Concertul primăverii

De George Cosbuc

Chiar acum din crâng venii   - Și c-o veste bună!Iarăși e concert, copii;Merg și eu, și tu să vii,   Mergem împreună.

Vrei programă, lămurit?   Stai puțin să caut.Cucul, un solist vestit,De printr-alte țări venit   Va cânta din flaut.

Cântăreața dulce-n grai,   Cea numită „perlaCântăreților din mai“Dulce va doini din nai   Multe doine mierla.

Va-ntona apoi un psalt   „Imnul veseliei“Corul dintr-u fag înalt.Vor cânta-n sopran și-n alt   Graurii câmpiei

Turturelele-n tenor,   Și-alte voci măiestre,Toate după glasul lor.Vor urma dup-acest cor   Fel de fel de-orchestre,

Voci de gaițe cari fac   Să scoboare ploaia,

Și-ntr-o scoarță de copac

O să bată tica-tac   Tactul gheunoaia.

Iar naționale-apoi,   Cobze și-alte hanguri,

Glas de fluier și cimpoiPitpalaci și cintezoi   Și-un taraf de granguri.

Se vor pune-apoi pe joc   Până chiar și surzii,

Când vor prinde dintr-un loc

Să ne cânte hori cu foc   Din tilincă sturzii.

Vom cânte și noi ce-om ști,   Cântece din carte.Și, de va putea veniVântul, și el va doini,   Că e dus departe.

Cine-i contra, să-l vedem,   Ca să-l știe soții!De-aveți chef, tovarăși, blem -Ura-n cer! Cu toții-avem,   Mergem dar cu toții!

George Cosbuc - Sus Inima

Avem o mândra tara -Prin timpi de jale-amara

Stramosii se luptaraS-o scape de stapâni.

Azi singur noi, româniiSuntem în ea stapânii,

Sus inima, români!

O lege-avem strabuna -Prin veacuri de furtuna

Ea n-a putut s-apunaStrivita de pagâni.

Ne-a fost Cel-Sfânt tarieSi-n veci o sa ne fie:Sus inima, români!

În tara româneascaDe-a pururi sa traiascaCredinta stramoseascaSi graiul din batrâni.

Spre Domnul tarii gândulDe-a pururi noi avându-l,

Sus inima, români!

O fetita cuminte

de Elena Farago

Cand un copil mai mic ca mineVorbeste cum nu se cuvine,Ori tipa, zgarie si minteCa un copil ce nu-i cuminte,

Si seara la culcat nu spuneMacar o mica rugaciuneSi baga degetele-n guraSi zahar din cutie fura

Si sta cu mainile murdare,Eu ma gandesc ca sunt mai mareSi-l iau frumos de langa mineSi il invat cat pot de bineSa fie bun, cinstit, curat,Cum mama mea m-a invatat.

Tanode Elena Farago

Tanu i-un motan cuminte,Şi-i atât de curat,C-are voie să se culceChiar cu pernele din pat.

Ilenuţa îl iubeşteŞi se joacă mult cu el,Astăzi însă-i supărată,Nu l-a mângâiat de fel!...

"Miau!"... o-mbie din fereastră,Dar fetiţa stă pe loc:- Taci, măi Tanule, că mieNu-mi mai vine să mă joc!...

- Ce-ai păţit?...- Nimic, dar mamaAşa aspru m-a certat!

- I-ai greşit ceva?- De unde!...Pentru că nu m-am spălat!...

- Ştii, fetiţa mea cuminte,Iartă-mă că-ţi spun, dar eu,Pentru asta, te-aş şi bateDac-ai fi copilul meu!

Tatal si cei zece feciori – Alexandru Mitru

Vai de feciorul care-şi izgoneşte tatăl din pragul casei sale, că fapta lui nu poate fi iertată.Un tată avusese zece feciori. Şi aşa cum se întâmplă câteodată, s-a apucat bătrânul să-şi dea averea celor zece copii.

A împărţit-o în părţi drepte.— O să mănânc la unul, m-oi odihni la altul… Că sunt copiii mei! gândea bătrânul.

Puţină vreme după asta, plecă la fiul său cel mare.— Voi sta la el la masă! îşi zise tatăl.Dar buna prevedere îl făcea să-şi ia cu el bucate ce mai avea prin casă: puţină brânză, pită şi vin.Băiatul cel mai mare stătea la masă cu soţia şi copiii. Când vede prin fereastră că vine tatăl, începe să ascundă sub pat străchinile şi oalele cu mâncare.— Ce să-i mai dăm şi lui? zise  şi soaţa. N-avem destul copiii noştri ca să-i hrănim?

Intră bătrânul în casă.- Ei, ce mai faceţi? îi întrebă. Aţi stat la masă?— Am stat! răspunde iute feciorul cel mai mare.— Păcat — mai glăsuieşte bătrânul — vă adusesem aicea în traistă nişte buruieni de leac.Caută în grabă nora în traistă şi află înăuntru brânza, pita şi vinul.— Şi-acuma plec — a spus bătrânul — mâncaţi voi singuri ce-am adus…Văzuse, pasămite, cum se îngrămădeau pisicile şi câinii pe sub pat, ca să mănânce mâncarea ce fusese ascunsă acolo.

Plecă. Se duce la feciorul cel de-al doilea şi-i cere un loc să se odihnească.Feciorul prinde să se plîngă că are oaspeţi şi n-are loc în casă. Şi-1 duce pe bătrân în grajd, îi dă o pătură numai zdrenţe şi îi arătă o grămadă de fân, zicîndu-i să se culce acolo.Bătrânul rupse pătura în două şi jumătate o dădu înapoi feciorului.— De ce-o rupi în două? se miră feciorul.— Pentru că jumătate vreau s-o dai feciorilor tăi, s-o păstreze şi să ţi-o dea ţie când vei fi la rândul tău gârbov şi le vei cere adăpost! a glăsuit cu amărăciune moşneagul.Feciorul însă n-a înţeles înţelepciunea bătrânească. L-a lăsat singur pe tatăl său în grajd şi a plecat să se desfete cu oaspeţii care-i avea în casă.

În celelalte zile a pornit iar bătrânul la drum. A mers la fiecare dintre feciorii săi. Şi fiind acum sărac, niciunul nu-1 băgă-n seamă. Care n-avea bucate!… Care n-avea loc!… Care, că are oaspeţi!… Şi tot aşa…„Ei, iacătă — şi-a zis bătrânul — un tată a ţinut zece feciori, şi zece feciori nu pot să sprijine un tată. Dar lasă, vor înţelege odată purtarea ce se cuvenea s-o aibă!”Nu s-a mai dus pe urmă la niciunul dintre feciori.

Văzând feciorii că nu mai vine tatăl, au gândit c-a murit, şi-au trimis o slugă să vadă şi să iscodească.Bătrânul a văzut că vine sluga. A umplut un ulcior cu pietricele şi a început să-1 zdrăngăne, să

sune pietricelele şi a rostit ca pentru sine:— Dragii mei dragi gălbenaşi, ce bine că v-am păstrat… Voiesc să fiţi decât ai acelui fecior ce m-o iubi şi m-o îngriji mai bine!Sluga a alergat îndată să vestească pe  feciori că tatăl mai are un ulcior plin cu galbeni şi c-a hotărât să dea ulciorul aceluia dintre feciori care îl va iubi şi-1 va îngriji mai bine.  Să fi văzut cum  alergau feciorii şi nurorile cu pruncii după ele:— Tătucă… Vin-la mine!— Ba la mine…—Noi te iubim mai mult!— Ba noi…Îi apucase dragostea de tată.S-au luat la sfadă, care să-1 îngrijească, la care să stea, la care să mănânce.— Bun! a rostit bătrânul. Văd eu că mă iubiţi cu toţii. Voi sta pe rând la fiecare câte o săptămînă. Şi voi vedea eu cine mă iubeşte cu adevărat. Ulciorul îl voi îngropa într-un loc ştiut numai de mine.   Şi numai după moarte veţi afla unde e.L-au luat feciorii, l-au mângâiat, l-au îngrijit până la moarte; vroia fiecare să-i arate cât îl iubeşte.

Când a închis ochii, bătrânul a lăsat o scrisoare la notar. Şi-n ea spunea unde-i ascuns ulciorul.Feciorii au alergat şi au dezgropat ulciorul.În ulcior nu erau decît pietricele. Iar alături de el, un răvaş. În răvaşul acesta le povestea, de-a fir-a-păr ce şi cum făcuse.Abia atunci au înţeles feciorii greşeala pe care-o făptuiseră. Abia atunci au înţeles mâhnirea din inima aceluia ce le fusese tată…

Hoţul

de Tudor Arghezi

În cutia cu pălării vechi, sta un urs de catifea. Dacă nu era galben ca floarea soarelui, el ar fifost fioros şi podul întreg ar fi tremurat de frica lui. Aveam în pod: doi berbeci năpârliţi, trei vacifără picioare şi un armăsar care sta în pod, fiindcă era de lemn şi vopsit cu pensula verde. Dar eragalben şi culoarea asta micşorează seriozitatea lucrurilor şi nu sperie pe nimeni şi au luat-o florilepentru ele.Şi mai avea ursul doi ochi de sticlă, care se uitau drept în tavan. Domnişoara cusătoreasă,îmbrăcând ursul cu şase petice croite frumos, cred că s-a înşelat când a trebuit să-i puie şi ochii,greşind cutia ochilor de urs şi luând dintr-o altă cutie doi ochi de porumbel. Un urs se cereîncruntat; ursul nostru din pod se uita cu blândeţe.Ursul stătuse jos în casă doi ani întregi şi ajunsese atât de stricător încât am fost nevoit să-lpun deoparte în singurătate şi el se trezi în cutia cu pălării, numai după ce încercase zadarnic fel defel de mijloace de îndreptare. Croind ursul după faţa unei scurteici moştenită de la o cocoanăbunică, croitoreasa nu se gândise că fără să vrea, prin potrivirea mădularelor, îi dă nişte năravuri pecare, nici scurteica, nici catifeaua nu le avuseră la timpul lor. Tatăl urşilor care umblă nevăzut şiîngrijeşte în munte de copiii lui săpându-le peşteri, răsturnând iarba cât un pietroi pe bârloage,spălându-i în somn, pieptănându-i şi tăindu-le unghiile cu un fierăstrău de argint, face ce face şitrece şi pe la urşii de pâslă pentru copii şi le dă câte un crâmpei de nărav.Ursul nostru se nărăvise să fure şi nu altceva decât bomboane, ciocolată, fructe şi rahat.Când Tătuţu aducea o cutie cu lucruri dulci, ursul mirosea şi golea numaidecât cutia, fără să-l vadănimeni.─ Cine a mâncat ciocolata?─ U`su, răspundea ridicând din umeri băiatul. Nu mai e.─ Dar cutia cu bomboane englezeşti?─ U`su, răspundeau fata şi băiatul.Îl văzuseră amândoi. L-au prins de câteva ori cu cutiile în braţe fugind sub canapea. L-au şi

bătut. Odată i-au rupt o ureche de bumbac. De ani de zile ursul a mâncat toată ciocolata, toatădulceaţa de zmeură şi de chitră, caisele verzi, nucile, şerbetul. Însă el nu mânca tot borcanul. Luacâte puţin ca să nu se cunoască. Scotea câte un pumn de bomboane, câţiva biscuiţi şi le mânca petoate cu încetul.Aşa s-a făcut că am trimis hoţul în pod ca să-l pedepsim şi să cruţăm dulciurile copiilor. Însăel fură şi acum. Vine din pod. Noi nu l-am întânlit niciodată pe scară. Se fereşte de noi, însă copiii lauvăzut de mai multe ori cum vine, cum deschide dulapul, cum desface borcanele şi cutiile, cum legoleşte şi cum fuge îndărăt. De copii, ursul nu vrea să se ferească.Strămutarea lui în pod a fost cu atât mai binevenită, cu cât învăţase de la urs să mănânce zahăr şimielul cu părul creţ şi mingea. Şi de la miel a învăţat şi mingea să pape dulceaţă furată, confeturi,cozonac şi prăjituri. Ba mi se pare că ursul niciodată nu a mâncat ce mănâncă acum toate mingilecare înconjoară borcanele şi cutiile şi sug din ele tot.Tătuţu nu bate ursul, nici mielul, nici mingile, pentru că el ştie că trebuie să crească şi lasădulapurile descuiate, cutiile cu capacul niţel ridicat, borcanele cu ţipla nelegată pentru că mingile nuau degete ca să le deslege sfoara şi să descuie dulapul.Totuşi într-o zi, Tătuţu o să se puie la pânda chiar în dulap. Când ursul şi mielul vor veni culinguriţa, cu lăbuţa, ca să se înfrupte, o să-l găsească pe Tătuţu între borcane. Şi atunci nu ştiu caredin trei va fugi mai repede speriat: mielul, ursul sau Tătuţul.(Cartea cu jucării)● Cuvinte:scurteică ─ haină de stofă, îmblănită, lungă până la genunchibârlog ─ culcuşul ursului, vizuinăcrâmpei ─ bucată, fărămiţăchitră ─ fructul chitrului, cu aspectul unei lămâi