Lagărul de porțelan

Prolog

-Nimeni nu râde de Dumnezeu când tăișul unui cuțit îi poposește dinaintea ochilor.

Cuvintele ei, emanând din micuța-i gură perfectă, atât de clare încât părură rostite cu doar un moment în urmă, rezonară în mintea lui Adam: din nou și din nou, precum bătăile unei tobe. Și era frumoasă. Avea 17 ani. Poposise pe unul dintre coridoarele subsolului, cu lumina difuză a torțelor pâlpâindu-i înfiorată pe chipul palid, aprinzându-i ochii verzi, strălucitori. Trecuseră aproape 2 ani de atunci, și cât de mult se schimbaseră lucrurile. Era încă frumoasă, bineînțeles, poate chiar și mai și, dar întotdeauna trebuie să existe o diferență între maniera în care cineva înțelege frumusețea ce-o posedă și frumusețea la care râvnesc.

-Nimeni nu râde de Dumnezeu când tăișul unui cuțit îi poposește dinaintea ochilor, și-o aminti încă odată spunând.

Zâmbi strâmb. Eris avea dreptate. Eris avea mai mereu dreptate. Cu vârful cuțitului ațintit spre el, cu strălucirea propriei arme ițindu-se undeva departe, exista un Dumnezeu. Și exista un înțeles și exista însemnătate, și era un motiv să trăiești, pentru că erau ordine, adevăr, importanță și ceva dincolo de vârful acelui cuțit. Se hotărî să-și amintească să-i spună lui Eris că avea dreptate: că o asemenea amenințare transfigurează scepticismul intelectual în lașitate. Era irațional, presupuse, dar nu asta conta. Târzia recunoaștere a divinității putea fi un act de lașitate intelectuală, dar, poate pentru o clipă, poate doar atunci, îl făcu să se simtă brav. Eris avea mai mereu dreptate.

Simți un zâmbet pișicher brăzdându-i chipul. Aștepta atacul- atacul ce avea să curme totul, sau să aducă durere. Și inconștiență. Dar n-a venit. Într-un sfârșit, inamicul își deschise gura. Blestemele așteptate de Adam nu-i alunecară printre buze.

-Nu te iubește, lătră, disperat. Nu te va iubi niciodată!Aparent, nimeni nu râde de Dumnezeu când își pierde persoana

ce-i întruchipează întreaga rațiune.Adam permise cuvintelor să-l înjunghie, știind că trebuie să fie

adevărate. Lăsă durerea să-l umple. Nu să-l subjuge. Aprobă scurt:-Poate, replică, distant. Dar asta-i ceva cu care-ar trebui să mă

descurc de unul singur.Frânt de apatia lui Adam, bărbatul își dădu peste cap ochii

ciocolatii și își contorsionă chipul într-o încruntătură rece. Frumusețea tinerească pe care-o deținea cu doar un an în urmă se risipise:

-Vei fi mort în curând, mârâi.Adam clipi. Asta era o idee stranie: mort în curând. Aprobă din

nou:-Dă-i drumul, replică, sfidător. Am făcut pace.-Cu cine? îl chestionă bărbatul, bulversat.-Cu mine, ridică Adam din umeri.

Și, în sfârșit, înțelegea ce-nsemnau acele simple cuvinte.

Capitolul I- Fetițele cuminți spun ‟Te iubesc!”

Uneori, ea se gândea că, dac-ar mai face un pas, ar pluti într-un zbor nebunesc.

El nu-și putea aminti ultima oară când privise terenul înainte ca jocul să-nceapă.

Ea credea într-o entitate numită, poate că-n grabă, Dumnezeu.El fuma prea mult.Ea-și amintea în treacăt de propriul prim sărut, într-o grădină

îmbăiată de razele dulci ale soarelui, la 15 ani.El era izbit mai mereu de frânturi dintr-o noapte ciudată

petrecută cu Adelaide Heartwood, la 15 ani.Ea-și dorea să scrie.El își dorea să joace hochei.Ea credea că e îndrăgostită. Și îi era rușine.El știa că e îndăgostit. Și ura asta.Ea zâmbea și râdea mai mereu.La fel și el.Ea era dramatică.El era dinamic.Ea era precisă.El era impulsiv.Ea excela în diplomație.El excela în diplomație, dar prefera, destul de des, să se rezume

la aruncatul de pumni.Ea primise opt detenții în tot atâția ani.El primise șaptezeci și patru.Ea-l credea nebun de legat.El o credea țicnită cu acte-n regulă.Aceste cuvinte vor țese, mai presus de orice, o poveste de

dragoste. Povestea unui băiat și a unei fete, care au ajuns să se îndrăgostească, ca mai apoi să-și dea seama că sunt îndrăgostiți. Vedeți voi, această dragoste a fost, probabil, cel mai important lucru pe care l-au desăvârșit, deși au desăvârșit un număr impresionant de lucruri. El era Adam și ea era Eris. Și-ntr-o zi, au împărtășit un sărut. Dar, înainte de asta, au împărțit multe certuri, căci el era încrezut și ea era dulce, și problemele inimii necesită timp.

Totul a-nceput- avea el să speculeze, doi ani mai târziu, în clipa-n care se holba la tăișul unui cuțit ce-ar fi putut cu ușurință să-i curme viața- cu o lovitură. O simplă mișcare a brațului său în timp ce pumnul îi intră în contact cu falca lui Harlan Mazello, azvârlindu-l pe cel din urmă la pământ și producând o oarecare învălmășeală.

Totul a-nceput- avea ea să speculeze în clipa-n care stătea în pragul unei camere, întrebându-se dacă asta avea să funcționeze- cu un sărut. O simplă mișcare. Se ridică pe vârfuri, îmbrățișându-l pe Luke Harper în gara sătucului aglomerat, cunoscut de locuitori drept Badgley.

Dacă el sau ea au avut dreptate, acest lucru nu trebuie să fie discernut de noi. Dar, oricum, amândoi au hotărât că ‟a” început pe 1 septembrie, 1975: prima zi din cel de-al VII-lea lor an la Academia Tiros Dufour. Și, doar din considerație pentru cronologie, această poveste începe cu evenimentul pe care ea-l consideră inițiatorul a tot. Coborî pe platforma din Badgley la 19:30, pe 1 septembrie, văzându-și iubitul după 2 zile în care fură nevoiți să nu se viziteze. Și s-au sărutat.

(Te Iubesc)

Buzele lui Luke Harper erau calde. El era delicat, modest și grijuliu, mișcându-se încet, capturându-i fiecare replică. Deși nu era inundat de muzică, sărutul părea să alunece spre romantism. Era norocoasă, se gândea, caracterul ei fiind, incontestabil, înclinat spre romantism. Privea filme alb-negre și iubea maniera în care zăpada i se culcușea în păr. Dar bineînțeles că romantismul era ceva bun. Bineînțeles că-și dorea… dar de ce mintea-i rătăcea în halul ăsta? Ar fi trebuit să-și îmbrățișeze iubitul, nu să… În numele a tot ce e Sfânt.

Se despărțiră, iar el își afișă frumosul, clasic zâmbet. Era, probabil, una dintre cele mai speciale trăsături ale lui, și reuși să transfigureze următoarele clipe de tăcere dintre ei în ceva drăguț. Eris Whiteley își petrecuse mai toată vara alături de Luke Harper, și deci un sărut în gară nu a fost un gest la fel de dramatic pe cât ar fi putut să fie. Dar fuseseră separați pentru ultimele două zile, și deci exista un soi de mult așteptată reuniune.

Cerul începu să se întunece. Felinarele de pe platformă fuseseră aprinse cu conștiinciozitate de către angajații gării, cu doar câteveva minute înainte ca trenul să ajungă în stație. Aproape toți cei două sute cincizeci de pasageri erau debarcați și pregătiți să se îndrepte spre maiestuoasa clădire impunătoare pe care o numeau, însoțind cuvântul de un mormăit, semn al dezaprobării, ‟școală”. Lumina palidă a lunii însuflețea petice negre de pământ. Toți dădură să se îndrepte spre zecile de trăsuri trimise de către directoare, menite să parcurgă lungul drum până la Academie.

În lumina difuză, Luke nu arăta prea bine, dar asta nu-nsemna că nu era atractiv, cu păr șaten și moale, ochi căprui și tandri și, desigur,

acel zâmbet. Chiar și atunci când Eris era supărată pe Luke - lucru care se-ntâmpla destul de rar -, acel zâmbet îi făcea măruntaiele să se rostogolească. Mâinile-i se odihneau pe pieptul lui, una dintre ele trasând cu delicatețe dunga cămășii perfect apretate. Și realiză că ultimele două luni (durata relației cu Luke) fuseseră… acceptabile.

Luke era un băiat decent. Nu se preocupa de politică sau chestii serioase, dar era romantic și rezuma cu dibăcie nenumăratele calități pe care o fată de 17 ani le caută la un tânăr de 18. Locuia în Badgley, familia lui deținând o prăvălie. De aceea nu sosise cu trenul, ca tot restul studenților. În orice caz, o întâmpinase pe Eris în gară, gest adorabil… ceva dintr-un film alb- negru, gândi roșcata.

Într-un moment, în orice caz, amintirile lui Eris fură cu totul sfărâmate:

-Te iubesc, șopti Luke.Întocmai ca sărutul său, tonul îi era moale și modest, deși gestul

de a-și mărturisi iubirea după nimic mai mult decât două luni era orice, mai puțin prudent. Timpul îngheță în loc odată cu enunțarea violentului sentiment. Eris își putea simți inima bătând cu putere. Nu în modul bun. Își cântări opțiunile.

O iubea. El o iubea. Iubirea era mare. Iubirea era epică și lirică și dramatică. Iubirea era tot. Iubirea era… desigur, îi plăcea Luke. Îi plăcea modul în care mâinile lui i se odihneau pe șolduri când o săruta și îi plăcea că reușise să păstreze o expresie aproape convingătoare la rostirea câtorva cuvinte de laudă despre discurile ei de la Led Zeppelin. Îi plăcea că păruse atât de sfios în fața bunicii sale și-i plăcea că n-o întrebase nici măcar o dată despre prietenia ei cu Andrew McLaggen. Îi plăcea zâmbetul lui și că nu-ncerca să ghicească ce gândește. Îi plăcea că lua lucrurile ușor și că spunea mai mereu chestii romantice și prostești, asemeni unui erou din poeme medievale.

‟Îmi place Luke,” concluzionă, sfârșită.‟Iubesc pe altcineva.”Și asta îi dizolvă amalgamul de gânduri.-Nu pot s-o spun înapoi, murmură Eris, după ceva ce-i păru o

eternitate.Totuși, confuzia din ochii ei verzi îl făcu pe Luke să-nțeleagă cu

mult înainte că răspunsul nu va fi cel așteptat. Aprobă, deprimat:-Luke, ascultă, nu e că nu… că nu-mi pasă de tine foarte mult,

pentru că-mi pasă.Platforma se golea degrabă, studenții umplând trăsurile. Eris

refuză să cocheteze cu ideea de a-i oferi lui Luke adevăratul motiv pentru refuzul ei. N-avea să-nțeleagă.

-Vreau să spun…continuă, emoționată, știi cum sunt eu. Am idei clare despre dragoste și tot tacâmul, și, teoretic, aș putea să-ți spun același lucru acum- dar… dar n-ar însemna îndeajuns de mult pentru mine. Nu pot spune asta până când n-o spun cu adevărat și complet și

fără granițe și e iubirea care te ridică și… suntem împreună de doar 2 luni.

-10 săptămâni, o corectă Luke.-Dar când o spui așa, sună și mai puțin, sublinie Eris,

încruntându-se.Aprobă, supus. Eris oftă:-Ești furios?-Nu, veni răspunsul imediat, lipsit de ezitare, marcat de

sinceritate și de dorința de a o asigura că e adevărat. Nu, nu sunt furios. Și înțeleg. Ești… ești cu un an mai mică decât mine și ar putea fi mai dificil să-ți iei genul ăsta de angajamente.

Eris înghiți în sec. Ideea conținea cu mult mai multă condescendență decât o diferență de doar un an ar putea permite. Dar nu negă. Ucidea din fașă o ceartă de proporții. În orice caz, el avea principii morale cu mult mai stabile decât ea, știa asta. Ar fi trebuit să fie capabilă să spună: ‟Și eu te iubesc.”

-Ar trebui să ocupăm o trăsură, o informă Luke, împingând dezamăgirea deoparte.

Eris adăugă listei calităților admirabile pe care băiatul le poseda încă un punct: nu purta pică.

Andrew poartă pică, își dădu ochii peste cap.În același moment însă, Andrew McLaggen privea scena

derulându-se din propria-i trăsură, nu departe de cuplu, ranchiuna crescându-i în suflet. Eris încă ieșea cu Luke Harper, se părea, și, din moment ce el nu cunoștea subiectul conversației dintre cei doi, tânărul- palid, ciolănos, cu păr castaniu și ochi albaștri înmărmuritori, umbriți de cercurile vineții ce-i înconjurau, simți ciuda fierbându-i în vene. Apoi, caleașca porni la drum. Își abătu în grabă privirea, temându-se că prietenii săi de la Santobrocre alături de care călătorea aveau să-și dea seama că o privea pe… ea.

-Îmi pare rău, repetă Eris, în timp ce perechea își făcea drum spre cele patru trăsuri rămase.

-Nu te mai gândi la asta, îi ordonă Luke afectiv. Nu era o replică menită să obțină o reacție, o consecință. Îmi doream să-ți spun ce simt.

Eris dădu din cap. Adăugă, jenată:-Mulțumesc.El îi zâmbi, o sărută pe frunte - lucru pe care-l făcea destul de

des - și perechea intră în trăsură. El chiar părea să o fi iertat. Eris, în schimb, nu putea să se judece atât de blând.

-Sper că nimeni n-o să mai in… începu Luke, dar cuvintele nu apucară să-i alunece pe buze, căci capul cuiva se iți din spatele ușiței trăsurii.

Era blond și chipeș, cu ochi cenușii, în miezul cărora o făclie ștrengărească ardea neîncetat:

-Oh, dar bună, Eris, o salută băiatul. Bună și ție… altă persoană! aruncă o privire rece spre Luke, ca și când unul de la Estrenwyn n-ar trebui să-și facă veacul alături de cunoscuți de-ai lui.

-El e Luke, Rory, îl înștiință Eris pe nou-venit. Luke Harper… e de la Estrenwyn.

-Oh, dar am început să-i recunosc după chip! exclamă băiatul numit Rory. Roderick Acklerey, ești încântat de cunoștință. Acum, Eris… l-ai văzut pe Adam?

-Nu…-Ești sigură? Pentru c-a dispărut când am coborât din tren.-Sunt sigură.-Și tu, Lucas?-E Luke.-Nu, e Adam. Pe Adam îl caut. Adam Aiolos Alexander Sorensen,

l-ai văzut?-Nu.-Bine atunci. O… adorabilă plimbare cu căruța. Ține-ți mâinile

acasă, Luke.-Rory, pleacă, îi porunci Eris.Rory îi făcu cu ochiul, amuzat:-Sincerele mele scuze, domnișoară. Adio și ție…entitate

necunoscută.O clipă mai târziu, Eris tuși, sufocată parcă de prezența tânărului.

Luke își scutură capul:-Ce e cu el, în orice caz? E atât de…Lui Luke nu i se oferi oportunitatea de a-și termina replica, căci o

tânără zveltă cu păr blond, lung și ondulat se ivi brusc și se trânti pe banchetă. Eris își arcui sprâncenele, surprinsă:

-Bună, Mar! Credeam că mergi cu Miles.-Miles Hampson, începu Marlene Prescott, o flacără mocnită

arzând în adâncurile ochilor săi, e cel mai mare și de netolerat porc șovin pe care l-am întâlnit!

-Ieși cu el de vreo 3 ani, îi reaminti Eris.-E un… prost! declară așa-zisa Mar. El și întreaga lui stupidă,

malefică, enervantă casă Estrenwyn! Îi urăsc pe toți!Ca și când l-ar fi observat pentru prima dată pe Luke, Marlene

adăugă:-Fără supărare, Harper.-Nu-ți face griji, replică Luke.-Ce s-a-ntâmplat? întrebă Eris, prudentă.-E un porc! chițăi Marlene. S-a descotorosit de mine pentru tot

drumul, după cum prea bine știi, Eris, pentru că erai cu mine. Și mă dădeam jos din tren, când mi-a spus să-l aștept în gară cât merge să-și ia ceva din compartiment. Așa că aștept, și, nu mai târziu de două minute, îl văd urcând într-o trăsură cu cocota aia, Paige Baddock.

-E Paige Baddock o cocotă? o chestionă Eris, sceptică.

-Nu știu, admise Marlene, mușcându-și buza. Probabil. Și știi ce-a mai făcut? A…

Înainte ca Eris să apuce să afle ispravele ce-l caracterizau pe Miles Hampson drept un iubit ‟putred”, un al patrulea călător urcă în trăsură.

Ușița se închise în urma ei și, imediat după ce Luke bătu în geam, vizitiul porni la drum.

-Donna, zâmbi Eris, surprinsă.O înaltă, voluptoasă tânără oacheșă, cu bucle cătrănite și ochi de

culoarea chihlimbarului se prăbuși pe locul din fața lui Luke.-Credeam că te-am văzut intrând într-o trăsură cu Eloise.-Sunt surprinsă c-ai putut să vezi ceva, i-o întoarse Donna pe un

ton tăios. Tipul vrea să-ți devoreze fața, ia-l ca pe un avertisment, mormăi, tresărind în clipa în care roata trăsurii trecu peste o piatră.

Eris își plasă, împăciuitoare, mâna pe umărul iubitului său:-Donna Huntington, începu roșcata pe un ton ferm. Ce ți-am spus

despre comportamentul de nesuportat în preajma celor care nu știu că tu ești întotdeauna de nesuportat?

Donna se încruntă:-Bine. Îmi pare rău, Harper, se scuză, fără să se prefacă măcar

că-i părea cu adevărat rău. Nu sunt furioasă pe tine, la urma urmei. Urăsc toți tipii, asta-i tot.

-Și eu! scânci Marlene, însuflețită.-Un lucru cu care sunteți de acord, se minună Eris. Poate că asta-

i partea plină a paharului în problema noastră. Știți voi, Mar iese cu idiotul ăla și Donna… urăște pe toată lumea.

-Nu urăsc pe toată lumea! contracară Donna, declarația fiindu-i întâmpinată de priviri îndoielnice. Chiar nu!

-Aproape, o informă Marlene.Când Donna dădu să protesteze, Marlene continuă:-Un număr. Oamenii din trăsura asta pe care nu-i urăști.Donna privi în jur.-…Calul nu se pune.-La naiba! Bine, să vedem… unul, dar asta-i irelevant. Evident,

mă urăsc pe mine însămi, îl urăsc pe Harper, pentru că-i un tip, și te urăsc pe tine, Marlene, pentru că ești o psihopată hipersensibilă.

-Ce dulceață, mormăi Marlene. Deci urăști bărbații, care reprezintă o doime din populație, și urăști persoanele sensibile. Don, fii serioasă, urăști mai toți oamenii. De fapt, îi urăști pe toți, cu excepția lui Eris și a surioarei tale de 10 ani.

-Gura, Prescott.Marlene își încrucișă brațele la piept, o expresie de cunoscătoare

acaparându-i trăsăturile fine. Donna își dădu ochii peste cap:-Subiect nou, ordonă.-De acord, aprobă Eris.

Privi plictisită pe fereastră, fiind surprinsă totuși de vârfurile turnurilor Academiei, care se iveau din spatele dealurilor:

-Priviți! exclamă cu entuziasm. O să vedem în sfârșit școala.Și au văzut-o, un moment mai târziu. Construcția apăru,

scânteind, albastră în lumina lunii, fiecare frântură de irealitate maiestuoasă îmbrățișând-o pe Eris. Academia Tiros Dufour, construită de însuși sfătuitorul unei bătrâne, uitate de timp, regine, asemuindu-se cu castelele specifice Evului Mediu, perioadă în care piatra-i de temelie fusese pusă, adăpostea copii de la 11 la 19 ani, în șase case diferite. Trei pentru fete: Ailezaria, Geopsia și Xerakyrie, și trei pentru băieți: Santobrocre, Azutrine și Estrenwyn. Academia era singurul lucru de pe lume care nu eșua în a ridica așteptările romantice ale lui Eris. Le-a spus asta și celorlalți, și, în timp ce Luke zâmbi afectuos, cele două prietene ale roșcatei schimbară priviri cunoscătoare:

-Ce? întrebă Eris, observându-le.-Eris de vară e dusă, oftă Marlene, imitând o amărăciune

nostalgică. Eris de Dufour s-a-ntors. Nu mă-nțelege greșit, o iubesc pe Eris de Dufour o groază, normal, dar e mereu trist s-o văd pe Eris de vară plecând.

-Eris de vară? repetă Luke. Mai e un soi de Eris?-Sunt mai mult de 72 de soiuri de Eris, îl înștiință Donna,

privindu-l ca și când ar fi fost o crimă odioasă să nu știe asta.-Eris de vară, clarifică Marlene, stă până târziu ca să vadă

licuricii. Eris de Dufour e melancolică.-Obișnuiam s-o avem pe Eris de vară tot anul, continuă Donna.

Trebuia să ne conformăm cu citate ale lui Percy Byshe Shelley în mijlocul orelor de Istorie și observații despre frumusețea inedită a candelabrului din sala de Literatură. Dar după…

Donna ezită, înainte de a continua:-Mica Eris a crescut, și acum suntem nevoiți s-o-ndurăm pe Eris

de vară doar la sfârșitul semestrului și în vacanță.Luke își aruncă brațul în jurul umerilor lui Eris, trecând peste

pauza făcută de Donna în mijlocul explicației și peste privirea recunoscătoare pe care iubita lui i-o trimisese imediat după:

-Și, o să-mi placă Eris de Dufour?-Tuturor ne plac toate tipurile de Eris, privi Marlene pe geam.

Ajungem în curând.Și au ajuns.

(A Spus)

-A spus ‟Te iubesc”? vociferă Donna, neîncrezătoare.Odată părăsite trăsurile, fetele – dimpreună cu mai toți elevii - își

începură scurtul drum spre porțile castelului. Luke se îndepărtase, vrând să-și întâlnească prietenii de la Estrenwyn cu care urma să ia cina, permițându-i astfel lui Eris să-și relateze ciudatele noutăți.

-Doar așa? După două luni de relație în vacanța de vară? Nu știe că astea nu rezistă niciodată?!

-Am ieșit cu Miles un an întreg înainte să-mi spună ‟Te iubesc”, mormăi Marlene, înverșunată. Și sunt destul de sigură c-a spus-o doar ca să-mi distragă atenția de la scrisoarea aia pentru Sandy Pitterson.

-Înainte de toate, începu Donna, Marlene, iubitul tău e un nesuferit: noi o știm, tu o știi, nimănui nu-i mai pasă. După asta, ce i-ai spus lui Luke? Nu părea furios și… nu i-ai spus același lucru, nu?

-Bineînțeles că n-a făcut-o, pufni Marlene. Eris n-ar minți în legătură cu chestii de genul… ai face-o?

-Nu, desigur că nu, oftă Eris. I-am spus doar că nu pot s-o spun înapoi, asta-i tot. I-am explicat că o să pot spune ceva de genul când o să fiu absolut sigură de sentimentele mele.

-Și nu ți-a dat papucii pe loc? se minună Marlene.Eris își scutură capul.-Unele fete chiar au tot norocul din lume.-Cum ar fi? întrebă o brunetă minionă, cu cercei aurii, lungi, și o

coadă împletită:-Bună, Alora, o salută Eris în grabă. Vorbeau despre…-Despre cât de idiot e Luke Harper și despre cum i-a spus lui Eris

c-o iubește.-După doar 2 luni de joacă în vară? chicoti Alora. Asta-i amuzant.

Nu l-ai mințit și i-ai spus că și tu, nu?-I-a spus că nu e pregătită, o informă Donna.-Și nu ți-a dat papucii pe loc?-Nu, i-o întoarse Marlene. De fapt, părea entuziasmat de-a

binelea.-Unele fete chiar au tot norocul din lume, aprobă Alora scurt.-Unde-ai fost, oricum? întrebă Eris. -După ce voi, adunătură de pipițe, m-ați lăsat baltă? rânji

obraznic Alora. Nu, nu vă cereți scuze. Am avut un compartiment plin ochi cu băieți, mult mai buni decât voi, în orice caz. Felix Crawford a stat lângă mine și, oh, Doamne, a crescut peste vară sau ce? Are în jur de 2 metri, aș zice.

-Alora, îți interzic să fii cu Felix, îi ordonă Marlene, hotărâtă. E unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, și toate relațiile tale se sfârșesc cu… ei, de obicei, cu incendierea locuinței uneia dintre părți.

-Amuzant, mormăi sardonic Alora. Da, sunt sigură că prietenia ta cu Felix e unicul motiv pentru care îmi intezici să fiu cu el.

-Ce vrea asta să…?-L-a văzut careva pe Adam?Extenuata, lipsită de aer formă a lui Jensen Eisenberg o

întrerupse, în clipa în care acesta cuceri vârful povârnișului și dădu nas în nas cu fetele:

-E pe undeva pe-aici. Adam, vreau să spun, dar nimeni nu pare să știe unde.

-Nu l-am văzut, ridică Donna din umeri.Marlene făcu întocmai.-Știi ce, cred că l-am văzut urcând într-una dintre primele trăsuri,

cugetă Alora. Nu sunt sigură… dar poate că da.Jensen le mulțumi și o luă din nou la goană.-De ce-i așa de agitat? se întrebă Eris.Dar nimeni nu îi luă în seamă ultimul comentariu, căci, în acel

moment, intrară în castel. Procesiunea de studenți își făcu loc în impunătoarea sală, luminată slab de candelabre modelate cu îndemânare. Celelalte uși, în schimb, erau închise, lucru neobișnuit. Motivul deveni evident, un moment mai târziu. Domnișoara Hershel, severa și impozanta directoare, se materializă din neant și captă atenția tuturor elevilor:

-Se pare, începu profesoara, buzele-i subțiri contorsionându-se într-o strâmbătură ce emana dezaprobare, că băieții din anul II au făcut ceva ce am putea numi… mizerie, în Sala Festivităților. Sau asta ne-au relatat gardienii. Majoritatea daunelor au fost… tratate. V-aș ruga, în schimb, să așteptați câteva minute, astfel încât profesorii Dawton și Ritwell să poată termina.

Băieții din anul II erau, după părerea lui Eris, o bătaie de cap, dar posedau, cu siguranță, ceva în comun cu mai toți ceilalți studenți: o ură pasională față de reguli. Alți câțiva din marele grup de adolescenți chicotiră, animați de întâmplare, în timp ce unul sau doi Șefi de Promoție mormăiră ceva despre ‟lipsa intolerabilă de respect pentru autoritate a celor mai mici”.

Asculta cu un interes moderat ultimele bârfe ale verii, când simți o bătaie ușoară pe umăr. Ivan Caldwell, prieten cu Rory Acklerey, Jensen Eisenberg și Adam Sorensen, amic de-al lui Eris și, se zvonea, viitor Șef de Promoție, se pironi în spatele ei, o expresie rece pe chipu-i palid:

-Eris, l-ai văzut…? -Pe Sorensen? își arcui Eris sprâncenele.Aprobă entuziasmat. Eris își scutură capul.-Mă tem că nu. Deși, dacă-ți dorești să-i găsești pe Rory Acklerey

și Jensen Eisenberg, aș putea să-ți dau o mână de ajutor.-Nu, pe ei i-am găsit deja, mormăi Ivan. Pe Adam îl căutăm acum.

Ei bine, mulțumesc oricum.-N-ai pentru ce, oftă Eris.Îi plăcea Ivan.-Ne vedem mai târziu.Eris reveni la conversația zgomotoasă a prietenelor sale, dar fu

din nou distrasă de o bătaie pe umăr:-Încă nu l-am văzut, Iv…Dar nu era Ivan Cauldwell.-Andrew, remarcă Eris, surprinsă.

Andrew McLaggen își schimbă jenat greutatea de pe un picior pe altul. Eris încercă să evoce amintirea ultimei dăți când păruse atât de tensionat la gândul că va trebui să-i vorbească. Estimă întâmplarea ca fiind din urmă cu mai bine de 10 ani, prima zi în care se întâlniseră.

-Bună, Eris, începu Andrew, rușinat. Speram să putem vorbi pentru un minut.

Eris analiză în grabă masa de studenți, în căutarea celor de la Santobrocre. Îi localiză în cele din urmă, un punct la o considerabilă distanță față de ei. Evident, nu observaseră absența lui McLaggen.

-Oh, văd acum, murmură Eris cu amărăciune în glas. E sigur pentru tine să-mi vorbești acum. Nu riști ca Lachovski sau Mazello să te prindă purtând o conversație cu o sărăntoacă, încercă să-i întoarcă spatele.

-Nu e așa! protestă Andrew.Alora, Marlene și Donna își înăbușiră conversația, doar pentru a

privi:-Atunci cum e?Când nu primi niciun răspuns, Eris continuă:-Andrew, credeam că am fost destul de clară la sfârșitul

semestrului trecut. Nu vom mai face asta. E mult prea tensionant pentru mine.

-Eris…, aruncă Andrew o privire piezișă spre cele trei prietene ale ei. Nu putem vorbi despre asta altundeva?

-De ce? Prietenele mele n-au nicio problemă.Donna dădu să protesteze, dar Marlene reuși să o reducă la

tăcere cu ajutorul unui cot în coaste:-Eris, oftă Andrew, obosit. Când ai de gând să mă ierți?-Te-am iertat deja, Andrew, răbufni roșcata. Dar nu cred că mai

putem fi ce-am fost.-Dar n-am vrut să…-Ba ai vrut. Și n-are niciun rost să ne certăm pe tema asta. Ți-ai

renegat casa și unicele rude rămase, deci și pe mine. Nu facem decât să ne-nvârtim în cercuri, înainte de a realiza că am devenit prea furioși pentru a purta o discuție rezonabilă.

-Am fost prieteni timp de zece ani, șopti Andrew (dar din nou, întotdeauna vorbea încet). Asta nu poate să se ducă pe Apa Sâmbetei doar din cauza unei mici greșeli.

-Dar oh, a fost o greșeală monstruoasă, replică Eris cu blândețe. Andrew, te rog, pleacă.

-Nu, își scutură capul cu încăpățânare. Nu până nu-mi spui că putem fi prieteni din nou. Nu mi-ai răspuns la nici măcar o scrisoare vara asta, și nu am dat de tine nici la telefon.

Eris era de-a dreptul impresionată. Andrew nu fusese nicicând atât de extrovertit în prezența prietenilor ei. De fapt, în acei mulți ani de prietenie de mult apuși, Eris eșuă în misiunea de a-și aminti o

ocazie în care dezvoltase subiectul amiciției lor în public. Căința lui era sinceră, oare?

Hotărî să-și înlănțuiască sentimentele. Nu conta dacă-i părea rău… era dificil pentru amândoi. Era dificil ca ea să-și ofere devotamentul, doar pentru a-l lăsa călcat în picioare de către el.

-Te rog, Andrew, pleacă, repetă Eris.Păru că avea de gând să cedeze, când factorii instigatori

apărură, sub forma lui Harlan Mazello și Gaspard Lachovski.Destinul lucrează în maniere hilare din când în când.Totul a început în cel de-al cincilea lor an.Roderick Acklerey - aducător de probleme renumit la Academie -

era în mijlocul căutării celui mai bun prieten al său, Adam Sorensen. Adam Sorensen își petrecuse mai toată dimineața în detenție (o sâmbătă, în miezul lui martie). Dăduse foc fustei lui Eris Whiteley, justificându-și fapta cu ajutorul a două motive: primul, Adam era nebunește îndrăgostit de Eris pe-atunci, și al doilea, Eris îi spusese lui Adam că nu era un jucător de hochei la fel de talentat ca Liam Lyle, de la Estrenwyn (o afirmație deosebit de falsă, pe care și-a asumat-o doar pentru a-l irita). Ca rezultat al mai sus menționatului incident cu fusta în flăcări, domnișoara Hershel îl condamnă pe Adam la o săptămână de detenție, și Roderick Acklerey, uitând asta, pornise în căutarea prietenului său, în acea dimineață de sâmbătă în martie, 1974.

La un moment dat, în cursul căutărilor, Rory a auzit o mână de lingăi lăudându-se în gura mare despre unele și altele în timp ce-și făceau loc pe îngustul coridor învecinat. Roderick hotărî să-ncerce pe ei o nouă schemă, învățată cu doar o seară în urmă, și deci scrută coridorul în căutarea unei ascunzători demne. Din păcate, coridorul celui de-al doilea etaj din aripa vestică a castelului era unul neobișnuit de gol, o singură tapițerie prăfuită atârnând deasupra dalelor reci de piatră. Rory se piti în spatele tapițeriei, întrebându-se dacă lingăilor le-ar putea scăpa o pereche de picioare. Și, când a făcut-o, tânărul Acklerey a descoperit ceva ciudat. O ușă.

Era probabil un simplu dulap cu produse de curățat, acea cămăruță din spatele ușii din spatele tapițeriei de la cel de-al doilea etaj al Aripii Vestice a castelului, dar lui Rory îi plăceau secretele, și, ca rezultat al acestei nevinovate plăceri, s-a îndrăgostit de camera secretă. Îndrăgostit de-a binelea, chiar până-n punctul în care aproape că le-a dezvăluit băieților mai mici locația acesteia, în timpul unei detenții plictisitoare (se presupunea că ar fi trebuit să lăcuiască băncile, nicidecum să socializeze), cu aproape un an în urmă. Apoi, Rory realiză că natura secretă a camerei era de departe pierdută, nemaiputând deci să considere că-i aparținea. A descoperit un nou dulap spațios în aceeași săptămână, totuși. Prin urmare, nu a fost afectat de situație.

Băieții mai mici, așa cum reiese, adoră și ei lucrurile secrete. Cunoștința existenței acestei camere i-a făcut să joace o farsă

inamicilor săi recunoscuți, supraveghetorilor, pe 27 august, 1975. Îndepărtaseră fiecare obiect de mobilier din birourile acestora, aducându-le pe toate în cămăruța pe care Roderick Acklerey le-o arătase cu câteva luni în urmă. Supraveghetorii au fost furioși, lucru previzibil. Le-a luat 2 zile să-și găsească și mute lucrurile înapoi în birou.

Și atunci au încercat s-o persuadeze pe directoarea Hershel să interzică prezența studenților mai mici de anul III la Festivitatea de Bun Venit, iar Hershel, o directoare înțelegătoare, a aprobat această cerere. Și, când supraveghetorii i-au informat că Hershel le-a interzis prezența la Festivitate, aceștia au decis să producă un haos de zile mari în Sala Festivităților, pentru a încetini procedurile și a agrava starea supraveghetorilor. Au izbutit.

Astfel, ceremonia nu s-a derulat la timp, studenții fiind forțați să aștepte la intrarea în Sala Festivităților în timp ce ultimele resturi erau adunate de profesorii Dawton și Ritwell. Din această cauză, Andrew McLaggen a întrezărit oportunitatea de a se îndepărta de prietenii lui pentru a-și confrunta fosta cea mai bună prietenă, pe Eris Whiteley, aceasta stând pironită dinaintea prietenelor ei, dând din cap plictisită la auzul fiecărei noi bârfe. În consecință, cei doi - Eris și Andrew - au aprins făclia unei certe de proporții și, distrași, unul de argumentele celuilalt, n-au băgat de seamă că Harlan Mazello și Gaspard Lachovski îi observaseră discutând, și deci dădură să se apropie.

Dacă Mazello și Lachovski nu ar fi apărut în acel moment în istorie, restul poveștii noastre ar fi fost foarte, foarte diferit. În orice caz, au făcut-o și nu este, doar pentru că Eris Whiteley i-a spus lui Adam Sorensen că nu e un jucător de hochei la fel de talentat precum Liam Lyle.

Destinul lucrează în maniere hilare din când în când.-Andrew, mârâi Mazello, un băiat scund și corpolent, cu ochi

înguști și buze cărnoase. Ce-avem noi aici? indică spre mica scenă dintre prietenul său și Eris.

Alți studenți de la Geopsia și Santobrocre apărură, incluzând o blondă frumoasă, cu ochi sticloși și un nas drept, pistruiat, însoțită de un brunet chipeș.

-Andrew, repetă fata, nesigură, ce crezi că faci?!-Oh, în orice caz, Colista, nu-ți face griji în legătură cu manierele

când vine vorba de mine, interveni Eris într-o manieră sardonică.N-o observă pe Donna pescuindu-și cu dibăcie din buzunarul

uniformei un briceag, anticipând o altercație.-Trebuie să ne scuzi, o întrerupse Mazello, falsul șarm

prelingându-i-se pe buze. Vezi tu, Andrew aici de față ne-a informat că… relația voastră s-a… încheiat.

Andrew dădu să-și deschidă gura, dar Eris nu era interesată de scuzele sale.

-Purul adevăr, șuieră, încercând să nu arate cât de afectată era de noutăți. Nu mai suntem prieteni. Ați câștigat.

Consideră ultima afirmație capabilă să le mângâie mândria și să curme cearta ce dădea-n clocot.

-Ai grijă pe unde calci, Whiteley, prevăd o căzătură, i-o întoarse fata, Colista.

-Haideți, mormăi Andrew, dar ceilalți prieteni ai săi îl ignorară.Ivan Caldwell, observând că Eris părea implicată într-un soi de

dispută, se-ntoarse de partea ei.-E ceva-n neregulă, Eris? întrebă, fixându-și ochii pe Andrew cu

răceală.-Nu, negă Eris în grabă. Nimic nu-i în neregulă. Totul e-n regulă,

vreau să spun. Acești elevi eminenți aveau de gând să plece.-Noi vom decide când vom pleca, pufni încăpățânatul Gaspard

Lachovski.Eris își dădu ochii peste cap, dorindu-și să se retragă. Băgă de

seamă că o mulțime de oameni își înăbușiră propria conversație pentru a fi părtași la acea scenă, sperând probabil că ceva dramatic avea să se-ntâmple.

-N-aveți de gând să vă duelați? îi chestionă un naiv puști din anul II.

-Nu, șopti Eris.Ivan își scoase, de asemenea, briceagul, în caz de orice.-Ce se-ntâmplă? întrebă Colista. Doar nu credeți că voi, doi

sărăntoci, ne puteți face față, nu?-Să fie cinci sărăntoci, o corectă Alora, făcându-și loc prin

mulțime, jucând pe degete un briceag nou-nouț.Eris observă că era una dintre puținii fără un cuțit la îndemână.-Oh, dar mor de frică, pufni Colista. Ce spui tu, sărăntoacă

Smethley? Ți-ai dori oare ca Ronan să-ți ofere o porție de pumni?Marlene și Donna făcură, la rândul lor, un pas în față. Eris încercă

se le împingă.-Gura, Acklerey! urlă, adresându-i-se Colistei. Și vorbesc serios -

dacă vrei să-ți păstrezi acel adorabil, procurat cu ajutorul magiei mic nas, ar fi mai bine să nu-i mai vorbești așa niciodată.

Era foc în glasul ei, acesta mutilând încrederea Colistei. Brunetul din spatele ei își potrivi mâna pe umărul său.

-Ce se-ntâmplă aici? apăru Roderick Acklerey, aducându-l cu sine pe Jensen Eisenberg și concluzia că mica ceartă avea să se transfigureze în haos pur.

-Oh, frățiorul meu, trădător de zile mari! remarcă Colista. Cum e să trăiești pe străzi, loc de care, dă-mi voie să spun, aparții?!

-Gura, Acklerey! urlă Rory.-Nu, tu gura, Acklerey, pufni Colista.Roderick făcu un pas în față, Eris încercând în zadar să-l rețină:

-Poate c-ar trebui să pleci, murmură băiatul brunet în urechea Colistei.

-Calmează-te, Krieger, se răsti la el. Nu sunt proprietatea ta.-Are dreptate, totuși, mimă Roderick o falsă îngrijorare. Ar trebui

să te retragi, dragă Colista. E o situație deloc confortabilă pentru o floare delicată ca tine. Permite-i lui Krieger să te escorteze, murmură, parcă oferind un sfat prietenesc unui vechi camarad. Știu că-și dorește să te prindă singură de ani buni.

Krieger își desfăcu briceagul, lama ascuțită strălucind în lumina difuză. Eris încercă în zadar să-l strunească pe Rory.

-Aveți de gând să vă calmați?! răbufni Eris. Deși duelul în legătură cu gusturile lui Krieger este o decizie inteligentă, profesoara Hershel e pe undeva pe-aici, și vom avea probleme dacă ne va observa. Acum, aveți de gând să vă-ntoarceți la treburile voastre? Toată lumea! adăugă, ochind spectatorii.

Nimeni nu s-a mișcat. Deși privitorii se poate s-or fi respectat pe Eris, cu siguranță că n-aveau de gând să treacă pe lângă oportunitatea de a privi ceea ce promitea a fi o ceartă extraordinară.

-Haideți, băieți, își reiteră Andrew pledoaria.Refuză contactul vizual cu ceilalți.-Așteaptă un moment, Andrew, îl amână Mazello, vulgar ca-

ntotdeauna. Colista a ridicat o interesantă întrebare…-Pe bune? îl întrerupse Eris, disperată. Nu mă consider teribil de

interesată.Ca și când n-ar fi auzit-o, Mazello continuă:-Ne-ai spus că prietenia ta cu Whiteley e dusă, și totuși aici vă

găsim, în plină conversație. Acum, n-am niciun dubiu în legătură cu loialitatea ta, dar cred că Gaspard are. Nu-i așa, Gas?

Gaspard Lachovski, lingău zăpăcit, privi în jur, confuz, deodată conștient că cineva i se adresase, încă nesigur de ce.

-Spune doar ‟da”, pufni Colista, dându-și peste cap ochii cenușii.-Oh, corect. Da. Da.-Cred c-ar trebui să-i dovedești loialitatea ta, Andrew, continuă

Mazello.-Harlan, haide, capitulă brunetul, Krieger. Nu aici… o să fie prins,

mai mult ca sigur.Eris fu ușurată să afle că cel puțin unul dintre presupușii prieteni

ai lui McLaggen îi împărtășea punctul de vedere. Colista îi ordonă lui Krieger să tacă, în orice caz, și acesta se supuse.

-Nu vreau s-o rănești sau ceva, clarifică Mazello situația. Nici nu visez la o asemenea cerere. Andrew, tot ce trebuie să faci e să-i dovedești lui Lachovski că ești loial adevăraților tăi prieteni. Tot ce trebuie să faci e să ne oferi… Colista?

-Medalionul lui Eris Whiteley, fixă cu ochii-i de gheață colierul argintiu de la gâtul lui Eris.

Cerere ostentativă, rumegă Andrew. Pentru a-i lua medalionul, ar fi trebuit s-o rănească.

-N-o să puneți mâna pe el, afirmă Eris cu fermitate, asigurându-se că strânsoarea din jurul brațului lui Rory n-avea de gând să cedeze. De fapt, conversația asta s-a terminat.

Dar nimeni n-avea de gând s-o asculte.-Fă-o, Andrew, îi ordonă Colista. Fă-o, sau ia-ți gândul de la

prietenia noastră.-McLaggen, pui mâna pe Eris împotriva voinței ei și încalci

regulile Academiei. Deci primești detenție, se încruntă Donna, de-a pururi puterea executivă.

Lachovski pufni disprețuitor. Evident, dacă McLaggen n-avea s-o facă, lucruri mult mai rele decât o simplă detenție aveau să se petreacă.

-Știi ce?! începu roșcata, iritată. Asta e stupid. Dacă-mi vrei medalionul, poți să-l iei. Voi avea nevoie de el mâine, totuși, e ceva… important, își smulse colierul de la gât, întinzându-și mâna tremurândă spre el.

Mazello își ridică propria mână, în semn de avertisment.-Ia-l de unul singur, Andrew, scrâșni din dinți, orice urmă de șarm

superficial de mult risipită.Eris îl privi în ochi pe Mazello și-și potrivi colierul la gât. Andrew

n-avea cum să-i facă rău. N-ar fi putut.-Andrew, murmură Colista. Fă-o, acum.-Acum, aprobă Lachovski.Mai toți studenții din jurul lor priveau drama ce fierbea înlăuntrul

conversației. Eris dădu drumul încheieturii lui Rory, fără să vrea. Îl privi pe Andrew. Acesta își încleștă pumnul, înainte de a-și întinde degetele lungi, albe ca ceara.

-Andrew, te rog, șopti Eris.Nu era speriată de presupusul atac, dar prospectul pierderii

încrederii în Andrew era agonizant.-Andrew.Mâna băiatului palid de la Santobrocre zvâcni. Își ridică

antebrațul în grabă. Donna, Alora, Marlene, Rory și chiar și Jensen își pregătiră bricegele. Alți câțiva studenți de la Santobrocre făcură întocmai. Colista, singură membră a Geopsiei prezentă, făcu la fel. Eris nu-l observa decât pe Andrew. Mâna îi zvâcni din nou.

Apoi, multe lucruri se-ntâmplară deodată.În timp ce mâna lui Andrew continua să se ridice, Colista își ridică

briceagul și dădu să-l arunce spre Alora Smethley. Rory își ridică la rândul său briceagul și, în mintea lui, finisă mișcările unui atac demențial. Ivan păși în față, pregătit s-o-mpingă pe Eris din calea lui McLaggen, iar Krieger, brunetul, o înșfăcă pe Colista, împingându-i micuțul trup în mulțime.

Un gest, totuși, le-ntrecu pe toate, prin importanță și spectacolul oferit. Ca de nicăieri, un băiat înalt, cu păr șaten, dezordonat, apăru. Adam Sorensen- căci el era, și nimeni altul- se iți dinaintea lui Marlene și, cu o mișcare simplă, grațioasă, absolut nimicitoare, îl pocni pe Harlan Mazello în falcă. Eris icni iar Alora mai că-și scăpă cuțitul din pricina surprinderii; Mazello era la pământ, un moment mai târziu, gemând îndurerat.

Sala se înecă în tăcere pentru câteva clipe. Într-un sfârșit, Roderick Acklerey remarcă:

-Ei bine, cel puțin l-am găsit pe Adam.Apoi, Krieger și Lachovski își ridicară bricegele, și- scuzați clișeul-

iadul se frânse pe pământ.

(Ioana d'Arc)

Anastasia Hershel a fost născută pentru a fi profesoară. Poseda o construcție înaltă și impunătoare, un ton elegant și totuși aspru, buze, atât de facil de cusut într-o subțire, aproape insesizabilă dungă, ochi abisali ce-ar fi putut obține răspunsul just chiar și de la o piatră. Zvâcnetul unei sprâncene perfect arcuite era suficient pentru a-l convinge chiar și pe cel mai sceptic om că era o expertă în ceea ce privea fieșice subiect. Nu se simțea niciodată nevoită să-și ridice vocea pentru a atrage atenția unei clase. Toate lucrurile care-i defineau aparența- părul cătrănit, strâns cât mai departe de chipul osos, rochiile lungi, ce mângâiau cu tandrețe dalele de piatră, indicau un tip de persoană. Justă, clară, concisă. Acel soi de personalitate disciplinară ce revendica, fără vreun efort considerabil, respect. Anastasia Hershel a fost născută pentru a fi profesoară, am hotărât asta deja. Dar, în acel moment, își dorea să nu fi fost cazul.

-Niciunul dintre voi, începu, traversându-și propriul birou, n-o să plece până când nu primesc răspunsurile pe care le cer.

Tocurile cizmelor ei până la genunchi –din piele întoarsă, o nuanță bolnăvicioasă de verde mâlos - păcăneau în surdină pe podeaua dură, și chiar și aerul care îneca biroul slab luminat părea să scâncească. Totuși, cei 9 studenți înșiruiți dinaintea-i continuară să mențină o liniște dureroasă. Fiecare se holba la porțiunea de perete ce-i corespundea, scaunele fiind orânduite în fața zidului. Știau că o confesiune avea să urmeze contactului vizual cu directoarea. Hershel pufni, tăcută pentru câteva momente, înainte de a se-ndrepta spre unul dintre studenții de la capătul șirului.

-Domnule Eisenberg.Nefericitul Jensen Eisenberg păru pe cale să verse. Toate celulele

din trupu-i de-un metru și-un zâmbet se zguduiră, de la smocul de păr de-un roșcat- brun până la călcâiele învelite-n piele.

-Da… domnișoară?

-Poți tu oare să oferi un răspuns demn de întrebarea mea? îl îngrădi profesoara Hershel, potrivindu-și degetele subțiri pe spătarul scaunului său.

Jensen, cu ochii bulbucați, își reuni curajul și murmură, sfârșit:-Eu… ei bine, eu nu… care era întrebarea, din nou?Înfuriată, dar nici pe departe intimidată, Hershel își reiteră

precedenta cerere:-Am întrebat care dintre voi a dat startul învălmășelii din fața

Sălii Festivităților. Învălmășeala care- dacă-mi permiteți să adaug- a implicat peste cincizeci de studenți și a rezultat într-o mulțime de… răni.

-Oh. Oh, ăm…nu știu… n-am văzut nimic prea clar. Era… era foarte aglomerat pe-acolo.

Hershel își arcui una dintre neobositele sprâncene:-Așa să fie?Jensen aprobă.-Ești sigur că nu-l protejezi pe unul dintre prietenii tăi, domnule

Eisenberg?-Nu! Bineînțeles că nu fac… nu!-Nu domnul Acklerey?-Nu.-Domnișoara Huntington?-Nu.-Domnul Crawford?-Nu!-Domnul Sorensen, atunci?-Nu! D… domnișoară, jur că nu știu cine…Dar Hershel își pierduse deja interesul. Valsă spre celălalt capăt

al rândului, unde Donna Huntington emana un aer aristocratic. În vreme ce Hershel se apropie, în orice caz, determinarea din ochii ca de chihlimbar ai Donnei începu a șovăi. Șuvițele-i buclate scăpaseră de sub control, încercând să mascheze o tăietură ce marca fruntea tinerei. Când răsuflarea rece a directoarei o învălui, Donna păru să-și înăbușe întreaga mândrie față de cicatricele căpătate în luptă. Donna Christine Huntington juca conform regulilor, și era pe cale să fie nevoită să mintă în fața unui profesor.

-Domnișoară Huntington, începu profesoara Hershel pe un ton mătăsos, poate că tu-mi poți spune ce s-a întâmplat? Poate că tu-mi poți spune cine a dat startul acestei lupte…

-Santobrocre și Geopsia, domnișoară, murmură Donna. Ei au fost.-Înțeleg asta, o anunță profesoara, constrânsă de situație. Înțeleg

asta, în ciuda unor pumni bine plasați care-au dus la o duzină de amnezii temporare, aruncă o privire plină de înțeles spre Rory Acklerey, care strâmbă din nas în mijlocul șirului. Cu toții au ajuns la un consens, și se pare că o mână de studenți de la Santobrocre și o tânără de la Geopsia v-au îmboldit, dar unul dintre voi –un student din anul

VII, membru al uneia dintre casele de care eu răspund- a inițiat, de fapt și de drept, porțiunea fizică a încăierării. Din moment ce Carlotta Meadows și Michelle Morgenstern nici măcar nu coborâseră din trăsuri atunci, n-am găsit necesară chemarea celor două aici. Acum, domnișoară Huntigton, îmi poți spune care dintre voi a deschis porțile Iadului? Care dintre voi l-a pocnit pe domnul Mazello?

Donna ezită. Își deschise și închise gura de două ori, înainte de a putea să afirme, pierdută:

-Nu știu, domnișoară. Eu… nu am văzut cine l-a pocnit.Expresia profesoarei Hershel se răci considerabil. Se îndepărtă în

grabă de Donna, fixând-o cu privirea pe Marlene Prescott. Marlene încerca în zadar să oprească sângerarea genunchiului său. În orice caz, când directoarea se pironi dinaintea-i, încetă.

-Domnișoară Prescott? Ai fost cumva tu?-Nu, domnișoară.-Cine a fost?-Nu știu, domnișoară.-Și tu, domnule Caldwell? se întoarse Hershel spre băiatul pierdut

în gânduri.Ivan își scutură capul:-Îmi amintesc că unul dintre pumnii pe care i-ați menționat

anterior m-a lovit și pe mine, murmură, deloc convingător. Totul este în ceață. Totuși, dacă dumneavoastră…

-Domnule Crawford?Băiatul blond din stânga lui Marlene își scutură capul:-O pereche de puștoaice de la Xerakyrie îmi povesteau ce se

întâmplase în Sala Festivităților, n-am văzut mai nimic.Profesoara Hershel aprobă, permițând întregului birou să rămână

într-o tăcere sepulcrală pentru un moment:-Mă îndreptățiți, când afirm că niciunul dintre voi nu se va…

spovedi? întrebă deodată, cererea întâlnită fiindu-i de și mai multă tăcere. Foarte bine, atunci. Profesorul Dawton îi pune la punct, în momentul de față, pe așa-zișii voștri oponenți. Nu vă pot spune nimic despre pedepsele lor. Știu doar că, cu fiecare oră care va trece fără ca adevărul să-mi fie mărturisit, fiecare dintre voi 9 va aduna câte 2 detenții. Activitățile extrașcolare precum hocheiul, fotbalul, echitația, cricketul, orchestra, șahul, dezbaterile, atletismul și teatrul sunt strict interzise.

Un murmur colectiv o făcu pe Hershel să continue:-Duritatea acestei pedepse depinde de voi, încheie ea. Și nu

există o manieră în care să exprim cât de dezamăgită sunt de voi toți - în primul rând, pentru evidenta voastră participare într-o atât de rușinoasă manifestare a barbarismului… și mai apoi pentru stupidul, lipsit de respect refuz de a coopera cu mine. Acum, detențiile vor fi acordate începând cu următoarea oră. Nu mai am nimic de sp…

-Eu am făcut-o.

Hershel - împreună cu toți ceilalți, incluzându-l aici și pe Adam - se întoarseră pentru a o privi pe cea ce-și confesase presupusa vină:

-Tu, domnișoară Whiteley?Eris clipi des, adunându-și curajul înainte de a aproba scurt:-Da, domnișoară, eu… eu am început lupta.Profesoara își încrucișă brațele la piept, apropiindu-se de roșcată

cu neîncredere brăzdată pe chip:-Tu l-ai lovit pe Mazello? Tu i-ai dislocat falca? pufni ea.Eris își trecu la repezeală o mână prin păr, conștientă că pumnii

săi erau mici, oscioarele părând gata să se sfărâme:-Eu… ăăm… trag de fiare.-Domnișoară Whiteley…-E adevărat, domnișoară directoare, continuă Eris. Serios, eu…

eram furioasă și lucrurile s-au întâmplat mult prea-n grabă, și-ar fi trebuit să vă spun asta mai devreme, dar mi-a fost… presupun că mi-a fost teamă.

Pentru un minut agonizant, profesoara o privi pe tânără cu o intensitate nemaiauzită:

-Toți ceilalți, puteți pleca, cedă într-un final.Fără vreun cuvânt, cei opt părăsiră biroul. Eris răsuflă ușurată,

așteptând emoționată pedeapsa ce avea să-i fie oferită, de-ndată ce domnișoara Hershel și ea aveau să rămână singure:

-Domnișoară Whiteley, repetă Anastasia Hershel, încă sceptică. Ești sigură că-ți dorești să fii țapul ispășitor?

-Nu-mi doresc, domnișoară, protestă Eris, serioasă. Dar este vina mea, și-mi asum faptele.

-Deci nu-ncerci să acoperi pe nimeni?Eris își acordă timpul necesar pentru a făuri un răspuns

satisfăcător:-Domnișoară, dacă nu eu am făcut-o, atunci cine? Cunoscându-

vă elevii, Acklerey sau Sorensen, nu-i așa?Hershel nu-i contestă logica.-Și mi-aș asuma oare vina, știind că ei ar putea s-o pățească?

zâmbi Eris.Profesoara de trigonometrie o fixă pe Eris cu privirea:-Foarte bine, atunci.Și părea atât de dezamăgită încât Eris și-ar fi dorit să-și

redacteze afirmația: gândul că directoarea - o profesoară pe care o admira într-atât de mult - avea s-o disprețuiască era imposibil de suportat.

-Întreaga chestiune mă ponegrește atât pe mine, cât și pe întregul personal. O scrisoare va fi trimisă bunicii tale și… ei bine, în ceea ce-ți privește colegii…

-Dar nu știau, o întrerupse Eris. Vreau să spun… erau acolo cu toți ceilalți, bineînțeles, dar pumnii celorlalți și aglomerația,

amenințările… nu e posibil ca ei să fi spus adevărul când v-au mărturisit că nu știau cine i-a cauzat lui Mazello… dislocarea fălcii?

-Este posibil, fu de acord Hershel, fără tragere de inimă. Dar tu, domnișoară Whiteley… mă tem că nu ne permitem să trecem cu vederea un asemenea incident.

-Nu, fu de acord roșcata.-Îți vei petrece fiecare după-amiază de vineri de pe luna asta în

detenție și îți sunt interzise activitățile extrașcolare pentru întregul an școlar.

Eris își coborî privirea:-Da, domnișoară.-Trebuie să înveți, Eris, că a fi de-a dreptul curajoasă nu

înseamnă întotdeauna să te axezi pe metoda Adam Sorensen în orice situație… care, în principiu, implică insulte și atacuri violente.

Reținându-și un zâmbet, Eris aprobă:-Da, domnișoară, spuse din nou pe un ton grav. Îmi pare rău că

una ca asta s-a-ntâmplat.Hershel aprobă, chipu-i fiind impasibil:-Poți pleca.-Da, domnișoară.Și a făcut-o.Odată rămasă singură, profesoara Hershel se așeză pe scaunul

tapițat cu velur, scuturându-și capul. Deci Eris Whiteley dăduse startul unei învălmășeli de zile mari în fața Sălii Festivităților… și, deși nu era adevărată, întreaga chestiune constituia o povestioară hilară pentru întâlnirile Consiliului profesoral. Își permise un mic zâmbet.

-Bine pentru ea.

(Frânturi Despre Adam Sorensen)

Adam Sorensen era înalt. Avea păr castaniu, care, întocmai precum însuși Adam, nu părea nicicând dispus să coopereze. Era chipeș, cu ochi migdalați, abisali și un lung, drept nas. Avea un ten de invidiat, dinți albi, strălucitori și un rânjet strâmb. Juca hochei pe iarbă mai bine decât mai toți oamenii pe care-i cunoscuse vreodată și deținea un umblet distinctiv: un leneș și totuși practic, stăpân pe sine mers ce părea să sugereze că, oriunde-ar fi, locul era îndeajuns de confortabil și, oricine l-ar vedea ar fi trebuit să se simtă norocos că a depus efortul necesar pentru a se lăsa privit.

Adam Sorensen fuma prea mult.Și-a petrecut prima zi de toamnă, în 1975, negândindu-se la Eris

Whiteley. Vreau să spun, și-a petrecut prima zi de toamnă, în 1975, determinat să nu se gândească la Eris Whiteley. În urma debarcării din tren, optă pentru o călătorie la pas spre școală, și, când toate caleștile o porniră la drum, își strecură o țigară-ntre buze, o aprinse și savură pe de-a-ntregul drumeția în solitudine spre castel.

Și chiar nu s-a gândit la Eris Whiteley pentru acea jumătate de oră.

Apoi, a ajuns în fața Sălii Festivităților. A observat mica dramă reieșită din discuția lui Eris cu cei de la Santobrocre, dar a preferat să nu spună nimic, din moment ce se hotărâse că nu mai dorea să-i pese de anterior menționata roșcată. Totuși, i-a ascultat, înainte de a-și da seama ce era pe cale să se întâmple. Fără să gândească, fără ca măcar să ia în considerare consecințele (și ar fi putut să fie multe pentru Adam, dar vom vorbi despre asta mai târziu), făcu un pas în față, pironindu-se dinaintea lui Marlene și trântindu-l pe Harlan Mazello la pământ.

I-a dislocat falca, dar n-a aflat asta decât mai târziu, în biroul directoarei Hershel, imediat după ce Eris Whiteley a mărturisit, în așa fel încât ceilalți să nu primească detenții și interdicții. Ar fi fost chiar mândru de faptul că-i dislocase falca tipului dacă nu s-ar fi simțit atât de putred pe dinăuntru din cauza tuturor celorlalte lucruri.

Totuși, Adam părăsise biroul odată cu ceilalți, păstrându-și buzele cusute. Menținerea tăcerii nu fusese niciodată punctul său forte, dar lucrase în acel sector în ultimul timp.

(Și Mai Multă Ioana d'Arc)

Ceremonia de bun venit- care, cu eforturile combinate ale celor mici de a provoca ravagii și lupta celor din anul VII, fusese amânată cu aproape o oră- s-a dovedit a fi mai zgomotoasă decât Eris și-o amintea. Ea, împreună cu ceilalți studenți chemați în biroul directoarei Hershel, întârziaseră, din cauza prelegerii acesteia. Adversarii lor se furișară în Sală câteva minute mai târziu, evident contrariați din cauză că profesorul Dawton îndrăznise să-i pedepsească. Andrew refuza să mențină contactul vizual cu ceilalți.

Mâncarea a sosit și ea, câteva clipe mai târziu, dar nu înainte ca domnișoara Hershel să se ridice de la Masa Profesorilor și să încropească un discurs:

-Realizez, începu, o licărea de amuzament strălucindu-i în ochii negri, că aceasta a fost o seară relativ dramatică. Nu pot decât să sper că restul anului va trece într-o manieră cu mult mai plictisitoare. Asemenea altercații n-ar trebui să mai ajungă la urechile mele, așa cum urmărilor acestora le este interzis să ajungă la infirmerie. Când zarva poposește asupra lumii, e de datoria noastră să rămânem uniți. Acum, poftă bună.

O mulțime pestriță de oameni își făcu intrarea, ținând pe brațe farfurii pline ochi cu mâncare.

-Uniți, bine zis, remarcă Donna, un sfert de oră mai târziu, întinzându-se în căutarea bolului cu piure. Când am fost toți uniți? Când n-au existat conflicte?

-Când n-a existat o mână de oameni machiavelici, serios acum? adăugă Marlene pe un ton întunecat. Fără supărare, Eris. McLaggen obișnuia să fie în regulă…

-Vorbește pentru tine, murmură Donna.Alora păstră tăcerea de-a lungul cinei, lucru deloc caracteristic

ei:-Ești în regulă, Lore? o întrebă Eris. Nu arăți prea bine. Ai nevoie

de o vizită la infirmerie?-Sunt bine, oftă Alora.Încrezătoarea, plina de viață fire îi era fanată degrabă, alterată

de un simțământ necunoscut celorlalte:-Presupun că mă gândesc la ce-a spus Colista despre mine… și la

anul trecut, când Lachovski era să mă sugrume.Onestitatea ei o izbi pe Eris din plin. Marlene își lăsă unul dintre

brațe să cadă pe umerii înguști ai brunetei:-Ai fost prinsă într-o ambuscadă, Lore, explică Marlene,

imperturbabilă. Sunt doar niște lași, toată gașca lor, și sunt atât de furioși doar pentru că o fată ca tine n-ar ieși în veci cu niciunul dintre ei.

Alora zâmbi apreciativ și-și ridică privirea pentru a o întâlni pe a lui Eris:

-Deci, de ce-ai făcut-o, roșcato?Eris își arcui sprâncenele, luând o înghițitură din paharul ei, plin

ochi cu lichior de ouă:-Ce-am făcut?-Ai luat vina asupra ta, elaboră Alora în șoaptă. De ce i-ai spus

directoarei că tu l-ai lovit pe Mazello?-Cineva trebuia s-o facă, ridică Eris din umeri, considerând asta

evident. N-am vrut să primiți detenții. N-am vrut să vi se interzică activitățile. Și era clar că Sorensen n-avea de gând să vorbească.

-Nu văd care-i treaba, admise Donna. Vreau să spun, da, mă bucur c-ai făcut-o, așa nu trebuie să-mi petrec nopțile cu Hershel și nu mi se interzice să joc hochei, dar, Eris, anul școlar nici n-a-nceput și deja am căpătat o reputație demnă de milă. Poate c-a fost o faptă nobilă, dar nu atât de strălucită, nu-i așa?

-Mulțumesc pentru susținere, Donna, replică Eris. Ascultați, nu-mi prea pasă. Am patru detenții și o duzină de interdicții… dacă Sorensen ar fi fost acuzat… ei bine, ar fi avut de suferit, doar pentru că el intră mai mereu în bucluc.

-Presupun, aprobă Marlene. Păi, eu am terminat- cred c-o să mă îndrept spre dormitor.

-Ai terminat? Mar, n-ai mâncat mai nimic, protestă Eris.-Sunt la dietă, le informă Marlene, aruncându-i trupului său priviri

piezișe, deloc satisfăcută.-O dietă? o luă peste picior Alora. Marlene, ești stupidă în ceea ce

privește mâncarea, pe bune acum.

-Mi-o spune bățul.-Ce? Dar eu nu-s… se ridică Alora, analizându-și formele.-Ești frumoasă, Mar.-Hmmm, ar trebui să fiu, pufni ea, amuzată. De-abia dac-am

mâncat ceva în ultima lună.-Ai terminat și tu, Mar? întrebă un băiat de la masa de alături.Avea păr blond nisipiu, aproape șaten, ochi albaștri, o expresie

blândă și o farfurie goală:-Dacă te îndrepți spre salon, vin și eu.-Sigur, Felix, zâmbi Marlene, în timp ce Felix Crawford se

îndepărtă în grabă de masă.Deținea la rându-i câteva răni de pe urma luptei, inclusiv un

pulover ferfenițit și o vânătaie pe frunte.-Ne vedem mai târziu, le făcu fetelor cu mâna.-Nu face nimic ce eu n-aș face! chițăi Alora.-Cum ar fi ce, mai exact? întrebă Donna. Ești o cocotă, Lore.-Nu fi rea, o întrerupse Eris.Alora oftă: -Cred că asta înseamnă ‟dulceață” și nu puteți spune nimic

pentru a-mi schimba opinia. Oricum, chestia asta e un mister pentru mine. Marlene continuă să iasă cu porcul ăla, Miles Hampson, deși are un tip perfect ca Felix Crawford alături.

-La ce te referi când spui ‟are”? icni Donna, surprinsă. Doar nu crezi că lui Crawford îi place de Marlene, nu-i așa?

Alora și Eris pufniră:-Cred că ești oarbă, asta cred, Donna dragă, îi răspunse Alora.Donna se încruntă.Când farfuriile cu felul principal au fost golite, desertul a sosit.

Când farfuriile cu desert au fost golite, a venit timpul pentru somn.-Cele de la Ailezaria, pe aici, încercă Eris să le atragă atenția.Fetițele din primul an, proaspăt sortate, își ridicară privirile,

emoționate. Nu erau obligate s-o urmeze, dar mai toate o făcură. De-a pururi cea responsabilă, Eris le ghidă pe scări și coridoare, în direcția celui de-al cincilea etaj și al dormitoarelor casei lor.

De-a lungul drumului, câțiva studenți o opriră pentru a o felicita și a-i mulțumi. La urma urmei, îl trântise pe Mazello la pământ - dar cât de iute se răspândeau noutățile. La cel de-al doilea etaj, în orice caz, cineva se pironi dinaintea ei, și era o persoană pe care Eris nu-și dorea s-o întâlnească.

-Ce zici de-o discuție, Whiteley? întrebă Adam, cu o urmă de nesiguranță în glas.

-Trebuie să le duc pe cele mici în dormitoare, planurile de așezare sunt la mine, replică Eris cu răceală. Poate mai târziu.

-Ivan a terminat cu ai noștri, se poate ocupa și de ale voastre.Ivan era disponibil și calificat, dar Eris se încruntă, rămânând

nesigură.

-În regulă, se decise.Nu putea să doară. Îi înmână lui Ivan planurile și se apropie de

Adam Sorensen. Așteptă să rămână singuri pe coridor înainte de a vorbi.

În anii ce aveau să urmeze, Eris nu-și putea aminti replica pe care se aștepta s-o audă în acel moment, dar, oricare ar fi fost aceea, nu a fost și ceea ce Adam a spus.

-La ce naiba te gândeai?Lovitură.-C…ce? reuși să articuleze roșcata.-La ce te gândeai?-Eu…Dar niciun răspuns nu părea adecvat.-Despre ce vorbești, Sorensen?-Vorbesc despre piesa idioată pe care-ai pus-o-n scenă cu

Hershel de față, răbufni Adam. Vorbesc despre cum ai… ai cules laurii pentru pumnul care l-a doborât pe Mazello, când nimeni…

-Cules laurii? repetă Eris, neîncrezătoare, starea de spirit alterându-i-se în grabă. Mă scuzi, ‟cules laurii”? Ești de-a dreptul nebun!

-De ce i-ai spus lui Hershel că tu ai început lupta?Ochii verzi ai lui Eris se îngustară:-De ce nu i-ai spus lui Hershel că tu ai început lupta?!-N-am început nimic, ridică Adam din umeri. L-am pocnit pe

Mazello. N-am fost nici măcar implicat în micul tău Festival al Iubirii. Dar n-aveai niciun drept să-ți asumi pumnul.

Eris nu s-a deranjat să-i spună că, tehnic, n-a spus niciodată nimic despre pumn. Sugerase asta, da, dar să se confeseze de-a dreptul - nu. În loc de asta, își aruncă mâinile în aer și-și scutură capul, surprinsă.

-Doamne, Sorensen, nici măcar eu nu mă așteptam să mă învinovățești pentru asta!

-Nimeni nu te-a pus să iei vina asupra ta! exclamă tânărul, zgomotos.

-Și nimeni nu te-a pus să-l lovești pe Mazello! contracară Eris. Nu mi-am asumat vina pentru tine! Nu voiam ca ceilalți să aibă de suferit.

-Ai primit patru detenții- Dawton le-a dat celorlalți doar câte două!

-Ei bine, ce are asta de-a face cu mine? De ce nu țipi la el?-Pentru că nu pot să te sufăr, alergând în sus și-n jos,

comportându-te de parcă sanctificarea ta a fost deja programată, pufni Adam. Tu ești aia care a-nceput toată treaba cu McLaggen, Mazello, Colista Acklerey și ceilalți- n-ar trebui să primești detenție pentru asta?

-Despre ce vorbești? chițăi Eris, incapabilă să facă față pumnilor pe care-i primea. Cine se comportă de parc-ar fi fost sanctificat? Nu ți-am adresat nici măcar un cuvânt!

-Vei încerca să-mi scoți ochii cu asta pentru tot restul anului, o asigură el. Și-ți spun doar că n-o să țină. Dacă ai de gând s-o joci pe Ioana d'Arc, nu te-nfuria când urmează să fii arsă pe rug. E clar? Pentru că eu nu mă voi simți vinovat, și n-ai să mă faci să-mi cer scuze pentru că te-am băgat în belele. De fapt, ar trebui să-mi mulțumești. I-am dislocat falca idiotului, la urma urmei.

Eris clipi des. Calmă din nou, își trecu o mână prin părul lung și încercă să interiorizeze tirada lui Adam:

-Ar trebui să-ți mulțumesc? Cum ai ajuns la asta?-Știi tu, replică el, te-am ferit de-un munte de dramă.Eris încercă să obiecteze, dar Adam continuă:-Aveai nevoie de cineva care să oprească tot balamucul ăla. Nu

puteai face față adevărului din spatele situației.-Care, mai exact?-McLaggen ți-ar fi smuls colierul de la gât.Pentru un moment, cei doi studenți părură să semneze un acord

tacit. Adam permise cuvintelor să pătrundă-n inima roșcatei, aceasta încercând în zadar să scornească o replică.

-Ți l-ar fi smuls și s-ar fi decis, o dată pentru totdeauna, că e împotriva ta, lucru căruia, sincer să fiu, Whiteley, nu cred că i-ai fi făcut față.

Eris șovăi.-Și de-aia l-ai pocnit pe Mazello, nu-i așa? Pentru a mă salva pe

mine de… adevărul de nesuportat?Adam își scutură capul:-L-am pocnit pe Mazello pentru că mă calcă pe nervi. Dar v-am

ajutat pe tine și pe dragul meu Andrew de-a lungul procesului. Nu trebuie să-și aleagă partea acum. Gândește-te doar, cât de convenabilă e toată treaba asta pentru el?!

-Nu știi ce ar fi făcut, murmură Eris. Și nu știu cum poți justifica ce-ai făcut, spunând că ai prevenit ceva mai rău, când lovitura asta a cauzat o mare zarvă.

-Și ce? Mă bucur că l-am lovit… dacă ai fi avut un dram de curaj, ai fi făcut-o înaintea mea!

-Ce vrei…?-Nu poți să stai și să le permiți celorlalți să spună tot ce le ajunge

pe vârful limbii, Whiteley.-De fapt, asta e exact ceea ce tu ar trebui să faci, Sorensen. N-ai

auzit niciodată de ‟ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”?-Se numește ‟să te răscoli pentru lucrul potrivit”, Whiteley!-Dar trebuie să-ți alegi bătăliile! strigă Eris, furioasă. Și ăsta n-a

fost momentul oportun pentru începerea unei lupte. Erai într-un hol aglomerat, cu duzine de alți oameni în jur, care ar fi putut să fie - și au fost, pot adăuga - afectați.

-Nu-mi spune că de-aia ai dat înapoi, o zeflemisi Adam. Ai dat înapoi pentru că McLaggen era acolo.

Eris strâmbă din nas:-Mă scuzi? spuse în tăcere.Adam ar fi trebuit să dea înapoi în prezența unui asemenea soi

de furie. Dar din nou, Adam Sorensen nu făcea mai niciodată ce-ar fi trebuit.

-Ai dat înapoi pentru că McLaggen era acolo, repetă el. De fiecare dată când vreun fel de nedreptate se petrece, icnești și înăbuși revolta înainte ca așa-zișii capi ai acesteia să-și dea seama. Dar când McLaggen e implicat, devii deodată drapelul diplomației, și noi ar trebui să ne alegem pur și simplu ‟bătăliile”. Eventual, va trebui să realizezi că, deși nu ți-a smuls colierul, te-a rănit. Pentru că și-a ales deja partea, și tu nu…

Jap!Amprenta micii ei palme ardea mocnit pe obrazul lui. Îl masă cu

grijă, și, deși nu părea surprins, fu redus la tăcere.-Nu știi despre ce vorbești, șopti, glasu-i fiind îmbăiat în venin. Și

dacă tu crezi gunoaiele astea, ești mai prost decât aș fi crezut. Mai prost decât chiar el.

Cu asta, făcu stânga împrejur și o porni în josul coridorului. Se opri, totuși, după doar câțiva pași:

-Și de unde știi cine e Ioana d'Arc?! urlă, dar, în timp ce Adam încerca să-i răspundă, își scutură capul. Nu contează. Nu vreau să știu.

Și a alunecat pe scări, convinsă că n-ar fi suportat încă o clipă în preajma lui.

(Dramă)

-N-ai de gând să ne spui ce-ai vorbit cu Adam, nu-i așa? întrebă Alora, privind-o pe Eris clătindu-și fața.

-Ce te face să spui asta?-N-ai scos nici măcar un cuvințel de când ai intrat, acum 10

minute, ridică din umeri bruneta. Exceptând, și citez, ‟Îl urăsc”. Și presupun că asta era o referință la Adam.

-Era, recunoscu Eris, punând prosopul pe chiuvetă, înainte de a o ghida pe Alora spre dormitor. M-a învinovățit pentru că am ‟cules laurii” destinați pumnului.

-Glumești, se minună Marlene, care-și pieptăna părul lung și blond dinaintea oglinzii. N-a făcut-o! Nu poate!

-A putut și a făcut-o. A spus că o joc pe Ioana d'Arc.-De unde știe cine e Ioana d'Arc? Nu pare un istoric împătimit, știi

tu, explică Alora.Eris își scutură capul pentru a-și indica neștiința.-Cine e Ioana d'Arc? întrebă Donna, curioasă.-O martiră, replică Marlene. Asta e bizar. De ce-ar fi furios? Tu ai

intrat în belele.Întrebarea zăbovi în tăcerea dormitorului pentru aproape un

minut, înainte ca Michelle Morgenstern, colega lor de cameră, să intre.

-A fost un festin adevărat, zâmbi ea. Mi-a plăcut la nebunie tarta de căpșune! Vouă nu?

Michelle - sau Shelley - Morgenstern era o fată simplă, cu chip rotund și o personalitate vulcanică, nu prea apropiată de cele patru, căci prietena cea mai bună a lui Shelley era ultima lor colegă de cameră, în prezent absenta Carlotta Meadows.

Shelley observă starea contemplativă a celorlalte patru, și deci le întrebă, nedumerită:

-Care-i treaba? S-a-ntâmplat ceva?Donna își dădu ochii peste cap:-Doar dramă, Shelley. Munți și munți de dramă.-Oh, bine! chițăi Shelley. O să mă schimb și spăl pe dinți. Apoi, va

trebui să-mi spuneți totul. Își culese câteva pungi din valiză și se grăbi spre baie.Marlene își lăsă peria de păr să cadă pe noptieră și se așeză cu

grijă pe patul cu baldachin asupra căruia își proclamase stăpânirea.-Știu peste ce nu pot să trec, remarcă, după o bucată de timp.

Nu pot să cred că Luke Harper ți-a spus deja ‟Te iubesc”.Eris pufni în hohote de râs:-Mar, după tot ce s-a-ntâmplat azi, asta te deranjează pe tine?Marlene dădu din cap:-E doar… atât de amuzant! Și nu s-a despărțit de tine când nu i-

ai spus-o și tu.-N-am putut s-o spun, o corectă Eris.-Nu contează, murmură Alora. Mi-e teamă că ai căzut în

categoria ‟fete rele” alături de noi, roșcato.-Ce vrei să spui?-Fetițele cuminți spun ‟Te iubesc”, o informă Alora, înainte de a

se cocoța în propriul pat.Eris oftă.-Mă întreb unde e coleguța noastră, cugetă Alora cu lenevie-n

glas.Donna pufni:-Pe bune? Carlotta a ocupat mai multe paturi în școala asta decât

orice altă persoană din istorie.Carlotta Meadows avea o reputație.-E cu vreun tip, sau ceva.Doar că nu era. Dar vom vorbi despre asta mai târziu.-Noapte bună, le ură Eris celorlalte. Vise plăcute, și fie ca mâine

să nu fie așa un eșec precum ziua de azi.-Amin, aprobară Alora și Marlene.Au adormit, înainte ca Shelley să se întoarcă din baie.Destinul lucrează în maniere hilare din când în când.Au fost trezite, dis-de-dimineață, de un țipăt ascuțit și

pătrunzător.

Capitolul II- Începutul anului

Un raport oficial a fost întocmit, desigur. Întotdeauna se apelează la astfel de lucruri, și totul pare să se desfășoare în aceeași manieră. Ora, locul, natura incidentului, implicarea externă, și apoi- dacă există vreun fel în care situația poate fi evaluată – o oarecare concluzie. Concluzia acestui raport era succintă și incompletă, căci ceea ce se întâmplase în acea dimineață era neștiut la ora la care raportul a fost redactat. Pe atunci, duzine de rapoarte similare erau încropite, cu un soi de regularitate alarmantă, iar acest incident se evidenția cu ajutorul unui singur aspect: locația.

Astfel de lucruri nu se petreceau, de obicei, la Academie.Dar, înainte de asta, câteva cuvinte despre Carlotta Meadows.Dacă înțelegeți cum vederea unui film de-al lui Audrey Hepburn

poate afecta o persoană, poate că o puteți înțelege și pe Carlotta

Meadows. Era frumoasă. Deținea acel tip de frumusețe, frumusețe căreia-i arunci o privire, în grabă, în stația de metrou, și pe care n-o mai uiți nicicând. Carlotta Meadows era de-a dreptul fermecătoare.

Și știa asta.Cum, la urma urmelor, ar fi putut să-i scape? Carlotta avea păr

castaniu, lung și strălucitor, ochii-i purtând aceeași nuanță caldă, ten măsliniu, lipsit de imperfecțiuni, fapt pe care-l atribuia ceaiului și meditației, dar care era, în realitate, strâns legat de premiul cel mare la loteria genetică.

O studentă de la Ailezaria, de un talent moderat și note mediocre, Carlotta Meadows emana mireasma perfecțiunii. Poseda mâini delicate, gene lungi, gudronate, un nas mic și elegant și, deși scundă, o construcție suplă. Vocea Carlottei era moale și melodioasă. Era capabilă să transfigureze chiar cea mai mundană frântură de informație în ceva divin… îndeosebi dacă audiența ei se constituia din reprezentanți ai sexului opus.

Carlotta Meadows ducea o viață relativ lipsită de complexitate. Medita pentru jumătate de oră în fiece dimineață și era vegetariană. Credea în ceva numit ‟dragoste liberă”, lucru care-ar fi putut să reprezinte motivul primar pentru care mai toți prietenii săi erau masculi. Totuși, Carlotta se îngrijise de prietenia ei cu Shelley Morgenstern - o fată capabilă să-i cedeze Carlottei toate atributele sale demne de recunoaștere.

Carlotta părea de-a pururi satisfăcută cu viața ei. Era fericită și deloc retrasă (cu excepția acelei jumătăți de oră, de dimineață). Era încrezătoare și calmă, și-și ținea mereu capul sus (avea o postură demnă de o regină). Carlotta n-ar fi avut niciun motiv pentru a-și regreta faptele, asta era de la sine înțeles.

În orice caz, asta au raportat colegii ei.Carlotta Meadows era fericită.Era fericită, până la acel punct, pe 2 septembrie, în jur de 6:10,

când privi cărbunii care ardeau mocnit în șemineul din salon și încercă să-și mutileze încheieturile.

Destinul lucrează în maniere hilare din când în când, căci Adam Sorensen fuma prea mult, dar, dacă nu s-ar fi apucat nicicând (acesta fiind sfatul lui Ivan Caldwell, oferit cu doar un an în urmă), ori dacă s-ar fi lăsat de acest tabiet ucigător (aceasta fiind cerința mamei sale, expusă tare și clar de-a lungul verii), Carlotta Meadows ar fi izbutit și ar fi permis vieții să i se scurgă din trup. În orice caz, pentru că Adam nu asculta niciodată pe nimeni, continuă să-și hrănească dependența în acea dimineață de septembrie, și dacă n-ar fi fost așa, nu s-ar fi îndreptat spre salonul de la etajul 4 pentru un fum, și nu ar fi ajuns acolo la 6:10, exact la timp pentru a se năpusti asupra Carlottei Meadows și a-i interzice ceva ce n-ar mai fi avut șansa să regrete.

Carlotta țipă. Lama din mâinile ei fu aruncată în cealaltă parte a camerei. Țipă din nou, un scâncet ce părea să aparțină altei lumi, nicidecum produs de gâtlejul ei.

Asta a trezit mai toate fetele din dormitorul de deasupra.Eris Whiteley clipi des. Se dădu jos din pat și privi în jur.-A mai auzit cineva un…?-Ce a fost asta? o întrerupse Donna Huntington, dând deoparte

perdelele propriului său pat. Ați auzit și voi?-Eu, da, murmură Marlene Prescott.Alora Smethley icni: -Și eu!-Cred că a venit din dormitoarele băieților, chicoti Shelley

Morgenstern, înlăturându-și masca de somn.-Sunt la celălalt capăt al coridorului, asta e exclus. A venit din

salon, își înșfăcă Eris halatul de noapte și o zbughi pe ușă, cu Donna, Alora și Marlene pe urmele ei.

O flacără slabă în șemineu constituia singura sursă de lumină din salon când Eris ajunse pe ultima treaptă, chiar deasupra camerei în sine. Mulți alții ajunseseră, și din ce în ce mai mulți apăreau, cu fiecare clipă care trecea. Scena, scăldată într-o lumină difuză, se desfășura cam așa:

Brațele lui Adam Sorensen erau încordate, acesta încercând să o păstreze pe Carlotta sprijinită de zid. Țipă din nou, apoi se opri. Capul îi atârna, de parcă n-ar fi fost capabilă să-l mențină drept. Emitea un soi de bocet nepământean.

-Dă-i drumul, Sorensen! urlă un student din mulțimea ce-ncepea să se adune.

-Nu o rănesc! protestă Adam, furios.Ea se luptă împotriva strânsorii. El se luptă pentru a-și menține

strânsoarea.-Am venit aici și ea… ea încerca să-și taie venele. Am scăpat de

cuțit… și m-a atacat. Nu știu ce-i în neregulă cu ea!-Adam, pune-o jos! îi ordonă cu scepticism o fată din ultimul an,

dar Adam o ignoră.-N-o rănesc, eu doar… ceva e în neregulă cu ea, știu sigur că…Roderick Acklerey apăru. Sprintă pe coridor și se iți în dreapta lui

Adam:-Amice, poate c-ar trebui să-i dai drumul, mormăi el. O s-o ducem

la infirmerie, sau…-O aduc pe Hershel, îi informă Donna, trântind ușile grele în urma

ei.Șovăitor, Adam își diminuă strânsoarea asupra Carlottei. Fata

rămase împietrită pentru câteva momente, înainte ca trupul ei să purceadă a tremura convulsiv.

-Are o criză, șopti Marlene.Eris își făcu loc prin mulțime:

-Aduceți-l aici pe Alexei Metenney, ordonă roșcata. E Șef de Promoție, trebuie să fie la…

-Sunt aici, apăru Șeful de Promoție, Alexei.Urmă cărarea bătătorită de ea spre Carlotta, luată în stăpânire

de convulsii. Era livid, și mâinile îi tremurau.-Carlotta? începu Eris, nesigură.Carlotta nu răspunse. Ochii îi erau închiși. Eris îl privi pe Adam,

care nu făcu decât să ridice din umeri, temător.-Carlotta, ești în regulă? întrebă Alexei Metenney, pășind în față.-Alexei, așteaptă, îl imploră Eris. Doar… rămâi acolo.Carlotta se prăbuși, o clipă mai târziu. Alexei se trânti în

genunchi, lângă ea:-Respiră.Zeci de alți studenți își făcură simțită prezența, roind în jurul

tinerei inconștiente. Eris se apropie de Adam:-Ce s-a întâmplat? întrebă ea cu glas tremurând.Nu se simțea capabil să-i ofere un răspuns. Rory își bătu

prietenul pe umăr.-Ce mai fel în care să începem anul, observă, pe un ton sec.Și nu puteau ști cât de departe era această problemă de a fi

rezolvată.

(Raportul)

Acum, raportul oficial al Ministerului spunea unde, când și cum, ba chiar îndrăznea să ghiceasă partea cu ‟de ce?”. Eșua, în orice caz, în a captura adevăratul simțământ al acelei dimineți: frica stagnantă ce atârna în aerul îmbâcsit, în timp ce mărturii peste mărturii erau date și afirmații după afirmații erau făcute.

Adam Sorensen a fost și el interogat, odată cu câțiva dintre colegii săi. Asta a fost sursa răspunsurilor pentru ‟unde?”, ‟când?” și ‟cum?”, și așa mai toți cei de la Academie au aflat ce s-a întâmplat la 6:10, pe 2 septembrie, la etajul al IV-lea al Academiei Tiros Dufour. Așa a aflat și Eris particularitățile lucrurilor care s-au petrecut înainte de venirea ei.

De-abia dacă reușise să interiorizeze acele detalii, trăgând cu urechea la declarația lui Adam, dată dinaintea investigatoarei trimise de Minister, când profesoara Hershel îndemnă toți studenții să se pregătească pentru acea zi de școală și să se îndrepte spre Sala Festivităților, pentru micul dejun- toți, cu excepția celor care nu-și depuseseră mărturiile. Carlotta fusese dusă la infirmerie, pentru ca doctorul Holloway să-i facă o examinare completă. Nimeni nu știa mai mult de-atât.

-Vă vine să credeți? le șopti Alora Smethley prietenelor sale, refuzând să-și consume în tăcere vafa. Am auzit-o pe Denise Davies

râzând de Carlotta… e îngrozitor. Îndeajuns cât să-ți dorești ca noutățile să nu se răspândească într-atât de iute prin școala asta.

-Ceva-mi spune că Meadows s-a culcat cu iubitul lui Denise Davies o dată, oftă Marlene, nefericită. Nu-mi vine să cred că draga de Car ar face așa ceva.

-Tentativa de sinucidere sau culcatul cu iubitul lui Denise?-Tentativa de sinucidere, Donna. Nu-i momentul. Ea doar… părea

mereu fericită.Eris rămase-n tăcere. Donna se apropie de ea și, cu glas șoptit,

astfel încât nimeni altcineva să nu audă, o întrebă:-Tu nu crezi că Meadows voia să-și ia zilele, nu-i așa?-Ceva era clar în neregulă cu ea, aprobă Eris, tăcută.Asta a a fost tot ce a spus; stomacul i se rostogoli, și hotărî că

nu-și mai dorea să se gândească la Carlotta - nu că restul studenților aveau să-i respecte acest capriciu. Tentativa eșuată de sinucidere a Carlottei Meadows era, se părea, singurul subiect de interes în acea dimineață.

Luke apăru și el, câteva clipe mai târziu:-E adevărat ce se spune? o întrebă iubitul ei, sărutându-i

creștetul.Eris aprobă.-Bizar, comentă, de parcă s-ar fi referit la o ploaie neașteptată.

Dar tu cum te simți, Eris? Am auzit că ai fost implicată la rându-ți în toată harababura de aseară…

-Sunt bine, replică Eris. N-am fost rănită. A fost doar… stupid.Luke se încruntă, dar o ocheadă spre masa lui îl informă că

profesorul Ritwell împărțea orarele celor de la Estrenwyn:-Cred că ar fi mai bine să plec, șopti, plantându-i un alt sărut pe

păr. Ne vedem în pauză?-Desigur.Plecă.-Cine-i ăla de la Masa Profesorilor? întrebă Alora Smethley de

îndată. Domnul chipeș de lângă Dawton?Eris își fixă privirea pe inițiatorul noii conversații:-Noul profesor de Literatură, presupun, din moment ce Callaghan

a demisionat, murmură ea. Hershel trebuie să fi uitat să-l menționeze, cu toate problemele de aseară. Mă-ntreb cine este…

-Edgar Acklerey, le-o întoarse Donna, aflată în cunoștință de cauză. L-am văzut mai demult. E unchiul lui Roderick Acklerey. Nu prea multe asemănări, corect?

-Nu știu ce să zic, cugetă Eris. Eu observ câteva asemănări. Bătrânul Acklerey avea aceiași ochi cenușii furtunoși pe care

Rory îi poseda; avea un nas similar, de asemenea, și, în timp ce profesorul conversa cu Dawton, Eris putu să distingă faptul că el și nepotul acestuia dețineau aceleași gesturi și expresii. Cu păr cenușiu până la umeri și trăsături bine definite, Acklerey arăta de parcă ar fi

fost de-a dreptul chipeș în tinerețe - cu douăzeci și cinci de ani în urmă - și chiar păstrase câteva urme de anterior-menționată frumusețe tinerească.

-Mă-ntreb de ce l-a angajat Hershel, spuse Marlene. Nu se presupune că cei din familia Acklerey sunt… cum să spun… radicali?

-Nu știu sigur dacă și el este așa, recunoscu Donna. Dar îmi amintesc că am auzit mai demult că unul sau doi membri ai familiei Acklerey sunt întregi la minte. Poate că tipul este unul dintre ei. Bineînțeles, chestiunea cu ‟întregi la minte” este relativă… Rory este și el un nesuferit, dar este întreg la minte în comparație cu Colista… sau enervantul lor frate mai mic.

-Ai vorbit măcar o dată cu Altair Acklerey?! o chestionă Alora, sceptică. În orice caz, nu-l putem întreba nimic pe Rory despre unchiul său… cei 4 n-au venit încă.

Cei 4, la nivel colectiv o entitate, se constituiau, la nivel individual, din Adam Sorensen, Roderick Acklerey, Ivan Caldwell și Jensen Eisenberg.

-Cred că Adam e încă interogat de tipa venită de la Minister, speculă Marlene. Aș fi surprinsă dacă ar veni la prima oră.

Ipoteza a fost, în orice caz, umbrită de apariția profesoarei Hershel la masa celor de la Ailezaria. Ținea în brațele-i subțiri teancul de orare.

(Nume de Familie)

-Ești absolut sigur că nu ți-a vorbit deloc, Adam? întrebă doamna de la Minister pentru aproximativ a șaisprezecea oară.

O adevărată profesionistă, cu păr drept și scurt de culoarea paiului și un machiaj minimalist, această femeie părea să aibă un anumit răspuns în minte de fiecare dată când punea o întrebare, și când Adam sau oricine altcineva răspundea contrar presupusului răspuns, devenea iritată și, mai presus de orice, iritantă. Își petrecuse ultimele câteva minute din viață încercând să-l convingă pe Adam că biata Carlotta Meadows purtase un soi de conversație cu el în timpul dramei din acea dimineață.

-Întreaga chestie s-a-ntâmplat în câteva clipe, i-o întoarse Adam. N-a avut timp să-mi spună ceva. Și deja v-am zis, nu părea ea însăși… își muta privirea dintr-o parte-ntr-alta, refuza să mă asculte, era… nebună.

-Ei bine, ar fi imposibil să pară ea însăși, ridică din umeri femeia, care-l instruise pe căpitanul echipei de hochei să-i spună ‟pur și simplu Drake”. Presupun că era șocată, din moment ce fusese prinsă în mijlocul… ei bine… nefericitului act și, luată prin surprindere, s-a comportat… corespunzător?! Bineînțeles, micile fete prostuțe pot deveni foarte sensibile, ceea ce ar explica faptul că - cum ai spus - a

părut să nu-și recunoască prietenii. Una-ntr-alta, cazul poate fi închis la fel de brusc pe cât a fost deschis.

Tentativa de sinucidere a unei ‟mici fete prostuțe” pălea în comparație cu celelalte griji ale Ministerului, dacă această Drake constituia cea mai bună angajată pe care-ar fi putut s-o trimită. Asta, în orice caz, era opinia lui Adam.

Drake se trânti pe scaunul profesoarei Hershel - directoarea fiind plecată pentru a împărți orarele, astfel încât restul școlii să nu se așeze de-a curmezișul investigațiilor. Aceasta își terminase de pus propria serie de întrebări, mult mai directe și inteligente, cu doar un sfert de oră în urmă, deci Adam și Drake erau singurii ocupanți ai biroului.

-Domnul Holloway nici măcar nu a examinat-o complet, o informă Adam, neîncrezător. Nu știm dacă a fost drogată sau amenințată, convinsă că…

-Nonsensuri, îl întrerupse Drake, răsfoind dezinteresată un dosar burdușit cu hârtii. Substanțele ilicite nu intră în Aca…, se opri deodată. Doar dacă nu-mi spui că școala asta nu este decât un punct de depozitare al mărfurilor ilegale. Asta-ncerci să-mi spui, Adam?

Fără niciun dubiu, imagini ale titlurilor de pe prima pagină îi zburau deja prin minte. Titluri cum ar fi ‟Drake, Investigatoare a Ministerului, Demască Rețeaua de Traficanți de Droguri de la Academie; Hershel, Condamnată pe Viață” sau ceva asemănător.

-Bineînțeles că nu, pufni Adam, nerăbdător. Dar nu toți au nevoie de acordul și încurajarea profesorilor, domnișoară Drake, folosi intenționat cuvântul ‟domnișoară”, așteptându-i apoi reacția. Dacă ar fi fost așa, nu ar mai exista…, își luă inima în dinți, rușinat, tot felul de criminali și… și ucigași alergând prin împrejurimi, nu-i așa?

-E doar ‟Drake”, îl corectă cu răceală. Începi să vorbești despre politică, Adam. Asta-i tot. Politică. Nu toți suntem făcuți să-i facem față. Ai chiar și cea mai vagă idee despre cât de complexă ar fi o astfel de investigație? Acesta este chiar motivul pentru care nu sunt interesată de aceste patetice mișcări politice. Misiunea mea aici, totuși, nu are conotații politice.

Adam pufni în râs:-Nu are conotații politice? Criminalii nu sunt mofturi politice,

Drake. Sunt parte a unei adânc înrădăcinate greșeli în pătura so… se opri, realizând că începea să sune precum tatăl său, la fiecare mic dejun. Uite ce e, începu din nou, tu nu știi ce a determinat-o pe Carlotta să facă una ca asta. De ce nu s-a-ntors în dormitorul ei noaptea trecută? Sunt destul de sigur că a fost șantajată și amenințată, sau…

-Sugerezi cumva, oftă Drake, că așa-zișii reprezentanți ai unei greșeli adânc înrădăcincate în pătura socială au intrat în Academie și au șantajat o puștoaică de 17 ani, manipulând-o astfel să meargă în salonul de la etajul patru și să-și taie venele?

Ei bine, suna relativ plauzibil.

-Încă nu știi de ce…-Adolescentele astea populare sunt într-o permanentă căutare de

noi moduri de a atrage atenția, îl întrerupse Drake. Cel mai probabil… a fost un strigăt spre audiență, știi tu.

Adam își dădu ochii peste cap:-Asta nu-i stă în fire Carlottei Meadows. N-ar face așa ceva

pentru a atrage atenția… nu trebuie să facă asta. Vreau să spun, ai văzut cum arată?

-Fii serios, Adam, își trecu Drake o mână prin păr, localizând în sfârșit bucata de hârtie pe care o căutase timp îndelungat și potrivind-o deasupra mormanului de documente. Acum, care-ai spus că e numele tău complet? întrebă, umplându-și stiloul cu cerneală din călimara de pe biroul Anastasiei Hershel.

-Adam Aiolos Alexander Sorensen, recită Adam, plictisit.Drake icni, și căpitanul echipei de hochei înțelese pe dată de ce.

De câte ori i se întâmplase una ca asta odată cu rostirea numelui său de familie…

-Vreo legătură cu…?-Da, replică Adam cu răceală.-Chiar așa? adăugă Drake, cu o vioiciune prost pusă în scenă.

Și… cum sunteți înrudiți? Vreun unchi, sau…?-Bătrânul meu tată. Ascultă, ai terminat cu mine sau ce?-Ei bine, domnule Sorensen, continuă, cu voce pițigăiată, știți, aș

fi foarte interesată să vă ascult teoriile în legătură cu ceea ce se poate să i se fi întâmplat domnișoarei Meadows în această dimi…

-Pentru că sunt unul dintre martorii oculari sau pentru că tatăl meu este șeful departamentului dumneavoastră, domnișoară Drake? zâmbi Adam.

Drake înghiți în sec iar Adam se ridică:-Așa credeam și eu. Orele încep în curând- dacă aveți vreo

întrebare care merită un răspuns, mă puteți găsi acolo, porni spre ușă.-Un moment, domnule Sorensen, reuși Drake să gângurească,

încercând simultan să pară aspră și politicoasă. Nu am terminat încă. Trebuie să clarific câteva chestiuni oficiale înainte de a…

În timp ce-a părăsit biroul, lui Adam i-a trecut prin minte faptul că făcea atât de rar ceea ce i se spunea să facă.

(Cățea)

-Am adus orarele, anunță Ivan, intrând în dormitorul băieților din anul VII și așezând pe una dintre noptiere anterior-menționatele orare.

-Ce cățea, oftă Rory, aprinzând una dintre țigările lui Adam și trăgând ceva ce părea a fi, pentru el, fumul salvator.

-Ce? pufni Ivan, neîncrezător. Am alergat tot drumul până în Sala Festivităților pentru a vă lua orarele! Ai măcar cea mai vagă idee în legătură cu cât de greu mi-a fost să-i explic lui Hershel că amândoi vreți Latină, asta dacă nu cumva Jensen nu trece examenele finale, caz în care doriți Greacă. Și, dacă nu mai sunt îndeajuns de multe locuri pentru toți patru la Greacă, nu vreți să luați decât cele 8 materii obligatorii…

-Nu te-am făcut cățea, Ivan, pufni Rory în râs. Adam tocmai mi-a povestit despre interogatoriul oribil cu târfa aia trimisă de Minister, se întoarse spre Adam, amuzat. Îmi pare rău că a trebuit să treci prin asta, amice. Dar, privește partea bună. Scapi clar de prima oră. Te-au ținut cu mult peste micul dejun.

-De ce-mi fumezi țigările? îl întrebă Adam, înșfăcând pachetul aproape gol de pe pervaz.

-Am o întrebare mai bună: de ce fumezi într-o mică, înghesuită și deja îmbâcsită cameră? îl chestionă Ivan, iritat, începând să-și pregătească geanta de școală.

-Am deschis o fereastră, gesticulă Rory spre fereastra întredeschisă din apropiere, de parcă asta ar fi justificat totul. Deci, ce zici, Adam? Te tentează o călătorie până la taverna de la periferie în loc de… prima oră?!

-Încă-mi fumezi țigara, se încruntă Adam.-Și tu ai o minte scurtă, i-o întoarse Rory. Ce e în neregulă cu

tine, în orice caz? Lumea se fărâmă în zeci de mii de bucăți ce semnalează haos iminent, și tu, tu ești deranjat de faptul că falitul, pe-jumătate-orfanul, dezmoștenitul tău bun prieten a împrumutat o țigară?

-Ai fi putut să întrebi.Ivan își dădu ochii peste cap:-L-ai întâlnit vreodată pe Rory, Adam?-Ce-i drept.-Păi, continuă tânărul Caldwell, aruncându-și geanta de piele

peste unul dintre umeri, am plecat să fac rost de ceva de-ale gurii înainte de prima oră… asta dacă nu vreți să vă aduc orice altceva, Înălțimile Voastre.

-Asta ar fi tot, Caldwell, își flutură Rory mâna, de parcă i s-ar fi adresat unui valet. Transmite-i sincerele mele complimente domnului Eisenberg.

-Sigur, chicoti Ivan. Nu vă măcelăriți cât sunt plecat.-Vorbea cu tine, Adam.-Vorbea cu amândoi, Rory.Ivan plecă, permițându-i lui Adam să se trântească pe scaunul

din fața biroului.-Chiar nu ți-e foame? îl întrebă Rory. Am trecut pe la micul dejun

de două ori cât tu erai la interogatoriu cu domnișoara Drake.-Nu, nu mi-e foame, replică Adam pe un ton tăios.

-Hmmm, văd că ai înfulecat deja o porție zdravănă de idiot temperamental, zâmbi Rory, luând un alt fum din țigara controversată. Amice, ar trebui să mănânci ceva. A fost o dimineață bizară… bizară și teribilă și demnă de lăsat în urmă.

Adam se găsi amuzat de sfatul prietenului său:-Și tu chiar crezi că un mare bol cu terci îmi va șterge din minte

faptul că Meadows aproape c-a încetat să respire dinaintea ochilor mei, cu doar câteva ore în urmă?

Rory își scutură capul:-Nu. Pentru asta ai nevoie de pâine prăjită, își trase un scaun

lângă cel mai bun prieten al său.-Glumele astea te fac să pari lipsit de sentimente, Rory, îl

informă Adam, ascunzându-și chipul în palme.-Ai dreptate. Doamne, și încă câtă dreptate ai. Știi ce, ar trebui

să folosesc abordarea Andrew McLaggen de-acum- să pălăvrăgesc prin împrejurimi despre durerea mea lăuntrică și să urăsc întreaga lume pentru c-o simt, își dădu Rory ochii peste cap. Haide, Adam, toată treaba asta cu Carlotta este… oribilă, clar, dar ceva e în neregulă cu tine de zile bune. Ieri - când ai început toată harababura aia și nici măcar n-ai recunoscut c-ai făcut-o… oh, nu te-nfuria, nu te învinovățesc. Spun doar că nu-ți stă în fire să nu culegi laurii pentru fiecare chestie… ilegală pe care-o faci. În plus, ești cam zgârcit când vine vorba de țigări… vrei să le dai gata pe toate de-unul singur, presupun. Să nu crezi că n-am observat c-ai terminat două pachete întregi în ultimele patru zile.

-Obsedat.-Pe bune, Adam.Adam oftă:-Poate că ai dreptate.-Am.Dându-și ochii peste cap, Adam înșfăcă țigara dintre degetele lui

Rory și ridică de pe noptieră unul dintre orarele pe care Ivan le procurase.

-Va trebui să-mi spui de ce te comporți ca un atât de mare fătălău, Adam. Eventual, cugetă Roderick. Ai putea la fel de bine s-o faci aici și acum. Leapădă-te de păcate dinaintea mea.

Adam refuză să-și ia ochii de pe orar:-Am primit un avertisment din partea lui Hershel vara asta, zise,

îngrijorarea acaparându-i glasul.-În regulă. Ce zicea? Căpitanul echipei de hochei avu nevoie de ceva timp pentru a-i

răspunde, și, când o făcu, efortul necesar pentru a-și păstra ochii fixați pe bucata de hârtie deveni cu mult mai pronunțat:

-Eu… păi… am avut șaptezeci și patru de detenții.-Drăguț. Dar ce are asta de a face cu…? se opri Rory, înțelegerea

luându-i în stăpânire trăsăturile fine. La naiba, Adam.

-Da.O altă gură generoasă de fum.-La naiba, continuă Rory să analizeze nou-aflata știre. Babacii

știu? Știu de… de regula celor șaptezeci și cinci?-Nu i-am arătat mamei scrisoarea, fu tot ce reuși Adam să

îngâime.Rory îl privi, atent. Fumul de țigară se împleti cu tăcerea pentru

câteva minute.-N-o să-ți mai fur țigările, atunci, murmură Acklerey, vioi.Adam nu-și putu reprima un zâmbet strâmb.-Ești un idiot, Rory.Roderick nu se deranjă să-și reprime propriul zâmbet:-Deci, ce zici – chiulești cu mine de la prima oră?-Nu, m-am hotărât să merg la prima oră, replică Adam.-De ce? Asta e singura dată în care-o să scapi basma curată.-Și e clar că tu, Rory, nu ți-ai privit cu atenție orarul, proclamă

Adam, pe un ton caracteristic lui Ivan.Ridică bucata de hârtie.-Prima oră, Literatură, cu profesorul Unchiul Tău.-La naiba. Știi, asta e, probabil, singura obligație familială care

mi-a mai rămas: să merg la ora lui.-Fii recunoscător pentru asta.

(În linii mari, profesorul Unchiul lui Rory)

-Mă întreb ce mai face Carlotta, oftă Eris, luând loc pe unul dintre scaunele din sala de Literatură pe jumătate goală.

-Știm, replică Donna. Te-ai întrebat asta cu voce tare, din cincisprezece-n cincisprezece minute, încă de la micul dejun.

-Oh, bun, gânguri Marlene, satisfăcută. Ți-ai amintit să-ți iei pastilele-târfă în dimineața asta, Don.

-Și tu ți-ai amintit să-ți injectezi în vene serul urâțeniei, Marlene.-Donna, o admonestă Eris.-Scuze, Prescott.Deloc convingătoare. Marlene își dădu ochii peste cap.-Se pare, își drese Marlene glasul, că Alora a fost distrasă de

noua ei… distragere.Cele trei fete își rezervară un moment pentru a-l privi pe drăguțul

dar zăpăcitul băiat, ocupat acum cu extrem de fascinanta sarcină de a flirta cu Alora Smethley.

-… Deci am de gând să mă așez lângă Felix, în caz că profesorul Acklerey începe să încropească perechi, continuă Marlene.

Parteneriatul Donnei și al lui Eris era, în acel moment, asumat.

-Pe curând, murmură Eris, privind-o pe Marlene făcându-i cu mâna și îndreptându-se spre cealaltă parte a clasei, pentru a se așeza alături de băiatul de la Azutrine.

-Știi ce? cugetă Donna. Cred că s-ar putea să fi avut dreptate. În legătură cu Felix. Ipoteza ta cum c-o place pe Marlene. Trebuie să fie foarte recent, totuși, pentru că…

-Don, toată lumea știe că Felix o place pe Marlene încă din anul al IV-lea.

-Serios?Eris aprobă.-Mă întreb ce… se opri.-Erai pe cale să te întrebi ce mai face Carlotta, nu-i așa?-Nu. Eram pe cale să mă întreb ce… ce… nu mă pot gândi la

nimic altceva. Eram pe cale să mă întreb ce mai face Carlotta.Donna își scutură capul:-Dacă te supără într-atât de tare, ne putem opri pe la infirmerie,

imediat după Literatură.Eris păru să se liniștească, chiar și pentru puțin. Clasa începu să

se umple, și chiar și ceilalți băieți intrară, înainte ca clopoțelul să sune. Cei patru își ocupară locurile obișnuite, în spatele tuturor celorlalți – locurile neoficial dar fără putință de tăgadă rezervate pentru aceștia.

-Sorensen și-a făcut apariția, se minună Donna. Am crezut că Ivan a spus, în Sala Festivităților, că a fost ținut mai tot micul dejun în biroul vrăjitoarei trimise de Minister.

-Trebuie să-și fi dorit să vadă cum vor decurge orele cu profesorul Acklerey, bănui Eris. E unchiul lui Rory, la urma urmelor…

Eris observă că subiectul ‟Adam Sorensen” exercita o cantitate necuvenită de presiune asupra nervilor săi, iar melanjul de sentimente ce se rotea, la momentul dat, în jurul acelui băiat – cu el, fiind un atât de mare nesuferit cu doar o noapte în urmă, ca mai apoi să o salveze pe Carlotta, dis-de-dimineață – îi făcea măruntaiele să se frământe într-o manieră deloc confortabilă. A decis să nu întrețină conversația care-l avea ca subiect pe căpitanul echipei de hochei, în timp ce Donna a fost împiedicată să o facă, și asta de apariția profesorului Acklerey.

De aproape, Edgar Acklerey arăta cu mult mai bătrân decât o făcuse de la distanță, dar asemănările izbitoare dintre el și Rory nu făcură decât să fie potențate. În timp ce bătrânul profesor se îndrepta spre catedră, cu o servietă de piele în mâini, Eris se întrebă cum de nu observase de îndată că acest nou profesor de Literatură era o rudă a prietenului ei.

-Bună dimineața, murmură profesorul Acklerey, aruncându-și servieta pe podea.

-Bună dimineața, profesore Acklerey, răspunseră câțiva studenți respectuoși din anul VII.

-Ăsta-i entuziasmul pe care-mi place să-l aud, replică bătrânul, zâmbind strâmb, deloc ofensat. În regulă, atunci. Sunt noul vostru

profesor de Literatură. Numele meu este Acklerey, mă veți numi profesorul Acklerey, etcetera, etcetera, etcetera. Aveți vreo întrebare în această privință?

În mod previzibil, nici măcar o mână nu s-a ridicat.-Excelent. Vă puteți ridica, vă rog?Cererea, așa ciudată cum era, necesita un moment pentru a fi

procesată de toată lumea. Eris și Donna schimbară priviri confuze, cea dintâi rezistând cu greu urgiei de a arunca o ocheadă în jurul clasei pentru a observa reacția lui Andrew McLaggen. Asta nu însemna că nu era pe de-a întregul conștientă de locația sa exactă în acea cameră. S-au ridicat, așa cum au făcut și toți ceilalți, nedumerirea fiindu-le întipărită pe chipuri.

-Excelent, repetă profesorul Acklerey. În regulă, atunci. Așezați băncile în spatele clasei. După care, aș dori să vă adunați aici. Vreau ca rândul să înceapă chiar aici – nu-mi pasă de ordine. Voi, adunătură de tineri rebeli, ar trebui să fiți îndeajuns de maturi cât să vă ocupați de asta de unii singuri. Excelent.

Clasa se supuse, Felix Crawford făcându-și loc spre începutul rândului, care – după instrucțiunile profesorului Acklerey – se afla chiar în fața ușii închise a clasei.

-Acum, începu profesorul, sprijinindu-se plictisit de catedră, deși tonul îi era incoerent și răvășit, întocmai precum cel pe care ni-l imaginăm ca fiind folosit de oamenii de știință nebuni, ne vom încălzi cu puțină… practică. Luați câte o bucată de cretă. Excelent.

Deja deținea o lozincă. -Ei bine, ceea ce veți face… Veți alege câte un subiect de aici, își

pescui din valiză un săculeț violet din in, și vă veți… ei bine… duela în cuvinte. Deși nu sunt prea sigur de relevanța subiectelor, din moment ce nu au fost alese de mine, sunt sigur că nu aveți nevoie decât de o bucată de cretă și câteva cunoștințe elementare. Pe care, știți voi, sper că le-ați obținut. Căci dacă nu… se opri, și poate că ar fi fost intimidant dacă nu ar fi zâmbit sincer.

Eris și Donna schimbară priviri amuzate.-Deci, domnule Crawford, alege-ți un partener și spune-mi că ești

pregătit.-Domnule profesor, eu nu…-Excelent.

(Orele de vizită)

-Excelent, aprobă Donna, cu unul dintre rarele-i zâmbete radiante, care arăta că era cu adevărat fericită. Al dracului de fantastic. Profesorul Acklerey trebuie să fie cel mai bun profesor de Literatură pe care l-am avut vreodată.

Chipul lui Eris era împurpurat de entuziasmul ce i se scurgea prin vene:

-Ivan a trebuit să deslușească simbolistica dintr-un poem de patru pagini… nu știu ce-aș fi făcut dacă eu aș fi fost cea nevoită să facă asta. M-aș fi încovrigat probabil pe podea, într-o mică bilă de lacrimi și vise distruse, așteptând ca profesorul Acklerey să pună capăt… simulării.

-Nu mi-a prea părut o simulare, ridică Donna din umeri. Și sunt sigură că subiectele sunt unele dintre cele pentru examenele finale ale celor din anul al VIII-lea, continuă ea să țopăie. Cred că a vrut să ne evalueze abilitățile. A fost terifiant, totuși – când despătuream bilețelul ăla, puteam să jur că aveam să primesc un fragment dintr-un blestemat basm. Un fantastic puseu de adrenalină, dar aproape că am înghețat.

-Încetează cu bolboroselile, Domnișoară-A-Treia-Care-A-Terminat-Dintr-o-Clasă-Cu-Mai-Mult-De-Treizeci-De-Elevi.

-Nu bolborosesc, i-o întoarse cealaltă. Și contest faptul că Acklerey chiar m-a bătut. Subiectul lui a fost cu mult mai ușor, cu toții putem vorbi despre domnia regelui James și schimbările aduse Bibliei în timpul acesteia…

-Te-a făcut praf, interveni Eris. Te-a întrecut, Don.-Doamne, Whiteley, ‟trădătoare” e una dintre culorile care-ți vin

bine.Carlotta dispăruse. Metaforic, în orice caz. Toți studenții din anul

VII părăsiseră clasa profesorului Acklerey cu mult prea preocupați de ora de Literatură și de profesorul Acklerey însuși. Eris și Donna s-ar fi putut scălda timp de încă câteva ore în acea delirantă stare de beatitudine, asta dacă nu ar fi trecut pe lângă infirmerie în drumul lor spre cea de-a doua oră. Apoi, amintirile se prăbușiră asupra lor, deodată cu vina că îndrăzniseră să uite de nefericitul incident. Ușile infirmeriei erau închise.

-Intrăm? întrebă Donna, nesigură.Eris își arcui una dintre sprâncene, îndemnând-o parcă pe

brunetă să adauge, grăbită:-Nu că mi-aș dori, sau ceva.-Mă întreb dacă doctorul Holloway ne va permite s-o vedem,

murmură Eris. Ar trebui să încercăm?-Nu.-Te rog?-Carlotta și cu mine nu suntem nici măcar prietene. Ar fi ciudat.Eris se încruntă:-Totuși, eu și Carlotta nu suntem deloc apropiate, de asemenea,

și eu nu mă voi simți ciudat. Va fi bine…-Ție-ți plac oamenii, Whiteley. Și, mai important, oamenii te plac

pe tine.-Donna Christine…

-Nu-mi folosi numele mijlociu!-Te rog?-Bine.Oftând, Donna o urmă pe Eris spre uși, pe care cea din urmă le

împinse cu delicatețe. Inițial, doctorul Holloway era de negăsit, dar au continuat să pășească pe gresia rece a infirmeriei, și acesta apăru, cu un carnețel și o sticlă care adăpostea un lichid galben-verzui în mâini.

-Domnișoară Whiteley, o salută doctorul.O privi cu coada ochiului pe Donna, de parcă ar fi încercat să se

hotărască dacă să se chinuie să-i ghicească numele sau nu; evident, a decis să n-o facă, rezumându-se la o reverență chinuită, pentru a da de înțeles că i-a observat prezența.

-Dacă niciuna dintre voi nu este bolnavă sau rănită, mă tem că trebuie să vă cer să plecați.

Chiar arăta de parcă i-ar fi părut rău, așa că Eris își convocă vocea de ‟studentă favorită” și începu:

-Dar, doctore Holloway, speram s-o putem vedea pe Carlotta Meadows.

-Și credeți că sunteți primele? îngâimă doctorul. Copii s-au perindat pe-aici întreaga dimineață, încercând să-i arunce măcar o privire. Nu mi-am terminat examinarea, așa că n-o puteți vedea.

-Ne puteți spune cum se simte, cel puțin?-Nu.-Dar trebuie să știți ceva.-N-am spus că nu știu nimic. Doar că nu vă pot spune.-Dar, doctore Holloway…-Carlotta Meadows e stabilă. Asta e tot ce am de gând să vă

spun.Eris își schimbă greutatea de pe un picior pe altul, încrucișându-

și brațele:-Vă rog?Holloway oftă:-Tot ce vă pot spune…Donna privi în jur, surprinsă că simplul ‟vă rog” al lui Eris

funcțioase.-… e că trupul domnișoarei Meadows nu pare să adăpostească

vreun soi de substanță străină. Nu genul de substanță pe care copiii de 17 ani sunt capabili s-o procure, în orice caz. Drogurile de care unii dintre voi reușesc să facă rost lasă urme vizibile asupra organismului, și cel al domnișoarei Meadows nu pare să prezinte niciuna.

-Deci… deci vreți să spuneți că a făcut asta din proprie inițiativă? întrebă Eris, simțindu-și inima strivindu-se.

Acela era un gând oribil.-Nu, nu fi prostuță, își scutură doctorul capul. Nu spun că nu a

fost afectată de ceva… doar că nu de ceva comun, lucruri cărora le fac față zilnic.

-Ar fi putut să fie ceva de la Minister, sugeră Donna. Sau poate că a fost amenințată, persuadată să apeleze la un asemenea gest. Sau poate…

-Sau poate că era în căutare de atenție, o întrerupse doctorul Holloway. Cazul cunoaște multe posibilități în momentul de față, așa că nu-mi doresc ca voi să spuneți mai departe ceea ce tocmai v-am mărturisit.

-Promitem, aprobară Eris și Donna.

(Cina)

Ora cinei la Academie era aproape întotdeauna fantastică. Când soarele de-abia dacă apunea, scălda întreaga sală într-o lumină rozalie, în timp ce vitraliile imitau parcă imaginea perfecțiunii. La cină, pe 2 septembrie, Adam nu făcu decât să privească unul dintre vitralii. Și-a mâncat porția și a privit apusul, și și-a dorit ca toată lumea să tacă pur și simplu, deși șansa ca asta să se întâmple era nulă. Între tentativa de sinucidere a Carlottei Meadows, lupta din fața ușilor Sălii Festivităților și noul profesor Acklerey (a cărui popularitate era recunoscută chiar și de clasele care nu-l aveau ca profesor), erau mult prea multe lucruri despre care să se vorbească.

Cu toate acestea, Adam ar fi preferat să asculte mai puțin inteligentele, de-a dreptul fadele bârfitoare bolborosind despre cât de ‟utopic” îl găseau pe profesorul Acklerey decât să fie întrerupt în maniera în care a fost, cu doar câteva minute după ce s-a așezat la masă.

-Domnule Sorensen, murmură investigatoarea trimisă de Minister, Drake, pășind hotărâtă spre locul pe care el îl ocupa la masa celor de la Azutrine.

-Da, domnișoară Drake? replică el, rece.-Domnule Sorensen, am nevoie de semnătura dumneavoastră,

pentru declarația dată.Tonul îi era cald, fără vreun dubiu, ca rezultat al plecării abrupte

a lui Adam în acea dimineață.-O să o semnez de îndată ce-mi termin cina.-Eu nu voi mai fi aici când vă veți termina cina.Adam își întoarse capul, îndeajuns de mult cât s-o poată privi:-Plecați deja?Aprobă scurt, înainte de a continua, îngâmfată:-Și m-am gândit că ați fi interesat să auziți că doctorul Holloway

m-a informat că nu a observat nimic care să demonstreze ipoteza cum că domnișoara Meadows a fost atacată – de nimeni în afară de dumneavoastră, din moment ce ați oprit-o într-o manieră relativ violentă. De asemenea, consideră că în organismul Carlottei nu se găsește vreo substanță străină.

-Deci plecați pur și simplu? pufni Adam. Lăsați baltă totul și plecați, fără ca măcar s-o chestionați pe Carlotta sau…

-Țin să te contrazic, îl întrerupse Drake, renunțând deodată la formalități. Am chestionat-o pe domnișoara Meadows. Amintirile ei cu privire la întreaga chestiune sunt relativ vagi, dar a spus că e sigură că nu a fost atacată. Își amintește fiecare mișcare făcută, până în punctul în care ai acostat-o, în salon.

-Și v-a spus că a vrut să se sinucidă, nu-i așa? o întrebă Adam.Drake ezită:-Aceste probleme sunt mult prea complicate pentru a fi

explicate, și nu sunt obligată să mă justific dinaintea dumneavoastră, domnule Sorensen. Acum, semnătura, împinse bucata de hârtie spre el.

Adam o ignoră.-Dacă a fost o tânără sensibilă și prostuță în căutare de atenție și

nimic mai mult, cugetă el, nu văd de ce ar trebui să semnez ceva. Dacă-mi vrei semnătura, ridică hârtia, plictisit, falsific-o.

Furioasă, domnișoara Drake părăsi Sala Festivităților, un minut mai târziu, indignarea păcănind în fiecare pas pe care îl făcea cu pantofii ei cu talpă de cauciuc.

-Ce mai cățea, se minună Rory, așezat lângă prietenul său. Totuși, nu văd de ce n-ai semnat-o pur și simplu, amice.

-În principiu, pentru a o călca pe nervi, recunoscu Adam. Hei, am terminat. Am plecat la o… ăăă… plimbare, aruncă o privire spre băieții din anul III care trăgeau cu urechea la tot ce avea de spus.

-Subtil, rânji Roderick.-Ne vedem în curând.Adam ieși vioi din sală, atingând nerăbdător colțurile noului

pachet de țigări pe care și-l îndesase în buzunar. Ajuns în holul aproape gol, se găsi ezitant cu privire la părăsirea clădirii. Deodată, nu-și mai dorea să fumeze. Se simțea de parcă… ei bine… nu se simțea în regulă.

-Sorensen?Adam își ridică privirea, și măruntaiele i se rostogoliră. Doamne,

cât de mult ura asta. Hotărî imediat că asta avea de a face cu înfulecarea grăbită a cinei, nici pe departe cu frumoasa roșcată care se pironise dinaintea lui. Donna, Marlene și Alora, care pășiseră în hol în spatele lui Eris, intrară în grabă în Sala Festivităților. Tânăra Whiteley, în schimb, rămăsese în urmă.

-Da? își arcui Adam sprâncenele, întrebându-se dacă o fată ar fi putut să știe când inima unui individ bate de două ori mai repede.

-Eu… păi… îmi pare rău.Își cerea scuze. La naiba, își cerea scuze. El se comportase pe

puțin oribil cu ea, și ea își cerea, la naiba, scuze.-Ce… despre ce vorbești?

Eris refuză să-i întâlnească privirea. Îi mulțumi în tăcere pentru asta.

-Pur și simplu… îmi pare rău. N-am prins un start prea bun anul ăsta, eu și cu tine și… ei bine, ai greșit aseară. Vreau să spun, ceea ce mi-ai zis, dar eu… cred că-mi dau seama de ce ai putea să crezi ceea ce… ceea ce crezi. Deși nu-i adevărat.

Adam o privi, deloc convins:-Toate astea-s despre Carlotta, nu-i așa?-Păi… nu chiar, nu.-Ba da. Te simți vinovată.-De ce m-aș simți vinovată? Era de parcă ar fi privit o pereche de bolovani prăbușindu-se de

prin faldurile cerului, el aflându-se la pământ. Știa ce avea să urmeze; știa ce avea să se întâmple, dar era incapabil să schimbe cu ceva cursul pe care întâmplările-l urmau.

-Toate fetele spun mai mereu tâmpenii despre Carlotta, și asta din gelozie… numind-o târfă și mai știu eu ce… presupun că te simți pur și simplu nelalocul tău, pentru că obișnuiai să spui soiul ăsta de lucruri, și, din moment ce nu-i poți cere scuze ei, vii la mine pentru a te spăla de vină și a-ți elibera conștiința.

Cădere.-N-am spus niciodată nimic despre Carlotta Meadows! replică

Eris, de-a dreptul șocată.Adam se întrebă cum de una ca asta era posibil. Cum putea să

fie oribil în mod constant, surprinzând-o, totuși, de fiecare dată?!-Niciodată n-am… și tu… nu poți, își mușcă Eris buza, lacrimi

ițindu-i-se în colțurile ochilor (și era frumoasă). Ești un porc.De parcă de-abia dacă și-ar fi dat seama. Se îndreptă ca o

furtună spre Sala Festivităților.Adam o privi plecând, și toată malițiozitatea din lume era

incapabilă să elimine acele tumbe stupide pe care măruntaiele lui le executau constant. Își aminti deodată de ce trebuia să fumeze.

Eris se îmbujoră, îndepărtându-se grăbită de Adam Sorensen și hol. Ironia locației nu a scăpat neobservată. Încruntându-se, Eris ocupă locul de lângă Donna, cel din fața lui Marlene.

-Deci, începu cea din urmă, rar. Cum a fost…?-Nu vreau să vorbesc despre asta.-Grozav.Donna își dădu ochii peste cap:-Roșcato, nu știu cum de, deși Sorensen e întotdeauna oribil cu

tine, tu ești…-Știu, Don. Mulțumesc.-E-n regulă, Eris, chicoti Alora, încurajatoare. Eu te înțeleg. Adam

poate fi de-a dreptul fantastic uneori.-În anii bisecți, sugeră Marlene.-La fiecare a paisprezecea Lună Albastră, o completă Donna.

Eris oftă:-Mulțam. Serios, chiar vă mulțumesc, dar nu vreau să vorbesc

despre asta.Celelalte încuviințară în tăcere, din moment ce masa le oferea o

amplă distragere:-Hei, începu Marlene, îndată, sunteți sigure că nu l-ați văzut pe

Felix după prânz? Aș fi putut să jur că mi-a spus că a ales Botanică, dar nu l-am văzut acolo. Și… nici până acum. Nu l-ați văzut la Greacă, nu-i așa?

-Crawford nu face Greacă, își trecu Donna o mână prin păr. Doamne, ești lipicioasă.

-Ai grijă, Don, o admonestă Eris.Marlene nu o auzi pe roșcată, dar o fixă pe Donna cu privirea,

înciudată.-Găsesc întreaga chestie bizară, asta-i tot. Nu lipsește niciodată

de la cină.Acest gând se răspândi degrabă în atmosferă, întrerupt fiind în

clipa în care Jane Griffiths luă loc la masa celor de la Ailezaria, chiar lângă Eris.

Cu păr ondulat, chip rotund și o personalitate inofensivă, Jane era în ultimul an și, de asemenea, o membră a casei Ailezaria, ceea ce o făcea rezonabil de apropiată de Eris. În orice caz, în cei mai mult de cinci ani în care fuseseră prietene, Eris n-o văzuse nicicând pe Jane arătând atât de răvășită.

-Ce e în neregulă? întrebă roșcata, privindu-și prietena dând de dușcă un pahar plin ochi cu suc de portocale, de parcă ar fi fost o băutură puternică. Jane, ești lividă. Ce s-a întâmplat?

-N-ați auzit? murmură Jane. Fratele meu mai mic tocmai mi-a spus… unul dintre prietenii lui a văzut întreaga scenă și… ei bine, a oprit-o.

-Ce-a oprit? întrebă Marlene, întinzându-se deasupra mesei. Ce s-a întâmplat?

-O fetiță din anul IV… de la Xerakyrie, cred, se îneca în lac. Unul dintre colegii fratelui meu a scos-o, dar… vreau să spun, n-am cunoscut niciodată pe nimeni care să se fi înecat în lac. E oribil și…

-Asta e a doua persoană care aproape că a murit în ultimele douăzeci și patru de ore, sublinie Eris.

-Nu crezi că fetița asta avea de gând să se sinucidă, nu, Eris? întrebă Alora, respirând greoi. Din ce motiv și-ar dori o puștoaică de paisprezece ani să-și pună capăt zilelor?

-Nu toată lumea trăiește pe-un tărâm de basm, Smethley, îngâimă Donna pe un ton tăios.

-I-a spus careva lui Hershel? o chestionă Marlene.Jane ridică din umeri.-Nu știu. Dawton se ocupă de toate în momentul de față, aruncă

o privire spre Masa Profesorilor. Hershel e încă aici, totuși.

Bătrâna directoare își ocupa, așa cum afirmase Jane, locul obișnuit la masă.

-Ciudat că a rămas, cugetă Alora, dar, de îndată ce-o făcu, tinerele observară o nouă apariție în Sala Festivităților.

Alexei Metenney - Șef de Promoție și iubit al lui Jane – se grăbi spre Masa Profesorilor, cu o expresie serioasă pe chip.

-Mă întreb ce… începu Jane, dar se opri, privindu-l pe Alexei apropiindu-se de scaunul lui Hershel și șoptindu-i ceva directoarei.

Hershel își ridică privirea spre Șeful de Promoție și un scurt schimb de cuvinte urmă. Apoi, profesoara se ridică, grăbită.

-Mă scuzați, vociferă, reducând astfel întreaga sală la tăcere. Mulțumesc. Rog Șefii de Promoție să-și conducă colegii spre saloane, și asta imediat.

Un bâzâit general ce semnala confuzia tuturor acapară atmosfera. Hershel își drese din nou glasul, hotărâtă:

-Vă rog, continuă. Vă rog, executați asta cu multă eficiență și grijă. Mulțumesc.

Fără o altă remarcă obraznică ori ieșire excentrică, Hershel se retrase pe hol și, înainte ca Sala Festivităților să alunece în haos, profesorul Ritwell se ridică din propriul său jilț tapițat cu velur:

-Toată lumea, toată lumea, liniște. Acum, ați auzit-o pe Hershel. Șefi de Promoție, ghidați-vă colegii spre saloane. Cu toții veți rămâne acolo până la noi ordine!

Dar era evident, datorită confuziei de pe chipul lui Ritwell, că nici el nu știa mai multe despre actuala situație decât oricine altcineva.

-Credeți că e din cauza puștoaicei din anul IV? întrebă Alora cu voce tare, încercând să acopere zarva provocată de sporovăielile celor de-a dreptul îngrijorați.

Eris nu găsi timpul necesar pentru a-și expune speculațiile; eșuând în a localiza Șefa de Promoție, hotărî să preia frâiele, rugându-le pe colegele sale s-o urmeze spre cel de-al IV-lea etaj. Alexei Metenney apăru în stânga ei, un moment mai târziu:

-Alexei! îl strigă Jane, prinzându-i, într-un sfârșit, din urmă. Alexei, ce s-a întâmplat?

Șeful de Promoție era de-a dreptul palid.-E… ceva s-a întâmplat.-Ce? întrebară Eris și Jane la unison.-E în legătură cu puștoaica din anul IV? oftă Donna.Alexei își scutură capul, nesigur. Părea să nu știe dacă divulgarea

acelor informații era sau nu permisă. Ezitând (și aruncându-i o privire compătimitoare lui Marlene Prescott), șopti, astfel încât doar cei apropiați lui să-l poată auzi:

-Felix Crawford. Tocmai a… a încercat să se arunce din Turn.Ce mai fel în care să înceapă anul.

Capitolul III – Pocnitoarea și cea de-a doua săptămână

Aparent, trei tentative de sinucidere într-o singură zi erau prea multe pentru ca Ministerul să le poată accepta drept o simplă coincidență. Drake plecase, și cineva nou fusese adus – un tânăr înalt, cu păr bălai și o conduită care nu ar fi putut fi mai puțin oficială nici chiar dacă acesta ar fi fost Rory Acklerey însuși. Numele său era Finch, și Adam era sprijinit de un zid, cu capul în jos, prima dată când s-au întâlnit.

Totul a început cu o nevăstuică și o tradiție.Goliat – animalul băgăcios al directoarei Hershel – era

nevăstuica, iar tradiția – instituită de cei patru bine-cunoscuți băieți – era destul de simplă: să-l răvășească pe Goliat de fiecare dată când acesta se hotăra să iasă din biroul stăpânei sale.

-Rahat, înjură, ridicându-și geanta de pe podea și întorcându-se, grăbit, spre setul de scări care le era pus la dispoziție.

-Cum adică ‟rahat”? întrebă Ivan, care era cu el, străduindu-se să-l prindă din urmă. Adam, ce s-a-ntâmplat?

-N… nimic.Ivan își privi ceasul de mână cu coada ochiului:-La naiba – am întârziat, nu-i așa?Adam nu fu nevoit să răspundă. Clopoțelul sună.-La naiba! Chiar am întârziat.Ambii băieți continuară să pășească hotărât pe treptele din

marmură:-Asta-i numai vina ta, Adam, îl informă Ivan, în clipa în care

ajunseră în Sala Festivităților. De ce-a trebuit să-l agăți pe Goliat de unul dintre candelabre, în orice caz?

-Pentru că asta-i tradiția, de-aia, replică Adam.Trecură peste pragul castelului, gențile de piele bălăngănindu-li-

se pe lângă trupurile zvelte:-Doamne, e frig afară. Când s-a-ntâmplat asta? Era cald de

dimineață.-Nu-mi vorbi despre vreme, Adam. Sunt furios pe tine.-O să-ți treacă.-N-o să-mi treacă, nu dacă primim detenție!Cei doi erau atât de ocupați certându-se și alergând încât, în

clipa în care au înconjurat prima seră în căutarea următoarei, nu au observat nimic suspicios umbrind cotitura. Ca rezultat, Adam intră, cu capul înainte, în acea misterioasă figură, făcându-l pe Ivan să intre-n el. Cei trei căzură la pământ.

-Ești în regulă, Caldwell? întrebă Adam, ridicându-se-n picioare și oferindu-i o mână de ajutor lui Ivan.

Înlăturându-și praful de pe uniformă, Ivan murmură ceva ce se asemăna cu: ‟Sunt bine”, și îi strânse mâna lui Adam. Luară în seamă cea de-a treia prezență abia în clipa în care amândoi stăteau pe propriile picioare.

Harlan Mazello îi privi, chipul emanându-i un aer amenințător. Strângea o sticlă pătrățoasă într-o mână și un briceag în cealaltă. Adam ignoră cuțitul cu desăvârșire.

-Serios? Bei, în spatele serelor? Singur, pe deasupra? Atât de clișeic.

-Nu-ți dorești să te pui cu mine, Sorensen, mârâi Mazello, lustruindu-și briceagul. După piesa pe care-ai pus-o-n scenă… ar fi bine să-ți păzești spatele.

Adam își dădu ochii peste cap:-Uite ce e, Mazello, oftă, arătând spre oponentul său. Unu,

numără, înainte de a arăta spre Ivan. Doi. Noi suntem doi și tu ești unul. Și, chiar dacă aici nu s-ar fi aflat nici jumătate de Caldwell, aș fi pariat tot ce am pe el. Deci, poate că tu ești cel care ar trebui să-și păzească spatele, Cărămidă.

Mazello părea confuz.-Cărămidă?-Mmm, m-am decis că asta-i noua ta poreclă, luând în

considerare toate atributele pe care tu și cărămizile le-mpărtășiți. Să vedem, atât ele cât și tu sunteți incoerenți, insensbili și asociați cu o greutate demnă de luat în seamă, își încolăci brațele în jurul propriului trup osos, parcă pentru a sublinia faptul că cel al lui Mazello nu i se asemăna.

-Adam, oftă Ivan, cu mult prea târziu.Mazello își ridică briceagul, îndemnându-l pe Adam să și-l scoată

pe-al său.Tânărul Sorensen fu împins cu grosolănie înapoi, spatele acestuia

izbindu-se brusc de trunchiul unui copac. Gemând, își flexă degetele,

înainte de a le strânge într-un pumn și a-l pocni pe adversarul său drept în bărbie, făcându-l să se prăbușească la pământ. Adam își reveni primul. Observă că Harlan își scăpase cuțitul. Rânji.

-Adam, repetă Ivan, comunicând o pletoră de idei prin intermediul unui simplu cuvânt.

Ar fi putut la fel de bine să-i fi amintit lui Adam că nu se merita să dea de bucluc din pricina lui Mazello, ori că întârziau la Botanică, ori că se credea că avea să devină Șef de Promoție, și deci era obligat să pună capăt acelei altercații. Adam aprobă. Șfichiui aerul cu cuțitul inamicului, prefăcându-se pe cale să-l lovească. Harlan scânci, îndepărtându-se de Adam. Înainte ca Mazello să-și revină, Adam îl ochi, trimițând briceagul în zbor și făcându-l să se blocheze între două dale de piatră.

În timp ce acesta își revenea, Adam își ridică geanta de la pământ și, urmat de Ivan, o luă la pas spre cea de-a doua seră.

-Hei, Sorensen! urlă Mazello.-Te rog, Adam, îl imploră Ivan, ostenit.-E-n regulă, amice, n-am de gând să mă întorc…Așa cum a reieșit, nu avea de ales.-Hei, Sorensen, repetă Mazello – cu mult mai aproape de această

dată - și Adam simți o palmă poposindu-i pe umăr.Fu întors cu totul, și, înainte de a apuca să-și dea seama ce se

întâmpla, simți o durere ascuțită, usturătoare în falcă. Mazello îl pocnise, și îi venea greu să se mențină pe picioare, pășind în spate, șovăielnic.

-Ce gust are? pufni Harlan.Adam se încruntă, clătinându-se în încercarea de a-și menține

echilibrul. Cântărindu-și opțiunile, îl privi pe Mazello, observând cum acea creatură îngustă la minte își celebra aparenta victorie. În acea dispută exista, desigur, o abordare superioară din punct de vedere moral, care putea - și, prin definiție, trebuia - să fie folosită, chiar în acel moment. Trebuia să se îndepărteze… să facă stânga împrejur, să se îndrepte spre cea de-a doua seră și să lase întregul conflict să moară. Asta era opțiunea rezonabilă, responsabilă, matură, pe care cei ce posedau șaptezeci și patru de detenții ar fi trebuit să o ia în seamă.

Adam se aruncă în față, lovindu-l pe Mazello la brâu și punându-l la pământ.

Se părea că studentul de la Santobrocre îl considerase pe Adam genul de persoană care să utilizeze abordarea superioară din punct de vedere moral. Cu toate acestea, nu se lăsă păgubaș, pumnul său intrând în coliziune cu chipul lui Adam, deși această lovitură nu deținea puterea ori ținta celei dintâi, și Adam își reveni degrabă. Înșfăcă briceagul pe care Mazello intenționase să-l aținească asupra lui și-l pescui pe-al său din buzunar, străduindu-se să păstreze poziția dominantă pe care o deținea în acea luptă. Ivan înghiți în sec, nesigur –

își strângea în mâini propriul cuțit, dar nu părea dornic să riște să-și rănească prietenul. Totuși, în clipa în care Adam își simți întregul trup tras deoparte, o pereche de mâini subțiri înconjurându-i talia, fu sigur că Ivan se hotărâse să acționeze. Fu trântit la pământ, apucat de picioare și atârnat cu susul în jos, de unul dintre pereții de sticlă ai primei sere. Harlan se afla și el, nu prea departe, în aceeași poziție. Adam observă cu stupoare că Ivan era cel care îi imobilizase inamicul. Își ridică privirea, doar pentru a o zări pe Donna Huntington chinuindu-se să-i susțină întreaga greutate.

-Pe bune, voi doi, oftă bruneta, o expresie severă alterându-i trăsăturile fine. N-am mai văzut asta o dată?

-De ce nu ești la Botanică, Hunt?-Pentru că eu nu fac Botanică, răbufni Donna. Tu de ce nu ești la

Botanică?-Pentru că eram prea ocupat să mă bat cu Mazello, replică Adam.

Acum, pune-mă jos.-Puneți-ne jos! vociferă Mazello.-Nu până nu jurați c-o să încetați să vă bateți, își scutură tânăra

capul cu încăpățânare. N-o să faci decât să ne aduci o reputație proastă, Adam! Vreau ca Hershel să fie mândră de noi anul ăsta. Ea ne reprezintă Casele și noi îi reprezentăm…

-Donna! se smiorcăi Adam. Nu mai fi o atât de mare durere în fund.

-Nu sunt o…-Ce se întâmplă aici? apăru deodată un tânăr cu păr bălai, de

aproape 25 de ani, și Adam se întrebă cum de putuse să nu-l vadă apropiindu-se.

Donna înghiți în sec:-Oh, e doar… vedeți dumneavoastră…Tânărul îi oferi o privire curioasă. Cu un simplu gest din partea

Donnei, îndreptat spre Ivan, colegii săi suspendați căzură la pământ.Amândoi mârâiră.-Mulțumesc, îi zâmbi necunoscutul Donnei, făcând-o să roșească.Cu ajutorul acesteia, Adam reuși să se ridice, încercând să-și

îngrămădească în minte o examinare cu mult mai minuțioasă a nou-venitului. Însemnele Ministerului îi erau brodate pe gulerul uniformei maronii, și căpitanul echipei de hochei îi dibui, într-un final, identitatea.

-De-aia n-am vrut slujba asta, oftă investigatorul, masându-și tâmplele. În regulă, atunci… să vedem – nu sunt profesorul vostru, deci n-am de gând să vă pedepsesc sau ceva, dar… doar… opriți-vă. Tu… puștoaico, își canaliză întreaga atenție spre Donna, nu… agresa oamenii. Nu așa atragi atenția unui individ.

-Oh, dar nu i-am agresat, răspunse Donna dintr-o suflare. Vedeți dumneavoastră, se băteau, așa că am încercat să-i despart.

-Agresându-i, concluzionă celălalt pe un ton ironic.

-L-am lipit de-un perete, mare lucru, i-o întoarse Donna. Încercam să ajut.

-Ei bine, n-o mai face, rânji el. Și nu… știi ce, nu mai contează. Nu știu de ce continui să pun paie pe foc. Ați vrea să vă întoarceți la ore? Cu toții?

-Eu nu i-am…, începu Donna din nou, doar pentru a fi întreruptă de Adam.

-Hunt, vrei să taci? N-am dat de belele.-Exact! Mulțumesc! exclamă blondul. Voi doar… plecați la ore.Hotărâră să se conformeze.-Stați, încă puțin, vreau să…Se opriră.-Știe vreunul dintre voi… unde-l pot găsi pe Adam Sorensen?Expresia Donnei era pe de-a-ntregul revoltată, dar aceasta

refuză să scoată vreun cuvânt. Ivan și Adam schimbară priviri cu subînțeles, înainte ca Mazello să-l arate cu degetul pe cel în cauză.

-El e ăsta.-‟Acela” ar fi corect din punct de vedere gramatical, îl informă

Adam pe un ton sec. Ăla, în cel mai rău caz. Am dat de belele? îl fixă cu privirea pe investigator.

-Nu.-Scap de următoarea oră?-Probabil.-Oh. În regulă. De ce aveți nevoie?-Res… restul, puteți pleca, îi concedie, cu un gest plictisit.Ceilalți se supuseră. Odată rămași singuri, investigatorul

continuă:-Numele meu e Finch. Lucrez pentru Minister, și trebuie să-ți pun

câteva întrebări.-Deja aveți declarația mea în legătură cu ceea ce s-a-ntâmplat de

dimineață, își arcui Adam sprâncenele, suspicios. I-am dat-o directoarei Hershel. În scris.

-Da, aprobă Finch. Și am citit-o. Dar nu sunt familiarizat cu tine, cu domnișoara Meadows sau cu orice alt student implicat. Pentru a înțelege ce s-a întâmplat, trebuie să-ți aud opinia, pe îndelete… ce consideri neobișnuit în legătură cu anumite comportamente ori reacții: orice ar putea părea bizar unuia dintre cei familiarizați cu cei implicați.

Adam îl fixă cu privirea: -Ești mai deștept decât tipa aia, Drake.Finch aruncă o ocheadă spre geanta de piele a lui Adam, rămasă

rezemată de unul dintre pereții primei sere:-Geanta ta e, probabil, mai deșteaptă decât Drake.

(Singura Problemă)

-Nu știu, oftă Marlene Prescott, nefericită. Îmi pare că ar trebui să mai rămâi aici încă o zi. Măcar o zi.

-Marlene, începu Felix, pentru a șaisprezecea oară: n-am nici măcar o zgârietură, și am petrecut aproape șase zile întregi în salonul ăsta. Cred că ar fi în regulă dacă aș pleca acum.

Prietena acestuia nu păru deloc satisfăcută cu răspunsul pe care-l primise, stând pe marginea patului său de campanie, într-o după-amiază de marți.

-Dar doctorul Holloway nici măcar nu știe ce ți s-a întâmplat…-Ți-am spus; știe, se strădui Felix să sune plictisit, deși, în

realitate, faptul că Marlene îi făcea vizite din oră în oră, încă de când doctorul Holloway hotărâse că pacienților li se permitea să primească vizitatori, nu-l deranja chiar deloc. A spus că motivul din cauza căruia Carlotta, puștoaica de la Xerakyrie și cu mine am încercat să… facem ceva drastic a fost, aproape sigur, un rezultat al…

-Expunerii accidentale la substanțe necunoscute, îl completă Marlene. Mi-ai spus asta de o sută de ori.

-M-ai întrebat asta de o sută de ori.-Nu schimba subiectul.-Asta avea legătură cu subiectul pe care-l dezbăteam, de fa…Marlene îl fixă cu privirea. Felix fu redus la tăcere.-Tot ce vreau să spun, continuă blonda, e că, până când cineva

descoperă ce ‟substanțe necunoscute” v-au, în teorie, insuflat urgia imposibil de ignorat de a vă tăia venele, a sări în lac și a vă arunca din Turn – diferite metode de sinucidere, un fapt pe care eu, cel puțin, îl găsesc bizar – nu ar trebui să vi se permită să vă perindați în voie pe coridoare.

-Doctorul Holloway a spus că orice a trecut prin venele noastre e de mult dus, murmură Felix, animat.

Dar, văzând-o pe Marlene mai puțin decât mulțumită, adăugă:-Promit să nu mă mai apropii de Turn, dacă asta te face să te

simți mai bine. Interesantă observație, totuși, cea în legătură cu diferitele metode. Asta chiar e bizar.

-Eris a făcut-o, de fapt, recunoscu Marlene. Dar am fost îndeajuns de deșteaptă încât să mi-o însușesc, rânji, verificând ceasul de pe perete. Ora mea de Trigonometrie începe în câteva minute, oftă, cu adevărat dezamăgită. Ne vedem mai târziu, bine?

-Sunt aici până la ora 18:00, o asigură Felix.-În regulă, voi fi aici pentru cină, își mușcă deodată buza,

ezitantă. Nu, uită de asta. Trebuie să mă întâlnesc cu Miles la cină. Jură că n-am mai luat masa cu el de ani buni. E amuzant cum, în clipa în care devin relativ interesată de altceva… adică, sunt ocupată, făcând alte lucruri, devine complet îndrăgostit de mine.

Felix nu se simțea teribil de amuzat, dar se chinui să îi ofere lui Marlene un zâmbet strâmb.

-Ne vedem în salon, diseară, bine?

-Asta dacă nu mă arunc din Turn între timp.-Nu-i amuzant, Crawford. Pe curând.Îi făcu cu mâna în semn de răspuns.-Ne mai vedem, Carlotta! adăugă Marlene, făcându-i cu mâna

șatenei ce ocupa, la rându-i, unul dintre paturile de campanie pe care infirmeria le punea la dispoziție.

Aceasta îi întoarse gestul, deși părea ocupată, scrijelind în grabă un mesaj pe o bucată de hârtie.

-Îți voi aduce tema la Trigonometrie, îl informă pe Felix.Acesta se încruntă.-Sincer să fiu, aș prefera să mă arunc din Turn.-Încă nu e amuzant.-Ne vedem.-Pa.Și, în ciuda faptului că a subliniat contrariul, Marlene părăsi

infirmeria amuzată, cu un vag zâmbet jucându-i pe buze.

(Prieteni, Foști și Adam)

Când Donna și-a anunțat plecarea spre ora de Aritmetică în acea după-amiază de miercuri, Eris nu putea spune că se simțea teribil de dezamăgită. Și când, câteva minute mai târziu, Luke îi sărută creștetul capului învăluit de păr roșcat și îi șopti că trebuia să se îndrepte spre Literatură, Eris nu vărsă nicio lacrimă. În sfârșit singură la masa din bibliotecă asupra căreia își proclamase stăpânirea, Eris își deschise romanul favorit de Jane Austen și se pregăti pentru două ore întregi de solitudine. Își iubea prietenii, bineînțeles, și îi plăcea de Luke, chiar mult, dar solitudinea… solitudinea era drăguță.

Pironindu-se în fața casei din Hartfield a domnului Knightley, Eris reuși să împingă deoparte apropo-urile subtile pe care subconștientul ei le bătea, dorind să-i reamintească astfel de maniera în care obișnuia să își petreacă tot timpul liber alături de Andrew McLaggen.

Solitudinea era drăguță.-Eris, am nevoie de ajutor.Din nefericire, prietenii erau mai importanți.-Jane, care-i problema?Roșcata își lăsă cartea pe masă, în timp ce Jane Griffiths se

prăbuși pe scaunul din fața ei, o expresie de vădită deznădejde umbrindu-i chipul dulce.

-Alexei.-Alexei?-Iubitul meu.-Știu cine e Alexei, dragă.-Ei bine, am nevoie de ajutorul tău.-Cercuri, dragă. Ne învârtim în cercuri.Jane își adună gândurile, înainte de a-și deschide din nou gura:

-Ceva e în neregulă cu Alexei. S-a comportat ciudat în ultimul timp, și-mi pare că de-abia dacă-l mai cunosc.

Eris își bătu prietena pe spate în semn de încurajare:-Jane, sunt sigură că nu sunt decât toate lucrurile ciudate care se

întâmplă acum… investigatorii trimiși de Minister, ceea ce s-a întâmplat cu Felix și Carlotta… tot stresul suplimentar, știi tu, din moment ce el e Șef de Promoție.

-A început înainte de asta, replică Jane. Am observat ceva diferit încă de când s-a întors din vacanță, în august. E morocănos și tăcut… a devenit tare atașat de mine, și insistă întruna să facem chestii amândoi, ca, mai apoi, odată ce suntem împreună, să găsească nod în papură. Nici nu-l mai văd atât de des… nu face decât să se încuie în dormitor, să facă plimbări lungi și… teme. Pe deasupra, chestiunea cu Felix și Carlotta l-a înnebunit.

După un moment de gândire, Eris oftă:-Ei bine, Jane, nu știu cum să-ți spun asta, dar mă tem că

Alexei… e însărcinat.Jane încercă să-și reprime un zâmbet:-Vorbesc serios, Eris.-În regulă, vorbim serios. Cum e cu familia lui?-M-am gândit la asta, i-o întoarse Jane. Dar fratele lui mi-a spus

că totul e în regulă. Alexei s-a distrat de minune, petrecându-și vacanța pe coastă, și nimeni n-a observat nimic neobișnuit, dar, de atunci, de fiecare dată când suntem împreună, e complet… imprevizibil.

-Voi doi n-ați avut vreo ceartă serioasă, nu? Vreau să spun, una mare, care ar fi putut să fie catalizatorul întregii chestiuni?

Jane își scutură capul, buclele tresăltându-i pe umeri.-Ești sigură? Atunci… atunci, trebuie să analizezi simptomele.-Ce vrei să spui?-Păi, dacă cineva-i bolnav, analizezi simptomele pe care le

prezintă pentru a-ți da seama ce-i în neregulă. Deci, analizează-i comportamentul și gândește-te… ce fel de problemă poate indica acest comportament. E morocănos, spui, și certăreț.

-Hmm, da, începem să ne ciondănim din cauza unor prostii.-Este, în mod alternativ, lipicios și deloc vorbăreț?-Își petrece mai mult timp ‟plimbându-se” decât în ultimii patru

ani ai relației noastre.Eris aprobă scurt.-Și ești sigură că nu e însărcinat?-Eris.-Bine, în regulă, lasă-mi un minut de gândire.Se gândi pentru câteva clipe. Apoi, realiză spre ce diagnostic

conduceau toate simptomele.Rahat.

Dar nu, ăsta era Alexei. Alexei Metenney. Nu era un idiot; era Alexei.

-La ce te gândești, Eris? șuieră Jane, după câteva minute.O fată sigură pe sine și practică, Jane nu păruse niciodată mai

disperată de-atât în toți cei șapte ani în care Eris îi fusese prietenă. Roșcata cugetă, grăbită – erau vremuri pentru sinceritate, și mai erau și vremuri pentru caritate. Licăreaua din ochii căprui ai lui Jane îi spunea că sosise vremea pentru cea din urmă.

-Nu știu, Jane. Ar… ar putea fi orice. Vreau să spun, Alexei… te iubește, și…

-N-o mai spune.Eris clipi des:-Ce?-Nu-mi mai spune ‟Te iubesc”. N-a spus-o de săptămâni bune,

îngâimă Jane, refuzând să întâlnească privirea lui Eris.Rahat.-Alexei te iubește. Știu asta, bine? Ai încredere în mine, voi doi

sunteți o pătrime din motivul pentru care mă încred în dragostea adevărată. Celelalte trei pătrimi se constituie din romane de Jane Austen.

Tânăra zâmbi.-Nu te poți învinovăți pe tine însăți pentru lucrurile prin care

trece, indiferent de natura acestora.-Dar nu știu ce să fac!-Vorbește-i.-Am încercat… n-are de gând să mă asculte.-Atunci, fii răbdătoare, o presă Eris. Ascultă, ați fost împreună

pentru o groază de timp… patru ani, asta-i o relație lungă după standardele oricui, nu doar după norma adolescentină. Și, când toate lucrurile sunt atât de încâlcite în școală și întreaga lume, Alexei se căznește probabil să se… adapteze. Ăsta e ultimul vostru an aici, la urma urmei.

Tristă, Jane aprobă.-Dacă te ajută cu ceva, continuă roșcata, directoarea Hershel mi-

a spus că i-a atribuit lui Alexei sarcina de a mă supraveghea în timpul detenției de vineri, din moment ce e Șef de Promoție. Îi voi vorbi atunci, în regulă?

-Ai face asta pentru mine?-Absolut.-Dar… nu-i spune că ți-am spus… ceea ce tocmai ți-am spus.-Bineînțeles că nu.-Nici măcar nu te gândi la asta. Și, dacă ghicește, minte-l.-Pentru ce sunt prietenii, dacă nu pentru a minți la nevoie?-Te iubesc.-Știu.

Ridicându-se, Jane își îmbrățișă prietena în grabă, și – cu un zâmbet recunoscător, ce marca finalitatea – părăsi biblioteca. Eris se încruntă, fixându-și cartea cu privirea. Era Alexei. Alexei nu putea să…

Își împinse gândul din minte. Biblioteca părea abandonată (doar bibliotecara corpolentă, domnișoara Sevoy, putând fi zărită), și Eris trebuia să profite de acea neobișnuită singurătate, înainte ca orice altceva s-o frângă.

-Eris, trebuie să vorbim.Prietenii erau mai importanți decât solitudinea. Foștii prieteni, pe

de altă parte, nu erau.Fără să-și ridice privirea, Eris își recunoscu noul companion. Nu

spuse nimic; simți inima urcându-i până în cerul gurii, auzi cum măruntaiele i se încâlcesc.

-Eris, te rog, se aplecă spre masă. Știu că nu citești cartea aia… trebuie să vorbim, și știi asta.

-Andrew, oprește-te, șopti, închizându-și, din nou, cartea. Andrew, oprește-te! Vorbesc serios, în regulă?!

Domnișoara Sevoy le aruncă o privire piezișă. Eris îi zâmbi, jenată. Andrew nu-i oferi nici măcar un strop de atenție.

-Eris, te rog, bolborosi el. M-ai evitat toată săptămâna, și…-Te-am evitat, i-o întoarse Eris, pentru că, ultima dată când am

vorbit, o mulțime de oameni au sfârșit la infirmerie. Asta-ți dă un indiciu despre cât de fructuoasă este relația dintre noi în momentul de față, nu-i așa?

-Nu-mi vine să cred că ți-ai asumat vina pentru asta, mormăi Andrew, la care Eris își dădu ochii peste cap.

-Nu te-am văzut mișcând vreun deget.-Eu… eram confuz… nu-mi puteam aminti care dintre voi a făcut-

o. A fost… derutant. Dar a fost Sorensen – ai fost țapul ispășitor al lui Sorensen, nu-i așa?

-Ai sărit la concluzii puțin cam prea grăbit, corect? ridică Eris din umeri.

-Ar fi singurul idiot atât de mare încât să-ți permită s-o faci, o informă Andrew. Eris, n-ai putea crede că…

-Nu te învârti în cercuri, Andrew. Încerc să citesc.Se ura pe ea însăși… îl ura pe Andrew, așa cum îi ura blestemata

sinceritate… ura biblioteca, doar pentru că funcționa drept locație a acelei scene stupide.

-Eu… Eris, vreau să fim prieteni din nou. Îmi doresc să fim din nou apropiați. Tot ce vreau…

-Nu.-Eris…-Nu.-Dar…

-Andrew, știu că m-ai făcut întotdeauna să… să iert orice, să-nchid ochii la toate lucrurile grotești pe care le făceai și spuneai, dar nu. Nu și acum.

Studentul de la Santobrocre rămase tăcut pentru o bună bucată de timp. Eris se prefăcu că citește.

-Te rog, Eris.-Pleacă, Andrew, șopti cu blândețe.Nu era sigură că asta era ceea ce își dorea cu adevărat.Andrew încuviință și se supuse. Eris își închise ochii și așteptă,

până în clipa în care se simți din nou singură. Scrută biblioteca cu privirea, realizând că ispravele Emmei Woodhouse nu-i mai păreau o diversiune suficientă. Aruncă romanul pe masă și își odihni bărbia în palme, sprijinindu-și coatele pe suprafața cărții.

Andrew.Măruntaiele i se înnodară – noduri îndeajuns de încurcate încât,

dacă i-ar fi împreunat șireturile și nu măruntaiele, ar fi fost nevoită să le taie și să își cumpere altele noi.

-Totuși, nu-mi pot cumpăra alte măruntaie, observă Eris cu voce tare, fără să-și dea seama.

-Vorbe mai înțelepte n-au fost nicicând rostite.Roșcata icni. Privi în jur, disperată. Adam Sorensen se sprijini de

spătarul scaunului alăturat ei, un rânjet necinstit brăzdându-i chipul.-Trăgeai cu urechea? pufni într-o șoaptă strangulată, astfel încât

domnișoara Sevoy să nu o audă și să se răstească la ea.-Vorbeai cu tine însăți? contracară Adam.Cu mâinile înghesuite în buzunare, se îndreptă de spate,

refuzând să-și coboare tonul.Eris se încruntă.-N-ai niște căței de înecat sau ceva?-Pledezi pentru molestarea necuvântătoarelor? replică el.Solitudinea era cu mult, mult mai importantă decât inamicii.-Ți-am susținut vreodată activitățile extrașcolare? oftă Eris. Și, te

rog, nu te aș…Adam ocupă scaunul de lângă ea.-… așeza, se opri roșcata. Te rog, Sorensen, n-ai nimic mai bun

de făcut?-Nu chiar. Mi-am terminat toate temele. Deci, tu și fraierul ăla

sunteți din nou prieteni, văd.-Chiar vezi? gânguri Eris.Era satisfăcută de faptul că-i putea răspunde într-o manieră care-

l irita la culme.-Ei, nu sunteți? încercă să sune nepăsător, dar nu păru capabil s-

o facă cu măiestria cu care obișnuia.Eris își redeschise cartea.-Dar deja ai concluzionat că suntem, și tu nu greșești niciodată,

Adam.

-Nu-mi pasă, oricum ar fi.-Evident.-Eram pur și simplu plictisit, și tu nu te poți abține din a-ți difuza

viața personală în mijlocul bibliotecii, asta-i tot.-Ce-i drept, dar n-aș fi crezut niciodată că tu te vei găsi în

bibliotecă, pentru a vedea transmisia în direct. Spune-mi, când ai învățat să citești?

-Asta a fost sub centură, o informă Adam, jovial.Eris clipi des. A fost?-Îmi pare rău, se scuză, grăbită.Companionul său îi oferi o uitătură bizară, pe care n-o putea

interpreta. Într-un final, buzele tânărului se contorsionară în zâmbetul strâmb, pe jumătate arogant care-l caracteriza. Adam își arcui sprâncenele:

-Relaxează-te, Pocnitoare. Nu e ca și cum aș da doi bani pe tine.-Nu, bineînțeles că nu. De ce i-ar păsa mărețului Adam

Sorensen că eu i-am… cum mi-ai spus?Zâmbetul său se preschimbă într-un rânjet plin, în timp ce

expeditorul acestuia se ridică de pe scaun. Fără să-i răspundă, îi făcu cu mâna, murmurând:

-Ne mai vedem, Pocnitoare.Triumful se distingea în pașii lui, în timp ce se îndepărta.Pocnitoare.Pocnitoare?…Ce?

(Părul lui Kevin Sherbatsky)

-Sunt plictisit, proclamă Adam la cină, într-o zi de joi.Cei trei studenți care-l acompaniaseră la anterior-menționata

masă îi oferiră căpitanului echipei de hochei, liderul neproclamat al grupului, priviri ce denotau confuzie:

-Cum poți fi plictisit? întrebă Jensen, neîncrezător. N-au trecut nici măcar două săptămâni de școală, și deja am fost părtași la un conflict masiv, am avut trei tentative de sinucidere, am fost interogați de doi investigatori trimiși de Minister și am fost nevoiți să suferim o mână de alți domni respectabili care-au chestionat tot ce mișcă, și – în cazul tău – cel puțin trei ciondăneli serioase cu Eris Whiteley și două dueluri cu Harlan Mazello.

-Mai toate astea s-au întâmplat săptămâna trecută, replică Adam. Chestia cu Mazello de ieri de-abia dacă poate fi numită periculoasă, și nu-i nimic teribil de fascinant la câțiva indivizi bățoși care lucrează la Minister. Ce s-a-ntâmplat azi? Nimic. Părul lui Kevin Sherbatsky a fost dichisit, cred, dar sunt destul de sigur că asta-i tot.

Rory își potrivi furculița murdară pe unul dintre șervețele:

-Și tu ai observat? Mulțumesc Domnului, credeam c-am înnebunit de tot, observând un detaliu că ăsta.

-Nu alunga pe de-a-ntregul teoria cu nebunia, nu încă, adăugă Ivan.

-Ceva trebuie să se întâmple, continuă Adam. Ceva bun. Întreaga… scenă deprimantă… note mediocre la Istorie, oameni cu o stimă de sine scăzută, altercații masive în fața Sălii Festivităților – e… deprimant.

-Asta-nseamnă că o să renunți la rutina asta răvășită, tipică lui Bob Dylan? întrebă Ivan, încrezător.

Jensen intenționă să se informeze în privința referinței, dar, după ce cugetă pentru câteva clipe, se hotărî să-și țină gura închisă.

-Dacă-ncerci să mă insulți, n-ar trebui să mă compari cu cel mai șmecher om de pe Pământ, amice, pufni Adam. Și nu. Altceva…

Mestecând un cartof copt, Adam privi în jurul Sălii Festivităților, în căutare de inspirație. O idee îl lovi în clipa în care ochi masa celor de la Estrenywn:

-Știți ce urăsc? pufni el.-Întrebările retorice? își dădu Rory ochii peste cap.-Părul lui Kevin Sherbatsky, spuse Adam.Ceilalți îl priviră în tăcere, neștiind încotro se îndreaptă

conversația. Rory fu cel care desluși primul implicațiile afirmației prietenului său. Rânji, satisfăcut:

-Adam, amice, n-am mai primit o detenție de… ani buni, aș zice.

*

-Detenție, domnule Acklerey, vinerea asta, îl admonestă directoarea Hershel pe tânărul student, în timp ce acesta stătea tolănit pe scaunul din fața biroului ei, mimând, din când în când, căința. Și vei fi, fără vreun dubiu, bucuros să aflii că părul domnului Sherbatsky se află în locul cuvenit. Pe cap.

-Arată, măcar cu puțin, mai bine?-Acklerey. -Îmi pare rău, domnișoară, oftă Rory. Încercam doar să-i fiu de

ajutor. Cine s-ar abține de la a-i da foc lânei idiotu… vreau să spun, de la a-i da acelui dulce băiat, tare drag mie, o nouă șansă la… ei bine… păr? Prima lui încercare a eșuat mizerabil, mă tem să vă spun.

-Credeam că ai spus că a fost un accident.-A fost. Un accident fericit. Destinul lucrează în maniere hilare

din când în când, domnișoară.-Detenție vineri, Acklerey.-Câtă dreptate aveți, domnișoară. Arătați minunat în această

seară, în orice caz.-Ieși din biroul meu, Acklerey.-Dacă insistați.

Adam își aștepta prietenul în fața biroului, sprijinindu-și trupul de dalele reci de piatră. Roderick rânji:

-Detenție mâine, îi mărturisi cel din urmă, înainte ca cel dintâi să-l poată întreba.

-Și a meritat? îl chestionă căpitanul echipei de hochei, luând-o la pas spre salonul de la etajul al IV-lea.

-Oh, cu vârf și îndesat, îl asigură Rory. Nu pot să cred că i-a luat jumătate de minut să realizeze că grămada aia abominabilă de păr luase foc.

Adam zâmbi:-De ce n-am făcut lucruri de genul ăsta de atât de mult timp?-Pentru că am fost în vacanța de vară, și părul lui Kevin

Sherbatsky nu era prin preajmă, ridică Rory din umeri. Oh, și pentru că tu ai fost într-o stare de spirit teribilă.

-Am avut o scuză bună.Rory îl privi:-Care – salvarea Carlottei Meadows, Eris Whiteley fiind… Eris

Whiteley, sau bătrânul tău?Adam se opri brusc, înghițind în sec, privindu-și prietenul

continuând să înainteze:-Știai? De tata…-Amice, subtilitatea nu curge în venele neamului Sorensen, și am

trăit cu tine timp de două luni. Bineînțeles că știam.Adam reuși să-l ajungă din urmă. Rory își drese glasul, începând

să se justifice:-Vreau să spun, pe bune acum, chiar te-ai așteptat ca eu să

înghit basmul pe care mama ta de-abia dacă a izbutit să-l îngâime la micul-dejun, despre cum e într-o călătorie de afaceri – care, în mod convenabil, se sfârșea în ziua în care noi ajungeam la Academie? Și mai e și faptul că singurele poze cu el rămase agățate prin casă la sfârșitul zilei erau alea în care apăreai și tu.

-De ce nu mi-ai spus că știi? pufni Adam.-De ce n-ai avut încredere în mine?-Pentru că nu-s fată. Și eu te-am întrebat primul. De ce nu mi-ai

spus că știi?-Pentru că tu ești… tu, spuse Roderick. Și, în orice caz, urăsc

discuțiile serioase. Asta nu-nseamnă că trebuie să transformi toate astea într-o mare glumă, căci, te avertizez, sunt capabil să te măcelăresc cât dormi.

-Asta-i ceea ce numesc un avertisment oferit la țanc. Nu pot să cred că știai, și ai continuat să-mi permiți să te mint, doar pentru a-i apăra blestemata reputație.

-A fost relativ amuzant, de fapt.-Idiotule.Adam își schimbă tactica.-Oricum, greșești amarnic.

-În legătură cu…?-Ceea ce m-a adus într-o stare deplorabilă.-N-au fost Carlotta, Whiteley și babacul?-Nu.-Ce, atunci?-Faptul că te-ai mutat la noi.-Idiotule.Se pironiră în pragul salonului.-Știi? continuă Rory, înainte de a-i permite prietenului său să

pășească peste prag. Mă simt… nedreptățit.-Ce vrei să spui?-N-am primit decât o detenție, și încă mai am nevoie de cel puțin

zece pentru a mă afla în pericol, cu regula celor șaptezeci și cinci și toate cele. Cum s-a ajuns la asta, în orice caz?

-M-am gândit, replică Adam, și cred că mi-am dat seama. Îți amintești de acel… mic incident, de-acum câțiva ani… tortul, Andrew McLaggen, prețiosul cactus al profesorului Stottlemeyer?

Rory zâmbi, cuprins de nostalgie.-Aia a fost o zi pe cinste.-Ei bine, mi-am asumat întreaga responsabilitate și am primit

două luni de detenție, în fiecare sfârșit de săptămână. Astea-s șaisprezece, în total.

-Asta are sens, aprobă celălalt. Încă mă simt nedreptățit, totuși.Adam își arcui una dintre sprâncene.-Vrei să te întorci și s-o rogi pe Hershel să-ți ofere o a doua

detenție?-Nu, dar… ei… am auzit că părul lui Kevin Sherbatsky încă e… pe

cap.Prinzându-se de intențiile prietenului său, Adam pufni în râs.-Chiar așa? Doamne, ăsta-i un atât de mare păcat, după toate

chinurile prin care am trecut pentru a-l face să dispară.-La asta mă gândeam și eu, amice.-Socotesc că tânărul Sherbatsky se află încă în Sala Festivităților,

terminându-și cina pe care noi am întrerupt-o, Rory.-Socotesc întocmai, Adam.Adam îi oferi prietenului său o reverență chinuită:-Mergem, Roderick?-Ar fi plăcerea mea, Adam.

(Rămășițele Zilei)

-I-a dat foc părului lui Kevin Sherbatsky? De două ori? repetă Eris, aproape râzând.

Își drese glasul, jenată.-Asta-i îngrozitor. Amuzant, da, dar îngrozitor.Alexei Metenney aprobă scurt:

-În orice caz, de-aia sunt nevoit să-l supraveghez pe Roderick Acklerey, mă crezi sau nu. Pare să întârzie, totuși.

Și era adevărat. La opt și un sfert, Rory marcase o întârziere de cincisprezece minute pentru detenția sa, în camera trofeelor. Eris, promptă din fire, ajunsese la timp, bineînțeles (cu două minute mai devreme, de fapt), și îl văzuse pe Alexei așteptând-o, cu un pămătuf în mână, căci ea era nevoită să lustruiască trofeele, alături de întârziat.

-Desigur, adăugă Alexei, nu sunt teribil de atent, deci cred că n-aș observa dacă ai trece peste două sau patru cupe din cealaltă parte a camerei.

Cincisprezece minute mai târziu, lustruitul căzuse pe locul al doilea, în favoarea conversației. În clipa în care subiectul ce privea detenția lui Rory muri, Eris se întoarse și mimă curățirea unui trofeu din 1952:

-Ascultă, Alexei, începu ea, rar, am vrut să te întreb ceva.-Fă-o, atunci, replică Șeful de Promoție, molfăind un măr, așezat

fiind pe banca din fața plăcilor memoriale.-Ei, e vorba de Jane.Alexei rămase tăcut, așa că Eris se hotărî să continue:-E… e ceva în neregulă cu ea în ultimul timp. Ai observat și tu,

nu?-Eu… ăă… sincer să fiu, nu pot spune c-am făcut-o.-Păi, e doar că… e din ce în ce mai palidă, și-mi pare ostenită,

știi? În orice caz, mi-a vorbit zilele trecute, și i-a scăpat faptul că voi doi tindeți să vă luați la harță în ultimul timp… Doamne, sper că nu sunt impertinentă, voiam doar să mă asigur că totul e în regulă între voi doi.

Privi peste umăr, refuzând contacul vizual cu Șeful de Promoție, concentrându-se însă asupra mărului din mâna acestuia.

-Lumea se ia la harță, replică el, distant, după o pereche de secunde lungi. Eu și Jane suntem împreună de mult timp. Așa merg lucrurile, asta-i tot…

Eris simți o greutate ridicându-i-se de pe umeri, tânăra realizând, pentru întâia dată, că o purtase în tot acel timp:

-Știi ce, și eu i-am spus lui Jane exact același lucru. Vreau să spun, n-are de ce să-și facă griji… voi doi ați avut dintotdeauna o relație solidă și… vreau să spun, Doamne, voi sunteți dovada mea că relațiile rezistă. Cum aș putea să câștig în certurile cu Donna dacă voi doi v-ați despărți? zâmbi, înainte de a-și da seama că Alexei n-o făcea.

-Doar… doar pentru că un cuplu are o istorie, asta nu înseamnă că vor fi împreună pentru vecie.

Eris își simți inima chircindu-se. Își dorea să țipe la el, să-i spună că el și Jane trebuiau să rămână împreună pentru veșnicie… că era soarta și destinul și providența divină, și toate acele dulci, dar de-a dreptul vagi concepte. În loc de asta, roșcata își molfăi buzele și mușcă limba.

-Jane și cu mine, continuă Alexei, am funcționat împreună pentru atât de mult timp, dar ăsta e ultimul nostru an la Academie și… ei bine, poate că eu voi deveni un Investigator, în timp ce ea…

-Dar credeam că și Jane își dorește să devină o Investigatoare, îl întrerupse Eris. A participat la stagiul ăla de-a lungul verii, și am aflat că s-a distrat pe cinste.

Alexei ezită:-Ei… nimic… nimic nu e sigur, replică într-un sfârșit. Se întâmplă

atâtea chestii încât… atâtea lucruri se schimbă… nimic nu mai e cert. Corect? E doar că…

-Am ajuns, își anunță Roderick Acklerey prezența, pășind țanțoș în camera trofeelor. Cu plăcere.

-Ai… își drese Alexei glasul, simțindu-se nelalocul lui, ai întârziat, Rory.

-Ai de gând să-i spui directoarei Hershel? îl chestionă tânărul, trecându-și o mână prin păr.

-Nu.-Alexei, amice, ești cel mai tare Șef de Promoție dintre câți au

fost și vor fi vreodată, înșfăcă un pămătuf la rându-i. Și, tu cum mai ești, Eris?

Roșcata, dată peste cap pentru un moment, încercă să se gândească la un subiect de discuție în care să îl poată include și pe nou-venit.

-Sunt bine. Hei, Acklerey, îmi poți spune ce, în numele a tot ce e Sfânt, înseamnă noua poreclă pe care mi-a dat-o Sorensen? De ce continuă să-mi spună ‟Pocnitoare”?

Rory rânji:-N-am nici cea mai vagă idee, i-o întoarse. Doar Domnul știe ce

se întâmplă în mintea aia a lui, împuiată cu tâmpenii. Bineînțeles, mi-ar face plăcere să-l informez că ești curioasă. A fost o idee cam iritabil în ultimul timp, din moment ce ai manifestat o nonșalanță îndărătnică cu privire la noul lui joc.

-Nu-i spune, îl imploră Eris. Ar deveni chiar mai îngâmfat. N-o vei face, nu-i așa?

-Mă voi mai gândi.Zâmbetul său frumos rămase unul obraznic, întreaga cameră

fiind sufocată de tăcere.-Deci… despre ce vorbeați, înainte ca eu să ajung? întrebă Rory

cu inocență în glas.Eris îl privi pe Alexei:-Ei… am auzit că i-ai dat foc părului lui Kevin Sherbatsky, izbuti

să îngâime.Roderick aprobă cu solemnitate:-De două ori.

(A Da de Știre)

Biroul lui Finch era mic și înghesuit, o cameră care i-a fost oferită în grabă, doar pentru a putea să-și demareze investigația cât mai curând. Cu o mare, simplă catedră din lemn, două scaune, patru investigatori învăluiți în negru și Finch însuși – listând sarcinile celorlalți patru -, camera părea chiar mai mică. Mică și ocupată. Chiar și pereții emanau aceleași preocupări și aceeași zarvă ca actorii din miezul biroului, astfel încât Eris – așezată în scaunul procurat special pentru ea – se simțea de parcă ar fi fost singurul obiect staționar în acel spațiu închis. Așteptă în tăcere ca Finch să își concentreze întreaga atenție asupra ei și să îi spună în ce se constituia rolul ei în acea piesă de teatru.

Într-un sfârșit, ceilalți investigatori se risipiră, hotărâți să îndeplinească ordinele lui Finch. Tânărul se așeză pe scaunul său incomod, poziționat, convenient, în spatele biroului.

-Eris Whiteley, nu-i așa? întrebă, privind în grabă o bucată de hârtie.

Eris aprobă.-Îmi pare rău că a durat atât de mult să ajung la chestionarea ta.-Toate astea-s despre Carlotta, nu-i așa? întrebă Eris.-Hmm, da, își trecu degetele peste colțurile unui teanc de foi. Ți-

ai oferit deja mărturia scrisă în dimineața zilei de 2 septembrie, bănuiesc.

-Așa-i.-Ei bine, atunci, o să-ți mai pun câteva întrebări, își dădu hârtiile

deoparte. Spune-mi tot ce e de știut despre Carlotta Meadows.Eris clipi des:-Tot ce e de știut? Nu-mi doresc să vă ofensez, domnule Finch,

dar… n-o cunosc pe Carlotta nici pe departe la fel de bine pe cât o fac alte fete sau… băieți. Shelley Morgenstern…

-Michelle Morgenstern a fost deja chestionată, o informă Finch. A fost, din păcate, incoerentă. Mi-am propus să vorbesc cu cineva pe care-l consider capabil să-și pună gândurile în ordine. Ești o elevă demnă de laude, am auzit, și ai fost direct implicată în incident; de asemenea, împarți o cameră cu domnișoara Meadows. Erai opțiunea logică.

-Oh.-Pe deasupra, continuă el, păstrându-și tonul de-a dreptul formal

și, totuși, pătat de o inexplicabilă dâră de ironie, am citit raportul în legătură cu detenția pe care ai primit-o din cauza altercației cu un tânăr numit… Mazello.

Eris își feri privirea.-Chiar l-ai pocnit?-Asta… asta se spune, corect?

-Hmmm… păi, l-am întâlnit pe Mazello. De două ori, de fapt. O dată chiar fără voia mea, și a doua oară pentru a-l chestiona. Martor ocular al incidentului cu tânăra care s-a aruncat în lac, explică Finch.

Eris așteptă verdictul. Pe un ton egal, deloc indulgent ori încurajator, nici pe departe amuzat, Finch mărturisi:

-Și eu l-aș fi pocnit.Eris încercă să-și reprime un zâmbet; nu știa dacă ar fi trebuit să

se teamă de Finch sau nu.-Acum, continuă investigatorul, am nevoie de detalii. Orice lucru

la care te poți gândi… vreun lucru bizar, care s-a petrecut în acea dimineață, poate? Vreo conversație stranie cu domnișoara Meadows…

-Ei, începu Eris, Carlotta nu s-a întors în cameră în acea noapte… nu că asta ne-ar fi îngrijorat, în orice caz. Nu era acolo când noi ne-am culcat, și Shelley a spus că s-a trezit în mijlocul nopții și patul Carlottei era neatins. Dar… cred că știați asta deja…

Finch aprobă.-Și… păi… în ceea ce o privește pe Carlotta, ea e…. e drăguță,

presupun. Nu suntem bune prietene, dar ne-am înțeles mai mereu pe cinste. E… într-un fel… ei bine… modernă? Știți dumneavoastră, de-aia n-am fost prea șocate când am observat că n-avea să se întoarcă în cameră în acea noapte. Înțelegeți unde bat, sau…?

-Desigur, da.-Și ea e… e… Eris își răscoli mintea în căutarea unor informații despre Carlotta,

simțindu-se incapabilă să-și reamintească ceva, cu excepția chestiunilor triviale.

-Meditează în fiecare dimineață. Sfârșitul de săptămână o prinde dormind. Ea… bea ceai verde. E vegetariană. Ea…

-Vegetariană? o întrerupse Finch, brusc.-Nu consumă carne, recită Eris.-Sunt conștient de semnificația cuvântului, i-o întoarse celălalt. E

doar simplul fapt că… am participat la cinci interogatorii care au avut-o ca subiect pe domnișoara Meadows, și n-am aflat până acum că e vegetariană, iscăli ceva pe o foiță mototolită.

-Asta-i important? își arcui Eris sprâncenele.-Oh, n-am habar, ridică el din umeri. Mai e altceva?Eris își scutură capul.-Nu chiar. N-am schimbat decât câteva cuvinte în timpul

călătoriei cu trenul. Era… bine. În regulă. Doar… Carlotta.Finch rămase în tăcere pentru o perioadă îndelungată de timp,

înainte de a întreba:-Ce-mi poți spune despre Felix Crawford?-Este portarul echipei de hochei, replică Eris. Și el… ăăă… ei

bine, nu mă pot gândi la nimic relevant.-Ai fi ghicit că vegetarianismul Carlottei era relevant?Eris recunoscu că n-ar fi făcut-o.

-Ei, atunci…?-E în legătură cu fata pe care o place, elaboră roșcata. Sunt

destul de sigură că asta nu-i relevant.Finch își scutură capul:-Nu, asta nu-i relevant, se puse de acord cu ea. Nimic altceva?Eris cugetă:-Felix lipsise timp de câteva ore înainte… înainte de a încerca să

se arunce din Turn. Atâta lucru știu și eu, doar pentru că prietena mea, Marlene, mi-a spus că n-a participat la ora de Botanică de după prânz.

Finch notă ceva pe o altă bucată de hârtie.-În afară de asta, nu mă pot gândi la nimic altceva.-În regulă. Mulțumesc. Presupun că poți pleca acum… n-am de

gând să-ți irosesc după-amiaza de sâmbătă. Vreau să spun, nu mai mult decât am făcut-o deja, își masă tâmplele, fixând cu privirea hârtia dinaintea lui. Scrie orice altceva îți mai trece prin minte pe-o foaie. Atunci când crezi că ai terminat, mi-o poți lipi pe ușa biroului.

-Desigur, aprobă Eris, ridicându-se de pe scaunul din lemn.-Și, dacă ai putea chema următorul student… adăugă Finch,

gesticulând spre ușă, în spatele căreia un număr înfiorător de martori așteptau să-și ofere mărturiile.

-Absolut.Păși peste prag. În fruntea rândului, un tânăr subțirel cu păr

șaten, sârmos, și ochi mari, migdalați stătea, trosnindu-și emoționat încheieturile în timp ce aștepta pentru ceea ce părea să creadă că avea să fie condamnarea sa la moarte.

-Cred că tu ești următorul, îl bătu Eris pe umăr în semn de încurajare. Nu-ți face griji. E de treabă.

-Serios? întrebă studentul. Pentru că am auzit-o pe Donna Huntington vorbind despre el la bibliotecă, ieri, și a spus niște lucruri teribile.

-Donna Huntington ar avea lucruri teribile de spus despre însuși Moș Crăciun, remarcă Eris, zâmbindu-i sincer.

Băiatul îi întoarse zâmbetul.-Doar intră. Va fi bine.Acesta se conformă. Eris îi făcu cu mâna, înainte de a porni la

drum spre salonul de la cel de-al patrulea etaj.

(Cealaltă Problemă)

Râzând, Marlene se îndepărtă, îndeajuns de mult cât să izbutească să bâiguie:

-Miles, cât e ceasuʼ?Era o noapte de sâmbătă, perechea aflându-se pe unul dintre

coridoarele de la cel de-al patrulea etaj, cu Marlene lipită de zid și Miles, plantându-i iubitei sale numeroase săruturi pe buze:

-Nu știu – chiar contează?

-Miles, te rog, oftă ea, zâmbind, în ciuda a tot. Trebuie să plec la șapte. Cât e ceasuʼ?

Acesta era cu mult prea ocupat pentru a-i răspunde, în orice caz, așa că Marlene îi înșfăcă încheietura, hotărâtă să-i consulte ceasul de una singură.

-La naiba, înjură ea, împingându-l la o parte. Miles, e opt fără un sfert.

-Haide, Marly, oftă studentul de la Estrenwyn, dezmierdându-i chipul. Poți întârzia puțin la… ședința ta de studiu, pronunță, de-a dreptul scârbit.

-Nu pot, protestă Marlene. Mi-am lăsat baltă prietenii de mult prea multe ori, și asta doar azi. Ai fost atât de sensibil în ultimul timp…

-N-am fost sensibil, replică Miles cu acreală. Am fost un iubit bun, nu-i așa? Am spus ceva necugetat, ori…

-Nu…, îl întrerupse ea. Atât de lipicios.Încolăcindu-și brațele în jurul gâtului său, Marlene îi oferi ceea ce

intenționa să fie un sărut de rămas-bun.-În regulă, să fii cuminte. Ne vedem mâine.Miles îi înconjură, pe neașteptate, talia:-Dar, Marly, poți studia cu mine. Haide, mergem la bibliotecă și

toate cele.-Clar, pentru că asta-ți dorești, corect? Să studiezi, zâmbi

Marlene, potrivindu-și o șuviță de păr după ureche. Miles, te rog, trebuie să…

-Dar, Marly, ora de culcare se apropie. Va trebui să fii în salon atunci, și eu nu te voi mai putea vedea. Poți studia cu prietenii tăi atunci…

-Eu nu…-Și, în plus, sunt iubitul tău… suntem împreună de trei ani,

Marlene…Îi oferi cea mai rugătoare privire pe care Marlene îl văzuse

vreodată purtând, făcând-o să cedeze.-Încă jumaʼ de oră, da?Afișând un zâmbet până la urechi, o sărută din nou.

(În Salon)

Salonul de la cel de-al patrulea etaj era plin până la refuz în acea seară. Focul ardea mocnit și, din moment ce atât Carlotta cât și Felix se întorseseră în dormitoarele lor, se părea că, în sfârșit, hohotele de râs erau permise. Astfel, majoritatea studenților de la Ailezaria și Azutrine se adunaseră în salon, și totul – se credea – revenise la normal.

Turnee de șah, jocuri de dame și runde intense de table erau în plină desfășurare, conversații zgomotoase răsunând înăuntrul camerei – o dată-n viață, cu toții săvârșeau lucruri tipic adolescentine. La

această scenă se văzu Adam nevoit să asiste în clipa în care își părăsi dormitorul, unde Ivan se odihnea în acel moment, căci nu se simțea în regulă. Căpitanul echipei de hochei scrută orizontul cu privirea, în căutarea unui personaj care să-i capteze atenția. Rory, Jensen și Eris erau cu toții absenți, dar Felix Crawford stătea într-un fotoliu din fața șemineului, cu un teanc de foi și manualul de Chimie alături.

Adam ocupă locul liber din apropiere:-Lucrezi la un eseu într-o seară de sâmbătă, Crawford? întrebă el,

trecându-și o mână prin dezordonatul păr castaniu. Ai grijă acolo, se zice că prea mult entuziasm nu-i sănătos.

-Amuzant, replică Felix. Nu te văd nici pe tine agățându-te de vreun candelabru.

-Amicii mei sunt dezertori, îl informă Adam. Deci, ești… știi tu… în regulă? Nicio altă urgie de a-ți pune capăt zilelor?

Felix îl fixă cu privirea.-Tactul nu-i chestia ta, nu-i așa?-Mă tem că nu.Celălalt ridică din umeri:-Ei bine, sunt în regulă. Știi tu, am început să mă obișnuiesc cu

faptul că puștanii din anul II mă arată cu degetul în timp ce trec pe lângă ei pe coridoare.

-Mmm, oamenii mă arată și pe mine cu degetul, oftă Adam. Dar pentru cu totul alte motive. Lipește-i de zid și frânge-le câteva oscioare, așa o să-nceteze.

-Da, murmură Felix pe un ton sec. Pentru că asta a funcționat atât de bine pentru tine.

-Ce-ar trebui să însemne asta?-Să însemne? Oh, nimic.Adam își arcui sprâncenele.-Ce e-n neregulă cu tine, Crawford? Înveți, de unul singur? Nu e

Marlene Prescott obișnuita ta parteneră de studiu? Mă întreb pe unde o fi…, privi în jur, de parcă ar fi căutat-o.

-N-am habar pe unde e Marlene, răspunse Felix, ferm.-Chiar nu? rânji Adam.-Ce?-Ce?Felix se încruntă.-Ce-ar trebui să însemne asta?-Să însemne? Oh, nimic.Cei doi băieți se priviră pentru un moment:-Te las să te-ntorci la eseul tău, ridică Adam din umeri,

sprijinindu-se pe propriile picioare.-Noroc la a-ți găsi amicii, îi ură Felix.Cu o plecăciune, Adam se îndepărtă de canapea. Cu doar câteva

clipe după acest incident, ușa masivă se trânti de perete și Marlene Prescott îi rechiziționă locul. Se scuză abundent în legătură cu ceva,

dar Felix refuză să-și exercite mânia asupra ei. Adam își scutură capul, agale, luând în considerare posibilitatea de a-i lăsa faliți pe câțiva puști din anul al III-lea, dispuși să se pună cu el la dame. Deodată, simți o palmă micuță potrivindu-i-se pe umăr:

-Bună, Jane.-Bună, Adam, replică Jane Griffiths, arătând oarecum istovită. L-ai

văzut pe Alexei pe undeva?Căpitanul echipei de hochei îi mărturisi că nu o făcuse.-La naiba. Ei bine, mulțumesc oricum. Poate că s-a ivit vreo

ședință, sau…Adam avea de gând să îi spună că nicio ședință nu fusese

programată pentru acea seară (Ivan nu lipsea niciodată de la ședințele Consiliului, în ciuda sănătății sale precare), dar nu primi șansa de a o face, din moment ce aceasta se îndepărtă de el, grăbită. Păși peste prag, temătoare, nepermițând ușii să se închidă în urma ei, căci Rory era pe cale să intre în salon.

-Era și cazul, murmură Adam, apropiindu-se de prietenul său. Unde, în numele Domnului, ai fost?

-Ceai, replică Roderick.-Puțin cam târziu, nu-i așa?-Cu unchiul E.-Unchiul E? repetă Adam. Asta-i stupid.Apoi, umorul întregii situații se prăbuși asupra lui.-Realizezi că tocmai ai servit ceaiul cu un profesor? Ești, practic,

un cățelus umil în căutare de atenție. Socotesc că vei fi numit Șef de Promoție la anul!

-Gura, Sorensen. Nu-i un profesor adevărat; e unchiul meu.Ocupară o canapea din cel mai apropiat colț pe care camera îl

poseda.-E singura mea rudă întreagă la minte, știi?! Trebuie să-l păstrez

așa.Adam rânji, lucru pe care Rory îl interpretă drept o batjocură, pe

care o răsplăti cu o palmă peste ceafă. Au stat, conversând despre orice le trecea prin minte, înainte ca

Jensen Eisenberg să ajungă și să ocupe spațiul liber dintre ei.-Ce mai fac bucătăresele, deci? se interesă Rory. Și… ce ne-ai

adus?Jensen le înmână o tavă plină cu deserturi.-Nu le mai rămăsese nimic altceva de la Festivitatea de Bun

Venit, își informă prietenul. Deși, nu știu de ce ți-ai dori mâncare veche de unsprezece zile.

-Mâncarea de la Festivitatea de Bun Venit e cu mult mai bună, de-aia, replică tânărul Acklerey. Comandă jumătate dintre preparate din Badgley, știți?

-Nu, nu știm, pufni Adam. Și suntem terifiați de faptul că tu o faci.

-Sunt atent la ceea ce mănânc, spuse Rory, indignat. Nu mă urâți pentru erudiția mea sporită.

*Eris se întoarse în salon, în urma unei plimbări de seară alături

de Alora și Donna, la opt și jumătate. Cu mult mai puțin odihnitoare decât agitantă, majoritatea plimbării s-a constituit dintr-o ceartă între Eris și Donna cu privire la Finch, investigatorul trimis de Minister.

-Nu-i rău! protestă Eris, pășind peste pragul salonului și îndemnându-și prietenele să facă întocmai. E inteligent și-i place să spună lucrurilor pe nume. Mie mi-a plăcut.

-E necioplit, replică Donna. Continua să spună că eu am…-Tu nu poți primi critica, fie ea și constructivă, interveni Alora. E

adevărat, Don, pentru că, de obicei, faci lucrurile perfect, așa că, dacă cineva îndrăznește să-ți sublinieze greșelile, dezvolți o ranchiună. Poate că de-aia îl detești pe profesorul Silvanus.

-Pot primi critica, și pot, de asemenea, să o apreciez, răbufni cealaltă. Cum altfel aș putea suporta să stau prin preajma ta tot timpul, Smethley? Te iei întotdeauna de mine.

-Te rog, pufni Alora. În ultimele 5 minute, mi-ai spus că machiajul pe care-l port mă face să arăt ca o târfă de primă clasă, că gusturile mele în ceea ce privește specimenele de sex opus nu fac decât să încurajeze această teorie, și că pantofii ăștia nu-mi avantajează picioarele butucănoase. Eu mă iau întotdeauna de tine?

-Am spus că machiajul te face să arăți ca o târfă de primă clasă, repetă Donna. Nu că ești una. Nu văd nimic rău în asta.

Eris dirijă grupul spre șemineu, dar numărul de studenți din salon făcea, în acel moment, găsirea unor locuri libere imposibilă:

-Vezi tu, Donna, oftă roșcata, asta e ceea ce încercam să-ți spun de dimineață. Nu trebuie să câștigi orice conversație.

-Nu fac decât să mă apăr.-Nu, transformi totul într-o ceartă. Așa cum Sorensen face mereu,

corect? Ia un lucru simplu precum un salut și-l preschimbă într-o competiție… dându-ți o poreclă stupidă pe care știe că nu vei fi în stare s-o deslușești, și nu poți nici să-l întrebi despre ce e vorba, pentru că asta ar însemna că el câștigă… pentru că a transformat totul într-o competiție.

-Nu mai vorbim despre mine acum, nu-i așa? întrebă Donna.-Uneori, continuă Eris, trebuie s-o lași baltă.Donna se încruntă:-Dar câștigul e atât de… dulce.Eris aprobă și-și bătu prietena pe spate, în semn de încurajare.-Bună, Pocnitoare, spuse o nouă voce, și Sorensen apăru, odată

cu ea.Rânji entuziasmat, de parcă ar fi fost cei mai buni prieteni.-Ai avut o zi bună, nu-i așa?

-N-am de gând să întreb, spuse Eris cu răceală în glas. Îmi pare rău, Sorensen, dar ai pierdut, pentru că nu-mi pasă ce-nseamnă mica ta poreclă stupidă.

Și chiar încerca să vorbească serios.-Ești sigură, Pocnitoare?-Da.-Pentru că tocmai ai spus că am pierdut, dar sentimentul ăsta e

al naibii de asemănător cu cel pe care-l trăiesc în urma unui câștig. Mai ales din moment ce l-ai întrebat pe Rory ce înseamnă.

Eris îl fixă pe Acklerey cu privirea.-Ai spus că n-o să-i zici.-Am spus c-o să mă mai gândesc, replică Rory, apărându-se. Și e

puterea unui tabiet, știi tu, să-i spun lui Adam totul… pur și simplu mi-a alunecat printre buze. Arăta atât de voios când i-am spus… ca un copilaș, în Ajunul Crăciunului.

Adam își pocni prietenul în umăr.-Am plecat să mă culc, anunță Eris, ignorând faptul că nu era nici

măcar ora nouă. Noapte bună tuturor.-Asta e cam nepoliticos, observă Adam.-Ei bine, de fiecare dată când sunt politicoasă cu tine, tu ești un

mojic, i-o întoarse roșcata. M-am hotărât să nu mai fiu dusă de nas de speranța că, poate, de data asta, vei manifesta o fărâmă de umanitate.

Deloc impresionat, Adam aprobă cu solemnitate.-Bună idee, Pocnitoare.Rory oftă, întorcându-se spre Jensen.-Asta poate să dureze și-un car de ani - ți-ar plăcea să fii

partenerul meu în tentativa de a scutura niște țânci de câteva lire?-Bridge? întrebă Jensen, chipul luminându-i-se.-Bineînțeles.-Voi doi știți cum să trișați la bridge? întrebă Donna, cu o groază

îmbinată cu respect distingându-i-se în glas.Roderick aprobă.-Putem privi? rânji Alora.-Dacă sunteți de părere că vă puteți detașa de această

conversație intrigantă, gesticulă Rory spre Eris și Adam, care încă se certau.

-Ne descurcăm.Cei patru se îndepărtară, dar nici Adam și nici Eris nu observară

acest fapt.-Oh, te rog, pufni cea din urmă. Poți doar… pentru o scurtă

perioadă de timp, să te prefaci că stima ta de sine incredibil de masivă ar putea permite creierului tău infinitezimal să priceapă conceptul că vastitatea Universului nu se, contrar aparentei tale credințe grotești, învârte în jurul tău?

-Doamne, Pocnitoare, n-am nevoie de povestea vieții tale! Ce se spunea despre concizie și spirit? Ah, da. ‟Concizia este sufletul spiritului, digresiunea trupului și ornamentul exterior.”.

-Tu să nu citezi din Shakespeare de față cu mine, icni Eris, de parcă ar fi blasfemiat. Nu ți se permite să citezi din Shakespeare de față cu mine. Mie-mi aparține Shakespeare… tu nu ești decât un impostor!

-Nici măcar nu știu ce e aia Shakespeare. Care-i problema ta, în orice caz?

-În principiu? În principiu, singura mea problemă ești tu, Sorensen!

-Spațiul pe care fariseismul tău îl ocupă, în zadar, în salonul ăsta, nu încetează niciodată a mă uimi și dezorienta, Pocnitoare.

-Alfabetul nu încetează niciodată a te uimi și dezorienta.-Oh, îmi pare rău… câte puncte ai luat la examenele de la

sfârșitul anului trecut, din nou? A fost oare… numărul maxim? Așteaptă. Nu. Ăla am fost eu.

-Dumnezeule, chiar așa? Cred că n-ai mai spus asta nimănui până acum… cu excepția tuturor celor cu o ureche disponibilă, încă de când te-ai urcat în acel blestemat tren!

-Amuzant, rânji el. Cel puțin eu am ceva cu care să mă fălesc.Eris expiră zgomotos.-Asta-i stupid, oftă într-un final. Nu mai fac asta. Nu mă mai lupt

cu tine. Nu-ți mai vorbesc. Te ignor. Cu toții și toate ar fi cu mult mai bine dacă noi doi n-am mai interacționa.

-E-n regulă pentru mine, Pocnitoare.Cu o ocheadă piezișă ce marca finalitatea, Eris făcu stânga

împrejur, hotărând să se îndrepte spre dormitor. Se opri, înainte de a ajunge la poalele scărilor.

Pocnitoare.Întorcându-se din nou pentru a-l privi pe Sorensen, afișă un

zâmbet larg. Adam nu știa de ce, dar era relativ intimidant (și oarecum fantastic, de asemenea). Se întoarse la el în goană:

-Pocnitoare, repetă ea.El clipi des.-Care explodează… și face gălăgie, gesticulă spre propriile buze.

Gălăgie. Gălăgie. Țipetele mele-ți amintesc de pocnitori. Inteligent, adăugă, sarcastică.

Adam rânji:-Bravo.-Întunecimile cavernoase ale minții tale au fost luminate. Și a fost

chiar simplu, observă Eris, cu o falsă dulceață în glas. Nu-i nimic prea interesant pe-acolo. Ar fi trebuit să știu.

Se întoarse și, din nou, își făcu drum spre dormitor, amintindu-și să recunoască, dinaintea Donnei, că avusese dreptate în tot acel timp.

Câștigul era dulce.

Capitolul IV – Revoluție

Cerul întunecat s-a întins degrabă, portretul regal al unei bucăți negre de mătase împânzită cu diamante. Deasupra pădurii, o mână de nori lăptoși se adunaseră, și o briză răcoroasă mătura întreg tărâmul, fieșice fir de iarbă tremurând, fieșice frunză fremătând. Eris își închise ochii, luând o gură generoasă de aer și aplecându-se chiar mai mult asupra pervazului ferestrei. Frigul, întunericul, stelele, fărâmele de lumină dinăuntrul lacului sticlos – erau frumoase. Erau unele dintre cele mai frumoase lucruri pe care Eris și le putea imagina. Era îndrăgostită de acel scenariu, dar totul trebuia să se sfârșească.

-Eris, ești trează? se auzi vocea lui Marlene din propriu-i pat, și Eris se întoarse pentru a privi creștetul capului prietenei sale, ițindu-se din spatele perdelelor baldachinului. Asta-i a patra noapte la rând, gânguri, încă adormită.

Era a treia, dar Eris a hotărât să nu o contrazică: -Culcă-te, Mar. -Eris... scânci blonda, înainte de a se supune, trăgând draperiile

patului și prăbușindu-se pe pernă, astfel încât Eris să poată auzi un zgomot înfundat.

Zâmbi, vlăguită. A treia lipsită de somn, frumoasă, obositoare noapte la rând.

A șaptea pe luna aceea. Cu două săptămâni în urmă, Eris privise luna octombrie sosind,

de la exact aceeași fereastră din dormitorul fetelor, și, peste alte două săptămâni avea s-o – fără vreun dubiu – privească topindu-se, făcându-i loc lui noiembrie.

Oftând, Eris își odihni bărbia în palme și își închise din nou ochii, rugându-se pentru somn... doar cinci, ori șase ore.

-Eris! strigă un glas din miezul abisului, și Eris își întoarse întreg trupul.

Nu-și dorea ca totul să devină o amintire efemeră. Nu-și dorea să fie răpită din această...

-Eris, e opt și jumătate! Rahat. Pleoapele lui Eris se despărțiră într-un final. Carlotta Meadows se

pironise dinaintea ei, cu mâinile potrivite pe șoldurile-i perfect sculptate, în timp ce-o sprânceană îi era arcuită.

-Ai dormit din nou pe pervaz, Eris, o informă aceasta, în timp ce Eris încerca să se pună pe picioare.

-La naiba. Opt și jumătate, ai spus? Carlotta aprobă. -Unde sunt celelalte? -Au coborât la micul dejun acum patruzeci și cinci de minute. Mi-

au spus să te trezesc la opt, dar eram în duș, și... -Nu, nu, e-n regulă. Eris scrută întreg dormitorul, încercând să-și găsească uniforma.

Carlotta, cu un zâmbet strâmb jucându-i pe buzele rozalii, gesticulă plictisită spre valiza colegei sale de cameră.

-Mulțumesc, murmură roșcata, înșfăcându-și hainele și îndreptându-se spre măsuța de toaletă.

-Știi, începu Carlotta, așezându-se pe unul dintre paturi, aș avea grijă, dac-aș fi tu.

-Ce vrei să spui? o întrebă Eris, trecându-și grăbită peria prin păr. -Ei, am citit cartea asta odată, și spunea că, dacă trupul tău

refuză să adoarmă, și totuși nu deține vreun motiv evident pentru care să facă asta, e pentru că spiritul tău știe că ceva e pe cale să se întâmple.

Eris privi reflecția Carlottei, punându-și jos peria pentru o clipă: -Ceva rău? -Probabil, spuse șatena. Ceva măreț, asta-i cert. -Oh. Păi, sunt destul de sigură că nopțile mele albe n-au nicio

legătură cu asta... vreau să spun, școala a fost tare stresantă în ultimul timp.

-Corect, aprobă Carlotta, trecându-și o mână prin părul castaniu. O să te cred pe cuvânt, înghiți în sec, înainte de a ofta.

Eris își mușcă buza: -Dar tu, Carlotta? Nici tu... nu poți dormi? -Oh, nu, eu sunt bine. Dar vocea Carlottei părea cu mult mai plăpândă decât de obicei. -Nimic serios, având în vedere... știi tu, ce s-a întâmplat în

septembrie.

Știind că era în întârziere, dar știind, în același timp, că avea o datorie față de fata care o trezise în acea dimineață, Eris continuă:

-Care-i problema, Carlotta? E ceva în neregulă cu... școala? -Nu, nu... e doar... stupid. Probleme cu băieții, știi tu. -Probleme cu băieții? Tu? Carlotta... scumpo... ce băiat te-a

refuzat vreodată? Carlotta pufni în râs (chiar și acesta era perfect): -Am petrecut o bună bucată de timp cu individul ăsta, în timpul

vacanței, își drese glasul, emoția licărindu-i în priviri. E... dulce și fantastic, dar... nu sunt genul lui.

-E pe invers? -Nu. -Atunci ești genul lui, Carlotta. -Deci crezi că ar trebui să... continui cu asta? -Dacă-l placi și ești de părere că și el te-ar putea plăcea, atunci

de ce nu? Și Carlotta radia. -Mulțumesc, Eris. Nu-i pot vorbi lui Shelley despre soiul ăsta de

lucruri... ea nu înțelege cum cineva poate plăcea un tip care nu-i Adam Sorensen.

-Obsesia aia nu s-a stins încă? oftă Eris. Carlotta își scutură capul. -Pe curând, Eris. -Da, sigur. Pe curând. -Și... Eris... sunt sigură că nimic rău nu se va întâmpla. Părăsi camera, întocmai precum o făptură eterică ar face-o, și

Eris o privi plecând. Odată aflată singură, roșcata fixă oglinda cu privirea, holbându-

se la propria ei reflecție, privată de odihnă. Carlottei îi veneau o mulțime de idei stranii... privirea lipsei somnului drept ceva de rău augur trebuia să fie una dintr-alea. Poate că nu era decât...

Opt treizeci și patru. -La naiba, înjură Eris, pescuind din sertar o sticlă de parfum. Dacă nu se grăbea, ceva rău avea să se întâmple, fără vreun

dubiu.

(Ceva)

-Ai întârziat, o informă Hershel, de îndată ce Eris alunecă într-o bancă.

-Nu chiar, insistă tânăra.Hershel îi oferi o privire piezișă în semn de avertisment, dar

hotărî să nu dezvolte subiectul.-Așa cum spuneam înainte de a fi întreruptă, continuă bătrâna

profesoară, în matematică, o matrice este un tabel dreptunghiular de numere, sau, mai general, de elemente ale unei structuri

algebrice de tip inel. Prin generalizare, pot fi definite matrici cele care au mai mult decât 2 dimensiuni, ele numindu-se atunci masive n-dimensionale. Dacă m=n, matricea este pătrată. Principalele probleme pe care le vom aborda în acest semestru vor fi elementele de calcul matriceal. Acum, dacă v-ați putea scoate caietele de notițe...

Procură o bucată de cretă și începu să scrijelească un exercițiu complex pe suprafața întunecată a tablei. Eris își pescui din geantă caietul și se întoarse spre Alora, cu care își împărțea banca.

-Minunat – sunt oribilă când vine vorba de matrice, și acum le vom face întreg semestrul.

-Mhm...Dar Alora nu părea să asculte.-Eris, cine-i tipul care tinde să-și petreacă tot timpul liber alături

de Felix Crawford de curând? Eris își aținti privirea spre regiunea ce-i capta atenția Alorei și-l

observă pe studentul slab, cu ochi exoftalmici pe care-l întâlnise în fața biroului lui Finch, cu doar câteva săptămâni în urmă.

-Nu-i știu numele, recunoscu Eris. Dar cred că el e cel care a sabotat tentativa lui Felix de sinucidere. Nu i-am vorbit decât de două sau trei ori. De ce-ntrebi?

Când văzu că Alora nu are de gând să-i răspundă, Eris adăugă:-Nu e chiar genul tău, nu-i așa?-Nu. Oh, Doamne, nu, scânci Alora. Nu e asta... dar mi-a trimis

cea mai bizară privire de dimineață, când am intrat în clasă.-Tăcere, vă rog, murmură Hershel, iritată, și toate conversațiile

fură înăbușite. Mulțumesc.Când clopoțelul sună, indicând sfârșitul orei, Eris se ridică alături

de ceilalți și dădu să se îndrepte spre ușă. Coridorul era, în mod previzibil, aglomerat până la refuz, dar Eris nu se grăbea nicăieri: își consultase orarul și observase că dispunea de o oră liberă, pe care plănuise să și-o petreacă moțăind în salonul de la cel de-al IV-lea etaj. Lăsă un mic căscat să-i modeleze buzele, înainte de a fixa mulțimea cu privirea, așteptând ca aceasta să se risipească. De-abia dacă ajunsese la cel de-al III-lea etaj, când zări un număr mare de studenți adunându-se în jurul avizierului.

-Au stabilit în sfârșit data probelor pentru echipa de hochei? se minună Donna, care înainta alături de Eris.

Alora dorise să-i facă o vizită unui individ de la Estrenwyn cu care ieșea și Marlene era de negăsit.

-Sorensen ne-a făcut să ne antrenăm o săptămână întreagă fără portar. L-a pus pe Crawford în locul fundașului lipsă, știi tu. Haide, trebuie să vedem despre ce-i vorba.

-Cineva trebuie să le dea jos! spunea o tânără, într-o șoaptă chinuită. Dacă Hershel le vede...

-Nonsensuri, Hershel trebuie să știe deja despre astea, replică un băiat din ultimul an. Nimic nu se întâmplă pe-aici fără ca Hershel să afle.

-Nu fi naiv, Bertie, răbufni altcineva. Trebuie să le dăm jos.-Nu văd ce-i atât de rău, în orice caz. E doar opinia cuiva, asta-i

tot.-Mai taci, Kelly. Dă-le jos, Bertie. Ești în Consiliu, la urma urmei.-Ce să dea jos? întrebă Eris cu voce tare, dar întrebarea și-a găsit

răspunsul în clipa în care a ajuns în fața panoului.O duzină de foi erau prinse în piuneze, acoperind întreaga

suprafață oferită de avizier, împodobite cu litere mari și unduitoare, ce formau cuvintele:

Întunericul va domni.

Eris își simți inima bătându-i cu putere-n piept. Apoi, luând o gură de aer, înșfăcă una dintre bucățile de hârtie. Înșfăcă încă una și încă una, și, cu ajutorul Donnei, le ferfeniți în mai puțin de câteva clipe. Întorcându-se spre ceilalți, Eris spuse, cu răceală în glas:

-Dacă mai vedeți chiar și una dintr-astea, informați un profesor imediat, s-a-nțeles?

Cu toții au rămas în tăcere. Într-un sfârșit, un tânăr din al V-lea an numit Bertrand Aubrey tuși zgomotos, înainte de a i se adresa roșcatei:

-Eris, tu... tu glumești?-Ce vrei să spui?-N-ai văzut...?-Ce să văd? întrebă Eris, nerăbdătoare.-Se... semnele, arătă spre capătul coridorului.Peretele, așezat de-a curmezișul culoarului pe care stăteau, era

acoperit, din tavan și până-n podea, cu semne. Întunericul va domni.-Sunt și în saloane, înghiți în sec o tânără din al II-lea an.-De ce profesorii n-au văzut asta? icni Eris.-Poate că n-au vrut să ne anunțe, ca să nu ne sperie, strâmbă

cineva din nas, gesticulând cu frenezie spre semne. Noi nu le-am văzut decât după prima oră.

-Dacă stau să mă gândesc mai bine, cred că am văzut câteva și de dimineață.

-Da, și eu.-Cineva ar trebui să pună la curent profesorii, în caz de orice,

oftă Donna.

-Sunt în clasă. Clopoțelul e pe cale să sune din clipă-n clipă, observă Bertrand.

-Nu credeți că ei ar putea fi de părere că merită să pierzi câteva minute dintr-o oră pentru asta? se burzului Eris la el.

Bertrand roși.-În regulă, toată lumea – mergeți la următoarea voastră oră. Noi

avem o fereastră acum; vom informa profesorii de îndată ce prima oportunitate se ivește.

Mulțimea se dispersă încet. Eris se întoarse spre Donna.-Am o sarcină pentru tine, și nu-ți va plăcea, dar, dacă te ajută cu

ceva, nici eu nu mă voi bucura de sarcina mea mai mult decât o vei face tu.

Donna se încruntă:-Chiar nu-mi place cum sună asta.

*

Cioc, cioc.Pumnul strâns încleștat al Donnei lovi ezitant ușa biroului și, un

moment mai târziu, o voce răgușită dinăuntru strigă:-Da?Deschise ușa și păși înăuntru. Brayden Finch stătea la biroul său,

cu o mână prin păr și cu cealaltă răsfoind un teanc voluminos de hârtii:-Te pot ajuta cu ceva? întrebă el, fără să-și ridice privirea.-E ceva ce... ăăă... ceva care s-a-ntâmplat prin școală, ceva

despre care m-am gândit că ar fi trebuit să știți?-Are vreo legătură cu investigația bazată pe domnișoara

Meadows, domnul Crawford și...-Nu.-Atunci de ce ar fi trebuit să știu ceva despre asta? întrebă,

aruncându-i o ocheadă piezișă și arcuindu-și sprâncenele.Donna își pescui o hârtie mototolită din buzunar și, despăturind-

o, i-o așeză pe birou. Cele trei cuvinte negre părură să se holbeze la Finch, îndemnându-l să facă întocmai. Apoi, întâlni privirea Donnei și o întrebă, serios de-a dreptul:

-Unde?-Peste tot.Finch se ridică în picioare, înșfăcându-și paltonul și aruncându-și-l

peste umeri.-I-a spus careva lui Hershel? Personalului?-Cineva... cineva-i spune lui Hershel chiar acum.

(Nu Mă Lăsa)

Era cea mai tăcută plimbare pe care Adam o făcuse vreodată, acea drumeție spre biroul lui Hershel. Pașii lui Eris erau vioi, fără vreun dubiu, aceasta manifestând dorința arzândă de a ajunge cât mai degrabă în biroul directoarei și a rămâne cât mai departe de companionul ei. Tăcerea dintre ei era cu mult prea profundă și incomodă pentru a fi categorisită drept neobișnuită. Era doar tăcere. Se pironiră dinaintea gardianului, pe care amândoi îl cunoșteau ca fiind paznicul intrării în sanctuarul Anastasiei Hershel.

-În regulă, deci, îl îmboldi Eris, după câteva momente. Ai de gând să... știi tu...?

-Oh, corect, aprobă Adam, acordându-și un moment de gândire. Aquila non capit muscas I, recită, în cele din urmă.

Gardianul își scutură capul, amuzat.Mâinile lui Eris își croiră drum spre șoldurile acesteia:-Credeam c-ai spus că poți să intri.-Mergea săptămâna trecută, replică Adam, oferindu-i o privire

întunecată paznicului. Și nu țipa la mine. Ai venit și m-ai târât din mijlocul unei partide perfecte de șah, pe care aveam s-o...

-Ivan te făcea praf, și asta-i mult mai important. Pe deasupra, m-ai mințit.

-Nu te-am mințit, Pocnitoare. M-ai întrebat dacă știu cum să intru în biroul lui Hershel - și știu - și dacă știu parola – pe care credeam c-o știu.

Eris își scutură capul.-Bine. Bine, întoarce-te la prețioasa ta partidă de șah, am plecat

să-l găsesc pe Ritwell.Adam își încrucișă brațele la piept:-Renunți într-atât de ușor? Patetic.-Ce?-Deci nu știu parola! Și ce?-Și nu putem intra.Adam își înclină capul:-Oh, dar știu că ești săracă cu duhul, oftă, întorcându-se spre

gardian. Summum jus, summa injuria II. Tempora mutantur et nos mutamur in illis III. Concordia civium murus urbium IV. Bonum vinum laetificat cor hominis V. Eu... ăăă...

-Serios, Sorensen? Ăsta-i planul tău?-Încetează cu morala și dă-mi o mână de ajutor.Eris se încruntă.-Consuetudo quasi altera natura VI, murmură, nesigură.

I Traducere: Vulturul nu prinde muște.II Traducere: Mai multă lege, mai puțină justiție.III Traducere: Timpurile se schimbă, și noi în ele.IV Traducere: Armonia dintre cetățeni este zidul orașelor.V Traducere: Vinul bun înveselește inima omului.VI Traducere: Obișnuința este a doua natură.

Paznicul refuză să se miște.-Asta-i stupid. Îl aduc pe Ritwell.-După ce-ai încercat din greu să ghicești parola? întrebă Adam,

sarcastic. Memento mori VII?! Pe bune, Pocnitoare, dă-mi o șansă.

-În regulă. Nihil novi sub sole VIII.-Nu-i rău. Nemo propheta in patria sua IX.-Quod licet Iovis, non licet bovis X.-E ăsta vreun apropo subtil? Veritas odium paret XI. -Vox populi, vox dei XII.-Ex osibus ultor XIII.-Nihil lacrima citius arescit XIV.-Finis coronat opus XV.-Finis origine pendet XVI, zâmbi Eris.Gardianul pufni într-un râs molatic. Se îndepărtă degrabă,

permițându-le celor doi tineri să observe un set de scări. Adam execută o reverență chinuită:

-Felicitări, Pocnitoare.Zâmbetul lui Eris nu făcu decât să se lățească. Apoi se mustră.-Oprește-te, îi ordonă.El își arcui sprâncenele.-Să mă opresc din a face ce, mai exact?!-Din a fi drăguț.-Vrei să fiu rău?-Vreau să fii consecvent.-Când sunt eu rău?-N-am de gând să onorez atrocitatea asta cu un răspuns.Adam ridică din umeri:-Bine. Cum o fi.Și, chiar așa, Adam cel morocănos se-ntoarse.-Ne mai vedem pe-aici, Pocnitoare.Cu mâinile în buzunare, dădu să se retragă.-Nu... nu vii să vorbim cu Hershel? încercă să-i atragă atenția,

rușinată.Se opri, făcând stânga-mprejur și analizând-o, apatic:

VII Traducere: Amintește-ți că ești muritor.VIII Traducere: Nimic nou sub soare.IX Traducere: Nimeni nu-i profet în țara sa.X Traducere: Ceea ce-i este permis lui Jupiter nu-i este permis și unui bou.XI Traducere: Adevărul seamănă ura.XII Traducere: Vocea poporului, vocea zeilor.XIII Traducere: Din mormânt se ridică răzbunătorul.XIV Traducere: Nimic nu se usucă mai repede ca o lacrimă.XV Traducere: Sfârșitul încununează lucrarea.XVI Traducere: Sfârșitul depinde de început.

-Ce-mi pasă mie că un idiot de la Santobrocre pune afișe de propagandă pentru un potențial război între studenți? Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte, corect?

Și era o urmă de zâmbet strâmb pe chipul său, în clipa în care s-a întors, dând să plece.

-Credeam că se numea ‟să te răscoli pentru lucrul potrivit”, îl provocă Eris.

Adam își scutură capul:-Nu. Ceva-mi spune că te-ai încurcat... se numește ‟să-ți alegi

bătăliile”.-Cred că nu vom sfârși niciodată prin a alege aceleași bătălii, tu

și cu mine, oftă Eris.-Cred că nu.

(O Zi În Viață)

-Ai dormit bine în ultimul timp, floarea mea?Întrebarea veni de la Luke, perechea ocupând una dintre mesele

dinăuntrul bibliotecii, într-o dimineață de sâmbătă. Eris își ridică privirea, molfăindu-și buzele.

-De ce-ntrebi?-Marlene spune că obișnuiești să rămâi trează până la ore târzii

în noapte, replică el, înșfăcându-i mâinile.-Oh. Oh, corect. Nu, da, am trecut printr-o mică insomnie, asta-i

tot.-E ceva în neregulă?Eris realiză că Luke își dorea să vorbească, și deci că n-avea nicio

șansă să-și termine eseul la Literatură. Împinse cărțile deoparte și-și odihni bărbia în palme, cotul proptindu-i-se pe masa pe care cuplul o împărțea.

-Presupun că-i stresul de la școală. Și cu toate afișele astea, apărând în jurul școlii... o sperietură pe cinste, nu-i așa?

-N-ar trebui să lași asta să te afecteze, o informă Luke. Serios, floare, sunt nonsensuri, o mână de tipi de modă veche mult prea entuziaști au încercat să-și ocupe timpul liber.

Văzând că problema deținea o importanță scăzută, Luke reveni la propriile sale teme. Eris era mai puțin decât satisfăcută.

-Luke, începu, rar, mișcarea asta este exercitată de instigatorii unui viitor război, nicidecum de ‟o mână de tipi de modă veche mult prea entuziaști”, care țopăie prin jur, împungând în piuneze hârtii pe aviziere... știi asta, nu?

-Hmmm... nu pot spune că da. Oricum, știi cumva ce plante scad tensiunea arterială?

-Luke, îl presă iubita acestuia, serioasă, un următor război mondial... e serios. Și oamenii le oferă atât de mult sprijin încât ar putea ajunge să constituie o adevărată amenințare pen...

-Eris, susținătorii așa-zisului ‟Întuneric” sunt o gașcă de bătrâni zărghiți și câțiva adolescenți rebeli. Nu trebuie să-ți faci griji.

-Ba chiar asta trebuie să-mi fac, griji, protestă Eris. Luke, oamenii ăștia au un sprijin serios. Știai că, înainte ca cei ce aparțin claselor sociale inferioare să înceapă a fi concentrați în ghetouri rămase de pe vremea Holocaustului, o doime din populația Regatului Unit a declarat că e de părere că reducerea intenționată a populației este o idee demnă de pus în practică?

-Astea-s doar statistici, floarea mea, chicoti Luke, dezmierdându-i chipul într-o manieră calmantă. Trebuie să înțelegi că o mulțime de oameni trăiesc cu impresia că lumea ar fi cu mult mai bună dacă nu ar fi populată de lepădături, și nu pot spune că îi învinovățesc.

-Lepădături, repetă Eris cu răceală în glas. Să fim cu toții la fel, nu-i așa? Aristocrați născuți și crescuți în aur și puf? Nu cu toții suntem la fel, Luke. Asta-i viața. Și ce-ai de gând să faci – să-i măcelărești pe cei aflați cu o treaptă mai jos în ierarhia socială?

-Nu, Eris, bineînțeles că nu! -Tăcere în bibliotecă! răbufni bibliotecara, domnișoara Sevoy,

îndreptându-se spre masa celor doi.-Evident, e imposibil să-i facem pe toți la fel, șopti Luke. Dar totul

ar fi mai simplu dacă lucrurile ar sta în felul ăsta...Eris își deschise gura, vrând să protesteze, dar el continuă:-Dacă ar fi vreun fel în care să-i putem face pe toți bogați... sau

dacă decăzuților nu li s-ar permite să aibă urmași, atunci n-ar mai fi contradicții. Trebuie să vezi cum asta poate fi interpretată drept o oportunitate valoroasă de către unii oameni, floare.

Eris își luă un moment de gândire, încercând să-și regăsească glasul:

-Luke, înghiți în sec, continuând rar, căci nu mai simțise atât de multă furie fierbând înăuntrul ei de un car de ani, dacă ‟decăzuților”, așa cum observ că adori să-i numești, nu li s-ar permite să aibă urmași, eu n-aș mai fi aici acum.

-Ei bine, totul e ipotetic, deci ce mai contează? Ești aici acum... asta-i important, îi zâmbi binevoitor.

-Nu totul este ipotetic, mă tem – îmi pare rău, domnișoară Sevoy – nu totul este ipotetic, nu vezi? Sunt în plină creștere... angoasa, instigatorii... asta-i manifestarea acelor idei. Și nu-i poți face pe toți ceilalți să gândească întocmai... oamenii vor manifesta întotdeauna diferențe în... inteligență, talente, opinii. Asta-nseamnă să fii om... nuanțe, cusururi...

-Dar, Eris, își dădu Luke ochii peste cap, de parcă i-ar fi vorbit unui copil, nu suntem doar oameni. Umanitatea este insipidă, cu toții suntem caracterizați de umanitate. Și, la urma urmelor, cine a definit umanitatea drept ceva bun?

-Poate că nu este ceva pe de-a-ntregul bun, dar nu putem renunța la latura noastră umană doar pentru că toți ceilalți dispun de

ea. Nici măcar nu-ți pot distinge punctul de vedere în uraganul ăsta de opinii, se ridică de la masă, hotărâtă.

-Unde mergi, floarea mea? întrebă studentul de la Estrenwyn, cu adevărat confuz.

-Eu... deodată sunt hămesită. Am plecat la cină.-Nu e nici măcar cinci și jumătate.Dar Eris își îndesă manualele în geantă și se grăbi să calce peste

pragul bibliotecii. O luă la goană de-a lungul câtorva coridoare, neștiind încotro se îndreaptă. Cum putea cineva să fie atât de stupid? Cum putea cineva să înțeleagă greșit întreaga lume? Cum putea să creadă cu adevărat că umanitatea este un defect ce necesită să fie dizolvat? Cum se putea arăta atât de nepăsător la tot ceea ce se întâmpla în jurul lui?

Ajungând la cel de-al treilea etaj, a zărit un grup numeros de studenți, conversând cu voce tare. Încetini, în încercarea de a-și recăpăta suflul, și, în clipa în care depăși grupul, își auzi numele.

-Eris! strigă un băiat cu păr ondulat, pe care Eris îl recunoscuse ca fiind fratele mai mic al lui Jane Griffiths. Eris, sunt mai multe...

Arătă spre panou, care fusese umbrit de elevii din al IV-lea an până în acel moment. Pe aceleași foi albe, pătate de cerneală neagră, un nou mesaj era înșirat.

Scursurile ard.*

Când Eris l-a găsit pe Ritwell, cinci minute mai târziu, profesorul știa deja.

-Sunt lipite prin tot castelul, oftă acesta, vlăguit. Le dăm jos, chiar acum. Dacă cineva se panichează, încearcă să-i calmezi, sau trimite-i la doctorul Holloway. Îmi pare tare rău, Eris, dar trebuie să plec...

Ritwell alunecă pe lângă ea, urcând în grabă setul de scări din marmură. Eris nu-l văzuse niciodată atât de palid.

Acum aflată singură în miezul unui grup de studenți, roșcata privi în jur, căutându-și prietenii. Îi zări pe Jane Griffiths și Alexei Metenney în apropiere de Sala Festivităților, așa că se apropie de ei, hotărâtă.

-Alexei și cu mine am fost primii care le-au văzut, îi explică Jane. Ne-ntorceam de la infirmerie – Alexei avea o durere de cap - și le-am observat, înșirate pe pereți. Noi am fost cei care l-au anunțat pe Ritwell.

-Cum au putut apărea pur și simplu, în întreg castelul? se întrebă Eris.

Jane înghiți în sec, în timp ce Alexei își scutură capul. Oftând, Eris urmă perechea spre Sala Festivităților. Știa deja că somnul n-avea să o viziteze în acea noapte.

(În Curând)

În curând, puritate.

-Ei, trebuie să recunoști, sublinie Adam, recitind ultimul mesaj, apărut dis-de-dimineață, luni. Nu e la fel de amenințător ca celelalte.

Eris privi peste umăr, observându-l pe Adam, sprijinit nepăsător de zid, în timp ce aceasta mototolea bucata de hârtie pe care o păstrase. Personalul era pe cale să le îndepărteze pe celelalte.

-De fapt, continuă el, urmând-o pe drumul șerpuit pe care coridorul îl punea la dispoziție, dac-o scoți complet din context, poate fi o mică și drăguță referință la vindecarea bolilor sau ceva. În curând, sângele nostru va fi... ferit de boli.

-Ce vrei, Sorensen? întrebă Eris, oftând zgomotos.-În principiu, să-ți savurez irascibilitatea, recunoscu el. Spune,

Pocnitoare, ce e-n neregulă cu tine, în orice caz?Eris se opri. Despături foaia și recită, cu glas tremurând:-În curând, puritate. Pe toți Sfinții, Sorensen, ce crezi că e-n

neregulă cu mine?-Nu vorbesc despre asta... arăți de parcă n-ai dormit de-un an.-Și tu ai vorbit cu Marlene, nu-i așa? Mi-aș dori să înceteze să le

mai spună tuturor oamenilor pe care-i întâlnește că eu...-Marlene nu mi-a spus niciun cuvânt. Arăți ca dracu´, asta-i tot.-Asta-i dulce.-Spun doar.Dădură colțul, de cealaltă parte a căruia profesorul Ritwell și

Brayden Finch - investigatorul – se sfătuiau într-o șoaptă încinsă. Eris îi identifică înainte ca aceștia să apuce să o vadă, și tânăra făcu grăbită stânga-mprejur, trăgându-l pe Adam după ea.

-Doamne, Whiteley, nici măcar n-ai de gând să-mi faci cinste cu cina mai întâi?

-Gura! îi ordonă Eris, încercând să le deslușească glasurile.-Ce faci? pufni Adam.-Trag cu urechea.-Mmm, clasic.

-Mai taci!Eris se apropie chiar mai mult de colț, lipindu-și creștetul de

perete.-Oscar, îți înțeleg poziția, spuse Finch. Dar chiar nu cred că asta

cade pe... cum să spun, ținuturile investigației mele. Mesajele astea sunt jocuri de copii... bolnave și date peste cap, da, dar sunt aproape sigur că nu țin de investigația mea.

-Aproape, domnule Finch, îl apostrofă Ritwell.-Nu pot. Nici măcar nu am o pistă în prima investigație...-Nu poate asta să fie o pistă?-Nu.-Domnule Finch...-Ascultă, profesore Ritwell, dacă voi găsi timpul necesar pentru a

analiza chestiunea în cauză, în timp ce...-Mulțumesc.Ecoul pașilor lui Ritwell putea fi auzit, devenind din ce în ce mai

înfundat. Creștetul lui Eris se iți pe coridor, la timp pentru a-l vedea pe Finch venind spre ei. Își lipi spatele de zid, terifiată, dar Finch își continuă drumul, fără să bage de seamă că doi studenți ai Academiei trăseseră cu urechea la conversația sa cu unul dintre profesori.

Adam o privi.-De obicei, Pocnitoare, când tragi cu urechea, încerci să aflii

informații care nu-s plictisitoare și complet inutile.-De-aia tot ce spui tu e plictisitor și complet inutil? întrebă Eris cu

dulceață în glas. Pentru a-i evita pe ascultătorii nedoriți?Sigură că Ritwell și Finch nu se mai aflau pe coridor, Eris porni,

încă o dată, în josul acestuia. Adam o urmă.-Știi ce găsesc ciudat? cugetă el, îndesându-și mâinile în

buzunare în timp ce purta o expresie gânditoare, manifestând o moderată curiozitate. Faptul că mesajele astea apar când se crapă de ziuă, nicidecum la ore complet întâmplătoare, și totuși nimeni nu-i văzut punându-le.

Eris rămase în tăcere, oferindu-i oportunitatea de a continua, pe același ton apatic:

-Mă face să cred că sunt puse în timpul nopții, știi? Da, oricine face asta se furișează în toiul nopții – evitând profesorii și patrulele Ministerului, pentru că alea-s atât de complexe ca regimentul de îngrijire a părului lui McLaggen - și noi suntem într-atât de neatenți de dimineață încât nici măcar nu le vedem. Adică, știi tu, niciunul dintre noi n-a spus că a studiat avizierele înainte de începerea primei ore, în prima zi, sfârși, privind-o cu coada ochiului pe Eris, știind că-i captase întreaga atenție. Realizăm că-s acolo de îndată ce ne amintim de ele, cred.

-Te-ai gândit la asta, îl acuză ea. Credeam că ai spus că nu-ți pasă de câteva afișe stupide de propagandă.

-Nu-mi pasă, recunoscu, într-o doară. Câtuși de puțin, sincer să fiu. Bineînțeles, cineva căruia-i pasă și-ar dori să arunce o privire prin jur, după ore.

-Persoana aia, răspunse Eris, domolindu-și pașii și întorcându-se pentru a-l privi în ochi pe Sorensen, ar trebui să posede cunoștințe aprofundate cu privire la castel și aparentele deloc-complexe patrule, pentru a nu fi prinsă.

-Ar trebui, firește, aprobă Adam.-Mă-ntreb unde ar putea găsi cineva o asemenea persoană... o

persoană care să dispună de motivația și experiența necesare.-Într-adevăr, pun rămășag că-s o raritate.-Dar nu o imposibilitate.-Nu, nu o imposibilitate.Rămaseră în tăcere pentru câteva momente. Într-un final, Eris

continuă:-Dar din nou, găsesc evident faptul că, dacă cineva posedă

experiența, motivația e ușor de... ațâțat... înăuntrul său.-Țin să te contrazic. Cred că, dacă cineva ar deține motivația, tot

ce-ar trebui să facă ar fi să ceară cuiva cu experiență puțină educație.-Și cunoaște cineva cu motivația pe cineva care dispune de

experiența necesară și voiește s-o împărtășească?Adam își afișă zâmbetul strâmb, înainte de a-și scutura capul:-Mă tem că nu.Eris aprobă:-Mă așteptam la una cu asta.-Chiar așa?-Mhm. Soiul ăsta de oameni tind să aleagă bătălii diferite.

(Bună, Adio)

Eris își ocupă locul din clasa de Științe într-o dimineață de marți, nepregătită pentru evenimentele dramatice care aveau să se petreacă în timpul acelei ore. A fost, prin urmare, îndeajuns de surprinsă în clipa în care nu Alora Smethley a ocupat cealaltă jumătate a băncii, ci Andrew McLaggen. Eris își ridică privirea pentru a o vedea pe Alora încercând să se furișeze afară din clasă.

-Alora.-Eris, înghiți bruneta în sec, întorcându-se încet. Cred că ar fi

bine ca tu și... prietenul tău, strâmbă din nas la auzul cuvântului, rostit cu vocea care-i aparținea, să dregeți lucrurile, să le dați o formă, fie ea bună sau rea.

Eris se încruntă:-Cu cât te-a plătit ca să-i cedezi locul?-Eris, n-aș face niciodată ceva atât de jos...-Alora.-Zece-lire-nu-mă-urî-chiar-am-nevoie-de-pantofi-noi.

Cu un zâmbet plin de speranță, Alora se grăbi să-și găsească un nou loc, și Eris refuză să-și privească noul coleg de bancă. Începu să-și înșire lucrurile trebuincioase pe masă, cu o expresie posacă.

-Eris, trebuie să-mi vorbești.-Ei bine, e flatant să aflu că valorez zece lire, în orice caz.-Deci, asta e – tu n-ai... n-ai de gând să mă ierți vreodată, nu-i

așa?-Te-am iertat. Ești iertat. Treci peste.-Nu te comporți ca tine însăți.-Ce-i drept, am auzit că lepădăturile pot fi de-a dreptul

imprevizibile uneori, Andrew.-Nu spune asta. Ai sunat ca... unul dintre ei.Eris îl privi:-Unul dintre cine? Ce vrea să însemne asta? -Nu știu... doar... ai sunat... a sunat ca ceva ce-ar spune unul

dintre... filfizonii ăia încrezuți de la Azutrine.Eris își observă fostul prieten aruncând o ocheadă deloc

prietenoasă spre Adam Sorensen și companionii săi, așezați în cealaltă parte a clasei. Tânăra roșcată își dădu ochii peste cap.

-Asta-i stupid, insistă ea.Andrew nu spuse nimic și, cu sosirea profesorului Dawton, ora

începu, fără nevoia sau oportunitatea ca o discuție să fie începută.Eventual, prelegerea se sfârși, și profesorul își îndemnă elevii să

încerce să demonstreze câteva reacții de o dificultate scăzută.-Ascultă, Eris, începu McLaggen, privind-o organizându-și

eprubetele, mă îngrijorezi, asta-i tot.-E convenabil că te îngrijorez în ziua-n care Mazello e la

infirmerie, încercând să scape de-o răceală.-Nu-i asta, răbufni Andrew. Sunt afișele lipite prin școală... ar

trebui să ai grijă de tine, cu lucruri ca astea întâmplându-se. Doar... fii atentă.

Eris își drese glasul:-Știi ceva în legătură cu afișele? întrebă, rar. Vreau să spun, ai

vreo idee despre cine ar putea fi responsabilii?-Pari să crezi că o fac, remarcă celălalt, indignat.-N-aș fi surprinsă dacă un membru de-al casei tale ar face-o,

asta-i tot, replică Eris. Păi... știi ceva? Expresia lui Andrew era acră.-Nu suntem prieteni, Eris. Continui să spui asta. Și totuși, acum

că-ți dorești ceva, îmi vorbești. Am dreptate?-N-am realizat că posibilitatea ca tu să faci ceea ce-i corect

depinde de prietenia noastră, i-o întoarse tânăra. Doar... uită, Andrew. N-are rost să ne certăm în legătură cu asta.

Profesorul Dawton își făcu drum spre masa lor, chipul său îmbătrânit radiind la vederea soluțiilor în culori vibrante.

-Excelent, excelent, murmură, mândru. E atât de bine să vă văd împreună din nou. Echipa de vis, reunită, în sfârșit. Continuați cu munca, vă descurcați excelent.

Zâmbind, se apropie de următoare bancă:-Serios, domnule Cadwallader, trebuie să înveți să-ți calculezi

timpul. Eris, între timp, ridică o sticlă plină ochi cu un fluid incolor și

începu să-l toarne într-unul dintre creuzete. Sfârși prin a arunca înăuntrul acesteia un ban ruginit.

-Îl adaugi prea curând, o informă Andrew.Eris își scutură capul.-Nu contează dacă lași soluția să se odihnească sau nu, ridică ea

din umeri. Nu în cazul de față, oricum.-Nu va îndepărta rugina, argumentă studentul de la Santobrocre.-O va face, totuși. Am încercat-o.O privi, surprins:-Ai mai încercat asta?-De câteva ori, aprobă ea. E utilă. Cine nu-și dorește o mână de

monede noi-nouțe?Andrew aprobă la rându-i. Rămase în tăcere până la finalul orei

și, deși Eris îl observase încercând să-i atragă atenția în clipa în care clopoțelul a sunat, își înșfăcă manualul și se grăbi spre ieșire, hotărâtă să nu- i mai vorbească.

(Comportă-te Ca La Carte)

-Și din nou, dacă cineva e de părere că știe ceva despre aceste teribile, teribile mesaje, scânci Babble, profesoara de vârstă mijlocie care preda Latină, sper că va da de știre personalului.

Ultima amenințare apăruse în acea dimineață.

Răzbunarea se apropie de lepădături și decăzuți.

Clopoțelul sună, indicând sfârșitul orei. Eris și Donna începură să-și adune cărțile și notițele.

-Cât de probabil e ca cineva din clasa asta să știe ceva despre mesaje? pufni Donna, aruncându-și geanta peste un umăr. În afară de

noi, nu mai sunt decât șoareci de bibliotecă de la Estrenwyn și Xerakyrie și amețite de la Geopsia. Și Caldwell, bineînțeles.

Eris zâmbi.-Mi-aș dori ca cineva să știe ceva, totuși. Știu că-i stupid, dar nu

pot să nu fiu chiar și puțin îngrijorată în legătură cu toate astea.-Ai dreptate, aprobă Donna. Chiar e stupid, începu să coboare

scările, nehotărâtă. În orice caz, de ce nu-l întrebi pe McLaggen dacă știe ceva despre toate astea? Dintre toți, se prea poate ca el să știe ceva.

-Mă crezi sau nu, am făcut-o, într-un fel. El a adus asta în discuție, adăugă, ezitantă. Dar i-am aruncat în față un apropo nu-atât-de-subtil în legătură cu faptul că eu cred că se poate să știe ceva.

-Ce-a spus?-Că mă foloseam de el, replică Eris.Donna își dădu ochii peste cap.-De parcă i-ar păsa.-Urăsc bărbații, chiar acum, observă Eris, încrucișându-și brațele

la piept. Știi, cred că m-am ciondănit cu toți tipii din viața mea în doar câteva zile.

-De-aia ai fost atât de rece în preajma lui Făt Frumos? rânji prietena ei.

-Presupun că te referi la Luke.-Da.Eris aprobă.-Îmi plăcea mai mult când nu vorbea despre politică. Apoi, cu

Andrew, care-a fost de-a dreptul răutăcios în timpul orei de Chimie, și Adam Sorensen fiind... Adam Sorensen. Chiar disprețuiesc bărbații.

-Bine ai venit în micul meu grup, geniule, replică Donna. Ce zici de Felix Crawford? Alexei Metenney? Nu-i poți urî pe toți.

-N-o fac, recunoscu Eris. Deși, nu-s prea încântată de Alexei în momentul de față. Se comportă ciudat. La început, am crezut că are probleme cu Jane, dar la întâlnirea Consiliului, aia de ieri, era atât de... nervos.

-Eu n-am observat nimic.-Șocant.Donna desluși tonul sarcastic pe care prietena ei îl folosise și-și

schimonosi chipul, iritată.-Oh, în orice caz, te îndrepți spre salon?-Mor de foame, spuse Eris. Cred c-o să merg direct la cină... -În regulă.Își continuară coborârea, întâlnindu-i pe Marlene, Miles și Alora în

prag, grupul întorcându-se de la ora de Geografie ținută în aer liber.-Mulțumesc Domnului, oftă Alora, zărindu-le pe Donna și Eris.

Cumpătare!Eris îi trimise o privire întrebătoare, făcând-o pe Alora să-și

întoarcă întreg trupul spre cei ce-o acompaniau.

-Pentru a șaisprezecea oară, i se adresă Marlene iubitului ei, îmi pare rău. Nu știam că l-ai hrănit deja. Dac-aș fi știut, nu l-aș mai fi hrănit eu!

-Ei, ar fi trebuit să-ntrebi! răbufni Miles. A vărsat pe pantofii mei!-Îmi pare rău! A fost un accident.-Faptul că-mi spui că ‟a fost un accident” nu rezolvă nimic,

replică el. Doamne, Marly, chiar e un motiv în spatele notelor tale rușinoase. Nu ești prea răsărită, nu-i așa? Ne vedem mai târziu, intră hotărât în Sala Festivităților.

Celelalte își schimbară greutatea de pe un picior pe altul pentru câteva momente, neștiind cum să reacționeze.

-Marlene, începu Alora, hotărâtă să blesteme tabietul acelui motan de a mânca chiar mai mult decât stăpânul său.

Dar blonda nu-și dorea să audă asta.-Doar... doar, nu. Nu-mi... nu-mi e foame. Ne vedem în salon.Cu asta, Marlene o luă la goană pe treptele din marmură.În clipa în care a dispărut, Donna permise confuziei să-i ia în

stăpânire chipul.-Acum putem să-i aruncăm lui Marlene insulte în față? Pentru că,

de fiecare dată când eu zic ceva de genul ăsta, Eris îmi spune să-mi închid plis...

-Asta-i o nebunie, murmură Alora, conducând fetele spre masa celor de la Ailezaria. Cineva trebuie să-i spună ceva lui Marlene. Nu poate tolera nonsensurile astea.

-Și îi spunem asta tot timpul, îi reaminti Eris. Păi... Donna o face, în orice caz. Nu-i proastă. Trebuie să realizeze că Miles e un nesuferit...

-Serios, oftă Donna, e ca și când femeile ar fi încă inferioare bărbaților în ochii societății. Sau ai ei, cel puțin. Nu văd de ce tinerele simt nevoia de a se implica în soiul ăsta de relații stupide și imature.

-Pentru‟ împreunare”, i-o întoarse Alora.-Nu trebuie să fii într-o relație pentru a te ‟împreuna”, replică

Donna.-Și mă faci pe mine cocotă.-Nu sunt o...-Încetați cu ciorovăiala, le imploră Eris. Încep să cred că ai

dreptate, Alora.-Deci Donna-i o cocotă?-Nu sunt o...-Nu, în legătură cu Marlene, o întrerupse Eris. Poate că ar trebui

să-i spunem ceva despre... oh, bună, Felix.Roșind, Eris îi zâmbi lui Felix Crawford, acesta fiind așezat la

capătul celeilalte mese, la doar câțiva pași de cele trei.-Bună, replică el. Eu... întrerup ceva, pentru că aș putea să mă

mut dacă...?! se ridică, dând să-și găsească alt loc.-Nu, îl opri Alora.

-Nu, nu întrerupi nimic, aprobă Donna. De fapt, ar putea fi bine ca tu să stai acolo, având în vedere că discutam despre...

-Faptul că nu ți-am prea vorbit în ultimul timp, interveni Eris. Vreau să spun... cum te simți? Cum mai e viața?

Alora își înăbuși hohotele de râs ce amenințau s-o ia în stăpânire. Donna era de-a dreptul dezorientată.

-Oh, sunt în regulă. Totu´ s-a-ntors la normal, mai mult sau mai puțin, ridică din umeri, aruncându-și un cartof în farfurie. Deci, ăă... unde-i Marlene? Nu sare peste cină din cauza dietei ăleia stupide, nu?

-Ba da, spuse Alora, în timp ce Donna încerca să spună ‟Nu”. Da. Marlene și... stupida ei dietă. Ne gândeam... să-i ducem niște mâncare puțin mai târziu, de fapt. S-o hrănim cu forța... cred c-o să folosim tuburi și toate alea.

-Ne gândeam? întrebă Donna.-Alea drăguțe dintre noi se gândeau.Felix zâmbi.-Pot s-o fac eu. Credeți că e-n salon?-Tot ce se poate, spuse Eris.Felix luă o farfurie.-Credeți că vrea pâine?-Nu, nu mănâncă pâine, zise Alora.-Ce ziceți de desert?-Nu mănâncă desert, i-o întoarse Eris.-Legume?-Dacă-s crude.-Puștoaica aia-i nebună, afirmă Felix, dar ‟nebună” nu era

cuvântul pe care-și dorea să-l folosească.Odată ce încropi o cină, își luă rămas-bun și se îndreptă spre

salon.-De ce l-ați mințit? pufni Donna. Sunt atât de derutată de

limbajul ăsta al fetelor pe care voi două îl folosiți.-Nu-i puteam spune lui Felix că Miles se comportă execrabil cu

Marlene, zise Eris. Asta ar fi umilit-o.Alora oftă, odihnindu-și bărbia în palme:-Sunt destul de sigură că băiatul ăsta n-are nici măcar un defect.

Cred că-i posibil ca el să fie absolut perfect. Jur, dacă Mar nu se culcă cu el în curând, o s-o fac eu.

-Cocotă, rânji Donna.-Gura.

(Cu Puțin Ajutor Din Partea Prietenilor Mei)

-Mă bag, aprobă Rory.-Și eu, chicoti Jensen.-Ei bine, desigur că mă bag, spuse Ivan. Vom face ceva folositor,

o dată-n viață. Cum aș putea spune ‟nu” unei asemenea oportunități?

-Ignorând condescendența lui Caldwell, oftă Adam, aruncând un pachet de țigări pe birou, asta-i bine. Problema e... ar fi imposibil să ne descurcăm de unii singuri. Trebuie să-i chemăm și pe țânci.

-Adam are dreptate, spuse Rory. Și ar trebui să ne despărțim.Ivan aprobă.-Și așa, dacă-s mai mulți de urmărit, eu și Jensen am putea

urmări unul, în timp ce Rory și Adam se ocupă de celălalt.-Excelent! exclamă Rory. Pe la ce oră ar trebui să plecăm?-Stai un pic, interveni Jensen, de unde știm că asta-i noaptea în

care să cercetăm? Vreau să spun, totu´ a fost întâmplător până acum.Adam își scutură capul, deloc îngrijorat.-E în noaptea asta. Aveți încredere în mine.Se trânti în propriul pat, rostogolindu-se până la căpătâiul

acestuia și răscolindu-și geamantanul în căutarea a ceva. Într-un sfârșit, tânărul localiză cauza căutărilor sale.

Pescui un teanc de hârtii și îl potrivi pe noptieră.-Trebuie să facem un plan. Cât despre plecat – nu știm când ar

trebui s-o facem. Ar fi bine să-i chemăm pe puști și să începem să patrulăm.

-Joacă de copii, pufni Rory, încântat. Sună distractiv. Când începem?

*

-Asta nu-i distractiv, oftă Ivan, masându-și ceafa. Adam, n-ai menționat faptul că va trebui să așteptăm în clasa de Istorie în timp ce țâncii patrulează. Miroase ca-ntr-un azil aici.

-Ca o morgă-ntr-un azil, chiar, continuă Roderick, lungindu-se pe catedra profesorului Ethelred.

-E locația ideală, replică Adam. E cel de-al patrulea etaj – chiar lângă scări. Dacă plozii găsesc ceva, vom fi capabili să ajungem acolo de îndată.

Jensen căscă.-E două și jumătate dimineața, își consultă ceasul de mână. Ești

sigur că e în seara asta, Adam?-Da.Dar încrederea lui în acea afirmație începea să descrească. Își

ridică privirea, auzind ușa deschizându-se cu un scârțâit:-Totu´ e la fel, cu doar câteva excepții, îi informă un tânăr din al

II-lea an. Profesorii Fulbert și Wilfred continuă să cutreiere pe coridoare, departe de clasa asta.

-Nimeni n-a plecat din salon? întrebă Rory, desenând figuri geometrice în aer.

-Nu, continuă puștiul, cunoscut drept Bowman Summerbee. Missy Lewis și Daniel Strout și-au părăsit dulapul de la cel de-al doilea etaj și se îndreaptă spre dormitoare.

-Deja? pufni Roderick în râs. De-abia dacă au intrat acolo, acum vreo două minute, corect, Bo? Amintește-mi să-mi bat joc de Strout mâine.

Chiar și Ivan își permise să zâmbească.-Ascultă, Adam, copiii ăștia-s frânți de oboseală. Poate că am

ajuns într-un punct mort. Dacă nimic nu se întâmplă până la trei, atunci...

-L-am găsit, șopti un puști, trântind ușa clasei în urma lui.-Ce?Rory se dădu jos de pe catedră, zâmbindu-i însuflețit copilașului

îndesat.-Unde? îl întrebă Jensen.Adam rânji și el.-Etajul I, e Roland Urquhart.-Roland Urquhart? repetă Ivan. Îl cunoaște vreunul dintre noi?-E în ultimul an, îi informă Rory. A dat probe pentru echipa de

hochei a celor de la Santobrocre și Geopsia în timpul celui de-al... patrulea nostru an? Ăla a fost anul în care le-am spionat probele, lucru care, se pare, a fost o blestemată pierdere de timp, pentru că nimic interesant nu se petrece acolo. Tipul ăsta, Urquhart, n-a intrat în echipă. Își scăpa mereu crosa. Oh, și a invitat-o pe vară-mea, Elfrida, în oraș, o dată, dar l-a refuzat.

-Știi ceva la care tipul ăsta n-a eșuat? bâigui Ivan, amuzat.-Ei bine, până acum a cam reușit să zăpăcească profesorii,

observă Bowman.-Nu știm că el e cel care face asta, îi reaminti Ivan. Vreau să

spun, poate că a ieșit pentru o plimbare, și...-O să-l urmăresc, îl întrerupse Adam.-Vinovat până când își dovedește inocența, Adam?-Corect, Caldwell.Ivan dădu să protesteze, dar fu întrerupt de o bătaie în ușă:-S-a oprit la cel de-al doilea etaj pentru câteva momente, și a

luat-o la goană de-a lungul coridorului, bolborosi una dintre iscoade, înainte de a închide din nou ușa.

-Ai dreptate... ar trebui să-l urmărești, se înduplecă Ivan. Ai lăsat aici cerneala și foile pentru scrisoare?

Adam gesticulă spre banca pe care obiectele în cauză se odihneau:

-Ar fi bine s-o începeți de pe-acum. Nu trimiteți încă puștii la culcare, vom avea nevoie de ei pentru a vă transmite ce să scrieți cu exactitate.

-Sigur, își molfăi Jensen buza.-Bo, dacă descoperiți ceva, ar fi mai bine să vă întoarceți aici.

Sunt destul de sigur că am memorat rotația gărzilor, așa că nu vom mai avea nevoie de iscoade.

-Dar trebuie să știți unde-i Urquhart. Dacă îl pierdeți?

Adam se încruntă, realizând că Ivan avea dreptate.-Nu vă faceți griji, oftă Ivan, trecându-și o mână prin păr. Și eu

am fost atent. Cred că m-am prins cum vine cu rotațiile.-Grăbiți-vă, scrâșni Roderick din dinți.Câteva momente mai târziu, cei doi părăsiră sala de clasă,

deodată cu Bowman și micul său prieten.Ivan se întoarse spre teancul de foi, stiloul și călimara cu

cerneală care-l așteptau.-Vrei s-o scrii tu, Jensen, sau ar trebui s-o fac eu?-Fă-o tu, i-o întoarse celălalt. În caz că verifică scrisul. Ivan își dădu ochii peste cap, dar zâmbea în clipa în care a ridicat

stiloul și a început să scrie.Rory și Adam, între timp, coborâră încet scările, atenți să rămână

la pământ, temându-se că razele lunii le-ar fi putut lumina chipurile.Rory fixă cu privirea unul dintre colțurile întunecate, sigur că

vede un puști ascunzându-se în umbră.-A făcut o ultimă oprire la cel de-al doilea etaj. Ceva-mi spune c-o

să urce la cel de-al treilea după, murmură acesta.-Ceva-mi spune că-i o treaptă capcană între etaje, șopti Adam,

rânjind.Mișcându-se pe cât de repede puteau, cei doi ajunseră la cel de-

al doilea etaj. Un băiat ciolănos, cu ochi adânciți în orbite și piele albă ca ceara stătea țeapăn, nu prea departe de ei, mișcându-și brațele de parcă ar fi coordonat o orchestră. Mâinile-i osoase împungeau piuneze în duzini de foi, acestea acoperind întreg avizierul. Urquhart se opri, încrucișându-și brațele la piept și analizându-și munca, satisfăcut.

-Iubesc să am dreptate, oftă Adam.Roderick își dădu ochii peste cap.-Ia-o mai ușor, amice. Încă nu l-am demascat. Haide.În timp ce Urquhart ridica un sac asemănător celui al lui Moș

Crăciun (care, după părerea lui Adam, nu era plin cu cadouri) și se pregătea să-și continue drumul pe coridor, ceilalți doi se întoarseră și urcară în grabă scările, atenți să sară peste treapta capcană pe care o cunoșteau cu mult prea bine. Ajunseră la următorul etaj în câteva clipe, dând colțul și pitindu-se, chiar când Roland Urquhart pășea pe prima treaptă.

-Gata? întrebă Rory.În semn de răspuns, Adam își trosni degetele. Apoi, sprijinindu-și

capul de zid, așteptă.Urquhart – cu o expresie de neînduplecat pe chipu-i palid –

continuă să urce, nepăsător. La cea de-a cincea treaptă, studentul de la Santobrocre se opri, pregătit să sară peste cea de-a șasea, dar, înainte de a putea s-o facă, Adam bătu din palme, făcându-l pe Urquhart să se dezechilibreze. Acesta scăpă sacul, și o mulțime de foi albe se răspândiră prin jur. Lăsă un mic scâncet să-i scape, dar își reveni, înainte ca piciorul să-i atingă treapta capcană. Roderick înjură,

dar Adam pocni din degete, impasibil. Cât ai clipi, una dintre iscoade ieşi din umbră, urcând în grabă scările şi împingându-l înainte, făcându-l să se prăbușească. Un moment mai târziu, era adormit.

-Genial, amice, murmură Rory, adresându-i-se puștiului. Ce-ar fi să-i spui și lui Ivan ce-ai făcut? Anunță-l că l-am prins. Va fi blocat în treapta capcană dintre al doilea și al treilea etaj. Și că ne vom întâlni în salon, în doar 10 minute.

-S-a făcut, rânji iscoada, luând-o la sănătoasa.Roderick își privi prietenul manevrând trupul lui Urquhart, acesta

potrivindu-i piciorul în treapta capcană.-Ai nevoie de puțin ajutor acolo?-Pune-i mâna în jurul balustradei. N-am vrea să cadă, nu-i așa?Rory se supuse, trecându-i brațul lui Urquhart printre micile

coloane de marmură.-Crezi că se va trezi curând?-Poate, replică celălalt. Își va da seama că a fost împins și că s-a

împiedicat, dar nu va reuși să găsească o cale de evadare înainte de a fi prins.

-Excelent.Cei doi băieți se îndreptară și își priviră munca pentru un

moment. Rory ridică una dintre foile scăpate din sac, citind cu voce tare:

-Puritate pentru veșnicie. Asta-i deviza pe care-o ridică ai mei în slăvi, înghiți în sec. Întreg neamul Acklerey, vreau să spun. Toată lumea știe asta. Doar nu crezi că...?

-Nu.-Cum poți fi atât de sigur?-Pentru că soră-ta nu-i o idioată, așa. Cât despre frate-tu, nici

atât. Poate că nu-s cei mai inofensivi tipi pe care i-am întâlnit, dar nu-s o pereche de singuratici bizari, de părere că pot speria oamenii cu ajutorul unor amenințări slab formulate. În plus, nu și-ar fi pus deviza familiei pe toate foile astea decât dacă și-ar fi dorit să fie descoperiți. Ar fi putut la fel de bine să-și scrie inițialele pe fiecare în parte.

-Ai dreptate, aprobă Roderick. Colista și Altair sunt niște nemernici, dar nu-s chiar atât de tonți.

-Ar trebui să mergem.-Da.Rory aruncă foaia mototolită în făptaș, schimonosindu-și chipul:-Ne mai vedem, Roland, amice.

*

-O pun eu pe ușă, își drese Jensen glasul.Ivan își arcui una dintre sprâncene, deși companionul său n-ar fi

putut observa asta.-Ești sigur?

-Tu ai scris-o. Aș putea la fel de bine să-mi asum și eu niște riscuri, corect?

-Bine, du-te.Jensen o luă la goană spre ușă, cu o bucată de hârtie împăturită

într-unul dintre pumni. Potrivi hârtia deasupra vizorului și împunse în ea două piuneze.

-Ești pregătit să fugi? -Da, i-o întoarse Ivan.-Grozav.Încântarea îi era evidentă în glas. Se întoarse spre ușă, bătând

cu putere în aceasta.-HEI, TU! VERIFICĂ-ȚI POȘTA! urlă Jensen din toți rărunchii. Un sunet slab se auzi dinăuntru, și Ivan și Jensen, reprimându-și

cu greu hohotele de râs, se pitiră după colț, pe cât de iute au reușit.Tăcerea sufocă întreg coridorul pentru un moment, înainte ca

ușa pe care Jensen a lipit foaia să se deschidă. Finch apăru în prag, pe jumătate adormit. Privi în jur, observând, într-un final, bilețelul. Despăturindu-l, se apropie de o torță, putând astfel să-l citească.

Dragă domnule Finch,

Dacă sunteți curios în legătură cu cine a lăsat bilete cu amenințări în jurul școlii, vă pot spune că s-a împiedicat și a căzut în treapta capcană dintre al doilea și al treilea etaj. Sunt de părere că aceasta este o informație demnă de investigația dumneavoastră.

Cu sinceritate, Cel Ce L-a Prins

Finch o zbughi în cameră, întorcându-se, o clipă mai târziu, cu un halat și insigna.

(Fata)

Roland Urquhart avea să fie suspendat pentru restul semestrului.-Eu l-aș fi exmatriculat, proclamă Marlene, din moment ce

noutățile erau discutate de un numeros grup în holul din fața Sălii Festivităților, în următoarea dimineață.

-Și eu, aprobă Donna.O dată-n viață, se puseseră de acord în legătură cu ceva.-A fost îngrozitor de stupid din partea lui să-și blocheze piciorul în

treapta capcană, chicoti Alora. Nici chiar eu nu mai sunt derutată de chestiile alea.

Donna pufni în râs.-Cu excepția Crăciunului trecut.-Ne-am pus de acord să nu mai vorbim despre asta niciodată, o

mustră Alora, dar chiar și ea își reprima hohotele de râs.Eris râse alături de ele, până în clipa în care îl zări pe Andrew

McLaggen, în cealaltă parte a holului. Era singur, și un brusc val de vină o făcu pe Eris să se apropie de el.

-Roland Urquhart, începu ea, rușinată, în timp ce se opri înaintea lui. Cine-ar fi crezut, corect?

Andrew ridică din umeri.-Nu era unul dintre prietenii tăi.Din nou, niciun răspuns.-De ce nu mi-ai spus pur și simplu că nu știai nimic despre asta?-Pentru că tu credeai că știam, și eram furios, replică McLaggen.

Și ai vrut să te comporți ca unul dintre prietenii mei doar cu condiția ca eu să-ți dau o mână de ajutor cu toate astea.

Eris își scutură capul.-Asta nu-i adevărat. Nu m-am comportat deloc ca unul dintre

prietenii tăi.Andrew se încruntă.-Eram amuzantă, îl informă ea. Sau încercam.Apoi, cu mult mai serioasă, continuă:-Cred că ai dreptate în legătură cu un lucru, totuși. Chiar trebuie

să te iert. Și... vreau să fac asta.Așteptă.-Acum, preferabil.Andrew o privi, derutat.-Serios?Ea aprobă.-Oh. Păi...bine.-Bine.

-Bine.-Corect.-Deci...-Deci, ne vedem pe-aici, atunci.-Da. Bine.Eris făcu stânga împrejur și dădu să se întoarcă la celelalte fete.

Mulțimea din hol se îndrepta spre Sala Festivităților, din moment ce micul dejun avea să înceapă, și Eris era pe cale să meargă la rându-i, când observă patru studenți ai casei Azutrine discutând vlăguiți, aproape de treptele din marmură. O idee săgetă mintea roșcatei, făcând-o să se apropie de ei, privirea ei înlănțuindu-se cu cea a lui Adam în clipa în care jumătate din distanță era deja parcursă. Și cineva îi captură brațul.

-Luke!-Eris, începu iubitul ei, disperat, și chiar era dulce. Eris, îmi pare

atât, atât de rău. Ascultă, am vorbit cu Marlene noaptea trecută, și ea mi-a explicat de ce ai fost atât de furioasă, și... îmi pare rău... doar... bineînțeles că ai avut dreptate, în legătură cu tot. Nu știu la ce mă gândeam. N-am făcut decât să...

-E în regulă, Luke.El îi zâmbi (un zâmbet splendid).-Sigur?-Sigur.Chiar nu putea să fie furioasă pe el. Înăuntrul ei nu sălășluia

îndeajuns de multă tărie cât s-o poată folosi pentru a rămâne supărată pe un asemenea băiat. Acesta îi sărută fruntea.

-Ne vedem după micul-dejun, floare.-Ne vedem.Eris îi făcu cu mâna până când acesta intră în Sala Festivităților.

Odată ce-a pășit peste prag, Eris se întoarse, canalizându-și atenția spre locul în care văzuse patru studenți stând. Trei dintre ei plecaseră, dar Adam rămăsese.

-Bună, floare, spuse el, imitând vocea joasă a lui Luke.-Gura. Luke Harper e cel mai dulce om din întreaga lume, și tu nu

poți înțelege una ca asta.-Sărută bine?-Taci.Rămaseră în tăcere pentru o bună bucată de timp, înainte ca Eris

să-și dreagă glasul:-Deci... își încrucișă brațele la piept.-Ai dormit bine, Pocnitoare? o întrebă Adam, voios.-Dar tu?-Excelent, mulțumesc de întrebare.-Amuzant, Sorensen, îmi pari extenuat.-Oh, ei bine, am avut o întâlnire.-Așa deci...

-Tu ai avut o întâlnire?!Eris ignoră întrebarea, și în schimb își adună gândurile și curajul,

continuând:-Am o întrebare pentru tine.-S-o auzim.-Dacă cineva cu experiența necesară pentru a-l găsi pe Roland

Urquhart ar poseda și motivația de a-l demasca, cum ar putea această persoană să știe în ce noapte avea acesta să aleagă să lipească acele îngrozitoare afișe?

-Asta-i floare la ureche, replică Adam. O asemenea persoană, inexistentă, așa cum e, ar trebui pur și simplu să urmărească tiparul impus de cel care împrăștia afișele. Nu apăreau decât în zilele de după nopțile în care bătrânii profesori Fulbert și Wilfred erau nevoiți să patruleze, acestea fiind singurele nopți în care investigatorilor cu mult mai experimentați ai Ministerului li se permite să se odihnească. O scurtă discuție cu profesorul Wilfred ar face această persoană mitică, deținătoare de experiență și motivație, să înțeleagă că următoarea lor patrulă va avea loc miercuri, și apoi... restul ar fi istorie.

Eris aprobă, mușcându-și buza și încercând să-și ascundă zâmbetul:

-Știi ce-am auzit eu?-Nu.-Am auzit că Finch spune că cineva i-a oferit o informație cu

privire la locul în care se afla Urquhart. Un student i-a lăsat un mesaj, se pare. Anonim.

Adam se arătă surprins:-Chiar așa? Măi să fie. Ciudat. Cine crezi c-ar putea să fie?-Nu știu, recunoscu Eris, oftând dramatic. Fără vreun dubiu,

cineva cu...-Motivație și experiență? sugeră Adam.-O personalitate consecventă și ceva de dovedit, adăugă roșcata.-Îmi pare rău să-ți spun, dar nu cunosc pe nimeni care să se

potrivească descrierii tale.-Da..., nici eu.-Sunt într-un fel gelos pe persoana asta, totuși, continuă Adam,

gânditor. Trebuie să fie teribil de inteligentă. El sau ea.-Ei bine, rânji Eris, nu-ți face griji în legătură cu asta. Poate că vei

alege următoarea bătălie, ce zici?-Improbabil.-Dar nu imposibil.-Nu, presupun că nu.-Ne... ne vedem la ore, Sorensen.

Capitolul V – Conversații

Relațiile interpersonale sunt, în principal, compuse din momente și conversații. Momentele sunt micile lucruri tăcute și de nedescris, care înseamnă ceva mai mult decât fațada pe care o servesc drept pretext. Conversațiile sunt esențialul: majoritatea zilei... maniera în care unul îl induce în eroare pe altul, ori maniera în care îi oferă câteva indicii (căci momentele nu mint, dar pot fi dificil de citit).

Conversațiile sunt o metodă prin care informațiile sunt transmise. Conversațiile sunt sursele zvonurilor și fapturilor, minciunilor și adevărurilor, veștilor bune și veștilor rele. Conversațiile ne pot feri de pericolele lipsei comunicării și semnelor interpretate greșit. Conversațiile pot rezolva probleme pe care simplele acțiuni nu pot nici să spere că le vor soluționa. Conversațiile pot salva relații, sfârși certuri, și – se spune - ține violența în frâu.

Sunt, în orice caz, unele conversații pe care o persoană își dorește să nu le fi purtat vreodată.

(Minciuna)

Secretomania nu era una dintre caracteristicile definitorii ale Carlottei Meadows. Încerca să păstreze o personalitate deschisă, refuzând să fie stingherită de discuțiile care făceau alte fete să roșească. Carlotta nu se încredea în necinste, și minciunile nu-i stăteau în fire, așa că, în clipa în care s-a găsit relatându-i o poveste deosebit de falsă prietenei sale cele mai bune, Shelley, într-o dimineață de sâmbătă, spre sfârșitul lui octombrie, vina purcese a se risipi în trupul frumoasei șatene.

-Bine, deci merg la bibliotecă, îi spuse Carlotta prietenei sale, adunându-și lucrurile. Trebuie doar să-mi termin eseul la Literatură, și o să ne vedem înainte de prânz.

-Ești sigură că nu ai nevoie de ajutor cu eseul ăla? întrebă Shelley, aplicându-și cu migală pudră pe obrajii dolofani și analizându-și imaginea în oglinda din dormitorul fetelor.

Dar Carlotta se gândise la asta. Alesese intenționat tema la Literatură drept alibi, căci faptul că Shelley nu se pricepea la scrierea creativă era bine-cunoscut, atât de ea cât și de restul lumii.

-Serios, Shelley, cu ce mi-ai putea fi de folos?-Bine zis, aprobă ea, amuzată. Ne vedem la prânz, deci?-Desigur.Zâmbind, dar simțindu-se mai vinovată cu fiecare clipă ce trecea,

Carlotta își luă geanta și, întorcându-se, părăsi dormitorul. Coborî scările, traversă salonul și coridorul, dar nu se opri la cel de-al patrulea etaj, așa cum ar necesita o călătorie spre bibliotecă. În loc de asta, își continuă drumul spre cel de-al doilea etaj, unde se afla o clasă foarte drăguță, goală mai mereu. Carlotta intră înăuntru și așteptă.

Așteptă și așteptă pentru mai mult de o oră, verificându-și ceasul o dată la câteva minute. Spusese ora zece. Spusese ora zece, nu-i așa?

A așteptat pâna la 11:24. N-a venit.

(Dezacordul)

-Chiar trebuie s-o facem, Adam, își bătu Rory prietenul pe umăr, asumându-și o expresie neînfricată. Doar fă-o, în regulă? Doar... doar fă-o.

Adam se încruntă.-Nu pot, Rory. Nu ne pot obliga, nu-i așa?-Nu, începu Roderick, rar. Dar, dacă n-o facem, realizezi că nu

vom avea o echipă de hochei, nu-i așa?-Tehnic, poate că nu. Dar, știi tu, avem oameni buni anul ăsta.

Poate că, din moment ce mijlocașii noștri sunt atât de fantastici, nici măcar nu vom avea nevoie de un alt fundaș, deci Crawford poate reveni din nou la postul de portrar.

-Avem nevoie de unsprezece jucători, Adam. Ești în negare.-Probele sunt oribile.-Știu, dar trebuie s-o facem și pe-asta.-Dar nu vreau.-Vrei să-i citez pe ăia de la Rolling Stones XVII, sau ai de gând s-o

lipești pur și simplu?Adam oftă. Înșfăcând o piuneză din avizierul pus la dispoziție de

salonul de la cel de-al patrulea etaj, căpitanul echipei de hochei potrivi o foaie în centru și împunse piuneza în aceasta.

Probe pentru echipa de hochei

Sâmbăta asta, ora 9:00XVII You can't always get what you want (Nu poți primi întotdeauna ceea ce-ți dorești.) .

Ailezaria și Azutrine, ani de studiu 2-8

-Câți puști din primul an la Estrenwyn socotești c-or să apară? cugetă Rory.

-Oh, pe puțin șase, oftă Adam. Haide. Să mergem la masă. Să privesc asta mă deprimă.

Roderick părăsi salonul deodată cu el, dar își drese glasul în momentul în care pășiră pe coridor:

-Nu merg la micul dejun cu tine, de fapt, amice. Unchiul meu vrea să mănânc cu el în dimineața asta.

-De ce?-Nu știu. Dacă aș fi nevoit să ghicesc, aș spune că are ceva de a

face cu faptul că îi sunt nepot. -Deci, nimic deosebit? N-ai dat de belele sau ceva?Rory își scutură capul.-Nu, sunt de-a dreptul curățel în momentul de față. Trebuie să

mărturisesc, comportamentul tău manierat și impecabil îmi strică viața. Sunt practic înlănțuit acum. N-am mai fost beat de săptămâni bune.

-Trei zile, Roderick.-De-abia dacă eram puțin amețit. Aia nu se pune.-În regulă, cinci zile.Rory își molfăi buza, nesigur:-Așa să fie, privi în jur, observând că ajunseseră la cel de-al

doilea etaj. Aici, mă tem, drumurile noastre se despart. Poftă bună. Nu lovi pe nimeni.

-Foarte amuzant.

*

-Nu, vorbesc serios, a adus șaisprezece servitoare în dormitorul ăla, încercând să-l curețe. Nimic. Trei zile mai târziu, erau tot acolo, și mirosul încă nu se risipise.

Roderick pufni în râs în clipa în care unchiul său își termină de relatat povestea:

-Ei, începu tânărul Acklerey, golindu-și ceașca de ceai cu un rânjet întins pe chip, mă bucur că am lăsat o impresie bună.

-Chiar ai făcut-o, replică profesorul. Sper că ți-ai savurat micul dejun.

-Da, a fost bun.-Mă bucur.

Rămaseră în tăcere pentru o vreme, în timp ce profesorul Acklerey adună vasele murdare.

-Ascultă, Roderick, începu el, știi, poate că ai făcut ceea ce trebuia, fugind când ai făcut-o. Doar... știi tu... ai plecat la timp.

Rory aprobă.-Trebuia să plec. După acea... acea ultimă noapte, nu mai

puteam să rămân. Nu-mi mai rămăsese niciun motiv pentru care s-o fac.

-Ești un tânăr inteligent, aprobă Acklerey, așezându-se din nou, mai aproape de foc și mai departe de nepotul său. Ai rezolvat cu cap întreaga chestiune... golindu-ți contul bancar înainte ca Adelheid să-ți poată șterpeli economiile... mutându-te la familia Sorensen... totul a fost bine făcut.

-Sincer să fiu, Adam a fost cel care a crezut c-ar fi mai bine să-mi golesc contul bancar. Dacă ar fi fost după mine, aș fi lăsat totul acolo, și scumpa mea mamă vitregă și-ar fi făcut apariția la Barclays XVIII, împrăștiindu-și farmecul caracteristic și făcând personalul să-l deschidă cu cheia ei de rezervă, rânji Roderick. Da, am fost norocos să am neamul Sorensen pe-aproape. Ascultă, ăă... pot să te-ntreb ceva?

Edgar Acklerey aprobă scurt.-Cum de tu n-ai plecat niciodată? Vreau să spun, cum de n-ai

fugit niciodată de responsabilități și presiune?-Păi... a fost diferit pentru mine. N-a fost niciodată atât de dificil

pe cât a fost pentru tine. Întotdeauna am fost mai supus, cred. Bineînțeles că nu sunt de acord cu dragul și bunul meu frate, și întreaga familie e țăcănită de-a binelea, dar trebuie să înțelegi, Roderick, că, de-a lungul vieții mele, deviza familiei Acklerey, pompoasa ‟Puritate pentru veșnicie”, nu a fost nimic mai mult decât... o vorbă în vânt. Nimeni nu acționa în numele acestui concept putred.

-Dar acționează acum, pufni Rory. Cei care se răscoală, amenințările... oamenii spun că un război se apropie, și încep să cred că au dreptate.

-Oamenii? Alexander Sorensen, vrei să spui.-Printre alții.Profesorul Acklerey aprobă.-Poate că au dreptate, Roderick. Uneori, mi-aș dori să am curajul

tău. Dar n-am fost niciodată neînfricat. Ca orice Acklerey conștiincios, mă tem că sunt caracterizat de șiretenie.

-Nu-mi pasă de asta, ridică Rory din umeri. Și, în locul tău, nu m-aș numi un Acklerey conștiincios. Încă-mi amintesc cum te-ai luat la harță cu bunicul la serata de Revelion, anul trecut. Era furios.

-Roderick, nu cred că vorbeam despre asta acum.Rory nu știa cum ar fi trebuit să-i răspundă, așa că-și făcu de

lucru cu ceașca de ceai.XVIII Barclays este o bancă din Marea Britanie, care își desfășoară activitățile la nivel internațional.

-Ascultă, continuă unchiul său, îndată, știu ce s-a întâmplat în... ultima ta noapte acolo... și îmi pare rău în legătură cu acea servitoare.

-‟Acea servitoare” are un nume, i-o întoarse Rory pe un ton tăios. Daisy a fost singura persoană din toată casa aia care s-a comportat frumos cu mine, după ce mama a murit.

-Dar Altair?Roderick își dădu ochii peste cap.-Bebelușii nu se pun.-E doar cu câțiva ani mai mic decât tine.-Da, dar nu s-a mai comportat frumos cu mine încă de când era

un bebeluș.-Oricum o fi, oftă Acklerey, și părea obosit, te admiră.Rory își scutură capul:-Altair e un nesuferit. E la fel ca tata, Adelheid și Colista.-Și totuși nu e. E tânăr, ușor de impresionat și confuz. Nu a primit

niciodată oportunitatea pe care tu ai primit-o...-Și care ar fi oportunitatea asta?-Cea de a fi curajos, desigur. De a te urma, departe de toate

aceste nonsensuri despre avuții.-Altair ar fi putut să vină cu mine dacă și-ar fi dorit. A avut de

ales, așa cum avem cu toții. Așa merg lucrurile. Următorul lucru pe care-l vei spune e că, de fapt, Colista trebuie să fie martirizată.

-Roderick, începu unchiul său, rar, atât Altair cât și Colista au fost nevoiți să facă față... multor lucruri, încă de când tu te-ai decis să te opui regulilor impuse de familie. Au realizat că i-ar fi frânt inima fratelui meu dacă ți-ar fi urmat exemplul.

-Imposibil. Tata n-are o inimă.-Roderick...-Nu-mi vine să cred că-l aperi, contracară tânărul, apropiindu-se

de unchiul său într-o manieră agresivă. N-ai fost acolo în noaptea aia. Nu l-ai văzut... a aruncat-o pe biata Daisy în stradă, de parcă ar fi fost... o buruiană. Și după i-a lovit. Pe rând. Altair și Colista, din nou și din nou, obligându-mă să privesc, doar pentru că știa că-mi pasă de ei... că-i iubesc, în ciuda a tot. Și a sfâșiat tablourile și ferfenițit pozele, singurele lucruri din casa aia stupidă de care-mi păsa. A distrus tot ce-ar fi putut să-mi amintească de mama.

-Dar nu-l apăr pe Seymour. Îți apăr frații.-A fost vina fraților mei! urlă Rory, ridicându-se. Ei au fost cei

care i-au spus tatei că Daisy știa că m-am furișat afară în noaptea aia. Dacă nu i-ar fi spus, tata n-ar fi știut niciodată, n-ar fi dat-o afară și nu s-ar fi decis să-și verse mânia pe noi toți!

-N-au știut că asta se va întâmpla, Roderick. Altair, cel puțin, e atât de tânăr și...

-Deci acum e tânăr. Credeam că era ‟doar cu câțiva ani mai mic decât mine”.

-Ascultă, Rory, încă mai e speranță pentru frații tăi, dacă...

-Știi, răbufni Roderick, acoperind vocea unchiului său, dacă aș fi știut că singurul motiv pentru care ești drăguț cu mine e acela de a forma un soi de reuniune de familie zdrobitoare, n-aș mai fi venit. Și totuși, aici eram eu, crezând că făceai asta pentru că, nu știu, pentru că voiai să-mi dovedești că am o rudă decentă... căreia chiar îi păsa de mine, de mine ca individ, nu ca moștenitor al blestematului ăsta de nume de familie.

-Roderick, știi...Tânărul Acklerey nu ascultă. Ieși ca o furtună din birou, trântind

ușa în urma lui.

(Dezbaterea)

Eris și-a petrecut sâmbăta la bibliotecă, alături de Andrew: într-adevăr, acesta nu era un lucru pe care să-ți irosești jumătate de sfârșit de săptămâna, dar Eris se gândea la asta ca la o investiție. Acea întreagă zi a fost ciudată, desigur, și niciunul dintre ei nu știa cum ar fi trebuit să se comporte în preajma celuilalt, dar, concluzionă Eris, nu putea fi chiar mai stânjenitor de-atât. Eventual, aceste ore bizare vor fi răsplătite, și lucrurile vor... ei bine, Eris nu se gândise chiar atât de departe. Lucrurile se vor întoarce la normal?

De ce asta părea atât de neverosimil?Roșcata continua să se gândească la această întrebare chiar și

atunci când i s-a alăturat lui Marlene la cină, în acea după-amiază. Marlene, bineînțeles, nu mânca singură, reușind să proclame locul din apropiata vecinătate a mesei celor de la Azutrine ca fiind al ei. Astfel, ea și Felix Crawford râdeau însuflețiți în clipa în care Eris se trânti pe scaunul de lângă prietena sa.

-Pe unde-ai fost toată ziua? vru Marlene să știe.Eris clipi des.-Eu? La bibliotecă. Cu Andrew.Blonda se încruntă.-Într-un fel, am sperat că glumeai atunci când mi-ai spus că te-ai

împăcat cu el.-De ce aș glumi în legătură cu asta?-O întrebare mai bună e ‟de ce nu-mi permiți să-mi cultiv visele

derizorii?”.-Moș Crăciun nu-i adevărat.-Ești malefică.Eris își înșfăcă furculița și alese câteva felii de friptură.-Deci, despre ce vorbeați înainte ca eu să vin? În caz că vă

întrebați, asta-i încercarea mea subtilă de a schimba subiectul.-Inteligent, o felicită Felix.-Excepțional, aprobă Marlene. Vorbeam despre probele pentru

echipa de hochei.

-Oh, anunțul a fost pus în sfârșit? zâmbi Eris, absentă. Bun așa, din moment ce Donna se plânge de ceva timp din cauza faptului că v-ați antrenat cu doar zece jucători.

-Nu văd de ce, adăugă Felix. De-abia dacă am început să jucăm. Sorensen vrea să ne facă să alergăm pe cât de iute posibil. În orice caz, ceea ce eu spuneam era că Marlene ar trebui să-și încerce norocul.

-Și eu spuneam că Felix e de-a dreptul zărghit, interveni Marlene. Au trecut luni de când am jucat hochei pentru ultima dată... nici măcar n-am încercat să intru în echipă până acum. Aș fi oribilă.

-Nu, ar trebui să-ncerci, o contrazise Eris. Îți amintești primul an, când n-aveam voie să intrăm în echipă și profesorul Quince ne instruia și antrena? Erai cea mai bună... chiar mai bună decât Donna, și ea e în echipă. Nu-i spune c-am zis asta.

-Eris, profesorul Quince? întrebă Marlene, încercând să găsească situația chiar mai ridicolă decât o făcea deja. Bătrânul știa mai puține lucruri despre hochei decât tine. Și eram în primul an, oricum.

-Dar avem nevoie de un fundaș, se entuziasmă Felix. Talentul valorează două treimi în cazul de față. O ai în tine sau n-o ai. Oricum, care-i cel mai rău lucru care se poate întâmpla?

-Păi, începu Marlene, masându-și tâmplele, m-aș putea umili în fața tuturor, ca mai apoi să alunec, să cad și să mor, oasele zdrobindu-mi-se, fărâmițându-mi-se într-atât de tare încât nu voi fi decât o mâzgă scârboasă în clipa în care mă vor aduna de-acolo. Și apoi, mama mea se va decide că nu m-a iubit niciodată și va obliga vecinii să plătească pentru înmormântarea mea.

Ceilalți doi cugetară pentru un moment.-În regulă, asta ar fi nasol, recunoscu Eris. Dar care-s șansele ca

asta să se întâmple? Mai ales partea cu mama ta.-Nu pot da o probă, continuă blonda, înfigându-și furculița într-

unul dintre cartofii pe care și-i zdrobise în farfurie. Adam nu m-ar alege și... și, oricum, ar trebui să joc împotriva lui Miles, având în vedere că el e atacantul celor de la Estrenwyn și Xerakyrie.

Ajunseră la miezul întregii probleme, și privirile pe care Felix și Eris și le aruncară le spuseseră că amândoi știau asta. Și, în timp ce ambii erau înclinați să-și dojenească prietena comună, Felix știa că nu era în măsură s-o facă, și Eris știa că nu ar fi fost capabilă s-o facă de față cu Felix. Fără vreun alt motiv oficial ori rațional, Miles era singura cauză a conflictului interior al blondei.

-De ce ați tăcut așa, deodată? se minună Marlene. Continuați să vorbiți, sau jur că o să mă îmbuib cu o felie din pâinea aia, privi cu râvnă platourile cu mâncare.

-Înfulecă ceva, Karen Carpenter XIX, îi ordonă Eris. Ai aproape o sută de țoli. Nimeni n-ar observa dacă ai pune niște carne pe oasele alea.

-Crezi că m-am îngrășat? icni Marlene, ochindu-și temătoare farfuria. Știam eu că nu ar fi trebuit să-mi mănânc desertul, joia trecută...

-Patetic, oftă Eris, observându-l pe Felix încercând să arunce o felie de pâine în farfuria prietenei sale.

Donna ajunse.-Pe unde-ai fost toată ziua? o chestionă pe Eris, ocupând locul

din stânga ei.-Ți-am spus înainte să plec, de dimineață, se apără roșcata.Donna se încruntă.-Cred că am o amintire vagă și încețoșată despre cum mă loveai

cu o pernă, spunându-mi ceva într-o limbă care semăna cu o mixtură între norvegiană și dialectul elfilor de copac, dar sunt destul de sigură că asta s-a-ntâmplat înainte de opt dimineața, și deci ai fi putut la fel de bine să fii un elf norvegian de copac din câte-mi păsa atunci.

-Bibliotecă, spuse Eris. Cu Andrew. Și nu țipa la mine. Tu pe unde ai fost?

-Hochei, dușuri, bucătărie, în salon cu o carte, numără Donna locurile prin care a trecut pe degete. Atunci când nu ești prin preajmă, Whiteley, îmi dau seama că am foarte puțini prieteni.

-Și eu aș fi putut să-ți spun asta, pufni Marlene în râs.-Deci, Hunt, interveni Felix, dorindu-și să înăbușe o potențială

ceartă, Marlene ia în considerare posibilitatea de a da probe pentru echipă. Noi încercăm s-o convingem.

-Voi doi luați în considerare posibilitatea ca eu să dau probe pentru echipă, îl corectă Marlene. Eu n-o fac.

-Bun, aprobă Donna. Asta ar fi oribil. Eris o lovi.-Am mai vorbit despre asta.-Ceea ce voiam să spun..., continuă Donna, refuzând intenționat

să-i vorbească prietenei sale pe un ton convingător, e că ar trebui să faci ceea ce... îți dorești.

-A fost o încercare vitejească de a te comporta cumsecade, o aplaudă Felix. În orice caz, trebuie să-mi termin tema la Trigonometrie, ne vedem mai târziu. Gândește-te la asta, Marlene.

-Sau n-o face, ridică Donna din umeri, privindu-l plecând. Știi tu... orice-ți dorești.

Marlene își dădu ochii peste cap, zâmbind, în ciuda a tot. Își împinse farfuria deoparte și, în clipa în care își privi prietenele, observă că acestea o analizau, Eris purtând o urmă de zâmbet pe chip.

-Ce? întrebă blonda.XIX Cântăreața Karen Carpenter a murit, la doar treizeci și doi de ani, din cauza complicațiilor legate de anorexie.

Eris își scutură capul, încă zâmbind, ciugulind intenționat dintr-o felie de pâine.

-Nimic.-Ce?Donna refuză să răspundă și, în schimb, își potrivi pe farfurie

câteva felii de friptură.-Nu mai zâmbi, Eris, îi porunci Marlene. Vorbesc serios, oprește-

te.-Nu zâmbesc.-Ba o faci! Oprește-te!Dar asta-i făcu zâmbetul să se lățească.-Oprește-te! chițăi Marlene. Eris. Asta-i stupid. Ești..., murmură,

întorcându-se spre Donna. Eris a spus că, în anul întâi, eram mai bună decât tine la hochei.

-Tu, curvo!(Destăinuirea)

Istovit, enervat, și dorindu-și să fi rămas în pat în acea dimineață, Adam Sorensen se piti într-un loc retras și își pescui țigările din buzunar. Nu cunoștea politica școlii cu privire la fumat, dar punea rămășag că aceasta nu era în favoarea obiceiului nesănătos. În orice caz, nu-și dorea ca vreun puști pisălog să-l vadă și să înceapă să-l imite. După asta, ar fi fost nevoit să renunțe la tabietul în cauză.

Căpitanul echipei de hochei se ridică, privind fumul părăsindu-i măruntaiele, contopindu-se cu cerul cenușiu al acelei dimineți de duminică.

-Deci, de-asta ai anunțat o pauză de zece minute în mijlocul probelor, remarcă o voce, făcându-l pe Adam să icnească.

Roderick apăru, sprijinindu-se de zid, buzele fiindu-i contorsionate într-un rânjet.

-De-asta, da, dar și pentru a nu-mi pierde cumpătul, replică Adam, oferindu-i prietenului său o țigară.

Rory își scutură capul.-N-am... starea sufletească necesară.-Tu ai o stare sufletească?-Mai multe, chiar. E una dintre părțile nasoale la a fi o ființă

umană. N-ai cum să știi despre asta, amice.-Amuzant.Rory își îndesă mâinile în buzunarele pantalonilor strâmți, parte a

uniformei echipei de hochei. Ambii băieţi erau îmbrăcaţi în conformitate cu importantul eveniment, probele, aflate în desfăşurare de mai bine de o oră. Pe deasupra pantalonilor bej (cu o pereche de dungi stacojii și albastre întinzându-se în laterale), purtau pulovere pe gât (albastre și ele) și genunchiere, cotiere, mănuși și cizme, toate din aceeași piele maronie. Și poate că echipamentul le-ar fi părut asupritor, asta dacă acea dimineață de octombrie nu ar fi fost atât de

friguroasă. Și, din moment ce era, Adam se arătă recunoscător pentru țigara lui.

Pentru o bună bucată de vreme, rămaseră în tăcere. Nu aveau nevoie de o conversație pentru a ști ce gândea celălalt cu privire la probe. Erau teribile. Douăzeci de studenți își încercaseră norocul, vrând să intre în echipă, și douăzeci de studenți se dovediseră a fi inadecvați pentru poziția vacantă (fundaș). În orice caz, asta era opinia lui Adam. Rory era de părere că unul sau doi dintre ei s-ar fi putut descurca (cu mult antrenament), dar Adam continua să afirme cu dârzenie că ‟nu erau potriviți”. Cel mai bun prieten al său nu înțelegea asta, dar se decisese, cu mult timp în urmă, să nu-l contrazică pe Adam când venea vorba de hochei. Adam ajunsese căpitanul echipei în cel de-al cincilea său an cu un motiv, la urma urmelor.

De fapt, stând acolo – Adam cu țigara și Roderick cu gândurile – cel din urmă reflectă cu mult prea puțin la probe. Mintea îi era în altă parte.

Adam răsuflă zgomotos, și Rory spuse:-M-am certat cu unchi-miu.Fără să se întoarcă, Adam aprobă.-În regulă, murmură, așteptând ca prietenul său să continue.-Vrea să mă împac cu Altair și Colista.-Oh. Și o s-o faci?Rory cugetă pentru câteva clipe, și apoi, cu o siguranță

nemulțumitoare, replică:-Nu.Adam aprobă din nou.-Bun așa.Și rămaseră în tăcere încă o dată.

(Rugămintea)

-E teribil, Marlene, oftă Felix, prăbușindu-se într-o manieră dramatică la masa celor de la Azutrine, lucru care o făcu pe tânără, aflată la masa din apropiere, să zâmbească. E groaznic. Cumplit. Înfiorător.

-Rău. M-am prins, Felix, replică blonda. Probele nu merg prea bine, deci?

-Pe o scară de la unu la zece, puștii ăștia sunt un tren deraiat ciocnindu-se de-un stol de dragoni.

-Îmi pare rău.Și chiar părea să fie sinceră, împingându-și cartea deoparte și

sprijinindu-și coatele pe genunchi.-Ce te aduce înăuntru? Credeam că Adam vrea întreaga echipă

afară.-Doar jucătorii de prima mână, dar a anunțat o pauză de zece

minute..., îi mărturisi Felix. Mă gândesc să-l păzesc la noapte, pare pe

cale să-și ia zilele. Ar fi trebuit să-l vezi când fata asta din anul IV a-nceput să joace, ținând crosa invers.

-La naiba.-Exact. Deci, continuă Felix, văd că... citești.-Da.-Și, făcând asta, pierzi grandiosul spectacol pe care-l constituie

probele.-Adevărat.Felix își drese glasul.-Te rog, Marlene, trebuie să...-Nu! Felix, nu pot! Aș fi oribilă...-Nu ai fi, protestă Felix. Te-am văzut jucând vara trecută, și erai

bună! -Rivala mea era sora ta de paisprezece ani.-Marlene, te rog, încearcă doar! Avem nevoie de un fundaș, și tu

o poți face. Ai ochi buni și ești slăbănoagă, ceea ce înseamnă c-o să te poți strecura printre ei, și...

-Nu-s slăbănoagă.-Ațele-s geloase pe tine.Se priviră pentru un moment. Și era verde în ochii lui.-Bine.-Serios?-Serios. O să încerc. Dar, dacă o să eșuez mizerabil, nu vom mai

fi prieteni.-Nu-mi fac griji pentru asta.Marlene se ridică de la masă.-Ar trebui să plec... știi tu, să mă schimb în ceva mai... atletic.-Și eu ar trebui să mă întorc la probe, aprobă Felix.-O să cobor în curând. Dacă totul merge bine, veți găsi pe

altcineva până atunci.-Să nu întârzii prea mult, sau Adam va sfârși prin a o alege pe

puștoaica aia din anul IV.Zâmbind, își luară rămas-bun.

(Scuza)

-Eris, spuse Șeful de Promoție, și roșcata se opri și întoarse. Mă întrebam... am putea vorbi despre ceva?

Din moment ce întâlnirea Consiliului ajunsese la final și ceilalți membri, dimpreună cu Șefa de Promoție, plecaseră, Eris aprobă.

-Da, sigur.Alexei părea serios.-E ceva în neregulă?În clipa în care rămaseră singuri, Alexei oftă.-Eu... nu știu. Eu doar... voiam doar să-mi cer scuze.-Scuze? repetă Eris, nesigură. Pentru ce?

-Ei bine, când m-ai întrebat despre relația mea cu Jane... luna trecută, la detenție... eram, într-un fel... bâigui Alexei, încercând în zadar să articuleze câteva cuvinte. Am fost vag... cred că ‟vag” e cuvântul potrivit.

-E unul dintre ele, aprobă Eris.-Treceam doar printr-o fază nasoală, continuă Alexei. Nu... nu-ți

pot spune mai mult de-atât. Dar vreau să știi că nu sunt... vreau să spun, aveai dreptate în legătură cu noi. Funcționăm de minune împreună, și n-ar trebui să distrug asta. Eram doar nătâng și... toate alea, și... îmi pare rău.

-Nu văd niciun motiv pentru care să te scuzi în fața mea, spuse Eris, zâmbind și simțindu-se mândră de bietul, nătângul tânăr. Problemele-s normale, și nu-mi datorezi nimic. Încercai doar să fii sincer cu mine, și apreciez asta. În orice caz, din moment ce le oferi tuturor, cred că lui Jane i-ar face plăcere să audă un dulce și venit din inimă ‟Îmi pare rău”.

-Ea e următoarea pe listă, o asigură Alexei. E doar că... tu și Jane sunteți prietene, și tu și cu mine suntem prieteni... cel puțin, asta-i părerea m...

-Suntem prieteni, Alexei.-Da. Ei bine... nu voiam ca tu să crezi că-s un porc.-Niciodată.-Bun, își ochi pantofii, ridicându-și, mai apoi, privirea. Da, sunt

destul de sigur că... faza aia s-a terminat. De-acum încolo, voi fi complet onest.

-Am auzit că asta e destul de sus în întreaga ierarhie a diplomației.

-Da, rânji el. Păi, cred că ai planuri pentru restul duminicii tale. Nu vreau să te mai rețin.

-Bine atunci. Ai grijă, Alexei.-Și tu.

(Persuasiunea)

-Marlene! strigă Miles Hampson numele iubitei sale, încercând s-o prindă din urmă pe tânără, în timp ce aceasta cobora în grabă setul de scări care despărțea primul etaj de cel de-al doilea. Marly! Hei, Marly!

Într-un final, l-a auzit și s-a întors:-Oh, bună, Miles, se opri pentru a-l aștepta, sărutându-l apoi pe

obraz.Miles părea nefericit.-Credeam că trebuia să petrecem puțin timp împreună în

dimineața asta. Am hotărât asta aseară.

-Mi-ai spus că ne vom întâlni la nouă fix pentru a lua micul dejun, îi reaminti Marlene. E trecut de zece.

-Îmi pare rău, oftă iubitul ei. Am fost prins într-o discuție cu câțiva prieteni și...

-Nu-i mare brânză, își coborî privirea pentru a-i studia expresia, căci se afla cu două trepte mai sus. Oricum, trebuie să plec, deci...

-Așteaptă, mă gândeam că am putea petrece niște timp împreună chiar acum, își arcui sprâncenele într-o manieră deloc subtilă.

-Nu pot. Am de susținut o probă.-Probă? Pentru ce?-Hochei.Miles clipi des.-Ca în, echipa de hochei a celor de la Azutrine și Ailezaria, Marly?-Nu, ca în Echipa Națională a Irlandei, își încrucișă brațele la

piept. Care alta?Miles procesă informația și, deși încerca să ascundă asta,

Marlene era destul de temătoare în privința reacției sale. După un moment, studentul de la Estrenwyn o fixă cu privirea, confuzia citindu-i-se în ochi.

-Marlene, nu înțeleg. Credeam că ai fost de acord cu mine atunci când am spus că nu cred c-ar fi o idee prea bună ca tu să încerci să intri în echipă... în anul V.

-Asta a fost în anul V, replică Marlene. Suntem un cuplu diferit acum. Și nu cred că ar fi o problemă ca tu să joci pentru Estrenwyn și Xerakyrie, în timp ce eu joc pentru Ailezaria și Azutrine.

-Ar fi, totuși. Ar trebui să joci împotriva mea. Să ovaționezi împotriva mea, să-ți dorești să mă stârpești.

-Oricum ovaționez împotriva ta atunci când echipa mea e în joc, Miles.

-Dar, dacă ar fi în interesul tău ca, să zicem, Santobrocre și Geopsia să ne bată, ai ovaționa pentru ei, dacă ai fi în echipă.

-Miles, chiar vreau să încerc asta. Cred că ar fi amuzant.-Nu ar fi! Te descurci pe teren, Marly?-Nu... nu știu. Poate. Obișnuiam să fiu în regulă, și am jucat de-a

lungul verii, și toată lumea spune că eram destul de bună la...-Marly, Adam Sorensen ar fi căpitanul tău, pufni Miles, de parcă

ar fi informat un copilaș că Zână Măseluță e un simplu mit. Dacă te antrenezi cu Adam Sorensen, nu poți fi ‟destul de bun”. Trebuie să fii trăsnet. Trebuie să fii de prima mână. E un căpitan tare exigent!

-Știu asta, dar nu-mi doresc decât să încerc..., înghiți în sec.Miles se încruntă.-Știi, Marly, ești destul de insensibilă. Nu-mi doresc să ovaționez

împotriva ta, chiar dacă ție nu-ți pasă că ne arunci relația între ciocan și nicovală. Tocmai ai trântit un zid de cărămidă între noi!

-Nu-mi doresc să trântesc un zid între noi, Miles, dar...

-Asta faci! Și-mi rănește sentimentele, știi?! zise pe un ton tăios, încrucișându-și brațele la piept și schimonosindu-și chipul. Dar dacă echipa de hochei înseamnă mai mult pentru tine decât relația noastră, atunci ar trebui să faci ceea ce-ți dorești.

Marlene îl analiză cu meticulozitate. Ochii săi dețineau o nuanță încântătoare de căprui.

-Tu chiar... tu chiar, chiar îți dorești ca eu să nu fac asta?-Eu chiar, chiar îmi doresc ca tu să nu faci asta, replică, într-o

șoaptă dulce.Marlene oftă.-Atunci... n-o voi face.Miles păși peste treptele care îi despărțeau și o sărută.-Bine. Ești grozavă, Marlene. Știai asta? o sărută din nou, de

această dată pe frunte.-Oh, chiar ar trebui să-l anunț pe Fe...-M-ai lăsat baltă, Marly, îi reaminti Miles, zâmbind. Îmi ești

datoare.

(Consolarea)

-În regulă, spuse Adam, analizându-și cei cinci jucători de nădejde, înveșmântați în echipamente de hochei și așezați în tribunele ce împrejmuiau terenul.

Căpitanul își masă fruntea, vlăguit.-E cinci după-amiaza. Prânzul a fost acum cinci blestemate ore.

Suntem aici încă de la nouă, când s-a crăpat de ziuă. Opt afurisite ore.

-Am luat o pauză, îi reaminti Roderick.-Șapte ore și cincizeci de minute, se corectă Adam. Amintește-mi

să te spânzur în noaptea asta, Acklerey.-Am notat.-... Deci, sper că, continuă tânărul, vocea fiindu-i atât de

tensionată încât paiul proverbial ar fi putut rupe atât spatele lui cât și pe cel al oricărei cămile, vom putea ajunge la un consens, înainte ca eu să mă urc pe acoperișul castelului și să sar, gesticulă spre Felix, trecându-și o mână prin păr. Fără supărare, Crawford. Acum. Pentru ultima dată înainte ca eu să mor, am nevoie ca voi toți să votați. În regulă? Pentru că, deși suntem o echipă de zece, voi sunteți singurii în care îmi pun încrederea, și eu n-am nici cea mai vagă idee despre ceea ce ar trebui să fac, așa că, dacă voi nu votați, o s-o aleg pe tipa de la Xerakyrie care mi-a oferit un dans în poală. Clar?

Un mormăit general îl informă că ceilalți își dăduseră acordul.-Acum, deși cu toții ați eșuat la a vota, continuă Adam, și mă uit

la tine, Hunt..., se adresă Donnei.-De ce?-Ai scris pe bilețelul tău: ‟Cui dracu´ îi pasă?”.

-O întrebare bine-întemeiată, spuse Michael Mitchum, puștiul din cel de-al treilea an care ocupase, cu mult timp în urmă, unul dintre posturile de mijlocaș.

-Tacă-ți fleanca, piciule, îi ordonă Adam, dregându-și glasul. Cum spuneam, deși cu toții ați eșuat în a vota, am reușit – cu puțin ajutor din partea voturilor voastre – să restrâng lista la doar trei candidați pentru postul de fundaș. N-am de gând să îndrăznesc să refac chestia cu biletele secrete din nou...

-Tocmai ai spus tuturor cum am votat, remarcă Donna.-Ai votat ‟Cui dracu´ îi pasă?”, și deci ți-ai pierdut dreptul la

confidențialitate, i-o întoarse Adam. Acum, haideți să votăm mai simplu. Îi am pe Marcus McLeod, Shannon Mayhew și Clark O'Rourke. Toți cei în favoarea lui Marcus?

Michael Mitchum își ridică mâna.-Toți cei în favoarea lui Shannon Mayhew?Cu toții rămaseră nemișcați.-Și Clark O'Rourke? oftă Adam.Rory, Donna și un alt mijlocaș, Damascus Lipkin, își ridicară

mâinile, deloc entuziasmați.Căpitanul îl fixă pe Felix cu privirea:-Crawford, trebuie să votezi.Portarul își ridică mâna, posomorât:-Clark a fost cel mai bun, mormăi el.-Sunt de acord, spuse Adam. Clark să fie. Îl vom păstra pe

Marcus drept rezervă. Poate toată lumea să fie de acord cu asta? Piciule?

-Sunt în regulă, da, ridică Michael din umeri. Vreau doar să mergem la cină.

-Fantastic. Micuții vor trebui să curețe. Am plecat să le dau noile vești lui Clark și Marcus.

Cu asta, Adam făcu stânga împrejur și o luă la pas spre castel. Rory își scutură capul, începând să-și adune propriile lucruri. În timp ce Michael și Damascus – ‟micuții” – adunau crosele nefolositoare, Felix începu să își aranjeze echipamentul într-o grămadă.

-Ești în regulă, Crawford? întrebă Rory, scoțându-și cotierele. Nu păreai prea fericit că l-am ales pe Clark O'Rourke.

-N-a fost prea rău, recunoscu Felix, cu o expresie impasibilă. Cred că Sorensen îl va transforma într-un fundaș decent.

-De acord, spuse Roderick. Dar..., refuză să-i întâlnească privirea, aruncându-și genunchierele în geantă, sperai ca Marlene Prescott să-și facă apariția, nu-i așa?

Felix îl privi.-Mi-a spus că o va face, asta-i tot. E o sportivă bună. Ar fi fost

bine pentru echipă, știi tu, dacă ar fi fost să... joace.

-Da. Așa-i, aprobă Rory. Ar fi fost un lucru bun. Mă întreb de ce n-a venit la probe... te-am auzit spunându-i lui Adam că ea ți-a promis c-o să coboare într-o clipită.

-Da. E ciudat.Dar Felix era cu mult mai dezamăgit decât confuz, de parcă ar fi

știut ceea ce se întâmplase.-Dar... ăăă... nu-i mare brânză, continuă. Vreau să spun, ar fi fost

tare, asta-i tot. E mai ușor să comunici cu cineva, știi tu. Ca... te-ai prins tu, îți e mai ușor să faci față orelor când unchiul tău e profesor, corect?

Rory afișă un zâmbet amar:-Cred... cred că ar trebui să-mi fie, poate. Dar, uneori, lucrurile

care-ți par a fi idei bune se dovedesc a nu fi. Uneori, nu fac decât să complice întreaga situație.

Felix aprobă.-Da, murmură, aruncându-și geanta pe unul dintre umeri. Ne mai

vedem, Acklerey.-Pe mai târziu, Crawford.Portarul se îndepărtă, și Rory se trânti pe iarbă.-Grăbiți-vă cu crosele alea! le ordonă lui Mitchum și Lipkin. Învârtindu-și un fir de iarbă în jurul degetelor subțiri, Roderick

răsuflă zgomotos. O țigară i-ar fi făcut bine în acel moment.

(Cearta)

Andrew își închise cartea de Istorie. O fixă cu privirea pe Eris, aflată de cealaltă parte a mesei din bibliotecă, care lucra din greu la propriul ei eseu. Observând pauza luată de companionul său, roșcata își ridică ochii ca de smarald.

-Ai terminat deja? se minună ea. Eu de-abia dacă am scris jumătate.

-Ești tăcută, spuse McLaggen, de parcă nu ar fi auzit-o. Ești tăcută, și asta mă incomodează.

-Nici tu nu ești prea vorbăreț, dă-mi voie să-ți spun, replică Eris, încruntându-se.

-Dar nu eu sunt cel comunicativ. Tu ești cea care vorbește. Eu doar... ascult.

Mă holbez, mai bine spus, gândi el, jenat.-În regulă, oftă Eris, închizându-și propriul manual de Istorie. Vom

vorbi, atunci. Ăăă... cum a fost după-amiaza ta?-A fost... bine.Eris aprobă.-Acum, se presupune că ar trebui să mă întrebi cum a fost după-

amiaza mea.-Cum a fost? întrebă Andrew, manevrând cu stângăcie

conversația.

-Bună, spuse Eris. După ce am ieșit de la întâlnirea Consiliului, Alora și cu mine am încercat să pictăm.

-Să pictați?-Da, am fost cuprinsă de inspirație artistică, și-mi doream să

pictez ceva. Alora l-a pus pe tipul ăsta de la Estrenwyn pe care-l... cunoaște... să ne facă rost de niște pânze negre și chestii, și ne-am apucat să pictăm în dormitor. A fost grozav. Eu am pictat o floare. Lore m-a pictat pe mine.

-Pot s-o văd?-Pictura Alorei? Nu, nu poți, replică Eris. Și-a dat seama că

semăna cu o floare mai mult decât pictura mea, așa că am aruncat cu vopsea pe întreaga ei suprafață, ceea ce sună de parcă ar putea să sfârșească prin a arăta minunat, dar n-a făcut decât să transforme întreaga chestie într-o pată cenușie și hidoasă. În orice caz, am pus-o în baie, deci nu putem decât să sperăm că menajerele o vor găsi și o vor arde, din milă pentru noi și restul omenirii.

Andrew aprobă și își coborî privirea spre cartea sa închisă, gest pe care Eris îl cunoștea drept substitut al unui zâmbet, lucru care o înveseli.

-Totul o să devină mai ușor cu timpul, îl asigură, și el aprobă din nou.

-Cred c-ar cam trebui să plec, spuse el, în șoaptă (bineînțeles, spunea totul în șoaptă).

Amândoi se ridicară, adunându-și cărțile și stilourile.-Mergi în Sala Festivităților? întrebă Eris, ghidându-l spre ieșirea

din bibliotecă. Dacă da, pot veni cu tine.-Nu, vreau să mă-ntorc în salon. Salonul... meu, replică studentul

de la Santobrocre. Deci... ne vedem mai târziu.-Bine, aprobă Eris. Pe curând, Andrew.-Ne mai vedem, Eris.Se întoarse și îndepărtă, lăsând-o pe Eris de una singură pe

coridor. Oftă. Fu în sfârșit eliberată de sub tirania sentimentului de déjà vu.

-Ce-a vrut să însemne asta, Pocnitoare?Eris scrută împrejurimile, doar pentru a-l vedea pe Adam –

îmbrăcat în echipamentul lui de hochei – apropiindu-se de ea, confuzia și curiozitatea contopindu-i-se pe chip.

-Ce-a vrut să însemne ce?-McLaggen și cu tine, spuse căpitanul echipei de hochei, arătând

spre conturul studentului care se îndepărta, învățați împreună sau ceva?

-Păi... da.Se întrebă de ce se faptul că-i mărturisise asta lui Adam o făcea

să se simtă nelalocul ei.

Un număr impresionant de emoții (ori copii fidele ale unor emoții) brăzdară chipul lui Adam în doar câteva clipe. Apoi, asumându-și o expresie ironică, rânji.

-Îndrăgostiții născuți sub aceeași stea au fost reuniți? întrebă el.-Andrew și cu mine suntem... din nou prieteni, într-un fel, se

strădui Eris să explice. Îi pare rău pentru ce a făcut, și m-am decis că n-aș putea să-i mai port pică. Deci... încercăm să... peticim ce-a fost odată.

-Peticiți ce-a fost odată, repetă Adam.-Ascultă, Sorensen...-Ești o idioată, Whiteley.Eris tresări.-E complicat.-Te-a insultat în cel mai rău fel posibil, în fața tuturor, îi aminti

Adam, hotărât. Te-a renegat, ți-a renegat întreaga familie și te-a numit o sărăntoacă. Ce este complicat în toată chestia asta? De fapt, lucrurile sunt tare, tare simple.

-Ei bine, începu Eris, simțindu-și inima urcându-i până în gât, n-aș numi ăsta ‟cel mai rău fel posibil”. Cred că, poate, doar poate, e mai rău să lipești oameni de zid, sufocându-i încet și amenințându-i că le vei pune pielea-ntr-un băț în fața tuturor.

-N-am de gând să-mi cer scuze.-Nu-mi pasă.Se priviră pieziș pentru un moment.-Am nevoie de-o carte de la bibliotecă, ridică Adam din umeri,

într-un sfârșit. Ești o idioată, Pocnitoare, repetă, în clipa în care o ocoli pe Eris.

-Ai probleme, Sorensen, replică roșcata.Și apoi el era dus, și ea era enervată.

(Hotărârea)

Îmbăiat, schimbat și simțindu-se, în general, mai bine, Felix își ocupă locul la masa celor de la Azutrine în acea după-amiază. Se gândea la friptura din fața lui, nicidecum la probele pentru postul de fundaș al echipei de hochei, care se desfășuraseră în acea zi, când cineva ocupă locul de la marginea mesei alăturate. Fără să-și ridice privirea, Felix știu instinctiv cine trebuia să fie.

-Ești furios pe mine? întrebă Marlene, șoptit (dulce, perfect).Felix contemplă ideea, înainte de a își scutura capul:-Nu.-Nu ești? pufni, neîncrezătoare. Chiar deloc?-Nu.-Eu doar... cred că-i mai bine să mă concentrez pe școală chiar

acum, explică Marlene, ajungând să-și creadă propriile minciuni. Și, în plus, n-am nevoie de chiar mai multe drame cu Miles, nu-i așa?

-Corect. Dramele sunt... rele.-Foarte, aprobă Marlene.Înghiți în sec, luând o felie de pâine și începând să întindă unt pe

ea.-Ești sigur că nu ești furios?-Foarte sigur, o asigură Felix. Trebuie să faci ceea ce-ți dorești,

Mar. Asta-i ceea ce contează. Asta-i tot ce poți să faci pentru a nu mă înfuria.

Marlene își mușcă buza.-Și nu ești nici dezamăgit de mine, nici chiar puțin?Felix îi întâlni în sfârșit privirea (și era albastră și verde și cenușie

în același timp).-Nu sunt niciodată dezamăgit de tine, îi zâmbi. Doar că, oftă el,

serios, dacă n-o să mănânci felia aia de pâine, s-ar putea să fiu.Marlene luă o înghițitură și își închise ochii.-Carbohidrați, cât mi-ați lipsit.Felix rânji.

(Confesiunea)

Când Eris ieși din baie în acea după-amiază, dormitorul era aproape gol. Donna plecase la bibliotecă pentru a răpune eseul la Literatură care-i dăduse atâtea bătăi de cap, în timp ce Alora și Marlene planificaseră o vizită în Badgley pentru a putea trimite câteva scrisori părinților lor. Shelley, de asemenea, era de negăsit, așa că, în clipa în care Eris păși în dormitor, uscându-și părul lung și ondulat cu un prosop, doar Carlotta Meadows mai rămăsese, așezată la măsuța de toaletă, cu o expresie visătoare dezmierdându-i chipul angelic.

-Bună, Eris, o întâmpină cealaltă, zâmbetul ei nefăcând decât să crească. Ce mai faci?

-Sunt bine, replică Eris. Ce te-a înveselit atât de tare? Tăria e implicată?

Carlotta își scutură capul.-Ceva bun s-a întâmplat astăzi.-Ceva bun s-a întâmplat astăzi, repetă Eris. Mă bucur, zâmbi,

așezându-se pe unul dintre paturi. În regulă, atunci. Varsă tot.-Ei, începu Carlotta, îți amintești de tipul ăsta, pe care l-am mai

menționat în treacăt...?-Când mi-ai spus că ai ‟probleme cu băieții”, săptămâna trecută?Carlotta aprobă.-Bine, îmi amintesc, cugetă Eris. Ai spus că voi doi v-ați apropiat

de-a lungul vacanței de vară, dar că el era ezitant cu privire la o relație în momentul acela. Ceva despre cum tu nu ești ‟genul lui”.

Carlotta zâmbi apreciativ.

-A fost... de fapt, a fost puțin mai mult de-atât. Credea că are o anumită... nu știu cum să-ți explic asta. El doar... nu credea că poate face o relație să funcționeze, nu cu mine alături, înțelegi?

-Da, spuse Eris, rar, continuând să zâmbească doar pentru că strălucirea Carlottei era contagioasă. Judecând după felul în care o joci pe Sandra Dee în momentul de față, aș spune că și-a schimbat părerea chiar azi?

-Păi, continuă Carlotta, i-am cerut să se întâlnească cu mine în dimineața asta, într-o clasă goală, și el a spus că o va face, dar n-a apărut, așa că m-am gândit: ‟Bine, pur și simplu nu-i pasă deloc. Ar trebui să trec peste și gata.”.

-Până acum, asta nu se prea aseamănă cu Cenușăreasa.-Cenușăreasa?-Nu contează. Continuă.-Am decis să-i vorbesc oricum, lucru care nu-mi stă în fire. De

obicei, dacă un băiat nu e interesat de mine..., se opri pentru câteva clipe, ...pe cine încerc să păcălesc? Băieții sunt mereu interesați de mine. Asta-i o experiență cu totul nouă, afirmă, făcând-o pe Eris să pufnească în râs. În orice caz, am decis că trebuia să-i vorbesc. Nu puteam să las totul baltă... nu după sărutul ăla, chițăi, și Eris își arcui sprâncenele, bucurându-se de piesa pe care colega ei de cameră o punea în scenă.

-Un singur sărut? Trebuie să fi fost bun.-A fost zguduitor, gesticulă cu frenezie Carlotta. Eram în vacanță

în același sătuc, băiatul ăsta și cu mine... eram pe plajă, la miezul nopții. Băusem câteva pahare, dar eram încă - știi tu – trează, și așa era și el... în principiu, știi tu.

-Sigur.-Era întuneric, și erau stele, și noi doar... ne-am sărutat. Și a fost

perfect. Și eu nu fac chestii perfecte, Eris, asta e atât de neobișnuit pentru mine. Dar totul a fost atât de romantic și corect. Bineînțeles, după asta, mi-a spus că totul a fost o greșeală și că nu ar trebui să ne mai vedem, și asta pentru că se simțea vinovat.

-Vinovat?-E complicat, spuse Carlotta, alungând întrebarea cu o delicată,

subțire mână. În orice caz, sărutul ăla – a fost aproape de sfârșitul vacanței. Ne-am scris de câteva ori după asta, dar se comporta mereu... ciudat, după noaptea aia. Așa că, atunci când ne-am întors la școală, am încercat să-i vorbesc, dar încă se comporta ciudat. Și apoi cu problema aia... la începutul anului, cu... ăăă... incidentul meu din salon... ei bine, n-a făcut decât să devină și mai confuz. Dar săptămâna trecută am vorbit pentru câteva minute, și a spus că-i e imposibil să-mi înțeleagă sentimentele, lucru care m-a dat peste cap, pentru că eram de părere că am fost destul de clară cu privire la întreaga chestiune.

-Evident.

-Deci, ăsta era lucrul despre care-mi doream să-i vorbesc de dimineață. Voiam să-i spun că-mi doresc ceva real cu el. Știu că asta e ciudat, venind de la mine, dar... Eris... a fost magie adevărată vara asta. Magie adevărată și fantastică.

Într-un fel, Eris nu putea să n-o invidieze pe Carlotta. După ani plini de ceea ce Carlottei îi plăcea să numească ‟nopți nebune”, aceasta găsise în sfârșit pe cineva cu care își dorea să trăiască... până la adânci bătrâneți. Poate că Cenușăreasa nu era chiar atât de departe.

-În orice caz, Eris, îți mulțumesc atât de mult că mi-ai permis să-ți spun toate astea. Shelley... e cea mai bună prietenă a mea, dar poate fi de-a dreptul proastă uneori. În orice caz, unde rămăsesem?

-Te-a lăsat baltă de dimineață, îi reaminti roșcata.-Chiar așa a făcut. Inima îmi era frântă. Apoi, după cină, m-am

apropiat de el și i-am spus că trebuie să vorbim... am fost destul de fermă, trebuie să recunosc. A spus că și el trebuia să-mi vorbească. Așa că, atunci când am rămas singuri, mi-a spus că-i pasă de mine, dar că nu ar funcționa. Că nu ar putea să funcționeze; că n-ar fi trebuit să ne sărutăm atunci, pe timpul verii; că a fost o greșeală, etcetera, etcetera, etcetera. Și apoi, s-a întâmplat.

-Ce s-a întâmplat?-Cea mai spirituală experiență pe care am... experimentat-o

vreodată. Ne-am sărutat din nou. În regulă, eu l-am sărutat, dar el mi-a răspuns. A fost frumos. Minunat. Perfect.

-Deci..., începu Eris, buimacă, voi doi ieșiți împreună, atunci?-Ei...Pentru prima dată, Carlotta părea nemulțumită de ceea ce urma

să spună.-Sinceră să fiu, după sărut, a plecat amețit, puțin confuz, dar,

într-un fel... știi tu, fermecat, cred?Carlotta își alungă nesiguranțele și zâmbi larg.-Nu contează, totuși. Nu am apucat să purtăm o conversație în

legătură cu asta, știu, lucru pe care l-aș fi preferat, dar, în același timp, nimic n-a fost ruinat de soiul ăla de dialog care îți împovărează sufletul.

-Carlotta, dialogul care îți împovărează sufletul se poate dovedi a fi de mare ajutor, spuse Eris, sinceră. Dialogul care îți împovărează sufletul e ceea ce te face să aflii dacă e dispus să-ți fie alături sau nu.

Șatena își scutură capul.-Ar fi putut să țipe că nu-și dorește să mă mai vadă vreodată

după acel sărut, și aș fi știut că e dispus să-mi fie alături. Am... gustat asta.

Carlotta avea o mulțime de idei bizare, dar maniera în care își cultiva speranța, lucru deloc caracteristic ei, o făcu pe Eris să zâmbească.

-Sper doar că totul o să iasă bine, Carlotta.-O va face.Atât de încrezătoare.

-Deci, începu roșcata, apropiindu-se chiar mai mult și arcuindu-și o sprânceană, curioasă, acum că mi-ai spus toate astea, trebuie să-mi spui cine-i băiatul.

Buzele Carlottei zvâcniră.-Oh, chiar vreau s-o fac, dar... nu-s sigură că-i o idee prea bună.-Carlotta...-Bine, se aplecă deasupra urechii lui Eris, amuzată. Și n-o să spui

nimănui?-Bineînțeles că n-o voi face.-Bine, spuse Carlotta din nou.Zâmbi, permițând tensiunii să crească. Apoi, într-un sfârșit,

licărind cu ajutorul a ceea ce ea însăși ar fi numit entuziasm transcendent, Carlotta șopti:

-E Alexei Metenney.Sunt unele conversații pe care o persoană își dorește să nu le fi

purtat vreodată.

Capitolul VI – Când curajul eșuează

-M-am decis, îi spuse Andrew McLaggen lui Harlan Mazello, într-o noapte târzie de vineri.

Mazello își ridică privirea de la tema sa la Literatură.-Chiar așa? întrebă, emoțiile, ori chiar îngrijorarea fiindu-i

indescifrabile în ton.

-Da, murmură McLaggen. M-am decis să vin.Mazello aprobă.-Mă bucur. Ești un tip deștept, să știi.Andrew știa asta. Fixă cu privirea focul muribund care ardea în

șemineul salonului întunecat.-Când plecăm?-Ne întâlnim aici la unsprezece și jumătate, mâine noapte, replică

celălalt.Aprobând în tăcere și simțindu-se de parcă asta ar fi fost tare

important, McLaggen spuse:-Voi fi aici.

(Prima Conversație)

Pe un plan mai neînsemnat, era doar o zi de vineri. Era Halloween, și ploua, și antrenamentele echipelor de hochei fuseseră anulate. În afară de asta, era o zi de Halloween șocant de obișnuită (pe un plan mai neînsemnat). Nimeni n-a sfârșit la infirmerie, nimeni nu a aflat că așteaptă un copil, nimeni nu a renunțat la școală și nimeni nu a fost exmatriculat. Orele au început așa cum o făceau întotdeauna, și viața continua să meargă înainte. Pe un plan mai neînsemnat.

În acea zi de vineri, Andrew McLaggen a purtat două scurte conversații cu Harlan Mazello, Eris Whiteley a devenit partenera lui Adam Sorensen pe timpul orei de Literatură, Alora Smethley a cunoscut un băiat de la Estrenwyn, căpitanul echipei de hochei a citit o scrisoare la ora prânzului, trimisă de mama sa, Botanica a trecut așa cum o făcea de obicei (cu Alora Smethley, refuzând politicos propunerea unui student de la Estrenwyn), Eris Whiteley a vorbit cu Șeful de Promoție și a aflat că Adam Sorensen fuma prea mult. Era, pe un plan mai neînsemnat, o zi tare obișnuită.

După toate considerentele, totuși, acea zi de Halloween avea să se dovedească a fi importantă. Eris nu și-a dat seama de asta atunci, și nici Adam n-a făcut-o, deopotrivă, dar Andrew McLaggen da. De fapt, și-a dat seama de asta în momentul în care a pus piciorul în salonul celor de la Santobrocre și Geopsia, în acea dimineață.

-McLaggen, se auzi vocea lui Harlan Mazello, în timp ce silueta acestuia se contura.

Se apropie chiar mai mult de tânărul Andrew și, într-o manieră încrezătoare, spuse:

-Lachovski, Krieger și cu mine ieșim mâine seară.-Ieșiți? îl chestionă McLaggen pe un ton sec. Cât de romantic.-Ne întâlnim cu Branhold, elaboră Mazello cu răceală.Înainte ca Andrew să poată întreba ‟de ce?”, acesta adăugă:-Asta-i ceea ce am aștepțat, în tot timpul ăsta. Nu trebuie să-ți

explic de ce, nu-i așa, Andrew?

McLaggen își scutură capul. Măruntaiele i se rostogoliră, făcându-l să se simtă incomod.

-Vii? întrebă Mazello.Andrew nu-și dorea să meargă, ori, mai bine spus, își dorea să

meargă, dar ar fi vrut să nu-și dorească.-Mă voi gândi la asta, spuse Andrew, și plecă spre Sala

Festivităților.

(Eris Devine Partenera lui Adam la Literatură)

Prima oră de Literatură începu ca o tortură. Eris știa că asta se va întâmpla încă din momentul în care a pășit peste prag și a simțit perspectiva de a rămâne țeapănă timp de optzeci de minute sufocând-o. Își ocupă locul de lângă Donna și așteptă, bătând un ritm necunoscut cu piciorul pe podeaua clasei. Donna încercă să o întrebe ce o neliniștea într-atât de tare, dar Eris insistă că ‟nu putea să spună”.

Într-adevăr, își pierduse controlul asupra propriului cap în ultimele zile. Agonia și nehotărârea se adunaseră în mintea ei precum o mână de nori aducători de ploaie, o mică întrebare nesfârșită chinuindu-i străfundurile. Să spună sau să nu spună...

Pac. Pac. Pac.-Vrei să-ncetezi? răbufni Adam Sorensen.Privind felul în care decurgea ziua ei, Eris realiză că nu ar fi

trebuit să fie surprinsă în clipa în care profesorul Acklerey îi anunță că toți vor primi câte un partener, și că numele a șaptesprezece dintre cei treizeci și patru de studenți se aflau deja în palmele sale, fiind pe cale să fie aruncate în obișnuitul săculeț violet din in. Nu ar fi trebuit să fie surprinsă nici când nu își auzi numele strigat, și deci era nevoită să tragă un bilețel. Nu ar fi trebuit să fie surprinsă când, deși era cu mult mai probabil din punct de vedere statistic să aleagă un prieten (Huntington, McLaggen, Smethley, Prescott, Crawford) decât un inamic (Sorensen, de exemplu), acea bucată de hârtie pe care o pescuise dinăuntrul săculețului purta numele cuiva care se încadra în cea de-a doua categorie.

Acesta, totuși, era motivul pentru care, când doar cincisprezece minute trecuseră de la începerea orei, Adam Sorensen era cel cu care împărțea banca, și nu Donna, și Adam Sorensen era cel care-i atrăgea atenția cu privire la bătutul ei din picior neîncetat.

Pac. Pac. Pac.-Vrei să-ncetezi?-Nu, i-o întoarse, enervată, lucru care nu îi stătea în fire.La urma urmelor, Adam nu făcuse nimic greșit.-Ei bine, ți-ai terminat măcar jumătatea de eseu?-De-abia dacă l-am început, acum zece minute, se apără Eris.

-O să iau asta ca pe un ‟nu”, îi privi Adam foaia, înainte ca ea să o poată acoperi. De-abia dacă ai scris un paragraf. Uite, eu sunt aproape gata, îi arătă propria foaie, împodobită cu rânduri mărunte de scris dezordonat.

-Tu ai primit partea ușoară, replică roșcata. Oricine poate scrie atât despre operele lui Shakespeare. Viața lui necesită cercetări.

-Ai fi deținut deja informațiile necesare dacă ți-ai fi făcut tema și ai fi citit strictul necesar.

-Cine ești tu? Directoarea Hershel? Am citit chiar mai mult decât strictul necesar, Sorensen. Doar că nu-mi pot aminti orice detaliu dintr-o suflare.

-Ei bine, poate că...-Ei bine, poate că, îl întrerupse Eris, ar trebui să nu ne mai

vorbim, și, în schimb, să ne întoarcem la treabă.Adam ridică din umeri și se întoarse la sarcina care îi fusese

atribuită, făcând corecturile de rigoare. Eris, între timp, își molfăi buzele, încercând să se concentreze.

William Shakespeare a fost fiul lui John Shakespeare, un negustor de mănuși de succes și un membru al consiliului municipal, originar din Snitterfield, și... și... și... și...

Și?Intenționa să ajungă undeva cu afirmația aia, dar unde? Dacă

Alexei citase vreodată din Shakespeare în prezența Carlottei, așa cum făcea și cu Jane?

Pac. Pac. Pac.Adam își scăpă stiloul din mână, întorcându-se din nou spre

colega lui de bancă.-Whiteley.-Ce? își observă piciorul, care părea să refuze să se oprească.

Oh.-Ce-i în neregulă? întrebă el, trecându-și o mână subțire prin

părul castaniu. Vorbesc serios: cu cât te eliberezi mai repede, cu atât scap eu mai repede de urgia de a te strânge de gât. (Nu e ca și cum acest soi de urgie ar fi existat în acel moment, dar – așa cum se spune – nu asta era ideea.).

-Eu doar... nu mă pot concentra, replică Eris, oftând. Îmi pare rău, voi încerca să mă...

-Ce-i în neregulă? repetă Adam. Haide, Pocnitoare, doar spune-mi.

Eris își lăsă jos stiloul și își odihni bărbia într-una dintre palme.-Eu... nu pot.-Whiteley...-Nu, vorbesc serios. Nu pot. Nu pot. Nu pot. Eu... eu știu ceva,

șopti în cele din urmă, și Adam își arcui sprâncenele.

-De ce șoptești? întrebă, în șoaptă la rându-i. Nu e nimeni în jurul nostru, și nimeni nu ne acordă atenție, oricum.

Și era adevărat; odată cu instaurarea politicii lui Acklerey, întreaga cameră abunda de discuții, cu toții încercând să colaboreze. Băncile din jurul lui Adam și Eris nu erau ocupate, în orice caz. Conversația lor chiar părea privată.

-Pentru că vreau, se burzului Eris la el.-Deci, ce este?-Ce?-Ceea ce știi?-Ți-am spus: nu-ți pot spune. Îmi acorzi măcar puțină atenție?-Păi, spuse Adam, e evident că ai nevoie să vorbești cu cineva...

și-ți recomand un bun psihoterapeut. Chestia asta te mănâncă de vie. Și mie-mi dă o durere de cap, gesticulă spre picioarele ei.

-Chiar mă mănâncă de vie, oftă Eris, masându-și cu conștiinciozitate fruntea. Pur și simplu nu știu ce să fac.

-Ei bine, aș fi mai mult decât dornic să-ți spun ce să faci, replică partenerul ei, dacă mi-ai spune pur și simplu ce e ceea ce știi.

Eris își scutură capul.-Nu e atât de simplu.-Deci... e un secret?-Într-un fel. Nu știu. Eu doar... cineva mi-a spus ceva... și a fost o

confidență, dar lucrul pe care această persoană mi l-a spus implică altă persoană, și nu sunt sigură dacă ar trebui să-i spun acelei persoane că e implicată sau nu.

-Dacă cineva ți-a încredințat un secret, n-ar trebui să-l spui nimănui, spuse Adam. Asta nu-i prea dificil.

-Dar nu e atât de...-Simplu, o completă, aflat în cunoștință de cauză.-Exact, își mușcă Eris buza, cugetând asupra întregii chestiuni

pentru câteva momente. În regulă, deci, să presupunem că ai o iubită...

-De ce?-Doar ia-te după mine. Să presupunem că ai o iubită...-O iubită tare atractivă.-Da, o iubită tare atractivă pe care o placi tare, tare mult.-Bun. Am presupus asta.-Deci, să presupunem că această iubită, într-un fel... a sărutat pe

altcineva, în timp ce ieșea cu tine...-Improbabil. Practic imposibil, sincer să fiu.-Bine, dar iubita asta a ta e... să zicem, amețită, trecând printr-

un soi de criză existențială, așa că-l sărută pe individul ăsta în vacanța de vară... și e unul dintre lucrurile alea care se întâmplă pur și simplu, dar ea regretă imediat întreaga chestie. Nu e vreun fel de serioasă, sordidă aventură... doar o scăpare. Ți-ai dori să știi despre asta?

Adam întoarse asta pe toate părțile de câteva ori, înainte de a întreba:

-Chiar a fost o singură dată? Și nimeni nu e nevoit să facă față soiului ăluia de... sentimente complicate sau gunoaie din astea?

-Păi..., șopti Eris, molfăindu-și buza. Poate, doar poate, că tipul ăsta ți-a sărutat iubita din nou, și ea i-a răspuns la sărut, dar după a fugit și s-a arătat dispusă să se implice într-o relație mult mai serioasă cu tine.

-Două săruturi și sentimente încâlcite? Cu siguranță, mi-aș dori să știu. În primul rând, pentru a-l putea face praf pe individ, și, în al doilea, pentru a mă despărți de târfa aia pe care-o numesc iubită.

-Dar nu e o târfă! E un înger. E minunată și dulce și sensibilă și ieșiți împreună de mult, mult timp.

Adam își arcui sprâncenele, afișând un rânjet care demonstra că era intrigat:

-I-ai pus coarne lui Harper, Pocnitoare?Eris îi dădu un pumn ușor în umăr, un chicot evadându-i printre

buze.-Nu. Asta nu e despre mine. Nu mai râde, Sorensen. Asta chiar

nu e despre mine. Nici măcar n-a fost fata cea care a înșelat – a fost băiatul, dacă vrei să știi.

-Măi să fie, spuse căpitanul echipei de hochei, aprobând în tăcere. Spune, n-a fost fanfaronul cu care se vede Marlene Prescott, nu-i așa? L-aș vedea în stare, destrăbălându-se cu vreo târfuliță prin împrejurimi...

-Nu. Acum, încetează cu ghicitul! Trebuie să termin eseul ăsta..., încercă să se întoarcă la sarcina care îi fusese oferită, dar Adam îi înșfăcă brațul.

-Așteaptă, nu, voi fi serios. Deci, cuplul ăsta misterios – tipul, a plecat în vacanță și... a dat peste puicuța asta din întâmplare, corect? N-a fost nimic planificat?

-Bineînțeles că nu.-Și e un tip pe cinste, zici?-Da, cu siguranță.-Deci, din greșeală, o sărută pe puicuța asta, și regretă, dar,

după asta, ea îl sărută din nou și el... se poate să-i fi răspuns, chiar și puțin?

-Da, aprobă Eris. Și apoi, cea care l-a sărutat, ea... ea-mi spune mie că nutrește sentimente puternice pentru băiatul ăsta, și că ea crede cu adevărat că ceva s-ar putea întâmpla. În orice caz, mie mi se pare că el vrea să treacă peste și să dea uitării întreaga chestie.

Adam își scutură capul.-Nu poți păstra secretul ăsta, Whiteley. Trebuie să-i spui.-Dar dacă el e chiar, cu adevărat penitent, aș putea despărți un

cuplu minunat, fără să am vreun motiv bine întemeiat.

-Dar ai un motiv bine întemeiat, protestă celălalt. A sărutat o altă fată... de două ori.

-Dar dacă e-n trecut...?-Nu e-n trecut dacă iubita lui nu știe că el e capabil să facă una

ca asta, nu-i așa? E o problemă nerezolvată care urlă după o rezoluție.-Se poate să ai dreptate, recunoscu. Dar chiar, chiar nu-mi

doresc să-i spun adevărul... vreau să spun, ea chiar îl iubește, și el nu e o persoană rea, dar...

-Pocnitoare, o întrerupse Adam, n-ar trebui să-i spui asta iubitei lui.

-N-ar trebui? Dar tocmai ai spus...-Individul ăsta – este el vreun prieten de-al tău?Eris aprobă.-Atunci ar trebui să-i vorbești lui. Nu vrei să te lași derutată de

atâtea informații sau să începi o ciorovăială de proporții din cauza a ceva ce-ai auzit de la o sursă care nu prezintă încredere. Dar, în același timp, e evident că nu trebuie s-o lași moartă. Deci trebuie să obții adevărul – să-i vorbești, să vezi ce spune, ca mai apoi să-ți formezi o părere concretă. Spune-i că știi tot ce s-a întâmplat și așteaptă să vezi ce are de spus despre asta. Dacă e chiar atât de cinstit pe cât spui, va recunoaște. Dar, să fim sinceri, nu tu ar trebui să fii aia care să-i spună fetei că iubitul ei și-a băgat limba în gura alteia... nu dacă-s atât de nebuni unul după celălalt pe cât mă faci să cred. Rezumând totul, nu face nimic drastic. Doar... vorbește-i.

Adam sfârși și așteptă cu nerăbdare un răspuns, dar pura surprindere în care Eris se simți învăluită îi interzise să articuleze ceva inteligibil pentru un moment. Într-un sfârșit, își înlătură o șuviță răzleață de păr roșcat din ochi și aprobă.

-Ai dreptate. Ăsta-i... un sfat bun. Mulțumesc.Adam își înclină capul într-o parte, satisfăcut, și se întoarse la

eseul său. Eris făcu întocmai.

 ... și al lui Mary Arden, fiica unui prosper fermier. El s-a născut în Stratford pe Avon și a fost botezat acolo la 26 aprilie 1564. Ziua sa de naștere adevărată rămâne neștiută, dar e atribuită zilei de 23 aprilie, Ziua Sfântului George...

Sorensen îi oferise un sfat prețios... cu adevărat prețios. De ce era în stare să-i fie atât de simpatic, ca mai apoi, momente mai târziu, să se dovedească a fi un mare nesuferit? De ce...

...El a fost al treilea copil din opt și fiul care a supraviețuit cel mai mult. Cu toate că nu există date certe despre prima sa perioadă de viață, cei mai mulți biografi sunt de acord că Shakespeare a fost probabil educat la...

Mai bizar decât orice altceva, exista o diferență atât de greu de dibuit între nesuferitul, schimbătorul Sorensen și onestul, altruistul Sorensen. Inflexiunea din vocea sa de-abia dacă se schimba, și totuși aceste două personalități aveau efecte atât de diferite asupra ei...

...Noua Școală King, în Stratford, o școală liber privilegiată în 1553, cam la sfert de milă de casa sa. Învățământul liceal a variat calitativ pe durata erei Elisabetane, dar planul de învățământ a fost dictat de lege în întreaga Anglie și școala ar fi asigurat o educație intensă în gramatica latină și în studiul limbilor clasice...

Dar nu se putea oare ca adevăratul Sorensen să fie cel sincer, carismatic și distractiv, celălalt dovedindu-se a fi, într-un sfârșit...

...La vârsta de 18 ani, Shakespeare s-a căsătorit cu Anne Hathaway, in vârstă de 26 de ani. Curtea consistorială a Diocezei de Worcester a emis certificatul de căsătorie la 27 noiembrie 1582. Ceremonia pare să fi fost aranjată în multă pripă, dacă la șase luni după căsătorie, Anne a dat naștere unei fete, Susannah, botezată pe 26 mai 1583...

... un înveliș, menit să inducă în eroare și să-l caracterizeze drept imatur?

-Am terminat, anunță Adam, făcând-o pe Eris să icnească.Își potrivi bărbia pe umărul ei, de parcă nu ar fi văzut nimic greșit

în asta.-Ei bine, cel puțin ai progresat.-Pot să te întreb ceva? bâigui Eris, simțind sângele

împurpurându-i obrajii.Își arcui sprâncenele din nou, și ea interpretă asta ca pe o

afirmație.-Nu mă înțelege greșit... nu încerc să te învinovățesc pentru

nimic, bine? Eu doar... îmi doresc doar să știu de ce nu i-ai spus lui Hershel adevărul despre învălmășeala din fața Sălii Festivităților.

După ceva timp, Adam, încercând din greu să afișeze un zâmbet chinuit, răspunse:

-Vrei o scuză, nu-i așa? N-am una, mă tem. N-am un motiv bun, capabil să facă toate astea să treacă. Eram doar... eram un nesuferit, atâta tot. Asta a fost tot.

-Nu te cred, mărturisi ea, înainte ca el să-i poată întoarce spatele. Cred că ai un motiv. Trebuie să fie un motiv.

-De ce-ar trebui să fie un motiv? pufni el, frustrat.Eris oftă.

-Pentru că tu... l-ai lovit. L-ai lovit pe Mazello. Ai apărut pur și simplu de nicăieri și i-ai dislocat falca, și asta nu i-ar sta în fire cuiva căruia îi pasă de consecințe. Nu se... potrivește.

Adam luă o gură generoasă de aer. Păru să cugete din greu cu privire la ceva pentru mai mult de un minut, înainte de a se decide să vorbească:

-Ai auzit vreodată de regula celor șaptezeci și cinci, Pocnitoare? întrebă el, zâmbind în clipa în care o văzu scuturându-și capul. E o veche regulă a Academiei. Tare, tare bătrână, și nu iese la iveală, nu prea des. Problema... ăăă... problema este, regula asta – regula celor șaptezeci și cinci – spune că, dacă un student primește șaptezeci și cinci de detenții, el sau ea va fi nevoit să meargă dinaintea profesorilor și... să aștepte ca ei să voteze dacă studentul trebuie să fie exmatriculat sau nu.

-Deci, ceea ce încerci să-mi spui e că...-Am șaptezeci și patru de detenții, o întrerupse el.Ochii lui Eris se măriră.-Șaptezeci și patru? Astea-s... multe. Eu am șase.Adam nu era surprins. Rânji și, cu amărăciune în glas, spuse:-În orice caz, ăsta-i adevărul. Dacă aș fi recunoscut că l-am

pocnit pe Mazello, aș fi fost în pericol de a fi exmatriculat, și... mă temeam că aveam să primesc o detenție, pronunță cu o ironie înțepătoare, așteptând o reacție din partea ei. Nu prea eroic, am dreptate?

-Profesorii te iubesc, Sorensen, spuse Eris, ignorându-i ultimele cuvinte. Chiar și Dawton te iubește, și nu ești chiar atât de briliant când vine vorba de Chimie. Și mai sunt și Ritwell, Fulbert, Wilfred, ca să nu mai spun de Hershel, și Puttman și Acklerey, de asemenea... ai unele dintre cele mai bune note din școală. Sunt sigură că ar vota în favoarea ta.

-Pocnitoare... singurii oameni care au mai ajuns la șaptezeci și cinci de detenții, doi la număr, îndrăznesc să spun, au fost exmatriculați. E pur și simplu... de așteptat. N-ar conta dacă m-ar plăcea. Profesorii s-ar simți obligați să...

-De ce nu mi-ai spus? Sau lui Rory, lui Ivan, sau oricui altcuiva?Adam se încruntă, confuz:-De ce-aș face-o?Eris îl privi de parcă răspunsul ar fi fost de-a dreptul evident.-Pentru că oricare dintre noi ar fi luat într-o clipită vina asupra lui.

Vreau să spun, eu am făcut-o doar ca să nu vi se interzică activitățile extrașcolare – bineînțeles că aș fi făcut-o pentru a te opri din a fi exmatriculat.

-Dar... stai... ce?-Ce s-a întâmplat, nu mă crezi?

-De ce m-ai opri din a fi exmatriculat? Nici măcar nu mă placi. De fapt, nu mă urăști de-a binelea? Eu sunt ‟bătăușul neisprăvit și arogant” care se lua întotdeauna de bunii tăi prieteni, nu-i așa?

-Te luai și de mine din când în când, îi aminti Eris. Și poate că sunt dăți în care nu m-ar deranja să te văd fiind dat afară, dar tu... tu l-ai pocnit pe Mazello. Și o merita. Poate că nu ți-ai ales cel mai bun moment și n-ai gândit înainte să acționezi, dar... nu meriți să fii exmatriculat pentru asta.

Căpitanul echipei de hochei clipi des.-Eu nu... vreau să spun, nu te prea înțeleg. Dar... mulțumesc.

Cred.-Cu plăcere, îi zâmbi, coborându-și privirea spre eseu.-Ai nevoie de ajutor cu ăla?-Nu, mai am de scris doar câteva paragrafe, cred. N-ar trebui să-

mi ia prea mult.Adam aprobă scurt în semn de răspuns, înainte de a se întoarce

la propria sa jumătate de eseu, începând s-o recitească. Cu ochii pe călimară, Eris adăugă, într-o șoaptă caldă:

-Și nu te urăsc....-Oh. În regulă.

(Alora Smethley Cunoaște un Student de la Estrenwyn)

Alora Smethley avea o zi proastă. Se hotărâse să poarte o eșarfă portocalie, celebrând astfel sărbătoarea în cauză, dar îi căzuse deja de două ori în soluția pe care încerca s-o prepare. Se împiedicase în drum spre micul dejun, genunchiul ei afișând o tăietură sângeroasă. Se simțea de parcă ar fi cântărit cu mult mai mult decât de obicei, fără vreun motiv aparent, fusta de școală părând să-i fie mai strâmtă în jurul taliei și, fără vreun dubiu, mai scurtă. De asemenea, își dorise să fie partenera lui Roderick Acklerey sau Donovan Warrul, dar sfârșise, în schimb, cu un pămpălău de la Estrenwyn.

Hotărâtă că nu era capabilă de politețuri, Alora se decise că trebuia să-i spună totul verde în față partenerului ei – băiatul cu ochi mari care se holba prea mult și-și petrecea timpul alături de Felix Crawford din când în când - și, astfel, în timp ce el clătea eprubetele, Alora se întoarse spre el și spuse:

-Mi-aș fi dorit să fiu pusă cu Donovan Warrul.Tânărul clipi des.-Oh.-Credeam că ar fi trebuit să știi.-Oh.-Pentru că Donovan Warrul e excelent la Chimie, și eu sunt

oribilă, și n-am vorbit toată săptămâna, Donovan și cu mine.-Oh.

Buzele rujate cu îndemânare ale Alorei se contorsionară într-o strâmbătură.

-Asta e tot ce ai de spus? întrebă, hotărâtă că aia era o zi foarte proastă. ‟Oh”?

Ochii studentului de la Estrenwyn se măriră chiar mai mult.-Îmi... pare rău?Alora oftă. Nu era un tânăr hidos, observă, deși nu-l putea

considera nici pe departe atractiv. Avea trăsături fine, mult păr șaten și dezordonat, tuns (sau, mai bine spus, netuns) astfel încât îi acoperea urechile și îi dezmierda gulerul cămășii albastre. Avea pistrui și dinți decenți, un nas mic și drept. Arăta pe de-a-ntregul terifiat de frumusețea excepțională deținută de Alora Smethley.

-Nu e vina ta, recunoscu, simțindu-se vinovată. Eu doar... doar am trecut printr-o zi oribilă, presupun. Chiar îmi doream să fiu partenera lui Donovan Warrul... și acum Dawton l-a pus cu târfa aia de Alexa Tamblyn.

-Alexa Tamblyn nu e o târfă! spuse băiatul, doborând ceea ce ar fi putut fi un record personal în ceea ce privea volumul vocii sale. E tare drăguță, de fapt, și m-a ajutat la Literatură în anul IV.

Veni rândul Alorei să clipească des, confuză.-Bine, spuse, dar, chiar acum, e partenera lui Donovan Warrul, și

el nu pare prea deranjat de asta, deci e o târfă.-Dar nu e, șopti el, neînțelegând situația.Rămaseră în tăcere pentru un moment, înainte ca tânărul să

continue:-Deci e Donovan Warrul... iubitul tău, sau ceva?-Nu știu, își mușcă buza. Vreau să spun, nu, presupun că nu. Am

fost la o întâlnire sâmbăta trecută și... să spunem doar că n-am mai auzit nimic de el de atunci.

-Ați fost la o întâlnire? Cum se poate să fi fost la o întâlnire? A plouat cu găleata.

Așteptă o explicație, și Alora se simți roșind, înconjurată de holbătura lui inocentă. Alora nu roșea niciodată.

-Nu te-ai prins, nu-i așa? întrebă ea.Tânărul nu înțelesese la ce se referea, și se prefăcu în continuare

că lustruiește eprubetele.-Noi... am rămas în castel, încercă Alora să-i explice.Și m-am oferit pe-o tipsie de argint ca o târfă de prima

mână, unui tip care nici măcar nu era iubitul meu...-Și ne-am distrat de minune, și... nu știu, nu mi-a mai vorbit în

ultimul timp, așa că speram că, dacă aș fi fost pusă cu el, am fi avut oportunitatea de a vorbi. În loc de asta, sunt cu tine, și el e cu târfa aia, Alexa Tamblyn, și cred că-i place.

Băiatul aprobă.-Ei bine, începu rar, refuzând să-i întâlnească privirea, dacă el e

cel care pare fericit că este partenerul Alexei Tamblyn, nu înseamnă că

el este târfa? Pentru că o cunosc pe Alexa Tamblyn, și e tare drăguță. M-a ajutat la Literatură în anul IV.

-Ai menționat asta, spuse Alora. Băieții nu pot fi târfe, totuși.-Pun pariu că pot, replică în șoaptă, lucru care o făcu pe Alora să

izbucnească în râs.Cu o ultimă privire curioasă aruncată lui Donovan Warrul,

bruneta își canaliză atenția spre partenerul ei bizar de la Estrenwyn.-Care-i numele tău, în orice caz?-Reginald.Nu părea surprins de faptul că ea nu-i cunoștea numele, deși

erau în același an.-Reginald? repetă Alora.Poate că ar fi trebuit să-l strige pe numele de familie.-Reginald și mai cum?-Cadwallader. Reginald Cadwallader.Sau nu.-Deci... cum îți spun prietenii tăi, Reginald Cadwallader?-Ei bine..., păru să se gândească la asta, și Alora observă că era

aproape drăguț, rotindu-și pe unul dintre degete o barbă imaginară. Păi..., în principiu, îmi spun doar ‟Reginald”.

-În regulă atunci, Reg, zâmbi Alora. Va trebui să-ți găsim o poreclă.

(Căpitanul Echipei de Hochei Primește o Scrisoare)

-Antrenamentul de hochei e anulat, o informă Felix Crawford pe Donna Huntington la ora prânzului.

Sala Festivităților era întunecată în acea după-amiază. În ciuda dovlecilor luminați pe care elevii îi aranjaseră prin jur, cerul înnorat părea să învăluie întreaga cameră într-o ceață, în timp ce picături de ploaie cădeau de prin faldurile cerului, fără să ude ceva. La auzul veștilor pe care coechipierul său i le oferi, Donna își lăsă furculița pe masă și se încruntă.

-Când ai auzit asta? Și de ce e anulat? Avem primul nostru meci în doar două săptămâni.

-Acklerey mi-a spus să dau de veste întregii echipe, replică Felix, ocupându-și locul obișnuit de la masa celor de la Azutrine. Mi-a spus doar că Sorensen a anulat antrenamentul, ridică din umeri. Nu știu mai mult decât ți-am spus deja.

-Sorensen nu anulează niciodată antrenamentele, observă Donna. Programează antrenamente suplimentare. Asta-i chestia lui. De-aia e căpitan. Fanatismul.

Marlene Prescott, Alora Smethley și Eris Whiteley ajunseră, în cele din urmă, la masă.

-Donna și Felix, stând într-un copac..., gânguri Alora, făcând-o pe Donna să-i arunce o privire piezișă.

-Maturizează-te și dispari, spuse, deși Alora nu se conformă cu niciuna dintre cereri, așezându-se în fața prietenei sale.

Eris și Marlene îi imitară gestul.-Despre ce discutați voi doi? întrebă Marlene pe un ton care se

voia a fi dezinteresat, înșfăcând un măr și refuzând să-și ridice privirea.-Sorensen a anulat antrenamentul de hochei, spuse Donna.

Crawford a dat de veste. Și când a devenit o crimă ca eu să-i vorbesc, în orice caz?

-Nu e o crimă, o contrazise Marlene, cu puțin mai încrezătoare. M-am gândit doar că e ciudat, asta-i tot, având în vedere că tu nu vorbești niciodată cu băieți, Don, sau... știi tu..., oameni în general.

-Vorbesc cu oameni!-Oameni numiți Eris Whiteley, o completă Alora.-Mă întreb de ce Sorensen a anulat antrenamentul, interveni Eris,

fixată pe acel detaliu, deși n-avea habar de ce. Nu e vina vremii, nu-i așa?

-Sorensen ne-ar face să ne antrenăm chiar și într-un uragan, spuse Felix sec, și Donna aprobă.

-Se poate să fie într-o pasă proastă, cugetă Donna. Acum că mă gândesc la asta, l-am văzut plecând atunci când eu am intrat, acum câteva minute, și părea puțin enervat. Bineînțeles, e dificil să-ți dai seama. Și, Alora, vorbesc cu o groază de oameni care nu-s Eris.

-Cum ar fi?-Păi... cu profesorii, atunci când pun întrebări la ore, și...Companioanele sale continuară să se ciondănească, dar Eris se

găsi dezinteresată. Așa cum Donna sugerase, căpitanul echipei de hochei era, într-adevăr, absent de la masa celor de la Azutrine, și – după o dureroasă luptă lăuntrică – Eris se ridică. Inventând o scuză pentru prietenii săi distrași, roșcata părăsi ezitantă Sala Festivităților.

Nu știa de ce se simțea obligată să-l găsească pe Adam Sorensen... era ceva ce cineva ar fi făcut pentru un amic, și Adam nu era chiar cel mai bun prieten al ei. În același timp, fusese de-a dreptul drăguț în timpul orei de Literatură... și amabil, de asemenea.

În timp ce roșcata păși pe hol, îl căuta cu atât de multă hotărâre pe Adam încât nu l-a observat pe Alexei Metenney, intrând chiar în el.

-Oh, îmi pare rău! se scuză Șeful de Promoție, înșfăcându-i brațul și împiedicând-o astfel din a cădea. Ești în regulă?

-În regulă? Oh, da, sunt... ascultă, Alexei, trebuie să..., bâigui, neștiind ce să facă pentru un moment, trebuie să-ți vorbesc. Puțin mai târziu, totuși. E foarte... important.

-Ăăă... da, sigur, sunt liber acum, dacă vrei să...-Nu pot acum. Ne vedem mai târziu.Cu asta, Eris se eliberă din strânsoarea mâinilor lui Alexei,

înaintând prin miezul mulțimii. Mergând pe premiza că Adam se îndreptase spre salonul de la cel de-al patrulea etaj, o luă la goană pe scări. Cu cât ajungea mai sus pe coridoarele castelului, Eris găsea din

ce în ce mai puțini studenți. Aproape toți coborâseră deja pentru a lua prânzul în clipa în care a ajuns la cel de-al treilea etaj.

O privire fugară spre coridor i-a spus că acesta era pustiu. O a doua privire i-a spus cu totul altceva, căci, în josul acestuia, o figură era pironită, sprijinindu-se de zid, cu mâinile în buzunare. Și era Adam.

-Sorensen, ești în regulă? întrebă Eris, apropiindu-se de el.O privi, dar nu părea să-i înțeleagă cum se cuvine prezența, și

Eris știa că nu văzuse niciodată până atunci expresia de pe chipul său: o combinație teribilă de furie, angoasă și confuzie.

-El... se întoarce acasă, șopți, de parcă nu ar fi putut să înțeleagă cuvintele pe care tocmai le spusese. El doar... se mută înapoi acasă.

Apoi, căpitanul echipei de hochei rămase în tăcere, și Eris nu știa ce ar fi trebuit să spună. Tot ceea ce înțelegea era că expresia de pe chipul băiatului o durea, și o făcea să-și dorească să n-o fi văzut nicicând. Deodată, Adam păru să realizeze că nu era singur. Își drese glasul, îndreptându-se de spate și trecându-și o mână prin păr. În cealaltă mână, Eris observă că ținea strâns o bucată mototolită de hârtie.

-Îmi pare rău, spuse Adam. Îmi... scuze... n-am vrut să... ar trebui să plec.

Și o făcu, în grabă.

(Botanica Trece Așa Cum O Face De Obicei)

(Cu Alora, Refuzând Propunerea Unui Student de la Estrenwyn)

Adam revenise la normal înainte de ora de Botanică din acea după-amiază. Sau, în orice caz, așa se părea. Stătea cu prietenii săi și, la un moment dat, strecură o bombă mirositoare în geanta lui Brian Monteith.

Și-a terminat sarcina de a aduna semințele de cimbru, acompaniat de cel puțin două zgomote sonore, și a rezolvat lucrurile într-o manieră diplomatică atunci când profesorul Puttman și-a dorit să știe de ce mai toți studenții de la Santobrocre păreau să împrăștie o duhoare cumplită.

Totul era destul de obișnuit, cel puțin din cât era Eris capabilă să observe, și asta nu era mult. Alesese locul de lângă Marlene, și Marlene se pricepea de minune la Botanică, ceea ce însemna că nu i-ar fi fost greu să-și dea seama că Eris era distrasă sau că-și canaliza o cantitate neobișnuit de mare de atenție spre Adam Sorensen.

Nu că ar fi contat, căci Marlene era preocupată cu scrutarea întregii clase în timpul acelei ore. Blonda o zărise pe Alora Smethley ajutând un tânăr de la Estrenwyn cu grămada sa de cimbru.

-Băiatul ăla de lângă Lore, începu Marlene, în timp ce ea și Eris se apucară să curețe, considerând că reușiseră să adune îndeajuns de multe semințe. E tipul care a fost cu Felix în noaptea aia, am dreptate?

-Ce noapte? o chestionă Eris, înainte de a înțelege. Oh, vrei să spui puștiul care l-a văzut când era pe cale să... sară?

Încruntându-se, Marlene aprobă.-Da, e el. Îl cheamă Reginald.-A fost partenerul Alorei la Chimie, nu-i așa?-Da, aprobă Eris, privind perechea. Doar nu crezi că e ceva

între...?Marlene își scutură capul.-O cred pe Lore în stare de multe lucruri, nu mă înțelege greșit,

spuse ea, dar băiatul ăla nu e nici pe departe... îndeajuns de Alora.Eris ridică din umeri.-Dă-i niște timp, vrei? N-are decât șaptesprezece ani, și e...-Inteligentă, o completă Marlene. Știu.În cealaltă parte a camerei, băieții își spălau mâinile la o altă

chiuvetă.-Știți ce cred eu? începu Rory, gânditor. Cred că n-a existat

niciodată un rege Arthur. Pun rămășag că totul a fost inventat... un mit.-Prostii, spuse Ivan, dându-și peste cap ochii albaștri. Bineînțeles

că a fost adevărat. La fel ca Lancelot, Guinevere, Mordred, Percival, Galahad și Merlin.

-Atunci de ce nu s-a auzit nimic de el înainte de pseudo-istoriile lui Geoffrey din Monmouth? Da, bătrânul Geoffrey a susținut că regele Arthur ar fi fost menționat într-o povestioară galeză mai veche, și totuși, până în prezent, nimeni n-a descoperit nicio referință anterioară certă la personajele astea cu care-mi scoți ochii.

-Asta nu dovedește nimic, oftă Caldwell. Pe atunci, lumea nu obișnuia să scrie tot ce se întâmpla. Și tocmai de-aia picturile nu sunt chiar atât de asemănătoare. Aparența i-a fost istorisită prin viu grai, căci sigur nimeni nu s-a gândit să-l picteze cât era încă în viață. Sunt făcute din amintiri...

-Sau din imaginație, sugeră Rory. Și asta-i altă chestie – Merlin – cum de n-avem nimic despre tânărul Merlin? Nimeni nu se gândește la el ca la un puștan.

-Pentru că nu a realizat nimic important ca un puștan.-Sau pentru că n-a existat, asta până când țăcănitul ăla nu l-a

inventat ca fiind un bătrân, sfârși Roderick, satisfăcut.Încă o dată, Ivan își dădu ochii peste cap, o practică devenită

tabiet în ultimii ani. Încă dezbătând subiectul în cauză cu Rory, își clăti mâinile și se întoarse la masa lor, cu tânărul Acklerey urmându-l, rânjind jovial. Jensen rămase lângă Adam, în timp ce acesta își îndepărta ultimele rămășițe de pământ de dedesubtul unghiilor.

-Ești în regulă, Sorensen? îi zâmbi Jensen. Ai dispărut după prânz. Totu´ bine?

Adam opri robinetul, ștergându-și mâinile cu unul dintre prosoape.

-Totul e bine, Jens, spuse, și pentru prima dată de la începutul orei, își simți vocea trădându-l, incapabilă să-și păstreze acoperământul de veselie. Sincer. Haide – am o altă bombă mirositoare, cu numele lui Mazello pe ea.

Jensen se hotărî să nu-l contrazică.Când ora se sfârși, ploaia începu din nou, și rugăminți disperate

erau făcute, cu toții fiind în căutarea unei umbrele. Roderick îi înmână umbrela sa lui Eris, văzând-o pe aceasta privind deznădăjduită prin pereții de sticlă. Ivan își scoase pelerina de ploaie din geantă și o ridică deasupra capului, astfel încât să-i poată adăposti și pe ceilalți trei prieteni ai săi. Eris desfăcu umbrela, mulțumită că nu trebuia să se ude leoarcă în drum spre castel. Observă că aceasta era îndeajuns de mare cât să păstreze doi studenți uscați.

-Aș spune s-o lăsăm pe Alora să se descurce de una singură, spuse Marlene. Părul ei arată perfect, fie el ud sau uscat... cocotă norocoasă.

-Vreau doar să mă asigur, replică Eris, așteptând ca Alora să-și termine de îndesat lucrurile în geantă.

Devenind nerăbdătoare, Marlene îl observă pe Miles în cealaltă parte a serei și se apropie de el.

-Ai o umbrelă? își întrebă blonda iubitul.Acesta aprobă scurt.-Dar mă tem că am nevoie de ea, Marly. Erik și-a uitat-o pe a lui

și trebuie să-l adăpostesc și pe el. Ar trebui să încerci să fii mai atentă din când în când, o informă. Poți să-mi iei jacheta dacă vrei, oricum nu-i bună de nimic. Ne vedem la cină.

Cu asta, Miles plecă.Abătută, Marlene se întoarse la Eris, care încă o aștepta pe Alora.-Am plecat, șopti blonda. Am jacheta lui Miles, adăugă,

observând privirea întrebătoare pe care i-o aruncase Eris. Ne vedem în curând.

În orice caz, Marlene nu apucă să facă nici trei pași, căci picăturile de ploaie pătrunseră prin materialul subțire al jachetei, scurgându-i-se în păr.

-La naiba, înjură blonda, hotărâtă să o ia la goană spre castel, când ploaia se opri.

Pentru ea, cel puțin.-Încerci să te răscoli împotriva fenomenelor naturii? întrebă Felix

Crawford, ținând o umbrelă deasupra capului ei. Asta-i o treabă riscantă, Prescott.

-Aveam o jachetă, dar s-a dovedit a fi nefolositoare, replică Marlene, strângând geaca udă leoarcă la piept.

Se apropie chiar mai mult de Felix, recunoscătoare.

-Uneori, câteva picături pot trece chiar și prin cele mai bune jachete, rânji Felix, consolând-o.

-Nu-mi pasă de asta, sinceră să fiu. E a lui Miles.-Hmmm... cred că trebuie să fie o jachetă foarte proastă, nu-i

așa? Marlene pufni în râs:-Da, așa cred.Între timp, tânărul alături de care Alora și-a petrecut întreaga oră

plecă cu unul dintre prietenii săi, și Alora însăși era pe cale să se reîntâlnească cu o Eris răbdătoare, când ceva – ori, mai bine zis, cineva – o opri.

-Bună, Alora, spuse Donovan Warrul.Era un chipeș, lat în umeri student de la Estrenwyn, apropiindu-

se de tânăra de la Ailezaria cu un zâmbet larg contorsionându-i buzele.-Îmi pare rău că am fost atât de distant săptămâna asta... am

fost tare ocupat în ultimul timp. Zilele de școală sunt întotdeauna atât de încărcate.

-Nu-i nicio problemă, Donovan, replică Alora, și vocea ei nu mai deținea acea tentă dulce, provocatoare pe care o avea de fiecare dată când vorbea cu băieții care-i plăceau. Halloween fericit.

-Halloween fericit, replică acesta. Îmi place... eșarfa ta, gesticulă spre accesoriul oranj de la gâtul brunetei, făcând-o să-i mulțumească cu sfială. Deci, mă întrebam dacă ai vrea să vii cu mine la Festivitatea de Halloween din seara asta... ca parteneră. M-am distrat de minune sâmbăta trecută.

Alora luă în considerare totul pentru câteva momente. Donovan avea un zâmbet excelent. Îi zâmbi la rându-i.

-Asta-i tare drăguț din partea ta, Donovan, dar am alte planuri.Donovan se arătă surprins.-Oh. Serios? O – ăăă- întâlnire?-Nu. Voi merge cu Marlene, Eris și Donna, îi răspunse, sinceră.De ce era asta atât de... satisfăcător?-Păi, începu Donovan, zâmbetul risipindu-i-se, sunt colegele tale

de cameră. Pun pariu că nu s-ar supăra dacă ți-ai petrece seara cu mine.

-Sunt sigură că n-ar face-o, îi întări Alora spusele. Dar nu sunt dornică să devin cocota ta, pe care s-o scoți din cutie la fiecare sfârșit de săptămână.

Cu asta, tânăra făcu stânga împrejur și se alătură lui Eris, care purta o expresie curioasă pe chip.

-Ce-a fost asta? întrebă ea, luând-o la pas spre castel, cu bruneta aproape. Donovan Warrul te-a invitat din nou să ieșiți?

Alora aprobă.-Am spus ‟nu”. -Chiar așa?-Da.

-Credeam că-ți place de el.-Îmi plăcea.-Atunci de ce ai spus ‟nu”?Alora analiză cu grijă întrebarea, înainte de a zâmbi.-Pentru că-i o târfă.Eris pufni în râs.-O târfă? repetă ea. Ai spus întotdeauna că băieții nu pot fi

numiți ‟târfe”.Bruneta nu făcu decât să ridice din umeri.-Alora Smethley, cred că tocmai ai început să te maturizezi.-Trebuie să ai dreptate, Eris. Cu toții știam că avea să se

întâmple, mai devreme sau mai târziu.

(De Vorbă cu Șeful de Promoție)

Poate într-un efort de a distrage studenții Academiei de la crudele situații cu care se confrunta lumea de afară, ori poate pentru a distrage studenții Academiei de la crudele situații cu care se confrunta însăși școala (investigația lui Finch se dovedise a fi, până atunci, mai puțin decât roditoare), Festivitatea de Halloween a fost cu adevărat magnifică în acel an. Era mâncare mai multă, mâncare mai bună, decorațiuni mult mai elaborate, și elevii de la teatru au pus în scenă ceea ce ar fi trebuit să fie o versiune foarte dramatică a piesei scrise de ei înșiși pentru această ocazie, Când răsăritul apune, dar – din cauza implicării nedorite a celor mici – a luat mai mult decât o întorsătură comică.

Când cu toții au fost așezați la mesele ce li se cuveneau, platouri pline cu mâncăruri delicioase le-au fost așezate în fața ochilor. Vrând să se înfrupte din friptură, Eris observă că Luke Harper ocupase locul din dreapta ei. O sărută pe obraz, și Eris realiză că nu-i vorbise iubitului ei în ultimele două zile. S-a apropiat de el și l-a sărutat, cu mult mai hotărâtă, pe buze.

El zâmbi în clipa în care s-au despărțit (Donna – care se așezase în apropiere – își dădu ochii peste cap) și întrebă:

-Asta pentru ce-a fost?Vină, în principiu.-Pentru că ești un iubit bun, replică Eris.Luke îi turnă un pahar cu suc de portocale: un gest deloc

necesar, dar nu pe de-a-ntregul enervant.-De ce ești la masa noastră?-Nimeni nu acordă atenție formalităților legate de case pe timp

de sărbătoare, îi spuse el, voios. Nu te deranjează, nu-i așa?-Nu, bineînțeles că nu.-Bun. Desigur, mâncarea nu va fi nici pe departe la fel de bună

pe cât obișnuia să fie la soiul ăsta de ospățuri, își alese Luke o felie

subțire de friptură. Au comandat mâncarea dintr-un magazin din Londra, și nu de la prăvălia familiei mele, din Badgley.

Eris întrebă curtenitoare cum de una ca asta se întâmplase, și apoi, în timp ce Luke continua să dezvolte subiectul, aceasta aruncă o privire fugară spre masa celor de la Santobrocre. Andrew nu o privea, dar stătea de unul singur. Apoi, neştiind de ce o face, Eris se găsi căutându-i pe cei patru studenți aducători de probleme de la Azutrine. Adam, acompaniat de prietenii săi buni, trei la număr, părea să fie într-o stare de spirit demnă de laude. Nu-i vorbise de la acea ieșire bizară, din timpul prânzului.

-... În orice caz, asta a spus sora mea în scrisoarea pe care mi-a trimis-o, oftă Luke, și, dându-și seama că și-a terminat de istorisit povestea, Eris aprobă.

-Asta e...Atât de rău? Bine? Despre ce vorbise în tot acel timp?-... interesant.-E afacerea, replică Luke, ridicând din umeri.În acel moment, Eris îl observă pe Alexei Metenney intrând în

sală, cu Jane alături. Un val de aprehensiune o înghiți în timp ce recunoscu faptul că trebuia să-l confrunte în acea seară. Luke nu putu să nu observe brusca nesiguranță a iubitei sale.

-Ești bine, Eris?-Ce? Da, totul e bine. E doar... ceva ce trebuie să fac. E o...

chestie a Consiliului. Și mi-e cam teamă, asta-i tot.-Pot face ceva pentru a-ți fi de ajutor? se oferi tânărul.Eris își luă ochii de pe Alexei, fixându-și privirea pe Luke Harper

în schimb.Nu. Nu putea face nimic pentru a-i fi de ajutor, nu-i așa? Luă în

considerare posibilitatea de a-i împărtăși o versiune a poveștii... cerându-i părerea în legătură cu întreaga situație, dar din nou, nu-i părea necesar. Deja știa cu exactitate ceea ce avea de făcut, și ar fi trebuit să fie mândră de asta, căci, adevărul era că... deja discutase acea problemă.

Cu Adam Sorensen.

*

-Alexei! Eris îl prinse din urmă pe tânăr după festin, în timp ce studenții

se îndreptau spre saloanele lor, pe cale să plesnească din cauza mâncării (mâncare cu adevărat excelentă, în ciuda opiniilor părtinitoare ale lui Luke Harper).

Acesta îi zâmbi binevoitor, în timp ce ea aștepta ca ceilalți studenți din apropiere să le-o ia înainte pe scări.

-Bună, Eris, o salută el. Îți doreai să-mi vorbești, nu-i așa? Oh, bine că te-am prins, în orice caz, mă întrebam dacă... și nu te-aș

întreba asta dacă aș avea de ales – în orice caz, mă întrebam dacă ai putea să faci schimb de ture în ceea ce privește patrulatul cu Bertrand Aubrey, şi asta pentru că...

-Știu, Alexei.-Știi...?În cea mai scurtă fracțiune de secundă, Eris luă în considerare

totul. O luă în considerare pe Jane, și luă în considerare zâmbetul crescând al Carlottei, pe care-l afișase în timp ce amândouă stăteau pe unul dintre paturi, în dormitor, vorbind despre noua ei dragoste, și luă în considerare de cât timp îl cunoștea pe Alexei, și luă în considerare maniera în care – cu mulți, mulți ani în urmă – Alexei își petrecuse săptămâni întregi, adunându-și curajul pentru a-i putea vorbi lui Jane, și luă în considerare faptul că ar fi putut să piardă această prietenie, atât de dragă ei.

-Știu despre Carlotta, îl întrerupse Eris.Expresia lui Alexei se schimbă radical, absolutul șoc ocupând

locul obișnuitei cordialități într-o clipită.-Știu ce s-a întâmplat în vacanță și ce s-a întâmplat duminică, și

nu mai pot să țin toate astea în mine. -Eris, începu Alexei, cu glas tremurând, a fost o greș...-Te rog, nu, continuă Eris, hotărâtă să nu se lase dusă de nas. Te

rog, nu mai pot face față chestiei ăsteia. Dacă s-a terminat... dacă tu chiar ai terminat-o cu Carlotta, atunci trebuie să vorbești cu Jane. Și dacă n-ai făcut-o, atunci eu îi voi spune lui Jane, pentru că nu-i drept pentru ea.

-Știu asta, și...-Nu-i drept, pentru că ea te iubește, și ai ascuns asta de ea, și nu

ai putea găsi niciodată... și vreau să spun niciodată vreun motiv pentru a o putea înșela. Trebuie să-i spui, Alexei. În noaptea asta. Acum.

Tânărul rămase în tăcere, ridicându-și într-un sfârșit privirea și zărind acea pereche de ochi ca de smarald scrutându-l, necruțători.

-O voi face.

(Eris Whiteley află că Adam Sorensen Fumează Prea Mult)

În realitate, era o priveliște nostimă. Adam Sorensen nu făcea decât să stea acolo, lungindu-se pe masa celor de la Azutrine cu o țigară între două degete, aducând-o la buze și inspirând cu nesaț. Ochii săi de culoarea alunei erau fixați pe o frântură nepictată a unuia dintre vitralii, înăuntrul căreia se zugrăvea imaginea cerului schimbător – o pătură neagră, câteva lumini albe ale stelelor și nori grei, ce păreau să se îndepărteze. Era târziu, și șansele sale de a fi prins erau mici, dar ar fi trebuit să fie cu puțin mai conștiincios, se gândi Eris, căci nici măcar n-o auzise intrând în Sala Festivităților. N-a auzit-o deloc, nu până când nu și-a deschis gura.

-Fumezi.Tresări și privi în jur. Apoi – observând că nu era decât Eris – își

odihni din nou capul pe brațul stâng.-Ar trebui oare să născocesc o manieră cu adevărat ghidușă de

a-ți spune cât de eficient ai reușit să exprimi cea mai evidentă afirmație din lume, ori un simplu ‟păi, logic” îți e de ajuns?

-Pot vedea de ce fumezi, observă Eris pe un ton tăios. Te aduce într-o stare de spirit de zile mari.

Adam așteptă, privind-o apropiindu-se de masă: așteptă acea afirmație pe care aproape orice ființă umană și-o asuma de îndată ce afla de tabietul său nesănătos. Așteptă observația clișeică și înfiorător de evidentă, care, de obicei, se asemăna cu: ‟Chestiile alea o să te ucidă, știi?”. N-a venit. Eris ajunse la masa celor de la Azutrine și se așeză pe unul dintre scaune, deloc deranjată de faptul că el zăcea pe masă (asta, ori își ținea gura, în orice caz). De fapt, rămaseră în acest fel pentru o bună bucată de timp, într-o tăcere apăsătoare, până când Adam se simți obligat să-i vorbească.

-Ascultă, mai devreme... începu el, sperând că ea avea să-l întrerupă.

N-o făcu.-Pe coridor, la prânz, eu... a fost un nimic. A fost un moment de

slăbiciune, și... a fost un nimic.-Ce s-a întâmplat? întrebă Eris în șoaptă.-Mama mi-a scris, îi spuse Adam, neștiind de ce o făcea. Ea

doar... mi-a spus că tata se întoarce acasă... el și mama s-au despărțit la începutul verii, și acum cred că... s-a întors.

Eris se simți de parcă auzise ceva ce nu fusese niciodată rostit cu voce tare înainte. Aprobă încet, încercând să nu pară prea șocată, căci, în realitate, singurele cuvinte care-i veniseră în minte ar fi fost considerate complet inadecvate în acel moment. Cu toate acestea, acele patru cuvinte i se învârtiră din nou și din nou în cap, întocmai precum o placă zgâriată, înfrângându-i șovăiala născută din pricina întrebării: ‟Să le creadă sau nu?”.

Adam Sorensen era om.-Îmi pare rău dacă asta e ceva ce te face nefericit, murmură ea.

Chiar îmi pare.Adam nu răspunse. În schimb, întrebă într-o doară:-Deci, cum m-ai găsit? Sau a fost soarta?-Roderick Acklerey, de fapt, recunoscu Eris. Mi-a spus că te voi

găsi aici.-Și de ce mă căutai? continuă celălalt, cu o vagă dâră de

amuzament care o făcu pe Eris să se simtă nelalocul ei.-Pentru a-ți mulțumi, încercă ea să zâmbească. Ai fost tare

cumsecade cu mine la ora de Literatură, și mă gândeam că ar trebui să-ți mulțumesc pentru asta - și pentru sfat. Nu m-aș fi descurcat fără el.

Asta-l făcu pe Adam să pufnească în râs, ceea ce o făcu pe Eris să zâmbească, deși el nu observă asta, căci încă stătea întins pe masă, cu ochii fixați pe vitraliul acela, atât de diferit de celelalte, în timp ce ea rămase, așezată cum se cuvine, pe unul dintre scaune. Adam rectifică această situație un moment mai târziu, ridicându-se, și Eris, în schimb, se potrivi pe masă, alături de el.

-Te pot întreba ceva? șopti ea, privindu-l eliberând o gură de fum.

Adam îi spuse că putea.-De ce nu vrei ca tatăl tău să se întoarcă acasă? Vreau să spun,

nu pretind să știu multe lucruri despre tine, dar... mă bazez pe experiența mea limitată și cunoștințele căpătate de la tine și Rory... când spun că mi s-a părut întotdeauna că tu și familia ta vă înțelegeți de minune. Prima dată când te-am văzut... în tren, în primul an... ai spus că motivul pentru care-ți doreai să fii cel mai bun la școala asta era pentru a-l face mândru pe tatăl tău.

Adam răsuflă gânditor. Fumul de țigară purcese a dănțui spre întunecatul nopții.

-Mi-am petrecut mai toată viața idolatrizându-mi tatăl, începu tânărul, resemnat. Îmi doream să fiu ca el când aveam să cresc. Îmi doream să primesc poziția pe care o deține la Minister, și eram mândru, căci mama spunea că arăt ca el. Nu știu când am realizat că o făcea pe mama nefericită, dar... nu sunt făcuți unul pentru celălalt, asta-i tot. Nu spun că-i vina lui sau că-i vina ei. Dar, nu știu, eventual, un copil începe să-și privească părinții ca pe un adevărat cuplu, nu ca pe mama și tatăl său, dar ca pe niște oameni, și... ca oameni, nu sunt făcuți unul pentru celălalt. Sunt doar... sunt greșiți. Se ceartă întruna, și știu că ar fi mai fericiți dacă s-ar despărți: tata, cu tot timpul din lume pentru el însuși și mama, fără... fără să fie nevoită să se întrebe cât ar trebui să mai țină cina pe masă.

Eris încercă să se imagineze gândind astfel de lucruri despre părinții ei.

-Părinții mei sunt morți, spuse, într-un final.Adam o privi.-Tatăl meu e mort. Și se poate să fi știut asta –a fost un vacarm

în prima noastră zi de școală. Veștile circulă în grabă pe-aici, și mai toată lumea a aflat că m-am răstit la una dintre noile mele colege și viitoare prietene, Alora Smethley, doar pentru că-și dorise să pună pe măsuța de toaletă o poză cu părinții ei.

-Uitasem, recunoscu Adam, zâmbind.-Da, ei bine... nu era perfect sau special, tatăl meu, el doar... era

doar obișnuit, continuă Eris, străduindu-se să exprime totul cu cuvintele potrivite. El și mama se certau uneori. N-aveau decât șaptesprezece ani când m-am născut. Și avea și o mică problemă cu pariurile... nu una adevărată, vreau să spun, nu ne pierdea toți banii sau ceva, dar pariurile erau întotdeauna o tentație pentru el, deci nu

putea merge la curse sau... alte lucruri. Bea puțin, de asemenea. Îi făcea față de fiecare dată, băuturii, vreau să spun, sau mai mereu, dar a fost data aia, când aveam în jur de... nu știu, patru ani, poate, și și-a pierdut slujba. A plecat la cea mai apropiată tavernă și a dat de dușcă tot ce și-a putut permite. Bineînțeles, nu vreau ca tu să crezi că părinții mei erau nefericiți, pentru că nu erau... chiar deloc. Erau unul dintre acele cupluri sortite să fie împreună, pe care toată lumea și le dorea ca părinți, dar... știi tu, lucrurile n-au mers întotdeauna ca la carte. Certurile izbucneau din cele mai stupide cauze, de asemenea, știi, ca... tata fumând în casă, ori mama, muncind prea mult. Și a fost o dată, au avut o ceartă în legătură cu – nu știu – banii sau ceva, și mama era atât de supărată încât a venit în camera mea și a început să plângă, și deci eram atât de... furioasă pe tata, și m-am gândit: ‟Când voi desena ceva la grădiniță și educatoarea îmi va spune să aduc desenul acasă pentru a i-l arăta tăticului meu, eu nu i-l voi arăta.”. Aveam doar cinci ani, deci să sfidez porunca sacră a acelei educatoare era cel mai groaznic lucru pe care aș fi putut să i-l fac tatei. Și, bineînțeles, așa cum ți-am spus, n-aveam decât cinci ani, așa că, atunci când a venit acasă, cu înghețată pentru mine și flori pentru mama, totul a fost iertat, dar... cred că aia a fost singura dată din întreaga mea viață în care mi-am folosit fieșice fărâmă de furie dinăuntrul meu, direcționând-o spre o singură persoană. Chiar îmi doream să-l rănesc cu adevărat. A fost... înfiorător, oftă Eris.

Adam așteptă mult timp, înainte de a vorbi.-Chiar nu știu despre ce vorbești, Pocnitoare, recunoscu într-un

final.-Voiam doar să-ți spun că, continuă Eris, deloc descurajată de

replica lui tăioasă, tatăl meu n-a fost perfect... nici pe departe, chiar, dar e mort acum, și aș da orice, doar ca să-l pot aduce înapoi.

Incapabil să se gândească la un răspuns adecvat, Adam își fixă țigara cu privirea, aceasta micșorându-se încetul cu încetul.

-Asta-i bine și toate cele, Whiteley, începu, cu asprime în glas. Dar nu sunt în aceeași situație, chiar deloc, știi tu, și...

-Oh, știam asta, îl întrerupse Eris. Nu, eu încercam doar... îmi doream doar să-ți spun ceva, pentru că tu mi-ai spus ceva.

-Nu știu de ce ți-am spus toate astea.-Pentru că sunt aici, și sunt o ‟puicuță frumușică”, îl imită Eris,

lucru care îl făcu să rânjească. De ce fumezi? întrebă ea într-o doară.Cugetă asupra întrebării, înainte de a își deschide gura:-Îmi place cum arată.-Dumnezeule, ăsta trebuie să fie cel mai stupid motiv.-Nu, nu asta am vrut să spun, se corectă Adam în grabă. Uite,

trase un alt fum și suflă cu îndemânare.Vălătuci argintii se revărsară înainte, împletindu-se și

învolburându-se în jurul pereților sălii întunecate, de parcă ar fi fost mânați de o forță necunoscută.

-Vezi? șopti Adam. Trebuie să recunoști, e ceva frapant în fumul ăsta.

Ochii lui Eris părăsiră vălătucii, întorcându-se spre Adam.-Încă e un motiv destul de stupid, proclamă, sinceră. Dar măcar e

interesant.Și poate că el avea dreptate.-Mulțumesc, își aduse țigara la buze, și Eris privi în continuare

fumul. Ai ascultat ce ți-am spus la Literatură, atunci? întrebă Adam după o vreme. Ai vorbit cu tipul ăsta despre iubita lui?

-Da. Și socotesc că toată lumea va ști despre asta în curând, deci... n-am de gând să stric surpriza.

-Nu-ți face prea multe griji, o sfătui celălalt. Vreau să spun, dacă ăștia doi sunt sortiți să fie împreună, așa cum se pare că tu crezi, vor surpraviețui.

-Nu-mi vine să cred că am fost o atât de mare lașă în ceea ce privește toate astea, se lamentă Eris. Ar fi trebuit să-i vorbesc de îndată. Nu făceam decât să mă duc pe mine însămi de nas: nu ar putea exista vreodată o scuză pentru a înșela pe cineva.

-Cred că nu, spuse Adam.-Nu știi?-Nu știu... viața e complicată. Presupun că n-ar putea fi vreo

scuză, dar... lucrurile nu au întotdeauna sens. Poate că simpatia ar fi fost o opțiune mai bună.

Eris nu era de acord cu asta, dar să stea acolo, cu Adam alături, era ciudat de mângâietor, și nu-și dorea să ruineze totul cu o ceartă. Privi jăraticul licăritor de la capătul țigării lui și așteptă ca el să vorbească din nou. Țigara se stinsese deja înainte ca el să o facă, abordând un nou subiect de conversație:

-Pur și simplu a plecat, știi...?Luată prin surprindere, Eris își drese glasul:-Tatăl tău?Adam aprobă.-Vreau să spun, i-a zis mamei și toate cele, dar nici măcar nu s-a

oprit în pragul camerei mele pentru a-mi spune ‟Rămas bun”. În dimineața următoare, el... nu mai era acolo.

-Poate că a crezut că ar fi fost prea dificil să plece dacă te-ar fi văzut, sugeră Eris.

Adam își scutură capul, amuzat într-o manieră sardonică.-Mai degrabă știa că nu-mi doream să-l văd. Tata și cu mine nu

ne-am prea înțeles, și vorbesc despre întreaga vară... trecea printr-o fază ciudată, preaslăvind ‟disciplina”. A încercat să-mi impună tot felul de lucruri, venea cu interdicții peste interdicții, ore de culcare și multe altele. Trebuie să fi citit o carte despre autoritatea parentală... în sfârșit.

-Disciplină? Imaginează-ți doar.-Știu, nu?

Printre hohote de râs, Eris continuă:-Deci, deduc că n-ai avut parte de prea multe pedepse de-a

lungul vremii.Adam oftă.-Nu vreau să crezi că sunt vreun soi de ‟biet copilaș bogat”, știi

tu. Părinții mei erau nebuni după mine... copilăria mea a fost lipsită de drame. N-au încercat niciodată să mă controleze sau să-mi spună ce să fac – am avut parte de cele mai bune jucării și animale și moșteniri de familie. Și, mai tot timpul, părinții mei erau bine, dar... vremurile au fost... nebunești, și tata lucrează la... la Minister, ceea ce înseamnă că avea ceva de făcut mai mereu. Mama nu s-a întors la muncă până când eu nu mi-am început primul an la Academie, și, până atunci, crescuse un copil și se conturase ca persoană. Tata... nu făcea decât să aducă bani. Nu că am avea nevoie de ei, în orice caz, având în vedere că suntem ai naibii de bogați.

-Clasic.-N-am de gând să te mint, spuse Adam. Aș putea cheltui o mie

de lire în fiecare zi, fără să adun chiar și un pence, și tot n-ar trebui să-mi fac griji pentru zeci de ani.

-Asta-i o nebunie. Deci, ce ai de gând să faci cu tine însuți odată ce termini cu Academia? Nu va trebui să te îngrijorezi cu privire la plătitul unei chirii... vei sta tolănit pe o canapea, cu reviste deocheate și praline scumpe la discreție?

-Hochei, replică celălalt. Mi-ar plăcea să joc hochei.Dar își dădu seama că nu-și dorea să vorbească despre asta, nu

atât de curând, așa că schimbă macazul.-Dar tu?-Vreau să scriu, spuse Eris.-Nobil, observă Adam. O profesie cu mult mai nobilă decât cea pe

care eu intenționez s-o aleg, presupun. Deci, ce, vreun cotidian? Sau ești mai mult o romancieră?

-Păi, eu, din păcate, va trebui să-mi fac griji cu privire la plătirea chiriei, explică Eris, și un roman poate fi cu greu numit o manieră practică în care să-ți iei avânt pe drumul scrierii.

-‟Practic” este plictisitor.-‟Practic” este necesar.Adam ridică din umeri.-Ei bine, mă bucur că nu trăiesc conform lucrurilor considerate

‟practice” tot timpul. Aș fi plictisit, nu glumă. Nu știu cum de tu reușești, Pocnitoare.

-Poate că n-ai mai avea șaptezeci și patru de detenții dacă ai deține puțin simț practic, Sorensen.

-Și? Am savurat până la ultima picătură toate lucrurile care mi-au adus o detenție. N-aș lua nimic înapoi.

Eris îl privi, și Adam observă că părea puțin dezamăgită.-N-ai face-o? Chiar nimic?

Și ar fi fost un mincinos dacă, în acel moment, ar fi spus că nu regreta absolut nimic.

-Poate că sunt câteva lucruri, recunoscu căpitanul echipei de hochei. Presupun că n-am fost întotdeauna un simbol al politeții, și sunt vreo doi sau trei puștani de la Estrenwyn pe care... nu știu... poate că nu i-aș mai pocni, dacă ar fi să fac totul din nou...

Apoi, un gând i se împleti în minte.-Hei, poate că ar trebui să primesc o altă detenție. Pun pariu că,

dacă aș fi exmatriculat, asta i-ar enerva la culme, am dreptate?Eris își dădu ochii peste cap.-Îți interzic să-ți sapi de unul singur groapa doar pentru a-ți

enerva părinții.-Îmi interzici? Pe ce criterii?-Nu știu... pentru a-ți păstra cumpătarea, aș zice. Și, dacă n-ai fi

tu, cine l-ar mai îmblânzi pe Rory?Adam zâmbi.Eris roși.-Ascultă, Sorensen, începu, degrabă, ce... ce facem aici, de fapt?-Eu fumez. Tu mă hărțuiești și judeci.Încrucișându-și brațele la piept, Eris își arcui sprâncenele.-Înainte de toate: greșit. Trecând mai departe, nu despre asta

vorbeam. Astăzi, am fost... bine. Mi-ai dat un sfat prețios, și eu am urmat acest sfat, și acum stăm aici, vorbind de parcă am fi...

Dar nu se putu obliga să spună acel cuvânt.-... de parcă n-am fi dușmani.-Chiar totul necesită o definiție, Whiteley? o chestionă Adam cu

un oftat.Eris își scutură capul cu vigoare.-Nu spun că ar trebui să fim cei mai buni prieteni, argumentă ea.

Eu doar... doar vreau consecvență. Dacă ai de gând să fii drăguț cu mine, îmi doresc să mă avertizezi. Dacă ai de gând să-mi spui că sunt o idioată și să mă faci să mă simt prost fără vreun motiv, îmi doresc să mă avertizezi, astfel încât să-mi pot păstra niște pietre de mărime potrivită în geantă, pentru a le arunca în tine din când în când. Eu... mă derutezi, și urăsc asta, și mă face să nu te pot suferi, chiar și atunci când... mai ales atunci când te comporți decent. Ceea ce... se întâmplă foarte rar, dar aici suntem, nu?

Adam o analiză cu grijă. În lumina torțelor care stăteau să moară și a lăptoasei luni, Eris Whiteley părea să fie cu adevărat perfectă, și Adam știa ce își dorea, dar știa de asemenea că asta avea să fie ultima dată când ea avea să stea atât de aproape de el dacă i-ar fi spus adevărul în acel moment. În schimb, se rezumă la o simplă întrebare.

-Ei bine, ce-ți dorești să spun?Și poate că tonul i-a fost cu puțin mai aspru decât intenționase,

dar... doar cu puțin.

Eris observă că vocea sa poseda o inconfundabilă dâră de cruzime, dar, dintr-un motiv necunoscut ei, observă că nu-i păsa. Credea că ar fi putut să se obișnuiască cu asprimea lui.

-Nu-mi pasă ce spui, îl informă cu răceală. Dar îmi cam doresc să-ți fiu prietenă.

Aici, chiar și Eris fusese luată prin surprindere de către Eris.-Oh.Pentru prima dată în viață, Adam nu avea nimic de spus.-Dar am putea face cum vrei tu, continuă ea. Dacă-ți dorești să fii

nesuferit în prezența mea și a tuturor celorlalți, asta-i prerogativa ta, dar... ei bine... cred că ar fi mai bine dacă te-ai mai... cuminți. Și ți-ai acorda puțină încredere în sine, ți-ai prețui eforturile, fie ele și mici. Și astea ar putea părea idei contradictorii, știu, dar nu sunt. Deci... se dădu jos de pe masă și, îndreptându-și fusta, se pregăti să părăsească Sala Festivităților... asta-i ceea ce simt. Sunt părerile mele. Dar totul depinde de tine.

Roșcata se îndreptă spre ușă. Traversase un sfert din lungimea sălii înainte ca Adam să spună:

-Pocnitoare.Eris se întoarse, cu mâinile îndesate în buzunarele sacoului.-Cum... cum au murit ai tăi?Eris clipi des, nesigură.-De ce întrebi?-Pentru că... ți-am spus altceva despre mine, și tu ar trebui să-mi

spui altceva despre tine.Tânăra nu părea deloc convinsă.-Și pentru că asta e ceva ce cineva ar trebui să știe despre...

potențiala lor prietenă.Adam își apropie țigara de buze, dorindu-și să umple tăcerea.-Cum au murit?Eris își frânse mâinile pentru un moment.Străzi înguste și întortocheate din Surrey. O iarnă ploioasă. Polei.

Promisiunea că vor ajunge la mătușa Cecile înainte de lăsarea serii, în ciuda a tot.

Fără vreo urmă de ciudă, furie, sau orice altceva, cu excepția ironiei, Eris replică, fixând din nou vălătucii de fum cu privirea:

-Țigările i-au ucis, rânji drăcește.Și era dusă.

(A Doua Conversație)

Andrew se hotărâse. Știa. Poate că știuse dintotdeauna, ori poate că priveliștea peste care a dat din nefericire în Sala Festivităților era simpla manifestare a unuia dintre cele mai terifiante coșmaruri ale sale. În orice caz, Andrew McLaggen nu se simțise niciodată mai scârbit

decât o făcuse în clipa în care a intrat în salonul celor de la Geopsia și Santobrocre, în acea seară târzie de vineri.

Se hotărâse... dar poate că se decisese deja, înainte de asta. Poate că priveliștea oferită de Eris Whiteley și Adam Sorensen, discutând în Sala Festivităților de parcă ar fi fost cei mai buni prieteni, nu fusese decât un ghiont, ghidându-l spre calea asupra căreia se decisese cu mult timp în urmă. Poate că era o scuză, sau poate că era un talaz de curaj de care avea atât de multă nevoie. În orice caz, când ochii lui Andrew căzură pe Harlan Mazello, care stătea lângă șemineu, terminându-și tema la Literatură, toate îndoielile îi fură stârpite.

-M-am decis, îi spuse McLaggen lui Mazello.Cel din urmă își ridică privirea de la tema sa.-Chiar așa?-Da, spuse Andrew. M-am decis să vin.-Mă bucur. Ești un tip deștept, să știi.-Când plecăm?-Ne întâlnim aici la unsprezece și jumătate, mâine noapte.Aprobând în tăcere și simțindu-se de parcă asta ar fi fost tare

important, McLaggen spuse:-Voi fi aici.

Capitolul VII – Odată ca niciodată

-Știi, nu-i așa, Eris? spuse Jane.Înainte ca ușa dormitorului să se închidă în urma ei, tânăra din

ultimul an intră în cameră, o zări pe Eris, recunoscu expresia de pe chipul roșcatei și o interpretă.

Eris aprobă în tăcere.-Îmi pare atât de rău.Jane începu să plângă, și Eris risipi distanța care le despărțea,

încolăcindu-și brațele în jurul umerilor osoși ai prietenei sale.

(O Săptămână Mai Târziu)

-Bună dimineața! exclamă Eris, smulgând așternuturile de pe patul lui Jane Griffiths.

Șatena mârâi și se rostogoli, încercând să-și îngroape creștetul învăluit în păr cârlionțat sub pernă.

-Pleacă de-aici! se auzi răcnetul înăbușit al lui Jane.-Nu.-Eris.Hestia Burbage, colega de cameră și prietena lui Jane, apăru din

baie și se grăbi spre ele. Observând situația, Hestia își arcui sprâncenele.

-Ești curajoasă, Whiteley.Eris zâmbi strâmb, înainte de a-și canaliza întreaga atenție spre

fata din pat.-O să te ridici, Jane, anunță ea. S-a terminat cu doliul.-Fdarhnatrăctșecâtnosectemomă....-Ce?-Am spus, începu Jane, rostogolindu-se din nou pe spate, ‟dar nu

a trecut decât o săptămână!”.

-De-abia dacă ai ieșit din dormitor, spuse Eris, încrucișându-și brațele la piept. Când nu ești la ore, ești aici sus, în pat.

-A mâncat o întreagă cutie cu frișcă azi-noapte, o informă Hestia, și Jane se încruntă.

-Trădătoareo.-J, oftă Eris, așezându-se pe marginea patului prietenei sale,

ăsta-i primul sfârșit de săptămână în care nu plouă... ultimul tău prim sfârșit de săptămână în care nu plouă la Academie. Dacă nu ieși, vei sfârși prin a regreta asta, și dacă nu ieși din cauza lui, vei sfârși prin a regreta asta chiar mai mult.

-Are dreptate, aprobă Hestia, trântindu-se pe cealaltă parte a patului. Jane, voi fi cu tine tot timpul. Nu va trebui să te întâlnești cu nimeni cu care nu vrei să te întâlnești.

Tânăra se ridică în șezut, îndepărtându-și numeroasele șuvițe răzlețe din ochi.

-Nu pot, șopti. Nu pot face față tuturor celor care mă privesc și șușotesc și mă compătimesc... frământându-se dacă am făcut sau nu lucrul potrivit, ori dacă a fost vina mea, sau dacă-i adevărat sau nu că am încercat să-i scot ei ochii cu o furculiță, bâigui, referindu-se la nimeni alta decât Carlotta Meadows.

-Nicio persoană rațională nu ar crede una ca asta, o asigură Eris, bătând-o pe Jane pe spate într-o manieră afectuoasă. Și, nu crezi că o să bârfească și mai mult dacă n-o să ieși? Nu-ți dorești ca ei să creadă că te ascunzi, nu-i așa?

-Sinceră să fiu, recunoscu Jane, nu-mi prea pasă de ce cred toți ceilalți. Eu doar... nu cred că-i pot face față lui. Și sunt sigură că nu-i pot face față ei.

-Nu va trebui s-o faci! i-o reteză Hestia. Mă voi asigura că nimeni nu te va acosta, asta dacă nu le dau eu o permisiune scrisă. Foarte explicită, de asemenea.

-Ați putea merge la hanul Magnoliei, sugeră Eris. Elevii nu merg mai niciodată acolo, așa că nu va trebui să vă întâlniți cu vreun oaspete nepoftit.

-Vom trimite un puștan credul să ne cumpere orice ți-ai putea dori de la ciocolaterie, adăugă Hestia. Nici măcar nu va trebui să intrăm.

-Ați putea merge la poștă, o completă Eris. Singurii oameni care merg acolo sunt cei care nu au pe cine să convingă s-o facă. Sau la bibliotecă.

-Eu nu merg la bibliotecă, spuse Hestia.-Lașo.Jane oftă.-Voi două sunteți tare drăguțe, își drese glasul, dar nu-mi doresc

să-i ruinez sâmbăta Hestiei... îți vei petrece întreaga zi încercând să mă înveselești... evitând oamenii pe care eu nu vreau să-i văd și... mergând la oficiul poștal. Nu te pot forța să faci asta.

-Dulceață, zâmbi Hestia, strângându-i mâna prietenei sale, ceea ce îmi doresc – ceea ce eu și Eris ne dorim – e ca tu să te dai jos din pat. Dacă ești aici, nefericită, în timp ce eu sunt printr-un birt, nu mă voi bucura oricum. Nimic nu mi-ar plăcea mai mult decât ca tu să fii acolo, cu mine... arătând fabulos și distrându-te pe cinste.

-Arătând fabulos și distrându-mă pe cinste? repetă Jane, panicându-se. Nu, nu se poate. Mă constrângi, nu glumă. Nu pot.

-În regulă, doar arătând fabulos, atunci, spuse Eris. Sau cel puțin îngrijită.

Îi înșfăcă mâna lui Jane, trăgând-o din pat.-Dar am mâncat toată frișca aia! chițăi Jane. Nu voi încăpea în

absolut nicio haină!În acel moment, purta o pereche de pantaloni de pijama dungați

și un tricou pe care scrisese cu stângăcie numele echipei sale de hochei preferate.

-Suntem adolescente, îi reaminti Eris. Sunt sigură că vom găsi noi ceva.

(Geraldine: Octombrie, 1971)

Jane Geraldine Griffiths nu era o tânără obișnuită de paisprezece ani. Cârlionții castanii care-i încadrau frumosul chip, de-a pururi îmbujorat, nu aparțineau unei fete obișnuite. Ochii ei migdalați nu interiorizau pur și simplu lumea din jurul lor, și, atunci când vorbea, simple cuvinte nu erau tot ceea ce articula. Jane Geraldine Griffiths era un înger.

Asta, cel puțin, era opinia lui Alexei Metenney.Acum, doar dacă nefericitul tânăr ar fi putut născoci o metodă de

a-i vorbi din nou... asta ar fi însemnat, în orice caz, că progresa.Fusese cu mult mai ușor să fie îndrăgostit de tânără când erau în

primii ani de studiu, cugetă Alexei (înghițind cu un aer posomorât o gură de terci într-o dimineață de octombrie), pentru că nimeni nu se aștepta ca un puști de doisprezece sau treisprezece ani să cutreiere împrejurimile, vorbind despre fete. Dar sfârșitul de săptămână se apropia grăbit, și cel puțin doi băieți din anul său invitaseră deja fete spre a le fi ‟partenere”. Când Almon Dresdon – un tânăr din al șaselea an, dar bun prieten de-al lui Alexei – îl întrebase dacă era o fată pe care și-ar fi dorit să o invite, un singur nume îi veni în minte, și purtătoarea acestuia avea cârlionți castanii și un zâmbet ca al unui înger.

Jane Geraldine Griffiths.Perfecțiune.Dar, din acel moment în care Alexei s-a gândit la ea în felul ăla,

a aflat că mecanismul care de obicei îi permitea să vorbească suferea defecțiuni majore de fiecare dată când fata se afla în prezența lui... ceea ce se dovedea a fi, întrucâtva, un inconvenient, având în vedere

că el plănuise să o invite în oraș, să devină iubitul ei, să o ceară în căsătorie și să trăiască alături de ea, fericit până la adânci bătrâneți, și așa mai departe.

Da, ar fi trebuit cu siguranță să stăpânească acea chestie cu ‟vorbitul”... și iute. Almon îi spusese că un idiot din al șaselea an numit Logan flirtase cu Jane Griffiths, de asemenea. Alexei ar fi fost dispus să pună rămășag că acest fraier pe nume Logan nu-i cunoștea nici măcar numele mijlociu. Alexei, în orice caz, o făcea. Jane Geraldine Griffiths era, într-adevăr, un nume frumos.

-Dulceață, spuse Hestia, zâmbind drăcește, ea și Jane stând nu prea departe, chiar nu te înțeleg uneori. E de-a dreptul chipeș.

-E un înfumurat, replică Jane, nesigură, și Alexei (care trăgea cu nerușinare cu urechea), strâmbă din nas, dându-și seama că trebuiau să vorbească despre porcul ăla de Logan. Chiar e destul de drăguț, adăugă ea, dar de-abia dacă-l cunosc. Dacă voi merge la o întâlnire cu un băiat pentru prima oară, mi-ar plăcea să o fac cu unul în prezența căruia să mă simt în largul meu.

-Dacă ai merge cu cineva pentru a te simți în largul tău, ai merge cu mine, argumentă Hestia. Cred că ar trebui să-i accepți invitația. Nu în fiecare zi unul din al șaselea an invită pe cineva cu doi ani mai mic undeva.

-Ei bine, răspunse Jane, mândră, cu o licărea în ochii-i căprui, eu sunt tare matură.

Amândouă începură să chicotească zgomotos.-În orice caz, continuă Hestia, trebuie să-mi termin tema la

Geografie. Ne vedem la următoarea oră, în regulă?-Ne vedem! o asigură Jane, în timp ce prietena ei o luă la goană

spre bibliotecă.Cu un mic oftat cugetător, tânăra luă loc la masa celor de la

Ailezaria. Își turnă ciocolată caldă într-o cană și, fără să-și ridice privirea de pe carafă, spuse:

-Bună dimineața, Alexei. Alexei, așezat la capătul mesei din apropiata vecinătate, pretinse

că nu o privise în tot acel timp. O buclă de păr moale sălta dinaintea ochilor ei.-Bună dimi... bună, Jane! tresări el.-Ce mai faci? întrebă ea, zâmbind. N-am vorbit de ani buni...(Treisprezece zile, punând la socoteală și momentul în care

Alexei încercase să-i vorbească la sfârșitul orei de Literatură, dar își pierduse curajul și se prefăcuse că tușea).

-Cred... cred că nu.Ei bine, cel puțin asta era, tehnic, o propoziție întreagă.-Începusem să cred că ești supărat pe mine, continuă Jane,

privindu-l cu coada ochiului. Vreau să spun, am fost parteneri la Chimie marțea trecută, și n-ai scos nici măcar un cuvânt toată ora.

-Mă... ăăă... durea gâtul.

-Oh! Îmi pare rău să aud asta! Sper că n-am fost nepoliticoasă.-Nu... nu, ai fost... (perfectă)... drăguță.-Păi, mă... bucur, aprobă Jane, terminându-și ciocolata caldă. Aș

face bine să mă pregătesc pentru Istorie, spuse ea, deși rămase așezată.

-Oh. N-ai de gând să iei micul dejun?-Deja am mâncat.-Chiar așa? întrebă el, cu puțin prea voios. Vreau să spun... asta-

i... bine. E, știi tu, sănătos, să mănânci... devreme.Alexei observă că nu ar fi trebuit să-i istorisească nici chiar o

părticică din această conversație lui Almon sau... oricui altcuiva. Niciodată.

Jane aprobă, derutată. Se ridică de la masă.-În regulă. Atunci, cred că ne vedem la...-Așteaptă, o întrerupse Alexei, ridicându-se la rându-i.Ea așteptă.-O să ieși cu idi... ăăă... individul ăla, Logan?Jane roși.-Nu m-am decis încă. De ce...?-Întrebam doar, pentru că, dacă n-ai de gând s-o faci, poate c-ai

vrea să ieși cu mine? spuse Alexei, tare, tare grăbit.Chipul lui Jane se lumină, ceea ce trimise fiori pe șira spinării lui

Alexei.-Ca... ca prieteni, vrei să spui? întrebă ea, molfăindu-și buza.Inima lui se rostogoli.-Da. Da, bineînțeles, ca... ca prieteni.Buzele rozalii ale lui Jane coborâră degrabă, chipul acesteia

revenind la o expresie rece.-Păi... cred că asta ar fi tare drăguț, bâigui ea. Aș vrea să merg

cu tine ca... prieteni.Aprobă scurt, îndreptându-se spre ieșire.Alexei se pălmui – atât la propriu cât și la figurat, pentru că era

un atât de mare și stupid laș. Trebuia să fie curajos, în numele Domnului.

-Așteaptă, Jane! spuse din nou, grăbindu-se s-o prindă din urmă pe tânără. N-am vrut să sune așa. Ce-am vrut... ce-am vrut să spun e că nu-mi doresc să mergem undeva ca prieteni, vreau să mergem ca... ca...

-O întâlnire? îl completă Jane, oferindu-i un zâmbet strălucitor.El aprobă.-Bine.-Bine? -Bine, vom merge la o întâlnire.-Chiar așa?-Da!

Jane radia de-a dreptul în timp ce se apropie de Alexei, îl luă de mână, și – ridicându-se pe vârfuri – îl sărută pe unul dintre obraji.

-Ne întâlnim aici pe la nouă?-Ce? Da. Da, bine. Nouă.-Bine.-Bine.Jane zburdă spre ieșire. Perfectă.

(Contemporaneitate: Emmeline Rossum)

-Emmeline Rossum e tare frumoasă, observă Roderick Acklerey, așezându-se în fața nefericitei Marlene Prescott.

Blonda stătea – înainte de acea răsărită observație – de una singură, într-unul dintre separeurile pe care birtul lui Joseph Gudgeon, Coliba Chiuitoare, le punea la dispoziție clienților fideli, sorbind o limonadă și arătând de parcă pisica ei tocmai murise.

-Ce vrei să spui? întrebă Marlene, ridicându-și nedumerită privirea.

Rory rânji, privindu-și colega, în timp ce Ivan Caldwell și Jensen Eisenberg se alăturară perechii în separeu.

-Emmeline Rossum e tare frumoasă, repetă Rory cu glas inocent. Aia de-acolo e Emmeline Rossum, nu-i așa? Fata voluptoasă, cu o eșarfă albastră și o întâlnire?

Marlene scrută taverna, dregându-și glasul.-Da, aia e Emmeline Rossum. Nu știu despre ce vorbești, totuși.-Pun pariu că știi, spuse Rory. Nu-mi dai crezare, Caldwell?-Nu mă implica în acțiunile tale grotești. Nu faci decât să folosești

persiflarea drept mijloc de a-ți crește stima de sine și a te caracteriza drept elevat, replică Ivan.

Rory se încruntă.-Ce știi tu despre a fi elevat, domnul meu?Marlene își dădu ochii peste cap.-Asta-i anost. Se poate ca această conversație să se sfârșească

acum?-Nu știam că Emmeline Rossum iese cu Felix Crawford, observă

Jensen plictisit, aruncând o privire spre separeul în care se așezaseră cei doi, râzând, dând pe gât mied și înfulecând biscuiți cu lămâie.

-Nici eu, aprobă Roderick, aruncându-i o privire întrebătoare lui Marlene. Tu știai, frumoasă doamnă Prescott?

-Se poate să-mi fi menționat ceva despre cum a invitat-o la o întâlnire, aprobă Marlene. Și cred că sunt un... cuplu tare drăguț, știți voi. Emmeline Rossum chiar e tare frumoasă.

-Mmm, într-adevăr, murmură Rory pe un ton sec. Dar tu? Unde e tipul tău? Nu-mi pot imagina un motiv pentru care o puicuță drăgălașă ca tine să fie abandonată în Coliba Chiuitoare la ora asta.

-Mă întâlnesc cu Miles mai târziu, îi spuse Marlene cu demnitate. Dar voi de ce nu aveți întâlniri? Și unde e Adam?

-Ei, începu Roderick, Jensen n-are o întâlnire pentru că n-are tupeul să invite o fată, Ivan e pe invers, și eu sunt de părere că, limitându-mă la o singură fată, aș comite o nelegiuire, privând deliberat și cu nerușinare toate femeile din întreaga lume de dreptul de a spera.

-Eu am tupeu!-Și eu nu sunt pe invers, se răsti Ivan, fixându-și prietenul cu

privirea. Ignoră tot ce spune, Marlene. Se prea poate să-și fi făcut de cap cu vreo chestiune interzisă. Adam e la o întâlnire cu o fată de la Xerakyrie... de-aia nu-i aici.

Marlene aprobă. Își găsi ochii rătăcindu-se prin preajma separeului lui Felix și Emmeline.

-Ei... chiar sunt un cuplu tare drăguț, recunoscu pe un ton glacial.

Cei trei băieți aprobară, fără să-i întâlnească uitătura.-Ce? De ce vă comportați cu toții atât de ciudat?-N-o facem, chițăi Jensen.-Serios, băieți, oftă Marlene. Sunt bine. Miles va fi aici... în

curând. -Cât de curând? se interesă Ivan.-Ora două.-Mai sunt trei ore până atunci, observă Jensen.-Pot aștepta, se apără blonda. Miles și cu mine nu suntem unul

dintre cuplurile alea care trebuie să-și petreacă tot timpul împreună, sau care...

-Se plac? o completă Roderick. Serios, Marlene, poți mai mult de-atât.

-Te rog. Miles e chiar deștept. În plus, e arătos și destul de atletic.

Și simți un val de mândrie izbind-o, căci știa că toate astea erau adevărate. Băieții păreau mai puțin decât impresionați.

-E, de asemenea, absent, Marlene, o informă Rory. În regulă, începu el, înainte ca ea să-i poată contesta argumentul, Zece Degete, își ridică mâinile, și Marlene îi oferi o privire curioasă.

-Zece Degete?-Da. Zece Degete. Jocul.Marlene nu se lămuri, totuși, și tânărul oftă.-Împărat al Cerurilor, ce fac femeile când vor să bea? Nu știi jocul

Zece Degete?!Își scutură capul.-Avem nevoie de alcool. Dă-mi geanta ta, Caldwell.-Nu am lichior în ea, spuse Ivan, înmânându-i geanta lui

Roderick, în orice caz.-Ba ai, totuși. L-am pus aici înainte să plecăm.

Ivan nu se deranjă să protesteze. Rory înșfăcă paharul lui Marlene cu limonadă, îl goli și, pescuind o sticlă întunecată din geantă, îi turnă conținutul în el. Lichidul de culoarea chihlimbarului ajunse la gura paharului, și, după ce Rory așeză sticla sub masă, își ridică din nou ambele mâini.

-Mâinile sus, toată lumea. Și tu, Jens.Ivan, Jensen și Marlene îl imitară fără tragere de inimă.-Acum, mai toți știți cum să jucați, dar pentru cei care nu știu...,

oftă, aruncându-i lui Marlene o uitătură piezișă, Jensen o să înceapă.-N-am avut niciodată... păr blond, rânji Jensen, ochindu-și

prietenul.-Evident, spuse Marlene.Roderick, totuși, icni amuzat și luă o înghițitură din cupă.

Strâmbă din nas, simțind lichiorul arzându-i străfundurile, înainte de a împinge paharul spre Marlene.

-Trebuie să bei, îi spuse Ivan, privindu-și părul, neștiind dacă Rory i-ar fi acceptat argumentul cum că este șaten. Ai păr blond.

Marlene se încruntă.-Ăsta-i un joc stupid.-Nu-ți face griji, o consolă Jensen. E rândul tău acum.Marlene luă o sorbitură din băutură, strâmbându-se la rându-i.-Acum Ivan are nouă degete, o informă Rory. Cel care ajunge la

zero degete e cel mai mare gogoman. Și e rândul tău, Prescott.Marlene cugetă pentru un moment.-Eu n-am sărutat niciodată o fată.Roderick luă o altă înghițitură, mândru, încercând să-și împiedice

prietenii din a face întocmai, ceea ce-l făcu pe Jensen să protesteze, pe Ivan să-și dea ochii peste cap și pe Marlene să râdă. Felix Crawford aruncă o privire spre masa lor, dar ea nu îl observă.

(Prima Întâlnire: Noiembrie, 1972)

-Sunt îndrăgostită, anunță Marlene Prescott cea de paisprezece ani, prăbușindu-se în singurul loc liber din separeul Alorei Smethley din Coliba Chiuitoare.

Alora pufni în râs, și ceilalți ocupanți ai mesei – care o cunoșteau cu mult mai puțin pe cea mai bună prietenă a Alorei – schimbară priviri confuze.

-Toată lumea, începu Alora, adresându-li-se prietenilor săi, asta-i Marlene. Marlene, asta-i... toată lumea.

Nu era chiar toată lumea, observă Marlene, un moment mai târziu. Erau Manolis Belby (un băiat din al cincilea an care era îndrăgostit de Alora), Myron Peakes (un student de la Santobrocre care era îndrăgostit de Alora), Liam Arterton (un individ din al treilea an, de la Estrenwyn, care era îndrăgostit de Alora), și Felix Crawford. Doar pe cel din urmă îl cunoștea Marlene cu adevărat, și chiar și acea vagă

familiaritate de care dădeau dovadă pe coridoare era ușor de trecut cu vederea. Cu toate acestea, Marlene aprobă scurt, roșind slab, căci realizase că-și declarase iubirea unei mese pline cu străini.

-Deci, spuse Alora, în clipa în care cei de la masă terminară cu saluturile, mormăite într-o doară, o să mă risc, spunând că prima întâlnire cu Miles Hampson a mers bine?

-Tare bine, aprobă Marlene. Miles e fantastic. Știe atât de multe lucruri despre tot, și...

Dar ar fi fost mai bine ca această conversație să fie purtată în intimitatea pe care o oferea dormitorul fetelor din cel de-al patrulea an.

-... tot. Și voi ce-ați mai făcut, deci?-Alora tocmai ne povestea despre părinții ei, spuse Liam,

trimițându-i o privire caldă tinerei în cauză. Acum... Alora, ne-ai putea explica din nou cu ce se ocupă un zarzavagiu?

Marlene era chiar prea obișnuită cu soiul ăsta de comportament când venea vorba de prietena ei cea mai bună. Băieții se aruncau pe ea, în adevăratul sens al cuvântului. Poate că de aceea Marlene acceptase cu o atât de mare bucurie invitația lui Miles Hampson de a-l acompania la oficiul poștal în acea sâmbătă. Întâlnirile erau ceva pentru care Alora primea invitații tot timpul, dar aceasta era întâia întâlnire pe care Marlene o avuse vreodată, și Miles – cel mai tânăr membru al echipei de hochei a celor de la Estrenwyn și Xerakyrie – îi depășise toate așteptările. Avea un zâmbet adorabil.

-V-am spus de douăsprezece ori, replică Alora, vlăguită. Sunt însetată. Cred că merg să-mi cumpăr ceva de băut.

Se ridică, și Manolis, Myron și Liam făcură întocmai.-Vrei apă? Ți-o cumpăr eu, se oferi Manolis voluntar.-Nu, lasă-mă pe mine! exclamă Liam.-Te rog, aș fi onorat dacă... începu Myron.Cei trei băieți o luară la goană spre tejghea, și Alora, care nici

măcar nu-și ridicase geanta, îi făcu cu ochiul lui Marlene, înainte de a-i urma. Marlene fu lăsată singură, cu Felix Crawford – un student din anul IV de la Azutrine, care se simțea nelalocul lui în mijlocul coaliției puse pe picioare de admiratorii Alorei Smethley.

-Bună, spuse Marlene, în timp ce perechea aștepta ca Alora - și servitorii ei – să se întoarcă.

-Bună, replică Felix.-Cum de ai ajuns aici? întrebă blonda.Felix zâmbi.-Cel mai bun prieten al meu are o întâlnire, îi mărturisi el. Și

Alora era singură când am găsit-o... vorbeam, și ceilalți trei și-au făcut apariția.

-Povestea vieții mele, oftă Marlene, dar pufni în râs degrabă, căci, în acea zi... în acea zi, nimic nu putea fi neplăcut.

-Ai fost la o întâlnire, nu-i așa? întrebă Felix.Marlene aprobă.

-Miles Hampson. E portarul celor de la Estrenwyn și Xerakyrie.-Corect... dar e doar o rezervă, nu-i așa?Marlene, la fel de impresionată, confirmă asta.-M-a întrebat dacă vreau să fiu iubita lui, adăugă, căci acele vești

erau cu mult prea bune pentru a putea fi amânate.-Așa deci... ei bine... felicitări.-Mulțumesc.O tăcere ciudată se aciuă în jurul celor doi pentru un moment.

Marlene bătu din picior, dorindu-și ca Alora să se grăbească. Nu fusese deloc incomod cu Miles, își aminti ea. El avea atât de multe lucruri de spus.

-Iu-iu-iubesc felul în care mi-ai blestemat numele... cântă o voce din spatele lor, și Marlene se întoarse pentru a observa că micuța scenă improvizată era acum ocupată de o tânără brunetă, probabil provocată să cânte ceva.

Era noul cântec al Himerelor, și preferatul lui Marlene.-Iubesc cântecul ăsta, spuse ea, mai mult pentru sine decât

pentru companionul ei.Felix își ridică privirea de pe paharul său, de-a dreptul surprins.-Și eu, spuse el. Nu știam că-ți plac Himerele.-Oh, da, tipii ăia sunt brilianți. Ai auzit ‟Scrisori și Secrete”?-Da! Întreg albumul ăla e fantastic!-Nu-i așa? Alora spune că-i plictisitor, dar mie îmi place cum sună

chitara, mai ales în cea de-a patra mel...-‟Din Nou și Din Nou”? Oh, da, aia-i genială. Știi, ești singura fată

pe care-o știu căreia îi plac Himerele.-Eris Whiteley mi-a făcut cunoștință cu mai toate trupele care

merită ascultate, recunoscu Marlene. Are atât de multă muzică; când scotocești pe sub patul ei, te simți de parcă ai fi într-un magazin de viniluri. Îți place vreo trupă ‟la modă”?

-Nu știu mai niciuna.-O să trebuiască să-ți împrumut câteva discuri de la Vestitul

Paradox. Îți oferă același soi de sentiment ca Himerele, doar că e chiar mai bizar.

Felix își arcui sprâncenele.-Asta nu poate fi posibil.-Este. Îți plac cei de la Licoarea Morții?-Cui nu-i plac? Primul lor disc a fost și primul pe care l-am

cumpărat vreodată.-Serios? întrebă Marlene, însuflețită. Asta-i atât de amuzant – așa

a fost și la mine. Bineînțeles, al doilea n-a fost atât de bun...-Nu, dar câteva dintre cântecele alea sunt de-a dreptul briliante.

Ca...-Nefericitul Treisprezece?-Da – ăla-i cântecul meu preferat.Marlene rânji.

-Ai gusturi bune.-Și tu la fel, aprobă Felix, plecându-și capul dinaintea ei.Marlene pufni în râs, chiar în clipa în care Alora se întoarse la

masă (cu ceilalți trei, fiecare ținând în mâini câte două pahare cu suc).În acea după-amiază, Marlene și Alora intrară în ciocolaterie,

scăpând în sfârșit de anturajul celei din urmă.-Deci, despre ce vorbeai cu Felix Crawford, înainte ca eu să fiu

nevoită să vă întrerup? întrebă Alora, analizând cu scepticism o cutie cu praline.

-Muzică, îi spuse Marlene. Are gusturi bune. Sunt surprinsă că nu i-am vorbit mai mult de atât niciodată. Cum de voi doi ați ajuns să fiți prieteni?

-Nu suntem, de fapt, spuse Alora, ridicând din umeri. De-abia dacă-l știu. Am fost parteneri la Chimie de câteva ori, anul trecut.

-Pare de treabă.-Da, zâmbi Alora. Bineînțeles, continuă pe un ton zeflemitor, nu-i

Miles Hampson.-Nu, spuse Marlene, întorcând alene un baton de ciocolată pe

toate părțile. În a unsprezecea oră, eu sunt nefericitul treisprezece... fredonă ea, cu glas răgușit.

Brusc, se simți zâmbind.-Nu, nu-i Miles Hampson.Felix Crawford era ceva cu totul diferit.

(Contemporaneitate: Actorie)

Nu era nimic greșit la Daniela Hookum. Era frumoasă, într-o manieră comună. Era inteligentă, într-o manieră arhetipală, zidită și definită de către puștoaicele de la Xerakyrie. Era amuzantă, într-o manieră previzibilă. Era drăguță, într-o manieră obișnuită, aproape convențională. Nu era nimic greșit la Daniela Hookum, nu într-o manieră inerentă, în orice caz, și, totuși, ușa din spate nu-i păruse niciodată atât de chemătoare lui Adam Sorensen.

Daniela nu inspirase un hohot de râs sincer nici chiar o dată, și trecuseră trei ore de când întâlnirea începuse. Chiar și ciocolateria părea mai monotonă decât de obicei.

-Ai încercat vreodată astea? întrebă Daniela, zâmbind într-un fel care, presupuse Adam, ar fi trebuit să fie idiosincratic.

Ținea în mână un trabuc din ciocolată.-Au devenit cam prozaice, recunoscu Adam. Sunt amuzante din

când în când, dar, în general, sunt folosite cu mult prea des pentru a-și păstra obișnuita aură de mister.

Daniela îndesă trabucul înapoi în cutia de pe raft.-Sunt întru totul de acord, spuse ea. Oh, uite, trandafiri din

marțipan.

Văzând-o grăbindu-se spre ghiveciul din ceramică, Adam desluși o oportunitate.

-Ascultă, Daniela, tre´ să merg la baia din josul străzii. Mă întorc cât ai clipi, în regulă?

-Bine, îi zâmbi Daniela, și Adam păși peste pragul magazinului.Într-o clipită, înconjură clădirea, se piti pe una dintre alei și își

îndesă mâinile în buzunarele paltonului, pescuind dintr-unul un dispozitiv butucănos. Tastând în grabă numărul pe care îl repetase pe durata întregii zile, murmură, în șoaptă:

-Roderick Acklerey, te implor.Un minut mai târziu, Rory reuși să scoată din haină cel de-al

doilea telefon pe care băieții îl posedau.-Trebuie să mă scoți de aici.Rory privi chiorâș telefonul, de parcă ar fi încercat să înțeleagă

mesajul pe care prietenul său tocmai i-l transmisese.-Bine, tu?-Ce e în neregulă cu tine? De ce suni atât de... ciudat?Roderick se încruntă, deși Adam nu îl putea vedea.-Eu, începu, destul de serios, mă îndrept spre partea mai

cherchelită a spectrului, dacă știi despre ce vorbesc.-E mijlocul după-amiezii, Rory.-Eu, Ivan și Jensen am jucat Zece Degete cu Marlene Prescott.Adam își arcui sprâncenele.-De ce mai joci tâmpenia aia, Rory? Sfârșești întotdeauna mangă.

Nu-i nimic ce n-ai făcut, ciudatule.Rory rânji.-Marlene e surprinzător de inocentă.Adam își scutură capul.-Unde ești, Roderick?-Baie. Coliba Chiuitoare.-Ei bine, am nevoie ca tu să vii și să mă iei de aici... prefăcându-

te că Ivan e bolnav și că ai nevoie de mine sau ceva.-Nu știu ce să zic, oftă Rory. Mă simt cam... amețit.-Roderick.-Mi-au mai rămas patru degete, replică celălalt, ridicându-și

degetele în cauză pentru a-și demonstra punctul de vedere. Sunt la egalitate cu Marlene. O să... vin după ce pierd. Sau câștig. Sau... pierd, căscă el. Da. Asta am vrut să zic. Pe curând.

După un zgomot puternic, conversația fu încheiată, și Adam, oftând, își aruncă obiectul în buzunar. Resemnat și sigur că-și va petrece o altă jumătate de oră cu Daniela Hookum, acesta o luă la pas spre strada principală, unde zări o altă potențială portiță de scăpare.

Eris Whiteley cobora treptele anticariatului, purtând pe brațe câteva cărți cu coperte răpciugoase. Purta o fustă în carouri, un pulover de culoarea untului, dresuri negre de lână, bocanci și o expresie gânditoare. Adam era inspirat.

-Hei, Pocnitoare!Privi în jur, și, observându-l pe Adam, își arcui sprâncenele.-Bună, Sorensen. Ce te...?Îi înșfăcă încheietura și o trase spre alee.-Am nevoie de ajutorul tău, spuse, drept răspuns pentru confuzia

din ochii lui Eris.-Bi...ne?-Sunt la o întâlnire...-Felicitări.-Sunt pe cale să-mi iau viața.Eris își dădu ochii peste cap.-Nu poate fi atât de rău. Cine-i fata?-Daniela Hookum.-E frumoasă. -Și drăguță, inteligentă și amuzantă, aprobă Adam. Dar a naibii

de plictisitoare. Știi cum unele fete încearcă să facă lucruri ‟interesante”? Asta exersează de săptămâni bune, sunt sigur... am îndurat trei ore, dar nu pot mai mult de atât. Trebuie să mă ajuți.

-Cum? întrebă roșcata, suspicioasă.-Doar intră în ciocolaterie și spune-mi că... nu știu, Ivan a avut un accident și ceilalți au nevoie de mine. -Adam... -Am menționat cumva că mă apropii grăbit de pierderea

definitivă a dorinței arzânde de a trăi?-E necinstit!-Pocnitoare, puicuța asta nu se încrede în cei care folosesc genți

de mână! Ce fel de persoană manifestă o opoziție morală față de gențile de mână?

-N-am de gând să te ajut să minți o fată, spuse Eris cu glas ferm. E josnic, și ar lăsa la iveală o distinctă lipsă de solidaritate din partea mea. Dacă ai fost de acord să ieși la o întâlnire cu ea, e corect s-o duci la capăt.

Adam își dădu ochii peste cap.-Părinții tăi știau cât de nasol o să se așeze lucrurile când te-au

numit Eris Strică-Tot-Ce-i-Frumos-pe-Lume Whiteley?-Îmi pare rău, oftă ea, și chiar părea sinceră. Serios, dar n-aș

putea.Eris își eliberă brațul (el îl ținuse strâns în tot acel timp) și îi oferi

un zâmbet încurajator.-Doar... ține-te pe picioare pentru alte câteva ore... apoi, îi poți

spune că vrei să te întorci la castel pentru cină sau ceva.-Dacă nu reușesc, asigură-te că Rory știe că e prietenul meu cel

mai bun, și spune-i lui Ivan că eu am fost cel care i-a luat economiile.-Nu mai fi atât de dramatic, îl admonestă Eris, amuzată.Își potrivi cărțile în geantă și purcese a se întoarce pe strada

principală.

-Și... mult noroc.Ostenit, Adam reveni în ciocolaterie. Daniela surâse prostește la

vederea lui.-M-am decis să iau niște brioșe și doi trandafiri de marțipan,

anunță ea, îndreptându-se spre tejghea.-Înțeleaptă alegere, aprobă Adam.Își scoase portofelul, și Daniela își arcui sprâncenele. Îi împinse

brațul la o parte.-Te rog. Nu mă insulta.Pufnind într-un râs molatic, își pescui câteva bancnote din

buzunar (‟Gențile de mână sunt uneltele misoginilor și ale fetelor stupide!” îl informase ea, cu ceva timp în urmă.).

-Nu cred în galanterie, continuă Daniela. De fapt, consider că manierele de tot felul sunt învechite.

Adam nu putea afirma că se opunea pe de-a-ntregul părții legate de galanterie, dar – în principiu, pentru că-i purta pică – nu rezistă urgiei de a întreba:

-Dacă manierele sunt învechite, atunci cum aș fi putut să te insult atunci când am încercat să plătesc? Vreau să spun, dacă nu există un standard social pentru chestiunile care dețin sau nu un caracter jignitor, cum ai putea tu să deții un standard cu ajutorul căruia să judeci ceva ca fiind jignitor sau nu?

Daniela clipi des.-Ce?-Eu...Dar se dădu bătut.-Nimic. Nu contează.Ajungând în fața șirului, Daniela își prezentă viitoarele bunuri

vânzătoarei, și Adam încercă să scornească o ieșire din acea situație. Câteva ore... încă câteva ore...

-Sorensen!Atât căpitanul echipei de hochei cât și partenera acestuia se

întoarseră la auzul numelui său. Ușa ciocolateriei se trânti în urma conturului subțire și mlădios, lipsit de suflu care era Eris Whiteley. Adam își simți străfundurile rostogolindu-se drept răspuns pentru expresia temătoare de pe chipul ei împurpurat.

-Ivan a avut un accident! spuse Eris, disperarea învăluindu-i cuvintele. Rory m-a trimis ca să te aduc de îndată! Nu știu sigur ce e în neregulă, dar...

Adam ar fi putut s-o sărute chiar atunci și acolo. În loc de asta, spuse:

-Nu, bineînțeles că nu, vin imediat. Daniela, nu te superi dacă mă duc, nu-i așa?

Daniela, care aproape că-și terminase de plătit lucrurile, se arătă extrem de confuză.

-Încă un minut, vin și eu, trebuie doar să...

-Ai face bine să te grăbești! i-o reteză Eris.-Nu vreau să-ți ruinez după-amiaza, Daniela, adăugă Adam.

Serios, îmi pare rău... dar nu știu cât va dura... poate că... ne vedem la cină?

-Oh... bine.-Îmi pare chiar tare rău, continuă căpitanul echipei de hochei.

Sper că asta nu-ți dă peste cap ziua. Nu prea mult, în orice caz.-Nu, e în regulă, înțeleg.Cu asta - și un sărut politicos pe obrazul Danielei – Adam o urmă

pe Eris spre ieșire, pășind grăbit. Afară, în vântul rece de toamnă, Adam așteptă să treacă cu bine de ciocolaterie înainte de a pufni în râs. Era molipsitor, deși Eris încerca din greu să-și reprime propriile chicote.

-Doar ca să știi, spuse ea, încercând să se încrunte, sunt tare dezamăgită de mine însămi.

-Oh, evident, replică el, sarcastic. Cine-ar fi crezut că ești o atât de bună actriță, Pocnitoare? Sunt impresionat, serios acum.

-Nu pune sare pe rană! Mă simt îndeajuns de vinovată! continuă Eris să râdă, acoperindu-și chipul cu una dintre palme.

Companionul său îi zâmbi.-Îmi pare rău, Pocnitoare, e oficial: mă ajuți să ies dintr-o situație

nasoală, minți o altă fată, scornești un accident... practic, ești Roderick Acklerey.

-Nu mă persifla, îl avertiză Eris, sau o să mă întorc acolo și o să-i spun Danielei Hookum unde te poate găsi.

-Ei, asta n-ar fi prea drăguț din partea ta. Fii mai prietenoasă, ce zici?

-Noi nu suntem prieteni, îi reaminti Eris. Doar, din câte îmi amintesc, potențiali.

-Ce-i drept, remarcă Adam. Dar, dacă nu ăsta a fost motivul pentru care m-ai salvat, atunci care a fost?

Eris își mușcă buza.-N-aș fi făcut-o, spuse ea, doar că... cred că... era ceva care...

cred că-mi plac foarte mult gențile de mână, asta-i tot.-Ei bine... mulțumesc, zâmbi Adam. Rămân dator, nu-i așa?

Haide, o să-ți cumpăr o ciocolată caldă...-Scuze, oftă Eris, scuturându-și capul. Ar trebui să mă întorc la

Luke, de fapt. Am plecat pentru doar câteva minute, trebuia să văd cum se mai descurca Jane. Era la anticariat, știi? Și... știi tu, așteaptă de ceva timp.

-Oh, corect. În cazul ăsta...-Îți mulțumesc, totuși.-Da, nicio problemă. Și... mulțumesc și eu.-Cu plăcere.

(Chiar, Chiar: Iunie, 1975)

-Te rog, Eris...-Pentru ultima dată, McLaggen, NU!Eris Whiteley trânti ușa băii Colibei Chiuitoare în urma ei,

lăsându-și fostul bun prieten devastat, pe cealaltă parte. Tânăra se îndreptă ezitantă spre chiuvetă, rotind robinetul și trecându-și mâinile tremurânde prin apa rece, fără vreun motiv.

Nu plânge, își ordonă. Nu plânge. Nu aici. Nu în public.Dar n-avea rost. Incapabilă să-și rețină lacrimile, Eris se grăbi

spre una dintre cabine (toate erau, din fericire, goale) și începu să scâncească. De ce o făcea să se simtă așa? De ce trebuia să facă totul cu mult prea greu? De ce acele două zile de la dizolvarea prieteniei lor fuseseră cele mai rele din întreaga ei viață?

Știa răspunsul la toate cele trei întrebări, dar asta n-o făcu decât să plângă chiar mai mult.

-Revino-ți, Whiteley, șopti ea, sughițând și tușind în același timp. Abține-te. Asta-i stupid. Trebuie să treci peste asta. Nu poți izbucni în lacrimi de fiecare dată când el îți vorbește!

Ușor, Eris începu să își urmeze propriul sfat. Lacrimile încetară a-i mai curge pe obraji, și răsuflarea îi reveni. Știind că fața trebuia să-i fie o adevărată catastrofă, ieși din cabină și își târșâi picioarele până la oglindă. O mână de apă reuși să îi ascundă pielea pătată și nasul roșu, dar nu putea face nimic cu privire la vinișoarele ce-i luaseră în stăpânire ochii, nimic, doar să aștepte.

Din păcate, tânăra nu avea îndeajuns de mult timp. Și Luke Harper aștepta.

Asta trebuia să fi fost cea mai groaznică întâlnire la care el fusese vreodată, și Eris ar fi fost șocată dacă i-ar fi propus o a doua. Desigur, Luke era îndeajuns de compătimitor, dar Eris părăsise separeul cu zece minute în urmă pentru a merge la toaletă, și el trebuia să fi devenit suspicios. Dar din nou, nu era vina lui Eris. Cum ar fi putut să știe că McLaggen avea să o acosteze în drumul ei spre baie, repetându-și pledoaria, aflat în căutare de iertare și aducând cu sine lacrimile lui Eris?

-O să fiu bine, își anunță Eris reflecția. Luke Harper e drăguț, dar dacă nu își dorește să ieșim împreună, voi fi bine.

Încercând din greu să-și țină capul sus, Eris părăsi baia. Din fericire, McLaggen plecase, și deci Eris fu capabilă să se întoarcă la masă fără vreun alt inconvenient. Luke Harper, chipeșul tânăr de la Estrenwyn aflat în anul VII care o rugase pe Eris să îi țină companie pe parcursul acelei zile cu doar o seară în urmă, o aștepta cu două pahare cu limonadă pline. Așteptase ca ea să se întoarcă înainte de a-și începe băutura, observă Eris.

Zâmbi sincer la vederea lui Luke.-Mulțumesc.

-Credeam că se poate să te fi pierdut, încercă Luke s-o tachineze, deși umorul nu era neapărat unul dintre talentele sale.

Se ridică de pe locul său în momentul în care ea ajunse la masă și se așeză.

-Nu, spuse roșcata. Am dat peste cineva, și acel cineva își dorea să vorbească, chiar acum. Îmi pare rău – a fost un gest tare nepoliticos din partea mea...

-Oh, chiar deloc. Te înțeleg, sorbi Luke din propria sa limonadă. Era individul ăla, McLaggen?

Surprinsă, Eris aprobă. Și el făcu întocmai, și rămaseră în tăcere încă o dată, până când Eris se simți obligată să spună:

-Ascultă, nu cred că ți-am mulțumit niciodată cum se cuvine pentru seara trecută. Eram... răvășită, așa cum ți-ai dat seama, fără vreun dubiu, și doar faptul că ai fost acolo... doar faptul că m-ai ascultat bolborosind lucruri lipsite de sens timp de douăzeci de minute a fost... neprețuit pentru mine. Deci... mulțumesc.

-Eris, am fost norocos să te ascult bolborosind lucruri lipsite de sens timp de douăzeci de minute, spuse Luke. Știu cum e să pierzi pe cineva în felul ăsta... vreau să spun, nu chiar, dar... am un frate, și de când a terminat școala... ne-am distanțat. E dificil, și-mi dau seama, așa că, dacă-ți vei dori vreodată să vorbești despre asta, voi fi aici pentru tine.

Avea ochi fantastici, flacăra muribundă a melancoliei arzând înăuntrul lor.

-Dar, continuă tânărul, nu vreau să te simți de parcă ești nevoită să ieși cu mine, doar pentru că am fost umărul pe care ai plâns aseară. Chiar îmi placi... îmi placi de mult timp, și cu cât petrec mai mult timp cu tine, cu atât te plac mai mult. Dar dacă ești astăzi cu mine doar pentru că te simți obligată, din cauza serii trecute... atunci nu trebuie să rămâi. Sincer, aș înțelege.

Eris își sorbi limonada pentru câteva clipe. Era oare posibil ca acest Luke Harper să fie la fel de romantic pe cât părea? Era oare posibil ca el să fie atât de dulce? Era oare posibil ca, cu doar două ore în urmă, Eris să-și fi dorit să contramandeze întâlnirea?

McLaggen nu părăsise încă gândurile lui Eris, dar prezența lui era, desigur, cu mult prea incomodă. Nu era o fată care să vrăjească oamenii ori să le dea speranțe false, dar, în acel moment, Eris Whiteley luă o decizie. Era un apogeu de neatins, dorința ei de a se îndrăgosti, și știa asta, pentru că o porțiune mult prea mare din inima ei îi era devotată altcuiva. Era, la urma urmei, un motiv în spatele faptului că nu avusese niciodată un iubit. În orice caz, asta nu însemna că nu-i putea plăcea mult de cineva, și nimeni din întreaga lume nu părea mai vrednic de una ca asta decât Luke Harper. Îi zâmbi.

-Chiar, chiar vreau să fiu aici, spuse ea.Și era sinceră.

(Contemporaneitate: Înșelat de Cealaltă Jumătate)

-Marlene, pe unde naiba ai umblat? vru să știe Miles Hampson, confruntându-și iubita în clipa în care o întâlni pe una dintre străduțele lăturalnice din Badgley.

Marlene se gândi la asta, mintea fiindu-i oarecum încețoșată din cauza băuturii și capul învârtindu-i-se în cercuri.

-Miles, sunt doar puțin beată, îl informă ea. Doar un piculeț. Și tu ai întârziat tare, tare mult. Am fost la Coliba Chiuitoare.

Ridicându-se pe vârfuri, Marlene își încolăci brațele în jurul tânărului și îl sărută (cu o pasiune inspirată de beție), ceea ce îl făcu pe Miles să uite de faptul că acea fată îl scosese din sărite. Într-un final, Marlene se îndepărtă și bâigui pe un ton acuzator:

-Și ești de rahat când vine vorba de punctualitate.

*Pe o pereche de trepte din apropiere, Adam se ascundea în

spatele celor trei prieteni ai săi.-Sunt confuz, spuse Ivan, îndeajuns de beat cât să fie confuz, dar

îndeajuns de treaz cât să își asume această afirmație pe un ton neutru. Ce s-a întâmplat cu fata cu care erai?

Jensen, cel mai mic dintre cei care băuseră, găsi întreaga chestiune amuzantă și pufni în râs. Rory își dădu ochii peste cap și mormăi:

-Amator.-F-f-f-fata c-c-cu car-re a ieși-șit! repetă Jensen, trupul ciolănos

zguduindu-se din cauza hohotelor de râs.-Deci, ce s-a întâmplat cu ea? se interesă Ivan.-E în viață, din câte știu eu, spuse Adam. Dar dacă se întâmplă s-

o vezi pe Daniela Hookum prin apropiere, Ivan, ar fi briliant dacă ai menționa ceva despre cum ai leșinat și dat la boboci într-un birt.

*

-M-am distrat de minune, spuse Emmeline Rossum, și Felix Crawford o ajută să se urce într-o trăsură.

-Da, și eu.-Poate că am putea să o facem din nou? sugeră ea.-Ăă, da, poate, spuse Felix, aprobând.Nu fusese o întâlnire nasoală, nici pe departe. Nimic excepțional

sau bizar nu se întâmplase, și conversația fusese întreținută cu ușurință. Emmeline Rossum era, desigur, tare frumoasă, și poate că era ceva între ei care se asemăna vag cu acel soi de chimie, dar...

Era acolo sau nu era, și...

(Trupa favorită a lui Emmeline Rossum era Pitagoricii și Sunetele Perpendiculare, și nu știa nimic despre cântecele care nu erau difuzate la radio. Nici nu-i păsa despre hochei, la nivel profesionist.)

... și nu era.-Uite, Emmeline, ești tare drăguță, începu Felix, și ziua de azi a

fost tare drăguță...-Dar nimic mai mult nu se poate întâmpla? îl completă tânăra.Felix se arătă confuz.-Te rog, Felix, ai folosit structura ‟tare drăguță” de două ori în

acea micuță afirmație. Ar trebui să fiu de-a dreptul proastă pentru a nu-mi da seama încotro se îndreaptă conversația.

-Îmi pare... rău?-Să nu-ți pară, zâmbi ea, sărutându-l pe unul dintre obraji. Și eu

cred că a fost o zi tare drăguță, ziua de azi.-Bun. Mă bucur.-Dar, continuă Emmeline, mă tem că nu vom putea împărți o

trăsură, acum că suntem doar prieteni.-Cu totul adevărat.

*

-Deci, ascultă, spuse Eris Whiteley, potrivindu-și brațul în jurul spatelui lui Luke Harper, perechea înaintând pe strada principală, m-am gândit la cum am fost, într-un fel... distrasă, în ultimul timp.

-Oh.-Și e un motiv în spatele acestui inconvenient, continuă Eris. Nu

vreau să crezi că e vina ta în vreun fel. Cu școala, și toată... drama... cred că am fost doar...

-Distrasă? sugeră Luke, zâmbind.Eris aprobă, oglindindu-i expresia.-Îmi pare rău, își reiteră ea pledoaria.-Păi, cugetă Luke, se prea poate ca și eu să fi fost la fel.Sinceră să fie, Eris nu băgase de seamă.-Nu sunt îngrijorat. Deși, totuși, ăăă – felul în care ai început, eu...

am crezut că discuția asta avea să o ia pe un cu totul alt drum.-Ce drum? întrebă Eris, inocentă. O idee îi veni în minte.-Oh, doar nu credeai că aveam de gând să mă despart de tine,

nu-i așa? pufni ea în râs.-Nu, nu, eu... mormăi el, evitându-i privirea. Nu contează.-Ce era? îl constrânse Eris, curiozitatea crescându-i. Spune-mi.-Nu, e doar... nu-i important.-Atunci de ce nu vrei să-mi spui? se agăță de brațul său, zâmbind

în clipa în care observă că roșea. Haide, Luke, sunt curioasă!-Nu e important, insistă el, și tonul îi era serios.

Eris era pe cale să-și recapituleze cererea, dar ceea ce-i ocupa mintea lui Luke și îi împurpura obrajii o izbi din plin.

Te iubesc.

Nu pot s-o spun înapoi... nu e că nu… că nu-mi pasă de tine foarte mult, pentru că-mi pasă... Nu pot spune asta până când n-o spun cu adevărat și complet și fără granițe și e iubirea care te ridică...

Andrew poartă pică.

Mi-e teamă că ai căzut în categoria ‟fete rele” alături de noi, roșcato. Fetițele cuminți spun ‟Te iubesc”.

-Luke, bâigui Eris, strângând mâna iubitului său într-a sa, sunt chiar, chiar bucuroasă că sunt aici, cu tine.

Și era – pe aproape, cel puțin – sinceră.

*

-Încă trăiești, proclamă Hestia Burbage, aruncându-și brațul pe umerii înguști ai lui Jane Griffiths. Fără disconfort... fără bizarități... doar o drăguță, relaxantă zi de sâmbătă.

Jane nu putu să nu pufnească în râs, conducându-și prietena pe drumul spre Academie.

-Am stat într-un colț al oficiului poștal, jucând table și cărți pentru trei sferturi din zi, până când vrăjitoarea aia ne-a dat afară, îi reaminti ea. Apoi am fost la anticariat și am discutat cu una dintre angajate despre cum prețurile la manuale vor suferi o creștere inevitabilă. Ai de gând să te prefaci că n-ai fost plictisită în tot acel timp?

-N-am fost plictisită! insistă Hestia. Serios, a fost grozav să-ți vorbesc... nu ți-am văzut mai mult decât creștetul capului de o întreagă săptămână. În orice caz, pun pariu că suntem primii oameni din istorie care au fost dați afară din oficiul poștal.

Jane zâmbi recunoscătoare, dar rămase în tăcere pentru o bună bucată de timp.

-Ascultă, Hestia, începu ea. Am făcut ceea ce ar fi trebuit să fac?-Ce vrei să spui?-Vreau să spun... ar fi trebuit să... mă despart de el? Chiar acolo,

pe loc, fără ca... fără ca măcar...?Deodată, Jane încetă: încetă să mai înainteze, încetă să mai

vorbească, și – pentru un moment – încetă să mai trăiască.-J, ce e în nere...?

Dar atunci, Hestia zări ceea ce Jane observase deja. În josul străzii era Alexei Metenney. Se sprijinea de geamul vitrinei unui magazin, și nu era singur. Șeful de Promoție părea să poarte o conversație serioasă cu Carlotta Meadows. Hestia înșfăcă brațul prietenei sale, căznindu-se s-o tragă deoparte.

-Janey, haide, să...-A spus că n-o iubește, murmură Jane, fără suflu. A spus că n-o

place. A spus că nu-i va mai vorbi nicicând, dacă eu..., își închise ochii, neputând să-și controleze buzele tremurânde. Trebuie să plec.

Întorcându-se, Jane o luă la goană în direcția opusă.

(13 Noiembrie, 1971)

-Ai încredere în mine? întrebă Alexei cel de paisprezece ani, și, deși ochii îi erau strâns închiși, Jane putea auzi zâmbetul pe care îl purta.

-Da, spuse ea. Deși, nu știu de ce... dacă mă împiedic, jur pe tot ce am mai Sfânt, o să...

-Nu o să te împiedici, îi promise Alexei, ajutând-o să înainteze. Doar ține-te de mine, și vom ajunge în curând.

-Și de ce e necesară tăinuirea asta absolută? se interesă iubita lui.

În ciuda protestelor sale, în orice caz, Jane simțea nerăbdarea alunecându-i pe șira spinării. Nu-și putea coborî zâmbetul de pe buze.

-Nu este necesară, murmură Alexei. Îmi place ideea, atâta tot. Ai grijă pe unde calci, aici...

Jane păși cu grijă înainte și observă că pământul de dedesubtul picioarelor sale era acum acoperit de iarbă, nicidecum de piatră.

-Ai de gând să mă omori, nu-i așa? îl șicană ea.-Nu. Nu intenționam s-o fac, vreau să spun. Nu, până acum.Încercă să îl împingă, dar nu izbuti, căci... ochii îi erau închiși.-În regulă, am ajuns, anunță el într-un sfârșit. Te poți uita acum.Jane își deschise ochii și privi scena din jurul ei. Perechea

cucerise un mic deal, chiar la periferie. Un câmp cu iarbă înaltă se întindea dinaintea lor, și flori sălbatice creșteau peste tot. Jane își privi iubitul.

-Asta-i frumos, spuse ea. Dar nu prea cred că a meritat toată osteneala, Alexei.

Alexei își dădu peste cap ochii căprui. Își potrivi palmele pe șoldurile ei, și ea își încolăci brațele în jurul gâtului său.

-Te iubesc, șopti el.Jane încetă: încetă să mai zâmbească, și – pentru un moment –

încetă să mai trăiască.-Chiar? întrebă ea.Alexei aprobă.

Nesiguranța cauzată de răspunsul ce întârzia să apară îi luă în stăpânire chipul, dar Jane era cu mult prea agitată pentru a-i putea frânge dubiile de îndată. Într-un sfârșit, se găsi zâmbind din nou. Tânăra de paisprezece ani se ridică pe vârfuri și îl sărută.

-Și eu te iubesc, chicoti ea.-Chiar?-Da.-Și a meritat toată osteneala?Zâmbetul lui Jane se mări.-Fără vreun dubiu.

(Patru Ani și Două Zile Mai Târziu)

Înainte ca ușa dormitorului să se închidă în urma lui Eris, roșcata ajunse lângă Jane. Cea din urmă era întinsă pe pat, acoperită până la gât de pături. Ochii îi erau roșii din cauza lacrimilor.

-Hestia a spus că ați... începu Eris, dar se opri.Își luă prietena de mână, strângând-o încet.-Îmi pare atât de rău – n-ar fi trebuit să te oblig să... Jane, îmi

pare atât de rău.-Nu e vina ta, tuși Jane, ridicându-se în șezut. Ai făcut ceea ce

trebuie, serios, dar eu... eu doar... nu-l pot vedea așa... și eu...-Am auzit, o întrerupse o nouă voce.Marlene apăru în prag, cu o geantă în mâini și o expresie

determinată pe chip.-Ciocolată, clarifică situația, ridicând geanta. Și lichior.Jane se chinui să afișeze un zâmbet slab. Marlene luă loc pe patul

ei.-Vei fi bine, spuse blonda.-Vei fi bine, aprobă Eris.Și, încă o dată, Jane începu să plângă.

Capitolul VIII – Prietenii vor fi străini

-O urăsc.Jensen oftă.-Adam, tu...-Nu. E țăcănită. E smintită de-a binelea. Și-a ieșit din minți.-Poate că e doar...

-O aperi! exclamă Adam pe un ton tăios, întorcându-se spre prietenul său.

-Nu, protestă Jensen dintr-o suflare. Nu, n-o fac. Ai dreptate. Ai completă și absolută dreptate.

-Păi normal că am dreptate, replică celălalt, continuând să pășească hotărât de la un capăt al dormitorului spre celălalt. Care mai e și problema ei, în orice caz? De ce e atât de...? De ce nu poate pur și simplu să...?

Se opri, luând o gură generoasă de aer.-Eris Whiteley îmi va aduce moartea într-o bună zi.

*

-Ar trebui să pecetluim pactul cu un sărut? întrebă Carlotta pe un ton sec.

În ochii-i migdalați licăreau victoria și amuzamentul. Satisfacția de a câștiga în urma unei lupte lungi și împovărătoare era poate chiar mai îmbucurătoare decât ușorul triumf pe care îl resimțea de obicei.

-Ce-ar fi să dăm doar mâna? replică Alexei în șoaptă, ridicându-și brațul.

Carlotta își potrivi propria palmă, cu mult mai mică și mai fină, înăuntrul strânsorii sale, apropiindu-se degrabă și ridicându-se pe vârfuri, astfel încât nasurile să li se atingă.

-Ne vedem vineri, spuse ea, înainte de a se da înapoi și a-l ocoli.Se îndepărtă, buzele rujate cu îndemânare fiindu-i arcuite într-un

zâmbet.

*

-Rory, îmi pare rău! Roderick, ascultă-mă!Rory făcu stânga împrejur, fixându-l cu privirea pe tânărul care

mergea în urma sa.-Și de ce dracului ar trebui să fac asta, Altair?Altair Acklerey tresări, replica pricinuindu-i durere.-Pentru că sunt fratele tău.-Asta, sublinie Rory, furia încărcându-i cuvintele precum

electricitatea, e a doua minciună pe care mi-ai spus-o astăzi.Se întoarse și plecă.

*

-Sunt atât de proastă! suspină Eris, îngropându-și chipul în batista pe care companionul ei i-o înmânase cu doar câteva momente în urmă.

Ivan Caldwell, cel care se afla alături de ea pe coridor, o bătu pe spate cu stângăcie. A spune că Ivan era cu totul nepriceput când venea

vorba de sexul frumos ar fi incorect, dar acesta nu a găsit niciodată un fel de a opri o fată din plâns atunci când asta era tot ceea ce ea își dorea să facă.

-Eris, nu ești proastă.-Ba da! îl contrazise vocea lui Eris, părând să iasă la iveală

dinăuntrul batistei. Sunt cea mai proastă ființă umană... cea mai proastă creatură care a umblat vreodată pe mapamond! Și mai sunt și o cățea! răbufni încă o dată în hohote de plâns.

-Nu ești atât de rea, încercă Ivan să o consoleze. Haide... ce s-a întâmplat? Nu poate fi atât de îngrozitor...

Sughiț.-Este, totuși, șopti cu disperare. Știi, în toate certurile la care am

fost părtașă de-a lungul anilor... cu Sorensen, cu Andrew... sunt atât de obișnuită cu faptul că, mai mereu, ei sunt cei vinovați. Dar asta... asta-i numai vina mea.

Ivan se încruntă.-Nu te înțeleg, Eris, spuse el. Îmi poți explica?-N-n-nu, murmură roșcata. Nu poți înțelege. Nimeni nu poate

înțelege... nici măcar eu nu înțeleg, în numele a tot ce e Sfânt.-Eris...-Dar, Ivan, mă vei urî pentru asta.Tânărul își potrivi brațul pe umerii ei înguști.-Nu te voi urî, o asigură el, într-o șoaptă caldă.Eris începu să își recapete cumpătul, părând să frământe batista.-Mă vei urî. Eu mă urăsc.Ivan oftă.-Haide, Eris. Orice o fi, sunt sigur că vom putea scorni vreun fel

de a-i da de capăt.-Nu putem, totuși; asta-i doar... -De ce nu începi cu începutul? o întrerupse Ivan. Doar... începe

cu începutul și spune-mi ce s-a întâmplat.Eris răsuflă într-o manieră dramatică.-Păi... cred... cred că a început în dimineața asta.

(Dimineața Aia)

-Se scriu cântece despre dimineți ca asta, observă Eris, în clipa în care trecu pe lângă fereastra prin care lumina caldă a soarelui curgea.

Donna își dădu ochii peste cap.-E prea devreme pentru soiul ăsta de gunoaie, spuse ea. Jur,

dacă-ți mai asumi chiar și o afirmație pozitivă, n-o să mai stau lângă tine la micul-dejun.

-Și eu ce-o să mă fac? întrebă Eris pe un ton sardonic, întorcându-se pentru a merge cu spatele, alături de prietena ei. Nu e ca și când aș avea pe altcineva în vastitatea universului cu care aș putea sta la micul dejun.

Donna își încrucișă brațele la piept.-Ai putea sta cu Sorensen, sugeră ea. Din câte am văzut, voi doi

v-ați comportat destul de prietenește în ultimul timp.Eris pufni în râs.-Geloasă?-Curioasă, o corectă Donna, pe deplin hotărâtă. Sunteți voi doi...?-Încercăm doar să ne înțelegem, o întrerupse Eris cu ușurință. Nu

se întâmplă nimic între noi... nu suntem nici măcar prieteni cum se cuvine. Noi doar... încercăm să facem lucrurile să meargă.

-Și vă bucurați de un succes răsunător, se pare.-Succesul e doar comparabil cu efortul pe care îl depunem, o

informă Eris. Pentru binele școlii și al fălcii lui Harlan Mazello.Dar asta era o minciună, și Eris știa asta. În clipa în care au ajuns

la poalele scărilor, tânăra categorisi gestul drept un act de falsitate, al cărui scop nici chiar ea nu îl înțelegea. Desigur, se ciondăniseră de câteva ori, dar, după toate considerentele, să se înțeleagă cu Adam Sorensen era aproape înspăimântător de ușor.

-Bună dimineața, Eris... Donna... vociferă Felix Crawford, în momentul în care cele două fete se așezară la masa de lângă el.

Felix – ca și Donna – era îmbrăcat în echipamentul de hochei.-Vii la meciul de azi, Eris?-Nu le ratez niciodată, replică ea. De aici și actualul meu

patriotism..., indică spre eșarfa sângerie cu dungi albastre care îi atârna în jurul gâtului.

-Eris, porți aia în fiecare zi, o dojeni Donna. N-aș numi asta patriotism nici în ruptul capului.

-O port doar când e frig afară, și doar cu uniforma, i-o întoarse Eris. N-o port niciodată cu haine obișnuite. Așa arăt stima pe care o port echipei mele.

-Echipa adversă pare mai dornică ca noi să câștigăm decât tine, spuse Donna pe un ton tăios.

-Ba nu. Nu pare, nu-i așa, Felix? Se întoarse spre tânăr în căutare de sprijin, dar acesta se

încruntă.-Nu știu ce să zic, Eris, ceva îmi spune că mulți dintre ei poartă

mai mult stacojiu și albastru decât tine, chiar acum. De fapt..., oftă, analizându-i ținuta, având în vedere că bluza ta e, într-un fel, galbenă, și pantofii tăi sunt verzi... socotesc că-i susții pe cei de la Santobrocre și Geopsia, nicidecum pe noi.

-E un pulover de culoarea untului, în numele Domnului! protestă Eris, privind-o pe Donna râzând. Voi doi sunteți ridicoli.

-´Neața, Hunt, se auzi vocea lui Adam Sorensen, în timp ce acesta apăru, ocupând locul din capul mesei celor de la Azutrine. ´Neața, Crawford... Pocnitoare.

Își unse o felie cu gem, înainte de a se întoarce și a-și potrivi picioarele în jurul spătarului scaunului pentru a-i putea privi pe ceilalți

trei. Era într-o dispoziție de zile mari. Era într-o dispoziție indusă de meciul de hochei, și radia de-a dreptul, observă Eris, analizând maniera în care părul său părea chiar mai dezordonat în acea dimineață, și cea în care un zâmbet strâmb îi era fixat pe chip. Înghițind o îmbucătură, Adam o privi, la rându-i, pe Eris.

-Doamne, Pocnitoare, dar știu că-ți vine greu să ții în tine tot patriotismul ăsta, am dreptate?

-Tăcere, îți poruncesc, rânji ea, roșind.

(O Nehotărâre)

Dragă Roderick, spunea scrisoarea Elfridei Wainwright, începând într-un fel previzibil.

Rogu-te, acceptă-mi cele mai sincere scuze, căci mi-a luat atât de mult să răspund ultimei scrisori pe care mi-ai trimis-o. După cum îți poți imagina, viața a fost tare încărcată pentru familia mea în ultimele săptămâni. Întâmplător îți spun, cât de bizar îmi pare acum că folosesc termenul ‟familie” pe un ton ce nu emană vină, rușine, teamă, ori falsă mândrie. Întreaga chestiune a luat, cu siguranță, o întorsătură neobișnuită în decursul ultimilor ani... chiar mai mult, în ultimele săptămâni.

Deci, ți-am spus în ultima mea scrisoare că eram puțin îngrijorată cu privire la Artemesia, din cauza vocabularului pe care îl deține, cu mult prea bogat pentru un copil de vârsta ei. Ei, am adus un doctor acasă cu doar o zi în urmă, și – am omis să-i spun că unele dintre cuvintele pe care odrasla mea le cunoștea îmi erau străine chiar și mie – am aflat că micuța mea copilă de doar trei ani este briliantă pentru vârsta ei. M-a sfătuit să am mare grijă de ea, căci, așa cum reiese, cei cu multe cunoștințe pot găsi și multe motive de a fi nefericiți. I-am promis că îi voi acorda fiicei mele o atenție sporită, preocupându-mă de cerințele și nevoile ei. În afară de asta, Artemesia este perfect sănătoasă... deși, poate că puțin prea excentrică. Asta va deveni din ce în ce mai interesant, odată cu creșterea ei.

Theodor este bine și el. A fost la fel de răscolit ca și mine de ceea ce doctorul Waldemar a spus luna trecută, despre cum nu voi putea să mai am copii, dar ne revenim, pe cât de bine putem. Și poate că e mai bine: această așa-zisă viață pe care o trăim în momentul de față e îndeajuns de periculoasă cu doar Artemesia. Bineînțeles, Artemesia este cu mult mai furtunoasă și de nestăpânit decât obișnuitul copil de trei ani, aș spune (îmi amintește de tine... și de Theodor... dar din nou, Theodor mi-a amintit întotdeauna de tine).

Am dat peste Ophelia zilele trecute. Mi-a spus că a rupt logodna cu tânărul după care a alergat o viață întreagă, și am

o mică bănuială cu privire la cel care i-a sucit mințile de data asta. Dumnezeule, nu pot decât să sper că zvonurile sunt false în cazul de față; Ophelia nu mi-a confirmat ori negat nimic. S-a arătat, incontestabil, rece, dar cel puțin n-a fost Domitilla, căci n-aș mai fi fost prin preajmă pentru a-ți putea scrie. Sper că și tu îmi vei scrie dacă vei auzi ceva despre Ophelia. Cred că-mi cunoști opinia cu privire la Azriel Branhold până acum, drag verișor.

Ei, mi-am făcut curaj până acum pentru a menționa asta: te rog, nu te înfuria. Unchiul Edgar mi-a scris despre mica voastră ceartă. N-am de gând să-ți recomand să le oferi fraților tăi șansa la pace – asta ar fi o ipocrizie din partea mea -, dar nu cred că unchiul nostru merită să țină piept mâniei tale, Roderick. A făcut atât de multe pentru noi (pentru mine și tine), și pun rămășag că își dorește să consolideze un soi de relație cu tine înainte de a fi prea târziu. Te rog, nu interpreta asta ca pe o părere despre decizia ta de a fugi de acasă, despre cearta ta cu Altair și Colista, ori chiar despre dezacordul tău cu unchiul Edgar: nu-mi doresc decât ce-i mai bun pentru tine, și nu mă pot gândi la nimic mai bun decât o relație sănătoasă cu cineva din familia asta (cu ironie, de această dată) căruia chiar îi pasă de tine. În afară de mine, desigur.

E bizar că acum eu sunt cea care îți oferă sfaturi, Roderick, când, cu doar câțiva ani în urmă, viața mea era un lanț slăbit de decizii sărăcăcioase și principii incerte. Lucrurile s-au schimbat atât de mult: nu mai ești un mic băiețel, și eu nu mai sunt o Acklerey. Poate că sunt cea mai puțin demnă din întreaga lume de a-ți da sfaturi, dar o fac din dragoste și nimic mai mult.

Apropo, am primit adineauri o scrisoare de la Altair – bizar, nu-i așa?

Ține-i aproape pe cei pe care îi iubești, și amintește-ți asta – oriunde vei fi, orice vei faci – eu te voi iubi. Theodor și Artemesia îți trimit, de asemenea, toată dragostea lor.

A ta pentru veșnicie, Elfrida.

Rory împături scrisoarea și și-o potrivi în buzunar: marginile îi erau deja moi din cauza împăturitului și despăturitului, deși o primise cu doar o oră în urmă. Oftă.

-Ești pregătit, amice?Era Adam. Apăru dintr-un colț al vestiarelor, ținându-și crosa

șlefuită cu îndemânare în ambele mâini și purtând o expresie bizară,

un melanj de nebănuită speranță (pentru joc) și îngrijorare (pentru cel mai bun prieten al său). Roderick, în schimb, făcu tot ce-i stătea în puteri pentru a risipi nehotărârea care îi atârna greu pe umeri.

-Sunt pregătit, replică el.Nu se putea gândi la Elfrida atunci. Nu se putea gândi la sfatul ei,

la unchiul lui, la Colista, Altair, sau orice altceva. Atunci, trebuia să fie doar hochei: poarta și mingea, și abilitatea sa de a le conecta pe cele două. Hochei.

-Ești sigur?Rory își ridică crosa (un cadou pentru cea de-a cincisprezecea sa

aniversare... de la unchiul său, Edgar).-Absolut.

(Urmărire)

-Întârzii, am dreptate? spuse o voce, în timp ce Alexei ajunse în salonul de la cel de-al patrulea etaj.

Tresări în clipa în care o zări pe Carlotta ridicându-se de pe canapeaua din apropierea șemineului. Tânăra purta o fustă care îi făcea picioarele subțiri să pară cu mult mai lungi decât erau, și un pulover roșu, care îi scotea în evidență trupul zvelt.

-Carlotta, ți-am spus în sat că am nevoie de timp departe de... tot. Pentru a gândi.

Șeful de Promoție se albi la față în clipa în care o văzu apropiindu-se de el.

-Întrerup cumva acest îndelungat proces de gândire, Alexei? întrebă ea în șoaptă.

-Nu, dar ai de gând să încerci să mă convingi că...-Liniștește-te, îl întrerupse ea. Nu așteptam ca tu să cobori

pentru a merge la meci. Voiam doar să scap de Connor Chambers... încearcă să mă facă să ies cu el la o întâlnire de ani buni, spuse, dându-și părul lung și castaniu pe spate și așteptând o reacție din partea companionului său.

Acesta refuză să îi întâlnească privirea.-Poate că asta ar fi o idee bună, afirmă el în cele din urmă.

Connor Chambers e un băiat cumsecade...Carlotta zâmbi strâmb.-Dar eu nu-l vreau pe Connor Chambers.Alexei hotărî că ar fi prudent să plece. Ea îl urmă.-Ești de-a dreptul prost, știi? spuse ea, perechea începând s-o ia

în josul coridorului, el părând cu mult mai grăbit. Nu te mai vezi cu nimeni, și încă te comporți de parcă faptul că mă placi e ceva pentru care trebuie să te simți vinovat.

-Asta, spuse Alexei, oprindu-se brusc, e pentru că mă vedeam cu cineva când noi... când ne-am...

-Sărutat, îl completă ea.

Alexei continuă să meargă. Ea îl urmă.-Nu vreau să vorbesc despre asta chiar acum, oftă el. Vreau doar

să ajung la meciul de hochei și să uit de...-Să uiți de ce? pufni Carlotta. Să uiți de Jane? întrebă, cu o voce

ca de gheață. Pentru că se pare că ea te-a uitat pe tine. Sau eu sunt cea de care vrei să uiți, Alexei? Sincer acum, ești atât de prost. Ești Șef de Promoție... inteligent, talentat, amuzant, și te comporți ca un cățeluș pierdut, doar pentru că...

-Carlotta, ceea ce noi am făcut a fost greșit! Ceea ce eu am făcut, asta a fost de neiertat!

-Dar de ce? întrebă șatena, găsindu-se la poalele scărilor de marmură. Pentru că niște deprinderi stupide spun asta? De ce ar conta? De ce nu poți pur și simplu să te iei după ceea ce simți?

-Carlotta, te rog. Doar... n-o face, o imploră el, pe de-a-ntregul disperat.

Carlotta oftă. Îl urmă în tăcere pentru o bună bucată de timp, până în clipa în care ajunseră pe pajiște. Privi terenul de hochei înainte de a vorbi.

-Nu ai negat, știi?-Ce n-am negat? întrebă Șeful de Promoție.-Am spus că te simți vinovat pentru că mă placi, îi reaminti

Carlotta, fixând cu privirea cerul albastru.Era o dimineață rece, și ea își uitase paltonul.-Și nu ai negat faptul că mă placi.Alexei se opri.-Ascultă, Carlotta...-Uite... meciul trebuie să se fi terminat, îl întrerupse ea, căci, într-

adevăr, studenții puteau fi văzuți ieșind de pe teren și îndreptându-se spre Academie.

-Deja? -Cred, spuse Carlotta, arcuindu-și sprâncenele, că toată

alergătura asta a fost pentru nimic.Apoi, dându-și din nou părul pe spate, o luă la pas spre școală. El

o urmă.

(Prieteni)

-Nu vii la petrecere? întrebă Adam, și brusca sa remarcă o făcu pe Eris – care crezuse, până atunci, că era singură – să icnească.

Potrivindu-și o șuviță răzleață de păr roșcat după ureche, tânăra își scutură capul.

-Nu – mă întâlnesc cu Luke pentru un prânz târziu.-Un prânz târziu? repetă Adam.Se apropie de ea, privind-o cuibărindu-se într-un colț, pe pervazul

unei ferestre.-Nu e nici măcar douăsprezece și jumătate.

-Păi, recunoscu Eris, nu mă întâlnesc cu el până la două. Are teme de terminat.

-Înțeleg. Deci, întrebarea rămâne în picioare: de ce ai abandonat petrecerea dată de echipa ta în cinstea bine-meritatei victorii? Știam eu că n-ai nici pic de patriotism în tine.

-Petrecerea a început acum mai bine de două ore, și va continua, fără vreun dubiu, pentru mult mai multe ore, spuse Eris. Nu fac decât să iau o pauză. E o zi frumoasă.

Adam ridică din umeri, sprijinindu-se de zid și îndesându-și mâinile în buzunarele pantalonilor, parte a echipamentului de hochei.

-Presupun. Dacă-ți plac soiul ăsta de chestii.Eris îi zâmbi.-Nu mai fi atât de aspru și încăpățânat. E frumoasă, și știi asta,

oftă ea.Adam privi și el imaginea care îi atrăgea atenția tinerei. Pâlcuri

de copaci goi în miezul cerului cenușiu.-Iubesc luna noiembrie, remarcă ea.-Iubești luna noiembrie? Cine iubește luna noiembrie?-Ce vrei să spui?-E... e atât de obișnuită. Noiembrie. Copacii nu mai sunt roșii și

galbeni, și nu-i zăpadă. E doar... moartă.-E tăcută, îl corectă Eris. E... contemplativă.-Luna? Luna e contemplativă?-Da, insistă roșcata. Îmi place. În general, mi se pare o lună tare

neglijată. Oamenii iubesc iulie pentru că e caldă și senină, și iubesc decembrie datorită Crăciunului, și iubesc octombrie și aprilie, pentru că totul de-abia dacă începe să se schimbe... dar noiembrie e trecută cu vederea în mod nejustificat.

Adam își scutură capul. Era pe cale să își treacă o mână prin păr, dar își dădu seama la țanc, jucându-se, în schimb, cu marginea puloverului său albastru.

-Îmi place martie, spuse el. Cred că martie e o lună neglijată.-Martie merită să fie neglijată, proclamă Eris. Nu văd de ce am

avea nevoie de ea. E partea din an care nu face decât să se întindă... toată strălucirea Crăciunului e deja risipită, și nu poți găsi nimic... primăvăratic de făcut, nu încă. E doar... acolo.

Realiză că asta trebuia să fi sunat jignitor.-Fără supărare.-Nu-ți face griji. Poate că nici mie nu mi-ar plăcea martie, dar

atunci e ziua mea.Eris pufni în râs, acoperindu-și buzele cu una dintre palme.-Îmi pare rău, se scuză ea. N-am intenționat să ofensez în vreun

fel luna în care te-ai născut. Cu toții trebuie să iubim luna în care ne-am născut – chiar dacă e august, suntem nevoiți s-o iubim.

-Doamne, cât urăsc august, replică Adam.-Ceva cu care suntem de acord, atunci.

-Bună treabă. Eram pe cale să începem un război de proporții.Eris zâmbi.-Ascultă, începu, nu mă întâlnesc cu Luke până la două... vrei să

mergem la o plimbare? Nu sunt sigură că-mi doresc să mă întorc la petrecere. Bineînțeles, dacă tu-ți dorești, ești mai mult decât îndreptățit să mă refuzi. Eu doar...

-Nu, e-n regulă, să mergem la o plimbare.Eris se dădu jos de pe pervaz, și, în clipa în care îl văzu pe Adam

vrând să iasă afară, își scutură capul.-Nu, nu acolo. Vreau să ne plimbăm prin castel... e întotdeauna

atât de tăcut sâmbătă, după meciurile de hochei.Ridicând din umeri, Adam o urmă. Spre surprinderea lui, nu îl

îndruma spre Turn, ori spre cel de-al treilea etaj, care oferea o excelentă priveliște asupra lacului, sau spre unul dintre coridoarele cu mult mai împodobite. Se îndrepta spre subsol.

-Pentru cineva care-i mereu numa´ ‟raze de soare, acadele și curcubeie”, subsolul ar trebui să fie o destinație teribil de sumbră.

-Îmi place lumina torțelor.Ajunși pe un coridor ales la întâmplare, îndeajuns de întunecat

pentru ca torțele să fie aprinse chiar și atunci când restul castelului era îmbăiat în lumina zilei, se așezară.

-Deci, începu Eris după o scurtă tăcere, sprijinindu-și creștetul de zidul de piatră din spatele ei, despre ce-ți dorești să vorbim?

*

-Prima dată când ai distrus ceva, spuse Adam, și Eris afișă o încruntătură.

-Dinadins sau din întâmplare?-Dinadins, presupun.-În regulă, bine, cugetă pentru câteva momente. Aveam opt sau

nouă ani... am scos ușa unui șifonier din balamale.-Mamă! exclamă Adam, impresionat. De ce?-Cred că ți-ai dat deja seama, dar eram furioasă, oftă Eris. Arthur

– unul dintre copiii pe care bunica mea îi adăpostește – a ascuns ceva de-al meu în șifonierul ăla și l-a încuiat. Nu aveam cheia, așa că... m-am descurcat fără ea.

-Da, asta sună ca ceva ce ai face.Eris își dădu ochii peste cap.-Rândul meu, anunță ea. Prima... prima carte pe care ai citit-o

vreodată.-Să mor dacă știu. A ta?-‟Pantofii de balet”. M-a făcut să vreau să devin actriță. Am una

bună pentru tine, acum: prima dată când ai încălcat regulile.

-Ușor, rânji Adam. Aveam cinci ani. Am furat scăpărătoarea tatei și am dat foc arbuștilor din fața casei vecinilor... și pisicii lor, din câte îmi amintesc. Rândul meu: prima ta băutură alcoolică.

-Vodka. Subiect nou. Ăăă... prima... prima dragoste.Adam zâmbi, înainte de a se încrunta.-Refuz să răspund.-Refuzi? Nu poți refuza nimic în jocul ăsta.-Ei bine, ce-ar mai fi dacă eu n-aș crede în dragoste? întrebă el,

doar pentru a-i vedea reacția, care nu îl dezamăgi.Întâi, ochii verzi i se măriră. Apoi, strâmbă din nas.-Nu poți să nu crezi în dragoste. Asta-i ridicol. Ești prea tânăr

pentru a fi atât de cinic.-Sunt un tip, Whiteley. Noi, tipii, n-am putea fi niciodată prea

tineri pentru a fi cinici.-Păi, oricum, e tare prostesc.-Să înțeleg că tu crezi în dragoste? Basme de adormit copiii și

toate cele?-Părinții mei au fost îndrăgostiți, murmură, sigură pe sine. Dar

mă tem că nu pot depune mărturie în favoarea basmelor.-Și părinții mei au fost îndrăgostiți. Și, după asta, n-au mai fost.-Și acum sunt din nou.-Asta rămâne de văzut.-Dar destule căsătorii sunt...-Ei, cred că am ajuns la miezul problemei, am dreptate? Nu cred

nici în căsătorie.-Ești groaznic, îl informă roșcata. Bine. Întreb altceva.-Nu, n-o faci, protestă celălalt. Ar fi trebuit să îți alegi întrebarea

cu mai multă atenție. E rândul meu.-Bine.-În regulă, ce zici de prima ta... ăă... oh, am găsit. Prima ta... știi

tu...Eris se încruntă.-Prima ce?-Știi tu.-Oh, bâigui Eris, scuturându-și capul în grabă. Nu. Eu nu... ăăă...

fac asta.-Oh, aprobă Adam. Păi, nu pot să spun că ai ratat prea multe.

Deși toată lumea o ridică în slăvi, întreaga chestie e doar un mare fâs.Asta o făcu pe Eris să râdă, și Adam răsuflă ușurat.-Spui asta doar pentru a nu mă simți stingherită, îl acuză ea.El aprobă din nou.-În principiu, da, dar, în general...-Nu mă simt stingherită, zâmbi Eris. Pur și simplu nu cred că...

vreau să spun, relațiile pe care le ai în timpul școlii sunt întotdeauna atât de superficiale, oricum. Mai toate fetele ies cu băieții cu care sunt de părere că ar trebui să iasă, știi tu, cei despre care prietenele lor

spun că ar arăta bine alături de ele. Și nu spun că relațiile astea sunt lipsite de valoare, pentru că sunt importante în multe feluri, dar... nu știu... n-am de gând să mă culc cu orice individ pe care-l consider simpatic. Îmi doresc să fiu îndrăgostită. Cu adevărat și de-a pururi și... știi tu, genul ăla, la-bine-și-la-greu.

-Vrei să spui genul ăla tipic basmelor, fericiți-până-la-adânci-bătrâneți? rânji Adam.

Eris își dădu ochii peste cap.-Te voi lăsa să-ți păstrezi propria părere, spuse ea, deși eu am

dreptate și tu ești un băiat tare sensibil, care nu face decât să se dea drept un nesuferit cinic, îi zâmbi. Dar tu?

Adam își arcui sprâncenele.-Am o voce mică înăuntrul minții mele... care-mi spune ceva

despre cum o faci și spui, asta dacă-ți dorești să spui... și despre cum eu nu-mi doresc să spun.

-Dar dacă eu aș fi făcut-o, ai fi vrut să-ți spun.-E cu totul altceva pentru o puicuță, spuse Adam. Tipilor nu le

pasă.-Dar tu ai... știi tu...?-Whiteley...-Nu-ți cer nume! Sunt doar curioasă!Veni rândul său să își dea ochii peste cap.-Bine. Da, am făcut-o. Fericită?Nu părea fericită.-Da, înghiți în sec. În regulă, rândul meu. Ce zici de... ăăă...

primul sărut? Cu cine a fost?-O să-ți spun asta, cedă el. Carlotta Meadows, de fapt.-Carlotta Meadows? bâigui Eris, părând chiar mai nefericită.-Aș zice că nu-i persoana ta preferată din întreaga lume în

momentul de față, oftă Adam. Știu ce spune toată lumea, despre Griffiths și Alexei Metenney, și toate cele... dar nu e pe de-a-ntregul rea, știi?

-Obișnuiam să știu, afirmă Eris cu scepticism. N-am aflat niciodată că voi doi ați ieșit împreună, adăugă, după un moment de tăcere.

Adam își scutură capul.-N-am făcut-o. Doar, s-a... întâmplat. Sfârșitul primului an. Dar

tu? Cu cine ai avut primul sărut?-Robbie Brackett.-Robbie Brackett? Fanfaronul ăla?-Nu e un fanfaron! Ei..., își molfăi buza, gândindu-se la asta,

poate că este, de fapt, un mare fanfaron, dar îl găseam divin pe-atunci.Dar nu ar fi trebuit să fie Robbie Brackett.-Dacă zici tu.-Zic. Și țin să-ți spun că sărutul ăla a fost perfect. Eram într-o

grădină, și...

-O grădină?-Da. Și era însorită și plină de culoare și perfectă, și...-Ce grădină? Aici, la Academie?-În Badgley. Era prima mea întâlnire adevărată, și e peticul ăsta

de pământ, tot în josul străzii principale, unde proprietarul anticariatului a încropit o mică grădină. Oh, nu mai râde, a fost romantic. A fost perfect, și pun pariu că tu nu poți spune asta. Tu și Carlotta Meadows...

-Nu pot, aprobă el. Carlotta și cu mine ne-am mozolit pentru că eram plictisiți. Dar a fost o mozoleală pe cinste.

-Dar n-a fost perfectă, tresări Eris. Și a mea a fost. Domnul însuși a zâmbit.

Adam pufni în râs, și Eris își permise să îl asculte.-Ei bine, eu nu... începu el.-Tu nu crezi în Dumnezeu, îl completă ea.El aprobă.-Sfinte, e ceva în care crezi?Adam ridică din umeri.-Vom vedea.Eris își scutură capul.-O faci, totuși, spuse ea. Crezi în Dumnezeu, vreau să spun, Tu

crezi în Dumnezeu. Doar crezi că nu o faci.-Sunt destul de sigur că nu o fac, Pocnitoare, afirmă celălalt.

Găsesc întreaga chestiune oarecum ridicolă. Tu nu?Eris nu-i răspunse la întrebare. În schimb, spuse:-E destul de ușor să stăm aici și să râdem de Dumnezeu. Nimeni

nu râde de Dumnezeu când tăișul unui cuțit îi poposește dinaintea ochilor.

Adam o privi cu atenție, cimentându-și imaginea ei în minte. Eris își scutură părul din ochi, înainte de a-l observa pe Adam privind-o.

-Nu mă mai privi așa, Adam Sorensen, îi porunci ea, amuzată.-Așa cum? Speră din suflet să fi sunat inocent.-Așa... de parcă... de parcă ai ști ceva despre mine.-Dar știu, zâmbi el, ușurat. Știu o mulțime de lucruri despre tine.

Jucăm jocul ăsta de aproape două ore.Roșcata înghiți în sec.-Două ore? Cât e ceasu´?-Două și...Atunci, chiar și el și-a amintit de întâlnirea ei cu Luke, și și-a dorit

să nu fi spus nimic. Eris se ridică în picioare.-Ar fi mai bine să plec, spuse ea. Luke ajunge întotdeauna

devreme.Eu ajung întotdeauna târziu, gândi Adam, ridicându-se la

rându-i. Eris ezită pentru un moment.

-Mulțumesc că te-ai plimbat cu mine. N-a... n-a fost prea teribil. Deși, știi... tu ai fost aici.

-A fost în regulă și pentru mine, recunoscu Adam. În principiu, pentru că sunt îndeajuns de cherchelit cât să te consider chiar și pe tine interesantă, dar...

-Oh, taci din gură, zâmbi ea. Ne vedem mai târziu.Îl îmbrățișă strâns, luând-o apoi la goană pe coridor. Adam se

trânti din nou pe podea.N-ar fi trebuit să fie Luke Harper...

(Petrecând în Trei)

Alexei nu se distra prea bine. Ar fi trebuit să fie o celebrare, dar se găsi bizar de nepăsător la aflarea veștii că echipa sa îi înfrânse pe cei de la Santobrocre și Geopsia într-unul dintre cele mai intense meciuri din istorie. Pur și simplu nu îi păsa. Jane era de negăsit în aglomeratul, zgomotosul salon, și Carlotta stătea în cealaltă parte a camerei, alături de Connor Chambers, râzând și flirtând cu voce tare.

Încruntându-se și realizând că se simțea jalnic, Șeful de Promoție se ridică de pe fotoliul său și se îndreptă spre masa cu băuturi. De-abia dacă înșfăcase un pahar cu lichior, în clipa în care o zări pe Hestia Burbage la o distanță rezonabilă, purtând o discuție amicală cu Ivan Caldwell. În timp ce el încă privea, în orice caz, Ivan se îndepărtă, și, cât Hestia fu lăsată singură, Alexei se hotărî să se apropie în grabă de ea.

Zâmbetul de pe chipul tinerei se risipi în clipa în care îl văzu pe Șeful de Promoție.

-Ce vrei? răbufni ea, observându-i prezența.-Eu doar...-Ei bine, hai să-ți spun ce vreau eu, îl întrerupse Hestia. Vreau să

te pocnesc. Vreau să-ți torn lichiorul ăsta în... capul ăla stupid. Dar n-o voi face, pentru că n-am tupeul necesar. Cu toate astea, aș aprecia dacă, în timp ce te vei îndepărta, te vei preface că ești ud leoarcă din cauza lichiorului și că te simți tare penibil.

Alexei n-o văzuse niciodată pe Hestia atât de furioasă, și, cu siguranță, nu avusese nicicând o asemenea furie dirijată spre el.

-Hestia, vreau doar să mă asigur că e în regulă.-E bine.-Unde e? N-am văzut-o toată ziua... n-o văd niciodată, nicăieri.

Doar la ore.-E ocupată. Și te urăște.Alexei aprobă.-Nu o învinovățesc, spuse el, deprimat. Dar...-Alexei, ar trebui să pleci, i-o reteză Hestia.-O voi face, doar... spune-i doar că tuturor ne e dor de ea.

-Știe, aprobă cealaltă. E fantastică. Toți cei care nu-i simt lipsa sunt adevărați gogomani. Dar din nou, poate că unii oameni nu o să ajungă să facă nimic altceva în afară de a-i duce dorul... chiar și atunci când va veni din nou la meciurile de hochei.

Șeful de Promoție dădu să plece.-De ce ai făcut-o? șopti brusc Hestia.Alexei oftă.-Nu știu, recunoscu el.Fără vreun alt cuvânt, dar arătându-se nemulțumită de răspunsul

pe care îl primise, Hestia dispăru în mulțime. Alexei nu rămase singur pentru mult timp.

-Ți-am spus eu, murmură Carlotta Meadows. Ți-am spus că a trecut peste.

-Carlotta, te rog... Alexei păși peste pragul salonului, și ea îl urmă. Pe coridor,

Carlotta spuse:-Nu te înțeleg. Văd felul în care mă privești, sunt conștientă de

sentimentele pe care le nutrești pentru mine... știu că acel sărut a însemnat ceva.

-Dar nu a însemnat, insistă Alexei, de parcă ar fi implorat-o să-l creadă. N-a însemnat... eu doar... a fost o simplă...

-Nu spune ‟greșeală”.-Carlotta...-Alexei, fii sincer cu mine: nu simți nimic pentru mine? Stând

aici, chiar acum, poți afirma cu sinceritate că nu simți nimic?Tânărul simți sângele colorându-i obrajii.-Eu... nu știu.-Ba știi, zise cealaltă. Mă placi. Și eu te plac. Și sărutul ăla chiar

a însemnat ceva, ceva mai mult decât faptul că erai plictisit de relația pe care o aveai. Nu că n-ai fi fost, dar...

-Asta nu-i adevărat!-Ba este adevărat!-Jane și cu mine eram absolut...-Perfecți împreună, îl completă Carlotta. Alexei, doar pentru că

toată lumea credea că voi doi sunteți absolut perfecți și făcuți să fiți împreună, asta nu înseamnă că erați. Erai plictisit. Jane e o fată drăgălașă, dar nu-ți seamănă. E... un ideal feminin, dar uneori nici chiar idealul feminin nu este de ajuns!

-Nu spune asta. Carlotta, serios, oprește-te, n-am de gând să-ți permit să spui...

-Adevărul?-Nu, se răsti el la șatenă. Ascultă, chiar vreau ca tu să-mi oferi

timp. Trebuie să mă gândesc la toate astea, și nu pot, pentru că...-O să-ți ofer timp dacă ieși cu mine, îl întrerupse tânăra. Dacă

ești de acord să ieși la o întâlnire cu mine... să-mi permiți să te conving că între noi este ceva, ceva de care eu știu deja, atunci nu o să te mai

deranjez... doar dacă tu vei vrea ca eu s-o fac. Dacă mergem la o întâlnire, și, după asta, încă-ți dorești ‟timp”, nu te voi mai deranja, nu-ți voi mai vorbi, nu te voi mai urmări sau orice altceva.

-Carlotta...-Nu-mi da un răspuns acum, își scutură în grabă capul. Nu mai

gândi cu acea minte confuză a ta, ci... fă ceea ce simți că e corect. Când vei face asta, îmi vei putea spune ce ai hotărât.

Se îndepărtă grăbită. Alexei își închise ochii, recunoscător pentru singurătate. Trebuia să își pună gândurile în ordine. Trebuia să gândească.

-Te-a văzut, știi?Alexei își deschise din nou ochii. Marlene Prescott se pironise

dinaintea lui, cu mâinile pe șolduri și flacăra furiei împurpurându-i obrajii.

-Jane te-a văzut în sat. Erai la mica ta întâlnire cu Carlotta Meadows.

Alexei clipi des.-N-am fost cu Carlotta Meadows în sat...Apoi, își aminti.-Oh, nu, n-a fost o întâlnire. Ea doar m-a urmă... voiam să spun,

am dat unul peste celălalt, și am sfârșit prin a vorbi pentru câteva minute, și...

-Nu-mi pasă, ridică Marlene din umeri, alungându-i răspunsul cu o mână albă ca ceara. M-am gândit doar că ar trebui să știi că Jane v-a văzut, și că eu cred că ești un cretin, cutreierând în lung și în lat cu aia alături, la doar o săptămână după ce ai frânt inima dulcii, perfectei, minunatei tale iubite. Și i-aș spune același lucru și Carlottei, doar că... e colega mea de cameră, deci, într-un fel, trebuie să păstrez relația bizară pe care am consolidat-o în toți anii ăștia. Dar tu, păzește-ți spatele, Alexei.

Pășind țanțoș, blonda se făcu nevăzută.Nu, Alexei nu se distra prea bine.

(Ceai)

Cioc, cioc.Pumnul lui Rory bătu din nou în ușa de lemn și fu, de această

dată, răsplătit cu un răspuns. Ușa se deschise, unchiul său stând de cealaltă parte, o expresie confuză acaparându-i trăsăturile.

-Roderick, remarcă profesorul Acklerey, surprins. Bună. Credeam că sărbătorești în salon, cu restul echipei tale... felicitări pentru meci, în orice caz.

Rory aprobă scurt.-Ascultă, unchiule Edgar... voiam să spun... profesore Acklerey,

mă-ntrebam dacă am putea vorbi.-Oh. Bineînțeles. Intră.

Tânărul Acklerey păși în biroul unchiului său, simțindu-se nelalocul lui, din moment ce încă își etala echipamentul de hochei și răsuflarea sa purta – credea el – un miros înțepător de lichior. Cu toate acestea, acceptă atât fotoliul cât și ceașca cu ceai care îi fuseseră oferite și așteptă până ce unchiul său se așeză și el, înainte de a vorbi din nou.

-Am primit o scrisoare de la Elfrida, spuse Rory. Ai auzit veștile despre... despre fetița ei? Artemesia?

Profesorul Acklerey nu o făcuse, așa că Roderick îi relată veștile pe care scrisoarea i le relatase lui. Edgar Acklerey fu suficient de surprins cât să discute despre inteligența sporită a nepoatei sale pentru câteva minute. Apoi, Rory continuă:

-Ăsta nu-i motivul pentru care am venit aici, totuși.-Așa credeam și eu, aprobă Acklerey cu blândețe.-Elfrida crede că ai dreptate în legătură cu frații mei, bolborosi

Roderick, fixând ceașa de ceai cu privirea. Nu mi-a spus-o verde în față, dar asta crede. Mi-am dat seama. Își dorește ca eu să-i iert pe Colista și Altair.

-Roderick...-Și, înghiți el în sec, vorbind peste unchiul său, tu și Elfrida

sunteți singurii care mi-au mai rămas, așa că... așa că, sunt de părere că ar trebui să vă ascult.

-Roderick...-... Pentru că, dacă voi doi credeți că există o șansă ca ei să nu

se preschimbe în niște filfizoni încrezuți, însetați de putere, atunci vă cred, și... ar fi trebuit să-ți ascult părerea.

Fu întâlnit de tăcere, ceea ce îl îndemnă să adauge:-Deci... tu ce crezi?Edgar Acklerey rămase în tăcere pentru o bună bucată de timp.-Roderick, începu el, cu glas tremurând, am sperat atât de mult

timp ca tu să spui asta, încât nu-ți pot nega voința. Dar nu mai ești un copil, și... și, pe cât de mult mi-ar plăcea să te feresc de lucrurile care te-ar putea răni, ‟pentru propriul tău bine”, așa cum se spune... cred că meriți să știi adevărul.

-Despre ce vorbești?-Vreau să spun că... că ai luat o decizie dificilă, și că eu sunt de

părere că – eu încă sunt de părere că a fost cea potrivită. În orice caz, nu cred că ar fi trebuit să o iei în lipsa tuturor detaliilor.

-Ce... ce detalii? întrebă Rory, bulversat.-Despre frații tăi, spuse profesorul Acklerey. Tocmai am fost

nevoit să-i dau lui Altair o detenție... lui și altor câțiva prieteni de-ai săi. Ei... loveau un biet tânăr. A fost o mare harababură... mai mult decât o farsă inofensivă, și... ei bine, nu a fost rănit grav, băiatul ăsta, dar...

Rory se ridică deodată în picioare.-Roderick, te rog, fii răbdător. Nu face nimic care să...-Nu pot să cred. Cine e? Cine e copilul?

Arătând de parcă nu ar fi fost sigur dacă să-i spună sau nu, Acklerey replică:

-David Carmichael. E în...-Al doilea an.-Da. Acum, Roderick...Ajunse la ușă, oprindu-se brusc și întorcându-se spre unchiul său.-Mulțumesc, șopti Rory.Acklerey se arătă confuz.-Mulțumesc că mi-ai spus asta, clarifică Rory. Știu că n-ai fi vrut

s-o faci. Mulțumesc că nu m-ai protejat.Edgar Acklerey aprobă. Roderick părăsi biroul, lăsându-și ceaiul

neterminat.

(Ultimatumul)

Luke îi sărută cu blândețe buzele, înainte de a face un pas în spate.

-Ne vedem mâine, în regulă? șopti el.Eris aprobă, zâmbind.-În regulă.Luke se întoarse, părăsind Sala Festivităților, dar nu înainte de a

se opri în prag și a-i face cu mâna. În clipa în care nu mai putu să-l zărească, Eris se așeză din nou la masa celor de la Ailezaria – ea și Luke fuseseră singuri în hol, dar asta era o schimbare binevenită. Cugetă asupra conversației pe care o purtaseră, jucându-se cu un șervețel verzui, când propriul său nume o smulse din visare.

-Eris.Andrew McLaggen se apropia de masă.-Bună, Andrew. Ce s-a întâmplat? întrebă ea, căci tânărul era

palid, dar îmbujorat.Era, de asemenea, observă Eris, un moment mai târziu, mâniat.-Nu te pot lăsa să faci asta, Eris.Inima era pe cale să-i frângă coastele, și ceva din tonul vocii lui

făcu sângele să îi îmbujoreze obrajii.-Despre ce vorbești?-Trebuie să alegi, bine? Trebuie să alegi între noi doi... între el și

mine.Eris îl fixă cu privirea, clipind des pentru câteva momente.-Între... între tine și Luke? Andrew, nu înțeleg.Și, deși inima îi bătea nebunește în piept (ceea ce o înspăimânta,

nicidecum bucura), spunea adevărul: subiectul acela, iubitul lui Eris, nu fusese niciodată discutat cu Andrew. Îi păruse bizar să vorbească despre Luke cu el.

-Nu, spuse Andrew, ochii albaștri fiindu-i mai reci ca niciodată. Trebuie să alegi între mine și Adam Sorensen.

Aici, Eris crezu că inima încetase să-i mai bată pentru veșnicie.

-Andrew... asta e...-Ce? o întrerupse el, ceea ce o înspăimântă pe Eris, căci Andrew

nu o întrerupea niciodată. Ai de gând să pretinzi că e nedrept ca eu să-ți cer asta? Nu este. Tu și cu mine am fost prieteni mai întâi... suntem prieteni de mult timp, ne-am împrietenit cu mult înainte ca tu să-l cunoști pe cretinul ăsta de Sorensen, și nu ar trebui să te împrietenești cu persoanele care se iau de prietenii tăi.

-Andrew, el și ceilalți băieți nu ți-au mai făcut nimic de ani buni...-Și tu de unde știi? Nu mă întrebi niciodată, nu-i așa?-Pentru că, contracară Eris, pe un ton tăios, tu nu mi-ai spus, și

tu te grăbești întotdeauna să-mi spui chiar și că Adam Sorensen a călcat pe o muscă, darămite că ți-a făcut cev...

-Deci, acum sunt nedrept cu Sorensen? Tot ce-a făcut el a fost să calce pe muște? Toți anii ăia de chinuri nu înseamnă nimic, pentru că...

-Nu asta am spus, și n-am intenționat niciodată să o spun, răbufni Eris, ridicându-se în picioare. Dar eu și Adam Sorensen suntem colegi, și... e mai ușor ca toată lumea să se înțeleagă.

-Să se înțeleagă? Eris, v-am văzut împreună... el nu face decât să se holbeze, și tu... tu te holbezi chiar mai mult...

-Andrew, interpretezi greșit toate astea.-Vrea să îți fie prieten, Eris.Ezită, înainte de a întreba:-Și ce? E greșit din partea mea să fiu prietena unui alt băiat în

afară de tine? Voi fi nevoită să-mi petrec următorii ani cu el, în ciuda a tot ce-mi spui, și, dacă a încetat să se mai ia de tine, atunci nu văd de ce...

-Despre asta e vorba? Ai fost de acord să-i fii ‟prietenă” ca el să se oprească din a-mi mai face viața un calvar? Încerci să mă protejezi, nu-i așa?

Cu mândria sa în joc, tonul lui McLaggen deveni mai rece.-Nu e asta, insistă Eris. Dar încearcă... el chiar încearcă să nu fie

un mare nesuferit, și nu cred că-i treaba mea să judec ceea ce obișnuia să fie în trecut.

Andrew o analiză cu minuțiozitate:-Ăsta e răspunsul tău, atunci?-Andrew... Andrew, te rog, așteaptă!Pentru că Andrew McLaggen era copilăria ei; era Arthur, înainte

ca acesta s-o urască, și Arthur, când o ura cu mult mai mult. Era prima dată când a citit o carte, și zilele în care părinții ei încă erau prin preajmă, și un milion de alte lucruri la care încă nu se simțea capabilă să renunțe.

-Andrew, așteaptă!Și el așteptă.-Ești cel mai bun prieten al meu, spuse ea, apropiindu-se de el.

Era prima dată când recunoscuse asta în ceva ce-i păreau secole... prima dată după cearta lor, din cel de-al șaselea an.

-Ai fost cel mai bun prieten al meu pentru atât de mult timp... trebuie să te aleg. Și tu știi că o s-o fac.

Ea credea că e îndrăgostită. Și îi era rușine.-Eris...-Dar te urăsc, doar pentru că mă obligi să fac una ca asta.

(Fraternitate și Alte Minciuni)

Altair Acklerey era în drum spre cină când Rory, acum schimbat în haine obișnuite, îl găsi. Băiatul mai în vârstă urlă numele fratelui său mai mic, și Altair se opri din a înainta pe coridor.

-Vreau să vorbim, spuse Roderick, și Altair le făcu semn companionilor săi, îndemnându-i să plece fără el.

Privindu-l chiorâș pe Rory, aceștia se supuseră.-Nu pot să cred că-mi vorbești, se minună Altair, un tânăr chipeș,

care-ar fi putut fi geamănul lui Roderick cu doar câțiva ani în urmă.Crescuse mult, în orice caz, și era aproape la fel de înalt ca

fratele său. Părul lui Altair nu era la fel de bălai, și zâmbetul nu-i era la fel de captivant, dar, în afară de asta, cei doi păreau identici. Doar că, desigur, Altair purta cu mândrie numele familiei sale.

-Credeam că mă...-Gura, îl întrerupse Rory.Altair clipi des.-Eris Whiteley, începu cel mai mare, e de șaisprezece ori mai

bună decât vei putea fi tu vreodată.-C... ce?-Alora Smethley, Donna Huntington – amândouă îți sunt cu mult

superioare.-Roderick, eu...-Ivan Caldwell, își întrerupse băiatul mai în vârstă fratele, e de

sute de ori mai bun. Un student, o persoană, un frate mai bun decât ai putea tu să speri că vei fi vreodată. Deci, data viitoare când vrei să batjocorești câțiva sărăntoci, ori lepădături, cum îți place să-i numești, doar pentru că le ești superior, gândește-te la asta, în regulă?

-Roderick, eu n-am...-David Carmichael mi-a spus o cu totul altă poveste, nătărău cu

două fețe.-David Carmichael minte, spuse Altair. Trebuie să mă crezi. Eu

n-am făcut nimic.Rory își încrucișă brațele la piept.-N-am auzit asta de la David Carmichael, Altair, rânji el. Am

auzit-o de la unchiul nostru.Altair rămase fără cuvinte de această dată.-Îmi... îmi pare rău, Roderick. Haide, nu trebuie să crezi că...

-Stai departe de mine, răbufni Rory.Îl împinse deoparte pe Altair, îndepărtându-se în grabă. Fratele

său mai mic îl urmă.-Rory, îmi pare rău! Roderick, ascultă-mă!Rory făcu stânga împrejur, fixându-l cu privirea pe tânărul care

mergea în urma sa.-Și de ce dracului ar trebui să fac asta, Altair?Altair Acklerey tresări, replica pricinuindu-i durere. Și Rory știa

asta. Știa asta, dar, pentru prima dată în întreaga sa viață, descoperi că nu-i păsa.

-Pentru că sunt fratele tău.-Asta, sublinie Rory, furia încărcându-i cuvintele precum

electricitatea, e a doua minciună pe care mi-ai spus-o astăzi.Se întoarse și plecă.

(Înfrângere)

Carlotta era singură în salon la ora cinei. Rămășițele petrecerii erau risipite împrejurul ei, din moment ce toți ceilalți plecaseră la masă, sau poate la o plimbare prin castel. Alexei o găsi acolo, stând lângă foc, ochii fiindu-i goi și expresia pe care o afișa putând fi caracterizată drept impasibilă.

-Carlotta?Își reveni, de parcă s-ar fi aflat într-o transă.-Alexei.-Voiam să-ți dau de știre, începu Șeful de Promoție, privind-o

ridicându-se și traversând camera spre el. M-am decis. Am decis că voi merge cu tine la o întâlnire.

Carlotta icni.-Chiar?-Da. Vom merge la o întâlnire, dar, după asta, îmi vei oferi timp.

E o înțelegere?Carlotta aprobă.-Asta dacă nu cumva tu nu-ți vei mai dori timp, șopti ea, pe un

ton moale și dulce. Ne-am înțeles.-Pe vineri, atunci?-Pe vineri, aprobă ea.Adăugă, pe un ton sec:-Ar trebui să pecetluim pactul cu un sărut? Alexei observă licăreaua triumfului în ochii ei. În ciuda a tot, chiar

era ceva fantastic la acea fată.-Ce-ar fi să dăm doar mâna? replică în șoaptă, ridicându-și brațul.Carlotta își potrivi propria palmă, cu mult mai mică și mai fină,

înăuntrul strânsorii sale, apropiindu-se degrabă și ridicându-se pe vârfuri, astfel încât nasurile să li se atingă.

-Ne vedem vineri, spuse ea, înainte de a se da înapoi și a-l ocoli.

Se îndepărtă, buzele rujate cu îndemânare fiindu-i arcuite într-un zâmbet.

Victoria era mai mult decât dulce.

(Să Mor Dacă Îmi Pasă)

Norii cenușii și grei se adunaseră într-o ceată, și Eris îi privi. Iarba de la picioarele sale era rece, într-un fel agreabil, tipic lunii noiembrie, dar interesul său în ceea ce privea acea chestiune se diminuase considerabil cu o jumătate de oră în urmă. Se așeză lângă lac, cu mâinile la ceafă și ochii pe nefericitul cer schimbător.

-Un pic cam prea devreme pentru a privi stelele, am dreptate, Whiteley?

Priveliștea ei asupra cerului fu deodată umbrită. Adam Sorensen o privea, și Eris se ridică în șezut.

-Eu doar... mă uitam la norul ăla, recunoscu, stingherită, dându-și jos iarba din păr. Nimic teribil de interesant aici, nu făceam decât să..., se opri. Te... te îndrepți spre castel, nu-i așa?

-Nu. De ce-ai spune asta?Speranța moare ultima.-Nu știu, am presupus doar. Pare... că e pe cale să plouă.-Ei bine, mă gândesc să-i dau lunii noiembrie o șansă, anunță el.-În cazul ăsta, începu cealaltă, grăbită, nu-ți dorești să te prindă

ploaia. Ți-ar putea ruina cea de-a doua impresie.-Dar tu?-Oh, voi veni și eu în curând...Adam își încrucișă brațele la piept, înclinându-și capul într-o

parte.-Încerci să scapi de mine, nu-i așa? întrebă el, deloc deranjat de

una ca asta.-Nu, eu doar...-Nu, e evident că încerci să scapi de mine. Nu mă vrei aici.Așa că, bineînțeles, se așeză.-De ce nu? izbucni în râs, cu acel stupid zâmbet strâmb

contorsionându-i buzele. Acum sunt curios...-Nu e că încerc să scap de tine, se bâlbâi Eris, incapabilă să-i

întâlnească privirea. Pur și simplu... nu-mi doresc să te prindă ploaia, asta-i tot. Eu sunt țăcănită de-a binelea, așa că nu m-ar deranja, dar, știi, tu ești mai... obișnuit, și m-am gândit că...

-Ești o mincinoasă tare, tare teribilă uneori.Eris oftă, aprobând scurt.-Dar... poate că ar fi mai bine dacă ai pleca.-De ce?-Îmi doresc să fiu singură, asta-i tot.Adam aprobă, înțelegând în sfârșit.-Sună plicticos, ridică el din umeri, refuzând să se ridice.

Eris își dădu ochii peste cap și încercă să zâmbească.-Serios, Sorensen, vreau doar...-Ne-am întors la ‟Sorensen”, așa-i? Nu-i ceva ce ar face un

prieten. Nici chiar unul potențial.Eris înghiți în sec.-Ascultă, Adam, spuse ea după un timp, vorbind în șoaptă și

hrănindu-se cu speranța că ar putea să nu se audă, poate că ar trebui să... să încercăm să luăm lucrurile... ceea ce vreau să spun e că... poate că ar trebui să încercăm să ne înțelegem pur și simplu.

-Să ne înțelegem? repetă Adam. Fără să punem la socoteală cearta încinsă pe care am stârnit-o în mijlocul orei de Arte despre cum nimic n-ar fi putut să-i schimbe credințele lui Van Gogh, nu ne-am ciondănit în ultimele zile. Nu înseamnă asta... să ne înțelegem?

-Păi, scânci Eris, adunându-și curajul, poate că asta-i tot. Vreau să spun, noi... scornim un fel de a ne ciondăni despre credințele lui Van Gogh și ce le-ar putea altera, în numele Domnului, și asta nici măcar nu are de a face cu noi. Imaginează-ți cum ar fi dacă ne-am certa despre ceva care l-ar afecta pe unul dintre noi! Și ‟ultimele zile” nu e foarte mult, considerând asta ca fiind perioada în care nu ne-am certat, Adam. Mă calci întotdeauna pe nervi, și eu te calc întotdeauna pe nervi, și poate că ar fi mai bine dacă nu ne-am petrece atâta timp împreună, pentru a nu mai fi nevoiți să ne certăm.

Expresia lui Adam nu putea fi citită.-Ți-am greșit cu ceva? întrebă el.-Nu. Nu e asta. Crede-mă, nu e.-Atunci ce e? De ce mă minți?-Sunt...Nu-l putea contrazice, totuși.-Îmi pare atât de rău.-În regulă.Își trecu o mână prin păr.-Bine. Nu-mi... nu-mi pasă. Credeam că asta era ceea ce-ți

doreai. Personal, Whiteley, șuieră, ridicându-se în picioare, nu dau nici doi bani pe tine.

-Andrew a fost prietenul meu mai întâi, strigă Eris după el.Adam se opri și o privi peste umăr, înțelegerea începând să-i

modeleze trăsăturile.-A fost întotdeauna acolo. Își riscă întreaga reputație pentru a-mi

fi prieten, și trebuie să-l aleg. Dacă aș avea de ales, l-aș alege întotdeauna pe el, chiar dacă te... nu contează. Nu-i corect, și-mi pare rău, dar așa stau lucrurile.

O serie de emoții brăzdară chipul lui Adam, cu mult prea grăbite pentru a putea fi înțelese, înainte ca acesta să ridice din umeri.

-Să mor dacă-mi pasă, spuse el, și plecă.

(Nebunie)

-O urăsc.Jensen oftă.-Adam, tu...-Nu. E țăcănită. E smintită de-a binelea. Și-a ieșit din minți.-Poate că e doar...-O aperi! exclamă Adam pe un ton tăios, întorcându-se spre

prietenul său.-Nu, protestă Jensen dintr-o suflare. Nu, n-o fac. Ai dreptate. Ai

completă și absolută dreptate.-Păi normal că am dreptate, replică celălalt, continuând să

pășească hotărât de la un capăt al dormitorului spre celălalt. Adam nu știa și nu-i păsa unde erau ceilalți colegi de cameră ai

săi, deși și-ar fi dorit ca Rory să apară, preluând astfel poziția lui Jensen. Rory era excelent când venea vorba de a-i da dreptate, fie că era o minciună sau nu.

-Care mai e și problema ei, în orice caz? De ce e atât de...? De ce nu poate pur și simplu să...?

Se opri, luând o gură generoasă de aer.-Eris Whiteley îmi va aduce moartea într-o bună zi. Blestemată

fată, nu se poate hotărî o dată pentru totdeauna... și am terminat-o. N-am de gând să mai încerc să-mi dau seama ce pune la cale, ori ce se întâmplă în capul ei, pentru că e... nebună.

Jensen aprobă cu conștiinciozitate, în timp ce prietenul său răscoli camera în căutarea unei țigări.

Adam Sorensen știa că e îndăgostit. Și ura asta.

(Noaptea Aia)

-Deci, asta-i tot, se opri Eris, și Ivan rămase în tăcere. Se scriu cântece despre zile ca asta, continuă ea, ștergându-și lacrimile cu batista jilavă. Cântece triste, deprimante, care te fac să vrei să-ți pui capăt zilelor.

Dar companionul său nu scoase niciun cuvânt, ceea ce o îngrijoră.

-Mă urăști, nu-i așa? Știu, și înțeleg: am fost proastă să cred că aș putea să fiu prietenă cu amândoi... am fost proastă să cred că McLaggen ar accepta să fiu prietena celui mai mare dușman al său...

-Nu proastă, Eris, interveni Ivan. Optimistă.-A fost greșit din partea mea, bâigui cealaltă. Am făcut asta doar

pentru că inima mea stupidă și-a dorit s-o fac... n-am luat în considerare pe toată lumea de la bun început. Acum Adam mă urăște, eu mă urăsc, și tu mă urăști...

Ivan își scutură capul.-Nu te urăsc, Eris, spuse el. Ești cu mult prea tristă pentru ca eu

să te pot urî. Dar, mormăi celălalt, mai încet și mai serios, ar trebui să

știi că... s-ar putea să nu fie în stare să-ți ierte asta. Adam e... Adam e... complicat, și cred că... cred că tot ce-ați clădit, în tot timpul ăsta, se va duce pe Apa Sâmbetei.

Eris își mușcă buzele tremurânde. Își dăduse seama de asta, dar nu chiar.

-Da.

Capitolul IX – Legătura

-Unde, în numele a tot ce e Sfânt, îmi e peria? chestionă Carlotta întreg universul, și – suspectând că intervenția lor nu era necesară – colegele sale de cameră nu spuseră nimic, continuându-și propriile pregătiri pentru acea zi și refuzând să ia în seamă starea de spirit a domnișoarei Meadows. Ai văzut-o pe undeva, Shelley? continuă, întorcându-se spre prietena ei, care scruta nefericită reflecția părului său spălăcit în oglindă.

-Scuze, nu, spuse Shelley. Pot să ți-o dau pe-a mea dacă...Carlotta ochi cu dezgust obiectul în cauză, pe care Shelley

Morgenstern i-l aruncase pe pat, și-și scutură capul, străduindu-se să-și ascundă neîncrederea cauzată de perie și șuvițele de păr încolăcite în jurul acesteia.

-Nu, mulțumesc, Shelley. O căutam pe...Eris Whiteley ieși din baie, aranjându-și gulerul sacoului.-Eris! exclamă Carlotta, îndreptându-se spre ea. Mi-ai văzut peria

de păr?Dar Eris n-o văzuse.-Cobor la micul dejun, le anunță Shelley, în timp ce Carlotta

răscolea unul dintre șifoniere în căutarea lucrului de care avea neapărată nevoie. Vrei să te aștept, Car?

-Nu, ia-o înainte, replică cealaltă, absentă. O să te prind din urmă într-o clipită.

Și, în clipa în care o văzu pe Shelley pășind peste prag, Carlotta se întoarse spre Alora, care stătea la măsuța de toaletă, ajustându-și cerceii de argint.

-Alora, îmi poți împrumuta peria ta de păr?-Scuze, se grăbi Alora să spună, ridicându-se în picioare.Își împinse restul cosmeticelor în geanta maronie de piele,

deodată cu propria ei perie de păr, peria auxiliară, peria pentru desfăcut noduri și alți câțiva piepteni.

-Aș vrea, dar îmi place să le iau pe toate cu mine, și acum chiar vreau să cobor la micul dejun.

Cu asta, Alora țopăi spre ușă.Confuză, Carlotta se întoarse spre Marlene.-Mar, ai putea să...?-Asta n-ar fi deloc igienic, o întrerupse blonda, cu dulceață în

glas. Ne vedem la ore.Plecă, de asemenea. Carlotta se trânti pe unul dintre paturi.-Mi se pare doar mie, începu ea, adresându-se celorlalte două

fete rămase în cameră, Eris și Donna, sau Alora și Marlene se comportă ciudat prin preajma mea de câteva săptămâni bune?

-Ți se pare doar, o liniști Eris, cu mult prea iute. Vreau să spun... nu cred că Alora și Marlene se comportă ciudat dinadins... poate că e doar... știi tu... sănătatea. Probleme. De tot felul.

-Mhm, aprobă Donna, înnodându-și șireturile bocancilor. Asta, sau cred că ești o târfă pentru că i l-ai furat pe Alexei lui Jane.

Eris își dădu ochii peste cap.-Donna. Tact. Am vorbit despre asta. Știu sigur că am făcut-o...-Ele... ce?Și Carlotta părea cu adevărat surprinsă.-Dar... n-au spus nimic, și erau în regulă până de curând...-Ei bine, începu Eris, vorbind rar, cred că, poate, e puțin cam

dificil pentru ele să accepte faptul că, în ciuda a ceea ce s-a întâmplat în vară...

-Ele cred că ești o târfă, având în vedere că nu doar i-ai despărțit pe Alexei și Jane, dar ai mai și ieșit cu el, după ce au pus capăt relației, bolborosi Donna.

Carlotta se înfioră.-Deci... deci toată lumea știe despre asta, atunci?-Nu toată lumea, o contrazise Eris, trimițându-i Donnei o privire

piezișă. Vreau să spun... Marlene a aflat, și i-a spus Alorei..., deci... păi... de fapt, da, se prea poate ca toată lumea să știe până acum.

-În regulă, șopti Carlotta. Asta-i de-a dreptul... grozav. Și... chiar și tu crezi că sunt o târfă?

-Da, aprobă Donna cu conștiinciozitate.-Vorbeam cu Eris.Donna ridică din umeri.-Am plecat la micul dejun, proclamă ea, făcând întocmai.Eris încercă să se arate ocupată cu geanta ei de școală.-Eris, repetă Carlotta. Și tu crezi că sunt o târfă?Era inevitabil. Roșcata oftă.-Eu... eu nu... Carlotta, nu e ca și când asta ar fi treaba mea.-Dar am făcut-o treaba ta. Ți-am încredințat totul. Ți-am cerut

sfatul... și tu ai fost cea care mi-a spus că ar trebui să-mi încerc norocul cu Alexei...

-Carlotta, interveni Eris pe un ton rece, ai uitat să-mi menționezi faptul că acest individ după care te țineai avea o iubită, și că iubita aia e una dintre prietenele mele.

-Și... eu nu sunt una dintre prietenele tale, nu-i așa? întrebă șatena, pufnind disprețuitor.

-Ba ești, dar Jane nu a încercat să-ți fure iubitul.Oftând, Carlotta își dădu ochii peste cap.-Asta e atât de prostesc, știi? Toate obiceiurile, deprinderile...

cine ar putea să-mi spună că nu Jane e cea care mi l-a furat pe Alexei? Dacă el și cu mine am fi destinați să...

-Carlotta, repetă Eris, v-ați îmbătat și mozolit pe plajă. Asta nu-i Romeo și Julieta, în regulă? Dacă ați putea sau nu să formați un ‟cuplu bun”, asta e pe lângă subiect. Dacă ți-ai fi dorit cu adevărat ca ceva să se înfiripe între voi doi, ar fi trebuit să-i vorbești. Și, atunci când a spus că-și dorește timp, ar fi trebuit să îl asculți. Ăsta-i felul în care merg lucrurile.

-Felul în care merg lucrurile e greșit, i-o întoarse Carlotta, ridicându-se de pe pat. Dar mă bucur, continuă ea, vocea fiindu-i învăluită în gheață, că ești în sfârșit sinceră cu mine.

-Carlotta...-Nu-mi face morală, Eris... de parcă ai fi o mică sfântă,

încercând cu disperare să împrăștii pace prin lume. Nu vreau să fii drăguță cu mine decât dacă ești și sinceră, și nu am nevoie ca tu să mă protejezi de prietenele tale proaste. Doamne, ești ca toți ceilalți... într-atât de falsă încât îmi vine să vărs.

Și, cu asta, Carlotta părăsi dormitorul.Șocul pe care aceasta i-l cauzase lui Eris se risipise înainte ca

cealaltă să ajungă la ușă; roșcata stătea acolo, furia arzând mocnit înăuntrul ei... oh, cât de mult și-ar fi dorit să fi avut timpul pentru a i-o întoarce. Cât de mult și-ar fi dorit să... ce era aia?

Trântită pe podea, în apropierea șifonierului, era o perie de păr cu mâner din lemn. Eris o fixă cu privirea, înainte de a o trimite dedesubtul dulapului.

(Întreabă-Mă De Ce)

-Ți-am spus eu, îi șopti Donna lui Eris, în clipa în care cele două tinere se așezară pe scaunele care le corespundeau în clasa de Literatură.

Marlene și Alora ocupară banca din spatele lor.-Vreau să spun, nu chiar, dar ți-am spus că faptul că ești drăguță

cu oamenii... faptul că ești atât de optimistă nu te va duce nicăieri în viață.

-Nu faptul că eu sunt drăguță a fost problema, replică Eris. Faptul că ea e malefică a fost problema.

-Nu e doar Carlotta, se burzului Donna la ea. Ce zici de Sorensen, atunci? Nici măcar nu se mai uită la tine, și de fiecare dată când spui ceva la ore încearcă să te facă să pari ridicolă.

-Sinceră să fiu, pe asta mi-am făcut-o cu mâna mea, spuse Eris. N-am fost prea corectă când a venit vorba de Sorensen, am dreptate? Făcând pace, încercând să-i fiu prietenă, ca mai apoi să-i tai aripile cât încă era în plin zbor...

Marlene se aplecă deasupra băncii sale, încercând să se facă auzită.

-Când ai de gând să-ncetezi să mai scornești scuze pentru comportamentul infantil al lui Sorensen, Eris? întrebă ea. E ridicol.

-Tu vorbești, fredonă Alora, chicotind.Marlene n-o auzi.-I-am dat o lună pentru a fi supărat pe mine, recunoscu Eris.

După asta, mi-am dat seama că nu va trebui să fie drăguț cu mine, dar nu va mai fi îndreptățit să continue să se comporte ca un nemernic.

-O lună? își arcui Donna sprâncenele.-Da. Cred că-i o perioadă de timp rezonabilă: îndeajuns de lungă

încât să fie tare enervat și să treacă peste, dar nu îndeajuns de lungă încât să se poată obișnui cu atitudinea bădărănească pe care o adoptă în prezența mea.

-Ei, a trecut o lună, nu-i așa? cugetă Alora.-Se va împlini sâmbăta viitoare, înghiți Eris în sec.Celelalte trei o fixară cu privirea.-Ce? Am o memorie bună.-Chiar te-ai gândit mult la asta, observă Marlene, țuguindu-și

buzele.-Ce altceva se presupune că ar trebui să fac în timpul orelor de

Trigonometrie? Încetați să vă mai arcuiți sprâncenele. Nu e chiar atât de bizar.

-E puțin bizar, ridică Alora din umeri.-Tu ești puțin bizară, spuse Eris.-Ei bine, tu ești...-Bună dimineața, elevi, vociferă profesorul Acklerey, pășind în

clasă cu un zâmbet larg pe chipu-i obosit. A nins în dimineața asta. Prima ninsoare din an... țineți minte asta. Istoric vorbind, oamenii au acordat o deosebită atenție evenimentelor climatice asemănătoare acestuia.

-Ce fel de atenție? vru o studentă să știe.Profesorul Acklerey nu făcu decât să rânjească:-Deosebită. Țineți-vă ochii deschiși, atât vă cer. Acum, puneți-vă

cărțile deoparte. Vom exersa pentru examenul de la sfârșitului semestrului astăzi, și vom face asta cu o lecție practică. Cu toții vă veți găsi parteneri, și vom începe să ne duelăm în cuvinte... oh, înainte de asta, își aminti, pescuindu-și din servietă o foaie mototolită, directoarea Hershel m-a rugat să le cer tuturor celor care intenționează

să meargă acasă pe timpul sărbătorilor să semneze asta. Dați-o din mână în mână, și apoi vom începe.

-Mergi acasă? o întrebă Eris pe Donna, care aprobă.-Fratele meu mă așteaptă, replică ea cu un aer posomorât. Și

doica-i dusă, a demisionat din nou, ceea ce înseamnă că a trebuit să-și ia mai puține ture la muncă... sunt neajutorați fără mine.

-Tu ești neajutorată fără ei, zâmbi Eris, amuzată. Recunoaște, Don, ești pe puțin încântată că-ți vei vedea frățiorii și sora.

-Nu mă împotrivesc în ceea ce o privește pe Bridget, spuse Donna. Dar asta-i tot. Isaac e un coșmar, și Brighton atrage harababurile precum lumina atrage moliile.

-Știi, începu Eris, nu ești nevoită să pretinzi că urăști totul. Sentimentele îți pot fi prietene.

-Nu, nu pot. Nici măcar prietenele nu îți pot fi prietene.Eris își dădu ochii peste cap.-De ce îndepărtezi cu atâta hotărâre toate lucrurile de care riști

să te atașezi?-Nu îndepărtez nimic.-Atunci de ce l-ai refuzat pe băiatul ăla drăguț care te-a invitat la

o întâlnire?Donna ridică din umeri.-N-ar fi mers oricum. Ce? N-ar fi făcut-o.-Îndepărtezi lucruri.-Nu îndepărtez nimic.-N-o face, cântări Marlene spusele prietenelor sale. E mult mai

introvertită de-atât. Emoțional vorbind, socotesc că zeci de mile și ziduri de cărămidă o despart de restul lumii.

-Nu sunt introvertită, icni Donna. Sunt doar inteligentă. Practică.-Ineptă din punct de vedere emoțional, o completă Alora.-Tu nu te băga în asta.-În regulă, o întrerupse Eris, dacă scot un obiect strălucitor, veți fi

oare mult prea distrase pentru a putea continua cu ciondăneala?-Cât de strălucitor? se interesă Alora.Lista ajunse la fete: Eris, Donna și Alora semnară; Marlene n-o

făcu.-Dacă merg acasă, explică blonda, mama îmi cumpără grămezi

de cadouri. Dacă rămân aici, îmi trimite unul singur... ne ajunge mai ieftin.

-Acasă nu va mai fi distractiv fără tine, gânguri Alora. Mama și tata te plac mai mult decât pe mine, cred, și n-a mai rămas nimeni interesant în clădire... doar cuplul ăla de boschetari bătrâni care au fost investigați pentru tărăboiul cu stupefiante.

-Poate că o să vin la anul, replică Marlene, încercând să sune nepăsătoare. Deci, acum, cine vrea să se dueleze cu mine?

-Nu eu, spuse Alora. Mă faci întotdeauna praf, Mar. Am de gând să găsesc o puștoaică firavă care să poată juca după cum îi cânt.

-Mă ofer eu, bâigui Donna pe un ton îndrăzneț. Ar trebui să fie haios.

Marlene încercă să o convingă că nu ar fi fost, dar Eris nu le acordă prea multă atenție. Băieții de la Azutrine stăteau în apropiere, și, când foaia cu semnături ajunse la ei, Eris auzi o frântură din conversația lor.

-Ce zici, Adam? întrebă Rory. Te îndrepți spre casă sau rămâi la Academie?

-Te rog, replică Adam. Nu vreau să-mi văd tatăl. Rămân.-Dar asta este atât de convenabil, remarcă cel mai bun prieten al

său. Și eu mă gândeam să rămân, în orice caz... având în vedere că unchiul meu e aici și toate alea. Cred că asta ar putea să-l înfurie pe tata măcar un pic, faptul că fratele lui nu mă consideră spaima neamului Acklerey.

-Roderick Acklerey: Spaima Ținutului, șopti Ivan, pus pe gânduri. Sună destul de bine, știi?

Rory pufni în râs.-Îmi permit să afirm că și tu rămâi, Caldwell.Și o făcea.-Dar tu, Jens?-Dacă voi toți rămâneți, rămân și eu, zâmbi Jensen. Va fi mai bine

decât plăcinta cu carne tocată a mamei și vinul pe care-l fierbe bunicul.

-Excelent! exclamă Adam, satisfăcut. Va fi amuzant. Poate că vom da buzna la petrecerea de Crăciun a lui Hershel...

Jensen rânji.-Nu trebuie să dăm buzna, Adam. Elevii care rămân sunt

întotdeauna invitați.Adam nu făcu decât să ridice din umeri.-E mai distractiv să dai buzna, totuși.

(De-Aia)

Zăpada nu se așezase în acea dimineață: era nămoloasă, pe alocuri licăritoare, dar peste tot era tare, tare rece. Totuși, schimbarea bruscă a vremii făcuse venirea Crăciunului să pară de-a dreptul iminentă, și Eris își găsi atenția colindând plaiuri neumblate la ora de Chimie, în acea dimineață târzie. În ciuda a tot, când profesorul Dawton veni pentru a-i lua foaia cu reacții, nu se arătă mai puțin impresionat decât de obicei.

-Bună treabă, Eris, n-aș fi crezut că cineva ar fi putut să-i dea de capăt celei de-a doua.

Analizând cu minuțiozitate lucrarea, Dawton continuă:-Te voi vedea la petrecerea de Crăciun anul acesta?-Mă tem că nu, replică tânăra. Merg acasă anul ăsta.

-Asta-i teribil, se lamentă Dawton cu un oftat. I-ai lăsat o impresie de zile mari lui Deirdre Turpin Crăciunul trecut, știi?

-A fost fantastic să-mi întâlnesc scriitoarea contemporană favorită, recunoscu Eris. Dar îmi place să fac cu rândul, și cred că bunica mă vrea acasă acum.

-Și cine o poate învinovăți? Foarte bine, domnișoară Whiteley. Oh, apropo – nu l-ai văzut pe domnul McLaggen azi?

Nu-l văzuse. De fapt, absența lui o intriga și pe ea, deopotrivă.-Nu, își scutură capul. Cred că este bolnav. Nu a fost nici la ora

de Literatură.Dawton aprobă cu solemnitate.-Foarte bine. Excelentă lucrare, ca de obicei, Eris.Când, într-un sfârșit, clopoțelul anunță că ora era încheiată, Eris

fu prima ajunsă la ușă, oprindu-se la capătul coridorului pentru a-și aștepta prietenele. Donna, Alora și Marlene reușiră cu greu s-o prindă din urmă.

-Am stat în fața lui Nathan Chambers astăzi, le informă Donna, în clipa în care o luară la pas spre Sala Festivităților pentru a servi prânzul. Vorbea cu iubita lui, și am auzit întreaga chestie.

-Stricato, rânji Alora.-Nu despre asta vorbeau. Babacul lui Nathan lucrează la

Minister... i-a spus că îl cheamă pe Finch înapoi.-Îl cheamă pe Finch? Înapoi la Londra? întrebă Eris.Donna aprobă.-Aparent, i-au dat timp până la Crăciun, și, dacă nu poate dovedi

că deține vreo pistă semnificativă pentru investigație până atunci, închid cazul.

-Vrei să spui că nu vor trimite un înlocuitor? tresări Marlene, șocată. Ei doar... trec peste? Dar dacă altcineva încearcă să... să sară din Turn, sau în lac?

-Au trecut luni bune, sublinie Donna. Și Finch – din păcate – e unul dintre cei mai buni investigatori ai Ministerului. Dacă el nu poate scoate nimic din asta, presupun că Ministerul se gândește pur și simplu că irosește resurse prețioase. Au făcut atâtea tăieri bugetare în departamentul investigatorilor de-a lungul anilor, încât au rămas fără nici măcar un șfanț.

-Nu pot închide cazul pur și simplu, protestă Marlene, de parcă ar fi fost vina Donnei. Se poate întâmpla din nou!

-Doctorul Holloway a spus că e sigur că cei trei au fost singurii afectați, șopti Eris, potrivindu-și un braț pe umerii lui Marlene. Dacă ar fi să se întâmple din nou – ceea ce e puțin probabil, după mai mult de trei luni - șansele par astronomice ca asta să se întâmple acelorași oameni.

Felix Crawford era miezul gândurilor tuturor.-Chiar și așa, bâigui Marlene, deși arăta de parcă acele cuvinte i-

ar fi folosit drept sprijin.

Ajunseră în Sală și se așezară la masa celor de la Ailezaria. Felix Crawford însuși ajunse, câteva momente mai târziu, dar, în timp ce fetele se serveau, el nu făcu decât să înșface un măr.

-Am de terminat un referat la Istorie, explică el. Ne vedem mai târziu.

Cu un zâmbet, dădu să plece.-Măcar ia o bucată de friptură, îl imploră Marlene. O să mori de

foame dacă asta e tot ce vei mânca.-Tu vorbești, observă Felix. Și, îi analiză în grabă farfuria aproape

goală, nu mănânc carne astăzi, adăugă el. Ne vedem la ore.Plecă, și Marlene oftă, punând gutuia pe care și-o alesese înapoi

pe platou.-Ce-a vrut să spună? întrebă Eris. Nu mănâncă carne astăzi?-Oh, ăsta-i doar Felix fiind Felix, zâmbi Marlene. Se dă drept

vegetarian din când în când. Nu e strict sau ceva... e doar una dintre chestiile alea. Spune că se simte vinovat mâncând carne, și deci n-o prea face. Nu dați de veste, totuși – își dorește să țină totul ca pe un mare secret, crede că-i stupid. I-am spus că e doar sensibil, dar... Doamne, Eris, ce s-a întâmplat? Arăți de parcă ai fi văzut o fantomă!

Devenise, ce-i drept, lividă.-Și ce? întrebă Donna. Poate c-a făcut-o. Sandy Pitterson trebuie

să fie pe aici pe undeva, purtând cearceaful pe care îl numește cămașă...

-E o expresie; înseamnă...-Știu ce însea...-Felix e vegetarian? o întrerupse Eris. Felix e vegetarian?-Doar uneori, îi spuse Marlene, confuză. Tocmai ți-am explicat:

el...-Am auzit, murmură Eris. Cine mai știe?-Păi... n-am habar. Eu știu... nu mulți alții. După cum am spus, nu

e strict sau...-Finch știe?Marlene clipi des, chestionând cumpătarea lui Eris cu o uitătură

piezișă.-Finch? Investigatorul trimis de Minister? De unde să știu? Nu

prea cred, dar...Eris se ridică deodată.-Felix e vegetarian, se minună ea. Nu pot să cred că nu mi-ai

spus asta niciodată. Doamne, trebuie să plec. O să... o să mă întorc.Și se grăbi să iasă din Sală, o mie de gânduri învârtindu-i-se în

minte. Felix Crawford era vegetarian. Cum se putea ca ea să nu fi știut? Ce însemna? Cum putea asta să facă vreo diferență? Dar toate astea făceau o mică diferență: trebuia să îl găsească pe Finch.

-Rahat, Whiteley, ești bine?

Eris era atât de hotărâtă să ajungă în biroul lui Finch încât nu încetini în clipa în care dădu colțul, și – ca rezultat – dădu peste Roderick Acklerey. Nu era singur (era el vreodată?), ci acompaniat de Adam Sorensen. Eris făcu câțiva pași în spate, sprijinindu-se de zid și aproape căzând, dar atât Adam cât și Rory o înșfăcară de câte un braț pentru a o repune pe picioare.

-Sunt în regulă, spuse Eris, cu mult prea absentă pentru a putea fi tulburată de prezența lui Adam. Trebuie să... trebuie să plec... ceva s-a întâmplat.

-Ce s-a întâmplat? întrebă Roderick, înainte ca ea să îl poată ocoli. Haide, Whiteley, vorbește. Ce e-n neregulă?

Eris nu știa ce ar fi trebuit să spună.-Felix Crawford e vegetarian.Rory se holbă la ea (n-avea habar ce făcuse Adam; se

îmbărbătase, hotărându-se să nu-l privească).-Nasol pentru el. Nu mi-am dat seama până acum că ăsta este

un semn prevestitor al apocalipsei, totuși.-Nu-ți dai seama? mormăi roșcata, dornică să fie înțeleasă de

cineva. E vegetarian. Nu consumă carne. Felix Crawford nu consumă carne.

-Da. Am înțeles partea aia, își arcui Rory sprâncenele, derutat. Care-i marea brânză?

-Carlotta Meadows e vegetariană.Dar Adam fu cel care îi răspunse. Eris întâlni într-un sfârșit

uitătura căpitanului echipei de hochei.-Exact, spuse ea, recunoscătoare.Rory își înclină capul într-o parte.-Încă nu văd legătura. Deci, Felix și Carlotta sunt vegetar..., se

opri, deslușind legătura. Felix și Carlotta?-Felix și Carlotta, confirmă Eris. Doi dintre cei trei oameni care au

încercat să-și pună capăt zilelor chiar după una dintre mesele de la școala asta sunt vegetarieni.

Cei trei rămaseră în tăcere.-Trebuie să-l găsim pe Finch, concluzionă Eris.-Întocmai.Și o luară la goană pe scări.Dar Finch nu era în biroul care îi fusese oferit.-Ar trebui s-o căutăm pe Hershel, spuse Eris, dar Adam își

scutură capul.-Ar trebui să-l căutăm pe Finch, o corectă el.-Și cum vom face asta? vru tânăra să știe. Ar putea fi oriunde.

Am fost deja în Sala Festivităților, și nu era acolo. N-am ști nici măcar de unde să începem.

Cei doi băieți schimbară priviri ce denotau înțelegere. Fără să spună vreun cuvânt, un soi de informație păru să fie oferită amândurora.

-Așa-i, spuse Roderick, luând-o în josul coridorului. Am plecat.-Așteaptă, făcu Adam un pas în față. Mă duc eu. Tu...-Așteaptă aici cu Whiteley, răsuflă Rory, privindu-l peste umăr.

Mă întorc într-o clipită.-Încotro a plecat? întrebă Eris, confuză, zărindu-l pe Rory

făcându-se nevăzut.Adam își feri privirea, sprijinindu-se de zid.-O să găsească un mod de a-i da de urmă lui Finch. E...

complicat.-Oh, aprobă Eris. Bine. E... vreau să spun, are vreun plan bine

pus la punct, sau...?-O să vorbească cu iscoadele, spuse Adam. Avem iscoade... prin

școală. Rory o să vorbească cu ele, și asta o să ne ajute să știm unde e Finch.

-Dar... cum? Ce iscoade?Căpitanul echipei de hochei se încruntă.-E... complicat.-Ai mai spus asta, murmură Eris pe un ton suspicios.Încrucișându-și brațele la piept, se sprijini la rându-i de zid,

așteptând alături de Adam. Roderick nu s-a întors într-o clipită, în orice caz. Nu s-a întors nici măcar după cinci minute, și un întreg sfert de oră a trecut înainte ca unul dintre ei să vorbească.

-Poate că ar trebui să îl găsim, sugeră Adam, jenat.-Da, aprobă Eris. Pe unde crezi că e?-În salon, cred.Într-o manieră bizară, Eris și Adam încercară să se orienteze,

înainte de a o lua la pas spre cel de-al patrulea etaj. După o bună bucată de timp, tăcerea deveni cu mult prea apăsătoare pentru ca Eris s-o poată tolera.

-Deci, profesorul Acklerey v-a expus lucrările, pe-a ta și pe-a lui Rory, începu o conversație, jenată. Sunt cu adevărat briliante. Ați folosit multe structuri complexe; trebuie să recunosc, am fost...

Adam îi aruncă o privire piezișă.-Încercam doar să-ți vorbesc, se apără ea.-Nu trebuie s-o faci. În plus, nu prea cred că Andrew ar fi de

acord cu asta.-Nu mă stăpânește, Adam.-Ar fi putut să mă ducă de nas.-Ascultă, nu e ceea ce crezi că e.-Atunci ce e?-E... e complicat.-Asta nu-i o scuză.-Ai folosit-o și tu, cu nici măcar douăzeci de minute în urmă,

Sorensen!-Ei, asta-i diferit.

-Dar chiar este complicat. Ascultă, Andrew mi-a dat un ultimatum, și a spus că trebuie să aleg. Dacă ar fi fost oricine altcineva în afară de tine, atunci i-aș fi spus să-și vadă de lungul nasului, dar...

-Doamne, Whiteley, asta-i flatant. Ai fi apărat pe oricine în afară de mine, pur și simplu pentru că te mândrești cu principiile în concordanță cu care trăiești, dar doar pentru că am fost eu...

-Voi doi ați fost inamici încă de la început, explică Eris. Imaginează-ți că Rory ar deveni, dintr-o dată, prietenul lui... Harlan Mazello. Nu ai obiecta în vreun fel?

-Ba da. L-aș pocni pe Rory și l-aș cafti pe Mazello. Dar n-aș cutreiera împrejurimile, oferind un ultimatum, de parcă aș fi o puștoaică răsfățată de cinci ani, hotărâtă că lucrurile trebuie să iasă așa cum vrea ea, o fixă Adam cu privirea. În orice caz, nu mai contează acum.

-Nu, cred că nu, șopti Eris. Dacă te ajută cu ceva, îmi... îmi pare rău.

-Nu-mi pasă.Și mai multă liniște urmă.-Am auzit că rămâi la Academie pe timpul vacanței anul ăsta,

oftă Eris. Ar trebui să fie haios.Adam ridică din umeri.-Pur și simplu nu-mi doresc să-mi văd tatăl, asta-i tot. Ultima

dată când am vorbit, tot ce-și dorea era să mă disciplineze, și dacă el crede că asta o să dureze prea mult, atunci delirează.

Eris aprobă.-Da, asta ar fi incomod.-Ce vrei să spui?-Eu... doar că, știi tu... nu l-ai văzut de luni bune. A plecat pur și

simplu, și apoi s-a întors, așa, și s-ar putea să te simți ciudat în prezența lui.

-Nu m-aș simți, spuse Adam, determinat. El s-ar simți, dar eu nu.-Bine.Tăcere.-Crezi că ar trebui să mă duc, nu-i așa? întrebă căpitanul echipei

de hochei.-Ce? N-am spus nimic de genul ăsta. -Dar la asta te gândeai.-Acum citești și minți? îl chestionă Eris cu scepticism.-Nu ai negat, totuși. Am dreptate, corect? Crezi că ar trebui să

mă întorc acasă de Crăciun!-Asta nu-i treaba mea.-Ăsta nu-i un răspuns.Eris se încruntă.-Poate că ar fi bine pentru tine și tatăl tău, să dați de capăt

problemelor nerezolvate... asta-i tot. Nu-ți spun ceea ce ar trebui să

faci, și nici nu-ți judec decizia: nu fac decât să-ți ofer opinia mea, pe care ai cerut-o. Așa că nu țipa la mine din cauza asta, în regulă?

-Nu plănuiam s-o fac.-Bine atunci.-Și nu mă întorc acasă de Crăciun.-Asta-i numai și numai alegerea ta.-Este.-Excelent.-Fantastic.Ajunseră în fața ușii salonului, dar, înainte ca vreunul dintre ei să

o poată deschide, Rory apăru, pășind peste prag.-Oh, aici erați, observă el, vesel. Îmi pare rău că a durat atât de

mult. Goliat, știți...Eris nu știa, dar Adam o făcea.-În orice caz, am o veste bună și o veste rea. Pe care o vreți

prima dată?-Roderick, oftă Adam, și Rory își drese glasul.-Bine. Vă voi spune. Vestea bună e că Jake Johnson și Kelly

Preston s-au despărțit – am trecut pe lângă ei de curând, erau la etajul al treilea, unde Goliat este captiv, în momentul de față, într-o armură... a fost tare dramatic, vă asigur; despărțirea, vreau să spun... nu aruncarea nevăstuicii ăleia în armură. Asta a fost, în principiu, un moment de o însemnă...

-Roderick.-Bine. Deci, vestea proastă-i că Finch nu e în castel.-Și tu... tu știi asta de la niște iscoade? -I-ai spus? se uită Rory la Adam.-Oarecum.-Chiar nu înțeleg, oftă Eris.-Avem iscoade prin tot castelul. Sunt elevi mai mici, dispuși să ne

ajute la nevoie. Ar fi greșit să spun că-i plătim, dar îi medităm, în caz că nu se descurcă la unele materii, îi explică Rory.

Eris înghiți în sec.-Și nu, nu glumesc. E adevărat. Și folositor. Nu poți spune

nimănui....-N-o voi face. Asta e... cum ați reușit să-i convingeți?-Astea-s îndeajuns de multe detalii, interveni Adam, văzându-l pe

Rory pregătindu-se să-i răspundă. Gura, sau o să-i spun numele tău mijlociu, Acklerey.

-Cum spui tu, Adam Aiolos Alexander.Adam își dădu ochii peste cap.-Unde e Finch, dacă nu-i aici?-Era aici la micul dejun, își aminti Eris. L-am văzut atunci... poate

că e în Badgley, sau a plecat la Londra.

-Se poate, spuse Rory. Dar nu putem face prea multe până nu se întoarce, nu?

-Cred că o să mă duc s-o caut pe Hershel, se hotărî Eris. Ar trebui să știe că...

-Că ce? pufni Adam. Că Felix Crawford e vegetarian? Whiteley, nu cred că-ți dai seama cât de nebună pari, exclamând asta în sus și-n jos. Nu-i poți spune asta lui Hershel... lui Finch, asta e cu totul altceva... el își dorește să știe totul, dar Hershel...

-Atunci ce sugerezi, Adam? îl întrebă Rory. Să stăm și așteptăm? Nu prea sună a ceva ce ai face.

-Nu, recunoscu Adam. Dar ați uitat pe cineva. Carlotta și Felix sunt vegetarieni. Încă o persoană era să mai dea ortul popii, totuși.

-Are dreptate, aprobă celălalt băiat. Ce ne facem cu puștoaica de la Xerakyrie care a încercat să se arunce în lac?

(Pledând Nevinovată)

Numele ei era Linda Trachtenberg, și – ca orice puștoaică rațională din al patrulea an – s-a arătat, în chip rezonabil, confuză în clipa în care Eris Whiteley a abordat-o, între a patra și a cincea oră. Iscoadele misterioase ale băieților (pe care Adam refuzase să i le prezinte, și deci acestea îi rămaseră necunoscute lui Eris) îi informară că Linda era în Sala Festivităților la ora prânzului, dar, atunci când aceștia o găsiră, pauza aproape că se sfârșise. Prin urmare, Eris își petrecuse nouăzeci de minute în cabinetul de Geografie, înainte de a o lua la goană, încercând să-i dea de urmă Lindei Trachtenberg.

-Bună, Linda, începu roșcata, pe ceea ce și-ar fi dorit să fie un ton prietenos și cald.

-Bună, i-o întoarse Linda, confuză.-Eu sunt Eris Whiteley.-Știu. Mă... bucur... să te întâlnesc?-Plăcerea e de partea mea, zâmbi Eris. Linda, am o întrebare

pentru tine.-Bine?-Se poate ca asta să sune tare ciudat, dar – ești, din întâmplare,

vegetariană?Derutată dar îngăduitoare, tânăra își scutură capul.-Nu. Nu sunt vegetariană.Eris o fixă cu privirea, nesigură de ceea ce ar fi trebuit să creadă.

Fusese atât de sigură: atât de convinsă că răspunsul avea să fie afirmativ, că acesta era răspunsul pe care îl căutaseră, că acesta era detaliul care îi scăpase lui Finch. Cum altcumva ar fi putut să decurgă totul? Ca rezultat, era complet nepregătită pentru un alt soi de răspuns.

-Nu... nu ești?Linda își scutură din nou capul.

-Nu.-Și... și n-ai fost niciodată vegetariană?-Nu.-Niciodată?-Niciodată.Eris rămase în tăcere pentru o bună bucată de timp.-E amuzant că mă întrebi asta.-Chiar așa?Linda aprobă.-Da – tipul ăla, Finch, investigatorul de la Minister: m-a întrebat

același lucru la începutul anului... după ce mi-am dat prima declarație. Mi-a pus câteva întrebări, o săptămână mai târziu, și m-a întrebat dacă sunt vegetariană. I-am spus că nu sunt, și asta a fost totul... de ce, e atât de important?

-Presupun că nu e, spuse Eris. Nu, dacă nu ești vegetariană. Linda, e ceva neobișnuit la felul în care mănânci... ce mănânci, când mănânci... sau era, în special la începutul lunii septembrie?

-N-am niciun fel de boală, dacă asta-i ceea ce insinuezi, replică Linda, indignată. Nu, nu e nimic neobișnuit. Mănânc ca toți ceilalți, și făceam asta și la începutul lunii septembrie. Acum, dacă nu mai ai nimic de spus... am Istorie.

Eris oftă.-Nu. Mulțumesc mult pentru timpul pe care mi l-ai acordat.Dându-și ochii peste cap, Linda se îndepărtă. Eris se întoarse și

urcă scările de marmură, în capul cărora Roderick Acklerey și Adam Sorensen așteptau să sosească, șușotind.

-Deci? întrebă Rory, în clipa în care îi observă prezența.Eris își scutură capul.-Nu e vegetariană, și n-a fost niciodată. Aparent, Finch i-a pus

aceeași întrebare în septembrie, ceea ce ar explica faptul că nu l-a investigat mai amănunțit pe Felix, pentru că, dacă ea nu este, întreaga legătură-i pierdută.

-Pun rămășag că Finch l-a întrebat și pe Felix, totuși, spuse Rory, verificându-și ceasul. Ora ta va începe în doar câteva minute, scumpă Eris, așa cum va face și a mea și a lui Adam.

Și era adevărat – ora de Greacă începea în curând, și clasa era în celălalt capăt al Academiei.

-Voi doi aveți Botanică, am dreptate? întrebă Eris, la care ambii băieți aprobară. Și Felix Crawford e la ora aia – nu-l întrebați despre asta fără mine, în regulă?

-În regulă, spuse Rory.-În regulă, spuse Adam.Eris își încrucișă brațele la piept.-Serios acum, n-o faceți.Roderick o luă de gât, ciufulindu-i părul.-Serios acum, Eris, n-o vom face.

(Fără Răspuns)

-Deci, Felix, o păsărică mi-a șoptit că ești vegetarian, rânji Rory.Adam își dădu ochii peste cap.-Scutește-mă, Sorensen. Nu-s vreun fel de sfânt.Felix îi privi pe cei doi – așezați în stânga și dreapta lui,

tremurând odată cu restul clasei, cu toții fiind obligați să rămână afară, în înverșunatul vânt de decembrie.

-La naiba, aveți de gând să mă bateți la cap cu asta, am dreptate? Deci îmi plac animalele – chiar vreți să-i faceți viața amară unui tip pentru asta?

-Din contră, spuse Adam, respectăm asta.-Eu, sincer să fiu, iubesc animalele, aprobă Roderick.-Nimeni nu vrea să audă frânturi din viața ta personală, Acklerey.-Nu asta am vrut să spun, Sorensen. Să mă pupi în...-Și, încă o dată, prietene, nimeni nu vrea să audă frânturi din

viața ta personală...Felix își scutură capul.-Despre asta voiați să-mi vorbiți? Despre faptul că, din când în

când, îmi pare rău că atâtea animale sunt măcelărite?-Nu, oftă Rory. Eram puțin curioși în legătură cu asta – cât de des

ai spune că-ți pare rău?-Și, continuă Adam, îți părea oare al naibii de rău la ora

prânzului, pe, să zicem, doi septembrie?Felix își arcui sprâncenele, suspicios.-Voi doi sunați ca Finch, tipul ăla de la Minister... dar știu unde

bateți. Mi-a pus aceeași întrebare în septembrie, și i-am spus că nici măcar n-am luat prânzul în ziua aia. Îmi amintesc, pentru că eram în Sala Festivităților cu Marlene Prescott, dar ea era... Marlene, ceea ce înseamnă că s-a decis deodată să nu mănânce, ceea ce e ridicol, desigur, pentru că-i spun mereu că nu e... păi, ideea e că n-am mâncat nimic în ziua aia.

Ceilalți doi înghițiră în sec.-Nimic? întrebă Adam.-Chiar nimic? bâigui Roderick.Felix își scutură din nou capul.-Nici măcar... nici măcar o înghițitură de suc?Portarul cugetă asupra întrebării.-Se poate să fi băut niște suc. Nu-mi amintesc să o fi făcut, dar

se poate să fi băut niște suc.-Și asta-i tot? îl chestionă Rory. Fără mâncare?-Nici măcar o îmbucătură? clarifică Adam situația.-Nici măcar o îmbucătură, spuse Felix.

*

-Nici măcar o îmbucătură? întrebă Eris.Rory își scutură capul.-Nici măcar una. Se poate să fi băut niște suc, dar nimic mai

mult.-Știam eu că îl veți întreba când eu nu voi fi acolo, adăugă

roșcata, iritată.Băieții nu făcură decât să ridice din umeri, cei trei îndreptându-se

spre Sala Festivităților pentru cină.-Deci... deci asta înseamnă că totul a fost o simplă coincidență –

faptul că atât Felix cât și Carlotta sunt vegetarieni?-Poate că era ceva în sucul ăla, sugeră Rory.-Dar asta..., începu Eris doar pentru a fi întreruptă de Adam.-Asta n-ar explica de ce doar trei oameni au fost afectați, spuse

el. Mie-mi pare o coincidență.Eris oftă. Fusese atât de sigură. Ajunseseră la masa celor de la

Azutrine, la care cei doi băieți se așezară, lângă Ivan și Jensen, în timp ce Eris își zări prietenele în capul mesei de alături.

-Ei... începu ea, rușinată, mulțumesc pentru ajutorul vostru pe ziua de astăzi.

-Rahaturi. Eram oricum plictisiți, ridică Roderick din umeri.Adam nu spuse nimic.-Ne mai vedem pe-aici, Whiteley.Băieții se alăturară prietenilor lor, și Eris se alătură alor ei.

Ocupând un loc de lângă Donna, scană masa celor de la Santobrocre în căutarea lui Andrew, dar acesta încă lipsea. Eris oftă, înșfăcând un bol cu mazăre și încercând să înceapă o conversație.

-Pentru ce-i toată mâncarea aia, Mar? întrebă ea, remarcând faptul că Marlene arunca pulpe de pui și cartofi pe o altă farfurie.

-Ei bine, replică blonda, se pare că un tăntălău de la Estrenwyn a întrebat-o pe Jane Griffiths cum face față faptului că Alexei și Carlotta au ieșit la două întâlniri adevărate... nu s-a simțit în stare să coboare la cină după asta, așa că Hestia Burbage m-a rugat să le aduc ceva de-ale gurii.

-Fabulos, murmură roșcata. De-a dreptul fabulos.În timp ce fetele mâncau, Eris își găsi ochii îndreptându-se spre

masa celor de la Xerakyrie. Linda Trachtenberg stătea cu câteva dintre prietenele sale. O farfurie neatinsă se odihnea dinaintea ei, tânăra vorbind și râzând alături de amicele sale de parcă nimic din întreaga lume n-ar fi putut s-o deranjeze.

Fusese atât de sigură că asta avea să fie legătura. Totul se potrivise atât de...

-A fost destul de stupid, Alora, își informă Marlene, între timp, prietena. Ți-am spus să mănânci ceva... dar nu, tu-i puteai face față.

-Nu eram chiar atât de beată, o contrazise Alora, râzând. Nu eram.

-Ai pus în scenă un întreg act din Hamlet, lucru impresionant, trebuie să recunosc, sublinie Donna. Țipând din toți rărunchii. Și purtând un halat de baie.

-Asta, rânji Alora, nu s-a întâmplat până când nu ne-am întors în dormitor: voi trei ați fost singurele care m-au văzut și auzit, în orice caz. Și nu-i vina mea că sunt o minionă incapabilă să facă față lichiorului.

Și apoi, veni revelația. Eris își privi prietenele, copleșită, dar acestea continuară să converseze, neobservând brusca inspirație care o fulgeră pe tânără sau faptul că ele jucaseră vreun rol în asta.

De ce nu mânca Linda Trachtenberg nimic?-Rahat, înjură Eris, ridicându-se în picioare.Prietenele ei o priviră.-Ai de gând să faci din nou chestia aia bizară, când pleci cu o

expresie maniacală pe chip și nicio explicație? se interesă Donna, vlăguită.

-E ca lichiorul! bolborosi ea.Donna oftă.-Și... și are o tulburare de alimentație! A devenit tare țeapănă

când i-am pus întrebări despre mâncare, și... și are o tulburare de alimentație!

-Ba nu am, se apără Marlene.-Nu vorbesc despre tine, bâigui Eris, molfăindu-și buzele. Trebuie

să merg la bibliotecă. Ne... ne vedem mai târziu.-Știam eu, murmură Donna, și Eris, încă o dată, se grăbi să plece.

(Omul de Nicăieri)

Eris îl analiză pe Rory, acesta stând singur în salon, lucru deloc caracteristic lui, în acea seară. Cărând cartea pe care o împrumutase de la bibliotecă, roșcata se apropie de el.

-Acklerey, își anunță ea prezența, și tânărul își ridică privirea.-Whiteley. Măi să fie, ai putea omorî pe cineva cu cartea aia - și

să faci totul să pară un accident, de asemenea.-De fapt, spuse Eris, așezându-se lângă Roderick, asta e exact

ceea ce ai putea face cu cartea asta, zâmbi, trecându-și degetele de-a lungul cotorului acesteia. E despre otrăvuri. Unde-i Sorensen?

-La o întâlnire, îi mărturisi Rory cu nepăsare în glas. Ce-i cu cartea ucigașă, deci?

Eris alungă noutățile cum că Adam era la o întâlnire; o irita în mod inexplicabil – ar fi trebuit să fie prin împrejurimi pentru a auzi asta, deși nu știa de ce prezența lui îi părea necesară.

-Cred că am găsit legătura dintre Carlotta, Felix și Linda Trachtenberg.

-Serios? Și care-i aia? se îndreptă el de spate, atenția crescându-i.

-Carlotta și Felix sunt vegetarieni: nu consumă carne, ceea ce poate duce la o deficiență de ceva numit proteine. Sunt în carne – nu știu dacă ești familiarizat cu termenii ăștia, așa că încerc să...

-Nu te abate de la subiect, Whiteley.-În regulă. Carlotta și Felix au mâncat ceva – de fapt, se prea

poate ca ei să fi băut ceva... mă refer la suc, care nu a reacționat așa cum ar fi trebuit să o facă, pentru că a fost expus la otravă. Doctorul Holloway a spus că motivul pentru care cei trei au încercat să-și pună capăt zilelor a fost rezultatul ‟expunerii accidentale la substanțe necunoscute”. Nu ei au fost expuși... mâncarea a fost.

-Atunci de ce n-a vrut toată lumea să se prăpădească? Cu toții am băut sucul.

-Nu, n-am făcut-o, îl corectă Eris. Gândește-te la asta: era Festivitatea de Bun Venit... a fost și lichior de ouă anul ăsta. Asta explică de ce niciun alt vegetarian din întreaga școală n-a fost afectat ca Felix și Carlotta. Ei au băut lichior de ouă în loc de suc. Carlotta trebuie să fi băut suc la festin... aș întreba-o, dar mă cam urăște în momentul de față... poveste lungă.

-Dar ce ai de spus despre puștoaica de la Xerakyrie? Ea nu e vegetariană.

-Nu, aprobă Eris. Dar are o tulburare de alimentație. Nu mănâncă prea mult. Nu a mâncat carne – poate că nu a mâncat nimic, ci doar a băut suc. Teoria mea este că, dacă ai fi mâncat îndeajuns de mult la cină – sau dacă ai fi mâncat carne – orice o fi fost în neregulă cu sucul nu te-ar fi putut afecta. Ca, să zicem, atunci când bei alcool, dar mănânci în același timp, deci nu te îmbeți prea ușor.

-Deci... deci cineva a otrăvit intenționat sucul?-Nu, își scutură Eris capul. Vreau să spun, n-am nici cea mai vagă

idee, dar... nu prea cred. Totul e mult prea întâmplător pentru a fi făcut cu intenție. Citeam despre toate astea, gesticulă spre carte. ‟Expunere accidentală la substanțe necunoscute”, a spus doctorul Holloway. Mâncarea a fost expusă la ceva... poate acolo unde a fost depozitată, înainte de a ajunge la școală. Efectele comune... faptul că asta a făcut cei trei studenți să-și piardă instinctul de auto-apărare, ăsta-i, cel mai probabil, rezultatul unei furtuni perfecte de ocazii imposibil de prevăzut: sucul nu a fost depozitat corespunzător, ei nu au mâncat carne, și alte asemenea. Singura parte care nu are sens e... Felix și fata asta n-au fost afectați decât a doua zi, și mâncarea servită la Festin e diferită de cea pe care bucătarii o pregătesc pentru restul anului.

-Nu, își dădu Rory părul din ochi. Nu, are sens. Când comandă prea mult pentru festin, păstrează mâncarea și o pregătesc pentru următoarea zi. Multă mâncare a rămas timp de zile bune anul ăsta, știu sigur. Merg la bucătărie mai mereu. Trebuie să mai fi rămas și niște suc de la festin.

-Și asta a declanșat totul.

-Oricine o fi responsabil pentru păstrarea mâncării va da de belele.

Eris aprobă.-Trebuie să îl găsim pe Finch.Rory își scutură capul.-Nu se întoarce până la zece, în noaptea asta... i-am auzit pe

Ritwell și Dawton vorbind, după cină. Poveste lungă: am lipit pe toate trofee foi pe care scria: ‟Anastasia Hershel, Pentru Cel Mai Atractiv Posterior din Incinta Școlii”.

-De ce ați face asta? pufni Eris în râs.-Pentru a o enerva pe Hershel, în principiu, recunoscu, ridicându-

se de pe canapea. Deci, vii?-Unde?-Să-l așteptăm pe Finch, desigur.

*

-Știi, remarcă Eris, vorbindu-i lui Roderick, perechea stând pe treptele din afara biroului lui Finch, am fi putut să așteptăm în salon.

-Nu-mi vorbi mie despre salon, replică Rory, pe un ton ce se voia a fi tăios. Încă nu înțeleg de ce nu vrei să mă lași să intru în birou. Ar fi floare la ureche.

-Am da de belele!-Înainte sau după ce îi oferim lui Finch pistele care îi sunt

necesare pentru a-și continua investigația la Academie? rânji Rory, privind-o.

Eris refuză să îi întâlnească uitătura curioasă.-Ești doar paranoică, Whiteley.-Ce-i drept. Cum de ai auzit că Finch trebuia să plece la Londra?-Unchiul meu mi-a spus, ridică Roderick din umeri. Dar nu da de

veste tuturor... nepotism și toate cele.-Te rog, pufni Eris. N-aș fi crezut că nepotismul este un motiv

demn de a fi hulit în actuala societate. L-am considerat mereu ca fiind încurajat, mai mult decât orice altceva.

-Asta-i corect, recunoscu celălalt. Dar nu-i ceva de care suntem cu toții mândri. Crede-mă, dacă ar fi după mine, aș fi un tânăr oropsit, fără vreun arbore genealogic.

Eris aprobă, simțindu-se nelalocul ei.-Dar... dar unchiul tău... el e în regulă, nu? Vreau să spun, e un

profesor tare bun, și pare să țină la tine.-Da, spuse Rory, holbându-se la o dâră de praf de pe treapta pe

care își potrivise picioarele. Da, el e în regulă. Vreau să spun, nu-l cunosc prea bine... înainte de începerea semestrului ăstuia nu ne-am văzut decât de vreo două sau trei ori pe an.

-De ce nu? Credeam că familiile de aristocrați sunt mai... apropiate.

-În general, suntem. Am crescut cu verișorii mei de parcă mi-ar fi fost frați, și toți ceilalți unchi și mătuși luau cina la noi acasă de cel puțin două ori pe săptămână. Dar unchiul Edgar e mai... știi tu... zdravăn la cap. A călătorit mult și n-a rămas mai niciodată în Anglia, astfel încât să nu fie nevoit să-și confrunte fratele – ăsta-i tatăl meu – cu privire la toate chestiile pe seama cărora nu se puteau pune de acord. De-aia n-a fost niciodată renegat. Nu face decât să-și țină gura închisă. Îți poți da seama, adăugă el, cu un rânjet ironic, că noi doi nu avem chiar totul în comun.

Eris zâmbi sincer.-Arăți ca el.-Ei bine, sunt cu aproape șaizeci de ani mai tânăr, îi spuse Rory. Apoi – ca răspuns pentru privirea întrebătoare pe care i-a trimis-

o, explică:-Da, profesorul Acklerey are aproape optezci de ani. Nu prea

pare, am dreptate? Asta-i toată frumusețea, nu-i așa? Avem trăsături pe cinste. Pun pariu că n-o să înceapă să arate bătrân de-a binelea decât pe la... nouăzeci, poate nouăzeci și cinci de ani. Bineînțeles, eu nu intenționez să trăiesc mai mult de patruzeci.

-Nu, rânji Eris. De ce ți-ai dori să trăiești mai mult, în orice caz? -Vă pot ajuta cu ceva? spuse o nouă voce.Finch apăru la poalele scărilor, derutat de prezența a doi studenți

care stăteau în fața biroului său. Se întorsese devreme.-Da, icni Eris, ridicându-se.-Da, aprobă Rory. Și, după ce ne vei da toți banii pe care îi ai la

tine, îți vom spune ceva foarte interesant.Eris îl îmbrânci.-Era o glumă.-Trebuie să vă spunem ceva, proclamă roșcata, sperând să

prevină încolțirea altor glume în mintea lui Rory.Acesta aprobă. Finch îi privi.-E tare important.

(Vrei Să Știi un Secret?)

Anastasia Hershel părăsea cancelaria, când Adam Sorensen o prinse din urmă în acea seară. Știuse exact unde era (mulțumită iscoadelor), dar rămase, în ciuda a tot, recunoscător că o găsise pe punct de plecare, căci era cu mult mai probabil ca aceasta să-i fi oferit o detenție dacă ar fi dat buzna în cancelarie cu douăzeci și trei de minute după ora de culcare decât dacă ar fi prins-o din urmă pe coridor la acea oră.

-Domnișoară Hershel! răcni căpitanul echipei de hochei, și directoarea ezită, confuză, permițându-i să o ajungă din urmă. Domnișoară directoare, eu...

-E trecut de ora de culcare, Sorensen, spuse Hershel pe un ton rece. Ar fi bine să fie important.

-Sunt aici doar pentru a vă vorbi, domnișoară, vă jur...Tehnic, această afirmație constituia un neadevăr, având în

vedere că fusese la o întâlnire pentru ultimele câteva ore. În orice caz, majoritatea întâlnirii se derulase înainte de ora de culcare, așa că Adam se simțea, în linii mari, sincer.

-Voiam doar să vă spun asta înainte de ziua de mâine, pentru că știu că sunteți obligată să raportați cine rămâne la Academie și cine pleacă de Crăciun... și am vrut să vă informez, înainte de orice altceva. Știu că n-am semnat lista, dar m-am decis să merg acasă de sărbători...

Hershel scrută chipul tânărului, derutată.-Asta ar fi putut să aștepte până mâine, spuse ea, eșuând

mizerabil în a vedea importanța acestui fapt, deși Adam o resimțea acut.

-Îmi pare rău. Așa cum am spus – am vrut să vă informez.Rămase în tăcere, aprobând scurt.-Așa să fie. Ai face bine să te întorci în dormitor, acum...-Da, domnișoară.-Și, Sorensen, adăugă profesoara de Trigonometrie, dacă nu-ți

dorești o detenție, ai face bine să ai grijă ca profesorul Thruston să nu te observe perindându-te pe coridoare.

Băiatul aprobă, zâmbind strâmb.-Da, domnișoară, făcu stânga împrejur.Adam aproape că ajunsese la cel de-al doilea etaj, când dădu

peste Rory.-Adam, amice, îl salută cel din urmă, voios. Vești bune: am vorbit

cu Finch.-Voi avea nevoie de mai multe detalii decât ceea ce tocmai mi-ai

oferit, Roderick.-Corect. Desigur. Eris a dat de capăt întregii chestii, și noi doi am

fost să-l vedem pe Finch... i-am spus totul, ceea ce e foarte complicat, și nu mă simt în stare să încerc să-ți explic și ție... ceva despre lichior, otrăvuri și suc... nu i-am acordat prea multă atenție, adăugă el, nepăsător.

Adam își arcui sprâncenele.-Ideea e că Finch va pleca de îndată în Badgley pentru a

investiga de ce otrăvuri atât de rare sunt depozitate alături de mâncare... sau sunt depozitate și-atât, dacă tot am ajuns aici, și lumea e salvată, mulțumită lui Roderick Acklerey.

-De ce mă îndoiesc oare?-Ai dreptate. Eris a făcut mai toată treaba... a fost chiar și la

bibliotecă pentru asta, Sorensen... nu cred că am mai fost pe la bibliotecă de când îl suspectam pe Ivan de pojar și am fost nevoiți să

ne interesăm. Asta demonstrează devotamentul și bunătatea care o caracterizează pe minunata domnișoară Whiteley, nu crezi?

-Rory, nici măcar nu mi-ai spus despre ce e vorba. De ce ăia trei voiau să dea colțu´? Ce au toate astea de a face cu lichiorul?

-Mai târziu, îl amână Rory, precis și răspicat. Mai important e... cum a fost întâlnirea ta?

Adam își dădu ochii peste cap.-Bine. A fost bine. Elizabeth Montanez a fost impresionată chiar și

de cel mai neînsemnat lucru pe care l-am făcut și a râs la toate glumele mele... chiar și la cele pe care nu le-a înțeles. A fost bine.

-Ai câștigat lozul cel mare, dacă înțelegi ce vreau să spun?-Nu. Ne-am... mozolit.-Cavalerule.-Gura.Adam își aminti ceva:-Unde voiai să mergi, în orice caz?-Să te găsesc, desigur.-N-ai fi reușit asta, din moment ce n-aveai nici cea mai vagă idee

despre locul în care eram.-Chiar n-aveam? își arcui Roderick sprâncenele într-o manieră

enigmatică.-Ei bine, le-am spus iscoadelor că nu vom mai avea nevoie de ele

în seara asta și e trecut de ora de culcare, așa că pun pariu că dorm duse.

Rory aprobă.-Deci, asta înseamnă că nu vorbeai cu Hershel în fața

cancelariei?Adam își privi prietenul, nedumerit.-De unde-ai știut?-Pentru că te cunosc, replică Rory. Adam, suntem prieteni de-o

veșnicie. Suntem prieteni încă de dinainte ca vreunul dintre noi să poată mânca singur... încă de când eram atât de prostuți încât chiar speram ca Academia să nu primească și fete. Am trecut prin cam toate experiențele de viață importante împreună... cu excepția nașterii. Vreau să spun, când ai primit prima ta detenție, pe cine încercai să aperi? Pe mine. Și când eu mi-am primit prima detenție, pe cine încercam să scot de la prima lui detenție? Pe tine. Am ascultat pentru prima dată un disc al celor de la The Beatles împreună. Ne-am dat seama cum să descuiem ușile dormitoarelor fetelor împreună. L-am convins pe Florian Eggers că e o fată pentru o zi întreagă împreună. Am fost acolo chiar și când ai avut primul tău sărut, ceea ce a fost bizar, dă-mi voie să-ți spun, și sunt al naibii de recunoscător că Meadows n-a aflat niciodată că mă ascundeam în dulap. Ideea e că... avem semnale și coduri secrete pentru mai toate lucrurile pe care am putea să ne dorim să ni le spunem dar le vrem ascunse... Ai fost întotdeauna cel mai bun prieten al meu, Adam, și te cunosc.

Rory îl bătu pe Adam pe spate. Adam aprobă scurt.-Dar, serios acum, de unde-ai știut?-Am dat peste Elizabeth Montanez când mă întorceam din biroul

lui Finch... mi-a spus că ai plecat s-o cauți pe Hershel, care era în cancelarie.

-Corect.Pe ceea ce-și dorea să fie un ton nepăsător, Adam adăugă:-Credeam că tu și Whiteley ați fost împreună la Finch. Ea unde e?Și, pentru că – în ciuda a tot – Roderick chiar îl cunoștea pe Adam

foarte bine, înăbuși remarca șicanatoare care i se ridicase pe vârful limbii, înăbuși privirea cunoscătoare pe care-și dorea să i-o trimită prietenului său, și afișă un mic zâmbet în semn de răspuns:

-A trebuit să se oprească la infirmerie. Cred că voia să viziteze pe cineva.

Adam aprobă.-Și, știi că vei fi nevoit să-mi spui totul despre situația asta... cu

Finch, și tentativel...-Oh, dar știu. Voi explica totul când Ivan și Jensen vor fi prin

preajmă.

*

În mod inexplicabil, Eris ezită înainte de a intra în infirmerie. Venise pentru a vedea dacă Andrew – care nu venise la nicio oră sau masă în acea zi – se simțea cu adevărat rău. Când împinse ușa și păși peste prag, roșcata formulă în minte o scuză pe care să i-o poată oferi doctorului Holloway, căci era trecut de ora de culcare și nu era dornică să primească o detenție.

La început, infirmeria părea goală: doctorul Holloway era de negăsit și toate paturile de campanie erau goale.

Holloway trebuie să fie în biroul lui, se gândi Eris. Era pe cale să bată la ușă, când zări draperiile trase în jurul unui pat din colț. Holloway stătea dinaintea acestuia, vorbind cu oricine se odihnea în spatele perdelelor.

-Ca doctor, trebuie să te sfătuiesc să părăsești școala, spuse Holloway cu o voce foarte serioasă.

Eris își dădu seama că acesta era acel soi de conversație la care nu ar fi trebuit să tragă cu urechea. Deși curiozitatea ardea înăuntrul ei, era pe cale să plece, când un glas bărbătesc – familiar dar, pe moment, neidentificabil – răspunse avertismentului doctorului.

-Nu pot pleca. Am făcut atâtea promisiuni: Anastasiei și... ei bine, am promis că voi rămâne aici. Nu pot pleca acum. Am nevoie de calmante care să mă ajute să fac față restului anului ăstuia.

-Se poate să nu trăiești până la sfârșitul anului, i-o întoarse Holloway, morocănos. Se poate să nu trăiești nici până la Crăciun. În numele Domnului, doar nu vrei să-ți petreci ultimele zile aici, nu-i așa?

Tăcerea se aciuă deasupra infirmeriei, înainte ca celălalt să spună:

-Unde altundeva mi-aș putea dori să fiu, Holloway? Mi-am petrecut unele dintre cele mai bune zile aici, la urma urmelor.

-Dar familia ta...-Familia mea e aici.-Poate că cei de la spital pot face ceva pentru tine.

Experimentele sunt în toi în timp ce noi vorbim...-Nimeni nu crede că se va găsi vreo cură, îl întrerupse bărbatul

din spatele perdelelor. Holloway, voi muri. Voi muri în curând, și se prea poate să mor aici. Nici să nu încerci să mă duci cu zăhărelul.

-Nu te duc cu zăhărelul, mormăi doctorul.-Excelent. Ne-am pus de acord, atunci. Excelent.Și Eris realiză cine era în spatele draperiilor. Profesorul Acklerey.Trebuia să iasă de acolo înainte ca vreunul dintre ei să-și dea

seama că trăsese cu urechea la o asemenea conversație, dar, când Eris se întoarse pentru a pleca, doctorul Holloway auzi scârțâitul podelei.

-Așteaptă acolo! strigă el, și Eris se opri.Cu pumnii încleștați din cauza fricii care-i curgea prin vene, Eris

așteptă ca el să își înceapă prelegerea, să o admonesteze din priviri și să îi ofere zeci de detenții.

-Ce, în numele Domnului, crezi că faci? urlă el, mai furios din cauza faptului că fusese atât de neglijent decât de prezența ei. E trecut de ora de culcare!

-Îmi... îmi pare rău, domnule, eu doar... am venit să iau câteva pastile. Am o durere îngrozitoare de cap și nu pot dormi.

-Păi, mormăi Holloway, poți să...-Așteaptă, se auzi vocea blândă a profesorului Acklerey. Adu-i

pastilele, Holloway. E în regulă.Văicărindu-se, doctorul o luă la pas spre sertarele din biroul său,

burdușite cu pungi de medicamente. Eris așteptă jenată pentru câteva clipe, înainte ca profesorul Acklerey să i se adreseze. Acesta împinse deoparte perdelele pentru a o putea privi pe studentă și a o întreba politicos:

-N-ai vrea să te apropii, domnișoară Whiteley? Mă tem că tocmai am luat un calmant care poate induce amețeli, și...

Dar Eris era deja la căpătâiul patului său.Tact, se gândi ea. Prefă-te că n-ai auzit nimic. Evident, nu-

și dorește ca toată lumea să afle despre asta, și poate că nu-și va da seama că ai tras cu urechea...

Totuși, nu se putu abține.-Rory nu știe, nu? întrebă ea, temătoare.Acklerey își arcui sprâncenele, surprins. Într-un final, răspunse:-Nu. Roderick nu știe. Și îndrăznesc să-ți cer ca asta să rămână

între noi. Nu-i spune.

Cu doar o zi în urmă, Eris ar fi aprobat și acceptat asta. Era alegerea lui Acklerey: el era cel pe moarte și el era cel în măsură să aleagă cui să-i vorbească despre asta. Dar imaginea lui Rory, stând dedesubtul ei pe scările de marmură, făcând glume și încercând să arate de parcă nu i-ar fi păsat de unchiul său (deși se înțelegea de la sine că o făcea) i se perindă prin minte.

-Nu-i voi spune, dar dumneavoastră trebuie s-o faceți, spuse ea. Domnule profesor Acklerey, îmi pare rău că am tras cu urechea la această conversație... aș da orice pentru a uita asta, dar... dar lui Rory îi pasă de dumneavoastră... se bazează pe dumneavoastră și are încredere în dumneavoastră, și dacă nu îi veți spune, el își va... își va...

-Ce va face, domnișoară Whiteley?-Își va pierde credința, șopti Eris. Îmi pare rău. Asta... asta nu mă

privește. Nici măcar n-ar trebui să fiu aici.-Medicamentele tale, domnișoară Whiteley, îi aminti Acklerey pe

un ton neutru.-Nu am o durere de cap, recunoscu Eris. Am venit aici pentru că

Andrew McLaggen a lipsit de la ore astăzi, și voiam să știu dacă a trecut pe la infirmerie.

Înainte ca profesorul să-i poată răspunde, în orice caz, doctorul Holloway se întoarse, aducând cu sine o cutie cu pastile.

-Ia una dintr-astea, îi ordonă Holloway, mai calm. Nu trebuie să mănânci sau bei nimic cu o jumătate de oră înainte și după. Ai înțeles?

Eris aprobă. Înșfăcă pilulele și dădu să plece. De-abia dacă făcu câțiva pași, în orice caz, înainte ca profesorul Acklerey să vorbească, adresându-i-se doctorului.

-Holloway, spuse el, a fost Andrew McLaggen pe aici astăzi?-Mhm... avea o mică răceală... i-am dat un sirop și i-am spus să

rămână aici, dar a insistat să se odihnească în propriul lui dormitor.-Am înțeles.Eris se opri în prag și îi zâmbi, recunoscătoare dar slăbită,

profesorului Acklerey. Acesta aprobă pe furiș, și roșcata părăsi infirmeria.

Salonul era încă aglomerat când tânăra s-a întors, dar Roderick Acklerey era, din fericire, absent. Nu i-ar fi putut face față atunci... avea nevoie de timp pentru a interioriza asta. Profesorul Acklerey murea... se putea să nu apuce nici chiar Crăciunul, și ea știa. Și, luându-se după expresia doctorului Holloway, era printre puținii care știau.

Traversând grăbită salonul, Eris nu se opri nici măcar pentru a le vorbi prietenelor sale, având ca țintă fixă dormitorul, care, se ruga ea, avea să fie gol. Avea nevoie de solitudine: trebuia să se întindă pe pat, să asculte ceva ritmat și să își limpezească mintea, risipind tot ceea ce o îngrijora.

Dormitorul chiar părea să fie gol în clipa în care păși peste prag, dar Eris își înșfăca cămașa de noapte din șifonier când Carlotta

Meadows ieși din baie. La început, frumoasa șatenă se arătă doar surprinsă, dar expresia ei adoptă degrabă o indignare rece și superioară.

-Măi să fie, e chiar Sfânta Eris, murmură ea, depozitându-și câteva lucruri pe propriul pat.

Dar era târziu, și destul era destul.-Mai taci, Carlotta, răbufni ea.Carlotta o privi, arcuindu-și una dintre sprâncene.-De ce ar trebui s-o fac? o provocă ea.Eris își încrucișă brațele la piept.-Tu chiar ești o târfă, spuse Eris. Și toată lumea crede asta. Ar

trebui să știi că orice persoană din școală ar fi în stare să-i ia partea lui Jane... nici măcar tipii, al căror unic interes este dacă ‟Alexei Metenney a câștigat lozul cel mare” nu sunt prea impresionați de ce ai făcut, pentru că știu foarte bine că ești o târfă.

Buzele Carlottei se despărțiră, aceasta pregătindu-se să protesteze sau icnească, dar Eris nu terminase.

-Ești o ușuratică și cu toții știm asta, și ai dreptate – n-am de gând să mai fiu drăguță cu tine. Deci, dacă ești de părere că ținându-mi gura închisă în legătură cu faptul că mi-ai rănit una dintre cele mai bune prietene arată cât sunt de ‟falsă”, atunci n-o voi mai face. N-am de gând să mă forțez să mă gândesc că, poate, ești neînțeleasă, pentru că e clar ca lumina zilei că nu ești. Nu ești complicată, Carlotta; ești doar răutăcioasă și egoistă, și, dacă tot veni vorba, o târfă. Și mai e ceva, nu la fel de rău, dar care, în mintea ta, trebuie să fie de o mie de ori mai groaznic: ești de-a dreptul obișnuită. Îți place de Alexei Metenney pentru că e ceva ce tu nu vei putea avea pe de-a-ntregul, pentru că nu te-a plăcut cu adevărat niciodată. Nu îți pasă dacă o rănești pe Jane, pentru că e o persoană pe care nu o poți înțelege. Nu s-a culcat cu jumătate de școală, și pun rămășag că nu se trezește în fiecare dimineață arătând de parcă ar fi ieșit de pe coperta unei reviste de modă, dar e dulce și oamenii o admiră. Nimeni nu te admiră pe tine, Carlotta. Deci, pân´ la urmă și la coadă, singurul motiv pentru care ai făcut asta nu este acela că ți-ai zărit destinul măreț sau ceva de genul... este acela că resimți soiul ăla de... dureros de tipică gelozie, un clișeu în adevăratul sens al cuvântului. Nu vei primi niciodată șansa să mă faci cu ou și cu oțet când tot ce îmi doresc e să fiu sinceră cu tine, Carlotta, pentru că nu sunt proasta ta. Una-ntr-alta, ai făcut ceva greșit și nicio cantitate de raționalizare nu va rezolva asta în căpșorul ăla al tău. Te simți vinovată. Nu te frământa atâta, Car, adăugă Eris, cu venin în glas, e ceva cu totul obișnuit să te simți vinovată. Și, dacă îți cauți peria de păr, e sub dulap.

Și, pentru prima dată în viață, Eris spusese lucrul perfect la momentul perfect. Făcu stânga împrejur și se grăbi spre baie, mândria și vina izbindu-i învelișul de porțelan.

*

Profesorul Acklerey murea. Carlotta era o târfă. Roderick Acklerey era un băiat tare de treabă. Tentativele de sinucidere fuseseră simple accidente. Finch avea să investigheze în Badgley. Profesorul Acklerey murea.

Lui Eris îi venea greu să adoarmă în acea noapte, și nu doar pentru că o părticică din ea credea că una dintre colegele ei de cameră, Carlotta, ar fi putut să aștepte ca ea să se culce pentru a o putea sufoca cu o pernă. Evenimentele din acea zi se derulau în mintea ei precum pozele de pe o bandă de film, din nou și din nou.

Profesorul Acklerey murea. Carlotta era o târfă. Roderick Acklerey era un băiat tare de treabă. Tentativele de sinucidere fuseseră simple accidente. Finch avea să investigheze în Badgley...

Și, deodată, două piese fuseseră puse cap la cap.Finch avea să investigheze în Badgley.Apoi, vocea lui Luke Harper fu cea care îi rezonă în cap.Desigur, mâncarea nu va fi nici pe departe la fel de bună

pe cât obișnuia să fie la soiul ăsta de ospățuri, și imaginea lui, stând alături de ea la Festinul din ziua de Halloween, era într-atât de clară încât totul părea să se fi întâmplat cu doar o zi în urmă. Au comandat mâncarea dintr-un magazin din Londra, și nu de la prăvălia familiei mele, din Badgley.

Pentru că prăvălia familiei Harper era cea care vindea școlii, de obicei, mâncarea pentru festine.

Eris se ridică în șezut.Familia Harper era cea din cauza căreia cei trei nefericiți

încercaseră să își ia zilele.

Capitolul X – Zbuciumul îngerilor

Eris Whiteley nu era îndrăgostită.Marlene Prescott era îndrăgostită.Donna Huntington rostea întotdeauna cuvântul ‟dragoste” pe un

ton batjocoritor.Alora Smethley nu resimțise decât un soi superficial de dragoste.Carlotta Meadows înțelegea conceptul de dragoste, dar tare, tare

puțin.Shelley Morgenstern era aproape la fel de ‟îndrăgostită” pe cât

orice altă fată de șaptesprezece ani.

Jane Griffiths își irosise mult prea mult timp încercând să nu mai fie îndrăgostită de cineva.

Așa stăteau lucrurile, și Crăciunul bătea la ușă.-Ne vom vedea în curând, atunci, zâmbi Eris.Andrew aprobă. Cei doi stăteau în fața Sălii Festivităților, unde

studenții se adunau, pregătindu-se să se întoarcă acasă pentru sărbători.

-Ar fi fost mai bine dacă ai fi rămas, îi spuse el. Chiar trebuie să mergi acasă? Cu cine o să stai în tren?

-Donna și Alora pleacă și ele, murmură roșcata. Nu-ți face griji. Păstrează-te ocupat. Mult noroc la eseul pentru Literatură.

-Și ție.Apoi Ritwell le ceru studenților să urce în trăsuri, și sosise timpul

pentru plecare. Eris ajunse în gară cu Donna, Alora și un băiat de la Santobrocre care părea interesat de cea din urmă. Donna plecă pentru a-și găsi bagajele – care veniseră într-o altă trăsură - și Eris se apropie de tren, înmânându-și geamantanele hamalului și dezmierdându-și pisica printre gratiile cuștii.

-Eris!Roșcata se întoarse pentru a-l vedea pe Luke grăbindu-se spre

ea.-Deja ne-am luat rămas bun, sublinie Eris, zâmbind.El aprobă, cu mult mai sumbru și mai puțin jovial decât de obicei.-Eu doar... data trecută când am vorbit... eram tare...-Nu e vina ta, Luke, îl întrerupse Eris. E a mea. Eu am fost cea

care a...-Nu, Eris, așteaptă, i-o reteză el. Ai făcut ceea ce ai crezut că

este corect, și, chiar dacă asta a avut niște... repercursiuni neașteptate, pot accepta totul. Pentru că te iubesc.

Tânăra îi sărută cu blândețe buzele crăpate.-Îmi pare rău, Luke, șopti ea, încă o dată.-Nu-ți face griji. Totul va ieși la iveală în curând... familia mea nu

a greșit cu nimic, și sunt sigur că idiotul ăla de Finch va afla asta de îndată ce va înceta să-și mai bage nasul pe unde nu îi fierbe oala, dacă înțelegi ce vreau să zic... a fost o simplă neînțelegere. O știu.

Eris aprobă, dorindu-și, mai mult decât orice altceva, să-l poată crede.

-Mi-ar plăcea să vii în vizită, adăugă.-Cred că ar trebui să rămân prin împrejurimi, replică iubitul ei, în

caz că familia mea va avea nevoie de mine. E, într-un fel, o perioadă dificilă... Ministerul n-a găsit nicio dovadă că ceva s-a întâmplat în magazii, dar, știi tu... investigația nu e prea plăcută pentru niciunul dintre noi.

-Nu, presupun că nu.Primul fluier răsună, și Eris oftă.-Ar trebui să plec.

-Da. Sigur.Se sărutară încă o dată.-Ne vedem în curând, floare.-Pe curând, Luke.Se urcă în tren, afișând un zâmbet chinuit.-I-ai spus iubitului tău că tu ești cea din vina căreia familia lui

este investigată? întrebă un glas ironic.Eris își dădu ochii peste cap și se întoarse pentru a-l privi pe

Adam Sorensen trecându-și o mână prin păr.-Da, i-am spus, replică ea pe un ton rece. Pentru că avem o

relație sănătoasă și stabilă, bazată pe onestitate și încredere. Nu simțim nevoia de a ne minți sau manipula reciproc, darămite aceea de a pune în scenă jocuri prostești, îl informă ea. Luke este un băiat dulce și grijuliu, amuzant și...

-Și, i-o reteză Adam, pun pariu că a devenit cu mult mai interesant în ultimele săptămâni, cu afacerea asta... familia lui, fiind suspectată de depozitarea unor otrăvuri prin apropierea mâncării.

-Nu toată lumea are o definiție atât de nebunească ca tine pentru ceea ce poate fi considerat interesant, Sorensen, murmură ea.

Adam nu făcu decât să ridice din umeri.-Spune fata al cărei prieten este Andrew McLaggen.Cu asta, i-o luă înainte pe coridor, făcându-i cu ochiul înainte de

a se îndepărta. În clipa în care îl consideră dus, Eris intră în cel mai apropiat compartiment și se trânti pe banchetă. Își sprijini creștetul de fereastră și se holbă la peisajul oferit de aceasta, mintea fiindu-i inundată de gânduri despre Luke, despre Andrew, și despre Adam Sorensen.

Eris Whiteley nu era îndrăgostită în acel moment al poveștii noastre. De fapt, pentru o fată surprinzător de înțeleaptă în ceea ce privește o mulțime de probleme ale inimii, Eris Whiteley eșua în a înțelege acea problemă, căci era atât de îngrijorată pentru băieții din viața ei.

Era îndeajuns de practică încât să știe că nu putea înțelege cu adevărat dragostea, dar îndeajuns de naivă încât să creadă că afecțiunea pe care o simțea pentru un tânăr palid cu ochi ca valurile mării era responsabilă pentru suferința ce pusese stăpânire pe inima ei. Era îndeajuns de naivă încât să eșueze în a recunoaște faptul că suferința care îi luase în stăpânire inima se datora faptului că acest tânăr refuza să îi ia în seamă inocenta și sincera grijă. Era îndeajuns de naivă încât să creadă că era, în schimb, un simptom al dragostei: dragoste ca cea a Annei Karenina, sau a lui Romeo și a Julietei.

Dar nu era.Pentru că Eris Whiteley nu era îndrăgostită. Nu încă.

(Aud o Simfonie)

-Mă bucur că rămâi, Felix, recunoscu Marlene.Cei doi se întorceau în salonul de la cel de-al patrulea etaj. Își

luaseră deja rămas bun de la prietenii lor, în fața Sălii Festivităților. Academia părea pustie, mai toți studenții fiind, pe atunci, în drum spre casă.

-Ei bine, replică celălalt, mama și tata au crezut că se vor întoarce până acum din mica lor expediție în jurul lumii, dar, aparent, au fost reținuți în China... ceva despre templele pe care tata își dorea să le viziteze... asta-i povestea vieții mele, în doar câteva cuvinte. În orice caz, e bine că nu va trebui să mai fiu înghesuit cu alți opt oameni într-o cămăruță cât un coteț.

-Ești norocos să ai șase frați și surori, îl informă Marlene. Acasă, sunt doar eu și mama, și ea nu constituie o companie prea plăcută.

-Și o surioară de doisprezece ani care știe tot constituie o companie plăcută? Aș face schimb.

Marlene pufni în râs.-Deci... cu excepția a trei dintre poznașii ăia din același an cu noi

și alți câțiva puști mai mici, suntem singuri. Avem întregul castel pentru noi. Mai mult sau mai puțin. Ce ar trebui să facem oare cu toată această singurătate, Crawford?

-Să mâncăm până adormim, să ne trezim și să repetăm.-Și aici eram eu, nerăbdătoare să termin acea temă la Literatură.Felix rânji.-Ți-ai petrecut prea mult timp cu tocilari de la Estrenwyn: meriți

să fii pedepsită. Nimeni în afară de cei de la Azutrine și Ailezaria pentru tine până la Crăciun. Ai niște lichior?

-Sunt minoră, Crawford.-Nu mi-ai răspuns la întrebare, Prescott.-Bine, da, am câte ceva, dar e pentru Revelion. Rory Acklerey m-

a făcut să promit că-l voi aduce la petrecerea pe care o organizează. Deja a trebuit să-l mint pe Miles că nu mi-a mai rămas nici chiar un strop.

Se apropiau grăbiți de ușa salonului.-Uite, Marlene, începu Felix după câteva momente de tăcere.-Mhm?-Eram... de fapt, e ceva despre care voiam să-ți vorbesc... de

ceva timp.-Care-i treaba, Felix? îl fixă cu privirea, nerăbdătoare, observând

că-i venea greu să îi întâlnească uitătura.-Chestia e că...-Sfântă vacă! urlă Rory Acklerey, deschizând ușa masivă de lemn

care dădea spre salon. Marlene! Crawford! La naiba – socotesc că niciunul dintre voi n-ar ști ce să facă dacă cineva ar, să zicem, aprinde, din întâmplare, niște artificii în dormitoarele fetițelor din al doilea an?

-Ăăă...

Cei doi schimbară priviri cunoscătoare.-Trebuie să vedem asta, nu? rânji Felix.Marlene aprobă, surprinsă, urmându-l pe Roderick Acklerey.Marlene Prescott era, clar ca lumina zilei, îndrăgostită. Mergea la

culcare în fiecare noapte gândindu-se la un singur băiat și niciun altul, dorindu-și, de obicei, ca ceva ce nu putea exprima în cuvinte să se poată îndeplini. Se trezea și îl vedea la micul dejun, și zâmbea, și era acel soi de zâmbet pe care cineva îl poartă în clipele în care un cântec tare vesel îi răsună în minte. Și era un băiat ale cărui glume o făceau să râdă întotdeauna, care nu eșua niciodată în a-i ridica moralul, pentru care nu voia decât ce era mai bun, și în prezența căruia se simțea mereu în largul ei. Într-o manieră tare, tare copilărească, Marlene se împotmolea în dragoste, cu ochii – nu închiși – dar fixați pe tânărul nepotrivit.

Pentru că era – într-un fel – îndrăgostită. Dar nu știa asta.Nu încă.

(Fugi, Fugi, Fugi)

-La mulți ani! răcni o fetiță zveltă, încolăcindu-și brațele subțiri în jurul mijlocului Donnei Huntington și făcând-o pe aceasta să se încordeze.

Pe platformă se adunaseră o mulțime de studenți și rude, și Donna nu și-ar fi dorit să fie văzută așa; avea o reputație de păstrat. În orice caz, nu se prea dădea în vânt după îmbrățișări.

-Bună, Bridget, replică Donna în ciuda a tot, cu o falsă nepăsare. Ce mai faci?

-Bine, spuse fata numită Bridget, eliberându-și sora și făcând un pas în spate. Caleb a plecat să cumpere o revistă. Spune că e important să ținem pasul cu ‟ceea ce cred ceilalți”, așa că ne vom întâlni cu el de îndată.

-Unde sunt Brighton și Isaac? întrebă Donna pe un ton sec, în timp ce Bridget – o tânără subțirică, cu urechi clăpăuge și păr ca al Donnei – se străduia să ridice geamantanul surorii sale.

Donna îi veni în ajutor.-Mătușa Dolinda stă la noi acasă, replică Bridget, dându-și peste

cap ochii de culoarea chihlimbarului. Nu-ți face griji – se va căra înainte ca tu să îți aranjezi hainele în dulap. A avut grijă de noi zilele astea, când veneam de la școală și Caleb trebuia să fie la birou. Este pe de-a-ntregul frustrant. Va trebui să alegi o nouă bonă.

Donna își ascunse micul zâmbet, cauzat de tonul sofisticat al puștoaicei de zece ani.

-Sunt surprinsă că ți-ai amintit de ziua mea... nimeni nu și-o amintește niciodată, având în vedere că e în apropierea Crăciunului.

Cele două surori Huntington își croiră drum spre ieșirea din gară.

-Eu îmi amintesc întotdeauna, o corectă Bridget. Nu mai face pe scorojita.

-Oropsita, Bridge.-Asta am zis și eu. Știi, Donna, începu Bridget, bălăngănindu-și

mâinile pe lângă trupul ciolănos și privind călătorii grăbindu-se să traverseze strada, cred că trebuie să fie tare interesant să ai optsprezece ani. Poți face o mulțime de lucruri acum, ca... ei, poți conduce, sau bea lichior...

-Și ce știi tu despre lichior, Bridget Huntington? se interesă Donna.

Bridget ridică din umeri, continuând să-și miște brațele.-Doamna McFadyen spune, își drese ea glasul, folosind un ton

pițigăiat și superior, că este pârâul ce curge pe valea spre fărădelegi, zâmbi Bridget. Și aș zice că asta înseamnă că e grozav, pentru că tot ceea ce doamna McFayden consideră greșit a fost întotdeauna amuzant... să jonglezi cu farfuriile, să joci v-ați ascunselea prin casă, dame...

-Cine, în numele Domnului, e doamna McFayden? o întrebă Donna. Și cum a reușit să justifice interzicerea damelor?

-E bona care a demisionat.Donna își dădu ochii peste cap.-Ar fi trebuit să știu. Caleb a angajat-o, la urma urmelor. De ce a

demisionat? Ți-ai exprimat cumva dorința de a deveni orice altceva în afară de casnică?

Neînțelegând remarca, Bridget își scutură capul.-Nu, a fost Isaac. I-a dat foc la păr.-Bineînțeles, oftă Donna. Bineînțeles că a fost Isaac. Întotdeauna era Isaac.-Nu are de gând să ne dea în judecată, nu?-Eu și Caleb am vorbit cu ea, replică Bridget cu demnitate. Mă

bucur că ai ajuns acasă, Donna, șopti, potrivindu-și unul dintre brațe în jurul taliei surorii sale. Chiar și Isaac se comportă mai frumos când ești prin preajmă.

-Isaac e întotdeauna o sfântă teroare, o corectă Donna.-Nu se poate abține. Asta a spus și doamna McFayden. Lipsa

dragostei părintești i-a răpit oportunitatea de a fi un mic băiețel cuminte, ceea ce...

-Am auzit îndeajuns de multe lucruri despre doamna McFayden, i-o reteză Donna. Voi găsi o nouă bonă... dacă am noroc, una zdravănă la cap, și, dacă am și mai mult noroc, una care să-l poată disciplina pe Isaac.

Bridget zâmbi.-Va trebui să angajezi un dragon, dragă Donna. Donna Huntington rostea întotdeauna cuvântul ‟dragoste” pe un

ton batjocoritor. Își jurase că nu credea în ea – că aceste concepte putrede, dragostea și căsătoria, fuseseră inventate în vremuri demult

apuse pentru a face femeile să rămână ascultătoare. Pe atunci, acele idei erau propagate neîncetat pentru a păstra populația în largul ei: pentru a le da tuturor ceva la care să poată râvni. Dar ea nu intenționa să râvnească la acel soi de dragoste romantică, sau de orice altă natură. Respingea chiar și ideea că aceasta ar putea exista. O respingea intelectual vorbind, în orice caz.

Pentru că mama și tatăl ei fuseseră ‟îndrăgostiți” și muriseră oricum. Și Caleb îi iubea pe toți, și tot trebuia să plece la muncă la ore târzii în noapte. Și era limpede că Andrew McLaggen era îndrăgostit de Eris Whiteley, dar nu înceta s-o rănească. Și era limpede că Felix Crawford era îndrăgostit de Marlene Prescott, dar ea nu părea să dea nici doi bani pe el, căci vorbea întotdeauna despre Miles Hampson (care, la rându-i, nu dădea nici doi bani pe ea).

În adâncul sufletului, Donna Huntington credea în dragoste, dar o batjocorea pentru că ura întreaga idee: vulnerabilitatea și neputința, și dependența pe care ți-o cauza acel cineva, făcându-te să speri că nu te va răni. Donna credea în dragoste, dar nu era de acord cu nicio ramură a acesteia, și, fără îndoială, nu-și dorea s-o simtă.

Nu încă.

(Vreau un Pețitor)

-Mai mult ceai, Alora? întrebă doamna Smethley, ridicând ceainicul pentru ca fiica ei să îl poată vedea.

Alora își scutură capul, amuzată de faptul că părinții ei se căzneau să pară cizelați, o bucurie sălbatică luminându-le obrajii.

-Deci școala merge bine, atunci? se interesă domnul Smethley, oferindu-i fiicei sale un alt platou cu biscuiți. Vreau să zic, profesorii te tratează ca la carte? Notele-s încă bune?

-Sunt rezonabile, replică Alora. Da, totul e bine. Mi-ați văzut carnetul, nu?

-Da, aprobă doamna Smethley. Dar cu greu mă pot încrede în chestiunile alea. Notele tale sunt întotdeauna bune, desigur, dar nu știu cât de corecți sunt profesorii tăi. Poate că meriți mult mai mu...

-Primesc notele pe care le merit, își asigură Alora părinții.Înfulecase deja un platou cu biscuiți, un bol cu căpșune și trei

felii de tort.-Acum sunt chiar plină, replică ea. Nu-mi mai trebuie biscuiți.

Încă unul și va trebui să dau la boboci.Doamna Smethley începu să adune vasele de pe masă, pășind în

micuța bucătărie de alături. Se asemăna cu Alora într-un fel, posedând același păr des și brunet și ochi mari, căprui. Spre deosebire de Alora, în orice caz, doamna Smethley era o femeie înaltă și uscățivă, cu mâini aspre și brațe puternice: muncise la viața ei.

-Te păstrezi suplă, am dreptate? își arcui doamna Smethley sprâncenele. Ai vreun pețitor, Alora?

-Hmm, mormăi domnul Smethley, de la care Alora își moștenise înălțimea deloc impunătoare, dar care – întocmai precum soția lui – proiecta o personalitate neșlefuită pe la colțuri. Ar face bine să te răsfețe așa cum meriți, iubitu´ ăsta.

-Cine a spus ceva despre un ‟iubit”? interveni Alora, grăbită, înainte de a-și dori să n-o fi făcut.

Tatăl ei își țuguie buzele.-Vrei să spui că nu te vezi cu băiatu´ ăsta? De ce nu? Ce-i în

neregulă cu el?-Dar cine a spus ceva de un băiat? oftă Alora, exasperată.Și totuși, își aminti de acea dimineață și de compartimentul cu

pricina... cu Martin, băiatul de la Santobrocre... felul în care acesta îi atinsese obrajii, și cum o sărutase... de parcă un simplu sărut n-ar fi fost tot ce ar fi avut în minte. Era drăguț... era fantastic, în principiu, dar... nu, nu, Martin nu era iubitul ei.

-Oh, Alora, n-am vrut să ne băgăm în viața ta, spuse doamna Smethley pe un ton liniștitor. Dacă nu vrei să ieși la întâlniri, atunci noi chiar sprijinim asta. Încurajăm asta.

-Desigur că o facem! -Am presupus doar că ai pe cineva, dragă... ne scrii despre băieți

din când în când, și ești atât de frumoasă...-Mamă, te rog, scânci Alora, realizând că nu roșea decât acasă.

Serios, nu-i mare lucru. Ies la întâlniri din când în când, dar n-am avut o relație serioasă până acum.

-Și asta-i o decizie înțeleaptă, aprobă domnul Smethley. Ești o duduie tânără și deșteaptă.

-O femeie tânără și deșteaptă, spuse doamna Smethley.-Da, așa..., continuă soțul acesteia. Și nu vrei să te așezi la casa

ta chiar acum, așa-i? N-ai decât șaptesprezece ani... n-are sens să nu fii deschisă la sugestii.

-Asta dacă nu cumva găsești un băiat pe care să-l iubești cu adevărat, chicoti doamna Smethley. Alora, dragă, ar fi mai bine să nu-ți mai faci deloc griji din cauza asta.

Alora aprobă.-Da, mamă, știu. Eu... cred... cred că am cam obosit. A fost o zi

lungă, călătoria cu trenul și toate cele m-au cam dat gata...Obrajii, pe care Martin îi dezmierdase, începură s-o ardă, și Alora

se simți brusc vinovată că părinții ei n-aveau nici cea mai vagă idee.-Cred c-o să mă culc.-Îți voi aduce un pahar cu lapte, îi promise mama ei. Somn ușor,

Alora. Ne bucurăm mult că te-ai întors.-E bine să fii acasă, aprobă tânăra.-Te iubesc, păpușă, îi spuse tatăl ei.-Și eu te iubesc, tată.Alora Smethley nu resimțise decât un soi superficial de dragoste,

și soiul ăsta era tare drăgăstos și tare superficial. Alora știa foarte bine

că tot ce trebuia să facă era să pocnească din degete și Martin de la Santobrocre (care era numele lui de familie?) avea să-i fie iubit... nu făcuseră acel lucru în tren, dar el era... interesat. Alora își dădea întotdeauna seama când erau îndeajuns de interesați cât să-i fie ‟iubiți”.

Dar Alora nu era interesată.Martin săruta fabulos. Mulți sărutau fabulos, dar niciunul dintre ei

nu aprindea o scânteie în inima ei după primul sărut... conversațiile pe care le purtau erau tragic de banale. Cu toții o priveau în aceeași manieră: cu adorație, pe care Alora o considera un melanj de râvnă și dragoste. În orice caz, deși adorația devenea monotonă, era mai bună decât refuzul.

Cunoștea și refuzul, deopotrivă. Îl recunoștea în ochii unor băieți, când o dezbrăcau din priviri și plănuiau deja cum aveau să-i facă vânt mai târziu. Refuzul durea, dar era cu mult mai fascinant decât adorația: mai fascinant, dar cu mult mai periculos. Una-ntr-alta, adorația sfârșea prin a răni adoratorul: nu fata pe care o pusese pe un piedestal.

Alora Smethley nu resimțise decât un soi superficial de dragoste, și nu cunoștea niciun altul.

Nu încă.

(Cealaltă Fată)

Dragă Alexei, încercă din nou Carlotta. Fixă foaia cu privirea, foaie care refuza să-i ofere nici chiar puțină inspirație, și își lăsă stiloul jos. Camera Carlottei era una mare și decorată cu bun gust, pe care nu era nevoită s-o împartă, acesta fiind interesul ei primar. Se așezase la birou în urmă cu două ore, în orice caz, și încă nu își dăduse seama ce ar fi trebuit să spună în scrisoarea pentru Alexei Metenney.

Am ajuns acasă cu bine. Mi-ai părut puțin ezitant după ultima noastră întâlnire, și ți-am oferit timp, deși tu nu mi-ai oferit vreun verdict cu privire la decizia ta. Pot doar să sper că tăcerea ta înseamnă că nu ai renunțat la mine pe de-a-ntregul.

Carlotta reciti ceea ce scrisese, înainte de a mototoli foaia și a o arunca spre coșul de gunoi sprijinit de zid. Începu din nou.

Dragă Alexei...Dar nici asta nu era ceea ce își dorea.Alexei, scrise pe o altă foaie.Nu, asta era prea abrupt.Dragă Alexei, scrijeli, făcând o scurtă pauză.Mi-ai lipsit mult de la ultima noastră întâlnire. Ai fost

tăcut, și înțeleg că ai nevoie de timp. Nu îți scriu pentru a îți scoate ochii cu asta. Vreau doar să ținem legătura.

Carlotta pufni și adăugă cu voce tare:

-Pentru că nu am îndeajuns de multă încredere în tine încât să fiu sigură că nu te vei întoarce la fosta ta iubită... este așa de proastă că te-ar putea ierta...

Călătoria cu trenul a fost în regulă... Shelley a rămas la școală anul ăsta, așa că am stat cu niște băieți de la Estrenwyn. Când am sosit acasă, chiar înainte să ajung în fața ușii casei mele, Elijah Sanderville, fraierul ăla școlit acasă care locuiește în vecini, m-a acostat și mi-a cerut să-l acompaniez la o serată la care este nevoit să participe, în Londra. Aproape că am spus ‟da”, doar pentru a-l scoate din nenorocita stare mizeră în care se află întotdeauna, dar sora mea, Eileen, e nebună după el de când a început și ea să fie școlită acasă, așa că asta n-ar fi fost etic din partea mea. Eileen n-are nici măcar un pic de stimă de sine, și...

Carlotta se opri și tăie hotărâtă tot ce scrisese după ‟ținem legătura”. Nu reușea niciodată să îl facă pe Alexei gelos... nu așa cum reușea cu alți băieți, în orice caz. El nu părea niciodată să obiecteze: îi părea mai mult o soluție pentru una dintre multele-i probleme.

-Problema Carlotta, o numi, gânditoare.Se încruntă, mintea fixându-i-se pe Jane Griffiths, care, fără

vreun dubiu, stătea în dormitorul ei, gândind lucuri oribile despre Carlotta în acel moment. Acest gând o consolă și irită în același timp. Nu-i plăcea că Jane se credea în vreun fel mai bună decât ea, dar se umfla în pene știind că pentru ea... că pentru ea, Carlotta Meadows, el riscase s-o piardă pe Jane. Alexei o sărutase, știind că asta ar fi putut să-i ruineze relația cu Jane, idealul feminin, și asta însemna ceva. Asta însemna că ea, Carlotta, nu era pur și simplu hipioata care ridica în slăvi dragostea liberă; era o persoană pentru care merita să riști, absolut și fără vreun dubiu, totul.

Dar Carlotta nu putea scrie nimic. Înșfăcă o altă bucată de hârtie.Crăciun fericit, Alexei. Sper că te gândești la mine, pentru

că eu nu am făcut decât să mă gândesc la tine.Carlotta ezită asupra semnăturii, și apoi, știind că asta era ceea

ce Jane Griffiths ar fi făcut, termină, cu litere unduitoare:Cu dragoste, Carlotta.Desigur, Carlotta Meadows înțelegea conceptul de dragoste, dar

tare, tare puțin. Dragostea era câștigul; era victoria și căldura, acel mic sentiment de fericire pe care îl trăia din când în când. Dragostea avea ceva de a face cu sfârșitul războaielor... era lucrul despre care se scriau cântece și motivul din cauza căruia bărbații se duelau pentru femei.

Dragostea nu era gunoiul siropos în care, fără îndoială, Jane Griffiths credea: deși Carlotta n-avea nici cea mai vagă idee despre lucrurile în care Jane Griffiths credea... și recunoștea asta. Era mult prea ușor să fie oponenta lui Jane, în preponderență din cauza lui Alexei, dar și pentru că erau atât de... diferite. Și Carlottei îi surâdea

ideea de a fi diferită de Jane Griffiths. Era ceva încântător de adecvat în a fi diferit de Jane și a râvni, în același timp, la ceea ce Jane deja avea. A fura ceea ce Jane deja avea, spuse o voce – redusă degrabă la tăcere – din străfundurile minții ei.

Carlotta înțelegea conceptul de dragoste, dar tare, tare puțin, și știa asta.

Nu îi păsa.Nu încă.

(Dragoste Copilărească)

Dormitorul fetelor de la Ailezaria din cel de-al șaptelea an era un loc singuratic pe atunci. Asta observă Shelley Morgenstern, în timp ce își pieptăna părul blond spălăcit în a doua dimineață a vacanței. Marlene Prescott era singura fată care mai rămăsese, și ea ieșea întotdeauna cu Felix Crawford și ceilalți trei băieți.

Shelley oftă. Trei băieți. Doar trei.Se hotărâse să rămână la castel doar pentru că auzise că toți cei

patru aveau să rămână. Dar Adam Sorensen s-a decis să meargă acasă la urma urmelor, și Shelley a aflat asta cu mult prea târziu.

Odihnindu-și bărbia în palme, Shelley se holbă la oglindă, gândindu-se la Adam, și nu la reflecția ei. Băiatul nu îi adresase nici cincizeci de cuvinte în aproape șapte ani, dar era ceva atât de atrăgător la el. Toată lumea vedea asta (aproape toată lumea, în orice caz), și ți-ai fi putut da seama cu ușurință că toată lumea îl iubea (aproape toată lumea, în orice caz).

Shelley Morgenstern o făcea, totuși.-Bună, Shelley, spuse Marlene, personificarea spiritului

sărbătorilor în acea dimineață, ieșind din baie, unde își potrivise câteva șuvițe de păr în spatele urechilor.

-Bună, Marlene, replică Shelley.Marlene Prescott: acum, asta era o fată interesantă. Era

frumoasă. Cu adevărat atrăgătoare, dacă nu chiar absolut strălucitoare, precum Carlotta sau Alora. Era înaltă și zveltă (deși refuza să accepte asta), și părul îi cădea pe spate în valuri bălaie. Deodată, Shelley se simți invidioasă, și Shelley se simțea arareori invidioasă. Invidia era ceva ce pur și simplu nu-și putea permite, fiind cea mai bună prietenă a Carlottei.

-Pe unde mai pleci în dimineața asta?Shelley observă pantalonii strânși pe picior, puloverul și cizmele

până la genunchi pe care colega ei de cameră le îmbrăcase.-O să mă joc în zăpadă cu câțiva băieți, oftă Marlene, scoțându-și

fularul și paltonul din geamantan. Ar trebui să vii și tu. Ne vom amuza pe cinste. Băieții se prostesc întotdeauna... totul riscă să se preschimbe într-un Război Mondial al Zăpezii.

Dacă Adam Sorensen ar fi fost acolo...

Shelley cugetă asupra propunerii. Apoi, își coborî privirea, amintindu-și de fusta pe care și-o alesese deja pentru acea zi.

-Nu sunt îmbrăcată pentru o bătaie cu bulgări, mormăi ea. Ma bine nu.

Marlene se hotărî să-și prindă părul într-o coadă de cal.-Te putem aștepta dacă vrei, Shelley. Nimeni nu s-ar supăra.Nu, se gândi Shelley. Nu, căci apoi vor fi iritați, și eu voi fi

fata care i-a făcut pe toți să aștepte, și apoi Roderick Acklerey va crede că sunt o adevărată belea, și i-ar putea spune lui Adam Sorensen că sunt o belea, și...

-Cred că ar fi mai bine să-mi încep eseul pentru Literatură, de fapt, spuse Shelley. Dar mulțumesc pentru invitație.

-Coboară dacă te răzgândești, zâmbi Marlene. Urăsc să mă gândesc că stai de una singură aici, în dormitor, făcând teme.

Cu un chicot, blonda părăsi camera, lăsând-o pe Shelley cu propria reflecție.

Shelley Morgenstern era aproape la fel de ‟îndrăgostită” pe cât orice altă fată de șaptesprezece ani. Shelley era ‟îndrăgostită” de căpitanul echipei sale de hochei: era îndrăgostită de părul lui dezordonat, și de faptul că zâmbea strâmb, și de atitudinea lui fantastică. Dar desigur, Shelley Morgenstern nu era cu adevărat îndrăgostită de el. Era vrăjită de el, și poată că asta era mai rău, căci Shelley nu era zadarnică, vanitoasă ori credulă, dar, când se gândea la Adam Sorensen, acestea erau singurele cuvinte care-i puteau captura caracterul.

Nu conta că Adam de-abia dacă o cunoștea, că se pierdea cu firea când el era prin preajmă, sau că nu purtaseră vreo conversație adevărată, nici chiar de o însemnătate moderată. Shelley era vrăjită, și nu intenționa să frângă în vreun fel această vrajă.

Nu încă.

(Întâmplarea)

-Bună dimineața, Jane, strigă Marlene cu voioșie în glas, intrând în dormitorul fetelor din cel de-al optulea an cu un zâmbet și patru băieți.

-Ce, pe toți Sfinții, faceți voi toți aici? vru Jane să știe, lăsând pe pervaz cartea pe care o citise până de curând. Și cum ai reușit să aduci băieții aici?

-Întâi de toate, începu Roderick Acklerey, unul dintre intrușii în cauză, nu știam că înjuri, frumoasă Jane. Cred că e pe de-a-ntregul dulce. Acum, am reușit să ajungem în dormitoarele fetelor cu...

-Haide, Rory, îl întrerupse Ivan, n-ai divulgat îndeajuns de multe secrete în ultimul timp? Idiotul ăsta..., adăugă Ivan, privindu-i pe ceilalți, i-a arătat unei dudui trei pasaje secrete de prin castel doar ca să îl sărute.

-A mers? se interesă Marlene.Rory ridică din umeri.-Să spunem doar că Shannon McLaren poate face lucruri

minunate cu limba.Jane și Marlene tresăriră.-Mă poate face cineva să uit ceea ce tocmai am auzit? scânci cea

din urmă.-Ne abatem de la subiect, observă Jensen, și Felix aprobă în

semn de răspuns.-Da, spuse el. Aventurile bizare și minunate ale lui Rory cu limba

lui Shannon McLaren nu au nimic de a face cu misiunea cu care am venit aici.

Jane își dădu ochii peste cap.-Dacă ăsta e vreun plan nebunesc prin care să mă faceți să cobor

și să... particip la o bătaie cu bulgări sau ceva la fel de clișeic cu voi toți, n-o s-o fac.Citesc.

-Oh, nu, strâmbă Rory din nas. Nu ne dorim ca tu să cobori.-Din contră, aprobă Felix.-Vrem să rămâi aici, spuse Ivan.-Pentru întreaga vacanță de Crăciun, contribui Jensen.-Marlene îți va aduce masa, adăugă Roderick.Jane se holbă la ei.-De-aia ați venit aici? Pentru a-mi spune să rămân?-Și, spuse Marlene, pentru a te întreba ce eveniment înfiorător

din copilărie te-a înnebunit îndeajuns de tare încât să-ți dorești să rămâi la Academie anul ăsta.

-E ultimul meu an aici, replică tânăra. Iubesc Crăciunurile la Academie, și mă gândeam că mă voi bucura de...

-Și Alexei a rămas, o întrerupse Marlene.Jane înghiți în sec.-Serios?-Da, dragă.Se ridică de pe pervaz.-D... d... dar el nu rămâne niciodată. Merge întotdeauna acasă

la mama lui, pentru că... la naiba. La naiba. Nu se poate!-Și continuă să înjure, observă Rory. Ești de-a dreptul adorabilă.-Se poate și e adevărat, îi mărturisi Ivan. Marlene și-a dorit să te

avertizeze, și ne-a adus cu ea. Sper că nu te-am luat prin surprindere, sau...

-Totul e bine, Ivan, îl întrerupse Jane pe un ton blând, pierdută în propriile gânduri. Dar... cum s-a putut întâmpla una ca asta? Sfinte, credeam că voi fi în sfârșit în stare să mă plimb prin castel fără să risc să dau peste el! De ce ar...? Oh!

Înțelegerea pictă o grimasă pe chipul ei rotund.-Și Carlotta a rămas, nu? Asta e, am dreptate? De-aia a rămas și

Alexei?

-Nu, Carlotta a plecat acasă, spuse Felix.-A plecat?-A plecat.-Dar atunci, de ce...? șopti, înghițind în sec. Marlene, de ce te

holbezi la mine în halul ăsta?Și într-adevăr, Marlene o privea pe tânără cu o surprindere

nepământeană și ochi bulbucați.-Pentru că... pe...ntru că... pentru că ai spus numele! se bâlbâi

Marlene. Ai spus numele!-Ce nume a spus? întrebară cei patru băieți la unison.-A spus numele Carlottei! strigă Marlene, bătând din palme,

încântată. Jane, nu i-ai rostit numele nici chiar o dată, încă de când toată chestia asta a început... nu i-ai spus numele nici măcar o dată, și acum l-ai spus pur și simplu, și... și nici măcar nu ți-ai dat seama că l-ai spus! Ești bine.

Jane clipi des.-Chiar sunt bine.-Și mai ești și singură, deci noi doi am putea să..., începu Rory.Ivan îl îmbrânci.-N-am simțit nimic, continuă Jane. Am rostit numele Carlottei și

n-am simțit nimic... nu m-am simțit îngrijorată sau furioasă sau tristă sau... bolborosi, fixându-i pe cei cinci cu privirea. Am trecut peste, anunță tânăra, minunându-se la auzul propriilor sale cuvinte.

Marlene făcu un pas spre ea.-Ai trecut peste?-Am trecut peste.-Ai trecut cu totul peste?-Am trecut cu totul peste.Marlene începu să aplaude, și toți ceilalți îi urmară exemplul.

Jane se trânti pe unul dintre paturi, pierdută în gândurile ei întortocheate.

-Ascultați, vă mulțumesc că ați venit aici, dar... mi-ați putea oferi un moment de liniște? Am nevoie de timp pentru a digera veștile.

Cu o glumă despre digestie scornită de Rory și un zâmbet încurajator din partea lui Marlene, cei cinci studenți se făcură nevăzuți. Jane luă o gură generoasă de aer. Asta îi părea ireal: după atât de mult timp, pur și simplu nu îi mai păsa... nu își mai dorea să își piardă timpul în acel dormitor... voia să fie afară.

Jane Griffiths își irosise mult prea mult timp încercând să nu mai fie îndrăgostită de cineva. Pentru că, în adâncul sufletului ei, îl iubise dintotdeauna pe Alexei, chiar și atunci când s-a pironit dinaintea lui și i-a spus că tot ce a fost vreodată între ei s-a terminat, și chiar și atunci când l-a văzut în Badgley cu Carlotta, și chiar și atunci când a auzit că a acceptat să iasă la o întâlnire cu ea: Jane nu putea să nu îl iubească pe Alexei.

Dar asta nu mai conta. Totul avea sens. Să fie îndrăgostită de Alexei și să treacă peste nu erau filozofii contradictorii. Jane și Alexei nu aveau să mai fie împreună vreodată: n-avea rost să se dueleze cu acest fapt. Duelul o făcea nefericită. Duelul însemna să citească acea carte monotonă și searbădă în dormitor, când o pătură groasă de zăpadă licăritoare o aștepta afară. Jane se ridică.

Își irosise mult prea mult timp încercând să nu mai fie îndrăgostită de cineva, dar își dăduse seama că asta nu mai conta, pentru că trecuse peste. Nu încetase a-l mai iubi, nu încă, dar încetase a-i mai păsa de ceea ce se întâmplase deja. Trecuse peste și era pregătită să iasă din acea stare stupidă, acompaniată de cântece de-ale lui Carole King, care se aciuase asupra dormitorului cu multe luni în urmă.

Era pregătită să fie frumoasă și să râdă; să participe la petrecerile care succedau meciurile de hochei în care echipa adversă fusese înfrântă și să placă un băiat chipeș. Era pregătită să meargă în Badgley pentru a se distra pe cinste, și nu doar pentru că prietenile ei se arătau dornice să o târască până acolo. Soarele strălucea și zăpada licărea în acea dimineață în care Jane a trecut peste, și Crăciunul bătea la ușă.

Capitolul XI – Fericit, Fericit, Fericit!

‟CRIMINALI TRANSPORTÂND SUBSTANȚE ILEGALE ÎN ANGLIA, SUSPECTAȚI PENTRU

ASALTUL ASUPRA CELOR TREI INVESTIGATORI”

Asta spunea fericitul subtitlu de pe prima pagină a cotidianului în dimineața de Crăciun. Adam Sorensen scană restul paginii: premiera unui nou spectacol avea să aibă loc la operă și doi oficiali ai Ministerului dispăruseră. ”Este Suspectată Implicarea Instigatorilor”: aceasta părea să fie deviza tuturor ziarelor în ultimele zile.

-Te-ai trezit devreme, sublinie o voce din celălalt capăt al mesei.

Adam nu își ridică privirea de pe cotidian, dar luă o sorbitură de ceai.

-Da, fu răspunsul său.Sunetul unui scaun tras de-a lungul podelei întunecate de mahon

îi spuse lui Adam că tovarășul său luase loc la masă.-Nu ferfenițești hârtia de împachetat de pe cadouri așa cum

obișnuiai s-o faci... te-ai uitat măcar sub brad?-Nu mai am șase ani, spuse Adam simplu.Se forță să continue să citească ziarul. ‟Ian Chesterton,

Investigatorul Șef, refuză să comenteze atacurile recente, dar zvonurile care circulă prin Presa Egipteană sugerează că acestea pot avea legătură cu artefactele furate vara trecută din Muzeul din Cairo.”

-Maică-ta e în bucătărie... va ieși dintr-o clipă într-alta, dar voia să știe ce plănuiești să înfule...

Adam își aruncă ziarul și întâlni privirea bărbatului cu mult mai bătrân, așezat în celălalt capăt al mesei:

-Sunt sigur că mă voi descurca, orice va găti.Domnul Sorensen își analiză fiul de șaptesprezece ani pentru un

minut; părul lui Adam era ud din cauza băii pe care o făcuse de dimineață, și încă nu era îmbrăcat corespunzător. Licăreaua din ochii lui de culoarea alunei n-ar fi putut fi mai rece nici chiar dacă ar fi fost abordat de însuși Mazello, și buzele îi erau contorsionate într-o grimasă categorică.

-Nu mă poți urî pentru veșnicie, spuse domnul Sorensen, surprinzându-se chiar și pe sine.

Adam, în schimb, fixă zidul din spatele tatălui său cu privirea. Alexander Sorensen avea aproape șaizeci de ani, deși nu părea să depășească patruzeci. Ceva ce se asemăna cu tinerețea rămăsese pe chipul său, și, deși părul îi albise cu câțiva ani în urmă, era pieptănat cu grijă într-o parte, într-o manieră tipică anilor 1930. Avea sprâncene stufoase și un nas drept – ca al lui Adam –, dar ochii îi erau mai întunecați, mai căprui și mai liniștiți. Domnul Sorensen nu purta ochelari, excepție făcând orele pe care și le petrecea citind, și deținea o postură mai bună decât fiul său. Adam își dăduse seama, cu mult timp în urmă, că moștenise de la tatăl său o mulțime de manierisme (rânjetul strâmb și o serie de gesturi, spre exemplu) de care tânărul de șaptesprezece ani nu fusese niciodată în stare să scape.

-Nu te urăsc, tată, spuse Adam cu nepăsare în glas, ridicându-se de la masă și lăsând ziarul în urmă, îndreptându-se spre ușile ce dădeau spre bucătărie. Sunt complet apatic. Crăciun fericit.

Salonul – care era luminat de razele soarelui – dădea spre bucătărie, un contrast puternic, cu luminile ei albe și orbitoare și blaturile de marmură.

-Bună dimineața, Adam, șopti doamna Sorensen, zărindu-și fiul pășind peste prag.

Se pironise deasupra unei cratițe, șfichiuind aerul cu o lingură de lemn de parcă ar fi amestecat ceva, deși lingura nu reușea să atingă niciodată fluidul clocotitor. Mama și fiul nu erau singuri în bucătărie; trei sau patru bucătărese se învârteau prin jur, preparând o mulțime de feluri de mâncare, numele acestora fiindu-i străine lui Adam.

-Ți-ai întâlnit tatăl?Adam își scutură capul.-Ce faci?-Sirop, replică doamna Sorensen cu voioșie. Și dacă e oribil, vei fi

obligat să zâmbești și să te prefaci că e cea mai delicioasă fiertură pe care ai gustat-o vreodată.

-Câte feluri de mâncare pregătești pentru micul dejun? întrebă Adam, privind amuzat bucătăresele.

-Două sau trei, oftă doamna Sorensen. Dispun de doar câteva ocazii pentru a-mi testa caracterul domestic și a-mi demonstra atașamentul față de propria familie, Adam; ai putea la fel de bine să îmi permiți să mă bucur de ele.

-E dimineața ta, ai dreptul s-o irosești.Doamna Sorensen zâmbi, îndepărtându-și o buclă de păr arămiu

din dreptul ochilor și privind cratița cu sirop.-Te-ai trezit devreme, văd, sublinie ea, refuzând să întâlnească

privirea lui Adam.-Am trimis câteva scrisori. Și am făcut o baie.-Ai văzut bradul?-Nu.Asta era o minciună; dar nu despachetase cadourile, așa că ei nu

trebuiau să știe adevărul.-O să merg să-l văd după micul dejun.-N-ai fi chiar atât de bosumflat dacă ai ști ce e sub el anul ăsta, îl

persiflă doamna Sorensen, luând cratița cu sirop de pe aragaz. Tatăl tău a fost la cumpărături de unul singur, și, cum eu n-am fost acolo ca să-l țin în frâu, a cheltuit o sumă...

-Ceea ce vrei să-mi spui e că tata își dorește să-mi cumpere iertarea.

-Adam...-Nu, mă întreb doar ce, cugetă Adam, sprijinindu-se de ușă,

trebuie să-ți fi dat ție pentru a-ți cumpăra iertarea.-Adam, asta nu-i drept.-Trebuie să fi fost ceva tare scump.-Adam, nu acum. Bucătăresele...-De parcă n-ar ști deja.-Adam, spuse doamna Sorensen cu fermitate, deși expresia îi

denota amărăciune, nicidecum furie. E Crăciunul, adăugă cu blândețe.-Corect, își încrucișă el brațele la piept. Cred c-o să merg să mă

uit la brad, atunci, oftă, sărutându-i unul dintre obraji. Crăciun fericit.-Crăciun fericit, puiule.

(Whiteley)

-E Crăciunul, anunță Eris în tăcere, purtând un zâmbet strălucitor.

Privi cafeaua maronie dinăuntrul cănii sale de porțelan și nu putu să nu se simtă minunat.

Penelope Whiteley își dădu peste cap ochii sticloși, dar zâmbi în ciuda a tot.

-Da, Eris, spuse fata mai mare, cealaltă ocupantă a bucătăriei în acel moment. Sunt conștientă de asta.

-A nins noaptea trecută, continuă Eris.Purta o cămașă de noapte de un roz pal, un halat din același

material și de aceeași culoare și o pereche de papuci verzi; în schimb, Penelope purta albastru.

Eris se trezise de jumătate de oră și se așezase la masa din bucătărie alături de cotidian (deschis la pagina cu glume, căci nimeni nu ar fi putut citi subtitlurile deprimante de pe prima pagină ori anunțurile mortuare în dimineața Crăciunului).

-Și de asta sunt conștientă, își arcui Penelope sprâncenele, turnându-și o ceașcă de ceai.

De-abia dacă ieșise din dormitor – o cameră de oaspeți, tehnic, căci Penelope se mutase cu un an în urmă.

-De ce ești așa de Crăciun?-Pentru că e Crăciunul, replică Eris, uluită. Așa trebuie să fii de

Crăciun.Penelope plescăi nesatisfăcută, dar rămase tăcută. Asta era

reacția tipică lui Penelope la auzul opiniilor lui Eris: asta, sau bătaia de joc.

-La ce oră vine Louis? întrebă roșcata, atentă să aleagă un subiect care să o intereseze pe cea alături de care își petrecuse mai toată copilăria.

-Va fi aici pe la cină.Penelope se arătă mulțumită, potrivindu-și după ureche o buclă

de păr blond (‟á la Candice Bergen”, observă Eris). -Își petrece după-amiaza cu familia lui.Louis Newman era logodnicul lui Penelope. Cu câțiva ani mai

mare decât tânăra de nici douăzeci, era ceea ce Jane Austen ar fi numit – cu cinism – ‟o pereche bună”. Bunica nu fusese niciodată înstărită; reușise cu greu să o păstreze pe Penelope la școală, mai ales din cauza hotărârii fetei de a renunța la ea, și izbutise să o înscrie pe Eris la Academie, nereușind însă să facă întocmai și pentru ceilalți copii pe care îi avea în grijă. Louis Newman, pe de altă parte, venea din acea clasă socială pe care cineva n-ar numi-o niciodată ‟aristocrația”, dar căreia nu i se potrivea nici termenul de ‟mijlocie”. În orice caz, deținea o slujbă. Aveau să se căsătorească în vară.

Un moment de tăcere incomodă se aciuă asupra celor două, înainte ca Eris să-și dreagă glasul:

-Deci, ceilalți nu s-au trezit încă?-Bunica doarme. Arthur, Dora, John și Lucy își desfac cadourile.Eris găsi situația surprinzătoare. Penelope se comporta agreabil,

și asta nu se întâmpla decât în prezența bunicii lor.-Ar trebui să facem micul dejun, atunci? propuse cea mai tânără,

înnodându-și cordonul halatului.-Aduc ouăle, fu tot ce bâigui Penelope.

(Huntington)

-Păi, e prea mult, răbufni Donna, amestecând aluatul dintr-un lighean mare de lemn. Ți-am mai spus, Caleb, noi nu...

-Nu suntem nevoiași, Don, o întrerupse fratele ei mai mare, scuturându-și capul și aranjând farfuriile pe masă. Singurul lucru pe care dăm bani e taxa ta de școlarizare, și mi-am luat câteva ore suplimentare pentru a...

Donna se întoarse spre fratele ei, mânuind spatula de parcă ar fi fost un cuțit.

-Mie mi-ai spus că ți-ai luat mai puține ore, îi aminti ea pe un ton amenințător.

-Mi-am luat mai puține ore pe timpul zilei, îi explică Caleb, de-a pururi calm și deloc deranjat de spatulă. Cât timp mătușa Dolinda a fost aici, și acum, că ai venit și tu, am lucrat cu Finch și...

-Te-ai furișat pe lângă mine pe timpul nopții pentru a merge la muncă? se rățoi Donna la el.

-Nu m-am furișat. Tu doar... dormeai. N-aveam de gând să te trezesc pentru a-ți spune că merg la muncă. Te cunosc, și știu cum te comporți atunci când nu primești cele opt ore de somn care îți sunt prescrise. Nu se sfârșește bine pentru niciunul dintre noi.

-Și dacă ceva s-ar fi întâmplat? scânci ea, potrivindu-și mâinile pe șolduri. Dacă nouă ni s-ar fi întâmplat ceva în mijlocul nopții, și eu n-aș fi știut că erai plecat, și aș fi...

-Și ai fi fost perfect capabilă să rezolvi orice s-ar fi putut întâmpla, o completă Caleb. Donna, trebuie să te relaxezi. Casa este sigură. Brighton, Bridget și Isaac sunt în siguranță.

-Da, și atât mama cât și tata erau în siguranță, presupun, nu-i așa?

-Asta nu are de a face cu mama și tata.-Ba asta chiar are de a face cu mama și tata.-Nimeni nu ar fi putut să prevadă ce s-a întâmplat. Oamenii nici

măcar nu știau ce se întâmpla pe-atunci... a fost acum atât de mulți ani. Nu ne așteptam să... nimeni nu se aștepta ca una ca asta să se întâmple. Acum avem măsuri de securitate, și...

-Nu-mi place că mă lași singură cu o puștoaică de zece ani și doi plozi de opt și cinci, Caleb.

-Nu ești neprotejată aici. Ai încredere în mine, în regulă? Nu văd cum altcumva se presupune că am putea să o înscriem pe Bridget la Aca..., înghiți în sec.

Donna îl ochi, suspicioasă.-Ce vrei să spui, Caleb?-Eu... eu... nimic.-Caleb, despre ce vorbești? Despre asta e vorba? Faptul că

Bridget va trebui să vină la Academie anul viitor?-Nu. Nu, va fi bine. Am totul sub control.-Tu ai totul sub control? repetă Donna. Ce dracu´ vrea asta să

însemne? Cu doar câteva clipe în urmă, mi-ai spus că banii pe care mama și tata ni i-au lăsat ne vor ajunge pentru Academie.

-Și ne vor ajunge.Donna se încruntă.-Ne vor ajunge. Nu... nu Bridget mă îngrijorează. Avem

îndeajuns de mulți pentru ea... poate și pentru mai toată școlarizarea lui Isaac. Economisesc pentru Brighton și... poate și pentru Isaac, dar doar puțin. Asta-i tot. Suntem bine.

-Nu suntem bine. Depindem de economiile părinților noștri morți și de insignifiantul tău salariu de Investigator începător pentru a întreține cinci oameni... dintre care trei sunt copii. Asta nu e ‟bine”, Caleb. Asta e al naibii de groaznic. Și dacă ceva ți se întâmplă ție? Dacă mori? Noi vom da de dracu´, nu crezi?

-Ei, mă bucur că ești îngrijorată de siguranța mea, șopti Caleb, cu o ironie blândă.

-Vorbesc serios.-Nu mi se va întâmpla nimic. Știu asta. Am fost la o ghicitoare.Donna își încrucișă brațele la piept.-Sper că glumești.-Bineînțeles.-Bun.-Casa e protejată în orice fel posibil. O mulțime de Investigatori

patrulează pe drumul pe care cei mici îl urmează spre școală. Ești la fel de în siguranță fără mine pe cât ești cu mine, îți jur.

Donna își dădu ochii peste cap.-Citește ziarul, Caleb, îi întoarse spatele. Nimeni nu e în

siguranță. Deșteaptă-te, în numele Domnului.Caleb își molfăi buza, nepermițându-i surorii sale să-i privească

expresia (lucru pentru care îi era recunoascătoare).-Tu citești toate astea într-un ziar nenorocit, Don, pufni fratele

său. Eu le văd.Donna icni, știind că avea dreptate. Caleb traversă bucătăria

familiei Huntington și înșfăcă o furculiță.

-Ai pus două tacâmuri în plus, surioară. Asigură-te că nu vei vorbi așa cu copiii de față, bine?

Părăsi bucătăria, și Donna îl putu auzi întrebându-l pe Brighton, de doar cinci ani – pe un ton voios și zgomotos, tipic Crăciunului – ce părere are despre cadoul pe care l-a primit.

(Acklerey)

-Rahat! pufni în râs Ivan Caldwell, cotind în grabă și lăsând în urmă coridorul principal al celui de-al treilea etaj, urmat îndeaproape de doi dintre prietenii săi.

-Ai grijă la limbaj, Caldwell, strâmbă Rory din nas, în semn de falsă dezaprobare. Dacă un puștan din primul an te-ar fi auzit spunând una ca asta?

-Dacă un puștan din primul an te-ar fi văzut dând foc unui dulap? i-o întoarse Ivan, îndepărtându-și cenușa de pe haine.

-Și nu orice dulap! exclamă Roderick pe un ton solemn. Dulapul din fața biroului lui Thruston... dulapul în care își ține iubitul echipament de tortură.

-Vorbind de lup, interveni Jensen. Cred că ar trebui să ne îndepărtăm de rămășițele dulapului ăluia, murmură, aruncând o privire în urmă. Thruston va apărea din clipă-n clipă.

-Are dreptate, spuse Ivan. Să mergem.Încă râzând, Rory își urmă prietenii spre următorul etaj. Cei trei

de-abia dacă ajunseseră la poalele scărilor, când urletul furios al lui Atticus Thruston răsună în întreaga Academie. Băieții izbucniră în hohote de râs, fiind incapabili să se abțină.

-Ești nebun, Rory, tuși Ivan, scuturându-și părul. Haideți, trebuie să ne despărțim. Vino cu mine, Jens. Pun rămășag că acest pălărier nebun își dorește să mai arunce și alte chestii în aer.

-Ne vedem la cină, zâmbi Roderick, făcându-le cu ochiul.Rory porni agale la drum, cu mâinile în buzunare, de parcă nu ar

fi fost deloc îngrijorat de faptul că hainele lui negre erau murdărite de cenușă și praf. Avea îndeajuns de mult timp cât să se poată schimba înainte ca Thruston să-l prindă, totuși, și nicio altă dovadă nu conducea...

-O să-i vin eu de hac diavolului ăluia! Știu cine a făcut asta, și o să-i vin de hac!

Tânărul înghiți în sec: aceea era vocea lui Thruston, și părea să fie pe aproape.

-La naiba.Roderick verifică împrejurimile și săvârși o analiză mentală

rapidă a locurilor din apropiere în care s-ar fi putut ascunde. Era patru și un sfert... și asta însemna că doctorul Holloway era la cină; mereu lua cina devreme. Infirmeria avea să fie goală.

În timp ce pașii furioși ai profesorului Thruston răsunau pe coridor, trăsnind scările de marmură, Rory se strecură printre ușile infirmeriei, închizându-le și încuindu-le în urma lui. Luă o gură generoasă de aer... Thruston nu i-ar fi oferit vinovatului timpul necesar pentru a ajunge în salon. Nu avea să verifice fiecare cameră din jur. Avea o mulțime de timp la dispoziție.

Mâinile îi reveniră în buzunare, și înaintă cu hotărâre, salonul părând gol. Nu era, și Rory avu nevoie de câteva momente pentru a observa asta.

-Profesore Acklerey, șopti Roderick, surprins de prezența unchiului său.

Edgar Acklerey, de altfel singur în cealaltă parte a camerei, se arătă la fel de surprins.

-Roderick! Ce... ce cauți aici? Ce s-a întâmplat cu hainele tale?-Am căzut, spuse Rory, ochindu-și cu suspiciune unchiul. Tu ce

faci aici? Ești bolnav sau ceva?-Nu, replică Acklerey dintr-o suflare. Nu, sunt... de-a dreptul

sănătos. Am avut o durere de cap și am venit aici pentru a lua un calmant.

-Oh, răsuflă Rory, trântindu-se pe unul dintre paturi. Unde-i doctorul Holloway, atunci?

-Ia calmantul din cabinet, presupun.Acklerey refuză să întâlnească privirea nepotului său, traversând

camera.-Știi, profesorii merg de obicei la Babble dacă-și doresc un

calmant, îi spuse Rory unchiului său. Ceaiurile ei sunt cu mult mai eficiente... și nu se zgârcește când vine vorba de ele așa cum face Holloway, oricum, și deci școala nu-ți poate scoate ochii cu...

-Cum se face că știi atât de multe despre întreaga chestiune? întrebă Acklerey, amuzat.

-Ei, și eu mă duc la Babble, replică Roderick, ridicând din umeri.Ar fi adăugat că reușea cu ușurință să șterpelească plante

medicinale din rezervele private ale profesoarei, dar faptul că acela nu era doar unchiul său, ci și un profesor, nu îi părăsi mintea.

Acklerey aprobă. Își verifică ceasul de buzunar, aruncând o privire fugară spre biroul doctorului Holloway.

-Încerci să scapi de mine, unchiule? se interesă Rory cu lenevie în glas. Unde îți e spiritul Crăciunului, la urma urmei? Sunt nepotul tău.

-De parcă nu ți-ai fi primit cadoul de la mine în dimineața asta, rânji Acklerey.

-Mulțumesc pentru toate alea, că tot veni vorba. Caldwell a halit mai toată ciocolata, dar cartea despre hochei a fost interesantă.

-Ai început-o, deci?-Am terminat-o, de fapt.-Terminat-o? întrebă Acklerey, neîncrezător. Asta-i remarcabil.

-Am avut câteva ore libere, spuse Rory, ridicând din nou din umeri. Îți vei primi cadoul diseară. Ți l-aș fi dat la micul dejun, dar m-am gândit că unul dintre profesorii morocănoși avea să urle ‟nepotism”. Și asta e ridicol, desigur; îi iau un cadoul lui Hershel în fiecare an, și nimeni nu se supără.

-Păi, începu bătrânul, asta este diferit. Trebuie să...Acklerey fu întrerupt, în orice caz, de o bătaie în ușă.-De ce e ușa asta încuiată? urlă Thruston.Ochii lui Rory se bulbucară; asta era a doua oară când greșise cu

privire la tradițiile Academiei, și devenea frustrant.-Cine-i acolo? continuă Thruston. Deschide ușile astea, Holloway.

Hei, Holloway!-Oare cum s-au încuiat ușile alea? se minună Acklerey,

aruncându-i o privire cu subînțeles nepotului său.Roderick se piti în spatele draperiilor unui pat liber.-Te rog, unchiule, nu mă da în gât. E Thruston. Crede că am dat

foc la ceva, și mă va jupui de viu. Serios, o va face... crede că tortura este o metodă adecvată de disciplinare.

Profesorul Acklerey își scutură capul, îndreptându-se spre ușă și descuind-o cu o mișcare fluidă.

-DACĂ NIMENI NU ARE DE GÂND SĂ DESCHIDĂ UȘILE ASTEA BLESTEMATE, O SĂ... Oh, Edgar! înghiți Thruston în sec la vederea profesorului. Păi... îmi pare rău... dar ușile, vezi tu... nu ar trebui să fie încuiate pe parcursul zilei, și...

-Am avut o întâlnire importantă cu doctorul Holloway și mi-am dorit să nu fim deranjați, recită Acklerey pe un ton calm.

-Da, desigur.-Aveai nevoie de ceva anume, Thruston?-Da. De fapt, chiar da. Mă întrebam dacă ai văzut pe cineva

suspicios intrând în salon?-Cineva suspicios? repetă profesorul de Literatură. Mă tem că va

trebui să fii mai explicit. -Ei... Sorensen, Caldwell, Eisenberg, sau... sau nepotul ăla al tău,

Acklerey.-Domnul Sorensen își petrece vacanța acasă. Presupun că unul

dintre ceilalți trei este bolnav?-Ăăă... nu, bâigui Thruston, scărpinându-și creștetul pleșuv. Nu,

nu bolnav.-Atunci de ce ar veni la infirmerie, Atticus?-Păi... eu... sincer să fiu... pentru a se ascunde.-A se ascunde, Thruston? Au făcut ceva greșit?-Așa cred, Acklerey, își umflă Thruston pieptul, mândru. Cred că

sunt responsabili pentru... pentru distrugerea proprietăților școlii.-Proprietăților școlii? Asta sună tare serios.-O singură proprietate, sincer să fiu. Un dulap.

-Un dulap. Cu adevărat serios. Și i-ai văzut făcând-o, am dreptate?

-Ei, nu...-Altcineva i-a văzut, atunci?-Nu chiar...-Deci aceasta este o simplă presupunere.-Păi da, dar...-Thruston, acestea sunt niște acuzații foarte serioase, pe care le

faci în lipsa unor dovezi concludente. Ce te face să crezi că vinovații sunt Acklerey, Caldwell și Eisenberg? Poate că în acel dulap se afla o substanță volatilă, care...

-N-a fost un accident, îl contrazise Thruston dintr-o suflare. Cenușa... cenușa de pe zid... spunea... spunea... ei... asta nu e important. Dacă n-ai văzut niciunul dintre băieți...

Acklerey încercă să cuprindă întreaga cameră cu privirea, amuzat.

-Încă nu văd niciunul dintre băieți, Atticus.-Atunci... ar trebui să plec.Și făcu întocmai.Bătrânul se întoarse în cealaltă parte a salonului. Rory își făcu

apariția.-Mulțumesc, profesore, unchiule... domnule..., spuse el, puțin

surprins.Acklerey își arcui sprâncenele.-Ai dat foc unui dulap?-Nu există vreo dovadă care să sugereze faptul că eu i-am dat

foc, spuse Rory. Dar... poate că ar trebui să-mi schimb hainele, am dreptate?

-Dacă nu planifici să ‟cazi” din nou, aș zice că da.Rory rânji.-Mulțumesc pentru asta.-De curiozitate, începu Acklerey, privindu-l pe Roderick dând să

plece. De ce ar da cineva foc unui dulap?-Pentru Crăciun, desigur.-Nu văd arderea unui dulap ca pe un obicei tipic Crăciunului,

sincer să fiu.-Păi..., oftă Rory, nu este, dacă vrei s-o luăm așa. Dar, dacă ai lua

cenușa rămasă și ai scrie cu ea pe perete ‟Crăciun fericit, Thruston”, atunci asta ar fi cu adevărat în spiritul Crăciunului.

-Da, Roderick, ai face bine să-ți schimb hainele de îndată.-Crăciun fericit, unchiule profesor.-Crăciun fericit, domnule Acklerey.

(De Ce?)

Vorbind despre a mea generație...

Cântecul celor de la Licoarea Morții, venind dinspre patefonul lui Adam, reușea să înece mai toate zgomotele generate de fastuoasa serată din sala de bal. Totuși, ocazionalele bârfe birocratice reușeau să se strecoare pe sub ușa închisă, în timp ce prietenii de la Minister ai părinților săi, într-o stare de moderată ebrietate, treceau pe acolo, făcând un tur al casei ori căutând o baie. Adam se ridică din pat și făcu muzica să răsune chiar mai tare.

Nu-ncerc să provoc mare senzație; Vorbind despre a mea generație...

-Pe bune, mamă? se interesă Adam cu voce tare, deși era singur în dormitor. N-ai putut invita nici chiar o persoană născută în secolul ăsta?

Întoarse pagina cărții pe care încerca să o citească de jumătate de oră (de când cina se încheiase și reușise să evadeze).

Se auzi o bătaie în ușă.-Asta nu-i parte din tur! urlă Adam, încercând să acopere

zgomotul.Cioc, cioc.Adam mârâi, sprijinindu-se de zid și înșfăcând clanța:-Am spus că ASTA NU E PARTE DIN..., deschise ușa. Oh, bună,

Henry.Micuțul Henry, fiul uneia dintre bucătărese, zâmbi sincer, ochii

mărindu-i-se datorită admirației în clipa în care Adam îi dădu voie să intre în cameră. Adolescentul se trânti pe pat.

-Și tu te-ai plictisit de prietenii mamei și tatei, nu?-Oh, nu, stăpâne Adam. Stăpâna Sorensen m-a trimis.Adam își arcui una dintre sprâncene.-Chiar așa?-Stăpâna Sorensen a spus că trebuie să coborâți și să întâmpinați

oaspeții, stăpâne Adam. Stăpâna Sorensen a fost cât se poate de clară.-Pun rămășag că da. Auzi, Henry, pari să ai un vocabular tare

bogat pentru un copil de doisprezece ani. Cum așa?-Merg la școală, stăpâne.-Unde? Academie? întrebă Adam, curios.-Oh, nu, stăpâne Adam. Dar, vă rog, stăpâna Sorensen m-a rugat

să nu mă las distras de dumneavoastră. Stăpâna Sorensen își cunoaște fiul foarte bine, stăpâne Adam.

Adam își inspectă plictisit brațele, surprins de fiecare vânătaie pe care o găsea.

-De ce mai rămâneți aici, în orice caz, Henry? Mama le-a oferit alor tăi posibilitatea de a se angaja la Minister. Dacă aș fi în locul vostru, m-aș căra de aici înainte ca vreunul dintre ei să poată spune ‟sclavie nețărmuită”.

-Familia mea a lucrat pentru a dumneavoastră timp de cinci generații, stăpâne Adam. Sunt mândru să duc mai departe tradiția familiei Humphrey.

-Asta-i nobil din partea ta, remarcă celălalt pe un ton sec. N-aș lucra la Minister ca tata nici dacă ar fi ultima slujbă de pe Pământ.

-Stăpânul Adam nu ar trebui să fie nevoit să devină un birocrat, oftă Henry. Stăpânul Adam ar trebui să joace hochei, așa cum își dorește.

Adam rânji.-Ce m-a dat de gol?Dar era conștient de faptul că afișele tuturor campionatelor

europene de hochei desfășurate în ultimii doisprezece ani erau lipite pe pereții camerei sale, dimpreună cu două tricouri, unul al echipei naționale a Angliei și celălalt aparținând Irlandei (ambele semnate de fiecare membru al echipei și dedicate lui Adam). Henry desluși tonul batjocoritor pe care Adam îl folosise și își coborî privirea, rușinat.

-Stăpâna Sorensen mi-a spus să rămân aici până coborâți.Vag, în ciuda propriei sale muzici (Ei vor să ne amuțească,

schingiuiască, înrobească... Vorbind despre a mea generație...) și discuțiile zgomotoase ale oaspeților, Adam putea auzi orchestra din sala de bal.

-Sunt în regulă cu asta, Henry. Aș fi recunoscător pentru compania cuiva.

Henry înghiți în sec.-Ia loc, deci.-Poate că, începu micuțul, poate că, dacă stăpânul Adam merge

la petrecere pentru câteva minuțele, se va putea întoarce, mai apoi, în camera lui, și eu îmi voi putea îndeplini îndatoririle.

Adam oftă. N-ar fi putut să iasă nicicum din asta.-Așa să fie, atunci. Se rostogoli, încă o dată, din pat, și reduse la tăcere patefonul.

Tânărul de șaptesprezece ani îl urmă pe cel de doisprezece pe scări. Sala era ticsită de musafiri și zgomote, din moment ce o mulțime de voci socializau și râdeau, și multe cizme păcăneau pe podeaua de marmură. Adam le răspunse politicos tuturor celor care îi observaseră prezența, căutându-și în același timp mama, astfel încât ea să-l poată observa și să-i permită să se întoarcă la propria lui muzică, propriul lui dormitor și propria lui carte.

-Adam Sorensen, spuse o femeie înaltă și subțire, pe care Adam o recunoscu ca fiind Celestia Metenney, dar știu că te-ai înălțat, nu glumă.

Cu un licăr de speranță zvâcnind înăuntrul său, Adam își convocă cel mai politicos și artificial ton:

-Mulțumesc, doamnă Metenney. Arătați minunat în această seară. Alexei e pe aici?

Speră să nu fi grăbit ultima întrebare, dar era singura parte a acelei conversații care îl interesa cu adevărat.

-Alexei a rămas la școală anul ăsta, replică doamna Metenney, evident iritată de acest fapt (sau de altceva... Adam nu-și putea da

seama; părea întotdeauna iritată de câte ceva). Fără vreun dubiu, din cauza prietenei ăleia a lui, pufni ea. Jane.

Adam nu se deranjă să-i explice întreaga situație mamei lui Alexei, parțial pentru că nu era convins că întreaga despărțire dintre Jane și Alexei însemna la fel de mult pe cât amândoi credeau că înseamnă, și parțial pentru că absența lui Alexei transfigurase conversația cu acest adult într-un alt obstacol pe drumul său spre etaj. Găsindu-și câteva scuze politicoase, Adam plecă, încă o dată, în căutarea mamei sale.

În orice caz, o expediție scurtă dar amănunțită îl informă că însăși gazda era de negăsit în sala de bal plină până la refuz, sau în bibliotecă, sau în camera de oaspeți, sau în orice altă ramificație a primului etaj, locuri prin care invitații se perindau. Iritat la rându-i, Adam o luă la pas pe un coridor lung și bine-ascuns, care se îndrepta spre spatele casei. Își dorea să ajungă în biroul bunicului său – camera lui preferată, dacă e să nu punem la socoteală bucătăria. Avea să aștepte acolo ca petrecerea să se stingă; cu puțin noroc, Grace Sorensen avea să-i vadă camera goală și să presupună că... socializa.

Înainte de a deschide ușa biroului pe de-a-ntregul, în orice caz, auzi o voce venind dinăuntrul camerei: cea a mamei lui.

-Sunt îngrijorată, spunea ea cu blândețe.Adam se hotărî că aceasta era o conversație pe care își dorea să

o audă.-Dar totul va fi bine. Știu asta.-Ție ți-e ușor să spui asta, bâigui domnul Sorensen pe un ton

vlăguit, nicidecum amar. Nu tu ești cea pe care o urăște în momentul de față, dragă.

-Nu te urăște.Punem pariu? pufni Adam.-Asta spune și el, șopti domnul Sorensen.Adam deschise ușa încă puțin pentru a-și putea privi părinții.

Stăteau în apropierea șemineului: mama lui în luxoasa, somptuoasa ei rochie sângerie și tatăl lui, într-un smoching de culoarea smoalei.

-Nu găsesc afirmația mai credibilă nici chiar când vine de la tine, Grace.

Doamna Sorensen zâmbi.-Fiecare băiat își urăște tatăl la un moment dat, Alex. Așa merg

lucrurile. Îți amintești când ne-am căsătorit, și tu ai avut cearta aia cu tatăl tău?

-Grace, el își dorea să mă căsătoresc cu Hildebrand Robinson. Mai că a refuzat să vină la nuntă.

-Dar a venit, și încă erai furios.-Și-a început toastul cu, ‟Deși te-ai căsătorit cu domnișoara

Dearborn...”.Doamna Sorensen îl întrerupse cu un hohot însuflețit de râs,

făcându-și soțul să zâmbească la rându-i.

-A învățat să mă placă, nu-i așa?-Și apoi l-am iertat.-Poftim.-Dacă e să ne luăm după logica asta, pentru a câștiga iertarea lui

Adam ar trebui să mă întorc acasă, lucru pe care cred că deja l-am făcut. Se prea poate să greșesc, dar sunt destul de sigur în legătură cu asta.

Grace Sorensen oftă.-Pentru cineva atât de inteligent, Alex, poți fi tare prost uneori.Îl sărută.-Și, adăugă Grace, un moment mai târziu, Adam te iubește. Chiar

o face.-Romantic.Doamna Sorensen răbufni din nou în hohote de râs.-Și eu te iubesc.Murmură ceva în semn de răspuns, murmur pe care Adam îl

catalogă ca fiind un simplu: ‟Și eu”.-Și, continuă mama lui Adam, îmi pare rău că am țipat la tine în

seara aia.-Știi că nu trebuie să îți ceri scuze pentru asta, Grace.-Știu.Îl sărută din nou.Adam închise ușa. Deodată, nu-și mai dorea să fie singur... luni

de furie și de relativă tăcere dădură în clocot înăuntrul său, și acum nu aveau încotro să se risipească. Nu era cale de scăpare, niciun lucru asupra căruia să-și poată revărsa furia, pentru că, în sfârșit, întrebarea care-l măcinase încă de când mama lui îi scrisese pentru a-l anunța că el se întorcea acasă... își primise răspunsul. Cum putea să facă una ca asta? Cum putea să-l ierte?

Știa cum și știa de ce, dar încă își dorea să fie furios.Îngropându-și mâinile în buzunare, se întoarse în sala de bal.

(Lumea Reală)

O scrisoare din partea lui Luke ajunse în mâinile lui Eris în după-amiaza de Crăciun. Roșcata reuși să se scutească de conversațiile propriei familiei îndeajuns de mult cât să o poată citi.

23 decembrie, 1975

Dragă Eris,

Nu știu când voi apuca să trimit asta, pentru că timpul e ceva ce îmi lipsește cu desăvârșire și oficiul poștal e la mare depărtare, așa că îți doresc un Crăciun Fericit! De când am vorbit ultima dată, situația familiei mele a evoluat în mai multe

feluri; mai toată harababura asta a fost ținută departe de ziare, și știu că ți-ar plăcea să fii pusă la curent, așa că m-am gândit că ar trebui să-ți scriu pentru a-ți explica totul.

Întâi de toate, Finch a plecat. Asta s-a întâmplat de dimineață. A tot trecut pe aici, și o mulțime de angajați ai Ministerului au cotrobăit prin compartimentele de depozitare pentru probe, dar – din ce au raportat – înțeleg că nu au putut găsi nimic concret. Fără alte informații care să îmi acuze în vreun fel familia (magazinul a fost închis, dar noi locuim cu un etaj mai sus), investigatorii și specialiștii s-au retras. Au golit camerele, luat câteva mostre din lucrurile pe care părinții mei le depozitau acolo și... nimic mai mult.

Am trecut pe la Academie în dimineaţa asta şi am aflat de la Thruston că Finch şi-a golit și biroul. Nu am habar ce înseamnă toate astea. Investigatorii veniți la școală pentru a menține securitatea au plecat și ei, deși au mai rămas câțiva ucenici, în caz de orice.

Va trebui să închei asta acum. Mama este panicată, încercând cu disperare să aranjeze casa. Fratele meu, Logan, ne-a scris pentru a ne spune că s-ar putea să treacă pe aici. Îți voi scrie din nou dacă ceva se ivește, și sper că vei avea o vacanță plăcută.

Cu dragoste, Luke

-Ce-ai acolo? întrebă o voce, și Eris își ridică privirea de pe scrisoarea pe care de-abia dacă o citise.

Penelope intră în bucătărie, cu o tipsie de argint plină cu farfurii murdare în mâini și o expresie curioasă și suspicioasă pe chipu-i palid și osos.

-O scrisoare, replică Eris într-o doară; o împături și își îndesă bucata de hârtie în buzunarul fustei în carouri. De la iubitul meu, Luke.

Penelope aprobă. Potrivi ceainicul pe aragaz.-Deci..., începu roșcata, jenată. Louis e acolo cu bunica, copiii și

celelalte rude? Cum crezi că se înțeleg?Eris, bineînțeles, petrecuse doar câteva minute în acea cameră și

cunoștea răspunsul cu mult prea bine: bunica ei îl acceptase pe Louis cu mult timp în urmă, deși ar fi nepotrivit să spunem că îl plăcea, și, în ceea ce privește restul familiei (mătușa Sara, unchiul Eugene, vărul Will și micuții Arthur, Dora, John și Lucy), cu toții păreau să fie de acord cu alegerea lui Penelope. Cu toate acestea, Eris își dorea să audă opinia lui Penelope cu privire la acea amiază.

-Foarte bine, aprobă blonda. Louis este acceptat oriunde merge.Eris aprobă scurt. Credea că înțelege scurta descriere: identică

cu cea a lui Luke, cu toate că Luke și Louis păreau să nu aibă mai nimic în comun. Penelope așteptă ca apa să fiarbă.

-Nu-l placi, nu-i așa? întrebă ea deodată.Eris clipi des.-Ce? Pe cine? Pe Louis?-Da, desigur.-Ce vrei să spui? Eu... de unde ți-a venit ideea asta?-Dar e adevărat, nu-i așa?-Nu.Eris speră că faptul că mințea nu era teribil de evident. Îi întoarse

spatele companioanei sale și se pironi dinaintea frigiderului, de parcă ar fi căutat ceva de băut.

-Voi doi păreți tare fericiți împreună.Acesta, în orice caz, era adevărul aproximativ. Penelope părea

mai mult decât încântată de inelul gigantic de la mâna ei stângă.-Dar nu-l placi.Penelope era șocant de insensibilă în legătură cu acest lucru. Eris

negă afirmația din nou, în timp ce sora ei pregătea ceștile.-Nici el nu te place.Ei, asta era evident.-Și s-ar putea să fie vina mea.-I-ai spus..., începu Eris, rușinată. Vreau să zic, i-ai spus despre

cum... despre cum sunt?-Nu-mi dau seama despre ce vorbești.-Păi...Eris își turnă un pahar de șampanie din sticla pe care o

începuseră la cină.-Vom fi, într-un fel, rude. S-ar putea să se arate curios. Ce vreau

să fac pentru a-mi câștiga existența. Ce așteptări a...Penelope își dădu ochii peste cap.-Eris, începu de îndată, m-am gândit mult la asta în ultimul timp.

Ai aproape optsprezece ani... nu mai ești o fetiță.-Ești cu doar doi ani mai mare decât mine, Penelope, se simți Eris

înclinată să îi reamintească blondei.Penelope ignoră acest comentariu, de parcă nu l-ar fi auzit deloc.-Când ai de gând să renunți la toate nonsensurile astea?Eris se încruntă.-Faptul că citesc Marele Gatsby în fiecare vară nu este un

nonsens, Penelope. Și sper sincer că nu te referi la faptul că l-aș alege pe Oscar Wilde în defavoarea lui Shaw chiar și dacă m-ai trezi în miezul nopții...

Privind-o chiorâș, Penelope își părăsi pentru câteva momente sarcina de a păzi ceaiul și își încrucișă brațele la piept.

-Știi că nu despre asta vorbesc, Eris. Vorbesc despre... despre școala aia a ta și... gunoiul ăla pe care îl faci.

-Învățatul? clarifică Eris situația, folosind un ton rece.-Da.

-Ce vrei să spui prin faptul că ar trebui să renunț? Ți-am mai spus... nu e o răceală. Nu se duce dacă mănânc supă de pui și iau pastile.

-Vreau să spun, continuă fata mai în vârstă (și ceainicul începu să fluiere), când ai de gând să te căsătorești? Să trăiești în lumea reală? Să-ți întemeiezi o familie?

-Încă nu mă pot căsători, Nellie, oftă Eris. Nici măcar nu știu ce înseamnă să iubești... și asta e lumea reală. Și sunt mii de slujbe pe care le-aș putea avea... oportunități, locuri în care să trăiesc... adevărată magie. E o... e o întreagă lume. Și femeile trebuie școlite, și femeile au nevoie de slujbe. Asta este egalitatea, atingându-și apogeul. Ce poate fi mai frustrant decât să fii o simplă casnică, la urma urmei?

-Și ai prefera să trăiești în lumea aia a ta, în care să muncești, în loc să stai cu propria ta familie? întrebă Penelope, cu gheață în glas.

-Încă voi locui în Anglia, Nellie – și din contră, voi fi capabilă să te văd chiar mai des. Îmi voi lua permisul de conducere și... da, m-ai auzit bine, nu doar bărbații au dreptul la așa ceva.

Pentru un scurt moment, ceva ce se asemăna cu interesul licări în ochii sticloși ai lui Penelope. Arătă ca fata cu mult mai tânără care fusese cea mai bună prietenă a lui Eris... înainte de Academie, înainte de Andrew, înainte ca orice altceva să se întâmple. Privirea se risipi pe cât de iute pe cât se ivi, în orice caz.

-Porcării, spuse ea, potrivind ceainicul pe tipsia strălucitoare.-Nu sunt porcării.-Ba sunt! i –o întoarse Penelope, cu mult mai tare decât

intenționase.Ambele fete rămaseră în tăcere, sperând că nimeni altcineva nu

le auzise. Râsetele, discuțiile și sunetele discului cu Ella Fitzgerald al bunicii lor continuară să răsune de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, totuși, și Penelope se adună, aranjându-și fusta verzuie și părul blond.

-Ba sunt, repetă, calmă. Deci, ai de gând să renunți la toate astea sau nu?

-Nu, replică Eris, uluită.Penelope pufni.-Ce s-a întâmplat cu tine, Eris? Îmi erai cea mai bună

prietenă. Făceam totul împreună.-Asta nu a trebuit să se schimbe, Nellie.-Ba desigur că da. Tu ai schimbat asta.-Oh, chiar așa? răbufni Eris. Deci, eu sunt aia care a început să te

strige ‟nesuferită”? Eu sunt cea care a dezaprobat toate lucrurile pe care le făceai și în care credeai? Eu ți-am persiflat cei mai buni prieteni? Și de fiecare dată când realizai ceva, presupun că eu eram cea care trivializa totul și te făcea să te simți nedorită și putredă pe dinăuntru?

Penelope ridică tava.-Tu ai fost cea care a plecat, Eris, îi reaminti cu răceală.

Păși hotărâtă spre ușă, oprindu-se înainte de a intra în sufragerie.

-Aranjează-ți părul înainte de a veni. Bunica vrea ca tu să fii una dintre domnișoarele de onoare, și Louis nu-și va dori o mică nesuferită zdrențăroasă la nuntă.

Blonda dădu să deschidă ușa, dar tânăra roșcată refuză să se lase înfrântă.

-Mă bucur că nu sunt eu aia care e prea speriată pentru a-i spune logodnicului ei că sora ei nu se va lăsa călcată în picioare, spuse Eris pe un ton dulceag, și părăsi bucătăria hotărâtă, ieșind pe ușa din spate.

(Ba Nu, Ba Da)

-Îmi pare rău că am țipat la tine mai devreme, spuse Caleb Huntington, ocupând scaunul din fața surorii sale.

Bridget, Isaac și Brighton fuseseră puși la culcare, și Donna stătea lângă foc, analizând scrisorile de recomandare pentru o nouă dădacă.

-Nu-ți cere scuze, oftă tânăra. A fost vina mea. Ai avut dreptate. Sunt o idioată.

Caleb rămase în tăcere de această dată.-Dacă ți se pare prea periculos, nu îmi voi mai lua ture de

noapte, bine?-Nu știu..., șopti Donna, aruncând scrisorile pe măsuța de sticlă.

Dacă voi găsi pe cineva îndeajuns de bun cât să poată țină pasul cu ăștia trei, ar trebui să fie în regulă. Doar... știi tu... asigură-te că ești aici când Brighton se trezește.

-Știu, Don. După un moment de tăcere, continuă:-Deci, ce făceai cu alea? Credeam că ai citit deja toate

recomandările.-Le-am citit. Acum le organizez. Teancul ăsta este pentru

candidații care au cunoștințe medicale, dar care nu dispun de abilități de apărare; ăștia sunt cei care au abilități defensive, dar nici pic de experiență medicală. Ăștia doi le au pe ambele, dar asta e Antoinette Driscoll, și nu-mi place familia ei.

-Cât de progresist din partea ta.-N-am spus niciodată că-s justă.-Poate că ar trebui să iei o pauză, sugeră Caleb. Ești aici de șase

zile și tot ce ai făcut a fost să cureți casa, să programezi interviuri, să citești recomandări și să verifici ziarul în căutarea oamenilor dornici să aplice pentru un astfel de post.

-Dacă te ajută cu ceva, replică cealaltă, nu am intenția de a mai curăța casa de acum încolo. Domesticitatea mea se încheie în noaptea asta – Bridget îmi va lua locul mâine. Urăsc să lustruiesc faianța.

-Trebuie să iei o pauză.-Nu pot. Trebuie să găsesc o dădacă.-Și trebuie să te descurci bine la școală pentru a putea găsi un

post care să te plătească bine... așa că ai nevoie de o pauză.-Eu nu iau pauze. Nu e genul meu. E un semn de slăbiciune.-E un semn de umanitate.-Nu mă insulta.Caleb își fixă perechea de ochi negri și serioși pe sora lui mai

mică. Un tânăr cu o postură impozantă și o voce înfiorător de calmă, intimida tare bine; Donna, în orice caz, crescuse alături de el, și se lăsa arareori afectată.

-Donna.Arareori.-Bine, voi lua o pauză. Mâine. Voi dormi până la unsprezece și îl

voi obliga pe Isaac să-mi pregătească micul dejun. Sună bine?-De ce nu mergi la o petrecere?Donna își arcui sprâncenele.-Să merg la o petrecere? repetă ea. La ce petrecere ai vrea să

merg? N-am fost invitată la nicio petrecere.-Frații Chambers te-au invitat la o petrecere..., spuse Caleb. Am

văzut scrisoarea.-Mi-ai citit corespondența? răbufni Donna.-Ai lăsat-o deschisă.-În coșul de gunoi.-Sunt un Investigator, Donna. Observ lucruri. Ar trebui să știi

asta.-Ce căutai în camera mea?-De ce minți cu privire la invitație? Donna se încruntă.-Nu îmi doresc să particip la odioasa, patetica așa-zisă

‟petrecere” a fraților Chambers, unde o mulțime de adolescenți idioți se vor tăvăli unul peste celălalt, încercând să danseze ritmic pe o muzică aberantă și repetitivă.

Expresia lui Caleb rămase la fel de solemnă.-Trebuie să fie dificil pentru tine să fii atât de superioară, Donna,

oftă el, părăsind camera. Vei merge la petrecerea aia.-Minorii vor da de dușcă sticle cu lichior!-Am încredere în tine.-O grămadă de băieți vor încerca să profite de mine!-Nu vei lăsa asta să se întâmple.-Ești un frate oribil!-Vei merge la petrecerea aia!Cu asta, Caleb păși în următoarea cameră.-Ba nu! protestă Donna.Rânji în clipa în care nu auzi niciun cuvânt, bucuroasă să aibă

ultimul cuvânt.

-Ba da!Ratat.Încruntându-se, tânăra ridică din nou teancul de scrisori și începu

să le răsfoiască. Ha – această tânără avea abilități de apărare, cunoștințe medicale și experiență ca dresoare de lei. Ar trebui să fie perfectă pentru temperamentul lui Isaac.

Dar ce să port?

(Două Cadouri)

-Nu ți-ai deschis cadourile încă? o întrebă Shelley Morgenstern pe Marlene Prescott, observând starea cadourilor de la căpătâiul patului lui Marlene în seara de Crăciun.

Marlene de-abia dacă se întorsese de la festin, în timp ce Shelley se întorsese în dormitor cu jumătate de oră în urmă și mai că era gata de culcare.

-Presupun că nu, replică blonda, dându-și jos bocancii albaștri și pășind cu stângăcie spre propriul pat. Totul a fost atât de nebunesc astăzi – am dormit mai mult decât intenționam și am uitat complet de ele după micul dejun.

Shelley începu să își împletească părul.-Cum poți uita de cadouri?-Bine zis, aprobă Marlene.Se trânti pe pat, dându-și jos eșarfa, paltonul, căciula și mănușile

și ridicând primul pachet.-Dar tu? Crăciunul ăsta a fost unul roditor?-Să zicem. Am opt frați și surori, și cu toții trimitem cadouri

tuturor celorlalți, deci sunt norocoasă în privința asta. Unul dintre frații mei mi-a trimis un munte de ciocolată belgiană, dacă ești interesată.

Marlene despachetă o sticlă de parfum (scump) de la mama ei.-Nu mai pronunța cuvântul ‟ciocolată”, Shelley. Nu voi mai

mânca niciodată așa ceva.Își mângâie pântecele pentru a sublinia faptul că era plină.-Serios – dacă mâine mă vei vedea apropiindu-mă de desert, ai

permisiunea să mă pălmuiești.-Nu te voi pălmui, spuse Shelley.-Știu, se încruntă Marlene, desfăcând sfoara din jurul cadoului lui

Eris. Păcat că Donna nu-i aici... ea m-ar pălmui dacă i-aș cere s-o facă. La naiba, cred că m-ar pălmui chiar și dacă nu i-aș cere s-o facă. Oh, Eris e așa o dulceață... știa că mi-a plăcut la nebunie bluza asta...

Shelley zâmbi, privind-o pe Marlene deschizând cadou după cadou. Într-un final, ajunse la cel din urmă, de la iubitul ei, Miles.

-Drăguț din partea lui, încercă Marlene să zâmbească, analizând cutia cu ciocolată în formă de inimă ambalată cu îndemânare.

Își verifică noptiera pentru a fi absolut sigură că nu mai rămăsese nicio altă cutie nedesfăcută, și se ridică pentru a-și lua cămașa de noapte.

Shelley își mușcă buza.-Niciun alt cadou?-Nu. Nu din câte văd.Ambele fete rămaseră în tăcere; Marlene încercă din greu să nu

se întrebe de ce Felix nu îi dăduse niciun cadou. Erau doar prieteni, la urma urmei, și băieților nu le pasă niciodată de soiul ăsta de lucruri așa cum le pasă fetelor. În orice caz, în clipa în care îi dăduse lui Felix cadoul lui (un tricou cu însemnul trupei Regatul Întunericului), nu se gândise la a primi ceva la schimb. Îi plăcea pur și simplu să ofere cadouri, asta era tot. Nu avea niciun motiv pentru a se simți dezamăgită. Băieții sunt băieți...

Shelley se lungi în pat cu ultima ediție a unei reviste pentru adolescenți. Marlene se întoarse în dormitor, gata de culcare.

-Te superi dacă ascult niște muzică înainte să adorm, Shell? se interesă Marlene.

-Nu, chiar deloc.Blonda se îndreptă spre patefon și începu să citească titlurile

discurilor din cutia din apropierea dulapului, o combinație a colecțiilor de înregistrări ale celor șase fete – în căutarea a ceva ce își dorea să audă. Nimic nu îi atrăgea atenția; verifică patefonul pentru a vedea ce disc fusese lăsat acolo. Nu era unul de-al ei.

-Ai ascultat ceva astăzi, Shelley? întrebă Marlene.Shelley spuse că nu o făcuse.-Asta e ciudat... credeam că am lăsat albumul Himerelor aici de

dimi..., se opri, ridicând discul necunoscut. Hei, ăsta e noul album al celor de la Licoarea Morții... a apărut abia ieri, cum să... Shell, ăsta e al tău?

-Licoarea Morții? Nu ascult Licoarea Morții.-Nu, majoritatea fetelor o urăsc pe Chastity Jeffers... Marlene înghiți în sec în clipa în care ambalajul discului – sprijinit

de zid- i-a atras atenția. Deasupra artei psihidelice de pe album, o bucată de hârtie era lipită.

Crăciun fericit! Felix.

Zâmbind larg, Marlene potrivi acul patefonului pe disc.

(Ce A Mai Rămas)

Era îndrăgostită de el.Era atât de oribil de evident încât Adam nu se putea concentra

pe rebusul din acea dimineață de douăzeci și șase decembrie. Piciorul

îi lovea furios podeaua de lemn aflată dedesubtul mesei, în timp ce încerca în zadar să își reamintească un sinonim pentru ‟lizibil”. Concentrarea lui era la pământ.

Era îndrăgostită de el. Totul era iertat, și tatălui său i se permitea să se reîntoarcă în viețile lor de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, și el – Adam – era rugat să ierte și uite totul, din cauza acelui suprem de iritant, groaznic de lipsit de temei și teribil de incontestabil fapt că mama lui era încă îndrăgostită de tatăl lui. După toate lucrurile prin care o făcuse să treacă, după toate lucrurile prin care îi făcuse să treacă, Grace Sorensen încă își iubea soțul.

La naiba.Adam scrijeli ‟CITEȚ” în pătratele adecvate și continuă să

lovească picioarele mesei. De-abia dacă era ora șapte: părinții lui rămăseseră treji până târziu pentru a vorbi cu oaspeții, și Adam nu se aștepta ca vreunul dintre ei să își facă apariția înainte de ora nouă. A fost, prin urmare, surprins, când domnul Sorensen a intrat în salon, cu doar câteva minute înainte de șapte și jumătate. Domnul Sorensen se arătă la fel de uluit.

-Te-ai trezit devreme, observă el.Adam înghiți un: ‟Déjà vu”, pe care și-ar fi dorit să îl rostească pe

un ton batjocoritor, și rămase în tăcere; nu știa ce să spună. Domnul Sorensen aprobă, așezând o ceașcă de ceai pe masă și ocupând un loc.

-Ar fi trebuit să mă aștept la asta, murmură el.Piciorul lui Adam continuă să lovească picioarele mesei.Era îndrăgostită de el. Cum, pe toți Sfinții, putea să fie încă

îndrăgostită de el? Conta asta, oare?Pac, pac, pac, pac, pac, pac, pac...-E ceva în neregulă, Adam? întrebă domnul Sorensen, imitând, cu

un talent moderat, răbdarea.Adam își ridică privirea de pe cuvintele încrucișate și își obligă

picioarele să înceteze.-Nu. Eu doar... vreau să spun... eu..., își coborî privirea spre ziar.

Știi vreun sinonim pentru lizibil? Cinci litere?-Oh..., bâigui tatăl său, surprins. Citeț, nu-i așa?Adam aprobă. Se prefăcu că scrie cuvântul, deși ocupa deja

spațiul rezervat.-Da, cred că-i bine.Întâlni privirea tatălui său.-Mulțumesc.-Cu plăcere.Tatăl și fiul reveniră la respectivele lor ediții ale cotidianului.

Adam oftă, dar nu se simți teribil. Chestiunile familiale: astea puteau necesita timp.

Și ce se spunea despre pașii mici pentru oameni și mari pentru omenire, oricum?