JURNALISMUL CULTURAL

De la început, trebuie să spunem că, vorbind despre genurile jurnalistice culturale,

vom întâmpina mari dificultăţi în a le stabili specificul şi, mai ales, în a le deosebi de alte

genuri – de informaţie, de comentariu sau de fantezie. Marea provocare a demersul nostru este

însă alta :  în ciuda unor notabile  eforturi teoretice,  nu avem o definiţie clară a culturii.

Privită ca act de creaţie, cultura se caracterizează prin acumulare de cunoştinţe şi opere –

obiecte ale civilizaţiei. „Mai limpede spus, termenul are două mari accepţiuni. Pe de o parte,

cultura este un produs al societăţii care înglobează ansamblul cunoştinţelor, al limbajului

codificat, la modelelor de practici, al sistemelor de reprezentări şi de valori, al miturilor care

se impun indivizilor. Pe de altă parte, în cadrul fiecărui grup viu, în fiecare societate, cultura

corespunde unei mişcări creatoare în toate domeniile vieţii sociale (…) Pretutindeni, ea este

mediatorul prin care oamenii caută să-şi depăşească condiţia şi să creeze o lume nouă. Ea este

prezentă în toate formele vieţii sociale, ca produs şi ca motor al transformărilor”. (De Lauwe,

1982, p.78)

Volatilă şi greu de cuprins, cultura ascunde nenumărate  ezitări şi confuzii

conceptuale, descurajând analiza şi abordările sintetice.  Explicaţia acestui aparent gol teoretic

vine dintr-un motiv extrem  de simplu – domeniul culturii nu a fost niciodată obiect de studiu

academic, el fiind consacrat  abia în 1964, când  Universitatea din Birmingham  punea bazele

unei noi ştiinţe (cultural studies), menite să studieze practicile, formele şi instituţiile culturale

în raport cu societatea.

Mult timp plasate sub semnul speculativ al percepţiei estetice, studiile culturale „se

mută acum de la caracterul <extra-ordinar> al actului de creaţie, către dimensiunile uzuale,

comune fenomenelor de receptare a culturii. Interesul pentru formele şi procesele culturale

specifice receptorilor şi publicului non-elitist privilegiază subculturile considerate până atunci

minore :  cea populară, cea a minorităţilor etnice sau sociale, cea a mass-media”. (Gaillard,

Philippe, 2000, p.6). Cum spuneam, este greu, dacă nu imposibil, să facem o distincţie netă 

între genurile culturale şi alte genuri jurnalistice şi nu trebuie să ne mire că unii autori   (De

Broucker) ignoră subiectul, în timp ce alţii (Voirol) reduc genurile culturale la un singur tip de

articol : critica. Totuşi, ar fi o gravă eroare să nivelăm formal genurile şi să nu ţinem cont de

specificul presei culturale – o presă specializată, cu un public ţintă  bine precizat, un public

exigent şi cu o pregătire intelectuală superioară : profesori de limba română, scriitori, artişti

plastici, tineri care bat timid la porţile consacrării literare.

3

Consecinţele acestui fapt sunt lesne de observat. Ĩn presa culturală, multe din

exigenţele jurnalistice obişnuite se suspendă sau suportă retuşuri şi amendamente majore.

Concizia şi claritatea cedează teren în favoarea nuanţării şi a eleganţei de exprimare, iar

gradul de actualitatea este impus mai mult de voinţa jurnalistului, decât de un eveniment

anume.

Să prezentăm pe scurt principalele genuri culturale, nu fără a atrage atenţia asupra

importanţei suportului mediatic în care apar : cotidian, revistă literară, revistă culturală de

opinie (gen Dilema), revistă specializată de teatru, film, muzică etc.  Discuţia noastră se va 

nuanţa în funcţie de specificul fiecărui tip de publicaţie în parte, insistând mai mult asupra

presei cotidiene. Iată de ce, am eliminat cu bună ştiinţă anumite tipuri de articol prea puţin sau

chiar deloc găzduite de ziare şi reviste. Ne referim la acele texte pe care profesorul Paul

Cornea le numeşte inspirat „discursuri de escortă” : prefaţa, monografia, notele de călătorie,

epistolarul, biografia, jurnalul etc.

a) Analiza literară

Orice analiză trebuie să plece de la o realitate anume (politică, socială,  literară

samd), să o desfacă în părţi componente, să vadă modul lor de funcţionare şi, finalmente, să

valorizeze şi să dea un verdict. „Articolele de analiză disecă evenimentele, temele, problemele

şi consecinţele lor, în încercarea de a explica ce se întâmplă în prezent sau ce se va întâmpla

în viitor. Fără a explica semnificaţia evenimentelor şi contextul lor, analiza devine un articol

de toată mâna. Astfel de articole nu trebuie să se reducă doar la o serie de aserţiuni. De

asemenea, nu trebuie să conţină vechi ştiri reîncălzite şi servite cititorului cu o garnitură firavă

de opinii. Ele trebuie să aducă indicii originale şi viziuni noi referitoare la subiect (…)

Portretele unor figuri publice proeminente pot fi adesea o simplă reciclare superficială a unui

material uzat. Dar ele pot constitui, de asemenea, o încercare serioasă de a le aşeza vieţile într-

un context inedit, cu o documentare detaliată în legătură cu trecutul şi munca lor”. (Ferreol,

Gilles, Flageul, Noel, 1998 p.78)

Pericolul major care pândeşte un text de analiză îl reprezintă pasivitatea. Ĩn orice caz,

presa cotidiană evită să publice asemenea articole. Motivele ţin de spaţiu (analiza este un text

lung, 4-8 file), ţin de sobrietatea stilului, care, cu mici şi nesemnificative excepţii,

descurajează lectura.

4

b) Critica literară

Ĩn redacţia oricărui ziar (fie cultural, fie de informaţie), criticul are un statut aparte.

Vine când vrea, scrie despre ce pofteşte. Colegii mai tineri îl privesc cu respect şi invidie.

Criticul nu dă socoteală nimănui. El decide ce carte, ce spectacol este important şi demn de a

fi luat în seamă. El stabileşte dacă artistul luat în discuţie are talent sau nu, dacă merită să

rămână în istorie ori asupra lui se va aşeza lespedea penibilă a uitării.

Nu trebuie să confundăm analiza cu articolul critic, chiar dacă şi acesta din urmă

foloseşte elemente şi procedee analitice. Ĩn critică, diferă tonul (agresiv, polemic, acid). Diferă

gradul de implicare a autorului (orice subiectivism este posibil) şi mijloacele. De asemenea nu

trebuie să considerăm critica drept un exerciţiu literar, deşi unii teoreticieni ezită  şi preferă să

includă critica în zona indecisă a literaturii de frontieră. „Critica, fiind cu mult mai veche

decât presa, nu poate fi inclusă în capitolul despre publicistică.  Oricum, se poate observa că

apariţia presei literare şi prezenţa criticii în presa de informaţie a înrâurit calitatea artistică a

comentatorului critic, respectiv a accentuat preocuparea acestuia pentru individualitate. Nu e

doar o coincidenţă cronologică, amândouă seriile de fapte fiind situate în prima jumătate a

secolului al XVIII-lea. Critica publicistică a devenit tot mai mult o critică cu obiect precis,

interesată în principal de individualitatea unei opere şi a unui artist”. (De Micheli, Mario,

1968, p. 359)

c)Recenzia

Recenzia este un text de prezentare, cu minime elemente de valorizare (e bine, e rău),

elemente pe care nu trebuie să le susţinem cu argumente. Text scurt (1-2 file), recenzia

suportă anumite diferenţe, în funcţie de specificul ziarului : dinamic – publicitar (în cotidian),

mai subiectiv şi eventual ironic (în revista literară). De asemenea, în cotidian, recenzia se

ocupă de cărţi-eveniment, care au un potenţial succes de public ; în reviste de specialitate,

recenzia este rezervată cărţilor de debut sau cărţilor de raftul doi. „Se spune că cei trei

scenarişti care lucrau la ecranizarea romanului Somnul de veci, al lui Raymond Chandler, au

avut atâtea dificultăţi încât au fost siliţi să ceară ajutorul scriitorului pentru a descâlci intriga

deosebit de complicată a cărţii. Autorul însuşi s-a declarat depăşit de complexitatea

scenariului, iar filmul care a rezultat din acest proiect are faima de a nu putea fi povestit.

Romanul Patria de carton demonstrează că Cezar Pricop are o certă preferinţă pentru

asemenea scenarii indescifrabile de film noir.Personajul principal, un intelectual silit înainte

5

de Revoluţie să semneze un document de colaborare cu Securitatea, profită de confuzia

postdecembristă pentru a pleca în Germania, sperând  ca de acolo să ajungă în Statele Unite.

După un dialog cu traducătorul care lucra pentru autorităţile germane, îşi dă seama că

individul respectiv face parte dintr-o conspiraţie (a cărui natură exactă n-o vom afla

niciodată). Ĩntors în România şi încercând să obţină o viză pentru Statele Unite, personajul

principal îşi dă seama că persoane care lucrează în slujba aceleiaşi conspiraţii încearcă să-l

racoleze (…) E greu de spus dacă Cezar Pricop are o agendă politică sau dacă, pur şi simplu,

nu rezistă tentaţiei de a aşterne pe hârtie orice produs al imaginaţiei sale. Oricare ar fi

motivaţia scriitorului, cel care are de suferit este cititorul, pus în faţa unei poveşti foarte

asemănătoare cu scenariile fanteziste pe care le debitează pensionarii amatori de politică la

întâlnirile lor prin parcuri” ( Mihai Mandache, Somnul raţiunii, 2006, România literară, nr.

31, p.9)

d)Eseul

Text de mari dimensiuni (4-8 file), eseul nu are un subiect anume, ci mai degrabă stă

sub semnul unei teme generale ( ironie, suferinţă, iubire, nelinişte, credinţă etc.) pe care o

abordează fără complexe, într-un amestec de gânduri, constatări şi chiar confesiune. Nu are un

plan şi nici un  principiu ferm de coerenţă discursivă. Ĩn eseu, textul se construieşte cumva de

la sine şi, prin urmare, riscul de a plictisi, de a bate câmpii cu graţie este imens. Totul depinde

hotărâtor de stilul, inteligenţa şi cultura autorului. Gradul de noutate şi de interes al eseului

este dat de filiaţiile neaşteptate între idei. Spre exemplu, într-o carte de eseuri deja celebră,

Jankelevich  dedică un întreg capitol ironiei în muzică !

Pe lângă prestigiu şi talent, eseistului i se cer trei mari calităţi : 1) Să aibă o solidă

cultură generală (orice eroare va fi sancţionată drastic). 2) Să sară cu uşurinţă de un gând la

altul, de la o observaţie la alta, nuanţând tema aflată în discuţie, nu risipind-o indistinct. 3) Să

aibă stil. Ĩn eseu contează în egală măsură freamătul neostenit al ideii şi eleganţa exprimării,

spiritul superior speculativ, ironia şi gustul pentru formulările paradoxale. Ca să se desfăşoare

în toată splendoarea gândirii sale, eseistul are nevoie de spaţiu. De aceea, adevăratele eseuri

sunt găzduite de cărţi şi mai puţin de coloanele meschine ale unei reviste.

Mai libere şi îngăduitoare, exigenţele stilistice sunt aceleaşi pentru orice alt gen de

opinie : clar, concis, credibil. Din toate, decisivă rămâne claritatea. Fără ea, textul devine un

monolit de vorbe impenetrabile, o simplă beţie de cuvinte : „Avem nevoie de poveşti. De

mituri care camuflează sacrul şi ne dau o urmă de sens. Una din aceste poveşti a fost cea a

6

unui maestru care pune pe cale discipolii. Povestea aceasta mi se pare atât de însemnată încât

merită din plin să fie prinsă în chenarul unui articol. Aşa se face că înclinaţia spontană este să

scriu despre ceea ce a reprezentat Noica din perspectiva acestei poveşti, decât despre ce a

scris el de-a lungul timpului” (Carmen Muşat, Călătoria, ca şi poveastea, 2005, Adevărul

literar şi artistic,nr. 290).

e) Dezbaterea sau masa rotundă

Ĩn presa scrisă i se mai spune metaforic şi parţial sugestiv : masă rotundă, care se

deosebeşte din multe puncte de vedere de corespondentul său din presa vizuală,  talk show.

Trebuie să spunem de la bun început că, indiferent de specificul fiecărui tip mai sus amintit,

dezbaterea  presupune prezenţa mai multor invitaţi, adunaţi în jurul unui moderator

(animator), pentru a comenta (lămuri) o anumită temă sau un anume aspect al temei. Reuşita

acestui demers jurnalistic implică : un subiect interesant şi provocator, o doză anume de

actualitate, invitaţi cu un grad sporit de notorietate (de preferat, specialişti) şi un spaţiu

generos de exprimare.

Nu tocmai uşor de realizat, dezbaterea obligă pe ziarist la o atentă pregătire a discuţiei

şi la mult tact profesional (să tempereze sau să incite spiritul polemic, eventualele contradicţii

apărute între invitaţi). La toate acestea, tot jurnalistului îi revine sarcina de a-şi alege invitaţii

în aşa fel încât să existe o multitudine de opinii (dacă se poate, în contradictoriu) şi tot în

sarcina lui revine dificila misiune de a selecta şi mixa opiniile exprimate, în aşa fel încât

articolul final să aibă coerenţă, incisivitate, dinamism.

Cum spuneam, dezbaterea nu este o simplă alăturare de opinii. Important este ca

moderatorul să creeze un spaţiu propice exprimării ideilor antagonice, ştiut fiind că cititorul

adoră conflictele şi orice discuţie în contradictoriu stârneşte interesul. Prin urmare, în acest

caz „opinia nu are valoare expresivă în sine, ci o valoare relaţională de disensiune sau, mai

rar, de consens (…) Animatorul reprezintă instanţa mediatică (propria sa opinie contează mai

puţin sau deloc n.n.). El joacă doar rolul de „gestionar al cuvântului”. Ĩntreabă, distribuie

roluri, încearcă să atenueze  schimburile de replici prea agresive, cere explicaţii şi de multe ori

încearcă să provoace reacţii, făcând-o pe avocatul diavolului, pentru a forţa trăsăturile

dramatice sau emoţionale ale unei acuzaţii”. (Thom, Francoise, 1993, p. 214)

7

JURNALISMUL DE ŞTIINŢĂ

Din perspectivă istorică, transmiterea cunoştinţelor ştiinţifice s-a făcut la început prin

viu grai, aşadar a fost vorba de faza orală a comunicării. Aceasta a fost urmată de, poate,

prima formă scrisă de comunicare a rezultatelor ştiinţifice: corespondenţa privată. Adeseori,

informaţiile circulau doar între cîteva persoane, dar au fost şi cazuri de personalităţi care

întreţineau adevărate reţele de corespondenţă. Călugărul Marin Mersenne (1588-1648) a fost

autorul unui mare număr de scrisori şi a fost considerat de unii istorici „un fel de oficiu poştal

pentru toţi oamenii de ştiinţă din Europa de la Galilei la Hobbes“. Prin intermediul scrisorilor

îşi comunicau rezultatele unii altora şi schimbau impresii sau chiar se sfătuiau asupra unor

probleme de interes comun. Facem un salt şi ne oprim la prima revistă periodică cu conţinut

ştiinţific: Journal des Sçavans, fondată de francezul Denys [Denis] de Sallo (1626-1669).

Primul număr al publicaţiei a apărut pe 5 ianuarie 1665. Vorbim despre o revistă de tip

magazin, în care temele ştiinţifice alternau cu cele religioase, istorice, juridice, umaniste, dar

şi cu subiecte de senzaţie pentru publicul larg. 

La doar două luni de la apariţia Jurnalului savanţilor, în luna martie 1665, secretarul Societăţii

Regale din Londra, englezul Henry Oldenburg inaugura Philosophical Transactions.

Publicaţia îşi propunea să reunească ştirile din domeniul tehnicii şi al ştiinţei din întreaga

lume, pe lîngă articolele sau comunicările care se prezentau la Royal Society. 

Dacă periodicele de ştiinţă din Europa au intrat deja în al patrulea veac de existenţă –

cînd au ajuns acestea în spaţiul românesc? Răspunsul l-am găsit în Dicţionarul Presei

Româneşti, care spune că primul a fost „Calendar, întocmit şi tipărit în anul 1731 de dascălul

Petcu Şoanul din Şcheii Braşovului, în Transilvania“, chiar înainte de activitatea

reprezentanţilor Şcolii Ardelene. Astfel, această dată devansează cu aproape un secol Curierul

românesc, publicat de Ion Heliade-Rădulescu la Bucureşti, şi Albina românească, publicată de

Gheorghe Asachi la Iaşi, ambele în 1829. În ceea ce priveşte secolul al XIX-lea în

Transilvania, trebuie să menţionăm înfiinţarea, la 12 martie 1838, la Braşov, a Gazetei de

Transilvania, condusă de George Bariţiu. La cîteva luni de la apariţie, Gazeta urma să aibă şi

un supliment cultural numit Foae pentru minte, inimă şi literatură. 

8

“Dar drumul înainte al presei – şi al jurnalismului de ştiinţă, implicit – nu a avut doar

repere luminoase. A existat şi există mereu un risc – a fost semnalat de Nicolae Iorga în

ultima din suita celor optsprezece lecţii ţinute la Universitatea Bucureşti: <<Viaţa publică este

supusă unei îngrozitoare tiranii: tirania ziarului şi tirania manualului, – nu manualul pentru

şcoală, ci pentru cetăţean. Asupra oricărui domeniu se găsesc oameni foarte dibaci care îţi

rezumă, fără nici un fel de originalitate, orice cunoştinţe: istorice fără izvoare; fizică fără

experienţă; chimie fără laborator; astronomie fără lunete. Îţi rezumă istoria literaturii fără

literatură, istoria artei, făcută cu prezentarea unor clişee, care sînt, de obicei, aproape negre.

Rezumă istoria literaturii pentru a te dispensa de a ceti literatură, a artei, pentru a nu merge la

muzeu, dă manuale de fizică, pentru a nu merge într-o fabrică unde lucrează aparatele. Şi

aceasta nu se face în formă brutală, ci în forma aceea periculoasă de infiltrare

lentă.>>”(Cătălin Mosoia, Jurnalismul de ştiinţă-o scurtă perspectivă istorică, 2010, Dilema

Veche, nr.323)

Care sînt cauzele marii popularităţi a ştiinţei populare? Se datorează oare doar faptului

că presa de ştiinţă era una dintre rarele alternative la propaganda comunistă a vremii? Evident,

nu. Cauzele sînt multiple. În ceea ce priveşte modul de comunicare, apare şi se extinde rapid

un canal nou: televiziunea. Aceasta a crescut rapid audienţa către toate categoriile de

populaţie. Apoi, perioada de relativ liberalism din anii 1960-1970, cu deschiderea sa – bine

controlată – spre Occident a permis pătrunderea pe calea undelor a celor mai noi descoperiri

ştiinţifice şi realizări tehnologice. Publicul român a putut astfel urmări spectaculoasele seriale

de ştiinţă populară ale anilor 1960-1970, precum Lumea Apelor al lui Jaques Yves Cousteau,

Conexiunile lui James Burke, precum şi Cosmos: Călătorie în Univers al lui Carl Sagan. 

O altă cauză importantă a popularităţii documentarelor de ştiinţă din acei ani o reprezintă

mutarea în spaţiu a Războiului Rece. Întreaga lume, indiferent de culoarea politică, urmărea

cu sufletul la gură cursa spre spaţiu. Chiar dacă în modul de prezentare a existat şi o oarecare

tentă politică, populaţia a putut urmări – de cele mai multe ori în direct la televiziune –

principalele evenimente ale cursei spaţiale: lansarea primului satelit, apoi a primului om în

spaţiu, drumul spre Lună, dar şi spre planetele din sistemul nostru solar, colaborarea în spaţiu,

primul laborator spaţial, plecarea navetelor spaţiale, precum şi misiunile Voyager, soliile

umanităţii spre alte părţi ale Galaxiei noastre. 

9

Intrarea României în sindromul autist al anilor 1980 taie documentarele străine, dar în

bezna penuriei de informaţii străluceşte în continuare Teleenciclopedia, alături de mult iubita

revistă Ştiinţă şi Tehnică (care, în ultimul deceniu, făcea cunoscut, cu mari greutăţi, popularul

serial Epopeea spaţială 2084 al lui Ars Amatoria). Chiar dacă nu din domeniul ştiinţei de

popularizare, în anii 1980 merită consemnat un eveniment editorial de importanţă majoră

pentru iubitorii science-fiction. Este vorba de apariţia, în anul 1982, a Almanahului

Anticipaţia. Finalul anilor 1980 este cenuşiu. Paginile de propagandă ceauşistă, iniţial

existente doar la începutul publicaţiilor, ocupă acum un spaţiu semnificativ al materialelor de

popularizare a ştiinţei. Din fericire, în România există deja un public fidel, care ştie cum să

caute, cu multă răbdare, materialele preferate.

Sfîrşitul anului 1989 aduce odată cu libertatea presei şi o creştere accentuată a

materialelor de popularizare a ştiinţei. Televiziunea şi radioul public îşi dezvoltă emisiunile de

popularizare. Mai ales televiziunea beneficiază de reîntoarcerea documentarelor de ştiinţă

populară realizate de către case de producţie faimoase. Treptat, materialele de popularizare a

ştiinţei intră, ce e drept destul de firav, în programele televiziunilor, radiourilor private,

precum şi în foarte bogata deja presă scrisă. La fel ca în toate domeniile de activitate, şi

calitatea materialelor de popularizare a ştiinţei variază, de la o televiziune la alta, de la un

radio la altul, la fel de la o publicaţie la alta, în funcţie de calitatea profesională a jurnaliştilor

şi editorilor lor. 

“Dezvoltarea extrem de rapidă a televiziunii prin cablu ajută şi la dezvoltarea, mai ales în

ultimul deceniu, a canalelor specializate. Reţelele Discovery, National Geographic, Viasat şi

canalul Animal Planet ajung printre posturile favorite ale multor români. În presa scrisă apar

ediţiile în limba română ale unor prestigioase publicaţii străine de popularizare a ştiinţei. Iar

ultimii ani duc jurnalismul ştiinţific şi în lumea Internetului. Începe era multimedia.”(Adrian

Stănică, Carl Sagan, Teleenciclopedia şi National Geographic, 2010, Dilema Veche,nr.323)

10

STUDIUL DE CAZ

Zona 51- suntem noi adevăraţii extratereştrii?

National Geographic Channel – Secretele Zonei 51

Ani de zile, Pentagonul i-a negat existenta, chiar si-atunci cand devenise de domeniul

public ca acea infama bucata de desert aflata la 120 kilometri de Las Vegas, denumita Area

51, era o baza a fortelor armate SUA, destinata unor experimente super-secrete. Potrivit

legendelor, in acea bucata de desert extrem de bine pazita de militari aveau loc experimente

UFO: se sectionau extraterestri, pentru a fi studiati, intr-o atmosfera de X-Files. In realitate,

ceea ce se stie cu certitudine este ca acolo au fost experimentate arme SF, produse insa cu

tehnologii terestre, de la avionul-spion U2, la Stealth F-117A si pana la bombardierul invizibil

B2.

Legenda dateaza din anii '40, cand la Roswell a fost reperat ceva ce semana izbitor cu

o "farfurie" zburatoare. Potrivit documentelor, niciodata confirmate de guvernul american, in

carcasa aparatului de zbor ar fi fost gasite corpurile a doi extraterestri, care ar fi fost

transferate si conservate in laboratoarele secrete aflate in incinta bazei militare secrete. In

2001, in Statele Unite aparea cartea intitulata Dreamland. Autorul, jurnalistul Phil Patton,

promitea sa le furnizeze cititorilor un reportaj detaliat pe tema unui mister american ce parea

destinat a nu-si gasi o explicatie rationala. Titlul cartii se servea de unul dintre numeroasele

nume utilizate de guvernul american pentru a defini acea zona situata in vestul Statelor Unite,

in desertul Nevada, acoperita de un mister absolut: Dreamland, Area 51, Groom Lake, sau

mai inocent, "parcul de joaca privat al militarilor", locul unde s-ar afla una dintre bazele

militare cele mai sofisticate din lume, si unde ar avea loc cele mai inovatoare experimente

tehnologice, necesare Statelor Unite pentru a-si mentine suprematia militara asupra restului

planetei.

Interesul comunitatii stiintifice care gravita in jurul ufologiei incepe la finele anilor

'80. In 1989, in mod deosebit, postul Klass-tv din Las Vegas transmite cateva interviuri de

mare interes; intr-unul dintre ele, reporterul G. Knapp ii cere in direct lui Bob Lazàr, un fost

tehnician al Area 51, sa-i dezvaluie continutul anumitor documente examinate de acesta in

11

interiorul bazei militare. Lazàr declara ca este vorba despre dari de seama si fotografii legate

de extraterestri si afirma si ca poate stabili cu exactitate locul si momentul cand navetele

spatiale extraterestre se vor intoarce in Area 51. "Aparitiile" sunt filmate cum era si de

asteptat de camerele Klass-tv si, in acest mod, ia amploare, in doar cateva zile, si interesul

publicului cu privire la baza militara din desert.

Area 51 devine astfel, timp de multi ani, obiectivul preferat al ufologilor din toata

lumea, pana in 1996, cand un studiu condus de Federations of American Scientists pare

finalmente sa elucideze misterul. Initiativa, botezata "Public Eye", prevede inchirierea unui

satelit particular pentru obtinerea de imagini ale zonei secrete, iar concluzia furnizata de

oamenii de stiinta este clara: baza serveste exclusiv pentru punerea la punct a aparatelor de

zbor avansate tehnologic. Jurnalistii care se ocupa de "cazul Area 51" se declara de aceeasi

parere. Unul dintre ei, Bill Sweetman, in mod deosebit, comenteaza: "In interiorul bazei se

lucreaza la invizibilitatea radarelor. Punctul forte pare a fi avionul spatial, un avion care

decoleaza utilizand propria energie si cu care se poate ajunge in orice parte a lumii in mai

putin de jumatate de ora".

Dreamland va reveni in centrul atentiei, in mod tragic, la finele anilor '90, in urma

mortii a doi fosti angajati ai bazei secrete din desert. Avocatul J. Turley va reusi sa dezvaluie,

la finele unui lung proces intentat guvernului SUA, un adevar deconcertant: ancheta, dorita cu

ardoare de fosti angajati in Area 51 si de rudele muncitorilor decedati in mod misterios,

certifica faptul ca in interiorul zonei militare au fost realizate experimente cu substante toxice,

ale caror deseuri erau arse in interiorul bazei (angajatii numeau norul toxic "smogul

londonez"). Adevarul, sau cel putin ceea ce se stie pana in prezent, pare a infatisa Dreamland

mai curand drept un soi de "groapa de deseuri radioactive a Americii" sau sediu al cercetarii

tehnologice in scop militar, decat un centru dedicat studierii presupuselor forme de viata

extraterestra.

Martorii care, dupa ani si ani, au decis (sau mai precis au fost lasati de CIA) sa rupa

tacerea in 2009, nu au fost niste "oarecare": colonelul Hugh Slater, comandant al bazei in

1960, Edward Lovick, expertul care a testat vreme de 30 de ani radare pe unele dintre cele

mai faimoase avioane din lume, printre care U-2, A-12 OXCART si F-117, Kenneth Collins,

pilot experimental al CIA, decorat cu Crucea de Argint, Thornton Barnes, inginer pentru

proiecte speciale in cadrul Area 51 si Harry Martin, responsabil cu aprovizionarea cu

carburant a avioanelor experimentale ale bazei. "Nimeni nu stia cu adevarat de existenta

noastra. Nici nevestele noastre nu stiau unde mergem cand plecam de-acasa lunea dimineata

si ne intoarceam de-abia vineri seara", declara Thornton Barnes. Barnes, specialist in

12

tehnologia radar si in avioanele de vanatoare MIG sovietice, ar fi fost contactat de CIA si

solicitat sa se alature unui "pool" selectionat de experti, pentru a lucra la proiecte militare.  In

calitate de inginer electronist pentru NASA, el a lucrat la primul avion-racheta X-15, la

capsula spatiala Apollo si la vehiculele utilizate de primii astronauti la aterizarea si deplasarea

pe Luna; in cadrul bazei secrete, a lucrat la dezvoltarea lui A-12 OXCART, un avion de

recunoastere super-secret, construit de Lockheed Corporation. Proiect desecretizat de CIA la

peste 50 de ani de la finalizarea lui.

Barnes si colegii lui au realizat 2.850 zboruri pentru testarea A-12 OXCART in afara

Area 51.Aparatul putea zbura la viteza de 2.200 mile orare, la o inaltime de 90.000 de

picioare; era avionul cel mai rapid din lume, pe care niciun sistem de supraveghere al URSS

nu l-ar fi putut detecta vreodata. Si totusi, pe cat de imposibil de detectat, se pare ca cineva ar

fi reusit sa repereze niste flash-uri luminoase, lucru care conform inginerului Barnes ar fi creat

si mitul extraterestrilor asociati cu Area 51. "Am considerat ca este un lucru pozitiv. Miturile

legate de OZN ne-au facut munca mult mai usoara. Adevaratii extraterestri eram noi".

13

 Bibliografie:

1.De Lauwe, Chombart, Paul-Henri, 1982, Cultura şi puterea, Editura Politică, Bucureşti

2. De Micheli, Mario, 1968, Avangarda artistică a secolului XX, Meridiane, Bucureşti

3. Ferreol, Gilles, Flageul, Noel, 1998, Metode şi tehnici de exprimare scrisă şi orală,

Polirom, Iaşi

4. Thom, Francoise, 1993, Limba de lemn, Humanitas, Bucureşti

Surse Internet:

1. http://www.romlit.ro/somnul_raiunii

2. http://www.observatorcultural.ro/Calatoria-ca-si-povestea*articleID_14085-articles_details.html

3. http://dilemaveche.ro/sectiune/stiinta-si-tehnologie/articol/jurnalismul-de-tiin-o-scurta-perspectiva-istorica

4. http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=14618

14