Stau și mă plictisesc. Tot stând și plictisindu-te, devii cu totul inapt să faci altceva. Nu ești bun decât să

stai și să te plictisești, să te replictisești, să te supraplictisești, să te superplictisești, să te paraplictisești

și din nou să te plictisești. Şi iată că eu – acum – nu fac decât asta: stau și-mi rumeg plictiseala. Şi tot

stând și rumegând plictisul, observi dintr-odată că e amuzant să te plictisești, că asta amuză să te

plictisești, că nu te mai plictisești plictisindu-te. Şi luând această cale, încep să filozofez asupra

plictiselii și apoi pe chestia că poți să nu te mai plictisești plictisindu-te.

Din nefericire sunt prea lucidă ca să-mi fac de cap.

(În țara orbilor, chiorii sunt regi.)

Nu poţi „pretinde“ de la oameni nimic. Dacă te încăpăţânezi s-o faci, s-o faci tu. Pot în schimb pretinde de la mine tot.

N-ai decât să suferi, copilule, să suferi oricât în colțul tău. Lor nici prin gând n-o să le treacă așa ceva.

Şi e mai bine așa. Căci ei nu vor înțelege niciodată suferințele tale. Ei le socotesc simple copilării.