Leonardo di ser Piero da Vinci (n. 15 aprilie 1452, Vinci - d. 2 mai 1519 , Amboise), cunoscut sub numele de Leonardo da Vinci, a fost cel mai de seamă reprezentant al Renaşterii italiene din perioada de apogeu a acesteia.[3]. Spirit universalist: pictor, sculptor, arhitect, muzician,inginer, inventator, anatomist, geolog, cartograf, botanist şi scriitor, Leonardo da Vinci este considerat adesea cel mai de seamă geniu din întreaga istorie a omenirii.[4] Geniul său creator şi spiritul său inventiv şi-au pus amprenta asupra epocii, fiind considerat arhetipul omului renascentist, un spirit animat de o curiozitate nemaiîntâlnită până atunci, animat de o imaginaţie fără precedent în istorie. Este considerat unul din marii inovatori ai picturii şi unul din cei mai mari pictori din istorie. Deşi se fac speculaţii asupra metodelor sale empirice de studiu, viziunea lui Leonardo da Vinci asupra lumii este mai degrabă logică decât misterioasă.[5] Leonardo da Vinci este cunoscut în special ca pictor. Portretul Lisei Gherardini, soţia lui Francesco del Giocondo, cunoscut sub numele de Mona Lisa (numele este de fapt Monna Lisa sau La Gioconda), aflat în colecţia Muzeului Luvru începând cu 1797, este poate cel mai cunoscut portret realizat vreodată.[6] Fresca intitulată Cina cea de taină, din refectoriul mânăstirii dominicane Santa Maria delle Grazie din Milano, este cea mai cunoscută imagine religioasă a tuturor timpurilor.[7] „Omul Vitruvian” (numele complet este Le proporzioni del corpo umano secondo Vitruvio), un desen din 1490, însoţit de comentarii asupra operei arhitectului Vitruvius, este o imagine iconică, un adevărat simbol al Renaşterii.[8] Cele câteva lucrări de pictură rămase în urma sa, împreună cu desenele şi caietele sale de note ştiinţifice constituie o contribuţie de o inestimabilă valoare pentru cultura umană, pentru artă şi ştiinţă, rivalizând doar cu opera altui mare contemporan al său, Michelangelo Buonarotti. Spirit universalist şi inventator înnăscut, Leonardo da Vinci a conceput maşini de zburat, un tanc, o maşină de socotit[9] şi multe altele. Puţine din invenţiile sale au putut fi puse în practică în cursul vieţii sale. Mici invenţii, precum o maşină automată de bobinat şi o maşină de încercat rezistenţa la întindere a firelor, au fost puse în aplicare încă de atunci. A făcut de asemenea mari descoperiri în domeniul anatomiei, ingineriei civile, opticii şi hidrodinamicii, care, deşi nu le-a publicat, au fost aplicate ulterior, influenţând în mod categoric progresul ştiinţific. Artist orgolios, conştient de talentul său, într-o proverbială rivalitate cu marele său contemporan Michelangelo Buonarotti, se afirmă că ar fi notat în caietele sale, cu un an înaintea morţii, Io continuerò... („voi dăinui...”) Această afirmaţie, devenită o adevărată legendă urbană, nu se regăseşte însă în notele sale. [10][11]De altfel, singurele notiţe păstrate din anul 1518 sunt câteva socoteli domestice, care par să fi fost scrise de către unul din servitorii săi.

Cuprins  [ascunde] 

1Viaţao 1.1Copilăria, 1452–1466o 1.2În atelierul lui Verrocchio, 1466- 1476o 1.3Viaţa profesională, 1476–1513o 1.4Ultimii ani, 1513–1519

2Viaţa personalăo 2.1Procesul Saltarellio 2.2Ipoteza lui Sigmund Freudo 2.3Teorii contemporane

3Discipoli şi ucenici 4Opera artistică

o 4.1Picturao 4.2Lucrări din tinereţe

o 4.3Lucrările din anii 1480o 4.4Lucrările din anii 1490o 4.5Lucrările din anii 1500o 4.6Desen

5Studii şi invenţiio 5.1Manuscrise şi noteo 5.2Studii ştiinţificeo 5.3Studii de anatomieo 5.4Inginerie şi invenţii

6Influenţe 7Faimă şi reputaţie 8Citate 9Opere majore

o 9.1Desene şi gravurio 9.2Picturi

10Referinţe 11Bibliografie 12Lectură suplimentară 13Legături externe

Viaţa[modificare | modificare sursă]

Copilăria, 1452–1466[modificare | modificare sursă]

Casa din Anchiano în care a copilărit Leonardo da Vinci, 3km distanţă de Vinci, Toscana.

Studiu pentru un peisaj din Toscana, primul desen cunoscut al lui Leonardo, 1473, Galeria Uffizi

Leonardo da Vinci s-a născut în data de 15 aprilie 1452 (pe stil vechi - pe stil nou se adaugă încă 9 zile, astfel că după calendarul actual, artistul s-a născut pe data de 23 aprilie), "la ora trei noaptea", naşterea sa fiind consemnată în jurnalul lui Ser Antonio, bunicul patern,[12][13], în orăşelul Vinci din Toscana, pe valea inferioară a râului Arno, localitate aflată sub jurisdicţia Republicii Florenţa, conduse de familia Medici, fiul nelegitim al lui Messer Piero Fruosino di Antonio da Vinci, un bogat notar florentin, şi al Caterinei, ţărancă. [14][15][16] Cercetătorul italian Francesco Cianchi, după ce a studiat timp de mai mulţi ani registrele parohiale din Vinci şi din

împrejurimi, afirmă că nu a locuit în acea perioadă nici o persoană cu acest nume, şi că în realitate, mama lui Leonardo ar fi fost o sclavă arabă, aparţinând bogatului Vanni di Niccolo di Ser Vann, unul din clienţii lui Piero Fruosino di Antonio da Vinci, sclavă creştinată, botezată Caterina.[17] Mama sa, după ce a fost eliberată, s-a căsătorit cu un localnic, un anume Acchattabriga di Piero del Vaccha. Tatăl său, la un an de la naşterea sa, se va căsători cu o anume Albiera, în vârstă de 16 ani, care moare în 1464, la 28 de ani, fără a avea copii. Ser Piero se va recăsători de încă 3 ori, având câte 6 copii din ultimele două căsătorii. [18] La moartea tatălui său, vor izbucni certuri între artist şi cei 7 fraţi ai săi, moştenitorii legitimi ai lui Messer Piero, cu privire la împărţirea moştenirii. Leonardo nu avea un nume de familie în accepţiunea de azi, "da Vinci" însemnând pur şi simplu "din Vinci", particula ser fiind adăugată pentru a indica faptul că tatăl său era un aristocrat. Se cunosc extrem de puţine lucruri despre copilăria sa. Primii cinci ani din viaţă i-a petrecut alături de mama sa, în cătunul Anchiano, după care începând din 1457 a trăit în casa tatălui său, alături de acesta, un unchi, Francesco, şi bunicii paterni, în micul oraş Vinci. Leonardo a primit o educaţie normală pentru copiii din familiile înstărite de atunci: scris, citit, latină, geometrie şi matematică. Din copilărie, Leonardo menţionează în notele sale doar două evenimente. Primul, pe când era în leagăn, când un zmeu de hîrtie a coborât spre el, atingându-i buzele cu coada,[19] şi al doilea, survenit câţiva ani mai apoi, pe când explora de unul singur împrejurimile casei mamei sale, a descoperit o peşteră, fiind îngrozit că un monstru ar putea să se găsească înăuntru, dar mânat de curiozitate a pătruns totuşi în interior.[20] Primii ani din viaţa artistului au stârnit numeroase controverse printre biografii săi, fiind subiect de legendă. Giorgio Vasari, pictor şi biograf al lui Leonardo, povesteşte cum un ţăran din vecinătate şi-a confecţionat un scut, apoi i-a cerut tânărului da Vinci să picteze ceva pe faţa acestuia. Leonardo ar fi pictat un monstru ce scotea foc pe nări, care avea un aspect atât de înfricoşător, încât ser Piero, tatăl băiatului, impresionat de talentul lui Leonardo, ar fi arătat scutul unui negustor de artă florentin, care l-a cumpărat imediat, vânzându-l mai apoi Ducelui de Milano. Pentru a-l răsplăti pe ţăran, ser Piero ar fi cumpărat alt scut, decorat cu o inimă străpunsă de o săgeată, pe care l-a dat acestuia. [21] Nu putem şti cât de adevărată este această istorie, cert este însă că un desen al lui Leonardo da Vinci din aceeaşi perioadă, dovedeşte un talent şi o predispoziţie pentru perfecţiunea detaliului ieşite din comun.

În atelierul lui Verrocchio, 1466- 1476[modificare | modificare sursă]

Verrocchio, Botezul lui Cristos - Galeria Uffizi, Florenţa

În 1466, pe când avea 14 ani, Leonardo a devenit ucenicul artistului Andrea di Cione, cunoscut sub numele de Verrocchio, al cărui atelier era renumit în toată Florenţa.[22] În atelierul lui Verrocchio lucrau şi alţi ucenici, care vor deveni ulterior faimoşi precum Domenico Ghirlandaio, Perugino, Botticelli, şi Lorenzo di Credi. [23]Au urmat ani de studiu intens, Leonardo da Vinci fiind deprins cu tehnicile desenului, modelării artistice, cu tehnicile picturii în ulei şi tempera, căpătând cunoştinţele de bază necesare unui artist, fiind totodată iniţiat în tainele metalurgiei şi prelucrării metalelor, chimiei, mecanicii şi tâmplăriei.[24] Cea mai mare parte a muncii din atelier era prestată de ucenici. Conform celor afirmate de Giorgio Vasari, Leonardo da Vinci ar fi colaborat cu Verrocchio la realizarea Botezului lui Cristos, pictând un înger care ridică roba lui Isus într-o manieră mult superioară de cea a maestrului său, încât Verrocchio, umilit, n-ar mai fi pictat niciodată. Tabloul este pictat în tempera şi ulei şi se găseşte la Galeria Uffizi din Florenţa. Leonardo a pictat îngerul îngenuncheat din stânga, peisajul de fundal şi a repictat trupul Mântuitorului. Diferenţa dintre cele două stiluri este evidentă, relevând stilul original şi elegant al lui Leonardo. În aceeaşi perioadă, se presupune că artistul ar fi servit drept model pentru două lucrări ale lui Verrocchio, statuia de bronz a lui David de la Bargello, şi Arhanghelul Rafael în tabloul Tobias şi îngerul. În 1472, după şase ani de studiu şi muncă susţinută, Leonardo da Vinci, acum în vârstă de 20 de ani, s-a calificat maestru, fiind admis în Ghilda Sf. Luca, ghilda artiştilor şi doctorilor. Deşi tatăl său i-a oferit posibilitatea de a avea propriul atelier, era atât de ataşat de cel ce-i fusese profesor, încât a continuat colaborarea cu acesta.

Viaţa profesională, 1476–1513[modificare | modificare sursă]

Leonardo da Vinci: Madona Benois, 1478 - Muzeul Ermitaj,Sankt Petersburg

În arhivele din 1476 ale tribunalului din Florenţa s-a descoperit un denunţ anonim, în urma căruia patru tineri, printre care şi Leonardo da Vinci, erau acuzaţi de sodomie. Deoarece denunţul nu era semnat iar acuzaţiile n-au putut fi probate, dosarul a fost clasat. (Procesul Saltarelli) În Evul Mediu, pe tot teritoriul actualei Italii, în republicile italiene şi pe tot cuprinsul statelor papale, actele de sodomie erau categoric interzise, delictele fiind instrumentate de Inchiziţie, iar vinovaţii fiind pedepsiţi prin ardere pe rug. Nu există informaţii privind viaţa şi activitatea sa în următorii doi ani (până în 1478).[25]Cert este că în 1478 a părăsit atelierul lui Verrocchio, dar şi

casa părintească. Un anume "Anonimo" Gaddiano, afirmă că în 1480, Leonardo da Vinci locuia în palatul familiei Medici, şi că lucra în grădina pieţei San Marco, care găzduia un fel de academie de artişti, poeţi şi filozofi înfiinţată şi finanţată de aceeaşi familie. În ianuarie 1478, a primit deja prima comandă în calitate de artist independent, pictura unei bucăţi din altarul Capelei Sf. Bernard din Palazzo Vecchio, urmată de a doua, în martie 1481, Adoraţia magilor, pentru călugării de la San Donato a Scopeto. [26] Nici una din comenzi nu a fost finalizată, cea de-a doua fiind abandonată datorită plecării artistului la Milano. Vasari povesteşte că Leonardo ar fi fost extrem de talentat ca muzician. În 1482, acesta ar fi realizat o liră din argint cu corpul de forma unui cap de cal,[27] şi că Lorenzo de Medici l-ar fi trimis la Milano, pentru a dărui această liră Ducelui de Milano, Ludovico Sforza, cu scopul de a întări legăturile cu acesta.[28] Cu această ocazie, Leonardo da Vinci a compus o scrisoare, citată adesea, adresată ducelui Sforza, prin care îl informa despre aptitudinile sale inginereşti şi artistice.[29] Artistul a petrecut în Milano următorii 17 ani, din 1482 până în 1499. Printre primele lucrări importante care i-au fost comandate, se remarcă pictura Fecioara pe stânci, pentru Confreria Imaculatei Concepţii şi fresca intitulată Cina cea de Taină pentru mânăstirea Santa Maria delle Grazie. [30] În primăvara lui 1485, Leonardo da Vinci a călătorit în Regatul Ungariei, trimis de Sforza la principele Matei Corvin. Se presupune că ar fi pictat pentru acesta un tablou intitulat Sfânta Familie, căruia i s-a pierdut urma. [31] Între 1493 şi 1495, în notele de socoteli zilnice ale artistului apare o femeie cu numele de Caterina. Atunci când aceasta a murit în 1495, lista cheltuielilor de înmormântare sugerează că ar fi vorba despre mama sa.[32]

Leonardo da Vinci: Il Condottiere, 1480 - British Museum, Londra

Leonardo da Vinci s-a implicat în multe proiecte pentru ducele Sforza, inclusiv crearea de care alegorice pentru diverse ocazii festive, proiectul domului catedralei din Milano, şi modelul unei uriaşe statui ecvestre a lui Francesco Sforza, predecesorul ducelui Ludovico. În vederea realizării acestei statui nemaivăzute, au fost procurate 70 de tone de bronz. Monumentul a rămas neterminat timp de mai mulţi ani, o chestiune deja obişnuită pentru Leonardo. Modelul de lut al imensei statui a fost terminat în 1492. El depăşea ca proporţii singurele două mari statui ecvestre ale Renaşterii, statuia lui Gattamelata din Padova, realizată de Donatello şi statuia lui Bartolomeo Colleoni din Veneţia, realizată de Verrocchio. Statuia lui Verrocchio a fost turnată în bronz abia în 1488, după moartea acestuia, şi după ce Leonardo începuse deja să facă planurile detailate

pentru turnarea în bronz a uriaşei sale statui. Toată lumea era cu ochii aţintiţi asupra uriaşei statui, Michelangelo chiar a afirmat că va fi imposibil pentru Leonardo s-o toarne. În noiembrie 1494, bronzul destinat statuii a fost utilizat pentru confecţionarea de tunuri care să apere oraşul de invazia regelui Carol al VIII-lea al Franţei. La începutul celui de-al doilea război italian, în 1499, trupele invadatoare franceze au luat la ţintă modelul uriaş din lut al imensei statui. Odată ce Sforza a fost răsturnat de la putere, Leonardo da Vinci, împreună cu Salai, asistentul său, şi cu unul din prieteni, matematicianul Luca Pacioli, au fost nevoiţi să fugă din Milano la Veneţia, unde a fost angajat ca arhitect militar şi inginer, pentru a dezvolta sistemul de apărare al oraşului contra unui atac naval. În anul 1500 s-a întors la Florenţa, unde el şi tovarăşii săi au fost oaspeţii călugărilor de la mânăstirea Santissima Annunziata, care le-au oferit posibilitatea organizării unui atelier de lucru, unde, conform spuselor lui Vasari, Leonardo a creat macheta Fecioarei cu Pruncul şi Sf. Ana şi Sf. Ioan Botezătorul, o lucrare care a stârnit atâta admiraţie încât “bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni” s-au perindat prin faţa ei “ca la o mare sărbătoare”. Atelierul a fost redescoperit în 2005, în timpul restaurării aripii în care funcţionase timp de mai mulţi ani departamentul de hărţi militare.[33]În 1502, Leonardo se află la Cesena, în serviciul lui Cesare Borgia, fiul papei Alexandru VI, în calitate de arhitect militar şi inginer, călătorind de-a lungul şi de-a latul Italiei împreună cu patronul şi protectorul său. În această calitate, Leonardo a creat mai multe hărţi şi planuri. Hărţile erau ceva extrem de rar în acea epocă, iar cele realizate de Leonardo par a avea o nouă concepţie. Printre hărţile realizate atunci, se remarcă cea a văii Chiana, menită să ofere patronului său o imagine de ansamblu asupra teritoriului şi poziţiilor fortificate. Harta a fost realizată în strânsă legătură cu alt proiect al său, un baraj înspre mare în Florenţa pentru a susţine alimentarea cu apă a oraşului. Artistul a revenit la Florenţa în 18 octombrie 1503, unde în următorii doi ani a desenat şi pictat o frescă intitulată Bătălia de la Anghiari, lucrare comandată de Signorie, în paralel cu altă frescă, Bătălia de la Cascina, realizată de Michelangelo. Amândouă lucrările s-au pierdut. Compoziţia lui Michelangelo este cunoscută datorită unei copii realizate de Aristotole da Sangallo în 1542.[34] Lucrarea lui Leonardo este cunoscută datorită schiţelor pregătitoare şi mai multor copii ale zonei centrale, cea mai bună dintre ele o datorăm pictorului Peter Paul Rubens. În 1504, da Vinci a făcut parte din comitetul pentru amplasarea statuii David a lui Michelangelo, contrar voinţei autorului.[35] În 1506, s-a întors la Milano, împreună cu mulţi din ucenicii săi, printre care Bernardino Luini, Giovanni Antonio Boltraffio şi Marco d'Oggione, ultimul fiind cunoscut pentru copiile sale după Cina cea de Taină. Din păcate, nu a putut sta prea mult timp în Milano, deoarece tatăl său a murit în 1504, el trebuind să se întoarcă la Florenţa în 1507, pentru a rezolva problema moştenirii împreună cu fraţii săi. În 1508 s-a întors în Milano, unde a locuit în propria sa casă, situată aproape de Porta Orientale, în parohia Santa Babila.

Fecioara pe stânci - prima variantă (1483) Muzeul Luvru

Ultimii ani, 1513–1519[modificare | modificare sursă]

Începând din septembrie 1513, până în 1516, în timpul papei Leon X, Leonardo a petrecut mult timp în Cortile del Belvedere, în Vatican, unde în aceeaşi perioadă lucra şi pictorul Raffaello Santi, cunoscut sub numele de Rafael. În octombrie 1515, regele Francisc I al Franţei a recapturat oraşul Milano. În 19 decembrie, Leonardo a fost prezent la întâlnirea dintre Francisc I şi Papa Leon X, care a avut loc la Bologna. [36][37] Leonardo a primit o comandă din partea lui Francisc I de a realiza un leu mecanic, care putea să meargă, şi care putea să-şi deschidă pieptul pentru a da la iveală o tufă de crini.[38] Nu se cunoaşte scopul pentru care a fost comandat acest leu mecanic, dar se presupune că era destinat să-l întâmpine pe rege la intrarea sa triumfală în Lyon, şi probabil că a fost utilizat în cadrul convorbirilor de pace cu papa. Leul s-a pierdut, o replică mai mult sau mai puţin fidelă cu originalul a fost realizată de curând şi se găseşte la Muzeul din Bologna. [39] În 1516 a intrat în serviciul lui Francisc I, sub înalta protecţie a acestuia, fiindu-i dată o locuinţă în Clos Lucé (Cloux), azi devenită muzeu, lîngă reşedinţa regală Château d'Amboise. Aici şi-a petrecut ultimii ani din viaţă, însoţit de ucenicul său, contele Francesco Melzi, având alocată o pensie de 10,000 de scuzi italieni.

Conacul Clos Lucé, ultimul domiciliu al lui Leonardo da Vinci

Leonardo da Vinci s-a stins din viaţă la Clos Lucé, în 2 mai 1519. În ultimii ani, regele Francisc I şi Leonardo deveniseră prieteni apropiaţi. Giorgio Vasari povesteşte că regele l-ar fi ţinut de mână până în ultima clipă. Această istorie, foarte dragă francezilor, ilustrată de tabloul lui Jean Auguste Dominique Ingres, pare a fi mai degrabă o legendă, dat fiindcă în aceeaşi zi, de la Saint-Germain-en-Laye, Francisc I a emis un edict, în consecinţă nu putea fi la Clos Lucé. Alţi cercetători au remarcat că edictul nu era semnat personal de rege. Vasari menţionează că în ultimele zile, simţindu-şi sfârşitul aproape, Leonardo a chemat un preot pentru a se spovedi şi împărtăşi. Conform dorinţei sale, 60 de cerşetori au însoţit cortegiul funerar. Fiecare din aceştia a fost răsplătit cu o sumă de bani stabilită în prealabil de Leonardo. Principalul moştenitor şi executorul testamentar al artistului a fost contele Melzi, care i-a fost alături până în ultima clipă. Lui i-au rămas picturile, desenele, biblioteca, uneltele şi alte obiecte personale ale artistului, ca şi o sumă de bani. Nu a fost uitat nici Salai, fostul său ucenic şi tovarăş, la fel şi credinciosul său servitor, Battista di Vilussis, fiecare primind jumătate din via lui Leonardo, fraţii artistului care şi-au împărţit terenuri, şi servitoarea sa, care a primit o “pelerină neagră, de bună calitate, cu marginea îmblănită”, ceea ce voia să însemne, că servitoarea sa putea participa la funeralii îmbrăcată “decent”.[40] Leonardo da Vinci a fost înmormântat în Capela Saint-Hubert a (castelului Amboise)

Viaţa personală[modificare | modificare sursă]

Se cunosc extrem de puţine amănunte privind viaţa personală a lui Leonardo da Vinci, deşi a lăsat în urmă sute de pagini manuscrise. Nu există scrisori, scrieri poetice, jurnal personal sau memorii. Nicăieri în scrierile sale sau în cele ale contemporanilor săi nu apare vreo informaţie care să indice vreun interes afectiv faţă de vreo persoană. În consecinţă, nu se poate stabili cu certitudine dacă a avut vreo relaţie afectivă şi/sau eventual sexuală, cu vreo persoană, bărbat sau femeie. Din contră, cei care l-au cunoscut, vorbesc despre o existenţă aproape ascetică, dedicată trup şi suflet artei şi ştiinţei. Una din notele sale conţine câteva referinţe privind sexualitatea şi procreaţia:

"Actul procreaţiei şi tot ce are legătură cu el este atât de dezgustător încât oamenii ar dispărea dacă nu ar interveni ceva feţe drăgălaşe sau dispoziţii senzuale."[41]

Această frază a fost interpretată în fel şi chip, cu scopul de a defini orientarea sexuală a artistului.

Procesul Saltarelli[modificare | modificare sursă]

Actele din dosarul acestui proces constituie singurul document istoric şi singurul cu valabilitate juridică cu referire directă la orientarea sexuală a lui Leonardo da Vinci.

În data de 9 aprilie 1476, în cutia de scrisori (tamburo) din faţa primăriei (Palazzo della Signoria) a fost depus un denunţ anonim împotriva unui tânăr ucenic giuvaergiu, Jacopo Saltarelli, denunţ în care se menţiona că acesta ar avea diverse "legături mizerabile cu persoane care i-au solicitat asemenea servicii nasănătoase". Denunţul acuză patru persoane de a-l fi sodomizat pe Saltarelli, respectiv: Leonardo da Vinci, ucenic în atelierul pictorului Verrocchio, un croitor pe nume Baccino, un anume Bartolomeo di Pasquino, şi Leonardo Tornabuoni, membru al familiei aristocratice cu acelaşi nume din Florenţa, asociată cu familia Medici.[42] Saltarelli era cunoscut autorităţilor, deoarece se prostitua, iar cu cîteva luni în urmă, un alt bărbat fusese condamnat pentru sodomizarea acestuia.[43] Unele surse afirmă că ar fi lucrat şi ca model pentru Leonardo. Judecătorii au decis să claseze cazul, cu condiţia să nu mai apară alte denunţuri. În 7 iunie 1476, un alt denunţ

a fost depus, dar din nou judecătorii au decis să claseze cazul, dat fiindcă denunţul, chiar dacă era anonim, trebuia să fie semnat.[44] Ulterior, s-a speculat faptul că familia unuia din acuzaţi, Leonardo Tornabuoni, ar fi exercitat presiuni prin intermediul familiei Medici pentru clasarea cazului.[45] Cert este că în acea perioadă, sodomia era considerată un delict extrem de grav, pedepsit cu moartea prin ardere pe rug. Deoarece era extrem de greu de probat, adesea se recurgea la tortură. Nu era o chestiune cu care să se glumească, deşi autorităţile erau relativ tolerante. Prin sodomie se înţelegea orice practică sexuală în afară de contactul sexual normal vaginal dintre bărbat şi femeie, conform definiţiei date de Toma d'Aquino. Acuzaţia de sodomie era extrem de frecventă în epocă, atât în rândul aristocraţiei, fiind folosită pentru eliminarea rivalilor politici, cât şi la nivelul claselor de jos, cel mai adesea în scopuri mercantile, dat fiindcă condamnatului i se confisca averea, o parte revenindu-i denunţătorului.

Un cercetător contemporan, Michael Rocke, a investigat cu mijloace moderne arhiva Oficialilor Nopţii (Ufficiali di notte), o instituţie represivă, menită să instrumenteze cazurile de sodomie în Florenţa, stabilind că timp de 70 de ani, între 1432 şi 1502, timp în care această instituţie a fost activă, au fost investigate cca. 16 000 de cazuri de sodomie, 3000 de persoane fiind condamnate. Pare extrem de mult pentru un oraş cu cca. 40 000 de locuitori.[46] Totuşi, în 70 de ani, ar însemna cca. 42 de condamnări anual, adică aproape 1 la mie din populaţia oraşului. În consecinţă, sodomia nu era deci chiar aşa de răspândită pe cât afirmă Michael Rocke în cartea sa. Pe de altă parte, sodomia nu însemna neapărat relaţii homosexuale, ci includea o paletă extrem de largă de practici sexuale, de la masturbare şi până la sex anal heterosexual. Chiar şi felaţia, practicată curent de prostituate, era considerată sodomie. Autorităţile erau alarmate de scăderea numărului de căsătorii, puse pe seama extinderii practicilor sexuale „necurate”, astfel încât au decis să crească numărul de bordeluri şi să asigure o dotă pentru tinerele sărace, concomitent cu sporirea represiunii, care nu era nici pe departe atât de cruntă pe cât era bunăoară în ţările de la nord de Alpi, unde execuţia publică prin ardere pe rug pentru sodomie era relativ frecventă, sau în comparaţie cu Anglia, unde în 27 noiembrie 1835 au fost spânzuraţi James Pratt şi John Smith, ultima condamnare la pedeapsa capitală pentru sodomie din Marea Britanie. Cu toate că dosarul cazului de sodomie în care era implicat şi Leonardo da Vinci a fost clasat, eticheta de "desfrânaţi" aplicată de opinia publică celor patru acuzaţi a persistat multă vreme. Privind retrospectiv, toată această afacere pare să fi fost un atac politic la adresa familiei de Medici, Leonardo fiind doar o victimă colaterală. O altă certitudine este faptul că nici unul din contemporanii săi, şi nici biograful său, Giorgio Vasari (1511-1574), nu pomenesc nimic despre aşa-zisa sa homosexualitate.[47]

Ipoteza lui Sigmund Freud[modificare | modificare sursă]

"Vulturul" identificat de Sigmund Freud în tabloul "Sf. Ana, Fecioara şi Pruncul"

Pornind de la o notă scrisă de Leonardo da Vinci, Sigmund Freud a scris în 1910 un eseu intitulat Leonardo da Vinci şi memoria copilăriei (titlu original : Eine Kindheitserinnerung des Leonardo da Vinci, 1910), practic, un studiu psihanalitic cu tentă literară asupra lui Leonardo da Vinci şi operei sale. Sigmund Freud a pornit de la o notă a lui Leonardo din Codex Atlanticus, în care acesta îşi aminteşte:

"... printre primele amintiri din copilărie, mi se pare că eram aşezat în leagăn şi un vultur (în italiană nibbio) a venit la mine, mi-a deschis gura cu coada, şi m-a lovit cu ea de mai multe ori peste buze..."

Pornind de la această notă, Freud a interpretat acest eveniment drept o fantezie, fantasmă a artistului, privind un contact sexual oral. Conform teoriei sale, vulturul ar fi mama artistului, dat fiindcă în scrierea antică egipteană, hieroglifa "mamă" este simbolizată printr-un vultur. (zeiţa Mut) Sigmund Freud a dezvoltat această teorie pornind de la o idee mai veche a sa, privind relaţia dintre mamă şi pruncul alăptat, similară cu o felaţie. Pornind de aici, Freud a analizat tabloul lui Leonardo de la Muzeul Luvru, Sf. Ana, Fecioara şi Pruncul (1510-1513), făcând observaţia că vestmintele Sfintei Fecioare seamănă cu un vultur. De aici, a dedus că toate acestea denotă fantezii de "homosexual pasiv" ale artistului.

Imediat după publicarea eseului, mai mulţi specialişti italieni au acuzat o eroare de traducere în ediţia în limba germană, cartea Mariei Herzfeld, Leonardo da Vinci, der Denker, Forscher und Poet, utilizată ca referinţă de către Freud, respectiv traducerea cuvântului nibbio prin vultur, care de fapt, în context s-ar traduce prin zmeu (de hârtie). Cu toate acestea, cuvântul nibbio în italiană înseamnă şi gaie (pasăre de pradă înrudită cu vulturul, lat. Milvus milvus, fam. Accipitridae), astfel încât adepţii lui Freud au refăcut imediat teoria privind pretinsa homosexualitate "pasivă" a lui Leonardo da Vinci.

Cei mai mulţi specialişti în opera lui Leonardo da Vinci, oameni care şi-au dedicat întreaga viaţă studierii operei acestuia, susţin totuşi că visul său "profetic" este inspirat de Divina Comedie a lui Dante Alighieri, fiind de fapt o metaforă extrem de răspândită în scrierile epocii, şi că toate teoriile lui Freud, ca şi ale epigonilor acestuia sunt simple fabulaţii.[48] De altfel, însuşi Freud, aflând despre eroarea de traducere, avea să-i mărturisească cu amărăciune lui Lou Andreas-Salomé în 1919 că era una din cele mai bune scrieri ale sale. [49] Freud se înşela

însă, pentru că homosexualitatea în Florenţa familiei de Medici avea aceleaşi trăsături caracteristice cu pederastia din Grecia antică, Leonardo, în calitate de maestru nu putea fi în nici un caz homosexual pasiv, rolul acesta era rezervat ucenicilor care-şi completau veniturile, prostituându-se, precum Jacopo Saltarelli. Apoi Freud nu a înţeles sau s-a făcut că nu înţelege rolul mamei lui da Vinci, o simplă ţărancă pe post de dădacă până la cinci ani, după care a trebuit să-şi încredinţeze fiul tatălui, Messer Piero Fruosino di Antonio da Vinci, notar oficial al Florenţei. O simplă ţărancă pe post de purtătoare de sarcină şi apoi de dădacă, nu avea cum să bântuie visele erotice ale artistului.

Teorii contemporane[modificare | modificare sursă]

Angelo Incarnato - desenul unui înger cu penisul în erecţie - una din "dovezile indubitabile" a pretinsei homosexualităţi a

artistului.

Având ca punct de plecare procesul de sodomie din 1476 şi eseul lui Sigmund Freud, mai mulţi cercetători contemporani au disecat scrierile şi opera artistică a lui Leonardo da Vinci, căutând să descopere "dovezi" ale pretinsei homosexualităţi a acestuia. Principalele argumente invocate de către aceştia sunt:

Leonardo da Vinci a avut doi ucenici, Gian Giacomo Caprotti da Oreno şi Contele Francesco Melzi, care

au stat alături de marele artist până la moartea acestuia, amândoi "tineri" şi "frumoşi".

Schiţa pentru tabloul Sf. Ioan Botezătorul, intitulată The Incarnate Angel, desen în cărbune din 1515 aflat

în colecţia Muzeului Luvru, reprezentând un înger cu penisul în erecţie.

Personajul din dreapta lui Isus, în Cina cea de Taină, are sexul nedefinit.

Leonardo da Vinci nu a fost niciodată însurat.

Leonardo da Vinci a evitat să picteze nuduri de femei, în schimb a pictat numeroşi tineri cu chip angelic.

Elizabeth Abbott, în lucrarea History of Celibacy afirmă că deşi este "foarte probabil" ca Leonardo da Vinci să fi fost homosexual, traumatizat de procesul de sodomie din 1476, artistul ar fi optat pentru castitate pentru tot restul vieţii.[50] Alţi autori afirmă fără echivoc despre Leonardo da Vinci că ar fi fost homosexual şi chiar pedofil sadea, începând cu autorul cu mare succes la public Dan Brown, care în romanul Codul lui da Vinci afirmă că artistul ar fi fost un homosexual înflăcărat (flamboyant). Michael White, în cartea Leonardo: The First Scientist, afirmă că "there is little doubt that Leonardo remained a practising homosexual", indicând chiar şi două nume de "parteneri sexuali" ai artistului, respectiv un anume Fioravante di Domenico şi un tânăr şoimar, Bernardo di Simone, bazându-se pe interpretarea proprie a unor note personale ale lui Leonardo. [51].

Discipoli şi ucenici[modificare | modificare sursă]

Gian Giacomo Caprotti da Oreno, supranumit Salai sau Il Salaino(micul nespălat, sau drăcuşorul), a ajuns în preajma lui Leonardo în 1490. După numai un an, Leonardo a făcut o listă cu toate “potlogăriile” acestuia, numindu-l “hoţ, mincinos, încăpăţânat şi avid de bani”, după ce fusese prins de cel puţin cinci ori că şterpelise bani şi alte obiecte de valoare, pentru a cheltui o avere pe haine.[52] Cu toate acestea, Leonardo l-a tratat cu îngăduinţă, acesta rămânând în slujba artistului aproape 30 de ani. Salai a realizat un număr de tablouri sub nume propriu (Andrea Salai), dar deşi Vasari afirmă că Leonardo l-ar fi învăţat totul despre pictură, lucrările sale nu se ridică totuşi la nivelul altor ucenici ai pictorului, precum Marco d'Oggione şi Boltraffio. În 1515 a pictat o versiune nud a Monei Lisa, cunoscută drept Monna Vanna.[53] În 1525, anul morţii sale, Salai era proprietarul celebrului tablou Mona Lisa, evaluat la cererea sa cu 505 lire, o valoare extraordinară în acea vreme pentru un portret de mici dimensiuni.[54] În 1506, Leonardo a mai luat un ucenic, Contele Francesco Melzi, fiul unui aristocrat din Lombardia, care va fi considerat ucenicul său preferat. L-a urmat pe Leonardo da Vinci în Franţa, rămânând alături de el până la moartea acestuia. Melzi a moştenit lucrările artistice şi ştiinţifice ale maestrului, manuscrisele şi colecţiile sale, cărţile şi obiectele personale, fiind şi executorul testamentar al artistului.

Opera artistică[modificare | modificare sursă]

Pictura[modificare | modificare sursă]

În ciuda renumelui pe care şi l-a câştigat, cu precădere în sec.20, în calitate de om de ştiinţă şi inventator, timp de patru secole după moartea sa, Leonardo da Vinci a rămas în conştiinţa colectivă drept unul din cei mai mari pictori, deşi numărul lucrărilor rămase în urma sa este extrem de redus, în raport cu alţi contemporani de-ai săi. Lucrările sale certe, ca şi cele atribuite lui au o valoare inestimabilă, iar ultimele care s-au vândut, au atins preţuri fabuloase. Încă din timpul vieţii, pe la 1490, Leonardo era descris ca un pictor “divin”, faima sa sporind cu trecerea anilor. Leonardo rămâne în istoria picturii prin câteva lucrări care au fost remarcate încă din timpul vieţii sale datorită tehnicii novatoare, perfecţiunea detaliilor, a celor anatomice în primul rând, apoi se remarcă iluminarea savantă, interesul său pentru fizionomie şi pentru modul în care aceasta poate exprima emoţii şi sentimente, modul în care a utilizat corpul uman pentru compoziţii figurative, coloristica inovatoare şi subtilitatea gradată a tonurilor. Toate aceste calităţi pot fi recunoscute cu uşurinţă în lucrările sale cele mai cunoscute: Monna Lisa, Cina cea de Taină, Fecioara pe stânci.[55]

Lucrări din tinereţe[modificare | modificare sursă]

Buna Vestire (1475-1480) una din primele lucrări ale lui Leonardo da Vinci, Uffizi, 98x217 cm

Prima lucrare realizată de Leonardo da Vinci a fost Botezul lui Cristos, lucrare atribuită lui Verrochio, realizată în colaborare cu acesta. Din aceeaşi perioadă datează alte două lucrări, amândouă cu titlul Buna Vestire. Una are dimensiuni reduse, 59x14 cm. Este o "predella", o bucată care ar trebui să se potrivească la baza unei compoziţii mai mari, în cazul de faţă, o lucrare aparţinînd lui Lorenzo di Credi, de care a fost separată ulterior. A doua bună vestire este o lucrare de dimensiuni ceva mai mari, cu o lăţime de 217 cm. În ambele lucrări, Leonardo da Vinci a utilizat un aranjament clasic, prezent şi în două binecunoscute lucrări ale lui Fra Angelico, cu Fecioara stând în genunchi sau în picioare, în dreapta imaginii, în stânga un înger în profil, cu o îmbrăcăminte sofisticată. Deşi anterior atribuită lui Ghirlandaio, lucrarea este azi atribuită lui Leonardo. [56] În lucrarea cea mică, Sfânta Fecioară pleacă ochii şi îşi împreunează mâinile într-un gest care vrea să exprime supunere faţă de voinţa Domnului. În a doua lucrare, din contră, Sfânta Fecioară nu este de loc supusă. Tânăra ce o reprezintă, întreruptă din lectură de neaşteptatul emisar, pune un deget de-a curmezişul Bibliei, pentru a marca locul în care i-a fost întreruptă lectura, ridicând mâna în semn de surpriză. Tânăra femeie acceptă rolul de mamă a Domnului, nu cu resemnare, ci cu încredere. În această lucrare, Leonardo da Vinci reprezintă dimensiunea umană a Sfintei Fecioare, recunoscând rolul umanităţii în încarnarea Domnului.

Lucrările din anii 1480[modificare | modificare sursă]

Lucrarea Sf. Ieronim în pustietate, cca. 1480, Pinacoteca Vaticana, Roma

În 1480, Leonardo a primit două comenzi extrem de importante şi a început o altă lucrare care se va dovedi revoluţionară din punct de vedere al compoziţiei. Două din cele trei lucrări nu au mai fost terminate, iar a treia a constituit subiectul unor discuţii interminabile, privind termenele şi preţul. Una din lucrări este intitulată Sf. Ieronim în pustietate. Unul din cercetătorii vieţii şi operei lui Leonardo, Liana Bortolon, asociază această lucrare

cu o perioadă dificilă din viaţa artistului, relevată de una din însemnările sale: „... gândeam că învăţ să trăiesc, (în realitate) învăţam să mor”. Lucrarea odată începută, compoziţia poate fi văzută, fiind extrem de neobişnuită. Lucrarea, care prin secolul al XVIII-lea îi aparţinea Angelicăi Kauffman, a fost mai apoi tăiată în două. Cele două bucăţi au fost regăsite ulterior, prima într-un târg de vechituri, şi a doua, în atelierul unui curelar, fiind mai apoi reunite pentru a forma compoziţia originală. .[57] Este posibil ca totuşi anumite zone periferice ale compoziţiei originale să lipsească. Sf. Ieronim ocupă zona centrală a lucrării, aşezat după o linie uşor înclinată, şi văzut cumva dintr-o perspectivă aeriană. Îngenuncheat, cu un braţ întins în lateral, cu privirea fixă, îndreptată în direcţie opusă, postura personajului pare desprinsă din studiile anatomice ale artistului. În prim plan, în dreapta, întins de-a curmezişul, simbolul preferat al artistului, un leu, formează o dublă spirală la baza compoziţiei. O altă inovaţie este planul de fundal cu stânci colţuroase abia schiţat, din care se detaşează personajele principale.

Aceeaşi concepţie novatoare în ceea ce priveşte compoziţia, elementele de fundal şi dramatismul subiectului apar în altă capodoperă neterminată, intitulată Adoraţia Magilor, comandă a călugărilor din mânăstirea San Donato din Scopeto. Este o compoziţie complexă, cu dimensiunea de cca. 250 x 250 cm. În vederea realizării acesteia, Leonardo a făcut numeroase schiţe şi desene preliminare, inclusiv unul extrem de detailat în perspectivă liniară cu ruine, care formează o parte din fundalul scenei. Din păcate, în 1482, la ordinul lui Lorenzo de Medici, artistul a plecat la Milano, pentru a câştiga bunăvoinţa lui Ludovico Sforza (Il Moro, adică “maurul”), lucrarea fiind abandonată.

A treia lucrare importantă din această perioadă este Fecioara pe stânci, lucrare comandată de Confreria Imaculatei Concepţii. Lucrarea, realizată cu concursul lui Giovanni Ambrogio de Predis, trebuia să completeze o parte a altarului, construit deja.[58] Leonardo a ales să picteze un moment apocrif al copilăriei lui Isus, în care Ioan Botezătorul, protejat de un înger, întâlneşte Sfânta Familie în drumul spre Egipt. În această scenă, Ioan îl recunoaşte pe Isus drept Cristos, Fiul Domnului. Scena emoţionantă, de o frumuseţe deosebită, impresionează prin graţia personajelor ce-l înconjoară pe pruncul Isus, într-un peisaj sălbatic, dominat de stânci şi cascade.[59] Deşi lucrarea este destul de mare, 200 x 120 cm, nu este atât de complexă pe cât au dorit călugării de la San Donato, având doar patru personaje în loc de cele cca. cincizeci cerute, şi un peisaj sălbatic în loc de unul arhitectural. Lucrarea a fost totuşi terminată, practic au fost executate două versiuni ale aceleiaşi lucrări, una rămasă să decoreze capela Confreriei, cealaltă rămânând în posesia lui Leonardo da Vinci, care a luat-o cu el în Franţa. Călugării nu au obţinut însă lucrarea, şi nici de Predis nu a văzut nici un ban pentru munca sa, decât mult mai târziu.[60]

Lucrările din anii 1490[modificare | modificare sursă]

Cina cea de Taină, Mânăstirea Santa Maria delle Grazie, Milano

Cea mai renumită lucrare a lui Leonardo da Vinci, realizată în 1490, a fost Cina cea de Taină, o frescă pictată în refectoriul (sala de mese) mânăstirii Santa Maria della Grazie din Milano. Fresca reprezintă momentul în

care Isus, înconjurat de discipolii săi, ia ultima cină, înainte să fie arestat şi condamnat la moarte, surprinzând exact momentul în care acesta rosteşte fraza profetică: “unul din voi mă va vinde”. Scena surprinde consternarea discipolilor Mântuitorului la auzul vorbelor acestuia. Scriitorul Matteo Bandello povesteşte cum Leonardo lucra în unele zile de dimineaţă până seara, fără a se opri nici măcar pentru a mânca, după care urmau câteva zile în care nu mai picta absolut deloc.[61] Modul de lucru al artistului era dincolo de puterea de înţelegere a călugărilor, astfel că, exasperaţi, aceştia au cerut lui Ludovico Sforza să intervină. [62] Atunci când a fost terminată, fresca a fost unanim aclamată, fiind considerată o capodoperă. Din păcate, tehnica utilizată de Leonardo, tempera, prin care acesta dorea obţinerea de culori mai vii, s-a dovedit inadecvată substratului pe care a fost aplicată, umezeala datorată apropierii de bucătărie, a condus la deformarea şi scorojirea acesteia, astfel încât un vizitator al mânăstirii, 100 de ani mai târziu, o descria drept o “ruină”. [63] Cu toate acestea, fresca lui Leonardo rămâne una din cele mai cunoscute opere de artă religioasă din istorie, fiind reprodusă pe orice, de la tricouri, până la celebrele “carpete de pus pe perete”.

Lucrările din anii 1500[modificare | modificare sursă]

Mona Lisa (1503-1506), Muzeul Luvru

Dintre lucrările realizate de Leonardo în secolul al XVI-lea, de departe cea mai renumită este Mona Lisa, mai precis „Monna Lisa” sau „La Gioconda”. Acest portret de mici dimensiuni este incontestabil cea mai renumită pictură din lume. Renumele său se datorează zâmbetului misterios al femeii, subliniat de artist prin umbrirea colţurilor gurii şi ochilor, astfel că natura sau sursa acestui zâmbet cu subînţeles nu poate fi descifrată. Această tehnică de umbrire s-a numit “sfumato” sau “fumul lui Leonardo”. Vasari, despre care se spune că a cunoscut această lucrare doar din auzite, afirmă că “zâmbetul ei este atât de plăcut, încât pare a fi de origine mai degrabă divină decât omenească”.[64] Dacă Vasari a văzut sau nu tabloul, este subiectul unei controverse printre istorici. Unul din argumentele principale ale celor care susţin că nu a văzut niciodată această lucrare, este că el descrie modelul ca având sprâncene. Unii autori, precum Daniel Arasse, au lansat ipoteza că Leonardo ar fi pictat sprâncenele modelului, dar că acestea ar fi fost eliminate ulterior, nefiind la modă pe la mijlocul secolului al XVI-lea. Analiza lucrării, scanate la rezoluţie înaltă de către Pascal Cotte, a arătat că Mona

Lisa fusese realmente pictată iniţial cu gene şi sprâncene, dar că acestea au fost ulterior eliminate. [65] Se mai poate remarca rochia fără ornamente, astfel încât privirea e atrasă de ochi şi de mâini, ca şi de peisajul din fundal, totul pictat cu tuşe extrem de fine, aproape insesizabile. Mai trebuie adăugată starea perfectă de conservare a lucrării şi lipsa intervenţiilor ulterioare, fapt extrem de rar la o pictură cu asemenea vechime. [66]

În tabloul Fecioara cu Pruncul şi Sf. Ana, compoziţia este din nou concepută sub forma unor personaje în natură, amintind de Sf. Ieronim, cu personajul surprins într-o postură înclinată. Ceea ce face această lucrare extrem de originală, este că cele două personaje înclinate par să se suprapună. Maria este aşezată pe genunchii mamei sale, Sf. Ana. Ea este aplecată puţin în faţă, spre pruncul Isus care se joacă cu un miel. Compoziţia a fost copiată de multe ori şi a influenţat mulţi artişti, printre care Michelangelo, Rafael, Andrea del Sarto, Pontormo şi Correggio. Această schemă compoziţională a fost de asemenea adoptată de pictorii veneţieni Tintoretto şi Paolo Veronese.[67]

Desen[modificare | modificare sursă]

Omul Vitruvian - cca.1485 - Academia, Veneţia

Leonardo da Vinci nu a fost un pictor extrem de prolific precum mulţi dintre contemporanii săi. În schimb, a desenat enorm. Caietele sale conţin sute de schiţe, dar şi desene detailate ale diverselor aspecte care i-au atras atenţia. De asemenea există multe studii preliminare ale picturilor pe care le-a realizat sau pe care plănuia să le realizeze, cum ar fi cele pentru Adoraţia Magilor, Fecioara pe stânci şi Cina cea de Taină. Primul desen cunoscut al artistului este intitulat “Peisaj din Valea râului Arno” şi datează din 1473. Se observă râul, munţii, Castelul Montelupo şi ogoarele din jur.[68] Unul din cele mai cunoscute desene ale sale se intitulează “Omul vitruvian”, un studiu al proporţiilor corpului uman, un “Cap de înger” pentru Fecioara pe stânci, la Luvru, un studiu botanic intitulat “Steaua din Bethlehem” şi un desen de mari dimensiuni (160x100 cm) realizat cu cretă neagră pe hârtie colorată, desen pentru Fecioara cu Pruncul şi Sf. Ana şi Sf. Ioan Botezătorul, la National Gallery, în Londra. Desenele relevă o tehnică “sfumato” pentru realizarea umbrelor, în acelaşi stil aplicat în cazul Monei Lisa. Este cert faptul că Leonardo n-a făcut niciodată vreo pictură după acel desen, tabloul Fecioara cu Pruncul cu Sf. Ana, fiind cea mai apropiată variantă.[69] O altă serie de desene include figuri umane deformate, uneori exagerat, mulţi se referă la ele ca la un fel de caricaturi, sunt studii ale expresiei feţelor

umane, folosind diverse modele întâlnite în cele mai diverse locuri. Vasari chiar povesteşte că atunci când Leonardo observa pe stradă vreo persoană cu o figură care i se părea interesantă, o urmărea, studiind-o îndelung.[70]Există numeroase studii de tineri, asociate adesea cu ucenicul său Salai, cu o caracteristică deosebită, ceea ce azi numim “profil grec”, adică un profil la care se poate trasa o linie dreaptă din frunte până în vârful nasului, cu şaua dintre nas şi frunte extrem de sus, formă întâlnită la multe statui greceşti antice. Acest profil contrastează adesea cu profilul “roman”, războinic. Salai este adesea desenat cu o costumaţie sofisticată şi bizară. Alte desene, extrem de detailate, sunt studii ale unor draperii, un element adesea nelipsit în pictura epocii. În desenele din tinereţe ale artistului chiar se remarcă o extraordinară dexteritate în desenarea acestora. Un alt desen renumit este o scenă macabră desenată în 1479 în Florenţa, reprezentându-l pe Bernardo Baroncelli spânzurat, în legătură cu asasinarea lui Giuliano, fratele lui Lorenzo de Medici, în cazul conspiraţiei Pazzi.

Studii şi invenţii[modificare | modificare sursă]

Manuscrise şi note[modificare | modificare sursă]

Pagina cu studiul unui embrion uman în uter

Umanismul renascentist nu trasa o graniţă categorică între ştiinţă şi artă, astfel încât studiile ştiinţifice şi inginereşti ale lui Leonardo da Vinci sunt cel puţin la fel de impresionante şi inovative pe cât sunt lucrările sale artistice. Studiile sale se regăsesc în cca. 13 000 de pagini de note şi schiţe, la care a lucrat aproape zilnic, de-a lungul întregii vieţi. Multe din notele sale sunt scrise în oglindă, aceasta părând a fi mai degrabă din raţiuni practice, decât din motivul de a păstra vreun secret ascuns. Din cauză că scria cu mâna stângă, este posibil să-i fi fost mai uşor să scrie de la dreapta la stânga. Notele sale relevă o paletă extrem de largă de preocupări, de la banale liste de cumpărături zilnice şi datorii, până la desene de aripi şi pantofi pentru mers pe apă. Se regăsesc de asemenea, compoziţii pentru pictură, studii şi detalii de draperii, animale, copii, disecţii de organe, studii de plante, formaţiuni stâncoase, vârtejuri acvatice, maşini de război, maşini de zburat, studii de arhitectură. Aceste caiete, de diverse tipuri şi mărimi, au fost împrăştiate de prieteni şi moştenitori după

moartea sa, marea majoritate ajungând în final în colecţii de prestigiu, precum Royal Library de la Windsor Castle, Muzeul Luvru, Biblioteca Nacional de España, Victoria and Albert Museum, Biblioteca Ambrosiana care conţine cele 12 volume ale Codexului Atlanticus şi British Library din Londra care deţine o parte a Codexului Arundel.[71] Codex Leicester este singura lucrare ştiinţifică majoră aparţinând lui Leonardo, aflată într-o colecţie privată. Se găseşte în posesia lui Bill Gates, fiind expusă în diverse locuri din lume o dată pe an. Notele lui Leonardo par a fi realizate special pentru a fi tipărite, dat fiindcă multe coli au formă şi ordine care facilitează tipărirea. În multe cazuri privesc un singur subiect, bunăoară, în cazul inimii unui embrion uman, subiectul este acoperit cu observaţii şi desene pe o singură coală.[72] Nu se cunoaşte motivul pentru care Leonardo nu le-a publicat în timpul vieţii.

Studii ştiinţifice[modificare | modificare sursă]

Rhombicuboctahedronul din cartea lui Pacioli, De Divina Proportione

Pasiunea pentru ştiinţă a lui Leonardo a fost mai degrabă contemplativă. El s-a străduit să înţeleagă diverse fenomene descriindu-le în mod minuţios şi reprezentându-le printr-un desen detailat, fără a dezvolta experimente practice şi/sau explicaţii teoretice, dat fiindcă îi lipseau pregătirea matematică şi cunoştinţele de limbă latină. Din această cauză, cercetătorii contemporani cu el au ignorat în bună măsură lucrările sale ştiinţifice, deşi la un moment dat, Leonardo însuşi se străduia să înveţe singur latina. În 1490, el studia matematica cu Luca Pacioli, pregătind o serie de desene de solide de formă regulată pentru a fi gravate pe plăcile pentru ilustraţiile din cartea lui Pacioli, De divina proportione, publicată în 1509. Din conţinutul jurnalelor sale rezultă că plănuia să publice o serie de tratate asupra mai multor subiecte. Se spune că în cursul vizitei din 1517 a secretarului Cardinalului Ludovic de Aragon, ar fi fost observat un tratat coerent de anatomie.[73]Aspecte privind studiile sale de anatomie, lumină şi peisaj, au fost reunite pentru a fi publicate, de către ucenicul său, Contele Francesco Melzi, şi publicate ulterior sub numele de Tratat de Pictură de Leonardo da Vinci, în Franţa şi Italia în 1651, şi în Germania în 1724.[74] Daniel Arasse afirmă că tratatul, apărut în Franţa în nu mai puţin de 62 de ediţii în numai 50 de ani, a făcut ca Leonardo să fie văzut ca un precursor al învăţământului academic de artă. Cu toate că experimentele lui Leonardo au urmat metode ştiinţifice clare, o analiză recentă a activităţii sale ca om de ştiinţă, analiză făcută de Frtijof Capra, afirmă că Leonardo era complet diferit de savanţi precum Isaac Newton sau Galileo Galilei, el căutând să integreze arta cu ştiinţa în cel mai pur spirit renascentist.[75]

Studii de anatomie[modificare | modificare sursă]

Studiu anatomic al mâinii, 1510

Leonardo a căpătat primele noţiuni de anatomie pe când îşi făcea ucenicia în atelierul lui Verrocchio. Acesta insista faţă de ucenicii săi asupra importanţei studiului anatomiei umane. În calitate de artist, pasionat de anatomie, Leonardo da Vinci a devenit repede un adevărat specialist în “anatomie topografică”. A realizat astfel o mulţime de studii, constând în desene amănunţite de muşchi, tendoane şi alte detalii anatomice vizibile. Devenit ulterior artist de renume, i s-a acordat permisiunea de face disecţie de cadavre la Spitalul Santa Maria Nuova din Florenţa, şi ulterior în spitale din Milano şi Roma. Între 1510 şi 1511 a colaborat în acest sens cu doctorul Marcantonio della Torre. Leonardo a realizat peste 240 de desene extrem de detailate, pe care le-a descris cu cca. 13 000 de cuvinte, în vederea publicării unui tratat de anatomie. Toate acestea au rămas la Francesco Melzi, care intenţiona să le publice, dar şi el a fost depăşit de complexitatea problemelor apărute, în special datorită scrisului lui Leonardo da Vinci. Aceste probleme rămăseseră încă nerezolvate în momentul decesului lui Melzi, şi încă alţi 50 de ani după, astfel încât numai o mică parte din materialul cu privire la anatomie a fost inclusă în tratatul de pictură, publicat în 1632 în Franţa.[60][76] În timp ce Melzi ordona materialul pe capitole, acesta a fost examinat de mulţi artişti şi anatomişti, printre care, Giorgio Vasari, Benvenuto Cellini şi Albrecht Dürer, care a făcut mai multe desene după materialul lăsat de Leonardo. Desenele anatomice ale lui Leonardo includ numeroase studii privind scheletul uman, părţile lui componente, precum şi studii privind muşchii şi tendoanele. A studiat de asemenea mecanica scheletului omenesc şi forţele musculare, prefigurând ştiinţa modernă a biomecanicii.[77] A mai desenat inima, sistemul circulator şi vascular, organele sexuale, alte organe interne şi a fost printre primii care a desenat un embrion uman în uter. Desenele realizate şi modul de notare a indicaţiilor şi explicaţiilor erau extrem de avansate pentru acea vreme; se consideră că, dacă ar fi fost publicate atunci, ar fi contribuit substanţial la progresul medicinei.[78][79] Ca artist, Leonardo a studiat efectele emoţionale asupra fizionomiei, studiind în special efectele furiei. De asemenea, a studiat şi desenat diformităţi ale feţei şi semne ale nebuniei. A studiat de asemenea anatomia multor animale, disecând vaci, urşi, maimuţe, păsări şi broaşte, comparând anatomia acestora cu cea a omului, şi a făcut o serie de studii asupra cailor.

Inginerie şi invenţii[modificare | modificare sursă]

Schiţă de biserică înconjurată de capele

Studiu de maşină zburătoare, 1488

Încă din timpul vieţii, Leonardo da Vinci a fost considerat unul din cei mai mariingineri ai timpului său. În scrisoarea de prezentare ce-o trimisese ducelui Ludovico Sforza (Il Moro), Leonardo afirma că este capabil să construiască tot felul de maşini capabile să asigure protecţia oraşului în cazul unui asediu. Atunci când a fugit la Veneţia în 1499, şi-a găsit imediat o slujbă de inginer militar, prin concepţia şi construcţia unui sistem mobil de baricade, care să protejeze oraşul de atacuri din exterior. De asemenea, a relizat un proiect de deviere a râului Arno, proiect la care a colaborat cu Niccolò Machiavelli.[80][81] Notele artistului cuprind o mulţime de invenţii, multe din ele, inutile sau fanteziste, precum un instrument muzical (viola organista), un cavaler mecanic (robot) şi un tun cu abur, dar şi altele utile, precum pompe hidraulice, mecanisme cu clichet reversibile şi proiectile de mortier. În 1502, Leonardo da Vinci a desenat un pod suspendat, parte a unui proiect mai amplu pentru sultanul Baiazid al II-lea, podul fiind destinat să traverseze intrarea în Bosfor, cunoscută drept Cornul de Aur. Baiazid nu a acceptat proiectul, considerându-l irealizabil. Concepţia lui Leonardo a fost reînviată în 2001, atunci când podulVebjørn Sand Da Vinci Project, ce se baza pe ideea sa, a fost realizat în Norvegia.[82][83] Însă ceea ce l-a fascinat cel mai mult de-a lungul întregii sale vieţi a fost zborul. Leonardo a studiat zborul păsărilor, şi a scris mai multe studii despre acesta, printre care Codexul asupra zborului păsărilor din 1505. A conceput şi diverse aparate de zburat, printre care una cu aripi batante (ornitopter) şi o maşină de zburat cu aripă rotativă

(helicopter). Postul de televiziune britanic Canal Four a comandat realizarea unui film documentar intitulat Leonardo's Dream Machines, pentru o emisiune din 2003. Proiectele lui Leonardo pentru o paraşută şi pentru oarbaletă gigant, au fost interpretate, realizate cu mijloacele acelei epoci şi testate cu succes.[84] Multe din proiectele lui Leonardo s-au dovedit astfel fezabile.

Influenţe[modificare | modificare sursă]

Sf, Ioan Botezătorul 1514, modelul este Salai, Muzeul Luvru

În tinereţea lui Leonardo da Vinci, Florenţa era centrul Renaşterii creştine, un focar de cultură şi civilizaţie. Artistul şi-a început ucenicia în 1466, în atelierul lui Verrocchio, an în care maestrul acestuia, marele sculptor Donatello, se stingea din viaţă. Pictorul Ucello, ale cărui experimente cu perspectiva dezvoltaseră tehnica de realizare a peisajelor, era în amurgul vieţii. Pictorii Piero della Francesca şi Fra Filippo Lippi, sculptorul Luca della Robbia, arhitectul şi scriitorul Leon Battista Alberti, toţi erau sexagenari. Verrocchio era artistul de succes al generaţiei următoare, împreună cu Antonio Pollaiuolo şi cu sculptorul Mino da Fiesole. [85]Leonardo da Vinci şi-a petrecut tinereţea în Florenţa, un oraş a cârui faimă creştea prin operele acestor artişti şi prin cele ale contemporanilor lui Donatello, precum Masaccio, ale cărui fresce erau pline de realism şi emoţie, dar şi Lorenzo Ghiberti, ale cărui Porţi ale Paradisului ilustrau arta combinaţiei dintre compoziţii complexe cu multe personaje şi fundalul arhitectural. Piero della Francesca realizase un studiu detailat al perspectivei, [86] fiind totodată primul pictor care a realizat un studiu ştiinţific al luminii. Aceste studii, împreună cu tratatul despre pictură al lui Leone Battista Alberti, De Pictura (1435), au avut un profund impact asupra tânărului Leonardo. Lucrarea lui Massaccio, Alungarea din Grădina Edenului, care îi prezintă pe Adam şi Eva goi şi neajutoraţi, reprezintă o imagine extrem de expresivă a corpului uman, pictat în trei dimensiuni prin utilizarea clarobscurului, a luminilor şi umbrelor, tehnică ce va fi dezvoltată în operele de mai târziu ale lui Leonardo de aşa manieră, încât va influenţa în mod categoric dezvoltarea ulterioară a picturii. Dimensiunea umanistă a lui David al lui Donatello se va regăsi în lucrările de mai târziu ale artistului, cu precădere în Sf. Ioan Botezătorul. O tradiţie răspândită printre pictorii florentini era realizarea de mici lucrări reprezentând pe Sf. Fecioară cu pruncul Isus. Multe din acestea au fost realizate în tempera sau teracotă glazurată în atelierele lui Filippo Lippi, Verrocchio sau ale familiei prolificului Luca della Robbia. Lucrările timpurii de acest gen ale lui Leonardo,

precum Madona cu garoafă sau Madona Benois, au urmat această tradiţie, îm timp ce acesta începea să se detaşeze de tipare, precum în Madona Benois, în care Sf. Fecioară este uşor aplecată înspre pruncul Isus, aşezat în colţul opus. Această formulă compoziţională va fi dezvoltată ulterior de Leonardo în Fecioara cu Pruncul şi Sf. Ana. Leonardo a fost contemporan cu Botticelli, Domenico Ghirlandaio şi Perugino, toţi trei puţin mai în vârstă decât el. A fost coleg cu toţi trei în atelierul lui Verrocchio, şi la “Academia” de Medici. Botticelli în special, era deosebit de apreciat de familia de Medici, astfel încât succesul material îi era asigurat. Ghirlandaio şi Perugino erau de asemenea extrem de prolifici şi conduceau mari ateliere de pictură. Amândoi aveau comenzi importante, fiind deosebit de apreciaţi, Ghirlandaio pentru abilitatea de a strecura pe bogătaşii Florenţei printre sfinţii din mari fresce cu subiect religios, iar Perugino pentru abilitatea de a picta mulţimi de sfinţi şi îngeri cu chipuri inocente. Acestor trei pictori, Botticelli, Ghirlandaio şi Perugino, li s-a încredinţat o comandă grandioasă, pictura pereţilor Capelei Sixtine, lucrarea începând în 1479, cu un prim contract cu Perugino. Leonardo nu a fost implicat în această importantă lucrare. Prima comandă mai serioasă pe care a primit-o, Adoraţia Magilor, pentru călugării din Scopeto, nu va fi niciodată finalizată. În 1476, pe când lucra în atelierul lui Verrocchio, Altarul Portinari, realizat de Hugo van der Goes, a fost adus în Florenţa, lucrare ce ilustra tehnica picturală a olandezilor, a avut un impact semnificativ asupra pictorilor florentini, cu precădere asupra lui Ghirlandaio, Perugino şi Leonardo. În 1479, pictorul sicilian Antonello da Messina, care lucra exclusiv în ulei, a călătorit în nord, spre Veneţia, unde Giovanni Bellini adoptase şi el pictura în ulei, făcând din aceasta, tehnica preferată de pictorii veneţieni. Leonardo va vizita şi el Veneţia mai târziu. La fel ca şi cei doi mari arhitecţi din vremea sa, Bramante şi Antonio da Sangallo cel Bătrân, Leonardo a conceput planuri de biserici, care apar prin hârtiile sale, biserici niciodată realizate. Contemporan cu Leonardo a fost şi Lorenzo de Medici (il Magnifico, cunoscut şi sub numele de Lorenzo Magnificul), care era cu trei ani mai în vârstă, şi cu fratele său mai tânăr, Giuliano, asasinat în urma Conspiraţiei Pazzi, în 1478. Ludovico Sforza (Il Moro), cel care a condus Milano între 1479 şi 1499, la care Leonardo a fost trimis ca ambasador din ordinul familiei Medici, era şi el de aceeaşi vârstă cu Leonardo. Împreună cu Alberti, Leonardo a vizitat casa familiei Medici, în care a cunoscut câţiva bătrâni filozofi, printre care pe Marsiglio Ficino, adept al Neo-Platonismului, Cristoforo Landino, autor de comentarii la scrierile clasice, şi John Argyropoulos, profesor de greacă şi traducător al lui Aristotel. Asociat de asemenea cu această adevărată academie patronată de familia de Medici, era un personaj strălucitor, tânărul poet şi filozof, Pico della Mirandola.[87] Artistul avea să noteze mai târziu pe marginea unei pagini de jurnal: “Medici m-au ridicat, dar tot ei m-au distrus”. Nu există nici un dubiu că datorită lui Lorenzo Magnificul, artistul a primit o funcţie importantă la curtea din Milano, astfel încât această frază enigmatică nu a putut fi descifrată. Deşi din generaţii diferite, Leonardo, împreună cu Michelangelo şi Rafael, sunt consideraţi giganţii perioadei de apogeu a Renaşterii. La naşterea lui Michelangelo, Leonardo avea 23 de ani, şi 31, la naşterea lui Rafael. Acesta din urmă a trăit puţin, încetând din viaţă la 37 de ani, în 1520, un an după Leonardo, însă Michelangelo a trăit şi a creat opere nemuritoare încă 45 de ani. [88][89]

Faimă şi reputaţie[modificare | modificare sursă]

Moartea lui Leonardo da Vincide Jean Auguste Dominique Ingres

Încă din timpul vieţii Leonardo era atât de renumit, încât regele Franţei îl considera un fel de trofeu, de comoară nepreţuită a ţării sale, declarând că avea să stea pe cheltuiala sa până la sfârşitul vieţii. Deşi este aproape sigur că regele nu a fost prezent în momentul în care Leonardo a trecut în nefiinţă, legenda spune că acesta s-ar fi stins în braţele acestuia. Jean Auguste Dominique Ingres a pictat chiar un tablou romantic ilustrând această scenă dramatică. Interesul pentru opera sa nu a scăzut niciodată, mulţimile făceau încă de atunci coadă să-i vadă lucrările, ca şi azi de altfel. Giorgio Vasari a introdus un capitol special dedicat lui Leonardo în cartea sa, în care îl descrie astfel:

”În cursul normal al vieţii, se nasc mulţi barbaţi sau femei, cu talente din cele mai remarcabile, dar ocazional, într-un mod ce transcede natura, un singur om poate fi dăruit de Ceruri cu atâta frumuseţe, graţie şi talent, încât îi depăşeşte de departe pe ceilalţi, toate realizările sale părând mai degrabă de inspiraţie divină, decât izvorând din aptitudini omeneşti. Trebuie să recunoaştem că acesta este cazul lui Leonardo da Vinci, un artist de o frumuseţe fizică remarcabilă, care emana o graţie infinită prin tot ce făcea, care a cultivat geniul său atât de strălucitor, încât toate problemele pe care le-a studiat, au fost rezolvate cu uşurinţă.”

Citate[modificare | modificare sursă]

În viaţă, frumuseţea dispare. În artă, nu.

Acolo unde lucrarea Spiritului nu foloseşte unealta mâinii, nu există artă.

Cine nu respectă viaţa, nu o merită.

Arta nu se termină niciodată, ci este doar abandonată.

Detaliile formează perfecţiunea, însă perfecţiunea nu este un detaliu.

Opere majore[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Lista de opere ale lui Leonardo da Vinci.

Desene şi gravuri[modificare | modificare sursă]

Aflate în cea mai mare parte în Musée du Louvre (Paris), Royal Library (Windsor Castle), British Museum (Londra), Galleria Nazionale (Roma), Museo Nazionale (Torino), Gabinetto dei Disegni e Stampe Uffizi (Florenţa)

Picturi[modificare | modificare sursă]

Buna Vestire (1473-1475), Galleria degli Uffizi, Florenţa

Madonna Benois (1478), Muzeul Ermitage, St. Petersburg

Adoraţia magilor (1481-1482), Galleria degli Uffizi, Florenţa

Madona din grota cu stânci (La Vergine delle rocce) (1483), Musée du Louvre, Paris

Cina cea de Taină  (1495-1497), Santa Maria delle Grazie,

Gioconda  sau Mona Lisa (1503-1507), Musée du Louvre, Paris

Bătălia de la Anghiari (1503-1505), doar copii realizate de Rubens şi de un anonim (ultima se găseşte într-

o colecţie particulară, München)

Sfântul Ioan Botezătorul  (1513-1516), Musée du Louvre, Paris

Portretul unui muzician Biblioteca Ambroniană din Italia

Referinţe[modificare | modificare sursă]

1. ̂  artist list of the National Museum of Sweden, 12 februarie 2016, accesat la 27 februarie 20162. ^ a b "Leonardo da Vinci", Gemeinsame Normdatei, accesat la 25 iunie 20153. ̂  Gardner, Helen (1970). Art through the Ages. pp. 450–456.4. ̂  „The Greatest Minds of All Time.”. Ranker Community.5. ̂  Rosci Marco - The Hidden Leonardo, Rand McNally, 1977, ISBN 0528810421, ISBN 978-0528810428.6. ̂  John Lichfield, The Moving of the Mona Lisa, The Independent, 2005-04-02 (accessed 2012-03-09).7. ̂  „Santa Maria delle Grazie & The Last Supper”. Timeout.com. Accesat la 21 decembrie 2012.8. ̂  Stemp, Richard - The Secret Language of the Renaissance: Decoding the Hidden Symbolism of Italian Art,

Osprey Publishing, Limited, 2006,ISBN 1844833224, ISBN 9781844833221.9. ̂  Kaplan, Erez (1996). "Roberto Guatelli's Controversial Replica of Leonardo da Vinci's Adding Machine".

Archived from the original on May 29, 2011. Retrieved 19 August 2013.10. ̂  „The Notebooks of Leonardo Da Vinci by Jean Paul Richter[1883]”.11. ̂  „The Notebooks of Leonardo Da Vinci — Complete by Leonardo da Vinci”.12. ̂  della Chiesa, Angela Ottino : Leonardo da Vinci.13. ̂  Reynal & Co. : Leonardo da Vinci (William Morrow and Company, 1956)14. ̂  Vezzosi, Alessandro - Leonardo da Vinci: Renaissance Man, Thames and Hudson, 1997.15. ̂  della Chiesa, Angela Ottino - The Complete Paintings of Leonardo da Vinci. p. 83,(1967).16. ̂  M. C. Hall: Leonardo Da Vinci, Abdo Publishing Co., 2008, p. 16.17. ̂  Hooper, John. „Da Vinci's mother was a slave, Italian study claims”. Există o versiune arhivată la 12 aprilie

2008. Eroare: Dacă specificaţi |archivedate=, trebuie să specificaţi şi |archiveurl=.18. ̂  Rosci, Marco : The Hidden Leonardo, Rand McNally, 1977, p.20.19. ̂  Rosci, Marco : The Hidden Leonardo, Rand McNally, 1977, p.21.20. ̂  Bortolon, Liana : The Life and Times of Leonardo. London: Paul Hamlyn, (1967).21. ̂  Vasari, Giorgio (1568). Lives of the Artists. Penguin Classics. pp. 258–9.22. ̂  Rosci, Marco : The Hidden Leonardo, Rand McNally, 1977, p.13.23. ̂  Arasse, Daniel : Leonardo da Vinci, Konecky & Konecky, Sep 1, 1998.24. ̂  Martindale, Andrew : The Rise of the Artist in the Middle Ages and Early Renaissance, Thames and

Hudson. ISBN 0-500-56006-4.25. ̂  Priwer, Shana; Phillips, Cynthia (2006). The Everything Da Vinci Book. p. 24526. ̂  Wasserman, Jack (1975). Leonardo da Vinci. pp. 77–7827. ̂  Winternitz, Emanuel (1982). Leonardo Da Vinci As a Musician28. ̂  Rossi, Paolo (2001). The Birth of Modern Science. p. 3329. ̂  „Leonardo's Letter to Ludovico Sforza”. Leonardo-History. Accesat la 5 ianuarie 2010.30. ̂  Kemp, Martin (2004). Leonardo31. ̂  Franz-Joachim Verspohl, Michelangelo Buonarroti und Leonardo Da Vinci: Republikanischer Alltag und

Künstlerkonkurrenz in Florenz zwischen 1501 und 1505 (Wallstein Verlag, 2007), p. 151.32. ̂  Codex II, 95 r, Victoria and Albert Museum, as cited by della Chiesa p. 85

33. ̂  Owen, Richard (12 ianuarie 2005). „Found: the studio where Leonardo met Mona Lisa”. London: The Times. Accesat la 5 ianuarie 2010.