n revistă a unirii scriitorilor din românia n n www.actualitatea.eu n

nr. 57, anul VII martie 2016

actualitatea literară

n cronici literare de:

Cornel UNGUREANU,Adrian Dinu RACHIERU,

Radu CIOBANU,Nina CERANU,

Ionel BOTA

n El

a IAK

AB:

Chipu

ri ale

princ

ipiulu

i fe

minin

în po

ezia

lui Ar

ghez

i

n Nicolae SILADEDespre umflarea în pene şi dezumflarea la români

n Ve

ronic

a BAL

AJ: In

terv

iu cu

Ala M

ÎNDÎCA

NU

n poezie:Gellu DORIAN,Vasile BAGHIU

n Vasile ANDRULauda limbii române,

la Melbourne

Gregorio Muelas Bermúdez

Traducere de Elisabeta BOŢAN

n meridiane n

n O carte şi doi cronicari:

Ancadierul, de Lucian Strochilaura

dan

n Remus V. GIORGIONIUna din lacrimile lui Dumnezeu…

Remus V. GIORGIONI

2 opiniile noastre nr. 57 n martie 2016actualitatea literară

Despre umflarea în pene şi dezumflarea la români

De câţiva ani, de când mă ocup de rubrica “Să mai şi gândim!”, din ziarul Actualitatea, în care adun tot felul de proverbe, maxime şi cugetări celebre, mă tot întreb de ce poporul nostru are atât de puţine proverbe, atât de puţine maxime şi atât de puţine cugetări celebre. Negăsind până astăzi răspunsul, sper că îl voi afla după publicarea acestor rânduri. Părerea mea, însă, este că prea ne umflăm adeseori în pene, că suntem cei mai deştepţi, cei mai inventivi, cei mai talentaţi, cei mai cei, iar când vine vorba despre impactul culturii române în universalitate ne dezumflăm imediat sau ne risipim ca un balon de săpun. Am simţit aceste lucruri de fiecare dată când ne aflam în preajma acordării Premiului Nobel. Cred că şi voi le-aţi simţit. Adevărul este că suntem un popor tânăr, chiar dacă unii susţin că de la Râm ne tragem, alţii că am fi cei mai bătrâni europeni. Şi vorbim o limbă nouă, frumoasă, care nu seamănă cu niciuna dintre limbile pământului, dar care prea se schimbă de la un veac la altul, după cum bate vântul influenţelor venite de aiurea, ba de la nemţi, ba de la franţuzi, ba de la englezi. Mai nou, riscăm, cred eu, o manelizare a întregii ziceri româneşti. Este adevărat că existăm doar înlăuntrul limbii, dar existenţa ne este periclitată dacă lăsăm cuvintele să se schimbe. Şi cum am putea opri schimbarea lor altfel decât printr-o stăpânire precisă a limbii. Iar stăpânirea limbii nu se poate face decât prin cultură. Să nu ne amăgim, însă, că avem o cultură vastă în comparaţie cu alte popoare ale Europei sau ale lumii. Nu avem! Proverbele, maximele şi cugetările noastre celebre sunt mult mai puţine, mult inferioare şi mai puţin apreciate. Am văzut asta. Despre sisteme filosofice, despre religie, despre mitologie nu are rost să mai vorbim. Noi avem basme. Şi ne bazăm pe asta. Veţi spune că nu sunt patriot. Ba sunt. Şi sunt mult mai patriot decât cei care acceptă ordine politice, economice, sociale sau de altă natură, venite de aiurea. Pentru a te împotrivi, trebuie să te bazezi pe ceva: pe cultură. Nu pe altceva. Dar dacă nu o ai, accepţi. Şi atunci, oricât te-ai umfla în pene, vine dezumflarea. Europa îţi impune reguli, americanii, care te-au ignorat 50 de ani, îţi dau sfaturi şi se aliază cu tine în interesul lor. E cazul să ne trezim, să realizăm că, fără a pune accentul pe cultură, vom rămâne o colonie a marilor puteri. Avem însă un atu: iubim mai mult decât alţii. Iar pe cei care nu înţeleg că iubirea e totul îi putem învinge. Cu iubirea noastră.

E d it o ri a l

În noaptea de 15 spre 16 martie 2016, a plecat dintre noi, după o lungă

şi grea suferinţă, poetul şi prozatorul reşiţean Gheorghe Zincescu. S-a născut la 4 septembrie

1946, în comuna Gheorghe Lazăr, judeţul Ialomiţa,

şi a urmat Facultatea de Mecanică a Universităţii Politehnica din Timişoara.

A debutat în literatură în anul 1980. A publicat

volumele: Arşiţa amiezii, povestiri (1981); Ţara de foc, întâmplări şi prundişuri, versuri

(1982); Platoşa de lumină, versuri (1984); Umbre

amare / Traces ameres, poeme (1994); Privind

în soare, poeme (1995); Crizanteme pentru Irene, nuvelă (1997); Iarna în rai, roman

(2013) şi Proprietăţi în paradis, roman (2013).

Opera sa a fost distinsă cu numeroase premii regionale şi naţionale.

Prin dispariţia dintre noi a lui Gheorghe Zincescu,

personalitate importantă a culturii din partea de

vest a ţării, comunitatea literară bănăţeană pierde

un autor de valoare, un prieten devotat şi un om de o mare elevaţie

intelectuală.

Nicolae SILADE

Una din lacrimile lui Dumnezeu…

n ilustraţiile numărului n

Ilu

stră

m a

cest

nu

mă

r cu

lu

cră

ri d

e g

rafi

că

sem

na

te d

e A

lex

an

dru

DA

ND

U ş

i e

xp

use

la

G

ale

ria

AR

MI

a C

erc

ulu

i M

ilit

ar

Lu

go

j

…Pe ghizduri de fântâni, pe garduri strâmbePe geamuri, pe vitralii, pe uluci, -

Şi vremea uită-n turnuri să se schimbeŞi curge invers morţilor sub cruci…

(Gheorghe Zincescu)

Dumnezeu nu plânge. Îngerii, tot aşa (zice pe undeva o legendă că un înger, văzând din întâmplare pe un pământean plângând, s-a aplecat să-i culeagă lacrimile ca pe nişte perle…). Dar nouă, poeţilor ne place să metaforizăm totul, să-l implicăm pe Dumnezeu în elucubraţiile noastre, încercând o umanizare forţată, o imagine antropomorfică. Să-l “creem” vasăzică după chipul şi înfăţişarea noastră.

Colegul şi prietenul nostru Gheorghe Zincescu a fost un bun inginer, dar un şi mai bun scriitor - complet şi complex. S-a ilustrat şi în alte domenii, dintre care cel de editor n-a fost cel din urmă. A fost sportiv şi inventator, proiectant de turbine hidraulice.

Născut în 4 septembrie 1946, anul acesta ar fi împlinit 70 de ani. Această vârstă rotundă au vrut probabil s-o omagieze Gheorge Jurma şi colegii reşiţeni, când s-au gândit să-i pregătească o antologie din toată opera poetică – destul de vastă (cartea cuprinde 230 de pagini de poezie).

… Înainte de toate, însă, am remarcat la Gigi Zincescu un suflet de om adevărat şi de prieten minunat. Îl cunosc de vreo 20-25 de ani, de prin tabere şi întâlniri literare, când venea însoţit de nelipsitul, legendarul căţel. (Nu ştiu, dar nu cred să fi fost un singur căţel, însă toată lumea ştia că Gigi trebuia să aibă grijă de el. L-am văzut, de bună seamă, la Reşiţa, Oraviţa sau la Anina şi împreună cu Doamna Marcela, nu înseamnă că era dependent de acel “prieten al omului” pe care era nevoit deseori să-l care după el.)

Dar relaţiile noastre s-au strâns în ultimii cinci ani, când Gigi obişnuia să participe la cele mai importante întâlniri ale noastre, organizate de obicei prin Cenaclul Anotimpuri. Când organiza un desant cultural, venind însoţit de doi-trei colegi reşiţeni. Apoi, nu era dată să treacă el prin Lugoj, spre Timişoara, Deva sau alte direcţii, fără să se oprească jumătate de oră - o oră la o cafea, cu Nicolae Sârbu, Gh. Jurma sau vreun altul: Ion Cocora, par exemple. Timp suficient să punem ţara la cale, făcând schimb de opinii, reviste şi cărţi. (Am şi acum o plasă de cărţi la el – el una la mine… Dar aşa vor rămâne: vor rămâne de amintire!)

Am remarcat în ultimul timp la Gigi o oarecare febră a recuperării care ne prinde pe toţi cei care am adăstat cam prea mult timp în alte domenii decât literatura - unul cifric, jurnalistic, de

fiare… Îmi vorbea despre proiectul unui cenaclu itinerant de proză, care n-a mai apucat să fie pus pe picioare, ca şi romanul pe care-l avea în lucru, ca şi… Era foarte interesat de soarta romanului său Proprietăţi în Paradis, la care ţinea enorm – şi dorea să adauge cât mai mulţi la numărul final de cititori, profesionişti sau ne.

Dar să ne întoarcem la antologia de la Editura TIM, care include toate volumele poetului, aranjate de editor în 12 cicluri (numerotate chiar aşa, cu cifre arabe). E uşor acum să decelăm printre rânduri în poemele antologate premoniţii, deşi poetul Gheorghe Zincescu nu vorbeşte în mod insistent despre moarte: “Şi acum începe sfârşitul şi mereu/ Drumul, drumul, drumul/ îl ştie focul bătut de vânt, îl ştiu fumul/ şi iarna/ Dincolo, îmbătătoare nefiinţa… (pag.142); “Târziu are să crească somn peste luturi/ dar

acum greierii dau năvală…/ Doamne, al cui este calul/ ce fulgeră-n zare? (Om singur).

L-am invidiat întotdeauna pentru dublul debut de la “Eminescu” (nu pentru volumul de proză şi cel de poezie, publicate în acelaşi an): după Ţara de foc, întâmplări şi prundişuri (1982, concurs de debut) urmează Platoşa de lumină – 1984, aceeaşi editură. După care, o pauză de 11 ani, când scoate la Editura Timpul placheta Privind în soare. Debutul lui dublu s-a petrecut pe vremea când mulţi dintre noi abia dacă tatonam terenul, încercând marea (Poeziei) cu degetul nostru mic…

… Dar nu mi-am propus aici decât o evocare – însemnarea unui mic discurs pe care mi-ar fi plăcut, în calitate de coleg şi prieten, să-l ţin lângă catafalc. La căpătâiul celui pe care-l văzusem, pentru ultima oară, pe 8 martie, în salonul 740 de la etajul şapte al Spitalului Judeţean Timişoara – ultimul său “domiciliu”… Iar, pentru că antologia a fost botezată de editor O lacrimă a lui Dumnezeu, voi fi şi eu în ton cu vremea – cu obiceiul poeţilor de a broda pe seama Imponderabilului (deşi ştiu bine că Dumnezeu nu plânge – a făcut-o o dată Iisus, pentru cetatea Ierusalimului şi încă o dată la mormântul prietenului Său Lazăr)... zicând: Poetul Gheorghe Zincescu a fost o minune de om; o lacrimă a lui Dumnezeu.

Ela Iakab, premiată de Ziua Mondială a PoezieiZiua Mondială a Poeziei, organizată marţi, 21 martie

2016, de către membrii Cenaclului literar „Anotimpuri” Lugoj şi reprezentanţii Fundaţiei Culturale timişorene „Orient latin”, desfăşurată la Cinematograful Bela Lugosi, a reunit scriitori din Lugoj, Timişoara, Arad, Reşiţa, Oraviţa, Anina, Bocşa, Caransebeş, Bozovici, Făget, Haţeg, Hunedoara, Deva.

Moderată de coordonatorul Cenaclului literar „Anotimpuri” Lugoj, poetul Ion Oprişor, şi de cunoscutul jurnalist şi poet Ilie Chelariu, din partea Fundaţiei Culturale „Orient Latin” din Timişoara, evenimentul a onorat, prin glasul actorilor de la Teatrul Municipal „Traian Grozăvescu” Lugoj, creaţia lirică a celor ce astăzi nu mai sunt printre noi, şi anume poetul, jurnalistul şi criticul literar lugojean Constantin Buiciuc, poetul, publicistul şi fondatorul revistei lugojene „Banat”, Ioan Ardeleanu, poetul şi prozatorul reşiţean Gheorghe Zincescu.

Într-o atmosferă solemnă, i s-a decernat colegei noastre Ela Iakab Premiul de Excelenţă „în semn de recunoaştere a valoroasei sale contribuţii scriitoriceşti puse în slujba literaturii contemporane banatice” din partea Fundaţiei Culturale „Orient Latin” din Timişoara şi a Cenaclului literar „Anotimpuri” din Lugoj. Ela Iakab este Doctor în Filologie din 2010, critic literar din 2000, când a debutat în revista „Reflex”, redactor al revistei „Actualitatea literară”, poet şi traducător. Timp de un deceniu şi jumătate, Ela Iakab a publicat eseuri critice şi poezii în reviste prestigioase ca „Reflex”, „Orizont”, „Arca”, „Poesis”, „Steaua”, „Luceafărul de dimineaţă”, „Nord Literar”. Ela Iakab

reprezintă cu onoare oraşul nostru, atât la evenimente culturale naţionale, cât şi la cele internaţionale, dar, să nu uităm că cea mai grea muncă o desfăşoară în oraşul nostru, unde scrie, unde prezintă, în stilul ei unic, uneori şi două cărţi pe săptămână. Prin cartea sa de debut, Deşertăciune şi asceză, distinsă cu Premiul pentru cea mai bună lucrare de arghezologie, în cadrul Festivalului Internaţional de Literatură „Tudor Arghezi”, ediţia 2012, Ela Iakab s-a impus în prima linie a tinerilor scriitori din ţară.

3nr. 57 n martie 2016 actualitatea literarăcronica

fericiţi să scrie. Să fie alături de cei mari ai literaturii, nu alături de Vulpaşin. Dar poţi fi fericit scriind, poetizând?

Şi reiau câteva observaţii mai vechi. În versurile din Încercare asupra bucuriei descoperim ermetizarea unor sintagme poetice recognoscibile, uneori prin grila Ion Barbu. Trebuie să păstrăm secretele literaturii. Iată Muntele de var: “În turnul nostru hidrofil, pe iederi/ Sau poate pe-ascensorul iacobin,/Şi-abandonând în aer grele pierderi,/Uşor, ca şansa, urcă holde lin,//Ca-ntr-un donjon posomorât pe-o coastă,/ Trist păzitor în margini de raia,/Ca-n evul cu-o suav albă-albastră/ Incizie în rafturi şi perdea// Prin care o Izoldă scandinavă,/

Dintre ruine, dintr-un abandon,/ O tot zăream, alunecând o navă,/ Supt secetoase ceţuri, spre donjon”. Cine vrea, poate să analizeze în volumele Mânie şi marmură, Încercare asupra bucuriei, Cicatricele bucuriei (1968, 1978, 1995) încercările poetului de a dematerializa cuvintele, discursul – de a introduce un p (P) ca un steag sau ca un interval temporizator în, de pildă, sub: el devine supt în toate poezile lui Crişu Dascălu.

Limbajul reducţiilor funcţionează în volumul Colivia belgrădeană (Europress, 2008), jurnal liric care e şi o “autobiografie”: “Atunci când Belgradul m-a vizitat/Prima dată/ Printr-o anonimă agenţie de turism,//Atunci Belgradul mi-a contemplat/ Plămânul/ Respirându-mă,// Atunci când Belgradul mi-a intrat în creier/ Gândindu-mă,// Atunci când Belgradul mi-a locuit inima/ Iubindu-mă...”

Între reducţiile operate de “starea poetică” se numără Îmbrăcaţi în surtucul verde al parcului “Veveriţa mă priveşte/Ca pe un vecin/De nădejde.// De trei zile/Îi arunc inofensive/Alune/ Doar-doar/ Îmi va mânca/ Din mână.// De trei nopţi/ Cad bombe pe Dunăre,/Doar-doar/ Voi renunţa la/ Plimbarea matinală/Prin parc.”

Există, în “colivia belgrădeană” şi un Sat bănăţean: “Satul pluteşte pe o mare de porumb/Pe care îl macină vitele şi porcii/ Pe care îl mănâncă, decenţi, ţăranii,/Pe care...// Ioţa Gavrilov se întorcea/Îmbrâncit în pătura impermeabilului,/De la crâşmă/Şi se simţea mândru şi liniştit,/Om cu dările plătite la termen,/Bărbat în toată firea,/ Ezitând, ca toţi ceilalţi, între/Ţarină şi birt.//”Ce lună frumoasă!” îşi zise deodată// Dar nu era luna.../Dar nu era luna...// Şi aşa cetăţeanul sârb Ioţa Gavrilov/Supravieţuieşte în Europa/Printr-un nume şi un an (1994)/ Scrise pe un perete plin de inscripţii/ De la Grota Hoţilor/Din

61habar n-aveam pe ce lume trăiam când eram în lume şi nu ştiu nici acum dacă eram într-adevăr în lume sau lumea întreagă în mine era cu legea ei morală cu tot şi cerul înstelat deasupra la fel ca acuma ţin însă minte era o fată frumoasă acolo o fată de pe altă lume care de-a dreptul din mări

se ivea şi urca în ceruri urca precum dreptul şi strălucea şi strălucea şi strălucea cum strălucesc în soare cele şapte rubine doar o fată era o fată care mereu îmi zâmbea şi se dădea în vânt după mine dar vântul mereu mi-o lua mi-o ducea în cuvinte în rime iar eu o priveam ca şi cum nu era

o priveam cum pleacă cum vine îmi făcusem şi rai din zâmbetul ei eram cu capul în nori cum se spune şi norii mei la picioarele ei chiar norii mei mi-au luat-o au dus-o departe de mine departe de lumea în care trăiam pe când eram în lume şi habar nu aveam şi habar nu aveam cât infern

se naşte din dorinţele noastre câtă deşertăciune e-n amintiri dar e bine e bine că frumuseţea există există şi naşte asemenea mari amăgiri

nicolaesilade.blogspot.comNicolae SILADE

miniepistole

Băile Herculane”. Ironia mesajului scriptural, supravieţuitor.

Trebuie să scriu că Dialectica limbajului poetic, Poezie şi limbaj, O călătorie spre centrul poeticului, Poetikon (1986, 2000, 2007) sunt cărţi ale revenirii la matcă? Să-l regăsesc pe Crişu Dascălu în acel fericit 1964 când îşi instruia auditoriul cu privire la faptele domnişoarei Nastasia? Care se cereau a fi comentate pe larg? Întemeietor al Cercului de semiotică timişorean alături de Livius Ciocârlie, Şerban Foarţă, Ilie Gyurcsik, Vasile Creţu, Adriana Babeţi, teoreticianul (poetul) defineşte cum nu se poate mai bine o Timişoară a tradiţiilor culturale majore. Sau să-l regăsim cu ocazia anului 1968, când ieşea în lume Mânie şi marmură? Să ne mai amintim că la împlinirea vârstei de 70 de ani a poetului, a exegetului Crişu Dascălu, Doina Bogdan Das-călu şi Bogdan Mihai Dascălu au tipărit “Terra – un poem”.

Volumul ar fi trebuit să apară în 1981, dar a rămas “literatură de sertar”. În finalul cărţii, editorii adaugă o notă privind şedinţa Cena-clului Asociaţiei Scriitorilor din Ti-mişoara consacrată manuscrisului. Cronicarul momentului scrie că autorul le-a dat ocazia cenacliştilor să-şi manifeste “nu doar inteligenţa, ci şi erudiţia, oferindu-le poeme spaţiale (grafice, vizuale)”. Un referat asupra lor a fost prezentat de Lucian Alexiu, despre poemele spaţiale pronunţându-se în decembrie 1981 Şerban Foarţă, Cornel Ungureanu, Marcel Pop-Corniş, Livius Ciocârlie, Marian Odangiu, Brânduşa Arman-ca. A fost o aniversare frumoasă, dar nu atât de frumoasă precum aceasta, pe care ne pregătim să o întâmpinăm. La mulţi ani!

De fiecare dată când am scris despre Crişu Dascălu am avut în memorie o imagine din vremurile studenţiei noastre (el, mai mare decât mine cu vreo trei ani) când ţinea o comunicare excepţională, plină de trimiteri erudite şi de momente analitice de mare fineţe, desfăşurate în jurul Domnişoarei Nastasia.

Nu avea nici o îngăduinţă nici faţă de domnişoara Nastasia şi nici faţă de cei din jurul ei. Dar Vulpaşin, ce caută el în lumea noastră? Era necruţător, solicitând cuvenita sobrietate: de ce să-i iertăm? Mai târziu i-am citit poeziile în „Orizont”, promovat cu insistenţă de Sorin Titel: făcea parte din tânăra gardă, care se cuvenea să ia locul răilor. Primul său volum de poezie, Mânie şi marmură (1968) mi se părea că vine în continuarea proiectului studenţesc, într-o continuitate greu de înţeles în acele vremuri care păreau ale deschiderii. De ce mânie, de ce marmură? Succesele oniricilor de la sfârşitul anilor şaizeci nu cereau nici mânie şi nici şlefuirea cuvântului – a marmurei. Dar păreau ale celor

Între amintiri. Crişu Dascălu, 75Cornel UNGUREANUCr

işu DA

SCĂL

U

Cu o biografie impresionantă, comparabilă cu cele ale marilor neliniştiţi ai lumii („A fost reporter şi marinar, apicultor şi profesor al unei discipline: ecosofia, poet, prozator şi pedagog la o şcoală de socotitori, militant pentru ecumenismul monoteist, director de reviste, glob-

trotter, colecţionar şi restaurator de icoane vechi, realizator de filme TV, preşedinte de partid politic, şomer /1982-1990/, îmbarcat ofiţer II pe nave comerciale româneşti, străbate meridianele şi oceanele lumii”), cu o operă literară nu mai puţin impresionantă (cărţi de poezie, proză, interviuri, eseuri etc, în total peste patruzeci de volume), distins cu premii şi decoraţii multiple (Comandor al Braziliei, Cavaler al ordinului Naţional „Serviciul credincios”, Ordinul ziariştilor clasa I etc, Doctor Honoris Causa al Universităţii Ecologice Bucureşti, Societaire Academique al Societăţii Poeţilor şi Artiştilor Franţei etc, etc), Toma George Maiorescu, ajuns la o vârstă mai mult decât octogenară (88 de ani), apare azi ca o personalitate artistică ilustră, ca un scriitor important care şi-a supravieţuit propriei glorii, trăind oarecum marginalizat de atenţia criticii literare, fără ca vreodată, de-a lungul întregii sale activităţi creatoare, să-i fi reproşat cineva vreo neîmplinire literară.

A fost şi a rămas un poet cu carismă, cum se zice, preocupat de marile probleme existenţiale ale universului. În poezie a fost „un mare făuritor de experiment”, după cum apreciază Laurenţiu Ulici, un scriitor preocupat a-şi înnoi mereu limbajul, stilul şi mesajul.

Elocventă în acest sens este şi ultima sa carte de poeme, Sinucigaş plonjez într-un real imposibil (Editura Palimpsest, Bucureşti, 2015), alcătuită din două cicluri, primul care dă şi genericul volumului, subintitulat poem-eseu, cel de al doilea, Aventuri subliminale, cu menţiunea în paranteză: neînscrise în Anale. Un volum masiv, ilustrat de Daniela Wanda Maiorescu-Decca, impresionant prin atitudinea polemică tranşantă a autorului faţă de marile conflicte confesionale şi etnice de strictă actualitate ale omenirii:

„Sunt Charlie deoarece credeam şi cred în libertatea cuvântului rostit şi scris/ Sunt Charlie din solidaritate din compasiune pentru toate victimele/ deoarece cred în curajul de a înfrunta cu rost ideile fixe ale fundamentalismului/ teroarea organizată a morţii/ dar nu sunt Charlie pentru că bunul simţ

şi respectul valorilor/ mă împiedică să jignesc sau mai rău să-mi bat joc de credinţele intime ale Celuilalt/ Nu sunt Charlie deoarece simt că libertatea mea se blochează atunci/ când limitez libertatea de spirit a Celuilalt/ de aceea «Je suis Charlie et je ne suis pas Charlie»” (Conciliera civilizaţiilor).

După cum lesne se poate observa, discursul poetic este mai degrabă unul eseistic, organizat în formă versificată. Acest tip de rostire lirică e dominant şi caracterizează întregul prim poem al volumului, fiind propriu modului actual de a scrie al lui Toma George Maiorescu.

E un moralist, preocupat de fiinţa speciei umane azi („Nici o specie nu şi-a programat vreodată/ Atotnimicirea/ Numai omul/ (Spun unele texte)/ Caută neobosit/ Pretexte:/ De sfadă de încăierare de calomnie/ De minare sau deminare/ De mânie de spaimă de turbare/ De disperare de încrâncenare// Nici măcar fiarele bestii/ Crocodilul lupul rechinul/ Între ei nu se sfârşie atroce/ Doar omul pe om chinuind” (Nici o specie nu şi-a programat suicidul).

Obsesia răului din om („nu reuşim/ Să gonim fiara din om”) e motivul axial al ciclului, ale cărui secvenţe dezvoltă idei pe aceeaşi temă, în game diferit tensionate. De la denunţul polemic al fatalităţii dezastrului pe care societatea contemporană îl hrăneşte în sine („«Îmbânzirea fiarei din om» e numele rătăcirii utopice de pe/ drumul accidentat al devenirii./ Un faliment iremediabil? Drumul s-a autoepuizat./ În primul rând ca spiritualitate./ Homo humanus a ajuns la punctul teminus al existenţei sale/ ca specie. La capătul vieţii sale” (Post scriptum pentru şapte zile), până la un lamentou tragic, al renunţării la viaţă, cu accente profetice:

„Dacă nu reuşim/ Să gonim fiara din om/ Sau mai precis s-o îmblânzim/ Nu ne rămâne decât sub/ Flamura neagră/ Sub shahada înscrisă în alb/ Fluturând egal/ În ordine cazonă/ Să grăbim marşul triumfal/ Spre abatorul/ Universal” (Spre abatorul universal).

Întregul ciclu, în unitatea sa polifonică, are aliura unui oratoriu pe mai multe voci, cu monologări incantatorii, ce amintesc, după ani, poemul lui Eugen Jebeleanu Surâsul Hiroşimei, evident aici pe alte coordonate ideatice („Pe-

al vieţii ultim mal// După măcelul/ Universal// Tăcere Nemişcare/ Aparenţe înşelătoare/ Seducţia Timpului oprit/ Doar o ploaie oarecare/ Toarnă dur din infinit/ Torente/ Cad avid/ Lacrimi ce nu se divid/ Lacrimi de foc/ De plumb şi de sânge/ – E Pământul – întreb/ Planeta de fum/ Ce plânge?”

– Planeta de fum mai plânge?), dar şi cu dezvoltări epice de încărcătură anecdotică (păţania câinelui Blacky în pădure când întâlneşte un urs din ghearele căruia este salvat în extremis).

O poezie discursivă, polemică, agrementată cu inserte eseistice adesea coborând până la explicaţii riguros didactice.

Total diferite sunt poeziile din cel de al doilea ciclu, în care poetul, cu un vădit apetit ludic, compune parafraze parodice, în esenţă, în manieră urmuziană, cu adresă la cotidianul pedestru actual, mizând prozodic pe jocuri de cuvinte, pentru a realiza efecte umorisitce, satirice, corozive, mimând fabula cu morala din ultimele două versuri:

„Sabia-n alai de vază/ Vrabia mălai votează/ Clopotaru-şi suge-n limbă/ Caria prin bronz se plimbă/ Trag din pungă aurolacii/ Larve

găuresc colacii/ Dau din aripi vârcolacii// Unii ard şi pufu-n perne/ Alţii îşi cioplesc caverne/ Numai borna-şi trage ciorne/ Bârne-n ochi şi uniforme// Manechine narcomane/ Se denunţă-n legi cumane/ Umbra umbrei stacojie/ Chihlimbar strecoară-n vină/ Dacă fierbe în sulfină// Are n-are sensul sens/ (În afară de nonsens?)/ Parabens/ O/ Parabens” (Sabia-n alai de vază).

Alteori provoacă ritmuri minulesciene, parodiind chiar motive ale acestuia („Un mătuş şi o mătuşe/ Merg ţinându-se de guşe (…) Un meduz şi o meduză/ Merg ţinându-se de buză (…) Caracud şi-o Caracudă/ merg împleticiţi spre budă” ş.a.m.d. (Versuri cu olmaze). Sunt amuzante aceste jocuri de cuvinte, de cele mai adese ori însă gratuite.

Toma George Maiorescu rămâne ancorat în dinamica fenomenului literar (poetic) actual, ca un alergător ce se antrenează cu conştiinciozitate dar obţinând performanţe oarecum în afara concursului, din păcate. În contextul literelor româneşti de acum e un exerciţiu frumos, în sine, pentru care merită toată atenţia şi preţuirea.

Constantin CUBLEŞAN

Poemul ca eseu (Toma George Maiorescu)

4 comentariu nr. 57 n martie 2016actualitatea literară

Pe pragul aşteptării

În arta naraţiunii există o reţetă infailibilă pe care n-o poate rata decât mediocritatea autorului. Reuşitele ei au dat însă titluri de referinţă în literatura lumii, de la operele omonime - Corabia nebunilor - ale lui Sebastian Brant (1494) şi Katherine Anne Porter (1962), până la variante ale aceleiaşi formule, cum ar fi Zece negri mititei, celebrul policier al Agathei Christie, sau... Hanul Ancuţei. E vorba, aşadar, de convocarea într-un spaţiu închis sau într-un punct de convergenţă, - han, moară, gară, spital, temniţă... - a o seamă de personaje-individualităţi diverse, alcătuind o mică lume destinată a transmite viziunea şi, implicit, mesajul autorului asupra unei teme preocupante. În literatura noastră, unul dintre virtuozii acestei formule este Horia Bădescu, poet de mare vibraţie afectivă, dar în egală măsură romancier, eseist, publicist, mereu atent la ceea ce, într-unul din versurile d-sale, numea „un veac sălbatic, cinic şi plebeu...” I-am remarcat această virtuozitate („Orizont”, 3/2012) cu ocazia apariţiei romanului O noapte cât o mie de nopţi (Limes, 2011), fără să ştiu atunci că experimentase formula încă din romanul anterior, Zborul gâştei sălbatice, apărut în 1989, dar pe care am apucat să-l citesc abia acum, la apariţia celei de a doua ediţii.•

E de reţinut întâi, deoarece nu e lipsit de semnificaţie, amănuntul că Zborul gâştei sălbatice a fost scris între octombrie 1986 şi mai 1988, ceea ce înseamnă că geneza cărţii începuse să se contureze măcar de prin ‘84-’85, adică în anii de apogeu ai mizeriei şi umilirii demnităţii umane din epoca „celui mai iubit fiu...” Ediţia de azi poartă menţiunea „necenzurată”, fără a se marca în vreun fel ceea ce fusese cenzurat, astfel încât ne surprinde totuşi „generozitatea” cenzurii, deoarece, în viziunea-i coercitivă din acei ani, fiecare pagină din cartea aceasta era, la urma urmelor, „interpretabilă”. Or, - poate noile generaţii nu ştiu - teroarea, coşmarul politrucilor din cultură era riscul interpretării, iar perpetua lor veghe era „să nu se interpreteze”. Iar în această atmosferă însuşi titlul, Zborul gâştei sălbatice, era interpretabil - „cum, tovarăşe, gâsca asta de una singură, la o adică, unde zboară ea?!” Azi ni se pare de râs, dar lucrurile chiar aşa se petreceau...

Subversivă de-a dreptul era apoi ideea de a imagina într-un „Pavilion” aparent atemporal o mână de personaje de condiţii foarte diverse, dar neavând nimic de-a face cu „societatea socialistă multilateral dezvoltată” şi cu „oamenii muncii”, o mică lume bizară, vestigiu dintr-un alt timp: un doctor dedicat, ca un sfânt Ieronim, unor nenumite cercetări, într-un turn al Pavilionului; un fost achizitor, aflat toată viaţa pe drumuri şi doldora de întâmplări ce se cer povestite; o bătrână doamnă eşuată din Bucureştiul de odinioară cu tot cu amintirile ei; un pictor, un profesor pasionat de entomologie, care caută o insectă intruvabilă şi e filat de o viaţă de un acelaşi miliţian rudimentar; un orb, fost căpitan de aviaţie; un fel de sumbră şi agresivă soră-asistentă... Pavilionul, izolat pe un deal, în proximitatea unui orăşel transilvan, e „locul în care timpul curgea nespus de încet, unde ieri semăna atât de bine cu astăzi, aşa cum mâine avea să fie un astăzi repetat. Poate că tocmai asta căutau cei care veneau la Pavilionul doctorului Polizu.” Poate. Nimic nu e sigur, totul pluteşte în vag, iar vagul înseamnă aşteptarea unei limpeziri. Nu vom şti ce i-a adus pe aceşti oameni aici. Cert este însă că Pavilionul e pentru ei un refugiu, iar starea lor comună este una de aşteptare a ceva, n-are importanţă ce. Fiecare are propriile

aşteptări obscure, născute dintr-un trecut mai mult sau mai puţin traumatizant şi toţi sunt animaţi de propensiunea de a-şi confesa trecutul mai curând decât de a-l povesti. Zborul gâştei sălbatice este un roman care se configurează prin succesiunea poveştilor personajelor sale, confesiuni, amintiri, reverii sau poate fabulaţii, aproape toate purtând un pe cât de discret pe atât de incitant filon, episod sau moment fantastic, enigmatic sau măcar straniu, de unde şi aura de mister care învăluie tot acest melanj epic, aflat într-un fel de suspans perpetuu. Care e întreţinut şi potenţat şi de un alt palier, oarecum marginal şi pasiv, al cărţii şi anume prezenţa în imediata vecinătate a Pavilionului a unui teritoriu foarte sugestiv pe care toţi îl ştiu ca fiind Fazaneria. Cu o vegetaţie luxuriantă, înconjurată de

sârmă ghimpată, vegheată de paznici înarmaţi, în uniforme ciudate, „Fazaneria rămânea un teritoriu interzis şi misterios. Şi pentru că era inaccesibil, fiecare putea să-şi închipuie ceea ce dorea. Fiecare dintre cei care locuiau în Pavilion avea versiunea lui.” Şi fiecăruia Fazaneria îi transmitea o nelinişte insidioasă, nemărturisită, vecină cu teama. Pentru că „Nimeni n-ar fi putut spune până unde se întindea. Nimeni nu-ncercase vreodată... Nimeni nu zărise vreo poartă... Nimeni nu văzuse vreodată, cu adevărat, vreun fazan...” Iar când achizitorul Manicea îşi dă cu părerea că locul seamănă mai curând a lagăr, e prompt şi cu subînţeles atenţionat de miliţianul Costică: „Dumneata nu ştii şi e mai bine să nu ştii.” Abia înspre final teritoriul Fazaneriei e încălcat, când entomologul Tilea află acolo, dar cu un preţ exorbitant, insecta aşteptată de-o viaţă.

Se zice că o carte e cu atât mai valoroasă cu cât oferă mai multe piste de interpretare. Zborul gâştei sălbatice e o astfel de operă care, cum de altfel şi următoarea, O noapte cât o mie de nopţi, şi revelează vocaţia lui Horia Bădescu de a imagina un tip aparte de epic, îmbogăţit nu doar prin plurivalenţă interpretativă, ci prin inefabilul unor intruziuni simbolice, a căror decodificare rămâne pe seama cititorului. Limitându-mă doar la două exemple, iată, criticul Mircea Popa remarca pe bună dreptate că Zborul gâştei sălbatice e un roman al aşteptării, în timp ce regretatul Liviu Petrescu considera că ceea ce se petrece între cele două personaje principale, Matei şi Maria, despre care încă n-am pomenit, este „una dintre cele mai frumoase poveşti de dragoste din literatura română contemporană.” Ambele aprecieri sunt valide, complementare, dar şi interferente, lăsând totodată loc şi altor interpretări în funcţie de disponibilităţile şi cultura cititorului. Într-adevăr aşteptarea în variatele ei ipostaze, ca perpetuă stare existenţială, poate fi considerată tema constitutivă, intrinsecă a romanului, tema de fundal cum ar veni, explicită sau sugerată, dar permanent perceptibilă. Cum spuneam, fiecare personaj e un refugiat venit în Pavilion cu propriile aşteptări ori speranţe, care, la urma urmelor, tot aşteptări sunt. Totodată, fiecare se

simte neliniştit, contrariat sau timorat de evanescenţa, vagul, misterul celor ce se petrec în preajmă, ceea ce nu face decât să adauge aşteptării lor şi pe cea a unor clarificări. Se conturează de-a lungul cărţii, prin vocea auctorială sau prin cea a vreunui personaj, chiar şi un fel de filosofie a aşteptării: „Târgul întreg se cufunda în orbire şi aşteptare. Fiindcă singurul lucru care îţi rămânea de făcut era să aştepţi. Indiferent ce. Să aştepţi şi să asculţi [...] strigătul gâştelor sălbatice, rătăcite în pâclele fără de capăt, rotind obsedant deasupra târgului zile şi nopţi de-a rândul.” Sau, în viziunea Mariei: „...există un prag al aşteptării dincolo de care se deschid uşi pe care altminteri nu ţi-ar fi dat, şi nici n-ai putea să intri.” Sau, după opinia achizitorului Manicea: „Da’ cel mai greu e când nu mai poţi aştepta. Atunci e gata! Atunci nimeni nu mai poate face nimic. E sorocul!”

Matei şi Maria, cărora hazardul le înscenează întâlnirea tot în ambianţa Pavilionlui, vin şi ei dintr-un trecut propriu, bine populat cu personaje reptiloide. La momentul reciprocei revelaţii se aflau în faza lingerii rănilor. Sunt amândoi nişte familiari ai singurătăţii. Matei e geolog, consacrat austerităţilor stâncoase pe care le respectă şi le iubeşte pentru că „E în ele un sâmbure de veşnicie.” Şi tot printre ele a descoperit că „Toate lucrurile grave le aflăm singuri.” Pe de altă parte, Maria, mică funcţionară, traumatizată în urma unui mariaj trivial, pare predestinată singurătăţii şi aşteptării: „Dacă făcea bine socoteala, toată viaţa nu făcuse nimic altceva decât să aştepte. Putea spune că era starea ei naturală. Se obişnuise cu singurătatea. Pentru că celălalt nume ori celălalt chip al aşteptării e singurătatea.” Se obişnuise în asemenea măsură încât descoperise chiar şi subtilităţile tăinuite în stările de aşteptare: „Trăia chiar o anumită voluptate a neîmplinirii, a amânării fără sfârşit, mult mai copleşitoare decât bucuria lucrului împlinit.” Episodul când, în copilărie, Maria primeşte la un Crăciun păpuşa îndelung dorită, dar în loc de a trăi bucuria împlinirii e copleşită de regretul că aşteptarea s-a sfârşit, e relatat în unele dintre cele mai subtile şi artistic performante pagini ale cărţii. În fine, iubirea dintre Matei şi Maria se conturează sfielnic, diafan, printre poveştile tumultuoase, fabulos aluvionare, ale celorlalţi locatari ai Pavilionului. E ca un izvor de munte, care răzbate întâi ca un firicel limpede, clipocind printre grohotiş, ferigi, brusturi, putregaiuri şi bureţi, pentru a ieşi apoi în larg, deplin şi biruitor. Există o singură secvenţă în care dragostea lor apare devoalată într-un capitol dedicat şi anume acela al escapadei lor în orăşelul săsesc şi al nopţii petrecute în pensiunea doamnei Claudia. E un moment al împlinirii, relatat cu maximă discreţie, după care totul decade iar în vechea stare, întrucât Matei trebuie să plece - motivul e doar sugerat - iar Maria rămâne din nou în aceeaşi aşteptare ce pare a-i fi predestinată.

Când Liviu Petrescu vedea în acest plan al romanului una dintre cele mai frumoase poveşti de dragoste din literatura română contemporană - sublinierea îmi aparţine şi o consider necesară - cred că avea în vedere discreţia, puritatea şi eleganţa cu care Horia Bădescu a imaginat-o, plasând-o într-o ambianţă în acelaşi timp evanescentă, enigmatică şi fabuloasă. Nu e nimic surprinzător aici, deoarece toate acestea sunt caracteristici definitorii ale întregii literaturi practicată de Horia Bădescu, evidente mai mult sau mai puţin pregnant de-a lungul timpului, dar niciodată absente. Ele i-au asigurat şi succesul pe care, deşi nu face parte din „sindicatul succesului” şi nici nu beneficiază de escorte de gonflare, cărţile d-sale l-au avut în traduceri şi explică totodată entuziasmul lui Gérard Bayo, traducătorul ediţiei Gallimard, care consideră Zborul gâştei sălbatice o carte „magică şi fraternă”, care vorbeşte „cu evidenţa poeticului şi a cruzimii, despre timpul ce moare, despre invizibilul care scapă duratei, despre neîncetata ofensă adusă omului, despre cosmosul splendid în care omul caută să-şi citească imaginea, despre jugul cotidian şi despre dragoste.”

________________• Horia Bădescu, Zborul gâştei sălbatice, roman. Cluj-Napoca.

Ed. Şcoala Ardeleană, 2015.

Radu

CIOB

ANU

Labirintul este creat, desigur în imagologia capriciilor estetice ale omului, prin reversiv. Opinia lui N. Bomher, rostită/scrisă cu peste un deceniu în urmă, aşează în constanţă stilistică speculaţiile geniului mai ales ca interfaţă a experimentelor din laboratorul postmodern al poeziei europene. Timişoreanul Marian Oprea, care a adunat în jurul persoanei lui prieteni şi la fel de mulţi inamici (trăim în România unde, dacă un tip are idei sănătoase şi vrea să edifice, se găsesc imediat alţi şapte gata să se asocieze şi să-l dărâme pe îndrăzneţ), e înainte de toate un poet care a schimbat rama bonom-romantică a erotismelor de şantan într-o ars dolores resemnatizată în principiu de-constructiv/deconstructivist.

În volumul Muntele lui Venus (Timişoara, Editura Eurostampa, 2002, 56 p.), autorul acesta intră în budoarul secretelor feminine de-a dreptul încălţat în galoşi noroiţi cu şpan rămas de la captarea viziunii post-melancolice: „nici o/ femeie/ nu-i mai/ frumoasă/ ca/ imaginaţia/mea” (p. 41). Iar femeile lui Marian Oprea îl însoţesc în metafizica păguboasă care este insolitul, „viiaţa lumii”, fără cronicar şi fără şalvari, dar în colănţei găuriţi precum paginile vechi ale psaltirii dintr-o ciudată biserică bombardată numai şi numai cu senzori nimfomani. Ion Arieşanu vorbeşte de „rugăciune erotică”, în textul de pe coperta a IV-a, dar poetul e cu mult mai departe de stereotipii. El iniţiază o mistică de relativizare, senzitivă ca inima bunicii vibrând la piruetele de curtezan ale lui Rudolf Valentino, practică, altminteri, o ironie onirică. Dar o hermeneutică

a erosului măsoară darul acestui melanj: „surprize plăcute ies mereu din tine ai suflet curat forme/fierbinţi şi senine când îţi apare gropiţa-n obrăjori cu tine/de plăcere-i minunat să mori cine-i acel ce te-a sculptat/de toţi ne-ndrăgostim de tine femeie şi bărbat făcută eşti/din cer s-aduci lumină lumină din lumină lină dansatoarele/pe care le conduci la fel de nestemate-s şi gingaşe şi darnice/când se desfac zemoase piersici dulci te invit aici şi nu vei/regreta starea de

graţie e a ta când o să mor pe Scumpi-l rog/să fie bine să mă dezmierde înc-o dată curu’ lor cu/giumbuşlucuri şi tandreţuri fine pe-o muzică de Nat King Cole/pacea Nirvanei iubitu’ tău tovarăş ţi-o aduce-n col îi place/să călătorească de-ar călători-n tine descoperiţi secretu’/lumilor divine te sorb ca peştele oceanu’ de mii şi mii/de ori şi înc-o dată numai bucuria e adevărată” (Andreea Marin, p. 9)

Eul liric ştie că toate trebuie să se petreacă în timpul vieţii, că viaţa nu trebuie infectată de fascinatoriul cotidianului cât să fie mereu oblojită de conduita preambalată a vulgarităţilor permise, mai ales dacă rezonanţa face în

continuare totul. În Ţara Femeilor, poetul vrea să se dezică total de fantasme, vrea

să fie organ (pardon!) şi organon, vrea să se insinueze mai mult înăuntru (scuzaţi!) decât să zăbovească în faţa porţilor, afară, masă de execuţie sau pat în care, mai ales, pe trupul femeii exercită bărbatul o lectură-joc, o transfigurare, aşadar. Sigur, vaginul e mirajul,

simbol disciplinând imaginaţia, condiţia capodoperei numită

om, depinde perspectiva din care bărbatul vede buna direcţie a semioticii

lui „convenirre” (hm! a se întâlni cu cineva!): „sexul tău ca o rugă fierbinte/sexul tău sărutând depărtarea/sexul tău palpitând ca un fluviu/sexul tău ca ultima primăvară/sexul tău cu danteluţe şi franjuri/sexul tău făcător de minuni/sexul tău salutând bucuria/sexul tău matcă a lumilor” (Kali, p. 43). Liturghiile lui Marian Oprea au pericope ludic-savante însă nu e un radicalism domolit, voluptăţile se întemeiază, totuşi, pe o seninătate a senzualului. Ca să nu fie prea mare (prea public…) deranjul, discursul se poartă în surdină, sexul naşte opiomani: „de mică-s flautistă/din dragoste/de patrie/o caut peste tot/ador viaţa/poeţii

poezia/asta-i tot” (Poemul de dragoste al Monikăi Lewinski, p. 22)

Poetul din Banat vrea să se dedice, voluntarist dar, sigur, vânare de vânt, imaginii însufleţite „seelenvolles”, acuză (nu aici dar în textele sale de istorie şi critică literară) un soi de pactizare cu ideile faimoase grupări Bloomsbury, caută refugiul proteic dincolo de pelicula prezervativului, înlăuntrul simbolicii posterităţii. Femeile lui Marian Oprea sunt naturi metaforice dar mitopoezie regenerând un canon favorizant. Iuibirea e un proiect, iubita imaginată o ţintă terapeutică după dictonul „oriunde dar numai înăuntru”: „e dulce (ca un tort cu frişcă)/de ea nu te poţi sătura/are muntele lui Venus mai frumos/decât cele şapte minuni la un loc/ea poate opri războaie bărbaţii/devin blânzi când o văd/toată lumina-i în sărbătoare/când intr-ă-n tine toată/cu paradisu-i dintre picioare/îmbrăţişându-te cu inima/ai vrea mereu şi mereu/să fie a ta (când o vede Mihăieş/levitează spre ea fresh)/de Andra îţi aduci aminte/şi după ce-ai murit/preafericiţi cei care/îi va – cu ea în veci – călători” (Andra, p. 31)

Ostentaţia ingenios lucrată, dirijată, avântul desacralizant, aproape diabolic, extazul aproape melopeic în faţa nurilor femeii şi declaraţiile lirice, sub camuflaj, dau farmec cărţii, încununează poemele unui autor pentru care femeia, tema femeii, totuşi, nu reprezintă deloc călcâiul vulnerabil. Marian Oprea e, deocamdată, liderul unui fel de generaţie spontanee care-şi reprezintă visele povestindu-le dincolo de amănunte, direct, profund, până la capăt.

Ionel BOTA: În faţa cărţilor deschise

Alpinism cu hermeneutul pe Muntele lui Venus. Poemele femeilor lui Marian Oprea

5nr. 57 n martie 2016 actualitatea literarăpolemici

O cultură ca a noastră, cu ştiute şi virile prejudecăţi anti-livreşti, pare a ezita încă în ceea ce unii au numit valorizarea („antologizarea”) livrescului. Umanitatea, scria Adrian Marino, nu poate fi decât livrescă. Puţini (din promoţiile mai vechi) au ridicat mănuşa aruncată de hermeneutul clujean. Printre ei, negreşit, construindu-şi o traiectorie literară inconfundabilă, se înscrie Ştefan Augustin Doinaş. Să nu înţelegem de aici că poetul ar dispreţui realul. E vorba, întâi, de o altă sensibilitate culturală, care, se vede, nu agreează talentul frust, primitivitatea necoruptă, chiotul vital ţâşnind triumfalist. Deşi această preeminenţă reflexivă nu alungă „senzualitatea formelor” (observaţia e a lui Al. Cistelecan). Iar erudiţia nu eşuează în opacitate. Mai cu seamă că „alchimia postmodernismului” (ca mişcare inclusivă) alungă inocenţa; sensibilitatea - nu spunem o noutate - nu poate fi genuină, iar conştiinţa creatoare, prizonieră a infernului poetic, transferă valorilor livreşti rolul de valori vitale. Iată noul context, „expunând”, uneori ostentativ, convenţionalitatea în discurs, întreţinând o cultură a senzaţiei; acest halou cultural, cu solide ancore în stratul referenţial, face inevitabilă medierea, filtrând şi rafinând (armonizând) relaţiile poetului cu lumea.

În al doilea rând, nu putem uita că Şt. Aug. Doinaş propunea, dincolo de condiţia-i seniorială, o dublă prezenţă (Gh. Grigurcu). El este, deopotrivă, poet (şi încă un poeta doctus, cum s-a spus) şi exeget. De unde şi permeabilitatea sa culturală. Bănuiala, câteodată mărturisită de unii comentatori, că poetul, străin de aura boemei, de tonul belicos şi insurgenţa ultimului val, s-ar închide în carapacea tradiţionalismului, cinstind doar virtuozitatea tehnică, mărturiseşte, de fapt, fidelitatea faţă de o formulă; dar stăpânind legile versificaţiei, urnind, aşadar, maşinăria poetică, nu rezultă deloc că acest efort râvneşte impersonalizarea. E drept, meditaţia răbdurie asupra conceptului modern de poezie ori popasurile analitice (discutând producţia confraţilor) impun prin ordine şi îndemnul la rigoare. Devorat de luciditate, criticul Doinaş îşi aşază gospodăreşte ideile şi ia distanţă, prin glacialitatea conceptelor, faţă de „clipa cea repede”, lepădându-se, s-ar părea, de fidelitatea faţă de o formulă şi de seducţia efemeridelor. Ceea ce nu înseamnă că poetul Doinaş, cerebralizând şi solemnizând fluxul imagistic, urcând cotele gravităţii orfice, ignoră zarva concretului, foşgăiala informului (jinduit cu discreţie). Între a iubi artizanalul (în pofida reliefului proteic al operei) şi a fi ispitit de spectacolul genezic, aşezat „pe prag de nămol şi văpăi”, poetul îşi trăieşte dedublarea. Imaginarul său nu refuză „dedesupturile”, oferindu-i neistovita şansă a concretizării şi iniţierii, chiar dacă spiritul auroral, conştient de sine, cu desfăşurări explozive de candoare şi miracol, este în permanenţă sub control. Eclipsele lucidităţii nu sunt, aşadar, posibile. Intelecţia curge înspre armonie orchestrală, o muzicalitate scutită de frustrări, cu sonorităţi poate căutate, oricum străine de ţâfnă şi emfază. Ar fi vorba, credem, de un eleatism care, iată, nu-şi refuză ţinuta statuară (Eugen Simion). Iar cuvântul dobândeşte rangul de instituţie orfică. Arta poetică nu insistă, reamintim, pe drama cuvântului şi nici nu invocă posibilele tensiuni semantice, întreţinute artificios de unii. Astfel de nelinişti nu bântuie prin lirismul doinaşian, respingând - cu aceeaşi fermitate - şi pitorescul ori poezia epidermică, mustind de seve grele, seduse de pofta băloasă a balcanizării. Să fie vorba, atunci, de glacialitate şi asceză, de o poezie scrisă „pe foi de gheaţă”? N-am zice, câtă vreme nu de o ideatică uscată ne ciocnim iar intermedierea livrescă, de neevitat, nu capătă accente ostentative. Stăpân pe un univers, Doinaş ne lasă să

ghicim, „jupuind” simbolul, scheletul unei viziuni. Iar înfiorarea spiritului vibratil nu exclude rigoarea, chiar dacă „cristalele s-au spart şi sângerează”. Între trufie şi ruină, conştientizând zădărnicia şi curgerea, dar având o „halcă de timp” (pe care va încrusta „litere argintate”) poetul respiră „în amplul du-te-vino al suveicii” (artă poetică). Iubirea nu poate fi decât o „mască dulce a nesfârşitei spaime”. Vizitat de nostalgii, el nu e ispitit de demonul deconstructivist, de atâtea isme destructuraliste, ci vrea să rotunjească poemul, în numele unei viziuni „perfect asumate”. Cel puţin aşa ne liniştea într-un Avertisment care deschidea volumul de Versuri (Ed. Eminescu, 1972), explicând strategia alternanţei criteriilor formale cu cele de natură tematică. Dincolo de tematism (şi ideea, la Doinaş, mereu „pipăie înaltul”) rămâne perfecţia formei, luptând cu „fluidele tulburi”, cu „văzul ca dinamită pură”, chiar cu invazia grotescului şi derizoriului. Poetul se vrea „inginer de armonii” şi, în consecinţă, îngheaţă şuvoiul lirismului: „un prund de diamante stă pe loc”. Între foşnetul bibliotecii şi agresivitatea realului, el atinge graţios, fără reverenţe, starea de gratuitate, plonjând în inima reveriei, văzând pe dinafară „ochiu-n care / mă desfăşor, o clipă, ca un vis...”

Ispita livrescului (naturalizând cultura) nu înseamnă şi interdicţia realului, somativ, desigur. Suveica poetică face, neobosită, naveta între aceşti doi poli. Doar că preferinţa e limpede formulată şi intim asumată. Între „duhoarea clipei” şi „templul de cleştar”, poetul calcă dincolo de lirica imediatului şi presiunea prezentului, fără a fi scutit de fiorul deceptiv (împins în dezamăgire morală). El culege „colbul sunetelor moarte” (oracol mut) fiindcă ştie prea-bine că „vine-un timp când orice templu moare” (frumuseţea). O respiraţie castă, un spaţiu eteric domnesc peste acest teritoriu liric, invitându-ne să sorbim din cupele „crinilor involţi”. Totuşi, Omul cu compasul aşază în pagină versuri credincioase „clipei de foc”, încercând a zgâria pe nisip „formula unei alte ordini”. Peste „poleiurile lunii”, peste această lumină spectrală cade, să observăm, o concreteţe picturală. Râvnitul „tărâm de linişti”, incluzând perfecţia (fără pusee anxioase) e mereu zgâlţâit de stihialul aluvionar şi informul în clocot. „Muiată în origini” (cum suntem preveniţi) imaginaţia luxuriantă devine, de fapt, sub domnia lucidităţii şi a râvnei hieratizante, un recital formal, desfăşurat într-un laborator sterilizat, peste care pogoară o ploaie de sunete celeste. Acel „gong de aur” (v. Goethe pe catafalc) exprimă, fără umbra vreunui echivoc, nostalgia tiparului (ancestral) şi goana neostoită după forme. Prin ele, poetul reuşeşte „smulgerea din smoală” şi accede, în pofida trupului nisipos, protejat cu „zale de rouă”, la secretul vieţii, culegându-i fructul greu: „pe creanga ta, minunile s-au copt” (v. Copacul Weimar). Dar tot el ştie că precara-i fiinţă, jefuită de timp, locuind în „împărăţia clipei”, descoperă doar scrumul vieţii. Criza identităţii se consumă în decor apocaliptic, iar motivul „îngerului căzut” poate fi un filon productiv, înnobilând banalul, odată cu inconfortabila constatare a golirii de sacru: „divinul scurs din corpurile goale”. Şi atunci, salvator, se insinuează refugiul în paradisul bibliotecii. Acolo, pensând cuvinte rare şi aflând sonorităţi pure, îndelung şlefuite, poetul are de-a face cu o natură „filtrată”, lăsând covârşitoarea impresie a imaterialităţii. Acolo, aflând un loc cultural, decantează „sevele trunchiului pădureţ”, năzuind spre licărul sublim. „Gata pentru zbor” (v. Sonetul timpului), poetul simte depărtarea („şi-n urmă anii gâlgâie-n cascade”) şi se închină, biruitor, clipei vii. „Evul luminii” devine o amintire, zarea strivitoare şi „frunzişul stelar” îl împresoară, fiorul erotic - chemând viforele tinereţii şi galopul sângelui -

nu uită că „la început a fost cuvântul IUBIRE” (v. poem). Doar cenuşa „va tresări”, descoperind un „trup de aburi, pur şi pal”, rătăcitor în edenul cultural (în pofida „versurilor-zero”, şi ele prezente). Între natură şi cultură e un „câmp de luptă” iar „capcanele arhaice”, pândind din „ziua cea dintâi”, sub ameninţarea „curcubeului nocturn”, nu-l împiedică pe poet a cerca palparea abstracţiunilor. Este aici o aventură strict livrescă, o cronologie a formelor developând o viaţă spirituală (ca singură biografie publică?) Doinaş a fost, indiscutabil, un rafinat cunoscător al poeziei. Peregrin prin „mitologicale”, el ne lasă să ghicim, în cutele textului, o eterată respiraţie antică şi, în acelaşi timp, lasă să pătrundă miresme tari, violenţa cromatică (v. caii). Dar nu agreează reţeta postmodernistă; iubeşte Forma, nu juxtapunerea de forme şi coduri şi, în pofida intarsiei livreşti, a reverberaţiilor intertextuale, nu are, afişată „la vedere”, plăcerea combinatorie, eşuând în parada simbolurilor descărnate. Sub clorotica paloare a soarelui, Venus e „palidă-n azururi”, dar „inimile de noroi” pulsează. Erosul rămâne un principiu cosmic. Această lirosofie stinge conflictul dintre natură şi cultură; ea nu se vitaminizează cultural pentru simplul motiv că nu poate exista astfel. Cultura este chiar Poezia şi nu fondul ei nutriţional. Platonician, invocând „Jumătatea de om” doritoare a-şi afla împlinirea (cuplul etern, mânat de rebreanianul calvar al căutării), poetul visează şi adastă la „recile oglinzi cu prund de argint” (forma omului). Şi tot rebreanian (nu invoca marele ardelean „romanul sferoid”?), Ştefan Aug. Doinaş purcede la aflarea locului privilegiat, fertilizat de sânge livresc. Într-acolo îl mână, cum se destăinuie, doar „pelerinajul sferic”, fără a se îmbolnăvi de o demiurgie ţâfnoasă. În „pădurea (sa) de simboluri”, poetul ascultă, cu umilinţă, şoaptele Bibliotecii fără a întoarce spatele realului „gros”. De la baladesc la lirismul gnomic, el nu a obturat caracterul referenţial al poeziei sale, explicitat în Orfeu şi tentaţia realului (1974). Mai mult, recunoştea Doinaş, smulgându-se din inerţie odată cu intrarea în politică, „filonul activist” (despre care vorbea V. Nemoianu) l-a împins într-o altă direcţie: poezia ca replică la real. Estetismul ceremonios, sentenţios, solemn face loc vituperanţei. Radicalizarea, vestită prin Vânătoare cu şoim (1985), creşte, pe filieră argheziană, înstrunând coarda sarcastică în frazare sacadată: de la Lamentaţii (1993), excitând moralistul (dezamăgit că patria „a încăput într-o gură spurcată”), la Psalmi (1997), dezvăluind căutările şi revoltele fiinţei muritoare, acuzând imperfecţiunea divinităţii. Pamfletarul, însă, nu excelează şi presupusul vitalism e mimat, coborând periculos cota estetică. Dar acele „semne noi”, N. Manolescu le desluşea încă în volumul Vânătoare cu şoim, vizând - voalat - subtextul politic; alţii, din aceleaşi pricini, tot nedeclarate, deplângeau „stridenta involuţie” a poetului. Oricum, stăpân peste o operă vastă, discret, distant, pătruns de solemnitate, Doinaş, după 1989, chiar „se înnoieşte”: devine academician şi senator PAC, cultivă publicistica politică, părăsind, desigur, limbajul codat, consolidându-şi aura, deţinând funcţii înalte. Dar Ştefan Aug. Doinaş, observă judicios G. Neagoe, „a jucat pentru sine”.

*Debutul editorial, prin Cartea

mareelor, un hibrid liric, ulterior repudiat, îl anexa (fals) generaţiei şaizeciste. Noviciatul său literar ţinea, însă, de o altă epocă; or, dorinţa de a reveni în viaţa literară l-a obligat pe Doinaş la numeroase concesii (nu doar propagandistice). Prima dintre ele priveşte „povestea” promiţătorului Motoarcă, falsul poet nou, de fulgerător succes, autor al Agronomului (printre altele), anunţând pe „meşterul de

mâine”, un episod considerat, peste ani, „penibil” de însuşi Doinaş. Curios, într-o referinţă anexată Dosarului penal, lotul Mihail Grama (1957), C. Regman laudă aceste colaborări-farsă, asigurând că Doinaş (autorul de drept, în travesti) cânta „realităţile noi”, încercând, astfel, a-i da o mână de ajutor fostului cerchist. Doinaş debuta la Jurnalul literar (nr. 50/10 decembrie 1939), sub auspicii călinesciene. Dar acolo „gospodărea” G. Ivaşcu. Evenimentele furtunoase, în avalanşă l-au despărţit de comilitonii cerchişti. Din singurătatea de la Hălmagiu (unde profesa) se destănuia epistolar lui Negoiţescu, de pildă, vorbind despre descurajările şi proiectele sale. Se simţea rău „vorbind româneşte”, mărturisea în 1950, deşi în el clocoteau poemele patriotice (e drept, pe filiera Hölderlin, Pindar); se va dedica traducerilor (ca transfer de „valoare estetică”), trezind „valenţe dormitânde”, frecventând afinii spirituali. Se gândeşte la o comedie, D’ale festivalului, de fapt o şarjă politică şi îşi divulgă obsesiile şi orgoliile.

Curios, o piesă antistalinistă (decriptată de I. Negoiţescu şi denunţată de Radu Enescu), Brutus şi fiii săi, „n-ar fi prezentat vreun interes în anchetă”, credea Doinaş, la distanţă de evenimente. Şi mai curios, Sonetele mâniei, texte negreşit ostile, „escapiste”, transparente chiar prin titlu, ar fi fost „ignorate”, deşi, în logica anchetei, ar fi suplimentat anii de detenţie. Coborând în epocă, trebuie să recunoaştem, pe urmele lui George Neagoe, că Cercul literar, după destrămare, a devenit „o pepinieră a racolărilor”. Doinaş era terorizat de gândul că pierde contactul cu mediul literar, că va rămâne un anonim şi, după eliberare, până în 1963, când va fi angajat la Lumea, dorind „a munci şi a publica”, face eforturi de a intra în graţiile regimului. Episodul Motoarcă, tăinuit lungă vreme (deşi amicii cerchişti ştiau) probează ascunzişurile biografiei, sub aparenţa unui trecut ireproşabil. Făcând din elevul de la liceul Moise Nicoară din Arad, atacând cu aplomb temele oficiale ale primului cincinal, o vedetă (meteorică), bine plătită, condamnată apoi, prin propria-i neputinţă, la „tăcere” scriitoricească, Doinaş nu s-a dedat doar la un mic pariu, „nevinovat”, scufundat într-o legendă ceţoasă, ci ascundea o falie între biografie şi creaţie. Invazia cerchiştilor în Bucureşti (prin 1955) îi va deschide alte porţi, ieşind din izolare, părăsind, prin demisie, profesoratul (pe ruta Caporal Alexa - Hălmagiu - Gurahonţ). Angajat ca redactor la revista Teatru (înfiinţată în 1956), Ştefan Augustin Doinaş publică cronici dramatice, atât cu pseudonim, aproape uitat după lunga tăcere publicistică, cât şi cu adevăratu-i nume (Ştefan Popa, ca „civil”), împlinindu-şi visul. El, mărturisea timişoreanul Deliu Petroiu, alt cerchist, „tânjea după Bucureşti”. A revenit „pe furiş” (cf. George Neagoe) în viaţa literară, părăsind „exilul interior”. Dar asupra trecutului său planează un şir de întrebări, fisurându-i exemplaritatea. Dacă acuza de legionarism nu stă în picioare, caracterul său acomodant (cf. V. Nemoianu), duplicitar, identităţile colaboraţioniste (Andrei Golfin, Gogu Ivan) şi, pe de altă parte, figura de opozant, ca rezistent în radicalizare, apărând demnitatea breslei, cu atacuri, totuşi, tolerate (vezi Raportul la Colocviul Naţional ieşean, 18 octombrie 1978) ridică grave semne de întrebare. Dobândind autoritate şi credibilitate, „mai conciliant” după ’89, recuperându-şi manuscrisele confiscate, se va pronunţa împotriva deschiderii dosarelor SRI.

Util ambelor tabere, crede G. Neagoe, „îngemănând” şi servind impulsuri potrivnice, histrionicul Doinaş pare un trickster, „compensându-şi” colaboraţionismul prin scrierile valoroase, însoţind proteismul operei, în regres, cu un cameleonism stupefiant, dezamăgitor. Cartea lui George Neagoe,

în pofida „alunecărilor adolescentine” şi a „metaforismului zvăpăiat” (cf. Alex Goldiş), nu este doar a unui „bun documentarist”, chiar remarcabil, cum afirmă Alexandru Dumitriu. Ea priveşte fenomenul cultural în rama epocii şi luminează cotloanele ei, probând ticăloşia atâtor scriitori (de la mici laşităţi, invidii, la delaţiuni cu consecinţe privative), ruinându-şi prestigiul moral, pliaţi zelos cutumelor Puterii, aserviţi sau doar mimând servilismul. În cazul Doinaş, lider moral al Uniunii Scriitorilor, şocul (previzibil) a trezit varii reacţii. Gelu Ionescu (în Apostrof, nr. 2/2014), „nelămurit” după o dublă lectură, identifica „trei metehne” în demonstraţia lui George Neagoe: resentimentarismul, calitatea analizelor (unor texte poetice) şi teribilismul, prin risipa unor fraze bombastice. Că n-o fi găsit exegetul „tonul neutralităţii necesare” e vizibil, că nu Securitatea l-ar fi constrâns pe Doinaş să-şi piardă talentul („disipat”) e, iarăşi, limpede. Dar explorând biografia factologică, „meandrele unei cedări”, criticul ficţionalizează? Atentează, oare, la statuia scriitorului? Să conteze doar opera (răscumpărând biografia) ca singură biografie? „Contextele genetice”, se ştie, nu privesc doar filtrul livresc, ignorând dezinvolt „trucarea autobiografiei” (prin omisiuni, mistificări, cosmetizări). Iar rectificările, bazate pe verificări temeinice, vin să corecteze o imagine livrată ca ireproşabilă. Recrutat, „hingherit” şi sprijinit, ascuns sub identităţi conspirative, oferind materiale informative „valoroase”, dovedind apoi „delăsare” şi un randament „scăzut”, scos din reţea (1984), opozant, fie şi de un „eroism întârziat”, Ştefan Aug. Doinaş ne dezvăluie, în posteritate, un profil complex, refuzând enunţuri „univoce”, cum ne previne însuşi George Neagoe. Revizuirile, străine acum de virila „logică de front” (cf. Paul Cernat) şi tiparul maniheic, cu pusee umorale, cad pe umerii noilor critici. Şi Doinaş, ca „politician al literaturii”, în picaj după ultimele dezvăluiri, trecut prin purgatoriul umilinţelor (de unde şi cognomenul „Ocnaş”, oferit de cinicul Petru Dumitriu) are dreptul unor clarificări, aducând la rampă opinii în conflict. Gabriel Andreescu pare convins că Doinaş este o victimă a CNSAS; demonstraţia, sperăm, urmează. Precauţia în manevrarea dosarelor rămâne, însă, obligatorie, refuzând zvoneria entuziastă, doritoare de maculări şi execuţii. Opera sa, majoră, chiar „foarte puţin tipic românească”, spunea într-o dezbatere, fără un specific pronunţat, vidată de adieri folclorice, balcanizante, rămâne, negreşit. Aici consensul exegeţilor e deplin, nu stârneşte violente dezacorduri. Iar poetul, bănuind că va avea parte de o posteritate seismică, denunţând vituperant în Sonetele mâniei (confiscate, pierdute „definitiv”, credea, tipărite sub formă modificată, într-o reconstituire „aproximativă”; v. Ovidiu la Tomis. Versuri din exil, 1998) „supliciul ruşinos”, „plasa roşie”, „păianjenul cu stea” (XVI), ne avertiza: „Acoperiţi-mi trupul cu ţărână: / un deget tot o să-mi rămână / la nalta judecată să vă chem” (IX). Cazul Doinaş rămâne un proces deschis. Din păcate, între imaginea seniorală, construită răbduriu, cu tenacitate şi adevărul şocant, dezvăluit prin cercetarea Arhivelor, se cască hăul unor incompatibilităţi neverosimile şi al unor „relaţii încurcate” în textura epocii, transportând în viitorime o imagine contradictorie, ambiguizată, risipindu-i aura: o natură clasică, disponibilă, exersată pe varii registre, învăluită într-un larg-admirat „halou” intelectual, declasată, supusă, inevitabil, conteciosului revizuirilor.

Un caz de “necrofagie culturală”? (II)(Dosarul DOINAŞ)

Adrian Dinu RACHIERU

polemici de tranziţie

PrOFIL

6 mozaic nr. 57 n martie 2016actualitatea literarăChipuri ale principiului feminin în poezia lui Tudor Arghezi

Ela IA

KAB

Când, mistuit de arderi lăuntrice, îndrăgostitul se adânceşte în ochii iubitei sale, nu străvede acolo, în tremurătoarea oglindă, propria sa imagine. Jocul de reflexe nu revelează transferul narcisiac al iubirii de sine în alteritatea feminină, ci ireductibila distanţă ontologică. Şi, nicăieri altundeva în lirica argheziană, expresia acestei revelaţii întunecate nu atinge intensităţi mai sonore decât în Psalmul de taină şi în poeziile inspirate din mitul orfic. Singular în lirica interbelică, psalmul închinat principiului feminin,

se deschide cu o imagine care celebrează, întâi de toate, durerea aprinsă în Orfeu la moartea logodnicei sale:

„O, tu aceea de-altădată,/ ce te-ai pierdut din drumul lumii!/ Care mi-ai pus pe suflet fruntea/ şi-ai luat într-însul locul mumii,/ Femeie răspândită-n mine/ ca o mireasmă într-o pădure,/ Scrisă-n visare ca o slovă,/ înfiptă-n trunchiul meu: săcure./ Tu ce mi-ai prins de cântec viaţa/ cu braţe strânse de grumaji/ Şi m-ai pornit ca să mi-o caut/la tine-n palme şi-n obraji.”

Prima nelinişte interogativă e transcrisă de Nicolae Balotă, care consemna strania transfigurare pe care o suportă Euridice în textul arghezian, precum şi prezenţa difuză a unui alt mit, legat de marile cosmogeneze: „Tonul de odă aparţine iniţiatului extatic. Un iniţiat orfic. Femeia din Psalmul de taină are o legătură cu originea orgiastică a cântecului, a poeziei. Plină de o poezie în germen, de virtualitatea cântecului, această femeie a fost o Euridice pentru poetul-Orfeu (…) E o ecloziune a tainicului în fiecare din aceste momente, în eflorescenţa rodului, în sursa cântecului, în comunicarea cu sacralitatea naturii. Femeia în această viziune este o placentă cosmică, o apărătoare a germenilor vieţii, simţurilor, simţirii, spiritului, sacrului. Taina ei este a unui eros cosmogonic. Metaforele toate ale feminităţii indică născătoarea de lume, mijlocitoarea întoarcerii în paradisul cosmic, stelar, pământesc, domestic.” Dar, poemul nu cântă doar „taina” dualităţii femininului, ci alunecarea umbrei dintr-o metamorfoză într-alta, chipul ei se preschimbă mereu:

„Pe care te-am purtat brăţară/ la mâna casnică-a gândirii./ Cu care-am năzuit alături/ să leagăn pruncul omenirii./ Pur trandafir, bătut în cuie/ de diamant, pe crucea mea/ Şi care-n fiece mişcare/ Pierzi cu-o petală câte-o stea./ Cămin al dorurilor mele,/ fântâna setii-nvierşunate./ Pământ făgăduit de ceruri/ cu turme, umbră şi bucate.”

Coexistenţa „măştilor” e deconcertantă. Ilie Guţan consemnează o triplă ipostază a femininului (femeia-mireasmă, femeia-slovă, femeia-săcure), în timp ce Iosif Cheie-Pantea reţine alte două, ascunse în întrepătrunderea lor atât de subtilă: „a Madonei, care, îndurerată, scoate spinii din cununa Fiului crucificat, şi a zeiţei păgâne surprinsă într-o atitudine caldă şi voluptoasă”. O scrutare atentă a versurilor mai poate revela şi graţia dansatoarei inocente, răspândind în rotaţiile ei „câte-o stea”, sau rolul de călăuză în calea către cer. Naşterea acestui pelerinaj printre metamorfoze

din ezitările conştiinţei în care s-a strecurat, implacabilă, uitarea cu întunericul ei nu e imposibilă. Totuşi, mai apropiată de nucleul iradiant al textului e o alternativă desluşită de Maurice Blanchot printre latenţele naraţiunii mitice: „Rătăcirea lui Orfeu pare atunci a fi în dorinţa ce-l îndeamnă să o vadă şi să o posede pe Euridice, el, al cărui destin unic este de a o cânta.” Arghezi nu o surprinde pe Euridice, cu făptura ei nefiresc de frumoasă, ci fantasma ei, crescută din fluxul neîntrerupt, etern, al cântecului. Durerea care străbate versurile psalmului nu vine din sentimentul pierderii definitive. Sfâşierea pe care o stârneşte rătăcirea cărării prin iubire, înecul în „vâltoare”, ivite în conştiinţă cu ritmul retrospecţiei dă tensiunea acestor versuri. Ireparabilul ţâşneşte din neputinţa de a şterge urmele călătoriei „dintr-o vâltoare-ntr-o vâltoare”, atât de vii şi după moartea ispititoarei:

„Tu care mi-ai schimbat cărarea/ şi mi-ai făcut-o val de mare,/ De-mi duce bolta-nsingurată/ dintr-o vâltoare-ntr-o vâltoare,/ Şi ţărmii-mi cresc în jur cât noaptea,/ pe cât talazul mi se-ntinde,/ Şi ai lăsat să rătăcească/ undele mele suferinde./ Unde ţi-s mâinile să-ntoarcă/ în aer căile luminii?/ Unde sunt degetele tale/ să-mi caute-n cunună spinii?”

Deşi povestea întemeietoare e tăcută cu privire la uriaşa discrepanţă ontologică dintre Orfeu şi Euridice, e limpede că cei doi nu sunt consubstanţiali. Nu numai pentru că aedul aparţine, prin descendenţa din zeul Apollo, care i-a dăruit lira magică, cerului, în timp ce nimfa e legată de pădurile şi apele pământului, ci graţie tâlcului ascuns în moartea ei: Euridice aparţine morţii, „ca o săgeată fără ţintă”, şi nici cântecul care transfigurează lumea, nici graţia zeilor care se îndură de suferinţa lui Orfeu, nu pot schimba această crudă realitate. Această latenţă a mitului, dar şi umbra Evei care nu mai este, ca în textul biblic, „os din osul” adamic, ci numai glasul ademenirii irevocabile, se întrepătrund în versurile din finalul Psalmului de taină:

„Tu te-ai pierdut din drumul lumii/ ca o săgeată fără ţintă,/ Şi frumuseţea ta făcută/ pare-a fi fost ca să mă mintă.// Dar fiindcă n-ai putut răpune/ destinul ce-ţi pândi făptura/ Şi n-ai ştiut a-i scoate-n cale/ şi-a-l prăvăli de moarte, ura;/ Ridică-ţi din pământ urechea,/ în ora nopţii, când te chem,/ Ca să auzi, o! neuitată,/ neiertătorul meu blestem.”

În străvechea poveste, Orfeu rămâne singur pentru că o putere mai mare decât el îi răpeşte logodnica. Durerea absenţei, dublată de neputinţa resemnării fac posibilă calea spre tărâmul lui Hades, de unde aedul se întoarce disperat, înfrânt. Nici interdicţia întoarcerii în Hades pentru a doua oară, nici farmecul copleşitor al nimfelor, nici senzualitatea irezistibilă a bacantelor, nici magia cântecului nu şterg solitudinea neconsolată a lui Orfeu. Între solitudine şi moarte, preferabilă îi pare ultima, cum însuşi mărturiseşte în timp ce e vânat de bacante: „ - O, moartea, unde este? Prin ea mai pot ajunge s-o văd pe Euridice…”

E o coordonată a mitului pe care Arghezi nu o transcrie în poemele sale. Solitudinea e departe de a fi o fatalitate legată indisolubil de condiţia tragică a artistului. Cântare celebrează o solitudine himerică, depărtări imense despart subiectul adorator de fantasma feminină adorată. O remuşcare metafizică se zbate în conştiinţa celui răvăşit de forţa implacabilă a celei pierdute:

„M-am apărat zadarnic şi mă strecor din luptă/ În umbra lunii albe, cu lancea naltă ruptă./ Pusei pământ şi ape, zăgaze între noi,/ Şi suntem, pretutindeni, alături, amândoi./ Te întâlnesc pe toată poteca-n aşteptare/ Necontenita mută a mea însoţitoare./

Pe la fântâni iei unda pe palme şi mi-o dai,/ Iscată dintre pietre şi timpuri fără grai./ Ţi-ai desfăcut cămaşa şi-ntrebi cu sânii-n mână/ De vreau s-astâmpăr setea din ei sau din fântână./ Ai dus la ţurţur gura cu gura mea plecată/ Voind să bei cu mine scânteia lui deodată.”

Refuzul alunecării în senzualitate, transgresarea limitelor firii spre metafizic, drumul cuplului spre hierogamie sunt aspecte consemnate deja. Din perspectiva legăturilor dintre Cântare şi Psalm de taină, regăsim în finalul textului aceeaşi persistenţă a depărtării în apropiere. Depărtarea reală rămâne mereu vie, apropierea de „logodnica de-a pururi” se petrece numai în spaţiul sonor instituit în acordurile lirei. Orfeu este aici cel care singur îşi interzice orice comuniune cu Euridice, în viaţă şi în moarte. El se contopeşte în iubirea de cântec, a cărei putere îl transportă, nevăzut, spre cer:

„Amestecată-n totul, ca umbra şi ca gândul,/ Te poartă-n ea lumina şi te-a crescut pământul./ În fiecare sunet tăcerea ta se-aude,/ În vijelii, în rugă, în pas şi-n alăute./ Ce sufăr mi se pare că-ţi este de durere,/ De faţă-n tot ce naşte, de faţă-n tot ce piere./ Apropiată mie şi totuşi depărtată,/ Logodnică de-a pururi, soţie niciodată.”

Expresiv şi sonor, subtil şi ambiguu, dialogul imaginar din Morgenstimmung nu reflectă corporalitatea fecioarei, ci o plăsmuire tulburătoare, hărăzită să poarte şi să răspândească de jur împrejurul ei grandoarea creaţiei divine şi umbra inegalabilului Creator. Poezia lui Tudor Arghezi cântă forţa irezistibilă a femininului în ipostază orfică, dar prezenţa ei eterată deschide o poartă care i-a fost închisă:

„Tu ţi-ai strecurat cântecul în mine/ Într-o dup-amiază, când/ Fereastra sufletului zăvorâtă bine/ Se deschisese-n vânt,/ Fără să ştiu că te aud cântând.”

Convins că „aşa cum există o atingere ce zeifică, glorifică, beatifică, o imponderabilă tangenţă a culmii sufletului cu Dumnezeu, o atingere ce transsubstanţializează fiinţa noastră întreagă şi o asimilează radical cu obiectul oricărei iubiri, tot aşa există o atingere degradantă, care este forma tactilă a contaminării” (Vladimir Jankélévich), solitarul vede în vraja muzicală a erosului care îl pătrunde un rău covârşitor:

„Cântecul tău a umplut clădirea toată,/ Sertarele, cutiile, covoarele,/ Ca o lavandă sonoră. Iată,/ Au sărit zăvoarele,/ Şi mănăstirea mi-a rămas descuiată.// Şi poate că nu ar fi fost nimic/ Dacă nu intra să sape/ Cu cântecul, şi degetul tău cel mic,/ Care pipăia mierlele pe clape -/ Şi-ntreaga ta făptură, aproape.”

În vidul interior pregătit pentru pogorârea duhului, în substanţa individualităţii vulnerate, se strecoară, cu fluiditatea cântecului, lumea întreagă. O lume îndepărtată de zare, plină de tentaţii stranii în frumuseţea lor trecătoare, de care sufletul-mănăstire a reuşit cândva să se detaşeze:

„Cu tunetul se prăbuşiră şi norii/ În încăperea universului închis./ Vijelia aduse cocorii,/ Albinele, frunzele ... Mi-s/ Şubrede bârnele, ca foile florii.”

Dubla interogaţie din ultima strofă trădează regretul amar al fostului ascet care încearcă să refacă legătura pierdută cu cerul printr-un pelerinaj în nemărginire, oprit în desfăşurarea lui frenetică „în bolţi”, transformat într-o formă a risipirii în doi:

„De ce-ai cântat? De ce te-am auzit?/ Tu te-ai dumicat cu mine vaporos -/ Nedespărţit – în bolţi./ Eu veneam de sus, tu veneai de jos./ Tu soseai din vieţi, eu veneam din morţi.”

După două romane

(Soluţia: rocada mică,

2012, Editura Rao şi Pe mine

să nu mă luaţi de prost, 2014,

Editura Brumar), Anca Octavia

Dragomirescu publică în 2015, tot la „Brumar”,

Chimia depărtărilor, roman postmodern, com-pus din fragmente-capitole, care se succed ca într-un film, unde este investigată fiinţa umană şi toate sentimentele care ţin de ea, încorporând în el două elemente: depărtarea şi chimia, ca factori de risc pentru o relaţie de cuplu.

Subiectul de stringentă actualitate stârneşte interes, mai ales prin curajul autoarei de a-şi asuma scrierea unei asemenea cărţi. Ceea ce e de bine. Cele patru personaje cărora Anca Dra-gomirescu le-a dat viaţă şi le-a interconectat la iubire în spaţiul virtual se mişcă cu dezinvoltură în rolurile în care au fost distribuite. Manevrate cu grijă de teatralist intră în scenă când le vine rândul şi-şi duc rolul, uneori scăpând din mâna sigură a autoarei. Spun asta poate pentru că eroul din perechea primului cuplu - Odrida - Anton - să fi râvnit, peste rând, la ideea ce teribil e să poţi stăpâni femeia cu toată puterea gândului tău, iar când ajungi s-o întâlneşti s-o determini să facă orice ţi-ar trece prin cap, s-o faci fericită după crezul tău despre fericire, sau nenorocită după bunul tău plac. Dar să şi accepţi că depărtarea în timp şi în spaţiu lasă loc capriciilor minţii noastre inventive să se desfăşoare, ceea ce îi e greu unui bărbat vanitos, atins şi el de aripa de înger a creatorului de frumos. Citind cartea de două ori în manuscris descopeream aici putinţa scriitoarei de a fi obiectivă, adică de a avea ştiinţa aşezării lucrurilor laolaltă în diversitatea lor. Era o

organizare spontană care vine din talent, astfel distincţia dintre artă şi viaţă este insesizabilă. Aşadar, autenticitatea cărţii rezidă, mai ales, în puterea autoarei de a nu forţa o împreunare numai de dragul rezolvărilor cu happy-end.

Pornind dintr-un univers sigur, cunoscut, la îndemână de explorat, al eroului-Anton, bila de cristal se rostogoleşte în voie. Călătoria, prielnică rememorărilor, bilanţurilor sentimentale - câştiguri şi eşecuri - e accentuată de nerăbdare cu fiecare „pas” ce-l parcurge spre iluzia de la capătul drumului. Căci iluzie se dovedeşte a fi întâlnirea cu o altă iluzie, ascunsă în spatele unor cuvinte de complezenţă spuse sau scrise şi transmise prin telefon sau internet, moduri la îndemână de a amăgi, în primă fază.

Dintotdeauna s-a pomenit ca întâlnirile între doi parteneri să fie şi aranjante: de rude, de cu-noştinţe, de babe. Poate de aici şi expresia, mai ales pentru bărbaţii care nu se însuraseră până la o anume vârstă: te însoară babele. Unele reuşite, de durată, altele eşuate pentru că nu exista acel ceva (chimia, ar zice Anca Dragomirescu), de foarte mare importanţă. Chimia care poate anula depărtarea şi face posibilă şi apropierea fizică, dar care nu totdeauna fac casă bună, dacă între ele este elitismul, cariera, comoditatea, timiditatea, lipsa de toleranţă.

Căutarea aceasta, folosită, câteodată minci-nos, cu fotografii fotoşopate, cu expresii alese, prin prezentarea doar a părţilor frumoase din existenţa noastră, poate să fie de lungă durată, adeseori însă abandonată şi luată de la capăt cu alt ins sau insă de investigat. În cazul primei perechi e fragilă, netemeinică. Cuvintele interpretabile sunt capcane, ascunzişuri, poezie nu totdeauna seducătoare. Au valenţele lor reale şi-şi intră în dreptul lor de liant abia când sunt parcurşi primii paşi. Legătura nu se realizează între subiecţi inteligenţi, echilibraţi, performanţi

fiecare în meseria şi cariera lor. Nu-şi pot uni performanţele şi în cuplu, astfel că eşecul aduce după sine şi reinstaurarea singurătăţii cu şi mai mare voluptate, devoratoare şi a puţinei armonii sufleteşti. Diva (Odrida), curtată de corespondeţi fără chip aproape, are de unde alege: e selectivă prin meseria ei: muziciană, are un repertoriu ales cu grijă, unul ce-o motivează şi pentru care aşteaptă aplauze şi mediatizare. Nu se desprinde de atitudinea aceasta circum-spectă, chiar dacă e îndreptăţită s-o facă, având în vedere afluenţa de fani, cei din sală, cu chip, dar şi alţii care îşi ascund adevărata identitate şi de care e încântată prin like-urile ce i se dau la postări. Şi el cu pretenţii de meseriaş-artist, care trăieşte în mijlocul naturii, între flori şi plante ornamentale, dar marcat de suficienţa ajunşilor, a acelora cu bani care-şi permit să cheltuiască sume astronomice pe fasoane, o dată în plus, încearcă şi experienţa aceasta cu o artistă enigmatică, frumoasă, ascunsă destul, dar prezentă totuşi pe youtube cu filmări din concerte. În cazul lui, care-şi ştia scăderile în ani, în bani, depărtarea e o „siberie” în cele din urmă. Drumul lung, costisitor şi obositor, se soldează cu un eşec total, dacă nu luăm în calcul zidirea Divei într-o mănăstire de verdeaţă. Ea rămâne în urma trenului care-l duce înapoi, în turnul ei de fildeş, întâlnirea dintre ei fiind doar o întâmplare nefericită. El nu poate fi doar spectatorul carierei ei, iar ea are nevoie de mult mai mult decât de poezia vorbelor lui…

Cea de-a doua investigare de cuplu - Geor-giana - Marius Marius - repurtează succesul unei asemenea modalităţi de a-ţi găsi perechea, pereche ce se întemeiază sub auspiciile acelei chimii. Cei doi se întâlnesc, se iubesc, între ei există compatibilitate. Dragostea lor rezistă, chiar dacă şi în relaţia aceasta de la distanţă există sincope. Aşadar, chimia poate învinge

distanţele care-i separă fizic. O carte de dragos-te, dragoste care vine pe calea undelor, prin anunţuri matrimoniale, prin E-mail, like-uri pe facebook. Cu puţine personaje. Nici nu e nevoie de mai multe. Patru, şi cu nişte confidenţi spo-radici care nu au alt rol şi merit decât acela de a fi ecoul nelămuririlor din sufletul celor care se confesează. Volumul se poate recepta cu mai multe chei. Îl poţi citi ca un simplu cititor şi să te încânte eventuala poveste de iubire dintre inşii celor două perechi, dar o poţi citi, dacă ai lecturi destule, şi din unghiul psihologic al personajelor. E o carte cu pretenţii. Abundă de citate celebre, care îşi găsesc rostul lor în economia cărţii. Alături de autoare, intrăm în lumea muzicii, a artiştilor peisagişti, a botanicii, în lumea in-vestigatorilor-jurnalişti, a informaticii şi a ce a adus ea diablolic în comunicarea online şi devenim mai bogaţi cu nişte informaţii pe care altcumva am pregeta să le acumulăm. Din lipsă de timp, din lipsă de pasiune pentru domeniul respectiv sau dintr-o anume circum-specţie faţă de noutăţi. Poate fi aici vorba şi de dorinţa de cunoaştere, de comunicare, de prietenie până la urmă, care se poate solda şi cu o apropiere sufletească şi chiar şi fizică.

Nina C

ERAN

U Chimia depărtărilor

7nr. 57 n martie 2016 actualitatea literarăeveniment

AncadierulÎn viaţa literară apar din când în când cărţi care de la

prima întâlnire te fascinează şi te fac să revii, să le re-vezi, să le re-citeşti, să te bucuri de ele ca de o taină, ca de un aşteptat noroc. O asemenea carte-document este Ancadierul semnat de poetul Lucian Strochi, apărut la editura „Cetatea Doamnei” din Piatra Neamţ în 2014.

Cartea, de o ţinută majestuoasă, format A4, conţinând poezii cu formă fixă existente în literaturile lumii, de la odă, glossă, sonet, rondel, canţonă, până la bocet, baladă, rubaiat, gazel, pantum, bestiar, lucansă, haiku, tanka etc, etc, până la ancadă, formulă poetică inventată de Lucian Strochi, plecând de la Anca Dana (soţia poetului - căreia îi este dedicată această neobişnuită tipăritură) şi ducând la Ancadierul - titlul volumului în cauză.

Mai trebuie precizat că toate aceste poezii cu formă fixă nu constituie o antologie din diverse literaturi; poemele aparţinând fiecărui gen

în parte sunt creaţii originale ale poetului Lucian Strochi, care ţine să ne lămurească: „Ancadierul este un proiect literar ce se întinde pe o durată de 50 de ani; în 1963 a fost scris primul text; în 2014 ultimele versuri. Ancadierul se vrea a fi radiografia unui an liric; aşadar, o poezie pentru fiecare zi a anului, 366 în total. Cu alte cuvinte, Ancadierul este un Canţonier”. Cu deosebirea că marele Petrarca a scris, în anul său de iubire şi moarte, doar sonete, în timp ce L.S. s-a implicat în nu mai puţin de 41 de formule lirice. Muncă de Sisif în căutarea acestor formule pe care apoi le-a împlinit admirabil cu haru-i poetic. Carte aleasă, cuprinzând stări esenţiale, de la entuziasm, bucurie şi dans, până la mâhnire, durere şi bocet, poetul de nobilă stirpe le inventă, le ordonează în clipe creatoare, le trăieşte până la epuizare. Iată Rondelul visului :

Citesc dintr-un vechi, prăfuit manuscrisPovestea unui om căzut în abis,Când ochiul său părea uşor deschis,Nu cunoscuse, vai, solzii unui vis;Pluteam senin în umbră de paradis,Eram o literă, o acoladă, un înscris.Citesc dintr-un vechi, prăfuit manuscrisPovestea unui om căzut în abis.Ce a urmat nu e uşor de descris;Am adormit lângă un pom, un cais,Eram erou pontic, poate-un NarcisSau, poate tragicul, semizeul Paris.Citesc dintr-un vechi, prăfuit manuscris...

Frumos! Şi ce bine pătrunde poetul Lucian Strochi în lumea străveche greco-latină apelând la acest prăfuit manuscris!... În fapt, autorul - prin această carte unică în cultura noastră - ne conduce (neobosind!) pe alese căi poetice, îmbogăţindu-ne cu faptele-i bine-zidite.

Scriitor total - poet, prozator, dramaturg, eseist, critic literar şi de artă, Lucian Strochi face o figură aparte în context local (Piatra Neamţ) şi naţional. Doctor în filologie, autor a peste 40 de cărţi, unele traduse în: engleză, franceză, germană, spaniolă, latină, slovacă, greacă ş.a., distins cu ordinul „Meritul Cultural” în grad de cavaler, L.S. este (şi rămâne) un adevărat Om Cultural. Sub această siglă a condus revistele: Reformatorul, Antiteze, Asachi.

Între multele-i cărţi, confratele Lucian Strochi a întocmit şi Antologia Muntelui - poezie cultă românească (2005), precum şi un volum de Sonete (1998), carte exemplar întocmită din care cu bucurie am ales câteva piese pentru Antologia Sonetului Românesc. Da, cu firea-i prodigioasă (în talent şi putere de muncă) Lucian Strochi a împlinit, până în 2014, acest monument literar Ancadierul, ediţie ce ar trebui să figureze în Muzeul de Istorie a Literaturii şi să fie distins cu premiul Academiei Române sau al Uniunii Scriitorilor. Din păcate, acest fapt nu s-a produs şi, pentru a multa oară, cărţi de aleasă valoare sunt trecute cu vederea. Nu însă şi acest haiku esenţial (Sabi): privighetoarea / s-a sinucis în cântec / nu am văzut-o. Excelent!...

Ancadierul, această ediţie cuprinzând nu doar frumuseţi ale limbii poetice, dar şi ilustraţii la textele în cauză, rotunjind ideile autorului, stimulând în plus gustul cititorilor pentru frumosul esenţial, toate punând în lumină (pentru a câta oară!) zicerea lui Arghezi:

Carte frumoasă, cinste cui te-a scrisÎncet gândită, gingaş cumpănită,Eşti ca o floare-anume înflorităMâinilor mele care te-au deschis... Da, chiar aşa! Poate ar spune despre Ancadierul lui Lucian Strochi.Fără-ndoială, contribuţia plasticienilor (pictori, graficieni, ilustratori etc) la reuşita

acestei cărţi memorabile este deplină şi binevenită. De altfel, autorul subliniază în colofonul volumului meritul colaboratorilor săi la izbânda artistică a acestei ediţii regale. Aceştia sunt: Luminiţa Dobrea, Viorel Crăciun, Mioara Văideanu şi dr. Dan Gabriel Arvătescu.

La încheierea acestor câteva consideraţii colegiale, reproducem spre exemplificare, Ancada iubirii iubiri:

Printre forţe cosmice colosale,Legea atracţiei universale,Dar şi mai mare, peste toată firea,Rămâne de-a pururi, pură, iubirea.

Iubirea mişcă sori, stele, planete,A spus-o în terţine însuşi Dante.Divină e iubirea printre plante,O armată n-are forţa unei fete.

Eu cred că se iubesc şi preţioase Pietre, cristalizând perfect şi sublim:Da, zâmbetul unei fete frumoaseNe face când să visăm, când să iubim -

Poţi să mori de dorul unei feteDe foame, de iubire şi de sete.

Da, zâmbetul unei fete frumoase...

Da, subscriem, cu caldă colegialitate!...Bucureşti, 14 februarie 2016

O carte şi doi cronicari: Ancadierul, de Lucian StrochiAncada cuminţiei: Lucian Strochi

Sunt cărţi destinate minţii şi doar privirii, iar altele spre amintea vederii. Unele ţin de veşmânt, celelalte de lăuntru. Din această a doua, rară prezenţă, face parte şi „Ancadierul” lui Lucian Strochi, grafiat sărbătoreşte în anul 2014 de vrednica Editură „Cetatea Doamnei”- Piatra Neamţ.

Structurată, cum Sinea, într-un arheic cod ce reazemă cheia către Sens (Sinele), cartea de faţă răsare în cărarea jocului poeionic, aşezând în desăvârşire contururi cuvântale în chiar Forma Cuvântului prin referenţă, simbolizare şi statornicire: „ Alb pe cer cocori/ pentru cireşi în floare/ senine linişti// Podul unui arc încordat/ pentru

aceste săgeţi.”/(Pictură vie - tanka, pag.101). Poezia lui Lucian Strochi creează din lume, în lume şi întru lume, sub un ritual cosmic, învierea unui lexicon al esenţelor ce prefigurează denominarea omului ca imagine (chip şi asemănare lui Dumnezeu), după cum urmează: „L-am îngropat pe Dumnezeu în mine,/ Demult, în rugă, slovă sau tăcere,/ Nu ca să-mi caut blândă mângâiere,/ Sau să înalţ lumină din lumină.// Culeg pe buze lacrimă de miere/ Şi orb îmi cer căderea mea în mine./ Prin degete îmi trec

roiuri de albine:/ Iubirea, sacră, dreptul ei şi-l cere.”// (Sonetul pocăitului, pag. 140). Ea este o reabsorbţie în ordinea eternă aLuminii, unde reflexiile-străluciri s-au refractat în sfera poetului-androgin, dând muzica poeziei, tăcutul „sunet” al trezirii mântuitoare, atunci când prin duh s-a împlinit katharsisul minţii, când mintea a devenit a-minte (detaşare de minte): „Printre albe ninsori, comori şi flori,/ Ne căutăm, ca-n vis, din nou fiori,/ Din nou, iubite jumătăţi surori.”// (Canţonă - despre un posibil mit al androginului, pag. 200). Căci a face (poeion) înseamnă a da de Vid, de Cuvânt, de Tăcere, dincolo de cuvintele-semne, a afla golul decindeal, acela al seninătăţii Oceanului, unde Clipa stă necesar în aurora ei, în „închisul” ce pururi se deschide... Iar acestea, repet, peste mintea ce se împodobeşte doar cu fantasme: „Însuşi soarele se cerne lin în flori/ Şi timpu-adoarme blând în minutare./ Natura se-ascunde tainic în culori,/ Cu mine-n mistică asemănare.”// (Rondelul iluziilor, pag 182).

În adâncul „Ancadierul”-ului vom putea releva, semn de autentică poezie, infinitivarea gerunziului. Să desluşesc puţin această interpretare... E bine de ştiut că prin Căderea paradisiacă omul a trecut de la infinitiv la gerunziu, de la „a fi”„Acum” (în eternitate, atemporalitate) la a exista „fiind” în „Ieri” şi „Mâine” (în petrecaniile timpului). Căci Infinitivul, deşi numeşte o acţiune, este totuşi Statornicie, întrucât acţiunea sa nu-i decât a Genezei, a Neclintirii. Gerunziul, însă, reprezintă o faptă în desfăşurare, tributară timpului, care trimite la vremelnicie, la deşertăciune. Coborârea din Rai a debutat cu modificarea (conjugarea) verbului „a

fi”, cu gerunzificarea sa. În illo tempore Oglinda Sacră năştea (înfăptuia Geneza) sub două reflexii: cea primordială a Cerului (infinitivală), a Adevărului, Amprenta, „Eu sunt Tu!” şi cea conjugată (gerunzială), a Pământului, a întâmplării vremede, „Eu sunt Eu”: „Mi-e sufletul un bocet şi-o colindă,/ Iubiri trădări se însoţesc rivale,/ În mine-ngrop tăceri de catedrale/ Şi trupu-mi arde, magică oglindă.”// (Sonetul sufletului meu, pag. 214).

Omul a pierdut astfel urma adevărului (frumosului) prin conjugare, prin risipire în cercul împrejmuitor. Succesivitatea între Beznă şi Lucoare nu a putut fi pricepută în Simultaneitatea Clipei... Însă în sineitatea omului stăruie Reîntoarcerea!... „Se sinucide-un soare, înecat în struguri/ Şi calm mor struguri roşii, torturaţi de teascuri./ Din must şi vin, învie bucuroşii muguri,/ Se-aprinde iarăşi soare, din amare vreascuri.”//( Rubaiat, pag.283). Iar aceasta vine şi în lucrarea poetului care dobândeşte haric sapienţa de a uni diacronia gerunzială cu sincronia infinitivală, adică timpul terestru cu acela celest în „acum şi aici”, deci re-aşează Întoarcerea omului la ataraxia paradisiacă, re-făcând Facerea.

Împăcarea între timpul desfăşurător al gândului cu Timpul uranic, înfăşurător al intuiţiei se realizează în isihie, aceea ce vizează atât numărul de aur (chipul omului) cât şi proporţia cerească (asemănarea sa cu divinitatea) într-o geometrie sacră a cununiei între numere şi glife care respectă, la rându-i, treptele iniţierii de la în-chipuire, la iluminare/trezire, la contemplarea asemănării (aflarea Sfântariului în Om!) când, iată: „Pagină scrisă, nescrisă de carte,/ Seamănă uneori cu o moarte.”// (Iubirea).

Prin poezie, ca numire revelată a Sacrului, omul se întoarce la lumina celor Doi Arbori ai Unului, de la „drumul şarpelui” (cuvintele minţii) la „Calea fulgerului” (Inima Cuvântului), într-o roată ce are energie eternă numai în vidul său (în infinitivul mai sus amintit a lui „a fi”), în Fiinţă, iar obezile şi spiţele sale prisosind numai ca risipelnic (gerunziul despre care am vorbit: „fiind”-ul). Poezia concentrează aşadar răsucitor molcomia lumii de la semne la sens, într-o ordine ascendentă. Ea transmite înţelesuri/hermetizează fără a pierde Înţelesul/Ermeticul, Tainicul. Este, în fond, o torsiune a golului cuvintelor în plinul Cuvântului Dintâi ce pregrinează „neclintitoare” dincolo de văzduhul smintelnic al părelniciei.

Închei prin a spune că semnul incipient poeziei este ca un sâmbure având coaja de plumb şi inima de aur, rolul poetului rămânând acela de a pătrunde spre tâlcul acestui embrion verbal, ţinând seamă de maiestuoasa împărţire a unui „număr” (gerunzivul) la predecesorul său (infinitivul) ce dăruie, vasăzică, în cuminţie Numărul, „Ancadierul” de faţă al lui Lucian Strochi.

Radu

CÂR

NECI

Petr

u SOL

ONAR

U

8 şcoala de poezie nr. 57 n martie 2016actualitatea literară

Gellu DorianVedenie

Dacă eşti încă bărbat, nu te uiţi în oglindăînainte de a ieşi din casă, te uiţi pe fereastră şidacă vezi vreo femeie prin preajmă, n-o lăsa să treacă fără să te uiţi prin ochii ei la tine,

vei fi fericit abia către zori, cînd ieşi din inima taşi intri în inima ei, aşa cum fac razele de soareprin vitraliul catedralei de peste drum,de acolo încolo e treaba ei, ţienu-ţi mai rămîne nimic de făcut, doar atît,să nu uiţi să te întorci seara prin aceiaşi ochiîn inima ei, unde ea dereticăaşternutul lăsat plin de cute după o viaţă de somnneliniştit în inima ta, acolo unde n-a fost nimeniatît de fericit ca acumtrupul acesta mărunt în care-ţi aşezi toatetrupurile tale bătrîneadunate în acest trup tînăr care se uităpe fereastră şi nu vede nimic.

Urme

Peste urmele tale, urmele tale care lasă în urmăurmele tale ale căror urme le urmărescurmele urmelor tale din care abia de se vădca sub palimpseste vagi urme ale cuvintelor scriseale căror urme vin de undeva de unde nu se maivede nici o urmă din care să se desprindăalte urme care să geamă sub greutateaurmelor tale care te poartă urmă cu urmăpînă unde se vor pierde în urmelepe care nu le va mai urmări nimeni,aşa cum se întîmplă primăvara cu urmelecare se fac apă în firele de iarbăpeste care coasa va lăsa în urma eiurma cosaşului care nu va şti că sub urmelelui sunt alte urme, alte pajişti,aşa cum sub urmele tale se ascundurmele tale care au lăsat urme careurmăresc urmele urmeolor tale din carecei ce vor şti să citească în palimpsestevor găsi urma primului cuvînt scrisde la care a plecat următoarea urmăpînă la ultima, care încă nu a lăsatnicio urmă în urmă.

Femeia din cele două surori

Cînd era veselie în lume, cineva trebuia să caute într-oscorbură la întîmplare pînă cînd scotea de acolo pupăza plină de tencuiala cu care-şi păzea ouălemai ceva decît noi fericireadevenită mult mai mică decît ouăle de prepeliţădin punga pe care o ţineam ascunsă de ochii lacomica stomacul vecinului care se uita în curtea noastrăca la o comoară pentru care săpase de la naştere,

acum cînd este tristeţe, cel care ţine în mînă pupăzaeste foarte fericit şi liber, ţopăie după altescorburi, pentru că lumea este plină de pupezeprin tot felul de scorburi în cioatelecare nu mai lăstăresc ci fac ciuperci necomestibilela care rîvnesc doar proştii –

veselia şi tristeţea sunt două surori, le-am văzutdesenate pe toate gardurile,seamănă atît de mult, încît dacă nu eşti atentte poţi lua cu una dintre ele şi nu ştiipînă la urmă ce se alege cu tine,trebuie să fii foarte atent chiar din clipa cînd se ridicăgardurile, să vezi apoi cine le deseneazăşi abia după aceea să ţi-o aduci acasă pe cea care trebuie,

dar de unde să ştii tu în clipa de faţăunde se ridică un gard, ce haimana desenează pe elechipul femeii care orice-ar născocite-ar face fericit.

O altă lume e la fel cu asta

Ieşi în oraş şi nu ştii încotro s-o apuci, peste totsunt cîrciumi şi tu eşti obosit ca o scîndurăîn care toată ziua s-au bătut cuie, cum să intri aşa într-o biserică, nu este sărbătoare, nu mai eşti fericit să ajungi la o femeie pe careo găseşti peste tot şi tu eşti obositca o scîndură din care s-au scos toate cuiele bătute peste zi,unul singur ţi-ar trebui, să o aşezi în el ca pe haină în cuierşi s-o priveşti aşa cum plouă, cum ninge, cum e soare,cum e zi, cum e noapte, apoi o iei aiurea şi nu nimereşti nicăieri, unde

de fapt doreai să ajungi, stai ce stai acolo şi pînăla urmă te hotărăşti să mai oboseşti un ceas, douăîntr-o bodegă în care nu intră nimeni,stai cu el la masă, el se ridică şi pleacă,iar tu priveşti în golul în care te aruncica într-un sicriu fără fund,

în zori te trezeşti în altă lumeşi o iei de la capăt.

Bărbat care visează

Sunt o sută de femei aici şi nici una nu este vie,apă în care să mă arunc şi a o sută una să mă salveze,dar şi ea este mare moartă, sareade pe pielea ei îmi îndulceşte sărutul acrupe care-l fac sul şi-l introduc într-o sticlăpe care o las în larg în speranţa că a o sută doua femeie o va găsi,mă vă scoate de acolo şi va simţi bucuriacu care am murit cu celelalte tot de atîtea oride cîte ori îmi va citi bileţelul pînă în fundul ochilor unde mă va găsi pitit într-o boală de inimăca un trandafir plin de brumă,

dar cele o sută de femei nu sunt aici,sunt în altă parte,acolo, o sută de bărbaţi în locul meule fac fericite, le scot în oraş ca pe nişte hainepe care le priveşte lumeacare se-ntreabă ce-o fi cu omul ăsta atît de singurprin oraşul în care toate femeile se ţin după elşi el nu le vede,

de fapt nici bărbatul nu există,nici oraşul,nici lumea,ci doar femeile care visează la mine, un bărbatcare visează la o sută de femei frumoase şi vii.

Lăsaţi-mă la masa mea de scris

Cele ale liniştii sunt în sufletul meu jucării de porţelancu care se joacă obraznic cei peste un milion de copiipe care i-am adunat în mine ca într-o grădiniţă,dintr-odată un milion de cioburiîmi fac pielea palimpsest pe care încerc să-l redau aici,dar în clipa următoare un alt milion de cioburiscriu alte cuvinte peste cuvintele pe care abiade le-am putut scoate de sub sîngelecu care ei au început să deseneze chipulpe care-l privesc în oglindăşi nu-l recunosc,citesc de sub praful adunat celelalte cuvinte abia vizibile,care imediat se fac silabe,silabele, litere,literele, cicatrici peste care n-au fost aşezate niciodată bandaje,uneori buzele unor femei le-au vindecatşi acum îşi cer dreptul,

încerc să refac jucăriile, una cîte unaşi-mi ies tot felul de figurine colţuroaseca literele disparate din palimpsestultras peste trupul omului ce se uită în cerca în blidul în care nu mai are nimic –

vino, aud în urechile pline de semne rupestre,strigăte desenate pe cortex,şoapte abia perceptibile,un milion de strigăte,un milion de şoapte,doar cîteva săruturi aruncate ca nişte ingluviila tulpina unor copaci scorburoşi de cucuvelelereconstituite din cioburile jucăriilor de porţelan

de cei un milion de copii pe care i-am adunat în minepînă la ultimul,vino, te aşteptăm aici, să citim literă cu literăpuzzle-ul care a ieşit din mînuţele noastre obrazniceşi cuminţi –

voi veni, desigur, voi veni, dar acum lăsaţi-mă la masa mea de scris,unde scot de pe pielea mea doar cuvintelecare vă aduc în faţa mea aşa cum v-am uitatrînd pe rînd pînă la ultimul.

Zilele mele sunt faguri de miere

De cîte ori mă întind pe un cearşaf întins simtpielea acelor femei făcute firmituri şi aruncate pe fereastrăla vrăbii, buburuze mici se face pielea,iar inima stă cuibărită în coşul pieptului ca o cloşcăpe ouăle ascunse sub un stog de fîn,

cînd mă trezesc pielea e udă leoarcă, iarfemeile se simt minunat în guşa păsărilorcare se uită chiorîş la oul cel mare şi roşupe care dealul din faţă îl ouăpeste alt ou pe care undeva dintr-un pat mă ridicînvelit în cearşaful boţitşi aşa mă înalţ la cersă pot trăi fericit încă o zi pe pămînt,

zilele mele sunt faguri de mieredin care ochii femeilor scot veninul albinelorpentru a secera prin agora umbra bărbaţilor din care iesvaluri de aburica dimineaţa de pe spinările cailor pe care au călăritnuduri de amazoane,

nopţile sunt bulgări plini cu viespi care se prefac în fecioareale căror braţe sunt ca ale lui Venuspe fundul unor ape în care înot pînă ceîntins pe un cearşaf văd ce nu vă pot descrie aici,pentru că ceea ce eu vădpe voi nu vă vede,

dimineaţa care se ridică din mine şi pleacă peste zipînă seara cînd toate firimiturile devin femei care îmi întind cearşafuri peste care iarăşi să mă întindşi să mor, şi să înviu,iar să mor,iar să înviu.

*) Unii se întreabă din ce se naşte un HAIKU. Un prim răspuns ar fi... Având formă fixă (5–7–5), HAIKU se naşte din zborul unei albine cu polen de la floare la stup, din zbaterea de aripi a unei libelule deasupra unei ape. Condiţia este să primeşti accesul de liberă intrare pe teritoriul acestor sunete şi imagini de facere a nevăzutului. Smulgerea lor din echilibrul fragil al clipei şi aşezarea în ambiguitatea sensibilă a veşniciei presupune un sacrificiu şi o pedeapsă. Sacrificiul înseamnă o abatere de la propriu, de la cele trecătoare, iar pedeapsa vine din imediat: de a trăi iluzoriu printre esenţe (Cele trei HAIKU-uri au fost numerotate astfel, deoarece ele continuă grupul de 45 din placheta HAIKU, Bucureşti, Verus, 2002).

Haiku*)

Nr. 46

Venit din vale,un licăr de căldură

în zori se risipi.

Nr. 47

Ah, trecerile! Neobosita clepsidră, le mai toarnă, oare?

Nr. 48

Tristeţi de cristal!Gerul pe ape căzut

din vis v-adună.

Nicolae Havriliu

nr. 57 n martie 2016 şcoala de poezie actualitatea literară 9

În adierea subţire a zilelor

Orice aducere cu picioarele pe pământscrie istoria netrecută în cărţi,iar teritoriul emoţiilor slabe e tot mai lipsitde griji, în siguranţa deplinăîn care până şi un drum prin casă fără scopînseamnă ceva mai mult.

Pentru tot ce meşterim cu pasiune şi ardoare, agitaţia scoate până la urmă în faţă un punct de sprijin,întrezărit dincolo de abţibildul cu motive de Crăciun lipit pe fereastră de frumuseţe. Şi mai mult pentru cei de afară, de fapt. Nu va rămâne nimic din coloana încovoiată. Nici din cea dreaptă, adevărat, dar cel puţin o mulţumire banală tot va pâlpâi, fie şi aşa, anemic, lipotimic, livid,gata-gata să se stingă în adierea subţire a zilelor.

Viaţa e un secret la îndemână.Din vreme să fi ştiut şi poate că nu am fi fost aiciunde tot ce pare gratis are un preţ, necerut, ca o poză cu un street-performerîn faţă la Apple, la Münich,unde lumea, concentrată pe touch-screen-uri, încearcă din greu să se conecteze.

Nu este niciodată momentul

Scrie în ziare şi pe Net despre schimbări climatice,iar dacă ştim să zărim printre rânduri prindem şansa de a afla amănunte chiar şi despre modificări sufleteşti în plan personal, în care starea de bine lipotimică se întâlneşte cu starea de rău înfloritoare, tocmai când suntem pe şosea,între Lisieux şi Mont Saint-Michel parcă,unde bate un pic vântul ca o trecere mai rapidăa timpului vâjâind la oglinda retrovizoare. Vezi cât de departe s-a retras marea, acum când mi se pare că lumea ar fi mai amatoare ca oricând de zgomot de valuri sparte de ţărm? De nicăieri se iscă înţelesul cel limpede,în care planuri, regrete şi ezitări se împacă de minune,precum nişte paşi, care pot fi ai noştri, imaginari, fără memorie şi fără perspective, lăsând şiruri de urme în mâlul proaspăt din preajma insulei.Nu au rost întrebări suplimentare, nu se cuvinreproşuri, nu e potrivit să împărtăşim gânduri secrete, nu e momentul, nu e momentul dezvăluirilor-şoc,cum nu este parcă niciodată momentulpentru trăirea pur şi simplu a vieţii aşa cum e.

Umbra lui Monet

Nori decorativi peste verdele întunecat al grădinii, la Étretat, şi părţi din creier încep răfuiala cu fragmente din ceea ce a fost odată un suflet chinuit în lumea fiinţelor vii. Nimic din trecut, prea puţin din viitor, numai un zgomot acut al clipei de faţă, peste conversaţia potolită la mesele ude după aversă, între clienţi preferând să stea numai cu faţa spre mare, pentru efectele binefăcătoare ale brizei, spre ţărmul englez invizibil, cu ochii închişi spre o lume a lor, interioară. Poate că atunci când Monet îşi căra trepiedul şi instrumentele pe aceste plaje de milioane de ouă de piatră nu se simţea nicăieri căderea în gol pe care noi o adulmecăm la fiecare întorsătură de frază a chelneriţei amabile recomandând cel mai bun calvados ever. Avem încă, păstrate împreună cu zeci de cochilii

Vasile Baghiu

Fot

o: A

ndre

as P

farr

wal

ler

într-un pahar ciobit uitat pe nişte rafturi prin casă, trei mostre ca suvenir, dar e greu de spus când le-am cules, cum despre orice e dificil de adăugat ceva în zilele noastre iluminate la întâmplare din te miri ce. Şi asta tot înseamnă mai mult decât nimic.

„Lifelong Learning”

Se întâmplă ca în dimineţile fără puncte de sprijin,când se ridică de pe creier un fel de ceaţă deasă şi coboară, în schimb, tensiunea care pune inima în alertă. Plus lipsa de planuri pentru o zi, sau pentru totdeauna, ceea ce seamănă uimitor cu libertatea, care este, se pare, altceva, altceva decât ştim, din păcate, altceva de cum ni s-a spus la şcoală, unde se prinde din zbor orice, mai puţin cum să faci faţăcu brio unui capăt de noapte mult aşteptat, în aer, în derivă, la noroc, la risc.

Precum a fost aici, însă pe alte coordonate ale durerii, pe plajele de jos de la Omaha Beach, pe care le pozăm din marginea imensităţii de cruci albe, în sporovăiala respectuoasă a turiştilor. Pe gazonul moale din cimitir paşii se acomodeazăcu disconfortul de a fi în acest loc şi în altă parte în acelaşi timp,ca să fim în stare să trăim clipa, clipa, momentul,conform noilor idei de la cursurile de coaching,unde se garantează fericirea şi succesulîn doar câteva trepte, fără un dram de memorie, când totul vine la pachet, cu alte noi avantaje, de carenu e tocmai uşor să beneficiem, din nefericire,pentru că suportul e scris mărunt şi cu detalii tehnice care presupun înscrierea la alte workshop-uri,mai specializate, mai „focusate” pe esenţial, mai aproape de nevoile clienţilor silitori, dispuşi să înveţe mereu, toată viaţa.

Ieşirea

Chiar dacă neaşteptate, drumurile închise oferăun pic de răgaz din toată alergătura, acel moment de reflecţie dorit în vreme ce speli farfuriile la chiuvetă privind pe fereastră înainte, la trecut. Se vede până departeînapoi: scene de ceartă domestică alternând cu mese de picnicpe sub umbrare de maluri de râuri. Să fie oareacesta începutul perioadei adevărate de linişte şi pacedespre care s-a tot vorbit şi s-a scris peste tot?Nu găseşti mereu puterea de a te desprinde, de a te extrage din poveştile confuze, şi nici să faci un pas în faţă sau în spate pentru tot ce aştepţi bun de la viaţă. Răul e în stare de bine, asperităţile se nivelează,iar căderea seamănă uneori cu plutirea,puf de păpădie rătăcit între betoane, în Floreşti, la ieşirea Clujului spre Vest,găsită într-un final, unde miroase a hrană gătită şi se aude muzică de care ascultă lumea acum.

Legături pasagere

Cum ar fi să treci din rău în mai răusau să aduci binele adevărat la nişte cote nemaitrăite,aşa ar putea fi aventura psiho-emoţională himeristă, tăcută şi ascunsă, de dincolo de limitele admise ale deplasării în spaţiu şi timp, cu tot cu discuţiile de după, cu înclinaţianaturală spre superficialitate, care este chiar „viaţa pe bune”,cu incursiunile temerare în zone necercetateîn încercarea de a da un pic de culoare zilelor noastre egale.Ai văzut şi tu semnele prietenoase care ni se făceaula plecare, la Gouda, printre stivele de brânză? Au fost o surpriză drăguţăla care nu ne aşteptam chiar deloc, însă fără să spuncă aparenţele înşeală şi aşa mai departeexistă – e limpede – un punct sensibil nebănuital acestor legături pasagere care ni se dezvăluiemai mereu prea târziu, în ultima clipă,când nimic nu se mai poate refaceşi totul se instalează ireversibil pe calea unei uitări definitive, altfel terapeutice.

Încă o noapte în locul acesta Îţi aşezi capul pe pieptul meu îmi asculţi bătăile inimii spui că sunt precum paşii unei fetiţe care înaintează cu frica de a nu fi văzută.

închid ochiiîmi amintesc strada,glasurile vesele ale unor copii numărându-şi paşii de la un stâlp la altul,pisica încolăcită pe dulap,serbarea surorii mele, sala frumos decorată,partenerul ei de dans, băiatul slăbuţ careîn momentul spectacolului a uitat paşii.

îmi amintesc vecinii,profesorul acela înalt care mă ruga să închid ochii de fiecare dată când îmi făcea o surpriză,masa plină cu cărţi,mirosul de prăjituri,dimineaţa în care tata a spus că dumnezeu e un bătrân reumatic, felul în care mama îl privea gustând liniştită dintr-un şerbet.

în nopţile acelea mama dormea cu minepărul ei mirosea a scorţişoarăseara râdea şi îmi pieptăna părul,întreba: care este culoarea ta preferată?eu nu am o culoare preferatănu se poate, toţi avem o culoare preferată.

îmi amintesc balconul plin cu flori,dimineţile în care mama coseaaşezată pe scaunul micuţ din bucătărie,vecina cu privire de păpuşă care s-a aruncat în gol 9 etaje mama spunea că vecina nu dorise să moarădorise să fie salvată şi iubită.îmi amintesc mâinile ei se mişcau în aerca şi cum ar fi scăpat o scrisoare.

eu priveam de la geam şi cântam din muzicuţa mea roşieaş fi vrut s-o întreb:care este culoarea ta preferată?toţi avem o culoare preferată.

dacă cineva şi-ar fi aşezat atunci capul pe pieptul meu...

Cu puţină tandreţe

doar aşa vei ieşi din liniştea asta apăsătoarela început, mişcările tale vor fi nesigureva fi nevoie de încercări repetatenoaptea, visele îţi vor aminti:

erai singurăalergai pe un dealnişte bărbaţi ţi-au ieşit furioşi în cale te-ai ascuns după un copac în momentul următor a început să plouă

te trezeşti, simţi umezeala pe pieledar nu-ţi fie frică, scufundă-te înapoi în somnpentru că, ştii deja asta, în timp ce dormilucrurile capătă alte sensuri.

şi, iată, dimineaţa ţi se aduc haine curate la geam ţi se aşează perdele şi ţi se lasă pantofi noi la intrarerăzbate până la tine muzica unui patefonîn cămaşă de noapte te ridici din pat şi dansezideschizi larg uşasimţi razele soarelui pe chip îţi închipui că razele acestea sunt mâinile unui bărbat îndrăgostit care îţi mângâie faţacu puţină tandreţedoar aşa ziua asta nu se va termina niciodată.

surâzi. ai ochii în lacrimi.poate aşa arată bucuria copiiilor surdo-muţi care descoperă pentru prima oarăconversaţia prin semne.

* * *

În familia noastră femeile cântă şi dansează între ele se învârt în neştire când li se udă cămăşile râd spun că de vină e un soare nevăzut care le încălzeşte dimineaţa se roagă îşi fac cruce una alteia dau din mâini asemeni orbilor care caută o uşă seara aşteaptă înghesuite în pat ca nişte saci cu nisip pregătiţi pentru inundaţii prin podea a început să crească iarba pare că cineva pune în linişte un semn la casa asta.

Laur

a Dan

Magd

a URS

ACHE “Bătrânu a ştiut”

10 eseu nr. 57 n martie 2016actualitatea literară

“Eu voi da sama de ale mele câte scriu.”

Miron Costin

La Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, am lansat, în 13 februarie 2016, albumul intitulat, după o idee a lui Vasile Gogea, Petru Ursache, omul bun al culturii româneşti. Iniţial, mă gândeam la altă formulă: Petru Ursache, un român. Atât. Celor prezenţi în sală le-am promis că ne vom revedea pe 15 mai, când Petru va împlini “85 de nemuriri” (mulţumesc, Elena Cojocariu!), pentru o întâlnire cu Iordan Datcu şi cu monografia lui numită şi mai simplu: Petru Ursache. Patriarhul etnologiei româneşti s-a grăbit s-o încheie înainte de 15 mai: cartea a fost prezentă pe standul editurii Eikon, în 10 martie, iar Bătrânu se află cuprins în toate laturile ştiinţei lui de carte: ca etnolog, folclorist, estetician, filosof al culturii, istoric şi critic literar; nu în ultimul rând, ca polemist.

Făcutelor mele pentru Petru Ursache (cele 7 volume ale Seriei ETNO şi ediţia a doua a Omului din Calidor, cu un Cuvânt de însoţire semnat de mine), li se adaugă monografia unei autorităţi în etnologie, dacă mă gândesc numai la Dicţionarul folcloriştilor, în două volume şi la Dicţionarul etnologilor români, în trei; la repere, şi contribuţii, în etnologia românească, la alte şi alte prefeţe şi postfeţe, la studiile despre Petru Caraman, O. Densusianu, Al. I. Amzulescu, Adrian Fochi, dar şi despre Ioan Şerb, ori despre etnologi basarabeni, nord-bucovineni, de la Nistru şi Trans, pân’ la Tisa.

Petru îi datorează lui Iordan Datcu debutul la Minerva, în 1972, în seria “Universitas”, cu o monografie – teză de doctorat despre revista lui Artur Gorovei, “Şezătoarea”; Petru îi datorează recenzarea atentă a cărţilor lui; Petru îi datorează fişele din Dicţionarele citate anterior…

Cei doi prieteni prin cărţi, ca să folosesc sintagma lui Ion Lazu, consună în mai toate ideile lor; mi-i imaginez, verile, la Sinaia, unde Petru pleca să scrie mereu altă carte, dar cobora din “ursăria” lui de pe râul Zgârbura să-l întâlnească pe altruistul său prieten, Iordan.

Presupun că vorbeau multe contra cultivării scârbei de identitate, a spargerii tablei de valori perene, începând cu valorile literaturii orale, în special Mioriţa. Petru Ursache avea darul rar al premoniţiei, gândea anticipativ (şi aici uzez de un vers dintr-un poem dedicat lui de prietenul Dan Mihăescu: “Bătrânu a ştiut.” A anticipat calea neocolonizării impusă de noul canon: fără istorie, fără limbă română, fără limbă latină; a văzut remanenţe ale proletcultismului în cenzura corect politică a rollerilor II. “Gunoaiele astea nu sunt biodegradabile”, obişnuia să repete.

I-a povestit multe Bătrânu lui Iordan Datcu, aşa cum reiese din Schiţa bio-spirituală care deschide volumul. Nu i-a scăpat nimic monografului. Nimic nu lipseşte din momentele esenţiale ale vieţii “ţărănuşului” adus, din Hărpăşeşti, la Liceul Naţional din Iaşi de preotul şi de învăţătorul satului. Copilului de ţăran presupus bun la carte, i se dădea atunci “peticul de cer”, despre care vorbea Gusti; noi desfiinţăm şcoli, facem inaccesibilă învăţătura copiilor din sărăcime. Nu lipseşte nici episodul jerseului verde, “interpretat politic.” Elevul a fost chemat la direcţie şi i s-a ordonat să nu-l mai poarte. “N-am altul”, le-a răspuns copilul. Lui Iordan Datcu, Petru i-a narat episodul când liceeni din clasele mai mari au început să cânte Doina lui Eminescu. N-au mai terminat anul şcolar. Colegul lui de bancă, ridicat din şcoală, a dispărut. Îmi vorbea deseori despre el. Şi cât l-a căutat!

Cu prietenul Iordan a vorbit şi despre şirul de umilinţe sociale provocate “de cei trei A”. În intimitatea noastră relaxată de acasă, încerca să mă ocrotească, nu insista pe aşa ceva. După ce profesorul Constantin Ciopraga, ca şef al Catedrei de literatură română, i-a prezentat dosarul de promovare de la lector la conferenţiar, iar membrii consiliului au votat unanim, s-a ridicat decanul şi a stopat promovarea pe motiv că Petru Ursache ar fi fost “sub anchetă”. Ce anchetă? Minciună crasă, dar dosarul a fost respins. Au mai venit şi cele peste 10 concursuri pentru lectorate în străinătate, aprobate de catedră, dar respinse de Rectorat şi de Securitate. Nesupunerea a plătit-o cu închisoarea în “Celularul mare, Republica Socialistă România”, întins până-n graniţele ţării. “Cei trei A” motivau că ar fi fost instabilă căsnicia noastră. Altă minciună crasă: a durat 50 de ani şi durează încă. Petru m-a protejat şi pe patul clinicii cardio: bunul şi blândul păstor mioritic l-a învăţat să nu fie tulburat de misterul morţii şi n-a fost; n-a dus povara urâtă a fricii de moarte şi m-a şcolit şi pe mine să nu-mi fie frică.

În monografia apărută la Eikon, Bucureşti, 2016, Iordan Datcu a pus accent pe vocaţia pluridisciplinară a lui Petru Ursache. Bătrânu a ştiut să transforme piedicile puse în cariera didactică în reuşite. O repet: profesorul meu de cunoştinţe şi de conştiinţă mi-a predat un curs a cărui temă principală a fost asta: cum poţi schimba înfrângerea în biruinţă. Când aproape m-a omorât eliminarea din presă, mi-a spus: “Te-a trimis Dumnezeu în altă parte. Du-te, Magda!”

A fost silit de “cei trei A” să treacă de la un domeniu la altul, atât de diferite, ca folcloristica şi estetica, teoria literaturii şi cultura populară. Mânat de la o disciplină la alta care, aparent, nu erau în legătură. El le-a legat: teritoriul etnologic

de teritoriul estetic. Au ieşit Prolegomene la o estetică a folclorului şi Etnoestetica (era poreclit de studenţii teologi profesorul de frumos), apoi a făcut conexiunea între istoria religiilor, estetică şi etnologie. A intrat astfel, ca să-l citez pe Ioan Constantinescu, pe “calea regală a interdisciplinarităţii şi a dialogului”, având darul paralelismelor.

Petru nu şi-a redactat cărţile la comandă politică, a evitat cu încăpăţânare temele impuse. A făcut-o numai când comanda socială se suprapunea principiilor lui. Altfel, nu. A servit cultura română fără a se gândi la răsplată, la medalii, la onoruri. “Onoare sau onorariu, ce alegi, Magda?” Nu s-a autocenzurat, a scris ce-a avut de scris; la fel Iordan Datcu. N-a editat cu capul plecat în faţa cenzurii şi, pe cale de consecinţă, n-a fost exclus de la comasări, de la tăieri din planuri editoriale, de la schilodirea textelor… Cenzorii vegheau. Le sărea inima (să nu-şi piardă fotoliile) la orice li se părea fitil, scamă ideologică, provocare, notă apolitică. Şi lui Iordan Datcu i s-au transmis sarcini cu duiumul de la Centrala editorială, de la Centrala Cărţii, de la temutul Consiliu al Culturii şi Educaţiei Socialiste, dar editorii de calitate (şi au fost) au folosit orice perioadă de „dezgheţ”, orice semn de „reconsiderare” a unei personalităţi controversate ca Eliade, Cioran, Noica, Blaga, G. T. Kirileanu, Rădulescu – Motru, P.P. Negulescu, D. Gusti, Ernest Bernea.... Mai greu le-a venit după ce fruntea „edificării socialiste” a trecut la privatizări galopante ca tuberculoza. Iar, „apropitarii” de edituri de ocazie, de SRL-uri provenite din edituri profesioniste, cred că editologia e treabă uşoară, o trebuşoară acolo. Şi dacă ar fi să numesc cel mai reprobabil fapt literar întâmplat după ‘89, aş numi privatizarea Minervei: în 8 dec. ‘99 – licitaţia, urmată de un dezastru cultural.

Iordan Datcu a scris despre „editori de seamă” (v. Sub semnul Minervei, ed. Universal Dalsi, 2000), el însuşi editor de seamă la EPL şi la Minerva. La EPL a fost angajat în ‘63, de Mihai Şora, apoi în ‘69, la Minerva, unde a rămas până la pensionarea forţată din ‘94. Şi aici destinul celor doi prieteni se aseamănă: pe Datcu l-a scos Ornea, mai vârstnic decât el; Petru Ursache a fost eliminat de Iulian Popescu, un Dumnezeu al Facultăţii de Litere, chiar în timpul examenului de admitere la doctorat. „Arderea bătrânilor” s-a făcut pe sărite şi la Bucureşti, şi la Iaşi.

Ca editor (recunoscut de întâiul editor român Al. Rosetti) Datcu a debutat la EPL cu o antologie de cântece bătrâneşti, în uluitorul tiraj de 80.000 de exemplare. Şi trebuie subliniat că, în perioada Şora, EPL s-a opus dez-naţionalizării staliniste. Folclorul tot, de la Poezii populare de Alecsandri la Povestea vorbei de Anton Pann, fusese trecut în acel Index librorum prohibitorum. Predilect, folclorul basarabean, ca să nu mai pomenesc de colinde, de descântece (considerate mistice); mitologia românilor ori vieţile sfinţilor nici nu intrau în discuţie. Însuşi Sadoveanu şi-a scos singur poveştile despre sfinţi din seria Opere.

În vreme închisă, ca să uzez de sintagma lui Ion Lazu, acelaşi Z. Ornea s-a opus editării lui Eliade şi Bernea; cât despre manuscrisul lui Noica despre Hegel, a ajuns la Securitate, cum mărturiseşte Mihai Şora, „graţie” aceluiaşi redactor de carte.

Fără editura Minerva, unde Iordan Datcu a avut rol important lucrând sub semnul ei 25 de ani, ar fi fost greu de contestat opinia lui D. Drăghicescu şi anume că parte mare din baladele şi legendele româneşti nu-s româneşti. O infirmă marile colecţii tipărite de Minerva. Şi dacă îi numeşti pe Caraman, Caracostea, Papadima, trebuie să menţionezi neapărat numele Iordan Datcu, editor responsabil şi impecabil. Datorită strădaniei sale, se pot reedita fără vreo revizuire şi Şerban Cioculescu, şi Ovidiu Bârlea, şi atâţia alţii. Culmea, şi cenzorul, şi activistul – cenzor vor să pară cu faţă umană şi-şi schimbă trecutul ca-n Orwell. Eu cred că picătura de otravă ideologică luată cotidian i-a imunizat la adevăr.

Documentarea lui Iordan Datcu, privindu-i pe O. Densusianu, Al. I. Amzulescu, Adrian Fochi ori I. C. Chiţimia e fără cusur. Fără cusur e şi monografia Petru Ursache, pornind de la documentare serioasă. Şi cum altfel se poate urmări originalitatea unui scriitor?

Aşa cum mie nu mi-e uşor să scriu despre Iordan Datcu, nici lui nu i-a fost uşor să-l cuprindă pe Petru Ursache: „Doamne, îmi spunea la telefon, câtă publicistică are!” Dar, odată descoperit principiul bazic, formulat de Petru Ursache astfel: „să fii om responsabil pentru ai tăi şi în lume”, dar şi cei patru piloni fundamentali: Mioriţa, Doina lui Eminescu, Mircea Eliade şi Paul Goma, au fost găsite cheile hermeneutice.

Pilonii toţi sunt analizaţi cu acribie filologică de Iordan Datcu. Şi trebuie să adaug: complice, crezând că nu ridici, nu construieşti în dispreţul a ce ai moştenit. Atfel, totul se surpă, cum se surpă zidul din baladă. Iar „temelia temeiului” (şi nu trebuie să mai precizez cine-i autorul formulării) e tradiţia.

De ce consideră Iordan Datcu Antropologia, o ştiinţă neocolonială (în acord cu Adrian Dinu Rachieru şi Th. Codreanu) cea mai polemică dintre cărţile lui? Pentru că „Bătrânu a ştiut” şi a reacţionat ferm la neocolonizarea prin inducerea ideilor corect politice. A avertizat răspicat că e vorba de alt tip de cenzură. Cenzura „corecţilor” care se lasă corectaţi, a aşa-zişilor formatori de opinie, ieri marxizanţi, azi europenizanţi. Bătrânu şi-a simţit libertatea de opinie ameninţată şi de foştii politruci ceauşişti, şi de cei transplantaţi de peste Ocean. Aici trebuie să trimit la Jurnalul de cărţi al editorului, din anii 1981-89 (RCR Editorial, Buc. 2014), unde Iordan Datcu narează cum activul Vasile Nicolescu se lăuda că desfiinţase redacţia de folclor a editurii Minerva. De

ce? Pentru că ar fi venit în contradicţie cu acţiunea dementă (vocabula îi aparţine lui I. D.) a lui Ceauşescu, de demolare a satelor.

După vizita lui Ceauşescu la Mao, glumeam a râsu-plânsu: o să purtăm salopete cu toţii, o să mâncăm orez în cantine, o să scriem cărţi colective ..... Dar Dumnezeii popeşti nu glumeau: erau puşi pe reduceri de tiraje, pe autofinanţarea „unităţilor de cultură”. La Teatrul Naţional din Iaşi se confecţionau sicrie. Pentru ca, după ‘89, uns director la Minerva, Z. Ornea să desfiinţeze Redacţia de istoriografie literară şi folcloristică; a salvat, însă, de la demolare statuia lui Gherea. O explicaţie ar fi: marxistul Dobrogeanu-Gherea susţinea că ţărănimea nu poate fi clasă revoluţionară. Aşa şi este. S-a văzut limpede la noi: rezistenţa din munţi a ţăranilor la colectivizarea forţată de Securitate cu arma-n mână. Mai mult încă, „ignoranţii” şi „primitivii” de ţărani respectau datina, biserica şi costumul naţional, deşi venise vremea şepcii. Sau, cum decupează Petru Ursache din etnosof: „Acu’ e vremea când urlă lupii”, „când se ia omului şi cenuşa din vatră” („aici, şi-ul lui Noica spune tot”) şi conchide, în Etnosofia: „aşa gândeşte omul simplu «prost şi de ţară»”, dar „fără stăpân”, cu capul deasupra Evangheliei.

Comunismul a vrut să facă din ţăran proletar, Ceauşescu a programat „des-ţărănizarea” RSR (blocuri la sate, fără canalizare); noi îl vrem fermier. Şi-mi amintesc de o cercetătoere de la „C. Brăiloiu”, sastisită de „anacronismul” ţăran, şi propunând în loc fermier. Vache qui rit, nu altceva! Eliminăm ţăranul din istorie distrugându-i proprietatea, codrul cu izvoarele. Şi ce punem în loc? Fermieri chinezi, sirieni, etc.?

Iordan Datcu îl citează pe etnologul A. Gh. Olteanu: „[...] cine doreşte o informare corectă despre poziţia actuală a ştiinţei antropologice, cu bunele şi relele ei, nu poate face fără pagubă abstracţie de această contribuţie a lui Petru Ursache. Chiar şi nespecialiştii ar înţelege mai uşor soarta noastră şi locul nostru într-o lume a globalizării tot mai accelerate – se zice – de la o zi la alta („Pro-Saeculum”, nr. 3-4, 2015).

Da, lectura lui Iordan Datcu e una complice. Şi asta pentru că a luptat (alt cuvânt mai „uşor” nu am) pe aceeaşi baricadă cu Petru Ursache, pentru conservarea culturii populare, a principiilor ţăranului clasic, din păcate trimis la muzeu cu tot cu traistă şi cu fluier.

Mi-i imaginez discutând despre arhitectura rurală cu termopane şi turnuleţe, despre second-hand ca solvent pentru costumul naţional. Sub manea, „toate cântecele pier”. Ici-colo, s-au bucurat să observe cei doi prieteni, se mai păstrează modul de viaţă patriahal, mai rezistă valorile adevăratului ţăran. Se mai conservă tradiţia ţărănească? Da, dar pentru asta trebuie strategii speciale, nu o modernizare ridicolă a satului, cu parc lângă pădurea defrişată şi cu teren de fotbal pentru vârstnici. Şi ce facem? Îl aşteptăm pe descălecătorul Charles în Transilvania să desfacă producţia sătească? Şi unde s-o desfacă?

„Bătrânu a ştiut.” Pe urmele lui Constantin Stere, i-a văzut pe ţărani (într-o societate unde ruralul e majoritar) ca o clasă de mijloc, puternică, ancorată pe pământul ei, ajutată de stat pentru a dezvolta o industrie mică, a meşteşugului, a meseriilor.

„Magda, îmi spunea Petru, Uniunii Europene îi place satul global nu satul românesc. Vor urma acţiuni demolante.”

Îl confirmă şi sociologul Constantin Schifirneţ în adevarul.ro, din 8 martie, 2016: „Este deja bine stabilit că modernizarea şi modernitatea au acţionat ca dizolvant în spaţiul rural şi agrar.” Şi, concluziv: „Sistemele agrare şi ţărăneşti sunt factori de blocare a modernităţii numai dacă schimbările vizează distrugerea lor şi nu sunt parte a proiectului de modernizare.” (v. Marginalizarea ţărănimii în societatea modernă.)

Petru a crezut în tăria României profunde până la capăt. Argumentul i l-a oferit tot etnosoful: „Vremea vremuieşte şi timpul trage nădejde.”

Fapt straniu, poate, pentru unii, însă pentru mine de înţeles, dat fiind o anume disciplinare a gândirii lor pe o anume direcţie: ultima carte despre care Petru scria în clinică, aşteptând intervenţia blestemată, a fost eseul Mourir à l’ombre des Carpathes de Ioanna Andreesco şi Mihaela Bacou, apărut la Payot, en Poche, 2011, şi recomandat lui de Iordan Datcu. Prietenul a apucat să încheie prezentarea; Petru, nu. Titlul este cutremurător: Moarte «peste tot».

„Bătrânu a ştiut”?

11nr. 57 n martie 2016 actualitatea literarăevocări

Prezentare şi traducere de Elisabeta BOŢAN

La Şcoala etnică română din Melbourne, Australia. O sală plină, profesori, elevi, şi invitaţi din urbe. Ei ar vrea să le vorbesc despre „Importanţa limbii române pentru diaspora”. Eu îmi amintesc despre înaintaşii iluştri care au făcut elogiul satului român şi lauda ţăranului român. Aşadar e locul laudei limbii române. Cineastul Ben Todică

a început să filmeze. Pornesc casetofonul pe care am înregistrat clopotele de la mănăstirea Putna. Ritmul clopotelor e special, o cadenţă care poate fi asociată de un stih. Ritmul special al clopotelor evocă stihul „Ştefan, Ştefan, Domn cel Mare”. Le spun asta şi ei aud clopotul: sunet şi stih… Nu-i o sugestie hipnotică, ci este arta vechilor făuritori de clopote, este iscusinţa de a trage clopotul. Urmează expunerea, pe care o reconstitui după o înregistrare pe casetofon.

Limba este un aspect al sângeluiAm o rudă, o româncă din satul meu natal rămas în Bucovina

ocupată. Verişoară. Ea semăna la chip cu mine, leit. S-a măritat cu un ucrainean, s-a mutat la Kiev. Timp de 25 de ani, ea a vorbit limba ucraineană. Acum ea arată la chip ca o ucraineancă. Limba i-a modelat nu doar mentalitatea, ci şi fizionomia. De aici am tras concluzia că limba e un aspect al sângelui. Pentru cei din emigraţie, limba română este fapt de identitate, de memorie abisală, de personalitate. Dumneavoastră trăiţi între englezi. Vorbiţi în casă româna iar în lume engleza. Româna are ceva în comun cu engleza? Da, au multe în comun, fac parte din aceeaşi familie de limbi: indo-europeana. Şi româna, şi engleza sunt în familia limbilor indo-europene. Familie vastă. Cuprinde şi hindi, şi persana. Să simţi vastitatea fiinţei tale când vorbeşti limba română. Matricea limbii române are, în abisal, şi ecouri ancestrale din acest fond arian, indo-european.

Ce aflăm de la străini despre limba română?Este revigorant psihic să ştiţi că există interes pentru limba

română şi la străini. Unii o învaţă din motive practice, alţii din motive idealiste, pentru strălucirea unor texte scrise în ea. Dar strălucirea textelor literare, străinii o descoperă numai după ce se înspăimântă de puterea unei ţări. Istoricul Marian Popa zicea (redau ideea, am reţinut-o dintr-o conferinţă): Dacă în România s-ar descoperi o armă mai nimicitoare decât bomba atomică, în lume s-ar studia şi poeţi români precum Vasile Cârlova sau Ţichindeal! Se întâlneşte şi cazul invers, când un străin este cucerit de textul românesc, nu de fabrica de armament medieval, de la Orăştie. Am întrebat-o pe Amita Bhose, indiancă din Bengal, de ce a învăţat româna? Mi-a răspuns: Ca să-l citesc pe Eminescu în româneşte. Să citesc Luceafărul în româneşte. E un motiv spiritual. Nu o interesa postul la catedra de orientalistică din Bucureşti, avea un soţ bogat, diplomat, n-o interesa un salariu. Vroia să-l citească pe Eminescu în româneşte. Îl citiţi pe Eminescu. În casele româneşti din Australia, în care am intrat, l-am văzut pe Eminescu lângă Biblie sau lângă Patrick White, mare scriitor australian. Eminescu e mare nu doar prin strălucirea limbii române, ci şi prin puterea ce-o răscoleşte în noi rostirea sa. Ei bine, Amita Bhose a învăţat româna, grea pentru un indian; şi-a perfecţionat-o la Universitatea din Bucureşti. Apoi soţul ei a plecat, au divorţat, iar Amita Bhose a rămas la noi, captiva limbii române, a cerut cetăţenie română. Amita Bhose a tradus pe Eminescu în bengali - una din limbile cele mai răspândite în India. A scris 3 cărţi despre Eminescu. L-a comparat pe Eminescu cu Rabindranath Tagore, poet şi înţelept indian. A găsit în Eminescu idei din Vedanta indiană. Oare Eminescu s-a inspirat din Vedanta? El cunoştea şi Vedanta, dar mai ales el avea revelaţii geniale, ale lui, care explodau în idei vedantine. El ajungea cu mintea sa la sursa care a generat Vedanta. Pentru Eminescu, Amita Bhose a investit o parte din viaţa ei să înveţe româneşte!

L-am întrebat pe Carlo Tagliavini, savant italian, de ce a învăţat româna. Zice că din interes pentru structurile logice ale limbii române, pentru fidelitatea cu care româna a păstrat cuvinte latine şi patternuri gramaticale latine, pe care alte limbi romanice le-au pierdut. Carlo Tagliavini cunoaşte 127 de limbi. L-am cunoscut la Congresul de romanistică patronat de Al. Rosetti, în 1974. (În paranteză spun că, surprins că ştie atâtea limbi, l-am întrebat secretul învăţării limbilor străine. Mi l-a spus: secretul este pasiunea şi motivaţia psihică, adică nevoia! Nevoia celui ce trăieşte într-o lume globalizată... Mai târziu, eu am descoperit un secret pactic, metodic: Pasul unu: Să începi prin a încerca să vorbeşti o limbă străină învăţând 100 de cuvinte din acea limbă. Pasul doi: Să consolidezi, memorând fericirile şi ecteniile din N. T., în care se găsesc toate cuvintele bazice ale unei limbi.) Carlo Tagliavini învăţase şi româna din interes ştiinţific, pentru că el făcea gramatică comparată, iar limba română îi dădea cele mai interesante argumente de comparativism neolatin. El spunea că în româneşte s-au păstrat expresii şi construcţii sintactice apropiate de latină, pe care alte limbi romanice le-au pierdut. Româna îl interesa din punct de vedere al vigorii logice de calibru latinesc. Mai sunt străini care învaţă româna din interes imediat, precum studenţii străini care fac în România Facultatea de medicină sau de construcţii. (Când eram june asist. univ., am predat româna la studenţi veniţi din circa 20 de ţări să facă medicina la noi.) Asta mai spune ceva. Ca o limbă să aibă prestigiu, presupune nu numai să ai bomba atomică, ci şi medicină atomică (ramură inventată de japonezul Nagai Taishi); nu doar rachete astrale, ci şi medicină astrală... spre care aspirăm. Aşadar, lauda limbii implică lauda creativităţii globale a unui popor.

Fericiţi cei bilingviPentru generaţia născută aici, în Australia, româna vă este de

folos, că vă uşurează situaţia şcolară: vi se îngăduie să susţineţi un bacalaureat în română. Dar, mai întâi, pentru că e limba maternă, în casă vorbiţi româneşte. Creşteţi în limba română. Mintea voastră e mai vastă având, pe lângă engleza învăţată aici, o bază lingvistică ancestrală, româna. La a doua generaţie, emigraţii încep să uite româna. Dar fericiţi cei ce nu uită! Fericiţi cei bilingvi, că au mereu o mutare în avans. Un om bilingv are o gândire mai vastă. Aromânii, neamul nostru, sunt cu toţii bilingvi sau trilingvi. Încă nu se lasă asimilaţi de Balcani. Ei sunt europeni ai primei ore. Că în Europa care merge spre „unificare” toţi suntem bilingvi. Uniunea europeană sau va fi bilingvă, sau se va dezunifica.

... Român şi nu barbarFăcând elogiul limbii române, nu sunt xenofob. Nu am alergii la

„străini”. Ci chiar mi se revelează ca neamuri toţi cei între care am vieţuit minimum trei-patru săptămâni. O bună parte din planetă! De altfel, respectul pentru străini este o trăsătură a omului din mediul rural. La început de veac 20, mama lui Ioan Slavici - alt mare scriitor român - îi spunea fiului ei: „Când întâlneşti în calea ta un român, să-i zici „Bună ziua!”, dar maghiarului să-i zici „Jo napot”, iar neamţului „Guten Tag” şi treaba fiecăruia e cum îţi dă un răspuns. Tu datoria să ţi-o faci, chiar faţă de cei ce nu şi-o fac pe a lor faţă de tine…” Şi mai zicea despre străini: „Săracii de ei - nu sunt vinovaţi că n-au avut parte să fie români!” Este ca şi cum, adaptând un adagiu aristotelic, eu aş zice: „Mulţumesc Domnului că m-am născut român şi nu barbar… creştin şi nu păgân… navigator până la capătul lumii (aici, la antipozi!) , şi nu inert!”

Austriacul şi bucovineancaAlte motive pentru un străin să înveţe româna sunt conjuncturale,

de pildă mariajele interetnice: Un vienez, într-o călătorie turistică la noi, se îndrăgosteşte de o bucovineancă. Ea nu avea aptitudini pentru limbi, aşa că austriacul începe să-nveţe el româneşte. Îşi găseşte un job în Suceava, rămâne un an în Bucovina ca să-nveţe româneşte ca să poată comunica cu iubita lui, care era sau leneşă, sau patriotă… să mai înveţe germana. Neamţu’ a făcut acest efort din dragoste. După un an s-au căsătorit şi eu i-am întâlnit în trenul spre Viena. M-am urcat în tren şi neamţul mi-a spus în româneşte povestea lui, că o duce la Viena pe mireasa lui, care nu a catadicsit să înveţe nici o boabă nemţeşte. Acum vă spun că nici tatăl meu n-a vrut să vorbească limbile minorităţilor etnice din satul meu bucovinean multietnic. Când îl întrebam de ce, el îmi răspundea: „Să înveţe ei româneşte!” Şi tata era om căutat în sat, făcea servicii veterinare, îl chemau şi minoritarii etnici, tata răspundea prompt dacă îi vorbeau pe româneşte! Pe mine însă m-a îndemnat să învăţ limbile minoritarilor din sat. Zicea: „Da. Tu trebuie să ştii multe limbi, tu vei umbla prin lume.” Nu ştiu cum a putut el prevedea că voi umbla prin lume. V-am dat nişte exemple de străini care au învăţat româneşte, din motive, fie idealiste, fie practice, fie sentimentale, fie filologice. Şi la Paris, şi la Universitatea din Mexico City sunt catedre de limba română, unde localnicii învaţă din diverse interese. Oricare ar fi motivul sau interesul, este şi un argument al vigorii, al personalităţii limbii române.

Există limbi sacre şi profane?Cele mai „puternice” limbi sunt cele care au ca temei o hierofanie.

Există în tradiţie un termen pentru aceasta: limbi sacre. Care sunt limbile sacre, de bază, să zicem aşa? Sunt limbile în care s-au scris texte revelate, texte în care a vorbit divinitatea, adică acel abis trans-uman pe care-l numim divinitate. Ebraica, sanscrita, greaca, latina. În aceste limbi s-au scris texte revelate. Lui Moise i s-a revelat Numele şi Legea divină în ebraică. Apostolii au scris Biblia în aramaică şi greceşte. Sfântul Augustin a avut revelaţii şi le-a scris în latină. Cartea Chilam Balam (Cartea profeţiilor) a mayaşilor precolumbieni a fost revelată în limba nahuatl. Latina are o pecete sacră: Hristos a vorbit şi latineşte. Câte limbi vorbea Hristos? Hristos vorbea patru limbi: aramaica maternă, latina, greaca şi coptica. Desigur, Hristos înţelegea toate limbile, pentru că avea haruri suprafireşti. De la minte la minte, el ştia tot ce gândeşti, el era în contact cu orice vorbitor etnic, prin mintal, comunica în toate limbile. Dar fonic se exprima în patru limbi. În limba coptică, limba egiptenilor vechi, s-a scris Evanghelia după Toma. Se ştie că în faţa lui Pilat din Pont, Hristos a vorbit în latineşte. A rămas atestat şi-n Biblie, când Pilat din Pont l-a întrebat pe Hristos: Quid este veritas? - ce este adevărul? Discuţia s-a dus în latineşte, deci. Sigur, Iudeea, pe vremea aceea, era provincie romană şi vorbea latina. O paranteză la întrebarea: Quid est veritas? – Ce este adevărul? Cum am răspunde astăzi? (din sală, voci). D-na profesoară a spus, deci, un lucru istoric. Un candidat la premiul Nobel nu ştia ce-i adevărul… Răspunsul biblic l-a dat Iisus, când le zicea ucenicilor: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”. Tot restul este adevăr personal. Faptul că viteza luminii este de 300.000 km pe secundă este o „constantă astronomică”, o informaţie, nu un „adevăr” revelat...

Să revenim la afirmaţia că limba română are sacralitate şi hieratism. Trăirea religioasă conferă hieratism limbii şi, prin ea, minţii. Popoarele creştine au minţi creştine. Într-o statistică, s-a constatat că SUA, de pildă, sunt printre marile ţări religioase ale lumii. India este cea mai religioasă ţară a lumii. Apoi Polonia, Israelul. În România, doar un procent neînsemnat se declară atei, iar alţii, circa 3% se declară „fără religie”. Dar procentul de religioşi practicanţi, râvnitori este mic. Descreştinarea e în toi, mascată sub sfieli bigote sau sub rafinamente intelectuale. Hieratismul limbii române se mai păstrează astăzi în câteva enclave, în zone izolate, necorupte. Aceştia menţin româna la sacralitate. Părinţii voştri, provin oare din asemenea enclave? Redescoperiţi-le. Bucovina, Ţara Lăpuşului, Ţara Loviştei… Şi mai sunt, peste tot, uneori tăinuite, alteori uitate.

Sacralitate are limba în care s-au scris opere inspirate de înţelepciunea divină. În română s-au scris astfel de opere? Epistolele lui Calinic de la Cernica, textele călugărului Gherasim Putneanu de la Roman. Dar şi opere muzicale, divin inspirate, precum acel Magnus Cantus Caelestius de Ioan Căianu Valachus (sec. 17) de la Mănăstirea Şumuleu din Ardeal, lucrare considerată „logos cântat”.

Înăuntru şi-n afara graniţelorNe referim acum la un aspect „cantitativ”: extinderea şi circulaţia

limbii române. Câţi oameni vorbesc româna astăzi în ţară şi în lume? În România, 22 milioane. Ceva mai mult decât populaţia Australiei. Populaţia Australiei a ajuns la 20 de milioane. Mai există 12 milioane de vorbitori de limbă română, în afara graniţelor istorice. În Basarabia sunt 4 milioane de vorbitori de limbă română. Mai sunt în Bucovina ocupată. Jumătate din Bucovina sfâşiată de Stalin a rămas azi plocon Ucrainei! Satul în care m-am născut, Bahrineşti, a rămas integrat în Ucraina. Dar în acel sat toţi vorbesc româneşte. Şi se vorbeşte o română bună, neinvadată de slavisme. Ucrainenii însă, azi, fac presiuni brutale de deznaţionalizare. Mai sunt vorbitori de limba română în Banatul sârbesc, în estul Ungariei, în Vidinul bulgăresc. În Balcani sunt peste tot comunităţi de vlahi.

Vlahii supravieţuiesc în chip exemplar. Turcii i-au tăiat cu sabia. Grecii îi obligă să se declare greci… bulgarii îi declară inexistenţi. Iar ei, au rezistat şi nimicirii şi asimilării şi au rămas vorbitori de limbă

părintească. Sunt bilingvi: aromâna şi limba ţării unde adăstează. Limba aromânilor îmi pare adolescenţa limbii române. La emigranţi, româna se ţine proaspătă prin biserică. În lume, la 1995, erau 300 de comunităţi religioase româneşti, mai unite, mai dezbinate, unele se scarmănă între ele, dar important este că se scarmănă în limba română! Eminescu spunea că limba română este „o limbă înţeleaptă”. Ce înseamnă limbă înţeleaptă? Înseamnă o limbă în care s-au bătătorit căi de înţelepciune. Când vorbeşti o limbă înţeleaptă, devii mai înţelept? Oricum, nu poţi fi stupid vorbind o limbă înţeleaptă.

Întrebări din sală (de la profesori mai ales)Întrebare: Spuneţi-ne despre cărţile dumneavoastră.

Sunt moderniste, cum am citit pe un site? Aţi scris şi-n limba română hieratică?

Răspuns: De la prima mea proză, Colindul dificil, apoi la romanul Mirele, folosesc o românească deprinsă în Bucovina, într-un sat din nord, Muşeniţa, sat cu numele de la o mucenică. O enclavă, aş zice, unde se vorbeşte o română muşatină, voievodală, necoruptă. Bucovina a fost ducat austriac o vreme, dar până şi cuvintele austriece care s-au strecurat în limba română au fost din acelea cândva comune, indo-europene. Romanul Mirele poate fi şi un etno-roman… Modernismul meu este un mod de a aduce din vechime aceste relicv magic, puterea

nunţii postume; este o deschidere spre calea străbunilor, spre comunicare, între lumi de aici şi de dincolo. Româna în enclavele cu rădăcini româneşti… foloseşte un limbaj adesea polimorf, cu înţelesuri multe, unele se nasc din vorbire, pe loc… Când îmi povestesc călătoriile, sunt marcat de stilul Împăratului Traian: Inde Berzobium deinde Aizi processimus. Adică direct, fără înflorituri. Este o altă calitate a limbii române, de a evita ambiguul, înfloriturile.

Întrebare: De când aţi început să scrieţi?Răspuns: Prima poezie, satirică, inspirată din viaţa şcolii, am scris-o

în clasa a III-a. În clasa a VI-a, la 13 ani, am publicat în „Scânteia Pionierului” o poezie şi câteva epigrame. Proza a venit mai târziu.

Întrebare: Sadoveanu oferă un model de limbă română „veche şi înţeleaptă”?

Răspuns: Limbajul lui Sadoveanu reflectă un adevăr: că matricea stilistică a românilor înglobează ecouri oriental balcanice dinspre popoarele ortodoxe. Sadoveanu e scriitorul cu cele mai multe slavisme în opera sa. Politic vorbind, Sadoveanu a fost pro-sovietic. Prosovietismul său se explică şi prin această premisă psihologică de origine slavă. De aici, şi respinge Occidentul, pe care-l socoate diferit de noi, ca simţire. Eminescu, invers, este un „occidental”. Româna lui se articulează la rădăcina latină… Are atâta limpezime în vocabularul din fondul latin, încât unii au demonstrat prin asta că este catolic! (voci, sala). Dar nu-i catolic. O singură dată a spus: După ce mă însor cu Veronica, mă convertesc la catolicism, ca să nu mai putem divorţa niciodată! În privinţa opţiunii religioase între Orient şi Occident, notez şi o mirare a lui Petre Ţuţea: „Treabă-i asta, măi Ioane, originea de la Roma şi biserica de la bulgari!”

Întrebare: Ce alte cărţi „inspirate de sacru” au pus amprenta pe limba română? Sau se regăsesc în „subconştientul limbii române” cum v-aţi exprimat la un moment dat.

Răspuns: Putem adăuga un text original, intitulat Omul, ca iarba zilele luI. Trebuie citit aşa cum a fost scris, nediortosit, cu expresii din secolul 18. Limba română veche nu-i doar o arhivare de informaţii istorice sau document etnic, ci este şi o terapie vibratorie…

Întrebare: Am auzit spunându-se că românii sunt francofoni. Adică vorbesc franceza?

Răspuns: Francofonia, la noi, este o legendă paşoptistă. Nu suntem francofoni. Am fost, cel mult francofili; prieteni de limbă franceză. Prieteni ereditari. Azi mai puţin. Azi suntem singuri, fără prieteni, ci doar cu mulţi poftitori gata să ne înghită, de la Nistru pân’ la Marmara şi Urali. O insulă de latinitate într-o mare de principate slave-turanice. Dar pecetea limbii române ne dă acest firesc sentiment că nu suntem singuri, ci singulari.

Lauda limbii române, la MelbourneVa

sile A

NDRU

Clopotul mare, zis Buga, 1484, Mănăstirea PutnaUn clopot care sună pe româneşte!

12 proză/consemnări nr. 57 n martie 2016actualitatea literară

Sora cea mică trebuia să stea în casă, eu puteam ieşi, poate chiar să cumpăr ceva. Taman pe strada alăturată era un universal cu de toate: la secţia de casnice am cerut o siguranţă automată pentru tabloul electric.

- La astea le spune plovix, m-a desluşit vânzătorul, dar nu avem, se trec greu… poate mai la periferie…

În consecinţă am intrat la magazinul alimentar; trecând din rafturi în coş o porţie de brânză plus o conservă mică de ton în sos roşu, cu care m-am aşezat la una din mesele de lângă aparatul grill; a venit debarasatorul şi mi-a pus o felie de pâine pe şervet, aşa că am combinat gustarea. Sosul era aromat, l-am lăsat în cutia lui.

M-am uitat în jur: plasat strategic, un flăcău în trenci fixa scrutător pe toţi - probabil ochea rău-platnici… am luat loc imediat în rândul unei casierii. Mergea greu, oficianta cerea amănunte - cine ce plătise anterior, la cealaltă linie; am revenit acolo, unde plătisem deja… doar pâinea nu, o fi fost din partea casei?

Numai ce am ieşit în stradă, doar nu era să zăbovesc aiurea şi după câţiva metri au izbucnit afară paznicii magazinului, zbierând localizarea unui evazionist… care avea aluniţă pe obraz! Asta-i, eu nu aveam, martori mi-erau foştii colegi de şcoală… puteam pleca mai departe.

Am luat-o către splai, aer curat dar, când am traversat fâşia de iarbă, poteca malului era ocupată - vreun precupeţ îşi întinsese marfa - legături de ceapă verde, rădăcini de hrean, chite de usturoi… trebuiau ocolite, măcar că nimeni nu se vedea.

Dincolo de pod se întindea stradela dughenelor cu de toate… probabil, meritau încercate. Treceam pe lângă clădirile abandonate - geamuri sparte, ziduri coşcovite cu frânturi de inscripţii, unde pe trotuar erau înşirate farfurii cu mâncare - fasole cenuşie bătută şi o chiftea - ofertele femeilor mărginaşe pentru navetiştii sezonieri ce se abăteau anume pe acolo; treptat clădirile se micşorau, îngustând trecerea, chiar unul ca mine trebuia să se aplece la pasajul boltit care închidea impasul… încă puţin şi rămâneam prizonier. La timp am ieşit în colţul pieţei; părea pustie până a apărut o fetiţă: rochia verde abia îi acoperea genunchii. Cu o baghetă a început să dirijeze un monom de oi, dispunându-le într-un cerc vertical proiectat pe zidul bisericii.

- Cunosc trucul ăsta, i-am spus. L-am văzut la bătrânul Zenon.Mi-a aruncat o privire rea şi s-a mistuit între case tocmai când s-a alăturat

mama vitregă a lui Tiresias, cu observaţia că putem trece pe poteca de lângă gardul de sârmă, pus acolo să ferească semănăturile proaspete de zarzavat; chiar se vedeau urme de anvelope.

Dar la răscruce pândea un agent care întorcea trecătorii imprudenţi… trebuia să ai răbdare aşteptând momentul când se ocupa de alţii, atunci întoarcerea părea posibilă… am fugit amândoi până la capătul răsuflării; panta nu era mare dar continuă, domolită abia la platanii seculari ai parcului.

- Nu mai am vârsta pentru asemenea străbatere, a şuierat însoţitoarea. Mi-aduce aminte de vremea când eram bărbat. Mă întorc.

Şi-a plecat.Un chiţăit m-a făcut să ridic privirea: într-adevăr, dintr-o scorbură la

subraţul unei crengi decolau lilieci, fâlfăind către înălţimi; câteva cioturi alcătuiau scara naturală pe care puteam ajunge la ei. Cu grijă, mână-picior-mână-picior, am ajuns la cuib… ce urma? Un cap de şoarece urechiat s-a ivit, a ţipat şi s-a retras, se auzea cum zgreapţănă sau scrâşneşte înăuntru…

Pe potecă s-a ivit o cucoană dichisită - pălăriuţă, poşetă, pantofi cu tocuri; aferată pasămite, traversa către pod… am tuşit semnificativ: m-a privit siderată, apoi a luat-o la fugă, ceva complicat, artificial… steatopigia n-o ajuta deloc, dar s-a oprit mai încolo; văzând că nu mişc, mi-a strigat „prostule!” şi a continuat tropăitul mărunţel.

Am coborât binişor pe aleea prunduită cu gând să ies la capătul Podului de Lemn, unde răscrucea îţi lăsa alegerea traseului; doar că la ieşire puseseră o barieră de control, un filtru.

- Iată-te, m-a observat guardul municipal de la înaintare.Şi a făcut o fentă de bodicec, taman ca un hocheist. Fireşte că m-am

eschivat, instinctiv.- Ai observat jegul?! s-a răţoit celălalt guard. Are gesturi balcanice, îi miros

de la o poştă! Umblă pe aici toţi janghinoşii!- Nu–i adevărat, am protestat. Sunt aborigen!- Ce ziceam eu? a reluat primul. Coborât din copac, dar cu pretenţii! Ia

să-i ardem o viză! Dă laba încoace! Cu dangaua ar trebui, definitiv!Mă uitam deja împrejur, dacă era şansa unui sprint eliberator; chiar

simţeam curajul iepurelui surprins, când a intervenit domnul cu pelerină amplă liliachie, ivit de partea cealaltă a barierei.

- Ia să-l punem la proba flautului, a zis el autoritar.Cât ai clipi, paznicii s-au smerit, pierzându-şi statura.- Dacă ziceţi dumneavoastră… a îngânat unul.Necunoscutul mi-a făcut semn de apropiere, a scos de sub pelerină un

flaut, un blockflote veritabil, din lemn lustruit şi mi l-a întins.- Un flaut dulce, am îndrăznit.- Hai, să vedem!Nu era momentul, nici locul; am potrivit instrumentul la buze, am încercat

câteva măsuri, mai tremolo, mai allegro…- Boccherini, concertul de flaut G489, a constatat salvatorul meu.M-a luat după umeri, a apucat flautul şi l-a ascuns în pelerină, conducându-

mă ferm pe suişul intersecţiei; am privit în urmă: două tufe de lemn câinesc obturau aleea pustie.

- Dacă socotesc bine, doar patru ani ai trăit, a observat străinul. Restul - somn, zăbavă şi aşteptare în speranţe. Eu îţi ofer o retrăire compactă… fără pauze.

Fără să vreau cu adevărat, m-a dus în mijlocul Podului de Lemn, la priveliştea Curgerii. Pe creasta sa vântul sufla altfel aducând zvon de clopot în dungă - dangăt triplu iar la marginea albiei minore se străvedeau culegători de scoici cu straiţele lor caracteristice scormonind mâlul sub maluri. Aveau noimă.

- Cum ar veni, m-aş întâlni cu copiii sorei mici.- Gângurelile pruncului se ating cu bâiguielile bătrânului, a încuviinţat el.

Pare-se ai înţeles prea devreme; uite, pentru osteneala ta!Mi-a pus în mână o cutiuţă din carton apoi s-a topit.La prima vedere - un ambalaj multicolor; avea şi inscripţie: „Siguranţă

Automată”.

Visele revin pe alte străzi

Marian DRUMUR

A fost o întâmplare cu o carte…Mă aflam în Grecia, pe o terasă, cu privirea dusă

spre linia orizontului mării Egee, când telefonul m-a scos brusc din reverie şi o voce baritonală m-a întrebat, abrupt, dacă eu sunt scriitoarea X care am scris cartea Y… Surprinsă, am tresărit şi gânduri negre m-au pus în alertă: „Ce-o fi cu cartea mea, recent apărută? Se retrage din librării? Se topeşte?” Dar aceeaşi voce seniorială m-a scos din spaimele de tristă amintire ale cenzurii avant-revoluţionare, mă felicită, exprimând aprecieri care veneau clar de la un lector cu o deosebită competenţă, care nu a întârziat să se prezinte:

„- Sunt scriitorul Bujor Nedelcovici… mi-aţi oferit o lectură deosebit de plăcută. Vă felicit!”

Consideraţiile nu eram în stare să le recepţionez, fiind uimită de cel care le exprima. „Chiar Bujor Nedelcovici mă felicită?!” Cel care fusese şef al Secţiei de proză a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, un nume în literatură, scriitor cu operă valoroasă nu numai în literatura română, dar şi în literatura franceză ?

Rememorez câteva dintre romanele sale, secvenţe din existenţa sa şi evoluţia artistică remarcabilă. Sigur, îmi aduc aminte. Parcă ieri ieşeam de la premierea filmului „Faleze de nisip” (1981), adaptare cinematografică a romanului său „Zile de nisip”, în regia lui Dan Piţa. M-am felicitat pentru că am fost atunci prezentă la această proiecţie, pentru că urgent filmul a fost interzis, chiar de Nicolae Ceauşescu.

Mulţi oameni au fost revoltaţi de această inter-dicţie, drept urmare, s-au aplecat cu mai mult interes asupra romanelor acestui autor incomod, care pune accentul pe responsabilitatea morală a intelectualului în toate timpurile.

Biografia scriitorului Bujor Nedelcovici este tipică pentru un scriitor din Est, ajuns în Vest.

După studiile la Facultatea de drept din Bucureşti, practică profesia de avocat, dar, din considerente politice, este obligat să lucreze, timp de doisprezece ani, ca muncitor pe şantierele de construcţii din ţară.

Primele romane, „Fără vâsle”, „Noaptea” şi „Grădina Icoanei” (1972/1977), sunt remarcate de critica literară. Eugen Simion îl analizează în „Scriitori români de azi” (III).

Romanul „Noaptea” primeşte premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. În 1979, romanul „Zile de nisip” este distins cu premiul Uniunii Scriitorilor.

Devenit redactor-şef al „Almanahului literar”, în 1982, şi şef al Secţiei de proză a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, în plină efervescenţă creatoare i se interzice publicarea romanului „Al doilea mesager”, din cauza conţinutului său orwellian. Pe căi subversive, reuşeşte să publice acest roman la Paris (ed. Albin Michel), şi obţine „Pris de la liberté”, oferit de Pen Club Français.

În ţară, reacţia autorităţilor este vehementă. Criticat, destituit, persecutat, scriitorul este con-strâns să ia calea exilului. Se stabileşte la Paris, în galeria scriitorilor din Est exilaţi în Vest.

Acest fenomen frecvent în epocă a generat o literatură de conjunctură, îmbogăţind tematica şi forţa de expresie literară. Soljeniţîn, Kundera,

Makin şi alţi scriitori veniţi să scrie în liberate aduceau cu ei experienţa unei alte lumi, o mare doză de dramatism, trăiri autentice la limitele rezistenţei umane, înfăşurate abil în metafore şi parabole ca să poată fi spuse; ei veneau cu eposul meleagurilor natale şi revigorau într-un fel arta scrisului. În primii ani de exil nu i-a fost uşor scriitorului Bujor

Nedelcovici. Recitind „Jurnalul (său) infidel” m-am înduioşat de starea lui de spirit, obligat să înfrunte exilul. Iată cum îl consideră el: „Exilul este efortul sisific în care exilatul se străduieşte să redobândească o parte din timpul şi sufletul pierdute pentru totdeauna.”

În Franţa, Bujor Nedelcovici s-a integrat în colectivul redacţional al revistei „Esprit” şi în anul 1990 a fost distins cu gradul de Chevalier de l’Ordre des Arts et Lettres. Cariera de scriitor în Franţa este consolidată de primirile ca membru

titular în Societatea Autorilor şi Compozitorilor Dramatici, precum şi în Societatea Oamenilor de Litere Francezi.

Extrasele din presa franceză atestă valoarea romanelor sale, subliniind: clarviziunea socială şi politică, independenţa morală, rechizitoriul împotriva totalitarismului, meditaţia asupra condiţiei umane etc.

Premoniţie sau nu, tot în „Jurnalul infidel”, Nedelcovici aflat în exil scria: „Am mereu senzaţia că sunt aici pentru o vizită ce va lua sfârşit în curând”. Şi aşa a fost.

În 1991 publică la Bucureşti romanul „Îm-blânzitorul de lupi”, iar în 1993 romanul „Dimi-neaţa unui miracol”, obţinând Premiul Uniunii Scriitorilor din România.

Cum să nu fiu impresionată şi onorată de o asemenea personalitate literară?

L-am invitat la Târgul de carte pe Bujor Nedelcovici, la lansarea ultimului meu roman, la care participau şi elevii mei de la Colegiul Naţional „Spiru Haret”. Le-a vorbit tinerilor cu multă căldură şi dăruire, făcând o erudită incursiune în istoria Franţei. Era clar că se simţea bine printre ai săi, că îi plăcea să se adreseze şcolarilor cu ochii plini de curiozitate, de candoare, care-l priveau admirativ. La rândul meu, le-am recomandat elevilor mei cărţile lui, ale unui scriitor care a atins gloria prin independenţă politică.

Le-am vorbit despre deliberările politice construite ca nişte pledoarii mişcătoare, rând pe rând solemne sau vehemente. În evocări uimitoare sunt prezentaţi oameni curajoşi pe de o parte, dar fără iluzii, oameni care se simţeau condamnaţi în avans şi finalmente erau învinşi. Scriitorul a susţinut în opera sa dominanta morală asupra mediocrităţii înconjurătoare.

De reţinut ce a spus autorul: „M-am salvat în scris pentru a pune o piatră la zidul bucuriei şi al seninătăţii de a fi şi de a scrie”.

Astăzi, când îl omagiem la o vârstă rotundă, cu toate urările noastre de bine, ne înclinăm în faţa scriitorului Bujor Nedelcovici care a atins gloria în serviciul naţiei sale.

Mariana PETRESCU

OCTAvIAN DOCLIN ŞI-A LANSAT LA LUGOj vOLUMUL DE vErSUrI “BALETUL DE NOAPTE”n Joi, 24 martie 2016, în Sala de Consiliu a

Teatrului Municipal “Traian Grozăvescu” Lugoj, a avut lansarea volumului de poezie Baletul de noapte, semnat de Octavian Doclin, unul dintre cei mai importanţi poeţi contemporani, redactor-şef al revistei „Reflex”, director al Editurii “Modus”, din Reşiţa, şi organizatorul “Colocviilor internaţionale ale revistei de cultură, artă şi civi-lizaţie „Reflex” de la Herculane - eveniment de amploare ajuns, în 2016, la ediţia a XVI-a, la care participă, an de an, cei mai importanţi scriitori din ţară. Invitată de onoare la acest eveniment a fost prof. Clara-Maria Constantin, managerul Bibliotecii Judeţene “Paul Iorgovici” Caraş-Severin, din Reşiţa. Despre poetul, jurnalistul şi editorul Octavian Doclin, despre vasta sa activitate culturală şi literară, dar mai ales despre noul său volum de poezie Baletul de noapte au vorbit: prof. Clara-Maria Constantin, prof. dr. Ela Iakab, prof. Simona Avram şi prof. dr. Dorin Murariu. Moderator: Henrieta Szabo. Despre poetul Octavian Doclin şi despre poezia sa, editorul şi criticul literar reşiţean Gheorghe Jurma spune: „Există trei elemente nelipsite din poeziile lui Octavian Doclin: viaţa, dragostea şi moartea”.

CONFErINŢA “DE LA IDENTITATE CULTUrALĂ, LA INDIvIDUALITATE ŞI CULTUrĂ CETĂŢENEASCĂ”, CU PrOF. UNIv. Dr. vICTOr NEUMANNn Marţi, 22 martie 2016, la Cinematograful

“Bela Lugosi”, oamenii de cultură lugojeni şi nu numai au avut din nou bucuria de a-l avea în mijlocul lor pe prof. univ. dr. Victor Neumann, directorul Centrului de Studii Avansate în Istorie al Universităţii de Vest Timişoara şi al Muzeului

de Artă Timişoara. De data aceasta, profesorul Victor Neumann a

susţinut o conferinţă deosebit de interesantă, cu un subiect vast şi extrem de actual: „De la identitate culturală, la individualitate şi cultură cetăţenească”. Evenimentul a fost organizat de Biblioteca Municipală Lugoj şi de Colegiul Naţional “Iulia Hasdeu”, moderatori fiind Simona Avram şi Henrieta Szabo. Victor Neumann, originar din Lugoj, a mai fost prezent la Lugoj în 20 mai 2014, în cadrul manifestărilor dedicate aniversării a 680 de ani de la prima atestare a Lugojului, întâlnire organizată de Primăria Municipiului Lugoj, Biblioteca Municipală Lugoj, Asociaţia Banat Art şi Casa de Cultură a Municipiului Lugoj, ocazie cu care a susţinut conferinţa: “Lugojul în epoca reformelor lui Iosif al II-lea”.

Adriana WEIMER

LiteraTURA oraşului

Bujor Nedelcovici - cuvinte la o aniversare

13nr. 57 n martie 2016 actualitatea literarăinterviuVolubilă. Zâmbitoare. Amicală. Fermă şi activă. Din primul

moment înţelegi că e o persoană inventivă, cu voinţa şi perseverenţa de a finaliza cele propuse. Fară aroganţă, se prezintă prin ceeea ce face. Vorbeşte cu accent moldovenesc, îndulcind anumite sunete. Impune o anume claritate a opiniilor. Lucru vizibil dintru început. Ne-am întâlnit la fix, ca şi când ar fi fost prestabilit, la intrarea în Centrul Comunitar, de la 6767 Côte-des-Neiges, din Montréal. Am senzaţia ciudată că ne-am cunoscut cândva, iar acum ne-am revăzut. Asta datorită forţei sale de comunicare, desigur. E un magnetism al prieteniei care funcţioneaza ad-hoc. Ala se impune fără să fie scorţoasă, sau cu aer de superioritate. Ne va fi gazdă pentru o suită de convorbiri cu artişti români stabiliţi în această parte de lume. Ne însoţeşte în biroul său. Are calitatea de preşedinte al asociaţiei Comunitatea Moldovenilor din Québec şi, mai nou, cea de vicepreşedinte a Asociaţiei Culturale Române. Asociaţiile partenere, ACR şi CMQ, au din partea primăriei un birou şi acces la sălile de întruniri. Biroul este dotat cu aparatură modernă, obţinută din proiectele realizate în cei şase ani de activitate. Masa din dreapta e rezervată hărţii României, în care apele şi munţii au luat chipul scriitorilor de seamă. Fiecare cu fotografia sa. Fotografia lui Mihai Eminescu se află la loc de cinste, alături de cea a lui Grigore Vieru. Desigur, asta spune mult. Aici e punctul sensibil. Mă gândesc admirativ că este nora lui Valentin Mândâcanu, cel care a scris eseul „Veşmântul fiinţei noastre” în 1988, lucrare ce a trezit manifestările sutelor de mii de basarabeni pentru recunoaşterea limbii române şi trecerea la alfabetul latin, dincolo de Prut. A fost şi ea, alături de întreaga familie, au strigat împreună „Limbă, alfabet!”, au sperat şi au riscat, învingând în cele din urmă. Ala este autoarea unui volum de publicistică, „Dor de Libertate”, apărut la Chişinău în 2007, în care putem găsi reminiscenţele acelor vremuri frumoase... Îmi păstrez vorbele pentru convorbirea care va urma. Ala nu se instalează în fotoliu, protocolar. Are mereu ceva de făcut. Îmi pune la dispozitie dictafonul, şi-a pregătit şi aparatul foto...

Dacă era să-ţi solicit o întrevedere pe vremea când erai deputat în Parlamentul Republicii Moldova, oare tot aşa de uşor ai fi acceptat?

Dragă Veronica, să ştii ca aşa era şi pe atunci, numărul meu de telefon mobil îl cunoştea toată lumea, eram sunată la orice oră de zi şi noapte. Am fost mereu accesibilă celor care au nevoie de mine şi aşa am rămas. Uneori în detrimentul somnului şi al liniştii celor dragi....

Ai ajuns în parlament luptând pentru o cauză nobilă, istorică... Alături de soţul Emil şi de tata-socru, ai fost lângă cei mulţi. Sentimentele au fost de ardere, de flacără. Vorbeşte-ne de acele momente...

Tatăl-socru, Valentin Mândâcanu, a jucat un rol important în declanşarea Mişcării de eliberare naţională în Basarabia. Eseul său „Veşmântul fiinţei noastre”, despre faptul că vorbim româneşte şi că alfabetul trebuie să ne fie latin şi nu rus, a fost acea „buturugă mică” ce a făcut să se răstoarne „carul mare” şi să se declanşeze mişcarea naţională pentru limba română şi alfabetul latin, care a cuprins în câteva luni toată Basarabia. Anii 1988 - 1991 au fost cei mai fericiţi în viaţa mea şi a familiei mele. Îmi amintesc cum ne întrebam, eu şi soţul, participant activ şi el la revoluţie, oare cât poate să dureze această stare de fericire, de speranţă şi de inspiraţie… Totul ne părea posibil - democratizarea societăţii, ieşirea din imperiu, apropierea de România… Multă lume a trecut prin această stare de euforie. Din păcate, revoluţiile se termină repede, de cele mai multe ori altfel decât ne-am dorit, iar rutina reformelor ce presupune multă muncă, sacrificiu şi calificare este obositoare. Societatea, o spun cu multă tristeţe, nu era pregătită pentru instaurarea unui nou sistem economic, social, politic. Cred că, în mare măsură, nici astăzi nu este pregătită…

Ai devenit şi tu lider politic, la un moment dat. Par-tidul tău cerea drepturi pentru femei. Te poţi numi feministă? Cât aţi reuşit să rezolvaţi din cele propuse, ştiind conjunctura istorică, socială şi politică de atunci?

De fapt, Liga Creştin-Democrată a Femeilor, la baza căreia am stat şi eu, s-a născut ca o asociaţie neguvernamentală, nu ca partid. În primăvara anului 1989 a apărut ideea creării unei mişcări care să înlocuiască structurile comuniste ale femeilor. Eu eram deja implicată în Mişcarea de eliberare naţională, fiind unica femeie în comitetul său executiv. Am observat că pe la adunările femeilor au început să vină şi să fie foarte active tot persoane care erau şi în fruntea structurilor partinice de profil. Am sesizat că e posibilă deturnarea mişcării femeilor. Şi atunci am intervenit cu câteva prietene şi am adus-o în fruntea Ligii pe Leonida Lari, scriitoare, poetă talentată, iubită şi respectată în Republica Moldova pentru poziţia sa intransigentă faţă de sistemul totalitar sovietic. Leonida Lari a fost prima preşedintă a Ligii Femeilor, cu ea am mers la demonstraţii, am cerut revenirea la limba română, la alfabetul latin, am stat în faţa tancurilor. După ce Leonida a devenit parlamentar în România, adică în 1992, preşedinta Ligii a devenit Lidia Istrati, deputat în primul parlament al Republicii Moldova, scriitoare şi ea, lider recunoscut. Atunci, în 1992, Liga Creştin-Democrată a Femeilor a primit de la Ministerul Justiţiei licenţa de partid politic. În 1994 am participat pentru prima oară la alegerile parlamentare în cadrul unei alianţe electorale alături de alte partide democratice. Lidia Istrati şi eu am devenit deputaţi în parlament. Între timp apăruse şi un alt partid de femei, care însă a decis să meargă la alegeri aparte, de unul singur, şi nu a trecut pragul electoral. Abia în Parlament am început să studiez mai îndeaproape legislaţia internaţională privind drepturile femeilor, am început să învăţ engleza şi să mă documentez mai serios. În 1995 am participat la Conferinţa a IV-a mondială a Femeilor de la Beijing, apoi am trecut diferite stagii la ONU, în Marea Britanie, Suedia etc. În 1997, dna Lidia Istrati a decedat după o boală necruţătoare, şi eu am fost aleasă preşedinte al LCDF. La alegerile parlamentare din 1998, LCDF şi-a repetat succesul şi eu am fost aleasă pentru a doua oară ca deputat. Având deja experienţă în domeniul egalităţii de gen, am devenit vicepreşedinte al Comisiei pentru Drepturile Omului şi preşedinte al Subcomisiei pentru oportunităţi egale (desfiinţată ulterior). Aici am avut mai multe iniţiative, propuneri legislative, unele acceptate de parlament, altele - nu, dar toate aceste evenimente nu pot fi descrise într-un

interviu, luând prea mult spaţiu. Vă spun doar că am participat la adoptarea Constituţiei Republicii Moldova, şi am votat „contra” din cauza articolului 13 care spunea că „limba moldovenească este limba de stat”, am votat pentru ratificarea convenţiilor în domeniul drepturilor omului, am contribuit la perfecţionarea cadrului juridic naţional privind drepturile femeilor. În 2000 am susţinut teza de doctor în promovarea drepturilor femeilor.

După 8 ani de activitate parlamentară ai lucrat ca redactor-şef al unui hebdomadar şi mai apoi ai intrat în pedagogie, devenind decan al Facultăţii de comunicare şi jurnalism la Universitatea Liberă Internaţională din Moldova. Cât de importantă este pentru tine meseria de a-i dăscăli pe tineri?

Eu vin dintr-o familie de învăţători, aşa că pedagogia îmi este în sânge, dacă putem spune aşa. La Facultatea de jurnalism şi comunicare am venit în 2004 cu o experienţă de mai mulţi ani în domeniu, trecând toate treptele meseriei, de la corector la o revistă pentru copii până la redactor-şef al unui hebdomadar. Consider că este extrem de important ca în învăţământ să fie invitate persoane cu experienţă în domeniu, nu doar teoreticieni şi deţinători de doctorate. Aici, în Canada, din câte am văzut, cei care predau la colegii şi universităţi sunt oameni cu o mare experienţă în domeniile lor. Îmi amintesc că pe timpul când făceam facultatea la Chişinău aveam profesori in jurnalism care nu au lucrat nicio zi la vreo redacţie. Ceea ce am încercat eu la facultate a fost o abordare nouă, după mine, a procesului educaţional, aş numi-o mai curând parteneriat cu studenţii, când mergi alături de ei pe acelaşi drum al cunoştinţelor teoretice şi practice şi îi ghidezi pas cu pas, descoperindu-le pe parcurs tainele meseriei.

Ce anume le-ai dăruit studenţilor şi ce anume crezi că păstrează ca bun spiritual, în afara cunoştinţelor teoretice sau practice?

În pedagogie, personalitatea profesorului este crucială. Nu doar cunoştinţele teoretice şi calificarea dascălului contează, ci şi moralitatea sa, dragostea pentru oameni, corectitudinea, onestitatea. Primesc şi astăzi scrisori de recunoştinţă de la foştii mei studenţi. Chiar acum, recent, am primit mai multe felicitări de la foşti studenţi. Vreau să citez aici un mesaj primit de la una din studentele mele venite la masterat din domenul practic, azi doctor în ştiinţe, profesoară şi ea: „Mult stimată dnă Mîndîcanu, vă aduc sincere felitări cu ocazia zilei pedagogului. Sunt fericită că am avut ocazia să învăţ atâtea lucruri extrem de importante de la dvs şi pe care le aplic acum cu succes în practică”.

Ai menţionat în discuţiile anterioare, cu o tonalitate specială, subtil afectuoasă, numele regretatului poet Grigore Vieru. Ce amintiri te leagă de el?

De poetul Grigore Vieru mă leagă multe amintiri frumoase. Am avut mereu o mare admiraţie pentru creaţia sa şi pentru felul său de a fi. Una din întâlnirile memorabile cu dumnealui a fost chiar la Timişoara, în februare 2001, unde ne-am văzut în trei - eu, Grigore Vieru şi Nicolae Corneanu, Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit al Banatului, o personalitate extraordinară, în timpul unei delegaţii. Trebuie să spun că Timişoara anului 2001 m-a impresionat nespus prin arhitectura sa şi prin atmosfera europeană. Amintirea acelei vizite la Timişoara îmi încălzeşte şi

azi sufletul. Grigore Vieru m-a invitat să-l însoţesc la Mitropolit. Atunci l-am cunoscut pe Mitropolitul Nicolae Corneanu, care mi-a lăsat o impresie deosebită prin felul său de a vorbi, calm şi convingător, dar şi prin faptele sale creştineşti. Acolo am aflat mai multe despre istoria Mitropoliei, am auzit pentru prima oară că la iniţiativa Motropolitului, la Timişoara, credincioşii de diferite confesii, ortodocşi, catolici, protestanţi, musulmani, evrei ş.a.m.d., se respectă şi se felicită reciproc la sărbătorile religioase, se vizitează în zilele sfinte şi îşi urează sănătate. Mi s-a părut fantastică şi în spiritul Domnului această experienţă, nemaivăzută de mine nicăieri, nici până atunci, nici după. Tot în acea călătorie am aflat că Grigore Vieru nu scrie doar poezie, ci şi muzică. Era o nouă activitate pentru el. Mi-a pus să ascult câteva casete cu melodii scrise de el şi interpretate de un cor de copii din Chişinău. Am rămas încântată să aflu o nouă faţetă a talentului său.

Cum ai ajuns la Montreal? Decizia de a schimba viaţa radical, mai ales când ai deja nepoţi, este, după mine, una curajoasă, cu o motivaţie serioasă la bază...

Decizia familiei mele de a schimba radical mersul lucrurilor a avut câteva temeiuri. Unul era de ordin politic. Electoratul a votat în 2001 şi în 2005 cum a votat şi a adus la guvernare partidul comunist, lucru inacceptabil pentru familia nostră care a fost în primele rânduri ale Mişcării de eliberare naţională. Atmosfera la Chişinău era tot mai încărcată, a început o nouă perioadă nefastă, a ofensivei vechii mentalităţi; corupţia, materială şi morală, a căpătat proporţii uriaşe, idealurile naţionale erau marginalizate. Nu mai credeam că se poate face ceva în următorii 20 de ani. Al doilea temei era viitorul copiilor şi nepoţilor mei, care îmi părea tot mai sumbru şi nesigur în condiţiile unui stat falit. Astfel că atunci când a apărut ocazia, am urmat copiii şi am făcut pasul decisiv, lucru deloc uşor la anii mei, şi am schimbat radical soarta. Sigur că nu m-am rupt de locul de origine, de Chişinău legându-mă multe fire. Şi eu şi soţul mergem mereu la baştină şi pot spune că facem naveta, fiind în continuare bine ancoraţi în realităţile de la Chişinău. Sângele apă nu se face...

Praguri de trecut avem cu toţii. De unde ai forţa necesară pentru a înfrunta greutăţile? Să fie oare luată din anii de luptă pentru o cauză nobilă?

Dacă ai un Crez şi o Cauză nobilă, nu există praguri de netrecut. În popor se spune: bine faci - bine găseşti. Echilibrul dintre interior (suflet) şi exterior (cei din jurul tău) îţi dă puteri şi te ţine calm. Familia, prietenii, voluntariatul în folosul comunităţii, toate împreună îmi dau puteri.

Aş dori să aflăm care sunt cele mai importante activităţi culturale pe care le-aţi organizat la Montreal, cei doi parteneri, ACR şi CMQ, tot pentru binele şi renumele limbii şi culturii române...

Despre activităţile Asociaţiei Culturale Române şi ale Comu-nităţii Moldovenilor din Québec mai bine să vorbească alţii. Am primit, de exemplu, frumoase cuvinte de apreciere din partea lui Stephen Harper, primul ministru al Canadei, din partea preşedinţilor Klaus Iohannis şi Nicolae Timofti. Vă pot sugera să vedeţi broşurile anuale editate de-a lungul celor şase ani de activitate. Vedeţi site-ul nostru www.moldovaquebec şi veţi găsi acolo şi evenimentele noastre lunare. Am organizat numeroase concerte, conferinţe, cluburi, seminarii, servicii consulare, expoziţii etc. Anual orga-nizăm Ziua Limbii Române, i-am avut ca oaspeţi de-a lungul timpului pe Cristi Aldea-Teodorovici, Pavel şi Cleopatra Stratan, formaţia Zdob şi Zdub, compozitorul Eugen Doga, intepreţii Mihai Ciobanu, Vitalie Dani, Nicolae şi Isidor Glib. Membrii Clubului de Aur au întruniri săptămânale, iar proiectele de cooperare intergeneraţională la care participă montrealezi de toate vârstele, originari din România şi din Republica Moldova, sunt înalt apreciate de comunitatea de limba română. Nu pot să nu menţionez coaborarea cu instrumentiştii montrealezi, originari de pe ambele maluri ale Prutului, reuniţi sub bagheta Maestrului în Arte, Nicolae Mărgineanu, vicepreşedinte ACR.

Tot ceea ce întreprindeţi sunt activităţi de voluntariat. V-ati făcut remarcaţi. Ce s-ar mai putea adăuga aici?

În activitatea comunitară nici nu se poate altfel. Ori e voluntariat pentru o cauză, ori e business. Văd că vin din urmă forţe tinere, lucru care mă bucură nespus. Asta, de fapt, ar fi satisfacţia mea cea mare: să ştiu că ceea ce am clădit în timp nu se pierde...

Viitorul într-un proiect, cum sună? Succint, desigur.Ne gândim la proiecte viitoare, dar nu le face publice înainte de

vreme. Vă asigur că vor fi frumoase şi vor aduce mari satisfacţii participanţilor la ele.

Veronica BALAj

Un preşedinte voluntar

pentru rostirea românească

Interviu cu Dr. ALA MÎNDÎCANU, preşedinta asociaţiei Comunitatea

Moldovenilor din Quebéc, vicepreşedinta Asociaţiei Culturale

Române, Montréal, Canada

14 mozaic nr. 57 n martie 2016actualitatea literarăNic

olae

HAVR

ILIU

Tobi îşi aminti că, atunci, la Buşteni, despărţindu-se de Mina, ceva s-a întâmplat cu el. Nu s-a simţit deloc bine toată ziua. Ceaiul de la „Casa Ancuţei“ n-a fost prea tare ca să-i tulbure liniştea. Băuse ceai acolo de atâtea ori şi nu păţise nimic. Neaşteptata reîntâlnire cu Mina, ca şi discuţiile purtate aveau să-l afecteze emoţional. Ştiindu-se stăpân pe si-ne, nu prea se gândea la urmări, Tobi refuzase propunerea femeii de a călători împreună, în „Ford“-ul ei,

până la Bucureşti. Un motiv bine întemeiat îl reţinea în loc. Încă din zori, de la sosirea în Buşteni, el avea în intenţie o vizită la casa Silvinei. Numai că din cauza multiplicării stărilor sale contradictorii, revederea a fost penibilă. Femeia, cum îl văzu, se grăbi să-i pregătească un ceai de cim brişor cu multă lămâie, dar Tobi, dând vina pe oboseală, căzu pe pat mai mult buimac şi se prefăcu atins de somn. Silvina se aşeza lângă el, convin să că doarme, şi spuse de mai multe ori: „Sufleţelul meu, omul meu drag!“ Lui Tobi îi veni să surâdă, nu se aştepta la aceste cuvinte. Ca să-şi pro tejeze faţa, spre a nu fi demascat, el se-ntoarse cu spatele, de parcă s-ar pregăti pentru un somn adânc. Înainte de a adormi, rosti în gând: „Cum se mai aruncă vorbe atât de mari! Treaba ei, o priveşte. Eu n-am nicio vi-nă.“ Şi rostise atât de învârtoşat în gând, ca nu cumva să scape vreo vorbă prin somn, după care adormi de-a binelea.

Toate aceste amintiri se vânturau prin capul lui Tobi, stând rezemat de fereastra deschisă a apartamentului său din Şoseaua Pantelimon, într-o oră a dimineţii, şi privind dibăcia bunicului-cărturar de a-şi însoţi ne poţelul în parc. Bătrânul se afla între percepţia imaginilor şi ideilor din lectura cărţii şi observaţiile asupra nepoţelului acaparat de joacă. Era nevoit, în acelaşi timp, să audă vocile altor copii, zbenguindu-se prin parc, dar şi vocea propriului nepoţel cerându-i sfaturi într-un, eventual, accident produs de folosirea greşită a obiectelor de joacă. Contemplaţia se-ntrerupse la auzul telefonului. Era Mina.

– Stai că vin jos şi-ţi deschid!Mina, elegantă ca de obicei, îl aştepta în faţa blocului. Tobi, când

o vă zu, o sărută pe obraz, dar femeia se dădu înapoi, semn că era grăbită.

– Nu, nu! Nu te deranja! Am atâtea pe cap. – Dar, de ce atâta zoreală? se fâstâci Tobi. Te invit la mine, la o

cafea. – Crede-mă, evident, nu pot! se scuză Mina. Sunt prinsă în atâtea.

Te-am su nat ca să te mai aud. – Dar, dacă te invit la mine, mă refuzi? schimbă Tobi tonul. – Hai că te invit eu la o cină, se repezi Mina ca să-i tempereze

elanul invitaţiei, dacă nu romantică, să-i spunem amicală! Să continuăm discuţia de la Buşteni.

– Şi unde să fie asta? se adresă dezumflat Tobi. Nu-mi plac spaţiile prea simandicoase.

– La Godot Café Teatru! Eşti de acord? conchise Mina. - A, da! tresări Tobi. Îmi place acolo. Poţi vedea şi un spectacol. – Păi eu ce vreau! Să mă apropii de teatrul pe care l-am abandonat,

spuse Mina printre lacrimi. Gâsculiţa de mine! N-am să mai fac asta niciodată. Hai, înţelege-mă! Te rog! Ne vedem la şase după-amiază.

– Cum facem? se arătă încurcat Tobi. Vin la hotel să te iau sau ne vedem undeva pe Lipscani?

– Ihî! Bine zici! se bucură Mina. Ne vedem pe Lipscani. Vreau să mă zgâiesc la statuile vivante. Una dintre ele sunt chiar eu. Fata în albastru cu aripi... Fără să termine vorba, Mina izbucni în plâns.

– Eh, facem scene! Suntem majoră şi vaccinată şi ne vede lumea, o conso lă Tobi. Uite, insul de colo, se tot uită la noi de ceva timp şi crede că eu sunt capul răutăţilor. Hai, ne mişcăm uşor câţiva paşi şi ieşim din ra za lui de privire! Ia, vezi! Vine după noi ?

– Nu! Nu-l văd! Cine era? se arătă curioasă Mina.– Dă-l naibii! Un gură-cască de cartier. Bine că ne-a pierdut, spuse

schim bat la faţă Tobi. Însoţind-o pe Mina până la maşina ei, bărbatul o ajută să urce,

apoi îi su râse. – La şase, după cum ne-am înţeles, îi mai spuse el şi privi cum se

des prinde maşina din preajma sa, intrând în traficul şoselei.

***Masa pe care o ocupară Tobi şi Mina, la Godot Café Teatru, era pe

centru, cu vederea spre scenă. – Eu sunt gazdă seara asta, spuse apăsat Mina. Ascultă! Au ăştia

tegliatele cu brânză Akadia, mamă, mamă! Ai să vezi ce bune sunt. – Nu fac mofturi. Mănânc ce-mi dai, surâse Tobi mulţumit. – Dacă ai să mai vrei şi altceva, îmi zici. Şi în final, ceaiul din fruc te

de pădure. Nu va fi cum a fost ceaiul de la „Casa Ancuţei“, dar asta e! Tot ceai se cheamă, glăsui fără întrerupere Mina.

– Vorbeşte mai încet. Mai trece vreunul dintre ospătari, te aude, şi nu e bine, rosti printre dinţi Tobi.

– Tot ceai se cheamă că este, şopti Mina. – Uită-te spre tejghea, dar cu discreţie! o atenţionă Tobi. Tipul în

tri cou e managerul. Mina întoarse capul şi privi. – E bine tipul! rosti consternată Mina. Da’ şi ce mişcări are!– Păi e şi actor! preciză Tobi. – A! tresări Mina. L-am cunoscut. Era mai demult. Am venit aici

într-o seară cu Marcel. Dumnezeu să-l aibă în pază! Cred că tipului i-am plăcut. Mi-a propus să-l caut peste două săptămâni. Îmi oferea un rol... Proasta de mine! Spune-mi... Eşti o proastă!

– Nu înţeleg! Repeţi ceva şi mă pui să-ţi fiu partener? se zbârli Tobi.

– Te rog, spune!... Eşti o proastă! insistă Mina. – Na, poftim! „Eşti o proastă!“ Alt ton n-am, se scuză Tobi. – Să ştii că sunt o proastă, gâfâi Mina şi privi după manager cu

ochii plini de lacrimi. – Te rog, nu-l chema aici! Eu îl cunosc, el mă cunoaşte şi cine ştie

ce mai iese. Şi apoi, tu îl iubeşti pe Dominic. Nu ştiu până la urmă ce vrei? se arătă intrigat bărbatul.

– Stai liniştit, nu-l chem! A trecut atâta vreme şi cred că nici nu-şi mai aduce aminte de mine, vorbi în consens Mina. Ascultă! A

doua zi, după ce omul mi-a propus un rol, îl cunosc pe Renato. Mascalzone, viitorul soţ! Dragoste la prima vedere. Mă cere de nevastă, grăbit ca toţi italienii, şi mă duce în Sardinia. După ce am plecat din România, micul teatru „pe butuci“, aşa i se spunea, se destramă. Marcel moare într-un accident de avion. Se ducea în Japonia la Tadashi Suzuki. Avea nişte proiecte mari, dar totul s-a spulberat. Eu am fost cauza multor nefăcute. Regret, enorm regret! Şi acum ceva şoc! După ce ne-am despărţit în Buşteni, la nici zece minute mă aud strigată de cineva. Era Mona, colega mea de scenă, pe post de chelneriţă la un birt.

– Scuză-mă, că te opresc! se schimonosi Tobi. Povestea vieţii tale începe să mă intereseze. Vreau să ştiu mai multe despre fostul tău soţ, Renato Mascal...

– A, nu! îl întrerupse Mina. Mă adresam cu Mascalzone, numai când îl dezmierdam. În realitate se numea Renato Fresci. Zic, în realitate, ca un fel de a zice. Pentru că era originar din Corsica. Réné Fresque era numele iniţial. S-a aclimatizat în Sardinia, rostind expresii în italiană celor dragi din jur. Mie, de câte ori mă vedea, îmi spunea: „Ti amo, non ti basta!“ Şi asta i-a luat un timp. Adevărata intrare în pielea de italian s-a făcut după filmele lui Fellini. Avea un ecran cât un perete şi pe el îi proiecta filmele: „Luci di Varieta“ (Luminile Varieteului), „La Strada“, „Le Notti di Cabiria“ (Nopţile Cabiriei), „La Dolce Vita“, „Otto e mezzo“ (Opt şi jumătate). Dar, în special, „La Strada“. Seară de seară făcea la fel. De multe ori adormea studiind aceste filme. Odată a mărit imaginea şi a tras-o peste noi, ca şi cum făceam parte dintre personaje. Aşa s-a deprins cu lumea ita-liană. Era fericit să-l privesc fără întrerupere când dormea. Ascultă! „Tu, Gelsomina! Io, Zampanno! Qui, presso a me (Vino lângă mine). Anch’io, tu il sai, t’amo io tanto! (Tu bine, o ştii cât te iubesc eu!)“ Era sceneta lui preferată.

– Nu te mai înţeleg! se repezi Tobi. Să ai un astfel de soţ şi să fugi de el!

– Aşa era numai în pat, se-nverşună Mina. În rest numai bani,

afaceri, persoane de tot soiul şi io, io, io... Mă-nnebunise la culme egoul său. N-am mai suportat. Era ceva prea mult pentru mine.

Mina se opri când apăru ospătăriţa cu mâncarea. – Mie, doar ceaiul, se adresă Mina. Restul pentru domnul. – Vă atenţionez că spectacolul începe în nu mai puţin de

cincisprezece minute, preciză ospătăriţa. – Atunci să ne grăbim cu masa, continuă Mina. – N-am spus asta! le surâse ospătăriţa. Vă doresc, poftă bună! Şi

vizionare plăcută!Mina şi Tobi nu se atinseră de tagliatelele cu brânză, dar amândoi

îşi traseră mai aproape cana cu ceai. – La Buşteni, numai la Buşteni! vorbi ironic Mina şi respiră din

boarea ceaiului. – Să nu facem atâtea mofturi, se-ncordă Tobi. Bag de seamă că

mariajul cu Renato a fost un moft, şi tot moft a fost şi despărţirea de el.

– Am impresia că-l compătimeşti, îi zâmbi forţat Mina şi sorbi din ceai. Bărbaţii aşa sunt... Numai pentru ei să fie totul cu folos. Dar eu sunt ac triţă şi am nevoie să fiu văzută, apreciată şi aplaudată. De ce nu înţelegi asta? Mio, fratello! Uite-l că a trecut pe lângă noi.

– Cine? se manifestă curios Tobi. – Simpaticul manajer! rosti cu vocea tremurată Mina. Ce bicepşi

are?– Dacă începi, să ştii că mă ridic şi plec. Se enervă Tobi şi sorbi

din ceai. – Stai liniştit! spuse domol Mina. L-am văzut şi atâta doar. Unde

se duce?Tobi, arătându-se uluit, îi răspunse în treacăt. – De unde vrei să ştiu? Se pare că un reflector... E schimbător ca

tine... Şi omul se duce spre scenă ca să vadă ce-i... Spectacolul trebuie să-nceapă...

– Pe deasupra e şi sufletist, spuse în şoaptă Mina. – Dacă mai slobozi o vorbă, chiar mă ridic şi plec, ridică tonul

Tobi. – Bine, tac, tac! îl privi îndelung Mina. – Înţelege! vorbi Tobi potolit. E localul lui, e teatrul lui. Şi omul

tre buie să le aibă pe toate în grijă. – Apropo! schimbă subiectul Mina. Ce mai face Mocu? Mocu

Spătărelu, fratele tău de cruce. – Multe face şi destule, răspunse bine dispus Tobi. Credeam că

l-am pierdut de muşteriu. Dar n-a fost să fie. Zilele trecute m-am întâlnit cu el şi mi-a povestit istorioara sa recentă. Sătul de cele văzute şi trăite, omul şi-a făcut o stână în munţi. Şi ca să nu stea singur şi-a luat pe lângă el o băciţă, pe cea mai frumoasă băciţă dintr-un sat de mocani.

– Are gusturi, băiatu! L-am dibuit eu, interveni Mina. – Ce gusturi? E un mocofan. Femeia e mai în vârstă ca el şi

cunoaşte din secretele vieţii păstoreşti. Pentru el, ca un fiu rătăcitor, e ca o mamă. Mă rog, mamă şi iubită! Împreună colindau munţii, păşteau oile, se gospo dăreau cum puteau. Au avut parte şi de mulţi oaspeţi pe care-i găzduiau în stâna lor, bucurându-se reciproc. Într-o zi s-a lipit de ei un tânăr, un străin ce nu dorea să mai plece. Greu s-au descurcat cu el, nici limba n-o ştia. Îl chema Amiel. Cu acest nume, tânărul a botezat în satul de mocani câţiva nou-născuţi. Şi aşa s-a apropiat de cei doi. Păştea oile alături de ei, muncea alături de ei, se distra alături de ei, dormea alături de ei.

– Mă rog! surâse Mina. Ce vor fi făcut nopţile, numai ei ştiau. – Şi tu de colo! izbucni în râs Tobi. Stai, să vezi! Lucrurile au mers

aşa până când au aflat că tânărul e un prinţ de la o Casă Regală de undeva din Europa. Băciţa s-a speriat la început, apoi s-a enervat şi i-a spus: „Gata! Plecarea! Nu se mai poate!“ Prinţul le-a căzut în genunchi şi-n plâns i-a implorat? „Rămâ neam, rămâneam!“ Iar ca să-i înduplece, le-a oferit un talisman pe care erau inscripţionate anumite date. Totuşi, până la urmă, prinţul a înţeles că locul lui e în altă parte. Grea le-a fost despărţirea la toţi. La ple care, prinţul i-a îmbrăţişat pe amândoi, apoi, înlăcrimat, le-a spus: „Revenim, revenim! Nu va lasam singuri.“ Pe ea, când a sărutat-o, a strâns-o la piept, apoi i-a şop tit: „Eine Urmutter“.

– Interesant! Viitorul Europei trece prin păstorit. Salvarea vine de la natură, respiră apăsat Mina.

– Cine ştie ce va mai fi?! îi surâse Tobi, trimiţându-i un pupic. În acel moment se auzi o voce dinspre scenă... „Spectatorii sunt

rugaţi ca, pe durata desfăşurării spectacolului, să-nchidă telefoanele mobile. Fumatul este strict interzis! Vă mulţumim!“ Spectacolul văzut de Mina şi Tobi în seara cu pricina s-a numit Omul-Pernă de Martin Mcdonagh, interpretat de: Rareş Andrici, Cosmin Dominte, Tudor Andronic şi George Lepădatu.

Mina a fost încântată de jocul celor patru actori pe care i-a aplaudat fără întrerupere minute în şir.

– Aceştia sunt fraţii mei! răsuflă încurajată Mina. Mâine am să-l caut pe managerul teatrului ca să-i spun cine sunt. Acum, te rog, să mă conduci la hotel!

– Bine, am s-o fac şi pe asta! spuse fără întârziere Tobi. Mă bucur nes pus că ţi-a plăcut seara de la Godot Café Teatru, dar pe mine să mă scoţi din joc.

O seară la Godot Café Teatru

POETUL GEOrGE SChINTEIE ŞI-A LANSAT LA LUGOj, ÎN PrEMIErĂ, vOLUMUL 67 - POEME DEZNODATE n Pentru poetul timişorean George Schinteie a devenit

un bun obicei, de la care nu se abate (şi bine face!), ca în fiecare an să vină în faţa iubitorilor de poezie cu câte un volum nou de poeme, fiecare purtând cifra vârstei autorului. Astfel, şi acum - la 67 de ani - poetul (fost director al Casei de Cultură a Tineretului din Timişoara, în perioada antedecembristă, calitate în care a fost unul dintre fervenţii organizatori de evenimente literare - cel mai important fiind Concursul Naţional de Poezie Contemporană “Nichita Stănescu” de la Timişoara) a lansat la Lugoj, în premieră, volumul 67 – poeme deznodate, carte de poezie apărută recent la Editura ”Artpress” din Timişoara. Despre autor şi despre cartea 67 – poeme deznodate au vorbit scriitorii Marian Odangiu (secretarul Filialei Timişoara a Uniunii Scriitorilor din România), Dumitru Oprişor, Mircea Anghel, cantautorul George Popovici (care a susţinut şi un frumos recital de chitară), Ion Oprişor (moderator) şi Edith Torony (artist plastic, care a realizat design-ul volumului). Evenimentul

literar şi de suflet a avut loc la Galeria „Armi” a Cercului Militar Lugoj, luni, 7 martie 2016, zi aleasă cu grijă de poet: cea de-a 67-a zi din an, reprezentând titlul volumului şi vârsta autorului.

NICOLAE BrEBAN ŞI-A LANSAT rOMANELE “SINGUrA CALE” ŞI “jOCUL ŞI FUGA” LA ACADEMIA rOMâNĂ - FILIALA TIMIŞOArAn Într-un moment triplu aniversar (150 de ani de

existenţă a Academiei Române, 65 de ani de existenţă a Academiei Române - Filiala Timişoara şi Ziua Mondială a Femeii) - marţi, 8 martie 2016, în Aula Filialei Timişoara a Academiei Române, a avut loc conferinţa „Valori naţionale în literatura română”, susţinută de reputatul scriitor şi academician Nicolae Breban. În acest cadru festiv şi select, care s-a bucurat şi de un public remarcabil (oameni de cultură, scriitori, critici literari, profesori universitari, jurnalişti, preoţi, artişti), scriitorul (fost elev al Liceului “Coriolan Brediceanu” din Lugoj, perioadă în care şi-a

scris primele romane, printre care Francesca) şi-a lansat romanele Jocul şi Fuga şi Singura Cale, cărţi prezentate de prof. Crişu Dascălu (directorul Institutului de Studii Banatice „Titu Maiorescu” din cadrul Academiei din Timişoara). În intervenţia sa, Crişu Dascălu a subliniat: “Este un roman capital, o chintesenţă a viziunii asupra lumii, pe care, ca nimeni altul, o evocă Nicolae Breban; el pune în valoare umanitatea personajelor, indiferent de statutul lor social, de moralitatea lor. Ideea romanului este că toţi trebuie să fim oameni în esenţa noastră” şi “Breban este, fără îndoială, cel mai mare scriitor român în viaţă şi unul dintre cei mai mari scriitori români pe care literatura noastră i-a dat până acum”. Moderatorii evenimentului au fost academicianul Ion Păun Otiman (preşedintele Academiei Române - Filiala Timişoara) şi Crişu Dascălu. La acest eve-niment important, din Lugoj au participat: Mihaela Bînă, Adriana Weimer, Remus Valeriu Giorgioni, Ion Oprişor, Mircea Anghel, Ionel Panait, Gheorghe Oniga.

Adriana WEIMER

LiteraTUrA oraşului

Lăsaţi cărţile să vină la mine !

George Schinteie, 67 - poeme deznodate, Artpress, Timişoara, 2016

„Recidivând”, George Schinteie marchează prin acest nou volum borna „67” a vieţii sale; o carte frumoasă, în tradiţia celor cu care ne-a obişnuit de la Clepsidra de cuvinte încoace.

Remu

s V. G

IORGIO

NI

masa poleită cu aur...”; „de azi, m-am lipit de Domnul. cu botez în ape/ de nisip mi-a legat rănile Domnul... / într-o singură zi, pe dată se poate împăca omul/ cu Dumnezeu său.”; „într-o cameră e fratele meu. în alta este mama. [...] prin/ fereastra din faţa mea trece un înger ducând în/ mână o lumină abia născută.”

Ioan Barb, Dumnezeul din paharul cu votcă, povestiri, LIT Tritonic, 2016

Poetul Ioan Barb, care scoate la Călan o revistă deosebită şi cu colaboratori valoroşi – „Algoritm literar” – este şi un bun prozator, nefiind la prima tentativă de acest fel. Cum se pronunţă şi prozatorul timişorean-devean

rostea gândul - / şi a zis „să fie lumină”... Apoi ape au început să se mişte/ cu graţia unor balerine,/ Într-un dans abstract” (Am fost acolo când Dumnezeu a creat lumea). „În timp ce ea/ se uitra spre cer/ într-o transă de clopote/ auzeam pasărea/ ce aduce laude lumii/ cu trilurile sale” (Pasărea ce aduce laude lumii). Când alţi poeţi rostesc vorbe în van/vânt, D.L. pune accentul pe logică şi elocinţă: „În noaptea aceea l-a visat./ Îi vedea faţa/ apropiindu-se de obrazul ei... Când se trezi/ o durea întregul corp,/ de parcă ar fi făcut dragoste/ toată seara...// Cu toate acestea/ îşi dorea moartea,/ O invoca în nopţile lungi...” (Tăcerea mai are ceva de

ca parfumul unei femei/ moartea ne răsfoia ca pe o carte.” (Gloria se risipea ca parfumul). Ca fumul-parfumul s-a (cam) risipit gloria generaţiei amintite, dar poeţii adevăraţi, care n-au rupt-o cu tradiţia modernismului sănătos, au rămas. I.C. este unul dintre ei – unul care îşi mai „permite” să scrie frumos! Cartea este tradusă în franceză de Letiţia Ilea.

Marin Ifrim, Invitaţie la vals literar, Editura Omega, Buzău

Cum se spune pe pagina de gardă, cartea conţine interviuri publicate în majoritate în „Opinia” buzoiană, dar autorul este în primul

Radu Ciobanu pe coperta a patra: „Ioan Barb se pare că are o strategie a desfăşurării tematice în continuarea volumului precedent (Oraşul scufundat, 2012 – n.n.), perceptibilă în modul cum îşi urmează bătălia împotriva „uitării fiinţei” – vorba lui Milan Kundera – în tumultul lumii dezvrăjitre de azi... În mod cert, în prozele scurte ale lui Ioan Barb se poate distinge totodată procesul lent şi tainic de configurare a unui nou romancier.” Trecând peste şocul relativ provocat de titlul cărţii (de altfel inspirat... Când citeşti povestirea omonimă îţi dai seama!), cititorul descoperă un prozator format, romancier in nuce, în conjunctura actuală când mai toţi poeţii, realizând limitele inerente ale modalităţii poetice, trec pe proză.

Constantin Stancu, Pe masa de operaţiue, Editura rafet

Un alt poet care se exprimă uneori în proză (chiar şi eseu critic) este haţeganul C-tin Stancu. În cartea de faţă, care exploatează în formă de roman o experienţă-limită, experienţă existenţială (cartea este dedicată soţiei), autorul se luptă cu Boala nevăzută, vede Moartea ca (pe) un fel de naştere – acestea fiind primele două capitole. Celelalte sunt: Misterul frigului, Pâinea cea de toate zilele, Visul, Toiagul, Epistola – intercalate cu alte titluri formate din litere ale alfabetului ebraic (protosinaitic): Ghimel, Dalet, Het, Lamed, Tau, dedicate unor poeţi: „Treptat am înţeles că fiecare reprezenta o literă dintr-o limbă veche şi că era în joc un cuvânt,un mesaj...” O veste subită, neavenită şi neplăcută se transformă într-o vindecare miraculoasă, care-l apropie mai mult de tovarăşa de viaţă, sprijinul moral, dar chiar fizic în recuperarea convalescenţei: „Soţia mă ajuta să revin la viaţă, mă sprijineam de ea şi zilnic făceam câţiva paşi, intram într-o altă perioadă a vieţii ca într-un poem nou”. O experienţă spirituală / un exemplu despre felul cum omul poate să meargă cu Dumnezeu în fiecare zi.

Daniel Lăcătuş, Cel care a transportat pustiul.

Ed. Cenaclul de la Păltiniş, SibiuAflat la a patra-cincea carte de poeme,

D. Lăcătuş este un poet demn de remarcat - acest lucru îl şi face Ioan Radu Văcărescu pe coperta din spate a cărţii: „A rezultat un excelent volum de poeme, unul din cele mai bune citite de mine în ultima vreme. Poate şi pentru că şi-a făcut loc aici, alături de o înrobitoare iluzie a iubirii pierdute, un sentiment cu totul aparte...” (pe care nu-l divulgăm, spre a vă trezi interesul lecurii). Dar iată şi nişte mostre: „Părea să-mi vorbească/ de undeva dinăuntrul meu,/ îmi

spus). Martor la facerea lumii, poetul adevărat mai are şi astăzi ceva (lumii) de spus...

George Paşa, Cântece din Alindoria (poezie), Ed. Karta-Graphic, Ploieşti;

Ben Gioglu, aceeaşi editură, 2015De aproape 100 de pagini, cartea lui

George Paşa este ilustrată de Dorina Popovici şi este a patra apariţie editorială a poetului, după Singurătatea unui sunet, Atelierul albastru, Detaşat pe frontul minunii. Dar haidem să recepţionăm câteva ştiri din inventata, minunata Alindorie: „Te invit în Alindoria – zice poetul – unde nu e fum pentru carnea slăbită de patimi,/ nici iarbă din care să-ţi tragi năluciri efemere. Aici nu prind cheag distileriile plictisului, nici reprizele de lupră între greii momentului./ Sunt copaci şi păsări şi stele pe cer;/ muzica vine din adânc,/ se limpezeşte, odată cu apele, din lamura dorului...”[Din Alindoria (în loc de prefaţă)]. Cât priveşte a doua carte de prezentat, ea dovedeşte aceeaşi imaginaţie poetic-prodigioasă – de data asta se inventează un nume/ personaj liric: „Întâi îi alegem un nume. Să zicem: Ben Giglu/ (chiar dacă se spune că numele ne alege pe noi)./ Îl pregătim frumos pentru intrarea în scenă,/ fie că unii vor spune: Lasă-ne, dom’le,/ că ăsta e tot de hârtie... prea e din cărţi...// Bun, l-am croit. Să-i găsim însuşirea de bază...// Acum să-i alegem un drum, o direcţie... // (Aceasta-i prefaţa poveştii... el aşteaptă lumina să-l conducă în text./ De acum, va vorbi numai cartea.) – Prefaţa. Iată un autor care – ca regretatul nostru Valeriu Armeanu – nu înţelege să-i irosească cititorului timpul (său preţios), ci inventează lumi şi personaje atractive, chiar memorabile. Totul e să ne oprim o clipă din mers şi să plecăm urechea la sunetul lor, la singurătatea acestui sunet... La farmecul unor construcţii în Imponderabil.

Ion Cristofor, Nopţi de jazz/ Nuits de jazz, Grinta, 2015

Ion Cristofor, cel care a avut parte de un debut optzecist răsunător (În odăile fulgerului, 1982), îşi face un simptomatic (auto) PORTRET: „Tot mai tăcut/ tot mai sărac/ Te zbaţi ca frunzele toamna”. Membru al grupării echinoxiste, poetul are ştiinţa titlurilor: Cina pe mare (1988), Marsyas (2001), Sărbătoare la ospiciu, Casa cu un singur perete etc. Cităm dintr-un poem cu titlu, iarăşi, semnificativ: „Se auzea toba mică a picăturilor de ploaie/ pe acoperişul de tablă al casei ruinate/ descifra ritmuri de junglă/ zgomotul de lanţuri al unui convoi de sclavi.[...] Aveam treizeci şi trei de ani pe atunci/ gloria se risipea

rând un poet interesant, autor de proză scurtă etc. Invitatele poetului sunt toate femei (iată şi motivul ptr. care prezentăm cartea în numărul pe martie!): Passionaria Stoicescu, Marilena Lică Maşala, Daniela Şontică, Carmen-Tania Grigore, Luminiţa Zaharia, Renate Muller, Ana Maria Gîbu, Elena Radu, Oana Camelia Şerban, Ioana Dobre, Lygia Diaconescu, Diana Popescu. Le-am menţionat pe toate ... (ferească Sfântul s-o fi omis pe una, că nu mă spală toată apa Timişului unită cu apa Buzăului: Câte mori sunt pe Buzău/ La toate măcinam eu...). Fiecare interviu se bucură şi de-o prezentare a protagonistei, fişă bio-bibliografică, însoţită de chipul doamnei – fapt benefic şi neobişnuit. Felicitări, poete, pentru această duzină de invitaţii la vals – iar cartea nu e nicicum una oarecare (de duzină).

Titus Maxus, Drumul liber mijlociu sau povestea celor XXI de întruchipări ale realului Formativ, Tracus Arte, 2015 Apărută în colecţia (sau seria) „O mie

şi una de zile şi nopţi filozofice”, cartea autorului piteştean este prezentată de Eugen Simion pe coperta a patra ca roman filozofic din falimia lui Candid, de Voltaire.”O metafizică a epicii”, adaugă marele critic. S-ar prea putea însă ca această cărticică in quatro să fie ceva mai mult decât atât: roman onirico-poetico-filosofic. Cel puţin nouă, ritmul rostirii ne aminteşte de poemele „temporale” ale lui Mircea Ivănescu şi de Ferestrele zidite ale lui Alexandru Vona. Descriind peripeţiile lumii lăuntrice, cartea lui Maxus este străbătută de sentimentul timpului, locuită de obiectele memoriei: stări sufleteşti, trăiri interioare, lanţul experienţei. Un soi de exerciţii în domeniul spirituluui, experienţe în/din metafizicul propriu (fără prea mare legătură cu cele, cunoscute, „din irealitatea imediată”). „Străbaterea unui drum în amintire” se face sub stricta supraveghere a Realului Formativ, instanţa supremă, Maestrul ucenicului filosof. Cam acestea sunt, în linii mari, „portretul şi povestea” autorului, „poveste care, ca oricare alta, repreziuntă întotdeauna diluarea a ceva spre conturarea unui altceva, inexprimabil”. La un moment dat, filosoful-poet se trezeşte „concepând interminabile scrisori adresate atât Realului Formativ, cât şi unor animale, plante, păsări şi minerale”. Toate acestea, împreună cu „mulţimea blândă a fiinţelor unei liniştite stări” locuiesc fiinţa cugetătoare - „biblioteca memoriei” (care nu este o magazie de întâmplări, ci mai degrabă „un cer populat de un fel de sfere-memorie”). O carte frumoasă, cursivă, bună de citit (se putea, eventual, intitula şi „Aurea mediocritas”).

Cartea are aproape o sută de pagini şi cuprinde (cam) tot atâtea poeme - dacă scădem cele 8 pagini ale prefeţei semnate de Marian Odangiu. (De data asta, M.O. se desfăşoară într-o prezentare rotundă şi cvasicompletă, intitulată „Rotund despre dragoste şi timp”, începând cu mică digresiune despre carte şi timp.) Pe coperta a patra ne întâlnim, în succinte notaţii de-o propoziţie despre G.S. şi poezia lui, cu nume importante ale literaturii române: Laurenţiu Ulici, Eugen Dorcescu, Nicolae Ciobanu, Cornel Ungureanu, Gabriel Kelemen, Horia Gârbea, Ionel Bota. Cartea este frumos şi inspirat ilustrată de tânăra pictoriţă şi graficiană Ehith Torony. Uitându-ne noi după poemul „67”, cel care dă titlul volumului, îl întâlnim la pagina 61 (ca şi când ar fi fost scris la 61 de ani...): „viaţa e o scară la care azi/ cioplesc la al 67-lea fuştel/ care să-mi reducă distanţa spre cer/ să am impresia că îl ating cu mîna/ îl ademenesc şi încerc să-l presar în poemele/ mele ca un zahăr pudră la care se reped/ în razele soarelui mereu cu o altă lumină/ corbii amestecîndu-mi zilele/ într-o ploaie de zbor amînînd punctul”. Remarcăm, faţă de volumele anterioare o esenţializare a materiei poetice, fără o schimbare spectaculoasă de paradigmă: adică poetul rămâne, cum e şi de dorit, el însuşi, până la capăt.

Paul Aretzu, Muntele Viu (note de drum), Pleiade, Satu Mare, 2016 Nu ştim a câta apariţie editorială din seria

„Gheorghe Grigurcu vă recomandă” (deschisă de chiar poetul-editor R. Ulmeanu) este aceasta, dar bănuim că printre primele. Avem în faţă cel de-al zecelea volum de versuri al prietenului caracalean, în care poetul religios probează o consecvenţă mai rar întâlnită – abandonând suprarealismul profan din plachetele de la început, Carapacea cu sunete sau Diapazonul de sânge. Cartea are dimensiuni normale pentru poezie (80 de pagini), coperta fiind realizată de Mirel Aretzu. Ca îngrijitor de serie, marele critic de poezie Gh. Grigurcu realizează prefaţa, intitulată chiar „Un poet religios”. Şi pe bună dreptate îl numeşte aşa, fiindcă, alături de puţini alţii (Costel Stancu la Reşiţa, C-tin Stancu la Haţeg), P.A. cultivă poezia ca rod al unei intense trăiri religioase – nu ca simplu pretext sau motiv literar. Poemul este în acelaşi timp fastuos-livresc, rod al lecturilor din teologii (mai cu seamă) răsăriteni. După cărţi „cu psalmi” şi „cu anluminură” – după ce îşi pune la bătaie antenele extramundane spre a lua Urma lui Uriel, unul dintre arhangheli, poetul îşi continuă netulburat mersul pe Cale. El captează mereu semnale dinspre Împărăţie, într-o atmosferă de purificare şi reculegere monahală: „în cuhnia în care se învârtejeau aburii luminii,/ într-o căpistere, plămădit trupul din făinuţă al/ Domnului. Pe

15nr. 57 n martie 2016 actualitatea literarăcărţi/autori

ISSN 2069 - 1645Revistă a Unirii Scriitorilor din România,

editată de Societatea Culturală Lugojpress,

cu sprijinul Consiului Local al Municipiului Lugoj

Director: Nicolae SILADE (actualitatealiterara@yahoo.com)

Redactori: Mircea ANGHEL (anghelmir1@yahoo.com) Ela IAKAB (emyiakab@yahoo.com) Constantin-T. STAN (ct.stan@clicknet.ro) George MOTROC (georgemotroc@yahoo.com) Adriana WEIMER (adriana_weimer@yahoo.com)

Redactor şef: Remus V. GIORGIONI (rvgiorgioni@yahoo.com)

Adresa redacţiei: web: www.actualitatea.eu

Lugoj, str. Nicolae Bălcescu 6Telefon: 0744.575.853 (Telekom)

Tiparul: West Tipo International TimişoaraCărţile se primesc pe adresa redacţiei, iar materialele

pe e-mail: actualitatealiterara@yahoo.comRevista se găseşte în librăriile şi chioşcurile de ziare

din Lugoj şi Timişoara, şi la sediul USR Bucureşti

Iubire demon

Când dorinţa se face stăruitoare rană Pe acolo unde sângerează virtuteapublică pentru a fi un viciu privat. Tremurul buzei, carne, iubire demon...

Învinuit de ceea ce nu se poate spune, condiţiaamantului neobrăzat în delirul său,care prea mult priveşte, atinge şi sărută.Sunt orele de noapte ale ofenselor

acolo unde degetele se fac bolduri,şi unde negarea este interzisă.Este regatul excesului, fundamentul cearşafurilor calde, al culpeinebune. E treaba marchizilor,a consulilor Sodomei şi Gomorei.

Nimicul Lui Antonio Praena Cufundare în nimic:deşert de cenuşăunde setea se arde,zid de tenebre,ce orbeşte privirea,timp de neîntoarcereunde totul se sfârşeşte.

Schubert Park

Atunci se făcuse liniştea.Era într-o zi de martie, în Viena,anul o mie opt sute douăzeci şi şapte. Ludwig van era la pianCompunându-şi a zecea simfonie,când nimicul i-a spus la ureche:muzica s-a terminat. Şi aceste ultime măsuri,s-au pierdut în noapteca o odă a tristeţii. Acum se acultă doar allegroulvântului ce clatină chiparoşiidin Schubert Park.

Timp mort

E treaba oamenilor fără sufletsă se uite cum timpul trece fără rostpe când visele lor îi precedşi umbrele lor întunecate îi răsplătesc

E treaba arhitecţilorde castele de cărţi de joc şi de nisipîn voia valurilor şi a vântului,căci nu există adăpost să reţinănici dig care să opreascăscurgerea firească a orelor.

Doar timpul ne judecă dojenitor,

căci el e vârtejul prin care oreleşi zilele, anii şi erelese aruncă în cel mai complet nimic.

Şi totul e timp mort,timp nou-născându-se,murind din nou în fiecare clipă,să ne-adaptăm bătăile inimii la căderea lui,lumina lui e umbra noastră,ritmul său la viaţa noastră.

Geneză Noaptea era ca un himen închis,un spaţiu fără măsură şi fără timp,o împărăţie de tăcere şi de negură.Atunci un fulger mirean a deschis o imensă rană luminoasă,dezvăluind ecoul eufoniei salespre neînţelese repere din nimic, înflorind strălucitoare stele, comete sihastre,ecliptice planete, găurinegre avide de materie întunecată. Mai târziu a fost vacarmul şi muzica,polifonia tunetelor şi a valurilorsub un cer de un nuclear alb imaculat.

Pessoană Nimic nu mă înspăimântă, în afara timpuluişi din linişteazilelor ce trec fără leacvreau să visez cu iubire,chiar dacă mâinile îmi rămân recişi goaledupă atâta aşteptareca viaţa să scape de tristeţeridicolele amintiripe care inima nu a ştiut să le uite.

Obiecţie la adresa lui Adorno După Auschwitz,infern între florile Poloniei,unde Moartea călărea dezlănţuită,nemiloasă, iraţională, pizmaşă,şi unde se îngrămădea speranţaîn ziua eliberării. După Auschwitzse scrie poezieca un act de civilizareîmpotriva supunerii şi a barbarieica să se ştie că timpul linge numairănile superficiale,şi că uitarea zămisleşte greşeli. După Auschwitzse scrie poezieca să spunem într-un ecou nestăvilitcă moartea nu e singura scăpare.

Epitaf veneţian

Lui Joseph Brodsky, San Michele Piaţa e goală,felinarele se sting încet.O noapte închisăameninţă unghiurile de apăunde se îngrămădesc resturile gunoaielornegustorilor şi turiştilor. În acest labirint de canaleunde coloane, porticuri şi statuiîmi martirizează pupilele gri,totul se estompează ca un vismarcat de frumuseţea unui peisajcare se poate lipsi de mine.

Noiembrie Cu lumina lui cenuşie octombrie treceşi noiembrie de lapoviţă soseşteşi albeşte satele şi ariile.E toamnă şi decembrie aşteaptăca iarna să-i întoarcă focurile. Pe cer se întorc iarăşi berzeleca să-şi ocupe cuiburilede pe turnurile bisericilor. Şuierul vântului liniştea sfâşiecrengile copacilor se mlădiefulg cu fulg, neaua, pământul îmbracă, . Toamnă, aproape iarnă. Sori reci,luni geroase, vânturi ce biciuiecoroanele copacilor şi olanele.Peisaje de fum, aur şi frunze uscate,nori argintii şi iarbă proaspătă.

16 meridiane nr. 57 n martie 2016actualitatea literară

Gregorio Muelas Bermúdez s-a născut în Sagunto (Valencia), în 1977. Licenţiat în istorie, obţine doctoratul în Departamentul de Istorie Contemporană. A scris scenariul şi a contribuit la regizarea scurtmetrajului “El olor de la pebrella” (2004), care a primit menţiunea specială din partea juriului la San Gió Festival 2004, Verona (Italia). Membru a numeroase asociaţii de scriitori şi de critici literari spaniole şi mondiale. Colaborează la mai multe reviste şi ziare spaniole ca

critic literar şi de film. A primit mai multe premii literare dintre care unele internaţionale, iar scrierile sale sunt publicate în numeroase antologii literare şi traduse în limbi ca japoneză, română, rusă şi germană. Cărţi publicate: Chiar dacă timpul mă va şterge, Ed. Círculo Rojo, 2010; Când aurora îi va vorbi timpului, Ed. Círculo Rojo, 2011, coautor Rafael Puerto; Un fragment de eternitate, Ed. Germanía, 2014; Singurătatea aprinsă, Ed. Ultramarina &Digital, 2015, coautor Herberto de Sysmo.

Gregorio Muelas Bermúdez

Prezentare şi traducere de

Elisabeta BOŢAN

n Asediul Vienei, de Horia Ursu, tradus în franceză şi maghiară

Romanul Asediul Vienei (Cartea Românească, 2007; Polirom, 2012), de Horia Ursu, va apărea în acest an în limba franceză, la Editura Le Soupirail, în traducerea Floricăi Courriol, şi în limba maghiară, la Editura Noran, în traducerea lui Nagy Lajos. Fragmente din roman au mai fost traduse în poloneză (revista Lampa, 2008), maghiară (Lettre Internationale, 2009) şi franceză (L’Atelier du Roman, 2010).

n Tibet, o istorie a tărîmului misterios, de Sam van Schaik

Cel mai nou titlu al colecţiei „Historia” a Editurii Polirom, O istorie a Tibetului de Sam van Schaik, traducere de Ovidiu-Gheorghe Ruţa, oferă o prezentare cuprinzătoare şi o mai bună înţelegere a importanţei acestui colţ de lume care nu încetează să fascineze. Celebru pentru cultura unică, dar şi pentru conflictul declanşat în urma ocupării de către China,

Tibetul rămîne pentru străini un tărîm misterios, care nu poate fi înţeles decît prin prisma istoriei sale extraordinare. Sam van Schaik reînvie această istorie începînd cu sec. al VII-lea şi perioada de glorie a Imperiului Tibetan şi analizează momentele ei semnificative, apariţia budismului tibetan şi a titlului de Dalai Lama, relaţiile cu Mongolia lui Kubilai-Han din sec. XIII-XIV, implicarea Tibetului în „Marele Joc” de la începutul secolului XX şi, bineînţeles, evenimentele tulburi din ultimele decenii.

n Născut într-un ceas bun. Memorii, de David Lodge

Născut într-un ceas bun. Memorii (1935-1975) e un adevărat regal autobiografic, căci surprinde toate ipostazele, umane sau profesionale, ale personalităţii celebrului romancier David Lodge, care vorbeşte cu cea mai mare sinceritate despre convingerile religioase, despre interesul pentru scriitori precum James Joyce, Graham Greene sau Evelyn Waugh, dar şi despre prieteniile cu Malcolm Bradbury, Park Honan sau Leonard Michaels. Volumul Născut într-un ceas bun. Memorii (1935-1975) a apărut în colecţia „Biblioteca Polirom. Seria de autor David Lodge”, în traducerea lui Radu Pavel Gheo, şi este disponibil şi în ediţie digitală.