lectia 1.1. (1).pdf

7/21/2019 Lectia 1.1. (1).pdf

http://slidepdf.com/reader/full/lectia-11-1pdf 1/24

Curs Comunicare scrisăNoţiuni introductive despre comunicare

Lecţia 1

1

ISTORIA COMUNICĂRII. ŞTIINŢA COMUNICĂRII. CE ESTE COMUNICAREA?

PRINCIPIILE COMUNICĂRII. MODELELE COMUNICĂRII. OBIECTIVELE

COMUNICĂRII. NECESITATEA COMUNICĂRII

1. ISTORIA COMUNICĂRII

Comunicarea a fost o necesitate în viaţa omului, o condiţie a evoluţiei acestuia. Schimbul de idei şi mesaje

este la fel de vital pentru societate ca şi respiraţia pentru organism. Evoluţia istorică a procesului de comunicare

trebuie privită în strânsă legătură cu istoria evoluţiei umane. Comunicarea apare aproape concomitent cu apariţia

schimbului de informaţii.

În epoca semnelor şi semnalelor fiinţele umane comunicau doar cu ajutorul sunetelor produse fizic cum ar fi

mârâituri, mormăieli, dar şi cu ajutorul mişcărilor corpului. Acest sistem se mai foloseşte şi astăzi dar el nu permite

transmiterea şi receptarea unor seturi complete de mesaje şi semnificaţii. Epoca vorbirii şi limbajului de acum 40000 ani când oamenii Cro Magnon aveau structura craniană, limba şi

laringele aşa cum le avem noi astăzi1 se caracterizează prin concretizarea transmiterii gândurilor şi mesajelor pentru

că aceştia aveau nevoie să-şi planifice vânătoarea cât mai bine. Pe măsură ce oamenii s-au răspândit şi în alte

teritorii, modalităţile de vorbire s-au diversificat.

Epoca scrisului este cea a evoluţiei de la reprezentări grafice pictografice la sisteme fonetice. Principalul

stimul pentru dezvoltarea sistemului de scrieri a fost practicarea agriculturii ce a adus după sine mai multe probleme

de rezolvat cum ar fi înregistrarea hotarelor, vânzărilor şi cumpărărilor. Scrierea aparţine notaţiilor grafice.

Epoca tiparului aduce cu ea un eveniment deosebit şi anume tipărirea primei cărţi din lume „Diamond Sutra”

în China în anul 868. Tiparul a fost inventat în Europa de un aurar, Mainz Johann Gutenberg şi a pe rmis eliminarearapidă a greşelilor de transcriere. Ziarul ca aplicaţie particulară a tiparului a fost o invenţie mult mai târzie care a

depins de contextul politic şi social al Europei Occidentale la începutul sec. al XVII-lea.

În sec al II- lea î. Hr. în Grecia Antică în perioada apariţiei democraţiei existau legi ale căror prevederi arătau

că fiecare cetăţean să fie propriul său avocat, iar pledoariile erau susţinute public în faţa juraţilor. Cei care stăpâneau

arta de a vorbi erau la conducerea societăţii. Arta de a comunica era numită retorică, primele noţiuni de comunicare

fiind cuprinse în Arta Retoricii a lui Corax din Siracuza. Platon introduce studiul comunicării în viaţa academiei

greceşti iar Aristotel este cel care a elaborat primul tabel de logică numit Organon în care s -au stabilit tipuri de

raţionamente şi şi argumente. Filozofii romani sunt cei care au început să facă distincţie între retorică şi arta

comunicării, o mare contribuţie având-o în acest sens Cicero. În secolele următoare după per ioada greco-romană

această ştiinţă nu mai cunoaşte evoluţie până în epoca renaşterii.

După anul 1600 comunicarea vine din nou în centrul vieţii social- politice pentru că apar statele naţionale, iar

regimurile democratice lasă liberă calea libertăţii de exprimare. Primii oratori din Grecia vorbeau în Agora în piaţa

publică, cel mai cunoscut fiind Socrate. Au urmat Demostene şi în epoca romană Cicero. Iisus Hristos predica zilnic

apostolilor şi lumii întregi. Revoluţia franceză aduce prin Robespiere triumful cuvântului, iar în sec. XX apar Lenin,

Stalin, Hitler.

Apariţia microfonului, radioului şi televiziunii schimbă legile oratorice. În zilele noastre într -o societate

copleşită de imagini şi mediatizare este dificil să mai apară mari oratori. În cartea „L´os a moille”, Pierre Dac afirmăcă un discurs politic bun nu trebuie să vorbească despre nimic, dar să lase împresia că se vorbeşte despre toate.

7/21/2019 Lectia 1.1. (1).pdf



Lecţia 1

2

În sec. XX sistemul de comunicare a înregistrat o dezvoltare deosebită prin apariţia programării neuro

lingvistice. În prezent diversitatea comunicării a făcut ca acesta să se studieze şi separat pe ramuri de activitate:

management, comerţ, jurnalistică, marketing, vânzări, relaţii publice.

Prima revoluţie a comunicării apare aşadar odată cu apariţia vorbirii, cea de-a doua se produce ladescoperirea scrierii, a treia la inventarea tiparului, revoluţia ştiinţei însă s-a produs probabil atunci când a fost

formulată prima cugetare adevărată despre lume3.

Comunicarea este un proces complex cu nuanţe profunde din domeniul ştiinţei şi artei. Faptul că omul şi-a

putut transmite ideile şi sentimentele reprezintă primul pas spre dezvoltarea societăţii umane. Vorbim, dar nu

comunicăm, pentru că a comunica înseamnă mai mult decât o simplă înşiruire de cuvinte. O bună comunicare

presupune un exerciţiu îndelungat şi implicare.

2. ŞTIINŢA COMUNICĂRII

Diversitatea nivelurilor de comunicare, de la cel interpersonal la cel planetar duce la concluzia că o singură

disciplină nu ar putea face faţă acestui conglomerat.

Fiecare specialist vine cu propria lui experienţă şi cu propriile lui interese pentru a cereceta comunicarea din

perspectiva sa. Dacă avem în vedere doar căile de comunicare şi contextul, comunicarea se întrepătrunde cu

biologia, informatica. Dacă ne referim doar la constrângerile emoţionale şi raţionale în ceea ce priveşte comunicarea,

atunci psihanaliza, psihologia contribuie la cunoaşterea pretenţiilor, atitudinilor şi obişnuinţelor publicului. În

privinţa conţinutului informativ istoria, sociologia şi etnologia ne învaţă să formulăm cel mai bine informaţia.

Unii autori însă nu sunt de acord cu teoria comunicării ci o consideră doar o latură a psihologiei,

concluzionând că ea reprezintă ştiinţa care studiază circuitele profesionale şi instituţionale ale informaţiei, fie că

această informaţie este destinată publicului în general sau unui public specializat.Metodele folosite ca şi problemele studiului comunicării ne arată că aceasta este una din pilonii vieţii sociale,

ea fiind în mod necesar prezentă în grup.

3. CE ESTE COMUNICAREA?

Termenul a comunica apare în sec al XIV-lea şi provine de la lat. „communius” care înseamnă „a pune în

comun, a fi în relaţie cu ceva” şi pătrunde în limba română pe filieră franceză. Din sec. al -XVI-lea termenului i se

adaugă sensul „a transmite”.

În literatura de specialitate şi în dicţionarele explicative termenul are trei definiţii:

1. înştiinţare, aducere la cunoştinţă;

2. comunicate verbale în interiorul unui grup;

3. prezentare sau ocazie care favorizează schimbul de idei sau relaţii spirituale.

Este relativ foarte simplă utilizarea acestui termen, însă el comportă foarte multe sensuri. Definirea

comunicării pare la prima vedere un act simplu dar tocmai vasta întindere a conceptului şi cotidianul practicii

comunicaţionale ridică probleme. Unii autori consideră chiar că se pot identifica în jur de 15 elemente componenete

ale termenului:

1. simboluri, vorbire, limbaj;

2. înţelegere - receptarea, nu transmiterea mesajelor;

3. interacţiune, relaţie - schimbul activ;

7/21/2019 Lectia 1.1. (1).pdf



Lecţia 1

3

4. reducerea incertitudinii - ipotetică dorinţă fundamentală care duce la căutarea de informaţie în scopul

adaptării;

5. procesul - întreaga secvenţă a transmiterii;

6. transfer, transmitere - mişcare în spaţiu sau în timp; 7. legătură, unire - comunicarea în ipostaza de conector;

8. trăsături comune - amplificarea a ceea ce este împărtăşit sau acceptat de ambele părţi;

9. canal, purtător, rută - o extensie a transferului;

10. memorie, stocare - comunicarea duce la acumularea de informaţie;

11. răspuns discriminatoriu - accentuarea acor dării selective de atenţie şi a interpretării;

12. stimuli - accentuarea caracterului mesajului de cauză a răspunsului sau reacţiei;

13. intenţie - accentuează faptul că actele comunicative au un scop;

14. momentul şi situaţia - acordarea de atenţie contextului actului comunicativ;

15. putere - comunicarea văzută ca mijloc de influenţă.

Din punct de vedere sociologic comunicarea este relaţia fundamental între indivizii aceleiaşi societăţi,

realizându-se cu ajutorul limbajului sau a altor coduri şi semne ducând la transmiterea de informaţii, opinii,

idei.

Comunicarea umană constituie esenţa legăturilor interumane exprimată prin capacitatea de a descifra

permanent sensul contactelor sociale realizate cu ajutorul simbolurilor şi al semnificaţiilor generalizate în

vederea obţinerii stabilităţii sau a unor modificări de comportament individual sau de grup.

Comunicarea este ansamblul proceselor fizice şi psihologice prin care se efectuează punerea în relaţie

cu una sau mai multe persoane în vederea realizării unui obiectiv. Esenţa procesului de comunicare constă în transferul sau trimiterea informaţiei de la emiţător la receptor.

Comunicarea are la bază 4 componente fundamentale: emiţătorul, canalul, informaţia şi receptorul. Comunicarea nu

se încheie niciodată cu simpla preluare sau receptare a informaţiei, această informative circulând şi invers (feed -

back). Ea este un proces intenţional prin care emiţătorul transmite receptorului o informaţie prin intermediul unui

canal cu scopul de a produce anumite efecte receptorului.

Emiţătorul este individul, grupul, instituţia care posedă o informaţie, are o anumită stare de spirit, are un scop

explicit în comunicare (mesajul) şi unul implicit (motivul transmiterii mesajului). Receptorul este individul, grupul,

instituţia cărora le este transmis mesajul, sau care intră în posesia unui mesaj întâmplător, primesc mesajul într-un

mod conştient sau subliminal.

În privinţa mijloacelor prin care se poate comunica, acestea includ tot felul de limbaje şi semne. Cele mai

moderne mijloace utilizează astăzi tehnologii şi echipamente costisitoare ce necesită o anumită pr icepere, de

exemplu operarea pe calculator. În timp ce în trecut discontinuităţile erau rezultatul diferenţelor culturale şi sociale

astăzi ele sunt asociate discrepanţelor economice şi de putere.

Actul de comunicare poate fi considerat ca activ-pasiv. Prima situaţie (activpasiv) constă în transferul

intenţionat de informaţie, fără ca receptorul să accepte această definire a informaţiei (propaganda, agenţii de

publicitate). A doua situaţie (acti-activ) este reprezentată de schimbul între parteneri, ambii acţionează pe rând ca

receptor şi emiţător. A treia situaţie (pasiv-activ) este reprezentetă de cercetarea lumii din jurul nostru.

7/21/2019 Lectia 1.1. (1).pdf



Lecţia 1

4

4. PRINCIPIILE COMUNICĂRII

Cele mai importante principii sunt enunţate de doi psihiatri, reprezentanţi ai Institutului de cercetare mintală

american, Paul Watzlawick şi Don D. Jackson care le-au numit chiar axiome ale comunicării:

1. Comunicarea este inevitabilă (nu putem să nu comunicăm – chiar când vrem să evităm discuţia cu o

persoană comunicăm cu ea prin comportamentul nostru faptul că nu dorim să vorbim cu ea);

2. Comunicarea se dezvoltă în planul conţinutului şi al relaţiei (aceeaşi propoziţie ne întâlnim la ora 10

poate avea conotaţii diferite, poate fi rugămintea unui băiat către o fată, informaţia întâlnirii unor colegi după

serviciu, comanda adresată de un şef subordonatului);

3. Comunicarea este un proces continuu şi nu poate fi abordat în termeni de cauză-efect sau stimuli-reacţie

(componentele comunicării sunt strâns legate între ele, formând un proces, nu putem reacţiona doar la nivel

intellectual atunci când intrăm în conflict cu cineva, ne manifestăm şi emoţional);

4. Comunicarea este un proces ireversibil;

5. Comunicarea presupune raporturi de putere între participanţi;

6. Comunicarea implică necesitatea acomodării şi ajustării

comportamentelor.

5. MODELELE COMUNICĂRII

Mesajul este unitatea de bază a comunicării şi poate fi alcătuit din cuvinte scrise sau rostite, sunete, imagini

vizuale, semne, simboluri, culori, gesturi, etc.

Suportul fizic al mesajului este canalul care îndeplineşte funcţia de cale de transport sau distribuţie a

mesajului. Canalul este principalul spaţiu pentru factorii perturbatori dar în acelaşi timp presupune o coerenţă de

comunicare între emiţător şi receptor. Dimensiunea originalităţii mesajului este dată de informaţie. Mesajele pot fitransmise fără a fi receptate sau sunt receptate incorect sau pot fi receptate fără a fi transmise. ( De exemplu,

studentul care ştie că are un curs de la o anumită oră într -o anumită sală ajunge şi găseşte sala goală, fără a i se

transmite o informaţie înţelege, receptează mesajul că fie nu s-a ţinut cursul, fie s-a mutat în altă sală, fie a înţeles

greşit ora).

1. Modelul elementar al comunicării

Schema lui Lawel prezintă într -o manieră foarte simplificată procesul de comunicare conceput să răspundă la

5 întrebări: Cine?, Ce zice?, Prin ce mijloace?, Cui?, Cu ce efecte?. Aceasta este schema stimul- răspuns deoarece

arată traseul unei informaţii (stimul) ce provoacă un răspuns.

Procesul de comunicare nu se încheie odată cu preluarea sau receptarea informaţiei. Informaţia poate avea

influenţă asupra opiniilor , ideilor, celor care o receptează. Modelul elementar al comunicării poate fi extins astfel:

Procesul de comunicare este un proces stimul-reacţie adică receptorul reacţionează la stimulul provenit din

partea emiţătorului. Pentru ca transferul de informaţie să devină un proces de comunicare emitentul trebuie să aibă

intenţia de a provoca un efect asupra receptorului. Procesul comunicării presupune mai mult decât un participant

pentru că pe lângă emiţător pot exista chiar mai mulţi receptori. În mod frecvent informaţia circulă în dublu sens, e

bidirecţională, în alte situaţii cum e cazul monologului, comunicării prin presă, radio, aceasta circulă în sens unic.

7/21/2019 Lectia 1.1. (1).pdf



Lecţia 1

5

2. Modelul fundamental al comunicării

Modelului elementar i se pot adăuga 3 elemente şi anume: codarea, decodarea şi zgomotul de fond. Schema

lui C. Shannon utilizează deci şi noţiunile de codificare şi decodificare ce permit explicarea diferitelor blocaje ale

comunicării.Schema lui W. Weaver vine să o completeze cu feed-back-ul, adică informaţia retur pentru că există şi

reacţia inversă, E şi R schimbându-şi rolurile în permanenţă. Comunicarea are astfel o formă circulară.

Dacă un emiţător doreşte să transmită ceva unui receptor informaţia trebuie să fie inteligibilă. Pentru a se

putea face înţeles el trebuie să codeze mesajul. Acest mesaj codat este transpus în semnale care străbat canalul până

la receptor. La rândul lui receptorul trebuie să decodeze mesajul şi să-l interpreteze. Comunicarea poate fi perturbată

de un surplus irelevant de informaţie sau de zgomotul de fond.

Etapele procesului de comunicare sunt:

1. Codificarea înţelesului, adică selectarea unor simboluri capabile să exprime semnificaţia unui mesaj.

2. Transmiterea mesajului, adică deplasarea mesajului codificat de la E la R prin canale (auditiv, vizual,

tactil, elctronic).

3. Decodificarea, adică descifrarea simbolurilor, explicarea sensurilor, interpretarea lor.

4. Filtrarea, adică deformarea sensului unui mesaj datorită unor limite fiziologice sau psihologice. Aceste

filtre pot afecta percepţia şi modul de interpretare al mesajelor, dându-le o altă semnificaţie decât cea a E.

5. Feed-back-ul care încheie procesul de comunicare. La apariţia lui putem vedea dacă E a fost înţeles de R.

El reprezintă toate mesajele verbale şi non-verbale pe care o persoană le transmite în mod conştient sau inconştient

ca răspuns la comunicarea altei persoane. De asemenea se precizează că feed-back-ul ca informaţie trimisă înapoi la

sursă poate fi pozitiv sau negativ, imediat sau întârziat. 6. OBIECTIVELE COMUNICĂRII

Din punctul de vedere al emiţătorului se urmăresc următoarele obiective:

1. Să spunem ceva, adică să transmitem informaţie spre cei din jurul nostru; să fim receptaţi (auziţi, citiţi)

2. Să fim ascultaţi, auziţi, înţeleşi

3. Să fim acceptaţi, recunoscuţi, adică dorim ca ceilalţi să conştientizeze prezenţa noastră şi valoarea

informaţiei pe care o transmitem

4. Să fim apreciaţi pentru a ne putea creşte încrederea în forţele proprii

5. Să provocăm o reacţie, să influenţăm

Atunci când nu se reuşeşte atingerea nici unui obiectiv, comunicarea a eşuat. Acest lucru poate duce la

frustrări sau resentimente de genul „nu înţelegi româneşte?” Indiferent ce acţiune veţi încerca să întreprindeţi pentru

a realiza o comunicare de succes trebuie să vă puneţi următoarele întrebări:

1. De ce? (scopul) de ce comunic? care este scopul meu real? de a scrie sau vorbi? ce sper să realizez? o

schimbare de atitudine sau o schimbare de opinie? care este scopul meu? să informez, să influenţez, să fraternizez, să

fac doar conversaţie?

2. Cine? (interlocutorul) cine este receptorul? ce fel de persoană este? ce personalitate are? vârsta? statutul

social? cum va reacţiona la conţinutul mesajului meu? ce ştie el despre mesajul meu? mult, puţin, nimic, mai mult

decât mine?

7/21/2019 Lectia 1.1. (1).pdf



Lecţia 1

6

3. Unde şi când? unde va fi receptorul când va primi mesajul? în birou? în ce moment soseşte mesajul meu?

pot să răspund la problemele ridicate de interlocutor? care este relaţia mea cu ascultătorul? atmosfera este tensionată

sau cordială?

4. Ce? (subiectul) ce vreau să spun? ce doreşte el să ştie? ce informaţii pot omite? 5. Cum? (tonul şi stilul) cum voi comunica? în cuvinte, imagini, ce cuvinte, ce imagini? Ce mod de

comunicare va fi mai apreciat, scris sau vorbit? Cum voi organiza informaţiile pe care vreau să le transmit? voi

folosi un mod deductiv, adică încep cu punctul meu de vedere principal şi apoi continui cu explicaţii, exemple sau

un mod inductiv în care esenţa mesajului va fi plasată la final? Ce cuvinte trebuie să folosesc pentru a-mi realiza

obiectivul, pentru a crea o atmosferă potrivită?

Astfel, în pregătirea şi transmiterea mesajului trebuie avut în vedere interlocutorul sub toate aspectele. Este

necesar să ţinem seama de aceste observaţii chiar dacă vom comunica spontan. Trebuie evitată situaţia în care

vorbim fără să gândim.

7. NECESITATEA COMUNICĂRII

Comunicăm pentru că avem nevoie de informaţie ca un factor determinant în dezvoltarea procesului

cunoaşterii. Nevoia de comunicare vine şi din nevoia de contact cu semenii, din conştientizarea propr iului statut.

8. BARIERE ÎN CALEA COMUNICĂRII

Chiar dacă putem spune că am comunicat de când ne ştim nu înseamnă că am comunicat eficient.

Comunicarea este un proces deschis influenţat de mulţi factori unii numiţi bariere, obstacole în procesul de

comunicare. Aceste obstacole reduc fidelitatea, eficienţa transferului de mesaj.

Printre aceste piedici care intervin în procesul comunicării, adică în înţelegerea mesajului exact aşa cum a

dorit să-l transmită emiţătorul se pot exemplifica: 1. Diferenţele de personalitate (personalitatea rezultă din îmbinarea temperamentului cu mediul fizic, mediul

social, obiceiurile şi deprinderile);

2. Diferenţele de percepţie (persoanele de diferite vârste, sex, educaţie, ocupaţii pot avea percepţii diferite şi

pot recepta aceeaşi situaţie în mod diferit). Se ştie că suntem tentaţi să vedem ceea ce dorim şi să auzim doar ceea ce

dorim, evitând să recunoaştem realitatea;

3. Diferenţe de statut (nivelurile diferite de educaţie ne duc la o comunicare greoaie şi ineficientă uneori);

4. Diferenţe de cultură (deficienţe în comunicarea oamenilor care provin din medii culturale diferite, cu

religii diferite);

5. Probleme semantice legate de folosirea unor cuvinte ca: argou, neologisme, expresii strict tehnice;

6. Lipsa de interes a interlocutorului;

7. Dificultăţile de exprimare;

8. Emoţiile;

9. Stereotipiile (uneori putem risca să tratăm diferite persoane ca şi când ar fi una singură: de exemplu nu

putem spune că toţi profesorii sunt la fel doar pentru că am cunoscut un singur profesor);

10. Zgomotul de fond.

Pot exista de asemenea şi bariere geografice (distanţe în spaţiu), istorice (distanţe în timp), statalo-politice

(regimuri politice diferite), eonomice (lipsa mijloacelor financiare), tehnice, lingvistice, psihlogice.

7/21/2019 Lectia 1.1. (1).pdf



Lecţia 1

7

Totul s-ar putea rezuma în următoarea schemă: Ce doreşti să îmi comunici? Ce îmi spui de fapt? Mesajul

initial Ce înţeleg eu? Ce accept eu?

INFORMAŢIA. CONCEPTUL DE INFORMAŢIE. VALOAREA INFORMAŢIEI

1. INFORMAŢIA

Mesajul este definit ca ansamblul de date transmise şi coduri de simboluri care intenţionează să ofere un

înţeles specific acestor date. (De exemplu, „afară plouă” desemnează un fapt obiectiv care poate fi verificat, iar

„mie nu-mi place când plouă”, desemnează un aspect subiectiv pentru că cealaltă persoană inclusă în comunicare

poate avea altă părere.)

Măsura mesajului este informaţia care dă originalitate prin cantitatea de imprevizibil. Codul informaţiei este

tocmai ce ştiu dinainte atât emiţătorul cât şi receptorul. Prin intermediul codului pot fi detectate şi corelate erorile

apărute în transmiterea mesajului.

Informaţia trebuie considerată ca o combinaţie de semnale şi simboluri. Informaţia mai poate fi definită ca

fiind semnificaţia atribuită unui şir de caractere (date) prin intermediul convenţiilor sociale utilizate pentru a le

reprezenta.

Datele sunt reprezentate prin cuvinte, cifre, semne car e descriu sau reflectă cele mai diverse situaţii. Ele

formează materia brută pe care se întemeiază informaţia. De exemplu, datele dintr-un contract dau naştere la o serie

de informaţii asupra preţului, bunului, locului predării mărfii. Datele sunt transferate cu ajutorul unor semnale care

sunt mărimi fizice cu o evoluţie dependentă de t imp. Semnalele sunt unde sonore emise în timpul vorbirii, unde

radio sau tv. Ele sunt purtătoare de informaţii, în sine neavând nici o semnificaţie. Pot purta însă semnificaţii caredatorită unor convenţii pot fi decodificate. (De exemplu, culoarea roşie a semaforului în mediul rutier, prin consens

general semnifică interdicţia de a efectua anumite manevre).

Indiferent de natura semnalelor folosite de emiţător pentru influenţarea receptorului trebuie ca ambii să

atribuie aceeaşi semnificaţie semnalelor utilizate.

Informaţia este strâns legată de desfăşurarea evenimentelor prin următoarele aspecte:

1. Trebuie să aibă un anumit sens

2. În cazul unor informaţii diferite cu conţinut asemănător, comparabil de sensuri, informaţia care înlătură

nedeterminările are importanţa cea mai mare

3. Poate fi interpretată numai dacă este materializată printr -un anumit fenomen sau proces fizic

4. Are sens numai dacă se stabileşte o relaţie de comunicare între emiţător şi receptor.

Conceptul de informaţie presupune punerea în discuţie a trei aspecte care o caracterizează:

1. Aspectul sintactic

2. Aspectul semantic

3. Aspectul pragmatic

1. Aspectul sintactic are în vedere succesiunea impusă semnalelor grafice, auditive, electrice. Acesta este

impus de emiţător.

2. Aspectul semantic are în vedere semnificaţia semnalelor pe baza convenţiilor sociale. Această semnificaţienu este aceeaşi pentru toţi cei care sunt implicate în procesul de comunicare.

7/21/2019 Lectia 1.1. (1).pdf



Lecţia 1

8

3. Aspectul pragmatic are în vedere efectul asupra receptorului, adică ceea ce se întâmplă cu informaţia

primită

2. VALOAREA INFORMAŢIEI

Un mesaj poate conţine o cantitate mai mare de informaţie decât altul. Contextul este o componentăadiacentă care poate influenţa calitatea comunicării. El se referă la spaţiu, timp, starea psihică, interferenţe, zgomote,

temperatură. Asfel, un mesaj rostit de aceeaşi persoană capătă semnificaţii diverse în funcţie de locul unde este rostit

(biroul şefului – importanţă oficială, biroul subordonatului – reproş, pe stradă – lipsit de importanţă, acasă –

atenţie, prietenie)

În comunicarea educaţională este specificat faptul că datele prezentate la început au mai mare influenţă

asupra receptorilor, dar uneori informaţiile prezentate la sfârşit, datorită caracterului recent sunt reţinute mai uşor.

Conceptul de ştire este înrudit cu cel de informaţie. Ştirea depinde de orizontul de aşteptare şi de cunoaştere

al receptorului. Faptele şi semnificaţiile ştiute şi neştiute nu au ca noutate decât o valoare mică. Incidentele

neprevăzute au o valoare mai mare.

Noutatea este cu atât mai mare cu cât ceea ce s-a petrecut a fost înainte ca faptul să se fi consumat, mai

improbabil. Noutatea depinde deci de improbabilitate.

Această idee este întâlnită în teoria lui Shannon şi Weaver, autorii lucrării “Teoria matematică a

comunicării”, 1949. Pentru a determina valoarea informativă în actul comunicării ei se consideră receptori

împrumutându-i incertitudinile în ceea ce priveşte capacitatea mesajului de a spune ceva.

Teza lor este: “Cu cât incertitudinea receptorului despre situaţia x este mai mare înainte ca situaţia să se fi

produs, cu atât mai mare este valoarea informativă a mesajului”. Dubiile receptorului depind de gradul său de

cunoaştere. Valoarea semantică a informaţiei

Complexitatea mesajului poate fi subliniată şi printr -o trimitere la teoria lexicală a valorii informative.

Măsurabilă este frecvenţa cuvintelor în mesaj: cuvinte folosite des sau mai rar. Un cuvânt cu o frecvenţă ridicată în

limbajul cotidian (casă, maşină), se goleşte de sensuri şi transmite mai puţină informaţie decât un cuvânt care apare

cu o frecvenţă mai mică (manipulare).

Valoarea semantică este invers proporţională cu frecvenţa cuvintelor dintr -un mesaj. Mesajele cu cuvinte

rare, dificile, dispune de o valoare informativă ridicată.

Valoarea semantică depinde şi de nivelul social al vorbitorului. De exemplu cuvântul “implementare” se

foloseşte mai mult de către guvernanţi decât într -o sală de clasă. Înseamnă că el are mai multă semnificaţie decât în

Guvern? Unui şcolar de nivel mediu acest cuvânt nu-i spune mare lucru, după cum cuvântul “naşpa” se poate că nu-i

va spune mare lucru unui guvernant.

Valoarea pragmatică este efectul pe care îl are mesajul asupra receptorului şi acţiunilor sale.

Se iau în discuţie două meciuri:

-Ajax-Barcelona

-Ajax-Echipă de amatori

În cazul primului incertitudinea este foarte mare. În al doilea caz incertitudinea este nesemnificativă. Dar,

faptul că Ajax a pierdut în faţa unei echipe de amatori are o valoare informativă mai mare, cu toate că incer titudinea

7/21/2019 Lectia 1.1. (1).pdf



Lecţia 1

9

este nesemnificativă. Evenimentele neaşteptate pot avea pentru public o valoare informative diferită: meci de fotbal,

catastrofă naturală, poveste de dragoste, etc..

Valoarea informativă = improbabilitate x relevanţă socială.

Interesul social este greu de măsurat. Ceea ce pentru un individ este important, pentru altul este mai puţinimportant. De exemplu scufundarea vasului englez Herald of Free Enterprise în apropierea coastelor belgiene (193

de morţi), a fost o ştire mai puternic mediatizată decât scufundarea în apele Filipinelor a unui vas cu 3000 de

victime.

Pot fi r emarcaţi şi alţi factori care influenţează întelegerea mesajului: proximitatea geografică, psihologică.

Concluzie: Elaborarea unui etalon universal pentru evaluarea valorii informative nu este posibilă.

CLASIFICAREA COMUNICĂRII. COMUNICAREA DIRECTĂ. COMUNICAREA

VERBALĂ. ASCULTAREA. 1. CLASIFICAREA COMUNICĂRII

Comunicarea poate fi clasificată după mai multe criterii după cum urmează:

1. În funcţie de direcţie:

- descendentă (în relaţiile de tip ierarhic);

- ascendentă (mesaje trimise de la niveluri ierarhice inferioare către niveluri superioare, mesaje pentru şefi);

- orizontală (între persoane situate la acelaşi nivel ierarhic);

- oblică sau pe diagonală (atunci când nu se pot desfăşura celelalte tipuri, de exemplu în utilizarea

managementului pentru proiecte; are uneori character neformal, dar se foloseşte şi pentru realizarea pr oblemelor

urgente, oferind o cale de evitare a contactului pe scară ierarhică). 2. În funcţie de modul de transmitere:

- verbală

- non-verbală

- scrisă

3. În funcţie de modul de desfăşurare:

- reciproc directă (comunicarea faţă în faţă, atunci când constituie un mare avantaj apariţia feed-back-ului);

- reciproc indirectă (comunicarea prin telefon, radio, televiziune interactivă);

- unilateral directă (transmiterea de ordine, mesaje care nu cer răspuns);

- unilateral indirectă (scrisori, filme)

4. În funcţie de modul de oficializare:

- formală (întâlnită în cadrul organizaţiilor)

- informală (zvonuri, bârfe, comunicarea unor informaţii trunchiate).

2. COMUNICAREA DIRECTĂ. COMUNICAREA VERBALĂ

Comunicarea directă asigură un schimb permanent de idei, un dialog fără nici o intermediere. Este o

comunicare interpersonală, orală. Încă din trecutul îndepărtat comunicarea a jucat un rol important în relaţiile dintre

indivizi. De atunci şi până acum comunicarea directă, orală a supravieţuit schimbărilor şi s-a impus ca cea mai vecheşi completă formă de comunicare, celelalte având o importanţă secundară.

7/21/2019 Lectia 1.1. (1).pdf



Lecţia 1

10

Principalul mijloc al comunicării umane este limba vorbită atât în sensul priorităţii istorice cât şi pentru că

este forma de comunicare cel mai frecvent utilizată şi care oferă modelul pentru alte forme de comunicare.

Stilul este o “expresie a alegerii faptelor de limbă”, o expresie a însuşirilor individuale ale unui vorbitor.

Unicitatea limbajului legată de fiecare persoană este denumită stil verbal. În funcţie de raportul dintre dominanţă(tendinţa de a acapara timpul şi spaţiul) şi sociabilitate (stabilirea cu uşurinţă a relaţiilor de comunicare), literatura de

specialitate evidenţiază următoarele stiluri de comunicare:

1. Emotiv (oameni expresivi, sensibili);

2. Direct (oameni dominanţi, puternici, cu sociabilitate scăzută, cu atitudine serioasă, greu de abordat);

3. Reflexiv (oameni cu un puternic control emoţional, formulează frazele cu grijă, preferă ordinea);

4. Îndatoritor (oameni sensibili, răbdători, se bazează pe forţa de convingere a prieteniei);

5. Flexibil sau versatili (oameni instabili, schimbători, versatili, adică reuşesc să-şi schimbe stilul în funcţie

de situaţie, duplicitari, oportunişti).

Uşurinţa în exprimare depinde de:

a) caracteristicile personalităţii

b) calităţile vocale ca enunţarea şi pronunţarea.

Caracteristici ale personalităţii:

1. Claritatea (constă în formularea şi exprimarea limpede a ideilor, sentimentelor astfel încât acestea să fie

receptate cu uşurinţă). Pentru un bun orator este nevoie de capacitate de exprimare clară a ideilor. Exprimarea

trebuie să fie simplă, iar materialul organizat astfel încât să poată fi uşor de urmărit. Auditoriul nu este impresionat

întotdeauna de cuvinte lungi şi complicate. Trebuie evitate ticurile.

2. Acurateţea Expresiile şi cuvintele utilizate trebuie să exprime exact ceea ce se doreşte să se transmită. Este necesară

deţinerea unui vocabular bogat pentru a alege cuvintele cu înţeles precis în vederea atingerii scopului propus.

Faptele la care se face referire trebuie să fie corecte, informaţiile citate trebuie să fie de încredere.

Trebuie să se evite expresii de genul:

- “toată lumea ştie”

- “nici o persoană cu minte întreagă nu ar accepta acest lucru”.

3. Empatia

Este vorba despre transpunere, despre identificarea afectivă. Întotdeauna trebuie să încercăm să fim

prietenoşi, calmi, oricât de supăraţi am fi. Trebuie să ne punem în locul celeilalte persoane, chiar dacă nu trebuie să

fim mereu de acord cu ideile sale.

4. Sinceritatea. Trebuie să fim foarte naturali. Pericolul de a deveni rigizi, stângaci sau de a simula apare

atunci când se discută cu persoane necunoscute, cu statut social mai înalt.

5. Emfaza. Reprezintă folosirea unor cuvinte “preţioase” cu scopul de a afecta pe receptor.

5. Armonia. Este acordul perfect al părţilor întregului, în echilibru de cadenţă şi ritm.

6. Ironia. Se referă la evidenţierea prin disimulare a aspectelor negative ale realităţii (persiflare, batjocură,

sarcasm).

7. Relaxarea. Cea mai bună metodă de a ne elibera de dificultăţile de exprimare este relaxarea. Când muşchiinu pot fi relaxaţi nu suntem naturali. Soluţia: o respiraţie mai profundă decât de obicei.

7/21/2019 Lectia 1.1. (1).pdf



Lecţia 1

11

8. Contactul visual. Schimbul de priviri este foarte important când oamenii îşi vorbesc unul altuia.

9. Aparenţa. Felul în care eşti privit arată cât de bine eşti înţeles de ce cei cărora te adresezi.

Înfăţişarea ta este modul în care te priveşti pe tine însuţi. În cele mai multe situaţii oamenii privesc vorbitorul

şi-l judecă înainte de a vorbi. Trebuie să avem o ţinută îngrijită şi curată şi o vestimentaţie adecvată locului în carene desfăşurăm activitatea.

10. Postura. Poziţia corpului este foarte importantă în procesul de comunicare Dă o impresie neplăcută

sprijinirea de un perete, atitudinea de oboseală prin aplecarea înainte pe scaun. Dacă poziţia este gârbovită se

afectează şi claritatea vocii.

Calităţile vocale

Vocea poate fi în permanenţă controlată. Este necesară conştientizarea factorilor care influenţează sunetele

vocii:

1. Mecanismele vocii. Vocea cere o manipulare corectă a diafragmei, plămânilor şi muşchilor pectorali,

corzilor vocale, gurii, limbii şi buzelor.

2. Înălţimea şi intensitatea vocii. Vocea unei persoane care vorbeşte pe tonalităţi înalte este ascuţită, ţipătoare

sau stridentă. Vocea unei persoane care vorbeşte pe tonalităţi joase va fi gâtuită, aspră.

3. Volumul vocii. Acesta este mai uşor de controlat decât tonalitatea vocii. Respiraţia este un element foarte

important în controlul volumului. Volumul vocii depinde de spatial în care se vorbeşte, de numărul de persoane

cărora li se vorbeşte, de zgomotul de fond.

4. Dicţia şi accentual. Dicţia este modul în care se spun sau se pronunţă cuvintele. Aceasta poate fi

influenţată de accent. Ea depinde de articulare (modul de pronunţare al consoanelor), enunţare (modul de pronunţare

al vocalelor).5. Viteza. Mesajul pe care îl transmiteţi va fi influenţat şi de viteza sau ritmul cu care vorbiţi. Dacă acesta

este mare ascultătorul primeşte mesajul ca pe o urgenţă. O viteză mare în vorbire poate crea dificultăţi prin lipsa de

claritate. Un bun vorbitor îşi schimbă viteza în funcţie de importanţa mesajului.

5. Folosirea pauzei. Dacă se utilizează pauze mari audienţa poate să se plictisească. Un bun vorbitor va face

pauze scurte doar atunci când trebuie, pentru a le oferi ascultătorilor posibilitatea de a se implica afectiv.

6. Timbrul vocii. Inflexiunea sau modificările sus-jos ale vocii, timbr ul, influenţează modul în care mesajul

este recepţionat. Tonul poate trăda starea sufletească a celui care vorbeşte.

TIPURI DE TEMPERAMENT

TIPURI DE TEMPERAMENT

Temperamentul este componenta ce se ex primă cel mai evident în comportamentul unei persoane. Acesta

este pe lângă inteligenţă, creativitate, caracter aptitudini, o componentă a personalităţii unui individ. O schemă a

tipurilor de temperament cu trăsăturile negative şi pozitive ale acesuia ar putea arăta astfel47:

1. Pasionat (valoare dominantă oper a de îndeplinit)

Trăsături pozitive: ambiţios, concentrat asupr a unui scop unic, puternic, bun organizator, conştiincios,

disciplinat, serios, puternic, metodic

Trăsături negative: uneori dur şi excesiv, domunator, încăpăţânat, susceptibil, dramatizează unele nereuşite,se simte persecutat.

7/21/2019 Lectia 1.1. (1).pdf



Lecţia 1

12

2. Coleric (valoare dominantă acţiunea)

Trăsături pozive: concret, generos, optimist, entuziast, îi place activitatea, mişcarea.

Trăsături negative: certăreţ, combativ, greu de su pus, orgolios, pierde controlul gesturilor, brutal, credul,

impulsiv.3. Sentimental (valoare dominantă intimitatea)

Trăsături pozitive: conştiincios, profund, conştiinţă morală şi profesională puternică, viaţă interioară bogată.

Trăsături negative: pasiv, vulnerabil, idealist, timid, se adaptează greu, nedecis în acţiuni, impresionabil,

dramatizează insuccesele.

4. Flegmatic (valoare dominantă legea)

Trăsături pozitive: echilibrat, calm, tandru, simţ critic dezvoltat, viaţă ordonată, obiectiv, metodic, simţ

estetic bine dezvoltat.

Trăsături negative: cinic, comod, lent, iubeşte plăcerile, pedant, gurmand, calculat peste măsură, reactivitate

slabă.

5. Sangvinic (valoare dominantă succesul social)

Trăsături pozitive: extrovertit, remarcabil spirit practic, bun diplomat, uşor adaptabil, omenos, fermecător,

activ, energic.

Trăsături negative: atitudini uşuratice, instabil în sentimente, concentrare slabă a atenţiei, guraliv, şiret,

uneori lipsit de scrupule, tip aerian.

6. Nervos (valoare dominantă divertismentul)

Trăsături pozitive: vioi, mobil, vorbăreţ, entuziast, îi plac relaţiile umane, adesea „artist”.

Trăsături negative: impulsiv, repede sedus dar şi repede consolat, mândru şi indisciplinat, tendinţă spreminciună, capricios, furios, vrea să atragă atenţia asupra lui sub orice preţ.

7. Apatic (valoare dominantă liniştea)

Trăsături pozitive: onest, onorabil, iubeşte tradiţia şi continuitatea, sever observator, rezistent la influenţele

exterioare.

Trăsături negative: închis şi taciturn, solitar, râde rar, rigid, sclavul propriilor obişnuinţe, neimpresionabil.

8. Amorf (valoare dominantă plăcerea)

Trăsături pozitive: uşor abordabil, amabil, atent, tenace, este omul prezentului.

Trăsături negative: pasiv, nepăsător, încăpăţânat, susceptibil, neglijent, indifferent faţă de trecut şi viitor.

COMUNICAREA INDIRECTĂ. COMUNICAREA SCRISĂ

O comunicare de succes este cheia soluţionăr ii constructive a conflictelor. „Cine vorbeşte, nu împuşcă”-

aceasta este zicala la care putem reduce chiar funcţia comunicării.

Trecerea de la comunicarea directă (f aza culturii orale) la comunicarea indirectă (faza culturii vizuale) a

provocat o schimbare radicală a tipului de mesaj şi a tipului de reacţii care se stabilesc între emiţător şi receptor.

Scrierea marchează un nou tip de comunicare care elimină apropierea dintre parteneri oferind posibilitatea unor

informaţii obiective în spaţiu şi timp.

7/21/2019 Lectia 1.1. (1).pdf



Lecţia 1

13

Pentru a comunica în scris trebuie acordată o atenţie deosebită: combinării cuvintelor, alegerii structurii

propoziţiilor, ordinii paragrafelor, fiecare având un stil dif erit în funcţie de educaţie, structura emoţională, mediul

din care provine persoana.

Un cuvânt în scris are o înţelegere limitată. Sensul real al cuvântului rezultă din contextul în care este folosit.Fiecare cuvânt are 2 sensuri:

- denotaţia: definirea unui obiect, unei acţiuni, situaţii

- conotaţia: impactul pe care cuvântul îl are asupra unei persoane.

Exemplu: Comunicarea în afaceri necesită de obicei o formulare concisă şi clară a textului. Specialiştii în

reclamă cunosc cel mai bine importanţa frazelor scurte, uşor de reţinut.

Textele scrise se deosebesc de cele orale prin tendinţa de a utiliza cuvinte mai lungi, de a folosi un vocabular

variat, recurgerea f recventă la epitete, grija de a formula idei complete, eliminarea repetiţiilor.

CURRICULUM VITAE (Lat. = cursul vieţii)

Este autobiografia unei persoane făcută cu un anumit scop. De cele mai multe este necesar pentru obţinerea

unui post sau unei poziţii. În general, informaţia conţinută de un CV trebuie atent selectată, anunţată în titluri şi

subtitluri adecvate.

Trebuie să ştim să ne punem în valoare calităţile şi să ne ascundem defectele. CV este o oglindă a spiritului

de competiţie.

Conceperea unui CV

Principalul factor de care trebuie să ţinem seama este obiectivul profesional şi postul vizat. Contează

încadrarea în pagină, forma grafică, calitatea hârtiei.

Trebuie să: - cunoaştem condiţiile cerute de postul respectiv (vârstă, stagiu militar, personalitate)

- alcătuim o listă cu punctele forte

- nu exagerăm

- limităm la 2 pagini A 4

- trebuie însoţit de o scrisoare de intenţie unde ne punem în valoare mai bine personalitatea

- nu abuzăm de caractere îngroşate

- evităm hârtia colorată

- redactăm pe calculator

- avem o versiune şi în limba engleză

CV-ul este un produs promoţional care trebuie să convingă.

Conţinutul unui CV

- date personale: nume, adresă, nr. tel., fax, e-mail

- obiectivul profesional (pentru candidaţii care nu cunosc posturile, cei care îşi depun CV-urile în bănci de

date – formularea unei fraze scurte referitoare la aspiraţiile lor pe linie profesională)

- studiile – prezentarea în ordine cronologică inversă a instituţiilor de învăţământ absolvite, a cursurilor şi

specializărilor urmate

- experienţa profesională – în ordine cronologică inversă referinţele pe care leaţi avut, insistând asupraresponsabilităţilor şi realizărilor concrete

7/21/2019 Lectia 1.1. (1).pdf



Lecţia 1

14

- informaţii suplimentare – hobyuri, experienţă voluntară, nivelul de cunoaştere a limbilor străine, cunoştinţe

de operare-programare PC.

- publicaţii – dacă sunt puţine, dacă nu sunt trecute separat într-o anexă

- referinţe – numele celor care pot oferi referinţe despre noi (adresa instituţiei, e-mail, tel).Tipuri de CV

1. cronologic, retro-cronologic (pentru candidaţii care deţin o anumită experienţă de muncă, este folosit în

Franţa)

2. funcţional „tematic” (pune accentul pe abilităţile personale de comunicare, de organizare, profesionale, pe

realizările obţinute), candidaţi ce nu au o experienţă mare de muncă, este folosit de cei care trebuie să ascundă

anumite elemente nefavorabile din activitatea anterioară

3. combinat, candidaţi cu experienţă moderată, celor ce decid schimbarea profesiei

4. specializat, identifică acele abilităţi şi calificări cerute de postul pentru care se aplică

Recomandări:

- lectura nu trebuie să obosească

- se introduce doar ce este esenţial

- se vor evita pe cât posibil cifrele

- nu trebuie să conţină pasaje care se repetă

- nu trebuie să conţină expresii pretenţioase

- se evită greşelile de sintaxă

- „construcţia” trebuie echilibrată

- o fotografie poate fi de ajutor- se vor folosi propoziţii scurte

- se va evita folosirea cuvântului „eu”

- nu se vor emite cereri de salariu

- nu trebuie să apară informaţii despre înălţime, starea de sănătate, dar mai ales cele de ordin politic şi

religios

Marea Britanie – se prezintă datele în ordine cronologică, se menţionează apartenenţa la un club, se citează

în final 2 persoane ce ar putea garanta moralitatea şi competenţa candidatului

Japonia – este obligatorie fotografia, starea civilă, adresa, studiile

SUA – CV de 3-7 pagini, trebuie respectate: reguli generale (nume, prenume, numerotarea paginilor, pe

hârtie albă), reguli r eferitoare la studii (în ordine cronologică), la stagii (retro-cronologic), alte reguli (nu se

utilizează abrevierile).

România adoptă CV-ul european în formatul standard aprobat de Uniunea Europeană publicat în MOf. P I nr.

633 din 13.07.2004 - HG. 1021 din 25.06.2004.

Acesta trebuie să cuprindă:

1. INFORMAŢII PERSONALE

Nume, adresă (nr, strada, cod poştal, oraş, ţară), tel, fax, e-mail, naţionalitate, data naşterii (ziua, luna, anul).

2. EXPERIENŢA PROFESIONALĂ

7/21/2019 Lectia 1.1. (1).pdf



Lecţia 1

15

Perioada (de la până la), numele, adresa angajatorului, tipul de activitate sau sectorul de activitate, funcţia sau

postul ocu pat, principalele activităţi şi responsabilităţi.

3. EDUCAŢIE ŞI FORMARE

Perioada (de la până la), numele şi tipul instituţiei de învîţământ şi organizaţiei profesionale prin care s-arealizat formarea pr ofesională, începând cu cea mai recentă, domeniul studiat, aptitudini ocupaţionale, tipul

calificării, diploma obţinută, nivelul de clasficare a formei de instruire.

4. APTITUDINI ŞI COMPETENŢE PERSONALE

Limba maternă, limbi străine cunoscute (abilitatea de a citi, de a scrie, de a vorbi, excelent, bine,

satisfăcător), aptitudini şi competenţe artistice, sociale (cultură, sport), organizatorice (proiecte, acţiuni voluntare),

tehnice (utilizarea calculatorului, echipamentelor, diferitelor maşini), alte aptitudini.

5. INFORMAŢII SUPLIMENTARE

Persoane de contact, referinţe. Dacă toate regulile sunt respectate, CV ne conduce la un interviu. CV-ul poate

fi însoţit de o scrisoare de intenţie.

INTERVIUL

Este o conversaţie planificată şi controlată între două sau mai multe persoane care urmăresc un anumit scop.

În cursul interviului părţile vorbesc şi ascultă pe rând.

Pentru a fi eficient interviul trebuie să îndeplinească trei condiţii:

- să aibă un scop

- să se realizeze conform unei planificări

- să permită o interacţiune controlată

Obiectivul principal este schimbul de informaţii. Cuvintele cheie pe care trebuie centrat un interviu sunt percepţia şi predicţia.

1. Percepţia

Persoana care intervievează poate fi victima fenomenului de „perceptive selectivă”, adică nu reţine decât

ceea ce este dispus să vadă şi să reţină, în detrimentul a ceea ce este interesant.

Percepţia este o activitate senzorială, neurologică şi mentală prin care obiectivele şi fenomenele care

acţionează nemijlocit asupra organelor de simţ sunt reflectate în conştiinţă ca un întreg.

Percepţia este alterată de doi factori:

- cadrul de referinţă, un ansamblu de factori în prezenţa cărora fiecare individ interpretează şi dă un sens

informaţiilor pe care le percepe în realitate. Acest cadru de referinţă este în funcţie de vârstă, sex, antecedente

familiale, educaţie, mediu social cultural, economic, profesional. Percepţia este foarte personală şi este amplificată

de cadrul de referinţă. Totuşi, procesul de comunicare permite să se corecteze deformaţiile pentru o mai bună

înţelegere. În acest caz, după mai multe schimburi de păreri imaginea pe care ne-o facem despre o persoană se va

apropia progresiv de realitate.

- sistemul de valori se formează ca şi cadrul de referinţă. Astfel, educaţia, anturajul, cultura, normele,

credinţele, interdicţiile, definesc o etică proprie.

Stereotipurile rigide împiedică perceperea realităţii în afara sistemului propriu de valori, evaluarea indivizilor

cu care se vine în contact raportându-se la acest sistem de valori.

7/21/2019 Lectia 1.1. (1).pdf



Lecţia 1

16

2. Predicţia

Este o operaţie raţională de anticipare a producerii unui eveniment, o prevedere a conduitei ulterioare a unei

persoane.

Predicţia celui care ia interviul condiţionează validitatea interviului. Această validitate se poate măsura dacăse foloseşte acelaşi sistem de referinţă pentru toţi candidaţii.

Pregătirea interviului

1. Cunoaşterea instituţiei/firmei

Candidatul trebuie să adune cât mai multe informaţii despre agentul commercial şi mediul în care

funcţionează. Această cercetare are mai multe avantaje: conferă candidatului un plus de siguranţă, face o impresie

bună celor care iau interviul, contribuie la evitarea unor gafe, a momen telor fără răspuns. Dacă există posibilitatea,

candidatul trebuie să se informeze şi cu privire la cei cu care intră în contact. Trebuie să cunoaştem sectorul de

activitate, poziţia pe piaţă, concurenţa, punctele slabe, filialele, apariţia în mass-media.

Primele cercetări se fac din anunţul propriu-zis. Ca întrebări ajutătoare avem: Cui trebuie să ne adesăm, unui

manager, unui departament?, Anunţul descrie activitatea care este avută în vedere?

2. Argumentarea candidaturii

Strategia candidatului constă în a demonstra că es te cel mai apt dintre candidate pentru a ocupa postul

respectiv. Candidatul trebuie să încerce să răspundă la următoarele întrebări: de ce candidatura mea a reţinut atenţia

angajatorului, oare CV-ul meu îi motiveză decizia, ce mă va întreba….

Întrebări obişnuite la un interviu:

- De ce aţi ales această firmă?

- Care au fost rezultatele dvs, disciplinele favorite, activitatea extraşcolară, de ce aţi ales această funcţie? - Care sunt cauzele demisiei?

- Care sunt cauzele concedierii?

- Care sunt cele mai mai mari 3 realizări de la ultimul loc de muncă?

- Ce contribuţii importante aţi avut în cadrul echipei?

- Descrieţi-vă

- Care este cel mai mare eşec pe care l-aţi avut la locul de muncă?

- Care este cea mai grea sarcină pe care aţi avut-o? Cum aţi rezolvat-o?

Trebuie evitate afirmaţiile neadevărate pentru ca acestea să nu se întoarcă împotriva candidatului.

Argumentaţia trebuie să determine clar în ce măsură va aduce firmei un plus, să definească motivele pentru

care a ales această ofertă.

3. Informaţii de cules

Candidatul trebuie să primească informaţii cu privire la:

- titlul funcţiei

- descrierea sumară

- poziţia ierarhică (organigrama societăţii)

- principalele responsabilităţi

- politica de promovări - posibilităţile de pregătire

7/21/2019 Lectia 1.1. (1).pdf



Lecţia 1

17

- salariul (problema salariului nu trebuie abordată decât la sfârşitul interviului, candidatul neavând această

iniţiativă; anga jatorul îl va întreba de obicei salariul anterior)

- concedii, plătite sau nu

- prime (de instalare, de eficienţă, de locuinţă, de şcolarizare) - indemnizaţie de transport

- opţiunea de a cumpăra acţiuni

Înainte de interviu candidatul îşi va constitui un dosar care va cuprinde:

- un bloc-notes

- CV-ul

- corespondenţa schimbată cu intreprinderea

- lista de referinţe

- cele mai importante proiecte

- alte documente care pot să-i susţină candidatura

4. Interviul propriu-zis

Candidatul trebuie să ştie exact locul unde va avea loc interviul şi să-şi rezerve timp să ajungă acolo.

Trebuie evitată aroganţa, discursul monoton, vocea stridentă, vocea liniştită, lipsa de reacţie, limbajul

nenatural. Mâinile trebuie folosite într-un mod relaxat, nu trebuie duse la faţă, nu trebuie să ne jucăm cu lanţul, cu

pixul, cu părul. Ascultarea cu atenţie poate influenţa modul în care veţi răspunde. Evitaţi să spuneţi: OK, nici o

problemă, a fost fantastic, excelent. Evitaţi să staţi cu picioarele altfel decât drept sau încrucişat. Nu evitaţi contactul

vizual. Evitaţi folosirea ticurilor, încercaţi să le controlaţi. Nu se pune nici un obiect personal pe masa

intervievatorului (doar carneţelul, dacă este loc). Geanta se pune jos, nu agăţată de spătar. Fii atent la limbajul vizualpentru că de cele mai multe ori nu eşti invitat pr in cuvinte să răspunzi, ci prin gesturi şi mimică.

Nu trebuie niciodată să începem cu o frază de genul: nu sunt sigur că experienţa mea este potrivită pentru

această slujbă, mă tem că nu am nici o experienţă.

Aminteşte-ţi că exerciţiul face maestrul, aşa că pregăteşte-te minuţios înainte să apari în faţa celui care îţi ia

interviul.

Reţineţi:

1. sosiţi la momentul potrivit

2. fiţi curat şi destul de clasic la înfăţişare

3. fiţi atent la glume

4. nu fumaţi decât dacă vi se permite şi numai dacă este absolut necesar

5. fiţi pregătit pentru a lua notiţe

6. fiţi politicoşi, nu uitaţi să zâmbiţi

7. plecaţi imediat ce interviul a luat sfârşit, nu ezitaţi

Cele mai frecvente greşeli la un interviu:

- lipsa de interes

- întârzierea la interviu

- aducerea de acuze foştilor angajatori - lipsa contactului vizual

7/21/2019 Lectia 1.1. (1).pdf



Lecţia 1

18

- lipsa întrebărilor din partea candidatului despre post

- omiterea mulţumirilor de la sfârşitul interviului

- lipsa de tact şi de politeţe

- nervozitatea- scuzele

- lipsa de vitalitate

- nehotărârea

- cinismul

- intoleranţa

- supralicitarea banilor

5. Tipuri de interviu

- interviul de selecţie

- interviul unu la unu (are loc după ce se ştie că aveţi capacităţile necesare pentru ocuparea postului

respectiv)

- interviul la masa de prânz (puteţi fi mai degajat, dar nu uitaţi că este un prânz de afaceri şi că sunteţi

urmărit)

- interviul în faţa comisiei (participă de obicei mai multe persoane care o să vă pună întrebări; veţi răspunde

adresându-vă direct persoanei care v-a întrebat şi nu grupului)

- interviul în gr up (este un interviu neoficial, o discuţie pentru cei ce vor ocupa posture de conducere; scopul

este să se descopere modul în care interacţionaţi cu ceilalţi, puterea dvs. de convingere )

- interviul la telefon (păstraţi toate actele lângă telefon pentru eventualele întrebări, evitaţi să discutaţisalariul, încercaţi să forţaţi o întâlnire faţă în faţă)

Exemple de gafe la interviuri:

- După ce a răspuns la câteva întrebări, candidatul şi-a luat telefonul mobil şi i-a sunat pe părinţi ca să le

spună că inter viul merge bine;

- La sfârşitul interviului o candidată şi-a exprimat interesul pentru post, dar a zis că îl acceptă doar dacă

iubitului ei îi plac firma şi directorul acesteia. „El aşteaptă afară, pot să-l chem să vă salute?”;

- Candidatul s-a ridicat după câteva minute de la începutul interviului. Zicea că şi-a lăsat câinele în maşină şi

trebuie să meargă din când în când la maşină să verifice dacă totul este în regulă;

- Întrebat de manager de ce şi-a părăsit locul de muncă anterior, candidatul a spus: „Managerul era un ticălos.

Toţi managerii sunt ticăloşi”;

- Candidatul şi-a bârfit fostul şef la interviu fără să-şi dea seama că acesta are acelaşi nume cu actualul

angajator. Erau rude;

- Întrebat ce planuri are în carieră candidatul îi răspunde managerului că îşi doreşte să muncească atât de mult

încât să ajungă pe postul lui.

7/21/2019 Lectia 1.1. (1).pdf



Lecţia 1

19

COMUNICAREA PRIN TELEFON. COMUNICAREA PRIN INTERNET

1. COMUNICAREA PRIN TELEFON

Este o comunicare foarte des folosită de oameni în zilele noastre care însă implică foarte multe reguli ce nusunt cunoscute de noi, sau chiar dacă ne sunt cunoscute, nu prea ni le însuşim. Astfel, este foarte important să nu

lăsăm copiii să răspundă la telefon decât dacă suntem siguri că pot prelua mesajul. Atunci când ne pregătim să

sunăm pe cineva trebuie să ne gândim dinainte la ceea ce dorim să spunem pentru a evita revenirea cu un telefon

pentru a spune ce doream de fapt să spunem.

Un lucru important este acela de a nu uita să zâmbim când vorbim la telefon chiar dacă nu ne vede nimeni,

pentru că la celălat capăt al firului cu siguranţă se va simţi acest lucru.

2. COMUNICAREA PE INTERNET

Modul în care oamenii comunică pe internet nu le permite să-şi exprime gândurile şi mai ales emoţiile aşa

cum ar dori sau cum ar face-o dacă ar fi faţă în faţă. Sentimente şi stări ca: teamă, mânie, bucurie, sar casm nu pot fi

exprimate la fel ca prin limbajul corpului. De aceea oamenii fiind foarte ingenioşi au adoptat un cod al conversaţiei

pe internet care implică semne ce exprimă aceste stări şi sentimente.

Este vorba despre folosirea unor semne de punctuaţie -„emoticons”- simboluri sau litere care puse într-o

anumită ordine realizează o imagine dacă o privim dintr -un anumit unghi.

De exemplu:

: - ) reprezintă o faţă zâmbitoare, sunt fericit că te aud;

; - ( reprezintă încruntarea;

; - ) reprezintă o faţă care face cu ochiul; PIRAMIDA LUI MASLOW

Abraham Maslow, profesor de psihologie în New York este iniţiatorul teoriei motivării umane care pleacă de

la trei premise referitoare la natura umană.

Este vorba despre „Piramida lui Maslow”. După renumitul psiholog comportamentul oamenilor este

rezultatul încercărilor lor de a-şi satisface una sau mai multe nevoi fundamentale.

1. Nevoi fiziologice ca: foamea, setea, reproducţia.

2. Nevoi care ţin de securitate şi protecţie ca: salariu decent, loc de muncă, pensie, asigurări.

3. Nevoi sociale: acceptarea de către grup, prietenie, iubire, famile.

4. Nevoi care ţin de ego: respect din partea celorlalţi, recunoaştere, răspundere, importanţă.

5. Nevoi care ţin de autorealizare: satisfacţie personală, atingerea pr opriilor obiective, realizarea propriilor

aspiraţii.

Primele 4 nevoi sunt nevoi de deficienţă pentru că lipsa acestora ar putea avea repercursiuni asupra sănătăţii

psihice şi fizice ale oamenilor, ultima fiind o nevoie de creştere, satisfacţie, ce duce la dezvoltarea şi împlinirea

persoanei.

După ce o nevoie de nivel inferior a fost satisfăcută, aceasta nu mai este o forţă motivantă şi va fi înlocuită de

o nevoie de ordin superior. De exemplu, dacă ţi-e foarte sete sau f oame nu mai ai dispoziţia de a citi o carte deosebit

de solicitantă.

7/21/2019 Lectia 1.1. (1).pdf



Lecţia 1

20

Sau, în funcţie de situaţie putem mânca ce ne vine la îndemână dacă suntem foarte înfometaţi sau să fim

foarte mofturoşi.

Această piramidă se aplică în tehnicile vânzării şi marketingului pentru că fiecare vânzare trebuie să satisfacă

o anumită nevoie. Chiar dacă ştim foarte bine ce nevoie poate satisface produsul respectiv, este foarte important deştiut care este de fapt nivelul care îl motivează pe potenţialul client. A nu ţine cont de aceste nevoi înseamnă de

foarte multe ori ratarea multor vânzări.

PREZENTAREA

O prezentare de succes trebuie să fie interesantă, impresionantă, convingătoare, aducătoare de beneficii.

1. Pregătirea

Aria în care se înscrie subiectul trebuie să fie interesantă şi relevantă atât pentru propria persoană cât şi

pentru public. Trebuie să fim siguri că avem sufficient material la dispoziţie adecvat timpului în care trebuie să se

facă prezentarea. Trebuie să vedem care este scopul prezentării. Facem prezentarea pentru a transmite ceva nou,

pentru a clarifica ceva, pentru a explica cum funcţionează ceva. Atunci când se tratează un subiect controversat

trebuie să se pună accent pe obiectivitate şi argumentare. Este de asemenea necesară analizar ea potrivirii subiectului

cu propria persoană dar şi analizarea auditoriului pe care-l vom avea.

Foarte importante sunt motivele pentr u care audienţa va participa la prezentarea noastră, este obligatorie

prezenţa acesteia, este motivată de ceva sau pur şi simplu doreşte să participe.

Contează foarte mult pentru succesul unei prezentări şi data, locul ora desfăşurării acesteia (o prezentare care

are loc duminica la prânz nu va fi încununată de succes, scaunele tari şi inconfortabile vor tăia din entuziasmul

audienţei). 2. Identificarea materialelor de suport (cărţile, internetul, ziarele, revistele). Se folosesc definiţiile,

comparaţiile, contrastele, exemplele, povestirile, statisticile, citatele, reformulările, studiile.

3. Organizarea ideilor

Trebuie să spunem audienţei despre ce vom vorbi, sa facem prezentarea şi la sfârşit să rezumăm ce am spus.

Trebuie să ordonăm cronologic ideile pe care dorim să le expunem, spaţial. Pentru introducere care ar e un rol

hotărâtor putem folosi glume dar care au legătură cu subiectul prezentat, putem demonstra pe scurt care este

importanţa subiectului. Nu vom folosi expresii de genul: nu sunt un bun vorbitor, nu sunt expert în problemă, tema

de azi vă va fascina, vă va trezi interesul.

Concluziile trebuie folosite doar pentru a consolida ce s-a spus şi nu pentru a introduce elemente noi.

4. Prezentarea poate conţine şi improvizaţii mai ales dacă publicul poate face comentarii pe această temă,

poate să fie integral citită audienţei, poate fi expusă liber o prezentare memorată în întregime.

ASCULTAREA

Confucius spunea: „Omul are 2 urechi şi o gură pentru a asculta de 2 ori mai mult decât vorbeşte”.

Ascultarea este cea mai subtilă metodă de a convinge pe cineva. Ascultarea eficace este o ascultare dinamică,

auditoriul având posibilitatea de a interacţiona cu vorbitorul. Ascultarea este o artă dar şi o disciplină. Ea se bazează

pe perceperea şi înţelegerea lucrurilor pe care ceilalţi ni le spun. A auzi se transformă în ascultare atunci când dăm

atenţie celui care vorbeşte şi urmărim mesajul transmis.Tipuri de ascultare:

7/21/2019 Lectia 1.1. (1).pdf



Lecţia 1

21

- informativă: predomină recepţia şi înţelegerea, poate fi punctată de întrebări şi repetiţii;

- evaluativă: e dominată de judecata critică, are rolul de a face judecăţi de valoare, se emit pr opriile judecăţi

ce au uneori rol să irite, să fragmentize comunicarea. Nu e permisă cercetătorilor, studenţilor examinaţi, partener ului

de negocieri aflat în faza de informare.Întrebările care pot fi puse în procesul de ascultare de către emiţător sunt focalizate (utilizate pentru a

direcţiona atenţia cursanţilor, pot trezi interesul acestora), motivante (ajută cursanţii să dea soluţiile corecte), de

sondaj (corectează răspunsul iniţial al cursantului).

Există două aspecte legate de eficienţa procesului de comunicare şi anume: rezultatul evaluării conţinutului

unui curs este condiţionat de capacitatea oamenilor de a transmite informaţii, dar şi de capacitatea celor cărora le

este adresat mesajul de a recepţiona informaţia. De asemenea, o persoană se dezobişnuieşte să asculte, având mai

mult tendinţa de a vorbi.

S-a demonstrat că o persoană obişnuită îşi poate aminti numai 50 % din ceea ce a ascultat dacă este

chestionată imediat şi 25 % după 2 luni. Un test în rândul armatei americane a demonstrat că numai 10 % din

mesajul original rămâne în memorie după 3 zile.

Barierele care fac ineficientă ascultarea sunt zgomotele, problemele receptorilor, oboseala, problemele

emiţătorului, criticarea persoanei care transmite mesajul, prejudecăţile, faptul că sărim uneor i direct la concluzii care

pot fi greşite înainte ca emiţătorul să termine de vorbit, categoria persoanelor care doar „se fac” că ascultă dar de

fapt sunt cu gândurile în altă parte (pseudoascultarea).

Obiective:

- încurajarea interlocutorilor, astfel că cel ascultat va trece mai uşor peste eventualele tendinţe defensive;

- obţinerea întregii informaţii - pentru luarea unor decizii eficiente este nevoie de ascultarea interlocutorului,ascultare ce permite o bţinerea unei cantităţi mari de informaţii;

- trebuie judecat conţinutul şi nu modul de prezentare. Sfaturi pentru o bună ascultare: fiţi interesaţi, luaţi

notiţe, fiţi răbdători, ajutaţi vorbitorul, nu-l întrerupeţi, încercaţi să fiţi rezistenţi la distrageri, să vă adaptaţi cât mai

bine momentului.

COMUNICAREA INTRAPERSONALĂ. COMUNICAREA INTERPERSONALĂ.

COMUNICAREA DE GRUP. COMUNICAREA PUBLICĂ.

1. COMUNICAREA INTRAPERSONALĂ

Este comunicarea în şi către sine. Fiecare fiinţă umană se cunoaşte şi se judecă pe sine, îşi pune întrebări şi

îşi răspunde, astfel că acea comunicare cu propriul eu devine o sursă de echilibru psihic şi emoţional. (Acest tip de

comunicare influenţează toate celelalte tipuri, de exemplu, atunci când un pictor priveşte un râu învolburat se

gândeşte ce tablou frumos ar putea ieşi, un salvamar se gândeşte ce pericol mare ar fi dacă ar cădea cineva în apă).

2. COMUNICAREA INTERPERSONALĂ

Este comunicarea între oameni. Obiectivele acestei comunicări sunt complexe: cunoaşterea celor de lângă

noi, crearea şi întreţinerea legăturilor interumane, recunoaşterea valorii personale, satisfacerea nevoilor active de

control şi dominaţie. Comunicarea interpersonală directă presupune iniţierea de contacte personale nemijlocite şi

7/21/2019 Lectia 1.1. (1).pdf



Lecţia 1

22

interactive între oameni, pe când cea indirectă are nevoie de mijloace şi tehnici secundare de punere în contact uman

(scrierea, înregistrările magnetice, transmisiunile prin unde sau fibră optică).

3. COMUNICAREA DE (ÎN) GRUP

Comunicarea este liantul oricărui grup şi legătura esenţială între membrii acestuia. Se spune că elementul debază component al grupului sunt membrii acestuia, celelalte elemente ca valorile culturale, morale, relaţiile sociale

sunt secundare.

Pentru a deveni membru al unui grup cu drepturi depline trebuie să-ţi însuşeşti valorile acestuia, să fii în ton

cu tendinţele lui. Grupul este de fapt o „pluralitate de indivizi aflaţi într -o situaţie de solidaritate mai mult sau mai

puţin accentuată; de un ansamblu de persoane aflate în interacţiune în vederea atingerii unui scop comun şi

diferenţiate după funcţie sau roluri”.

Voinţa colectivă duce la apariţia solidarităţii de grup.

Grupul se poate clasifica după apartenenţa etnică, religie, dezvoltare culturală, etc.

Caracteristicile grupului:

- autonomia (independenţa faţă de alte grupuri);

- controlul (grupul determină comportamentele membrilor săi);

- flexibilitatea (nu există proceduri rigide);

- omogenitatea (caracteristicile similare ale membrilor grupului);

- intimitatea (membrii grupului sunt familiarizaţi cu detaliile personale din viaţa celorlalţi);

- participarea (se investeşte efort şi timp pentru activităţile grupului);

- puterea (grupul este foarte important pentru membrii săi);

- mărimea (numărul membrilor); - stabilitatea (rezistenţa în timp);

- stratificarea (ierarhizarea membrilor grupului);

- coeziunea (unitatea membrilor).

Există mai multe stadii în formarea unui grup: iniţierea (se fac primele aprecieri reciproce, se „sparge

gheaţa”), experimentarea (se caută experienţe şi interese comune), intensificarea (se spun deja lucruri personale, se

împărtăşesc frustrări, imperfecţiuni, prejudecăţi, se dezvoltă prescurtări în modul de a vorbi, se folosesc cuvinte de

alint sau porecle), integrarea (se fac lucruri împreună, coeziunea este ridicată, ceilalţi se aşteaptă să-i vadă mereu

împreună, membrii au roluri bine definite în grup), obligaţiile reciproce (este greu ca un membru să părăsească în

această etapă grupul pentru un altul, nu se mai investeşte prea multă energie în realizarea coeziunii grupului pentru

că acesta este deja bine format).

Acest tip de comunicare se derulează în colectivităţi umane restrânse, de maximum 11 persoane- echipe,

familii, cercuri de prieteni, colective de redacţie. La acest nivel se asigură schimburi de idei şi emoţii, se împărtăşesc

experienţe, se caută soluţii de rezolvare a problemelor, se aplanează conflictele, se urmăreşte informarea corectă a

membrilor grupului, evaluarea performanţelor obţinute. Se poate vorbi şi despre comunicarea la nivelul formal cum

este comunicarea în spitale, universităţi, firme de afaceri unde oamenii cooper ează în vederea realizării unor sarcini

complexe. Toate aceste organizaţii au o reţea de comunicare instituită official cu scopul de a coordona şi controla

activităţile esenţiale. S-a demonstrat că formarea legăturilor de prietenie la locul de muncă e determinată de factoriitehnologici din intreprindere. Mai mult de jumătate dintre montori şi asamblori vorbesc mult cu colegii, ceea ce fac

7/21/2019 Lectia 1.1. (1).pdf



Lecţia 1

23

numai 22 % din muncitorii cu poziţii intermediare ca maiştrii sau mecanicii. Cei dintâi vin mai mult în contact cu

ceilalţi colegi.

Grupurile pot să exercite presiuni asupra membrilor ceea ce determină o schimbare a comportamentelor sau

credinţelor membrilor. Întotdeauna într-un grup trebuie să apară şi un lider. „Leadership-ul” este abilitatea de a-iinf luenţa pe alţii”. Acesta poate fi o forţă pozitivă sau negativă.

Funcţiile leadership-ului sunt: activarea interacţiunii gr upului, asigurarea satisfacerii membrilor,

managementul conflictelor, asigurarea coeziunii grupului, încurajarea grupului în vederea perfecţionării. Liderul

poate aborda mai multe stiluri de conducere: de delegare (transferă subordonaţilor responsabilităţi pentru realizarea

unor sarcini), directiv (urmăreşte atingerea obiectivelor chiar dacă dă pentru aceasta instrucţiuni subordonaţilor ), de

antrenorat (urmăreşte atingerea obiectivelor dat şi satisfacerea nevoilor emoţionale ale subordonaţilor în acelaşi

timp), suportiv (se bazează mai mult pe comunicare, pe em patie, pe feed-back, ascultarea subordonaţilor).

Construirea echipelor (team-building) depinde în foarte mare măsură de atmosfera informală, relaxată,

discuţiile ce implică toate persoanele, înţelegerea sarcinilor de toate persoanele din grup, faptul că membrii grupului

se ascultă unii pe alţii, liderul nu îi domină pe membrii grupu lui. Membrii echipei şi liderul consideră că pot face

orice, comunicarea este deplină şi sinceră, membrii exercită influenţă asupra liderului. Gândirea de grup

(groupthink) este caracterizată de: un optimism excesiv, încrederea necondiţionată în moralitatea grupului, presiunea

spre conformitate, autocenzura.

Grupurile se pot destrăma şi în acest caz putem distinge câteva etape: diferenţierea (apar elemente de

diferenţă care-i pot separa pe membrii grupului, se găsesc arii noi de interes), superficializarea (se schimbă din ce în

ce mai patina informaţie între membrii grupului, se acoperă problemele de relaţionare pentru a evita conflictele),

stagnarea (se limitează relaţionările), evitarea şi terminarea (partenerii de grup se evită). Etapele prezentate pot să fieunele incluse în altele61.

Fenomenul „radio-şanţ” este asociat direct problemei canalelor non-formale ale comunicării. El se referă la

bârfa între egali, cât şi la întregul lanţ de comunicare prin care se suplimenteză informaţia transmisă. El poate fi

folosit de conducere pentru transmiterea efectivă a comunicării. Numai câteva dintre persoanele care deţin o

informaţie o transmit mai departe, aceştia sunt „oameni de legătură”, ceilalţi sunt simpli receptori pasivi. Zvonurile

tind să circule în jos, dar şi lateral şi nu spre superiori.

Zvonurile sunt idei sau relatări neverificate. Ele sunt caracterizate de spontaneitate, promptitudine şi

improvizaţie.

Metode de interacţiune şi învăţare în grup bazate pe producerea ideilor63

1. Învăţarea prin categorisire (încercarea de a clasa obiectele pe baza caracteristicilor pe care le au în comun)

2. Învăţarea prin metoda concasării (modificarea obiectului sau a situaţiei urmărindu-se aplicarea unor noi

configuraţii ale acestora)

3. Învăţarea prin metoda cubului (într-un cub de hârtie se vor complete următoarele procese în activitatea de

învăţare: descrie, compară, asociază, analizează, aplică, argumentează pro contra)

4. Învăţarea prin tehnica bisocierii (apropierea a două situaţii pentru a provoca iluminarea)

5. Învăţarea prin ingineria valorii (se va identifica mai întâi funcţia fundamentală a fenomenului studiat, se

identifică apoi funcţiile secundare, funcţiile de suport, elementele cost-eficienţă pentru a vedea cât costăimplementarea fiecărei funcţii)

7/21/2019 Lectia 1.1. (1).pdf



Lecţia 1

24

6. Învăţarea prin metoda „mănunchiului de banane” (metoda porneşte de la o bază de pornire în rezolvarea

unei probleme, trebuie găsit punctul de plecare)

7. Învăţarea prin metoda „Brainstorming” (metoda evaluării amânate, adică nici o afirmaţie nu este supusă

unui demers critic din prima etapă, toate ideile au caracter de cunoştinţe, momentele de tăcere în grup vor fifocalizate spre o idee emisă anterior, sunt folosite pauze pentru ca la întoarcere membrii grupului să-şi schimbe

locurile, calitatea este mai puţin importantă decât cantitatea)

8. Învăţarea prin metoda „Brainwriting” (consemnarea individuală a ideilor transmise apoi următoarei

persoane din grup care le foloseşte drept declanşator al propriilor idei)

4. COMUNICAREA PUBLICĂ sau/şi COMUNICAREA DE MASĂ

COMUNICAREA PUBLICĂ

Îşi are rădăcinile în retorica antică. Discursul public nu viza doar transmiterea de informaţii, ci mai ales

schimbarea opiniilor şi acţiunilor publicului, influenţarea sentimentelor acestuia. (Marcus Fabius Quintilianus a fost

primul profesor de retorică la Roma antică, dascălul fiilor şi nepoţilor împăratului Domiţian). El spunea că oratorul

pe lângă calităţile de om al legii, filozof, poet trebuia să posede şi calităţile unui bun actor). În zilele noastre

discursul public se tr ansformă în conferinţă, comunicare ştiinţifică, luarea de cuvânt, prezentarea unui raport,

expunerea în faţa unei comisii de examinare, prezentarea unui spectacol.

lectia 1.1. (1).pdf

Documents