acces la justiţie,

jurisprudenţă care urmează şi dezvoltă coordonatele fixate prin această decizie a Plenului Curţii

Constituţionale.

B. Accesul liber la justiţie – drept fundamental şi non-absolut

Principiul liberului acces la justiţie oferă oricărei persoane dreptul de a accede la instanţa

judecătorească în vederea apărării drepturilor sale. Sub aspectul garanţiilor pe care le consacră,

dispoziţiile art.21 din Constituţie se corelează cu cele ale art.1 alin.(4), referitoare la separaţia

puterilor în stat, art.24, referitor la dreptul la apărare, art.52, referitor la dreptul persoanei

vătămate de o autoritate publică, art. 124-130, referitoare la instanţele judecătoreşti, precum şi cu

art.142 -146 referitoare la Curtea Constituţională.

Accesul liber la justiţie, ca de altfel orice drept fundamental consacrat de Constituţie, are

caracter legitim doar în măsura în care este execitat cu bună-credinţă, în limite rezonabile, cu

respectarea drepturilor şi intereselor în egală măsură ocrotite ale celorlalte subiecte de drept (aşa

cum s-a arătat în decizia Curţii Constituţionale nr. 420/2005)

Însă dreptul de a accede la justiţie, chiar fiind un drept fundamental, nu are un caracter

absolut, putând face obiectul unor limitări. Cu toate acestea, limitările nu trebuie să restrângă

dreptul de acces într-atât încât să fie atinsă însăşi substanţa sa. În hotărârea Golder c. Marea

Britanie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că ,,pot fi aduse restricţii exerciţiului

acestui drept întrucât dreptul de acces, prin chiar natura sa, cere o reglementare din partea

statului, reglementare care poate varia în timp şi spaţiu, în funcţie de resursele comunităţii şi

9 Prof. univ.dr. Aspazia Cojocaru, Dr. Marieta Safta, Accesul liber la justiţie – principiu constituţional şi drept fundamental al persoanei apărat prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României

nevoile indivizilor". 10 Subliniind caracterul non-absolut al dreptului de acces la justiţie, Curtea

de la Strasbourg a mai precizat că limitările care îl afectează nu sunt altceva decât aplicaţii

particulare ale unor restrângeri caracteristice pentru orice alte tipuri de drepturi subiective. 11

Potrivit unor autori,12 existenţa unor limitări derivă în mod natural din exercitarea dreptului în

cauză, ca atare, ea este recunoscută atât în jurisprudenţa europeană cât şi în cea internă.

C. Accesul la justiţie, ca un aspect inerent al dreptului la un proces echitabil

Accesul la justiţie, ca un aspect inerent al dreptului la un proces echitabil, nu poate fi gândit

în lipsa garanţiilor impuse de art.6 pct.1 din CEDO, care prevede următoarele: ,,Orice persoană

are dreptul la judecarea în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de

către o instanţă independentă şi imparţială, instituită prin lege, care va hotărî fie asupra

contestaţiilor privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei

oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa". Cest text garantează fiecărei

personae dreptul la un tribunal competent să examineze orice “contestaţie “ nu orice „încălcare”.

Într-o jurisprudenţă constantă, instanţa europeaană a arătat că, petru ca art. 6 parag.1 să devină

aplicabil sub aspect “civil”, trebuie să fie îndeplinite mai multe condiţii, şi anume:

a) Să existe o contestaţie cu privire la un drept ce poate fi pretins, pus în valoare pe calea

unei acţiuni în justiţie, în sistemul de drept intern.

b) Contestaţia să fie reală şi serioasă; ea poate să privească atât existenţa dreptului, cât şi

întinderea sau modurile în care el se exercită.

c) Rezultatul procedurii să fie direc şi determinat cu privire la existenţa dreptului.

4. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României privitoare la accesul liber la justiţie

10 C.E.D.O., Hotărârea Golder c. Marea Britanie, din 21 februarie 1975.11 Ibidem12 R. Chiriţă, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ed. a II-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 153.

Prin decizia nr. 35 din 1 iulie 1993 Curtea Constituţională a admis excepţia de

neconstituţionalitate privind art. 35 din Legea nr. 32/1968 reţinând în motivare că: „potrivit art.

21 din Constituţie orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea dreptului şi intereselor

sale legitime şi nicio lege nu poate îngrădi eercitarea acestui drept. De aceea, art. 35 din Legea

nr. 32/1968 care împiedică posibilitatea persoanelor juridice de a exercita calea de atac împotriva

proceselor verbale de contravenţie la instanţele judecătoreşti, încalcă accesul liber al justiţiei.

Faptul că există o cale administrativ jurisdicţională nu este similar cu liberul acces la justişie. În

acest sens, art. 21 trebuie coroborat cu art.123 din Constituţie care defineşte senul termenului

„justiţie” precizând că aceasta se înfăptuieşte de o categorie distinctă de autorităi publice şi

anume de instanţele judecătoreşti.

În condiţiile în care persoanele juridice sunt sancţionate contravenţional nu au posibilitate

legală de a se adresa istanţei de judecată, ele sunt lipsite şi de dreptul la apărare garantat

constituţional prin art. 24.

Prin decizia nr. 60 din 14 octombrie 1963 Curtea Constituţională, admiţând excepţia de

necustituţionalitate a art. 64 alin. final din Decretul nr. 360/1976, a reţinut, printre altele, că:

„faţă de art.21 din Constituţie care garanteză accesul liber la justiţie şi care stabileşte că nicio

lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept, art. 64 alin. final din Decretul nr. 360/1976 este

evident neconstituţional, el permiţând doar un acces parţial la justiţie. Mai mult, el vine în

flagrantă contradicţie cu art. 25 din Constituţie potrivit căruia justiţia se realizează prin Curtea

Supremă de Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite prin lege. Petru că accesul

liber la justiţie înseamnă posibilitatea juridică de a avea acces la structurile judecătoreşti

prezăzute de art. 125 din Constituţie şi de Legea nr. 92/1992 pentru organzarea judecătorească.”

Caracterul definitiv al hotărârii judecătoreşti potrivit art. 64 alin. final din Decretul nr.

360/1976 constituie discriminarea salariaţilor din siguranţa circulaţiei feroviare faţă de ceilalţi

salariaţi a CFR, întrucât primii sunt privaţi de căile de atac de care ceilalţi beneficiază. În acest

sens, deci textul de lege respectiv este contra principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii,

prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituţie. Totodată, art. 64 alin. final din Decretul nr. 360/1976

trebuie apreciat ca fiind în discordanţă şi cu art. 128 din Constituţie potrivit căruia împotriva

hotărârilor judecătoreşti părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în

condiţiile legii.

Desigur, nicio dispoziţie constituţională nu se opune ca pentru anumite domenii de

activitate sau categorii de demnităţi şi funcţii publice, să se instituţionalizeze şi proceduri

administrative sau disciplinare prin care să se rezolve probleme specifice, implicit conflicte. Dar

nicio lege nu poate interzice celor interesaţi ca, în caz de nemulţumire sau eşec al acestor

proceduri, să se adreseze justiţiei, pentru că în sistemul ordinii constituţionale actual justiţia este

garantul drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, iar art. 21 din Constituţie valorifică tocmai aceatsă

funcţie a justiţiei.

Curtea Constituțională a României susține că liberul acces la justiție este nu doar limitat,

ci complet anihilat în cazul excluderii din partid a unui membru, prin imposibilitatea de a

contesta în fața instanței judecătorești o asemenea măsură dispusă fără a verifica respectarea

statutului și a procedurilor statutare. CCR a publicat motivarea deciziei din 12 decembrie 2013

prin care a declarat ca neconstituționale prevederile art.16 alin.(3) din Legea partidelor politice

nr. 14/2003.13

"Observând că, în cazul consilierilor locali, fără a distinge dacă pierderea calității de membru

al partidului este sau nu imputabilă, măsura excluderii din partid produce un efect juridic extrem

de grav — încetarea mandatului, Curtea reține că imposibilitatea de a contesta în fața instanței

judecătorești o asemenea măsură dispusă fără a verifica respectarea statutului și a procedurilor

statutare este contrară dreptului de acces la o instanță judecătorească și face ca drepturile

enunțate să fie lipsite de conținutul juridic garantat de statul de drept și democratic", susțin

judecătorii Curții. Curtea consideră că se impune o distincție clară între normele de deontologie

proprii partidelor politice și normele care, instituind drepturi și obligații ale membrilor partidului

și ale organelor statutare, sancțiuni pentru abaterile de la prevederile statutare și procedurile de

urmat în aceste cazuri, au evident natură juridică. Aceste norme au forță juridică obligatorie și se

înscriu în noțiunea de 'lege', astfel cum aceasta a fost conturată potrivit jurisprudenței CEDO, ca

noțiune autonomă", se arată în motivare.

5. Jurisprudenţa CEDO privitoare la accesul liber la justiţie

13 Decizia nr.530 din 12 decembrie 2013, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 16 alin. (3) din Legea Partidelor politice nr.14/2003, publicată în M.Of. nr. 23 din 13.01.2014

În cazul Airey contra Irlandei (1979),14 Curtea a considerat că d-na Airey nu s-a bucurat de

un acces efectiv la justiţie, deoarece, raportat la situaţia patrimonială particulară a acesteia, ea nu

avea posibilitatea de a-şi angaja un apărător, iar statul nu acorda asistenţă juridică gratuită pentru

tipul de cauze în care aceasta era implicată. Faptul că această împrejurare nu era generată de

prevederile unui act normativ, ci de situaţia personală a acesteia nu putea fi considerat ca

hotărâtor, conchizându-se în sensul că “un obstacol de fapt poate să încalce prevederile

Convenţiei în aceeaşi măsură ca un obstacol juridic şi anume obligaţii rezultând din Convenţie

cer uneori măsuri pozitive din partea statului”. Fără a tranşa chestiunea asigurării unei asistenţe

judiciare în toate cazurile, Curtea Europeană a reţinut totuşi că, în acele speţe când apărarea unei

persoane nu se poate realiza decât pe această cale, statul trebuie să ia măsuri pentru ca accesul la

justiţie să nu devină iluzoriu.

Cu privire la garanţiile procedurale de care trebuie să se bucure orice reclamant, instanţa

europeană a indicat în câteva dintre hotărârile sale împotriva României o serie de lipsuri şi cu

privire la acest aspect. Astfel, Curtea a apreciat că procedura prevăzută pentru contestarea

cuantumului şi pentru solicitarea de scutire de la plata taxei judiciare de timbru nu prezenta

garanţiile cerute de art. 6, para. 1 al Convenţiei,15 deoarece competenţa privind asistenţa judiciară

aparţinea unei autorităţi administrative, anume Ministerul Finanţelor Publice, iar prin lege nu se

prevedea o procedură de acordare a scutirilor, reducerilor, eşalonărilor sau amânărilor şi nici

vreo cale de atac împotriva deciziilor Ministerului Finanţelor Publice. În acest context,

autorităţile naţionale au remediat neajunsul constatat de instanţa europeană, iar prevederile legale

actuale stabilesc că deciziile cu privire la asistenţa judiciară sunt de competenţa instanţelor de

judecată, consacrând, în acelaşi timp, posibilitatea formulării unei cereri de reexaminare

împotriva unor astfel de decizii. 16

14 Vincent BERGER, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Ed. R.A.“Monitorul Oficial”, 1997, p.13415 C.E.D.O., hotărârea Iorga c. România din 25 ianuarie 2007; C.E.D.O., hotărârea Beian c. România din 7 februarie 2008; C.E.D.O., hotărârea S.C. Marolux SRL şi Jacobs c. România, din 21 februarie 2008; C.E.D.O., hotărârea Nemeti c. România din 1 aprilie 200816 A se vedea art. 18 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru şi art. 11 din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, aprobată cu modificări prin Legea nr. 193/2008, publicată în M. Of. nr. 327 din 25 aprilie 2008.

Luând în considerare ca în unele sisteme de drept, cel faţă de care s-a pronunţat o

hotărâre de condamnare în primă instanţă este considerat ca fiind o persoană condamnată, deşi

procesul se mai afla in curs, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat că o asemenea

hotărâre nu poate fi considerată ca respectand cerinţele art. 6 din Convenţie atâta vreme cât

verdictul de achitare sau condamnare nu a devenit definitiv.17 Aceasta înseamnă că, deşi art. 6 nu

prevede el însuşi în mod expres dreptul la dublul grad de jurisdicţie în materie penală, drept la

care se referă însă art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie, acţiunea aflată în calea de atac face

parte din procesul de soluţionare a cauzei şi trebuie în consecinţă să respecte standardul minim

fixat de art.6.

6. CONCLUZII

17 C.E.D.O., Hotărârea Delcourt contra Belgiei (1970)

Supraîncărcarea rolurilor instanţelor judecătoreşti afectează calitatea actului de justiţie.

Din ce în ce mai multe persoane încearcă să ocolească procedurile administrative care presupun

reguli stricte şi taxe mai mari decât cele judiciare, solicitand direct instanţelor să dispună

autoritaţilor administrative să emită anumite acte sau să efectueze anumite operaţiuni, în

proceduri care se desfăşoară, de regulă, fără participarea autorităţii respective.

Mai mult, în ultimul timp se remarcă şi tendinţa de a substitui actele notariale prin hotărâri

judecătoreşti. Analizând situaţia, se poate constata că pe de o parte, instanţele judecătoreşti au

ajuns să fie blocate de avalanşa de acţiuni într-o continuă creştere şi, pe de altă parte, că în aceste

condiţii, instanţele continuă să soluţioneze pe fond acţiuni care exced competenţei generale a

instanţelor judecătoreşti. S-a ajuns în această situaţie, în parte, şi datorită interpretării greşite a

noţiunii de „acces la justiţie”.

De altfel, atât practica Curţii Constituţionale, cât şi a Curţii Europene a Drepturilor

Omului relevă faptul că reglementarea expresă a unui asemenea drept vizează nu doar condiţiile

necesare desfăşurării unui proces echitabil, ci şi dreptul de a accede la un astfel de proces,

precum şi importanţa exerciţiului său într-o societate democratică şi un stat de drept. Cu alte

cuvinte, liberul acces la justiţie presupune pentru fiecare persoană: libertatea de a uza de

posibilitatea de a chema în judecată ori a uza de plângerea prealabilă şi a apela la căile ordinare

şi extraordinare de atac; cauza să fie examinată în mod echitabil, public şi într-un termen

rezonabil de către un tribunal independent, imparţial, stabilit prin lege, precum şi cunoaşterea de

către justiţiabili a hotărârii judecătoreşti imediat dupa deliberarea completului de judecată.