jurnalele vampirilor -trezirea (vol. 1)

I rezirea Jurnalele

VAMPIRILOR 1 L. J. S M I T H

Traducere d in l imba engleză de MIRELLA ACSENTE

L E D A G R U P U L , E D I T O R I A L C O R I N T

: !

4 septembrie

ragă Jurnalule,

Azi o să se întâmple ceva îngrozitor.

Nu ştiu de ce am scris asta. E o nebunie.

N-am nici un motiv să Jiu prost dispusă, ba chiar am

/oale motivele să Jiu Jericită, dar...

Dar iată-mă aici, la 5.30 dimineaţa, trează şi

speriată. Continui să-mi spun că m-a zăpăcit diferenţa

de fus orar între Franţa şi State, dar asta nu explică de

i t mă simt atât de speriată. Atât de pierdută.

Alaltăieri, când mătuşa Judith, Margaretşi cu mine

veneam cu maşina de la aeroport, am avut un sentiment

atât de ciudat. Când am intrat pe strada noastră, mi-am

\/>i/s dintr-odată: „Mami şi tati.ne aşteaptă acasă.

8 • Jurnalele Vampirilor

Pun pariu că or să fie pe veranda din faţa casei sau în

living, uitându-se pe fereastră. Cred că le-a fost atât de

dor de mine."

Ştiu. Sună total aiurea.

Dar chiar şi când am văzut casa şi veranda goală,

tot am crezut asta. Am urcat în fugă treptele şi am

apăsat pe clanţă şi am bătut în uşă. Iar când mătuşa

Judith a descuiat uşa, m-am năpustit înăuntru şi am

rămas în hol ascultând, aşteptând s-o aud pe momi

coborând scările sau pe tati strigând din living.

în acea clipă, mătuşa Judith a dat drumul unei

valize pe podea, cu un zgomot asurzitor, chiar în spa

tele meu, a scos un oftat adânc şi a spus: „Suntem

acasă." Şi Margaret a râs. Iar eu m-am simţit copleşită

de cel mai îngrozitor sentiment pe care l-am avut

vreodată. Niciodată nu m-am simţit atât de total şi de

cumplit pierdută.

Acasă. Sunt acasă. De ce sună asta ca o minciună?

M-am născut aici, în Fell's Church. întotdeauna

am locuit în casa asta. Iar asta e tot vechea mea cameră,

cu urmele de ars pe duşumea de când Caro line şi cu mine

am încercat să fumăm pe furiş nişte ţigări în clasa a

cincea şi aproape ne-am sufocat. Mă uit pe fereastră şi

văd gutuiul mare în care s-au urcat Matt şi băieţii acum

doi ani, apărând neinvitaţi la petrecerea în pijama de

ziua mea. Ăsta e patul meu, scaunul meu, comoda mea.

Trezirea • 9

Dar în clipa asta totul mi se pare ciudat, ca şi cum

nu aici ar fi locul meu. Eu sunt cea care nu are ce căuta

aici. Şi cel mai rău e că simt că există un loc care e

numai al meu, doar că nu-l pot găsi.

Ieri am fost prea obosită şi am ratat prima zi de

şcoală. Meredith a luat orarul pentru mine, dar n-am

avut chefsă vorbesc cu ea la telefon. Mătuşa Judith le-a

spus tuturor celor care au sunat că diferenţa de fus orar

mă terminase şi că dormeam, dar la cină s-a tot uitat la

mine cu o privire ciudată.

Dar azi trebuie să mă văd cu ceilalţi. Ar trebui să

ne întâlnim cu toţii în parcare înainte de ore. De-asta

sunt oare speriată? Mi-e frică de ei?

Elena Gilbert se opri din scris. Se uită la ultimul

rând din jurna l , apoi clătină din cap, cu stiloul în aer

deasupra caietului mic cu coperţi de catifea albastră.

Apoi, cu un gest brusc, înălţă capul şi a r u n c ă stiloul

şi caietul în bov indou, u n d e r icoşară inofensiv şi

ater izară pe b a n c h e t a cu p e r n e de sub fereastră.

Era total r idicol .

De când îi era ei, Elena Gilbert, frică să se vadă cu

oamenii? De c â n d îi era ei frică de ceva? Se ridică în

picioare şi îşi b ă g ă furioasă mâinile într-un ch imono

roşu de m ă t a s e . Nu a r u n c ă nici o privire înspre

ogl inda v e n e ţ i a n ă bogat o r n a m e n t a t ă de d e a s u p r a


Pun pariu că or să Jie pe veranda din faţa casei sau în

living, uitându-se pefereastră. Cred că le-a fost atât de

dor de mine."

Ştiu. Sună total aiurea.

Dar chiar şi când am văzut casa şi veranda goală,

tot am crezut asta. Am urcat în fugă treptele şi am

apăsat pe clanţă şi am bătut în uşă. Iar când mătuşa

Judith a descuiat uşa, m-am năpustit înăuntru şi am

rămas în hol ascultând, aşteptând s-o aud pe mami

coborând scările sau pe tati strigând din living.

în acea clipă, mătuşa Judith a dat drumul unei

valize pe podea, cu un zgomot asurzitor, chiar în spa

tele meu, a scos un oftat adânc şi a spus: „Suntem

acasă." Şi Margaret a râs. Iar eu m-am simţit copleşită

de cel mai îngrozitor sentiment pe care l-am avut

vreodată. Niciodată nu m-am simţit atât de total şi de

cumplit pierdută.

Acasă. Sunt acasă. De ce sună asta ca o minciună?

M-am născut aici, în Fell's Church. întotdeauna

am locuit în casa asta. Iar asta e tot vechea mea cameră,

cu urmele de ars pe duşumea de când Caro line şi cu mine

am încercat să fumăm pe furiş nişte ţigări în clasa a

cincea şi aproape ne-am sufocat. Mă uit pe fereastră şi

văd gutuiul mare în care s-au urcat Matt şi băieţii acum

doi ani, apărând neinvitaţi la petrecerea în pijama de

ziua mea. Ăsta e patul meu, scaunul meu, comoda mea.

Trezirea • 9

Dar în clipa asta totul mi separe ciudat, ca şi cum

nu aici ar fi locul meu. Eu sunt cea care nu are ce căuta

aici. Şi cel mai rău e că simt că există un loc care e

numai al meu, doar că nu-l pot găsi.

Ieri am fost prea obosită şi am ratat prima zi de

şcoală. Meredith a luat orarul pentru mine, dar n-am

avut chef să vorbesc cu ea la telefon. Mătuşa Judith le-a

spus tuturor celor care au sunat că diferenţa de fus orar

mă terminase şi că dormeam, dar la cină s-a tot uitat la

mine cu o privire ciudată.

Dar azi trebuie să mă văd cu ceilalţi. Ar trebui să

ne întâlnim cu toţii în parcare înainte de ore. De-asta

sunt oare speriată? Mi-e frică de ei?

Elena Gilbert se opri din scris. Se uită la ultimul

rând din j u r n a l , apoi clătină din cap, cu stiloul în aer

deasupra caietului mic cu coperţi de catifea albastră.

Apoi, cu un gest brusc, înălţă capul şi a r u n c ă stiloul

şi caietul în bov indou, u n d e r icoşară inofensiv şi

aterizară pe b a n c h e t a cu p e r n e de sub fereastră.

Era total ridicol.

De c â n d îi era ei, Elena Gilbert, frică să se vadă cu

oamenii? De c â n d îi era ei frică de ceva? Se ridică în

picioare şi îşi b ă g ă furioasă mâinile într-un ch imono

roşu de m ă t a s e . Nu a r u n c ă nici o privire înspre

ogl inda v e n e ţ i a n ă bogat o r n a m e n t a t ă de d e a s u p r a


c o m o d e i din l e m n de cireş; ştia ce ar vedea. Elena

Gilbert, b londă, subţire şi calmă, cea care i m p u n e a

m o d a în liceul ei, elevă în ul t imul an, fata pe care

orice băiat o voia şi în locul căreia orice fată voia să

fie. C a r e în această clipă avea pe faţă o încruntare

neobişnuită şi buzele strânse.

O baie fierbinte şi nişte cafea, şi o să mă calmez,

se gândi ea. Ritualul spălatului şi îmbrăcatu lu i din

fiecare d imineaţă era liniştitor, şi ea îl prelungi, sco

tocind pr intre noile ha ine c u m p ă r a t e de la Paris. în

cele din u r m ă alese un tricou roz pal şi o fustă p a n

talon foarte scurtă din in alb care o făceau să arate ca

o îngheţată de zmeură . T o c m a i b u n ă de m â n c a t , îşi

spuse, şi din oglindă o privi o fată cu un z â m b e t tai

nic. Temeri le ei de mai devreme dispăruseră, uitate.

— Elena! U n d e eşti? O să întârzii la şcoală!

Vocea ajunse p â n ă la ea de la parter .

Elena îşi mai trecu o dată peria prin părul mătăsos

şi şi-1 prinse la spate cu o panglică roz aprins. Apoi îşi

luă rucsacul şi coborî scările.

In bucătăr ie, Margaret , surioara ei de p a t r u ani,

m â n c a cereale la masă, iar mătuşa J u d i t h prăjea ceva

pe plită. M ă t u ş a J u d i t h era genul de femeie care

p ă r e a î n t o t d e a u n a vag agitată; avea o faţă îngustă şi

plăcută, iar părul ei era deschis la culoare şi zburlit,

strâns neglijent. Elena o sărută pe obraz.

Trezirea * 11

- B u n ă d imineaţa la toa tă lumea. î m i p a r e r ă u

că n-am timp p e n t r u micul dejun.

— D a r , Elena, nu poţ i să pleci fără să m ă n â n c i

ceva. Ai nevoie de p r o t e i n e . . .

- O să iau o gogoaşă pe d r u m , înainte de şcoală,

spuse veselă Elena.

O sărută pe M a r g a r e t în creştet, pe părul cânepiu,

şi se întoarse către uşă.

— D a r , E l e n a . . .

— Şi o să mă d u c p r o b a b i l acasă la M e r e d i t h

sau Bonnie d u p ă şcoală, aşa că nu mă aşteptaţ i

cu masa. Pa !

— E l e n a . . .

E lena era deja la uşa de la in t rare . O închise în

u r m a ei, î n t r e r u p â n d protestele mătuşii J u d i t h , şi păşi

pe v e r a n d a casei.

Şi se opri .

T o a t e sent imente le d e p r i m a n t e d in acea dimi

neaţă o copleşiră din n o u . Neliniştea, t e a m a . Şi pre

simţirea că avea să se întâmple ceva îngrozitor.

M a p l e Street e ra pustie. Casele victoriene înalte

p ă r e a u c iudate şi t ăcute , ca şi c u m ar f i fost toate

goale pe d i n ă u n t r u , la fel ca nişte case de pe un pla

tou de f i lmare părăsi t . P ă r e a u goale de oameni, d a r

pline de lucruri stranii care o u r m ă r e a u .


Asta era; cineva o u r m ă r e a . Cerul de deasupra nu

era albastru, ci lăptos şi opac, a s e m e n e a u n u i cas

t r o n uriaş r ă s t u r n a t cu g u r a în jos . Aerul e ra înă

buş i tor ş i E l e n a era convinsă că nişte ochi e r a u

aţintiţi a supra ei.

Z ă r i ceva î n t u n e c a t pr in t re ramur i le b ă t r â n u l u i

gutui din faţa casei.

E r a o cioară, stând la fel de nemişcată ca şi frun

zele p ă t a t e cu galben din j u r u l ei. Ai ei e rau ochii

care o priveau.

încercă să-şi spună că era ridicol, d a r într-un fel

ştia. E r a cea mai m a r e cioară pe care o văzuse vreo

dată , grasă şi lucioasă, cu curcubeie s trălucind în

penele ei întunecate. î i vedea l impede fiecare deta

liu: ghearele negre lacome, ciocul ascuţit, ochiul

negru care lucea.

Stătea complet nemişcată, încât p u t e a foarte bine

să fie o statuie de ceară a unei păsări . D a r în t imp ce

se uita la ea, E lena simţi c u m se înroşeşte, c u m

că ldura o c u p r i n d e în valuri, a rzându- i obrajii şi

gâtul. Căc i c i o a r a . . . o pr ivea. O privea în felul în

care o priveau băieţii a tunci c â n d p u r t a costum de

baie sau o bluză t ransparentă . Ca şi c u m o dezbrăca

din ochi.

îna inte să-şi dea seama ce face, îşi lăsă jos rucsa

cul şi ridică o p ia t ră din d r u m .

Trezirea • 13

— Pleacă de-aici, spuse, şi-şi auzi vocea t r e m u

rând de furie. Pleacă! Du-te de-aici\

Şi, rostind ult imul cuvânt, a r u n c ă piatra .

U r m ă o ploaie de frunze, însă cioara se înălţă spre

cer neatinsă. Aripile ei erau uriaşe şi făceau zgomot

cât p e n t r u un stol întreg de ciori. Elena se ghemui,

brusc p a n i c a t ă atunci c â n d pasărea trecu chiar peste

capul ei, iar pa la de vânt stârnită de mişcarea aripi

lor îi ciufuli păru l blond.

D a r cioara se înălţă din n o u şi se roti în înalturi, o

siluetă î n t u n e c a t ă profilată pe cerul alb ca hâr t ia .

Apoi, cu un croncănit răguşit, se îndepăr tă în direcţia

pădurii .

E lena se î n d r e p t ă încet de spate, apoi se uită în

jur, stânjenită. Nu-i venea să creadă că tocmai făcuse

aşa ceva. D a r a c u m că pasărea dispăruse, cerul părea

la fel ca în fiecare zi. Un vânt uşor făcea frunzele să

se mişte şi E l e n a trase aer a d â n c în piept . In josul

si lăzii, o uşă se deschise şi m a i mulţ i copii ieşiră

afară, râzând.

Le zâmbi, apoi respiră din nou, un val de uşurare

s l răbătând-o a s e m e n e a călduri i soarelui. C u m a

putut să fie a tât de proastă? E r a o zi frumoasă, care

p r o m i t e a mul te lucrur i frumoase, ş i n imic r ă u nu

avea să se întâmple .


Nimic rău nu avea să se întâmple — d o a r că ea o

să întârzie la şcoală. T o a t ă lumea o să stea s-o aştepte

în parcare .

D a r poţ i să le spui că te-ai opri t să a runci cu o

p ia t ră într-un tip care t răgea cu ochiul, îşi spuse şi

a p r o a p e chicoti. Ei, asta le va da de gândit.

F ă r ă să mai a runce o privire în spate la gutui, o

porni cât p u t u de repede în josul străzii.

C i o a r a se năpust i p r in frunzişul din vârful steja

rului uriaş şi Ştefan îşi înălţă a u t o m a t capul . C â n d

văzu că era doar o pasăre, se relaxa. Ochi i îi cobo-

r â r ă la forma albă şi inertă pe care o ţ inea în mâini,

şi chipul i se crispa uşor a p ă r e r e de rău. Nu avusese

de g â n d să o o m o a r e . Ar fi v â n a t ceva m a i m a r e

decât un iepure d a c ă ar f i ştiut cât de înfometat era.

D a r , sigur, asta era chiar ceea ce î l speria: nu ştia

niciodată cât de m a r e avea să-i fie foamea, sau ce ar

trebui să facă p e n t r u a şi-o satisface. Avea noroc că

de data asta omorâse d o a r un iepure.

R ă m a s e în picioare, lângă stejarii bă t râni , cu soa

rele filtrat pr intre frunze căzându-i pe părul ondulat,

în jeanşi şi tricou, Ştefan Salvatore arăta întocmai ca

un elev obişnuit de liceu.

D a r n u era.

Trezirea • 15

Venise să se hrănească în adâncul păduri i , acolo

unde n imeni nu-1 p u t e a vedea. A c u m îşi t recea cu

n limba peste gingii şi buze, să se asigure că nu

i n . I I rămăsese nici u n strop de sânge p e ele. N u voia

.1 i işte nimic. M a s c a r a d a asta era şi aşa suficient de

r i , I I d e dus p â n ă l a capăt .

Pentru o clipă se întrebă, din nou, d a c ă n-ar tre

i m i pur ş i simplu să r e n u n ţ e la tot. Poate că ar t rebui

i II întoarcă în Italia, înapoi în ascunzişul lui. C u m

• I' ,<• gândise că ar p u t e a să t ră iască din n o u în

lumină?

I )ar se săturase de viaţa în u m b r ă . Se săturase de

întuneric şi de lucrurile care vieţuiau în el. Şi în pri

m u l rând se săturase să fie singur.

Nu ştia exact de ce alesese FelPs C h u r c h , din Vir-

r i i n . i . D u p ă s tandardele lui, e ra u n oraş tânăr ; cele

n i . i i vechi clădiri fuseseră ridicate cu d o a r u n secol şi

|umătate în u r m ă . D a r amintiri le şi stafiile Războiu

lui Civil încă m a i dă inuiau acolo, la fel de reale ca

.upermarketuri le şi magazinele cu fast-food.

Ştefan aprec ia respectul p e n t r u trecut. Se gândi

• i poate ar ajunge să-i p lacă o a m e n i i din Fell's

< lliurch. Şi p o a t e —poate — ar reuşi să-şi găsească

u n loc pr intre ei.

Desigur, n i c i o d a t ă n-o să fie accepta t cu totul .

Gândul îi a rcu i buzele înt r-un z â m b e t a m a r . Ştia

16 * Jurnalele Vampirilor Trezirea • 17

înapoi si văzu că c ioara părăsise copacul şi coborâse

I " iepure.

Era ceva sinistru în felul în care îşi înt indea aripile

I li ite trupul alb fără viaţă, ceva sinistru şi tr iumfător.

Ştefan simţi c u m i se p u n e un n o d în gât şi vru să se

întoarcă şi să a lunge pasărea. D a r şi ea era la fel de

îndreptăţită să m ă n â n c e ca şi vulpea, îşi spuse.

I ..i fel ca şi el.

I >acă avea să v a d ă d in n o u pasărea , o să-i isco-

di .1 i ;i mintea, hotărî el. D a r a c u m îşi luă privirea de

li I i i >ară şi grăbi pasul p r in p ă d u r e , hotărâ t . Nu voia

i i n i . i i z i e la liceul „ R o b e r t E. L e e " .

p r e a bine că nu t rebuia să spere asta. Nu va exista

nicicând un loc căruia să-i apar ţ ină pe de-a-ntregul,

u n d e va p u t e a să fie el însuşi.

D o a r dacă alegea să trăiască pr intre u m b r e . . .

î n d e p ă r t ă iute gândul . R e n u n ţ a s e la întuner ic ;

lăsase umbrele în u r m ă . Ştergea din viaţa lui toţi acei

ani lungi şi o lua de la capăt, astăzi.

Ştefan îşi d ă d u seama că încă mai ţ inea în mâini

iepurele. î l aşeză cu grijă jos, pe un p a t de frunze

arămii de stejar. D e p a r t e , mult p rea departe p e n t r u

a fi desluşite de o ureche omenească, recunoscu zgo

motele făcute de un vulpoi.

H a i d e , v ino încoace, frate vânător , îşi spuse el

trist. Micul dejun te-aşteaptă.

îşi a r u n c ă pe un u m ă r j a c h e t a ş i a tunci observă

cioara care î l tulburase mai devreme. E r a tot coco

ţată în stejar şi p ă r e a să-1 privească. E r a ceva în ne

regulă cu ea.

Vru să trimită spre ea un gând iscoditor, p e n t r u a

o cerceta, dar se opri. Adu-ţi aminte de promis iunea

făcută, îşi spuse. Nu foloseşti Puterile decât dacă este

absolut necesar. D o a r dacă nu ai altă soluţie.

Mişcându-se a p r o a p e neauzi t p r i n t r e frunzele

m o a r t e şi crenguţele uscate, se îndreptă către margi

n e a păduri i . Acolo îşi lăsase maşina. Se uită o dată

2

l ena fu înconjura tă de ceilalţi d in clipa în

care păşi în p a r c a r e a liceului. T o a t ă l u m e a

e r a acolo, t o a t ă gaşca pe care nu o m a i

văzuse de la sfârşitul lui iunie, plus p a t r u sau cinci

pisălogi care sperau să câştige popular i ta te pr in aso

cierea cu ei. Pe r â n d , Elena p r i m i îmbrăţişări le de

b u n venit ale membr i lor grupului ei.

Carol ine se înălţase cu cel puţ in doi centimetr i şi

era mai suplă ca niciodată, tot mai a semănătoare cu

un m a n e c h i n din Vogue. O salută cu răceală pe Elena

şi se d ă d u înapoi, cu ochii ei verzi îngustaţi ca ai unei

pisici.

Bonnie nu crescuse deloc, şi capul ei buclat şi

roşcat abia ajungea la bărbia Elenei c â n d îşi a r u n c ă

braţele în j u r u l ei. Stai puţ in — bucle? îşi spuse Elena.

O împinse deopar te pe fata m a i mică.

Trezirea * 19

Bonnie! Ce ţi-ai făcut la p ă r ?

I|i place? C r e d că mă face să p a r m a i înaltă.

Bl >uiiie îşi înfoie buclele deja înfoiate şi zâmbi, cu

• I < ăprui scânteind de încântare , cu feţişoara ei

u i l " i m ă d e in imă strălucind.

Elena trecu m a i depar te .

Mcredith. Nu te-ai schimbat deloc.

Si n 111 >răţişară cu drag. De M e r e d i t h îi fusese m a i

doi ca de oricine altcineva, se gândi Elena, ui tân-

du 1 la lata înaltă. M e r e d i t h nu se farda niciodată,

•i II or icum, cu pielea ei măslinie perfectă şi genele

l u n i i şi negre, nici n u avea nevoie. A c u m , o studia

i II I li na cu o s p r â n c e a n ă ridicată.

Ei, părul t ă u e cu d o u ă n u a n ţ e m a i deschis de

i i o a r e . . . D a r u n d e e bronzul? C r e d e a m că te dis-

i " i | i c Riviera franceză.

Şl ii doar că eu nu mă bronzez niciodată.

I . l ' i i . i îşi ridică mâinile p e n t r u a le cerceta. Pielea

• i i I" i fectă, p r e c u m porţe lanul, d a r la fel de albă şi

i i i n.inslucidă ca a lui Bonnie .

Si ai puţin, exclamă Bonnie, a p u c â n d o m â n ă a

I l i in i mi-am adus aminte de ceva. Ia ghiciţi ce am

" i i ^ . i i vara asta de la verişoara mea ! înainte ca vreu

n u l dintre cei din j u r să spună ceva, ea î i informă tri-

1 1 1 1 1 1 . 1 1 o . n e : Cititul în p a l m ă !

Il auziră câteva gemete, apoi câteva râsete.


— R â d e ţ i cât vreţi, spuse Bonnie, n e t u l b u r a t ă .

Verişoara m e a mi-a spus că sunt un m e d i u m bun. Ia

să v e d e m . . .

Studie p a l m a Elenei

— Grăbeşte-te, altfel o să întârziem, spuse Elena,

puţ in n e r ă b d ă t o a r e .

— Bine, bine. Uite, asta e linia vieţii tale — sau

e linia inimii?

Cineva din grup chicoti.

— Şşt, făcu Bonnie, p ă t r u n d în abis. V ă d . . . văd. . .

D e o d a t ă , chipul lui Bonnie se albi, ca şi c u m fata

s-ar fi speriat brusc. Ochi i ei căprui se făcură mar i ,

d a r a c u m nu mai p ă r e a să se uite la p a l m a Elenei, ci

prin ea — la ceva înfricoşător.

— O să cunoşti un străin înalt şi brunet, m u r m u r ă

M e r e d i t h din spatele ei, şi se auziră iar chicoteli.

— Brunet, da, şi s trăin. . . D a r nu înalt, spuse Bon

nie cu o voce şoptită, îndepăr ta tă . Deşi, cont inuă ea

d u p ă o clipă, cu un aer nedumeri t , a fost înalt odată .

Ochi i ei căprui, mar i , se r idicară uimiţi către Elena.

D a r asta e imposibil . . . nu? D ă d u brusc d r u m u l mâi

nii Elenei, a p r o a p e a r u n c â n d - o d e p a r t e de ea. Nu

vreau să mai văd nimic.

— In regulă, spectacolul s-a terminat . Haideţ i să

mergem, le spuse Elena celorlalţi, vag iritată.

î n t o t d e a u n a considerase că şmecherii le astea cu

m e d i u m u r i l e e rau d o a r a tâ t — nişte şmecheri i . Şi

Trezirea • 21

Munci, de ce se s imţea neliniştită? D o a r p e n t r u că în

illimm aţa aceea se speriase atât de t a r e . . .

I v i < - l c porniră către clădirea liceului, dar se opriră

i , i i i / . u I zg<>motului u n u i m o t o r bine ambalat .

I M , spuse Caro l ine , c u ochii m a r i . Asta d a

IU i . n i . )

\ . i i da Porsche, o corectă sec Meredi th .

I urbo-ul 911 negru şi lucios t recu t o r c â n d pr in

i , i . ... < a u t â n d un loc, mişcându-se la fel de lene-

i 1i panteră care îşi pândeşte p r a d a .

' lud maş ina se opri , p o r t i e r a se deschise şi îl

I u i . i pe şofer.

I Iau! făcu încet Carol ine.

Poţi s-o m a i spui o dată, şopti Bonnie.

Pin locul în care se afla, Elena p u t e a vedea un trup

Ii i M U C , musculos. Jeanş i decoloraţi, atât d e mulaţi c ă

pi'ol iubii scara cu greu reuşea să-i tragă de pe el, un

1 1 1 1 « M I L i I c i d e mulat, ş i o jachetă d e piele c u u n model

I . i 111iil. Avea păru l ondulat — şi brunet .

I I c i a însă înalt. O înălţ ime medie .

1.1. n.i expiră pre lung.

(line e tipul ăla cu mască? spuse M e r e d i t h .

R e m a rea era foarte potrivită — ochelari negri de

... i .pereau ochii băiatului, ascunzându-i faţa ca

o m a s e i .

Străinul mascat , spuse cineva, şi t o a t ă l u m e a

i m ,.i vorbească î n acelaşi t i m p .


— I-ai văzut j acheta? E italiană, din R o m a .

— De u n d e ştii? Tu n-ai fost n ic iodată m a i de

par te de R o m e , N e w York.

— H o p a . Elena are din n o u privirea aia. Privirea

de vânătoare .

— D o m n u l Frumos-şi-Brunet-şi-Scund ar face

bine să aibă grijă.

— Nu e scund; e perfect!

In toată acea pălăvrăgeală, se auzi l impede vocea

lui Carol ine:

— Ei, ha ide , Elena . î l ai deja pe M a t t . Ce m a i

vrei? Ce poţi să faci cu doi din ce nu poţi să faci cu

unul?

— Acelaşi lucru — d o a r că d u r e a z ă m a i mult ,

răspunse tă răgănat M e r e d i t h şi toată l u m e a izbucni

în râs.

Băiatul îşi încuiase p o r t i e r a şi se î n d r e p t a a c u m

spre şcoală. E l e n a p o r n i d u p ă el cu un aer degajat,

u r m a t ă de celelalte fete înt r-un g r u p strâns. P e n t r u

o clipă, simţi c u m o c u p r i n d e enervarea . C h i a r nu

se p u t e a duce nicăieri fără un alai în pic ioarele ei?

D a r M e r e d i t h î i pr inse privirea şi ea z â m b i fără să

vrea.

— JVoblesse oblige, spuse încet M e r e d i t h .

— Ce?

Trezirea • 23

I >acă vrei să fii regina şcolii, t rebuie să accepţi

in inţele.

Kl rna se î n c r u n t ă la aceste cuvinte şi i n t r ă în

. I idirra liceului. în faţa lor se în t indea un cor idor

i si o siluetă în jeanşi şi j a c h e t ă de piele tocmai

h |i ii< .1 pe uşa secretariatului din faţă. Elena încetini

m <> ii sc opri în faţa biroului, uitându-se gândi toare

i sa jele prinse pe avizierul de plută de lângă uşă.

. . . i .malul avea o fereastră m a r e , p r i n care se

. . I. .i perfect tot interiorul.

< li I. lai te fete se u i tau fără j e n ă pe fereastră şi

> I I . ' . H I .

I )i ăguţă privelişte din spate!

A i a c cu siguranţă o j a c h e t ă A r m â n i !

< a c/.i că nu e din Virginia?

Klrna asculta cu atenţie, încercând să p r i n d ă nu-

. . . |i I I . n a i u l u i . Se p ă r e a că în secretariat lucrurile nu

. u i prea b ine : d o a m n a Clarke, secretara res-

i ilulă cu admiterea noilor elevi, se uita la o listă

. . l a m a din cap. Băiatul rosti ceva ş i d o a m n a Clarke

llillifl mâinile în t r-un gest care s p u n e a „ C e p o t să

m m ? " Parcurse din n o u lista, u r m ă r i n d - o c u u n

i i .i ( lalină iarăşi din cap, hotărâ t . Băiatul vru

11)|rcc, apoi se întoarse iar. Şi c â n d d o a m n a Clarke

flilii i | >i ivirea către el, expresia i se schimbă.


Ochelar i i de soare a i bă iatului e rau a c u m în

mâinile lui. D o a m n a Clarke p ă r e a surprinsă de ceva;

E l e n a o văzu clipind de m a i m u l t e ori. G u r a i se

deschise şi se închise la loc, ca şi c u m încerca să

spună ceva.

Elena ar fi vrut să vadă mai mul t decât d o a r ceafa

băiatului. D o a m n a Clarke scotocea a c u m pr in tean

curile de hârtii cu un aer năucit. In cele din u r m ă găsi

un formular o a r e c a r e şi scrise ceva pe el, apoi îl

răsuci şi îl întinse spre băiat.

Băiatul scrise câteva cuvinte pe formular —

îl s e m n ă p r o b a b i l — şi i-1 d ă d u înapoi . D o a m n a

Clarke se holbă la el p e n t r u o clipă, apoi frunzări

pr intr-un alt teanc de hârtii şi în cele din u r m ă îi în

tinse băiatului ceea ce p ă r e a a f i un orar . O c h i i ei

r ă m a s e r ă aţintiţi a s u p r a lui, în t i m p ce el î l luă,

încl ină capul în semn de m u l ţ u m i r e şi se întoarse

către uşă.

E lena nu m a i p u t e a de curiozitate a c u m . Ce se

petrecuse î n ă u n t r u ? Şi c u m a r ă t a chipul acestui

necunoscut? C â n d ieşi însă din secretariat, avea din

n o u ochelarii pe nas. Elena se simţi dezamăgită .

D a r îi putu vedea restul feţei atunci când el se opri

p e n t r u o clipă în pragul uşii. Părul negru ondulat în

cadra nişte trăsături atât de f ine încât p ă r e a u luate

de pe o veche m o n e d ă r o m a n ă , sau de pe un m e d a

lion. Pomeţi înalţi, nas drept clasic... şi o gură care

Trezirea • 25

| nu tc lase să d o r m i noaptea, îşi spuse Elena. Buza

Up< ni iară era m i n u n a t dăltuită, sensibilă, foarte sen-

I M I . I Sporovăială fetelor în hol se oprise brusc.

(lele mai multe îşi întorceau a c u m privirile de la

I. I I . i i uitându-se în altă p a r t e . Elena r ă m a s e lângă

Ibrrastră şi-şi mişcă uşor capul, scoţându-şi panglica

I i i unea părul şi lăsându-1 să-i cadă liber pe umer i .

I II .1 .1 se uite nici în stânga şi nici în dreapta, băiatul

0 porni în jos pe coridor. C â n d se îndepăr tă suficient,

Un cor de suspine şi şoapte se ridică în u r m a lui.

Elena nu auzi nimic.

I recuse pe lângă ea, îşi spuse, uluită. Pe lângă ea,

1 M i ..i -i arunce nici o privire.

\ . I I ; , îşi d ă d u seama că suna clopoţelul. M e r e d i t h

• • II u l u i a de braţ .

Ce-i?

Am zis, uite orarul. Avem tr igonometrie la etaj

I I m u Haide!

Elena o lăsă pe M e r e d i t h să o t ragă d u p ă ea pe

• < > 1 1 * 14 >i si în sus pe scară, apoi într-o clasă. Se aşeză

I i i i m . .ni mecanice într-o b a n c ă goală ş i îşi f ixă pri-

I I I i pe profesoara aflată în faţa clasei, d a r fără să o

. l i d e fapt. Şocul încă nu-i t recuse. T r e c u s e p e

i inuA ea. Fără să-i a r u n c e o s ingură privire. Nici

. i i 111.11 a i nintea de c â n d n u mai făcuse aşa ceva u n

!• II a Toţi se uitau, cel puţ in . Uni i fluierau. Uni i se

llpri iu i i vorbească. Uni i d o a r se holbau.


Şi Elenei îi plăcuse î n t o t d e a u n a asta.

In fond, ce era m a i i m p o r t a n t decât băieţii?

Ei a ră tau cât de p o p u l a r ă erai, cât de frumoasă erai.

Şi p u t e a u fi de folos în mul te feluri. U n e o r i e rau

incitanţi , d a r de obicei asta nu d u r a mult . U n e o r i

erau nişte j igodii încă de la început.

Majori tatea băieţilor, reflectă Elena, erau ca nişte

căţeluşi. Adorabil i , d a r de care te putea i uşor lipsi.

Câţiva p u t e a u f i mai mult decât atât, p u t e a u deveni

nişte adevăraţ i prieteni. Ca M a t t .

O h , M a t t . Anul trecut sperase că el era cel pe care

îl căuta , bă ia tu l care p u t e a să o facă să s imtă . . . ei

bine, ceva m a i mult. M a i mult decât emoţia tr ium

fului de a face o cucerire, m â n d r i a de a-ţi p r e z e n t a o

n o u ă achiziţie celorlalte fete. I a r ea ajunsese să ţ ină

foarte m u l t la M a t t . D a r peste vară, c â n d avusese

t imp să se gândească mai bine, îşi dăduse seama că

ceea ce simţea p e n t r u el era sentimentul pe care îl ai

p e n t r u un văr sau o soră.

D o a m n a H a l p e r n împăr ţea cărţile de t r igonome

trie. Elena îşi luă cartea mecanic şi îşi scrise n u m e l e

pe p r i m a pagină, cufundată încă în gânduri .

M a t t î i p lăcea m a i mul t decât orice alt bă ia t pe

care îl cunoştea. Şi de aceea va trebui să-i spună că

totul se terminase între ei.

Trezirea * 27

Nu ştiuse cum să i-o spună într-o scrisoare. Nu ştia

să i-o spună a c u m . Nu se t e m e a că M a t t o să

IM , scandal; d a r p u r ş i simplu n-o să înţeleagă. De

l a d e v ă r u l e ra c ă nici e a n u înţelegea.

I M a c a ş i c u m e a î n t o t d e a u n a c ă u t a . . . ceva. D o a r

. i ui clipa în care era convinsă că găsise acel ceva,

, , dădea seama că nu era aşa. I se întâmplase asta

RU n u m a i cu M a t t , ci şi cu oricare dintre băieţii cu

i M I I fusese î m p r e u n ă .

Şi apoi t rebuia să o ia de la capăt . D i n fericire, în-

i . . 1 . leauna exista „ m a t e r i a l " disponibil. Nici u n băiat

. i i ase să îi reziste, şi nici un bă ia t nu o ignorase

I I u d a t ă . P â n ă a c u m .

Până acum. Amintindu-şi de acel incident din co

iului Elena îşi încleşta degetele pe stilou. T o t nu-i 1 1 * a să c readă că trecuse pe lângă ea aşa.

I llnpoţelul sună şi toa tă l u m e a ieşi din clasă, dar

i 1« nu se opri în prag . îşi muşcă buza, cercetând cu

, . i . I M . i valul d e elevi care s e revărsau de-a lungul

I . , i u h u . Apoi o zări pe u n a dintre fetele din par-

. a n

Frances! V ino aici.

i i . i n . es v e n i imediat, cu faţa ei c o m u n ă strălucind

iii nu A n l a r e .

A .. u i t ă , Frances, m a i ştii băiatul de azi-dimi-

i i . i ţ a i '


— Cel cu Porsche şi... ă ă ă . . . b ine dotat? C u m

să-1 uit?

— Ei b ine, vreau oraru l lui. Fă rost de el de la

secretariat d a c ă poţi , sau chiar de la el d a c ă altfel

nu se poate . D a r adu-mi-1!

Frances p ă r u p e n t r u o clipă surprinsă, apoi rânji

şi încuviinţă din cap.

— O K , Elena, o să încerc. Ne v e d e m la p r â n z

dacă pot să fac rost de el.

— Mersi , spuse Elena şi o u r m ă r i pe fată înde-

părtându-se.

— Ştii, chiar eşti n e b u n ă , rosti vocea lui Meredi th

în urechea ei.

— La ce b u n să fii regina şcolii dacă nu poţi să dai

din c â n d în c â n d câte un ordin? răspunse ca lmă

Elena. A c u m u n d e mă duc?

— Ai Economie generală. Uite, ia-1 tu, spuse M e

redith şi îi întinse un orar. Eu trebuie să fug la chimie.

Ne vedem mai târziu.

E c o n o m i a generală şi restul dimineţii t recură ca

prin vis. Elena sperase să-1 mai zărească pe noul elev,

dar el nu era în nici u n a din clasele ei. D a r M a t t era

înt r-una, şi E lena simţi o s t rângere de i n i m ă c â n d

ochii lui albaştri îi întâlniră privirea cu un zâmbet .

C â n d clopoţelul care a n u n ţ a prânzul sună, Elena

intră în cafeteria salutând din cap în dreapta şi-n stânga.

Caroline era afară, rezemată cu un aer nonşalant de

Trezirea • 29

un perete, cu bărbia ridicată, spatele drept, şoldurile

împinse în faţă. Cei doi băieţi cu care vorbea tăcură

şi îşi d ă d u r ă coate c â n d Elena se apropie.

— Bună, le spuse scurt băieţilor, iar lui Carol ine:

Eşti gata să intri să mănânci?

Ochi i verzi ai lui Carol ine se î n d r e p t a r ă p e n t r u o

clipă spre Elena şi fata îşi d ă d u deopar te de pe faţă

părul roşu-închis, strălucitor.

— C u m , la masa regală? spuse ea.

Elena se ui tă la ea surprinsă. Ea şi Carol ine se

cunoşteau din grădiniţă, şi întotdeauna fuseseră într-o

competiţie prietenească. D a r în ultimul t imp ceva se

întâmplase cu Carol ine. începuse să ia rivalitatea din

ce în ce m a i în serios. Iar a c u m Elena era uimită de

persiflarea evidentă din răspunsul prietenei ei.

— Păi, nu p r e a par i să aparţi i plebei, spuse ea pe

un ton vesel.

— O h , ai a tâ ta drepta te cu asta, spuse Carol ine,

întorcându-se p e n t r u a o privi pe Elena în faţă.

O c h i i ei verzi, ca de pisică, e r a u îngustaţ i şi

căpătaseră o t e n t ă fumurie, iar E l e n a fu şocată de

ostilitatea pe care o citi în ei. Cei doi băieţi zâmbiră

stânjeniţi şi se î n d e p ă r t a r ă încet.

Carol ine nu p ă r u să observe.

— O mulţ ime de lucruri s-au schimbat cât ai fost

tu plecată în v a r a asta, Elena, cont inuă ea. Şi poate

că t impul tău pe t r o n se încheie.


ochelarii, d a r n-a vrut. A zis că are o p r o b l e m ă me

dicală.

- Ce fel de problemă?

- H a b a r n-am. Poate e în fază terminală şi zilele

I I sunt n u m ă r a t e . N-ar f i asta romantic?

i * O h , foartel spuse Meredi th .

Elena se uita peste hârtia lui Frances, muşcându-şi

buza.

- E în al şaptelea m e u curs, Istoria e u r o p e a n ă .

Mai vine cineva la cursul ăsta?

- Eu, spuse Bonnie. Şi cred că şi Carol ine. O h , şi

I H tate şi M a t t ; a zis ceva ieri despre norocul lui de a-1

a v e a profesor p e d o m n u l T a n n e r .

M i n u n a t , îşi spuse Elena, înfigându-şi furculiţa in

piure. Se p ă r e a că al şaptelea curs avea să fie extrem de

interesant.

Ştefan se b u c u r a că orele a p r o a p e se terminaseră.

Voia să iasă din cor idoare le şi sălile astea de clasă

aglomerate, m ă c a r p e n t r u câteva minute .

Atât de multe minţi . Apăsarea a tâ tor modele de

gândire, a tâ tea voci mintale care î l înconjurau, toate

il Tăceau să se s imtă ameţ i t . De mulţ i ani nu m a i

fusese în mijlocul unei a s e m e n e a mulţ imi.

Şi dintre toate, o a n u m i t ă minte ieşea în evidenţă.

F u s e s e p r i n t r e cele care î l u r m ă r i s e r ă în cor idorul

E l e n a se înroşise, o simţea. Se s trădui să-şi păs

treze vocea calmă.

— Poate, spuse ea. Dar , în locul tău, încă nu mi-aş

c u m p ă r a un sceptru, Carol ine.

Se întoarse şi intră în sala de mese, uşurată să le

vadă pe M e r e d i t h şi Bonnie, şi pe Frances lângă ele.

îşi alese m â n c a r e a şi se duse la fete, s imţind c u m

roşeaţa îi d ispare din obraji. Nu voia să o lase pe

Carol ine să o supere; n-o să se mai gândească deloc

la ea.

— Am făcut rost de orarul lui, spuse Frances, flu

t u r â n d o b u c a t ă de hârt ie în t imp ce Elena se aşeza

la masă.

— I a r eu am câteva veşti b u n e , spuse Bonnie,

pl ină de importanţă . Elena, ia ascultă aici. E la clasa

m e a de biologie, şi am stat chiar lângă el. î l c h e a m ă

Ştefan, Ştefan Salvatore, şi e din Italia, şi stă la bă

t r â n a d o a m n ă Flowers, la marg inea oraşului. Bonnie

oftă. E atât de romant ic . Caroline şi-a scăpat cărţile şi

el i le-a ridicat.

Elena se s t râmbă.

— Ce n e î n d e m â n a t i c ă e Carol ine. Ce altceva s-a

mai întâmplat?

— Păi, asta-i tot. De fapt, nici n-a vorbit cu ea. E

foaaaarte misterios, ştii. D o a m n a Endicot t , profa

m e a de biologie, a încercat să-1 convingă să-şi scoată

32 • Jurnalele Vampirilor Trezirea • 33

pietrele de lapislázuli d in b a n d a ei de p ă r . F a t a asta

avea aceiaşi ochi.

Şi erau aţintiţi a supra lui, în vreme ce ea z â m b e a .

Işi luă r e p e d e pr iv i rea de la acel z â m b e t . M a i

mult decât orice, nu voia să se gândească la K a t h e -

i m c . Nu voia să se uite la fata care î i a d u c e a a m i n t e

de ea, şi nu voia să-i m a i s imtă p r e z e n ţ a . R ă m a s e cu

Ochii la b a n c ă , blocându-şi m i n t e a cât p u t u de tare .

Şi în cele din u r m ă , încet, fata se întoarse din n o u

• u spatele la el.

Se simţea j ignită. C h i a r şi p r in blocajele minţii, el

ini^ea asta. D a r nu-i păsa. De fapt, chiar se bucura,

si spera că aşa o să stea departe de el. în afară de asta,

nu avea nici un sent iment p e n t r u ea.

C o n t i n u ă să şi-o repete în gând, pe c â n d stătea

aşezat în b a n c ă , fără să a u d ă vocea m o n o t o n ă şi

bâzâi tă a profesorului . D a r a jungea p â n ă la el un

parfum uşor — violete, îşi spuse. I a r gâtul ei alb şi

delicat e ra aplecat deasupra cărţii, şi părul b lond îi

cădea de-o p a r t e şi de alta a lui.

Cu furie şi frustrare, recunoscu acea senzaţie cu

noscută în dinţi — m a i degrabă o zvâcnire sau o fur

nicătură decât o d u r e r e . E r a foame, un anumit fel de

foame. Şi nu u n a pe care avea să şi-o potolească p r e a

c u r â n d .

principal al şcolii. Nu ştia cum arată, d a r personali

tatea ei era puternică. Era convins că ar recunoaşte-o

d a c ă ar vedea-o din nou.

Cel puţ in supravieţuise deocamdată primei zile ale

m a s c a r a d e i . Folosise Puteri le d o a r de d o u ă ori, ş i

foarte p u ţ i n . D a r era obosit şi, recunoscu pl in de

p ă r e r e de rău, f lămând. Iepurele nu fusese suficient.

Avea să-şi facă griji p e n t r u asta mai târziu. Găsi

u l t ima sală de clasă şi luă loc. Şi imediat simţi din

n o u p r e z e n ţ a acelei minţ i speciale.

Lucea la marg inea conştiinţei lui, o lumină aurie,

dulce şi totuşi v ibrantă. Şi, p e n t r u p r i m a oară, p u t e a

localiza fata de la care venea. Stătea aşezată chiar în

faţa lui.

în aceeaşi clipă în care gândi asta, ea se întoarse

şi el îi văzu faţa. Cu greu se abţ inu să nu ţipe, şocat.

Kather ine ! Dar , desigur, nu era posibil. Kather ine

era moar tă ; şi el o ştia cel mai bine.

Şi totuşi, asemănarea era tulburătoare. Părul acela

b lond pal, a tâ t de deschis la culoare încât a p r o a p e

p ă r e a să sclipească. Pielea a lbă ca laptele, care întot

d e a u n a îl făcuse să se gândească la lebede, sau la

alabastru, cu o uşoară u r m ă de roşeaţă pe p o m e ţ i .

Şi ochi i . . . Ochi i lui K a t h e r i n e avuseseră o culoare

c u m el nu m a i văzuse niciodată p â n ă acum: m a i în

tunecată decât azuriul cerului, la fel de intensă ca şi

34 * Jurnalele Vampirilor

Profesorul m ă s u r a încăperea în lung şi-n lat ca un

dihor, p u n â n d înt rebăr i , ş i Ştefan îşi c o n c e n t r a în

m o d deliberat a tenţ ia asupra lui. La început fu ne

d u m e r i t , căci deşi nici u n u l d int re elevi nu ştia

răspunsuri le, întrebăr i le c o n t i n u a u să vină. Apoi

înţelese că acesta era scopul omului . Să-i facă de râs

pe elevi p e n t r u ceea ce nu ştiau.

A c u m îşi găsise o altă victimă, o fată micuţă cu o

mulţ ime de bucle roşu-închis şi o feţişoară în formă

de in imă. Ştefan privi scârbit c u m profesorul o

h ă r ţ u i a cu înt rebăr i . F a t a avea un aer ja ln ic c â n d

profesorul se întoarse cu spatele la ea p e n t r u a se

adresa clasei:

— înţelegeţi a c u m ce vreau să spun? Credeţ i că

sunteţi grozavi; sunteţi în ult imul an, a p r o a p e absol

venţi. Ei b ine, o să vă spun că unii d intre voi nu

sunteţi gata nici m ă c a r grădiniţa s-o absolviţi. Ca ea!

Arătă cu m â n a către fata cu p ă r roşcat. H a b a r n-are

de Revoluţia franceză. Crede că M ă r i a A n t o a n e t a a

fost o divă a filmului m u t ! ~

Elevii d in j u r u l lui Ştefan se foiau stânjeniţi.

Simţea resentimentele din mintea lor, şi umilinţa. Şi

teama. Cu toţii se temeau de omuleţul acesta slab, cu

ochi de nevăstuică, p â n ă şi băieţii solizi care erau mai

înalţi decât el.

Trezirea • 35

Bun, ha i să î n c e r c ă m cu o altă per ioadă . Pro

fesorul se întoarse din n o u către fata pe care o inte

rni',.i. în t impul Renaşter i i . . . Se întrerupse. Ştii ce e

K< naşterea, nu? Per ioada dintre secolele al treispre-

lecclea şi al şaptesprezecelea, în care E u r o p a a

K d e s c o p e r i t mari le idei ale Greciei ş i R o m e i antice.

I 'ei ' ioada care a dat lumii mulţi d intre cei m a i m a r i

.11 ii.şti şi gânditori ai Europei .

Fata încuviinţă din cap cu un aer confuz şi profe-

|l irul cont inuă:

'- în t impul Renaşter i i , ce făceau la şcoală elevii

de vârsta ta? Ei? Ai vreo idee? Poţi să ghiceşti?

Fata înghiţi n o d u l din gât, apoi, cu o u m b r ă de

/.imbet, spuse: - J u c a u fotbal?

Auzind râsetele clasei, faţa profesorului se întu-

neeă.

- Nici gând! rosti el tăios şi clasa se linişti. Crezi

< .i asta e o g lumă? Ei b ine, în acel t i m p , elevii de

\ aista ta cunoşteau deja foarte bine m a i multe limbi

străine. S t ă p â n e a u logica, matemat ica , as t ronomia,

lilosofia şi gramatica. E r a u gata să m e a r g ă mai de

parte la o universitate, în care fiecare curs era p r e d a t

i n latină. Fotbalul era chiar ult imul lucru . . .

— Scuzaţi-mă.


V o c e a c a l m ă îl opri pe profesor în mijlocul dis

cursului. T o a t ă l u m e a se întoarse să îl privească pe

Ştefan.

— Ce? Ce-ai spus?

— Am spus: scuzaţi-mă, r e p e t ă Ştefan, scoţân-

du-şi ochelari i şi r idicându-se în pic ioare. D a r vă

înşelaţi. Elevii din Renaştere erau încurajaţi să par

ticipe la j o c u r i sportive. E r a u învăţaţ i că o m i n t e

sănătoasă are nevoie şi de un corp sănătos. Şi cu si

g u r a n ţ ă j u c a u sportur i de echipă, p r e c u m crichet,

tenis — şi chiar şi fotbal. Se întoarse către fata cu p ă r

roşcat şi îi zâmbi, şi ea îi răspunse cu un z â m b e t plin

de recunoştinţă. Apoi Ştefan a d ă u g ă către profesor:

D a r cele mai i m p o r t a n t e lucruri pe care le învăţau

erau bunele m a n i e r e şi politeţea. Sunt sigur că ma

nualul vă va spune asta.

Elevii rânjeau. Profesorul se înroşise la faţă şi în

cepu să se bâlbâie furios. D a r Ştefan c o n t i n u ă să-1

privească în ochi, şi d u p ă un alt m i n u t profesorul fu

cel care se uită în altă par te .

Se auzi clopoţelul.

Ştefan îşi puse repede ochelarii şi îşi strânse cărţile.

Deja atrăsese mai mul tă atenţie asupra lui decât tre

buia, şi nu voia să fie obligat să o privească din n o u

pe fata blondă. Şi, pe u r m ă , t rebuia să iasă repede de

aici: simţea deja în vene acea arsură familiară.

Trezirea * 37

C â n d ajunse la uşă, cineva strigă:

— H e i ! C h i a r j u c a u fotbal pe atunci?

Nu rezistă ş i a r u n c ă un z â m b e t larg peste u m ă r :

— O h , da. U n e o r i cu capetele retezate ale pr izo

nierilor de război.

E l e n a î l u r m ă r i p lecând. î i întorsese spatele în

m o d deliberat. O umilise dinadins, şi asta în faţa lui

Caro l ine, care p â n d e a a s e m e n e a u n u i şoim. Simţi

c u m lacrimile î i a rd în ochi, d a r în acea clipă un sin

gur g â n d o s tăpânea.

Va p u n e m â n a pe el, chiar d a c ă asta avea să o

o m o a r e . C h i a r d a c ă asta î i o m o r a pe a m â n d o i , va f i

al ei.

3

rimele licăriri ale zorilor vârstau cerul în

tunecat al nopţi i cu roz şi verde pal . Şte

fan privea de la fereastra camerei sale din

pensiune. închinase această c a m e r ă p e n t r u t r a p a din

tavan, o t r a p ă care se deschidea pe o plat formă de

pe acoperiş. A c u m uşa aceea era deschisă ş i un vânt

rece sufla pe scara de sub ea. Ştefan era î m b r ă c a t ,

dar nu p e n t r u că se trezise devreme, ci p e n t r u că nici

nu se culcase.

T o c m a i se întorsese din p ă d u r e , şi pe o la tură a

ghetei m a i avea lipite câteva bucăţe le de frunză

u m e d ă . Le î n d e p ă r t ă cu grijă. Auzise comentar i i le

elevilor cu o zi în u r m ă şi ştia că îi priviseră lung hai

nele, î n t o t d e a u n a se îmbrăca foarte bine, nu doar din

vanitate, ci p e n t r u că aşa se cuvenea. Preceptorul lui

Trezirea • 39

îi spusese adeseori: Un aristocrat trebuie să se îmbrace pe

măsura poziţiei sale. Dacă nu o face, înseamnă că îşi arată

dispreţul pentru ceilalţi. T o a t ă l u m e a are un loc în lume,

iar locul lui fusese o d a t ă în r â n d u l nobilimii. O d a t ă .

De ce se m a i g â n d e a la lucrurile astea? Sigur, ar fi

trebuit să-şi dea seama că dacă j u c a rolul u n u i elev,

asta avea să-i a d u c ă aminte de v r e m e a c â n d fusese

cu adevăra t elev. A c u m amintir i le îl copleşeau, in

tens, cu repezic iune, ca şi c u m f runzărea paginile

unui j u r n a l şi privirea lui pr indea, ici şi colo, câte un

paragraf. U n a în special î i a p ă r u vie: chipul tatălui

său când D a m o n anunţase că r e n u n ţ a la universitate.

N-o să uite niciodată acel m o m e n t . Nu-1 mai văzuse

nicicând atât de furios pe tatăl său. . .

„ C u m adică nu te mai duc i?"

Giuseppe era un om drept, d a r se apr indea uşor,

şi fiul său m a i m a r e îi s tâ rnea î n t o t d e a u n a la tura

violentă.

Fiul acela îşi ştergea a c u m buzele cu o batistă de

mătase de culoarea şofranului.

„ C r e d e a m că p â n ă şi tu ai p u t e a înţelege o pro

poziţie a tât de simplă, t a t ă " , spuse el. „Vrei să ţi-o

repet în la t ină?"

„ D a m o n . . . " , începu Ştefan crispat, îngrozit de

această lipsă de respect.


D a r tatăl î l întrerupse.

„ C e e a ce-mi spui tu a c u m e că eu, Giuseppe,

conte di Salvatori, va trebui să d a u ochii cu prietenii

mei ştiind că fiul m e u e un scioparto? Un iresponsabil?

Un t rândav care nu îşi aduce contr ibuţ ia folositoare

la bunăs tarea Florenţei?"

Servitorii se r e t r ă g e a u încet în faţa furiei cres

cânde a lui Giuseppe.

D a m o n nici nu clipi.

„Aşa se p a r e . Asta d a c ă î i poţ i n u m i pr ieteni pe

toţi cei care îţi cântă osanalele în speranţa că le vei

î m p r u m u t a b a n i . "

„Sporco parassita!" strigă Giuseppe, ridicându-se din

scaun. „ N u ajunge că a tunci c â n d eşti la şcoală îţi

iroseşti t impul şi banii? O h , da, ştiu totul despre jo

curile de noroc, despre beţii şi femei. Şi ştiu că dacă

n-ar fi fost secretarul tău şi preceptori i tăi, ai fi ra tat

f iecare curs. D a r a c u m vrei să mă faci cu totul de

ruşine. Şi de ce? De ce?" M â n a lui m a r e se r idică

brusc şi î l apucă pe D a m o n de bărbie. „ C a să te poţi

întoarce la part idele tale de v â n ă t o a r e cu şoimi şi

copoi?"

Ştefan trebuia să recunoască: D a m o n nici m ă c a r

nu tresări . R ă m a s e nemişcat în s t rânsoarea tatălui

său, un aristocrat din cap p â n ă - n picioare, de la be

reta de o simplitate elegantă de pe capul său p â n ă la

Trezirea • 41

pelerina tivită cu h e r m i n ă şi pantofii din piele moale .

Buza superioară îi era arcuită cu o a roganţă deplină.

De data asta ai mers prea departe, îşi spuse Ştefan,

privindu-i pe cei doi bărba ţ i care se înfruntau din

priviri. De d a t a asta nici m ă c a r tu n-ai să f i i în

stare să ieşi cu faţa curată dintr-o asemenea t r e a b ă

folosindu-ţi farmecul.

D a r chiar atunci se auzi un pas uşor în pragul ca

merei de lucru. Ştefan se întoarse şi fu orbit de ochii

de lapislázuli, mărginiţi de gene dese. Era Kather ine .

T a t ă l ei, b a r o n u l v o n Swartzschild, o adusese din

tărâmuri le reci ale prinţi lor g e r m a n i în ţ inutul rural

al Italiei, sperând că asta o va ajuta să îşi revină d u p ă

o lungă boală. Şi din ziua în care sosise K a t h e r i n e ,

totul se schimbase p e n t r u Ştefan.

„ îmi cer iertare. N - a m vrut să deranjez." Vocea ei

era dulce şi l impede. Făcu o mişcare uşoară înapoi

către uşă, ca şi c u m ar fi vrut să plece.

„ N u , nu pleca. R ă m â i " , spuse repede Ştefan.

Voia să spună mai multe, să o ia de m â n ă — dar

nu î n d r ă z n e a . Nu în p r e z e n ţ a tatălui său. T o t ce

p u t e a să facă era să privească lung în acei ochi

albaştri ca nişte geme ce erau ridicaţi către el.

„ D a , r ă m â i " , spuse Giuseppe, ş i Ştefan văzu că

expresia furioasă a tatălui său se calmase şi el îi

dăduse d r u m u l lui D a m o n . Făcu u n pas înainte,


îndreptându-şi faldurile grele ale robei sale lungi, gar

nisită cu b lană.

„ T a t ă l tău ar t rebui să se î n t o a r c ă astăzi de la

treburile lui din oraş şi va fi încântat să te vadă. D a r

obrajii tăi sunt palizi, micuţă K a t h e r i n e . Sper că nu

eşti iarăşi bo lnavă?"

„Ştiţi că î n t o t d e a u n a sunt pal idă, d o m n u l e . Nu

folosesc dresuri p r e c u m îndrăzneţe le voastre fete

i tal iene."

„N-ai nevoie de ele", spuse Ştefan îna inte să se

p o a t ă opri, şi K a t h e r i n e î i zâmbi . E r a a tâ t de fru

moasă. Ştefan simţi o durere în piept.

T a t ă l lui cont inuă:

„Şi te văd prea puţ in în t impul zilei. Atât de ra r ne

oferi plăcerea companiei tale înainte de a m u r g . "

„Am studiile şi rugăciuni le pe care să le fac în

c a m e r a m e a , d o m n u l e " , spuse încet K a t h e r i n e ,

lăsându-şi genele lungi în jos.

Ştefan ştia că asta nu era adevărat . D a r nu spuse

nimic; nu avea să-i t rădeze n ic iodată secretul. Ea

ridică din n o u privirea către tatăl lui.

„ D a r a c u m sunt aici, d o m n u l e . "

„ D a , da, e adevărat . Şi trebuie să mă îngrijesc ca

în seara aceasta să avem o cină foarte specială în

cinstea întoarceri i tatălui tău. D a m o n . . . noi doi o

să vorbim m a i târziu."

Trezirea • 43

Giuseppe îi făcu semn u n u i servitor şi ieşi cu paşi

mari din încăpere, iar Ştefan se întoarse încântat spre

K a t h e r i n e , căci rareor i p u t e a u vorbi fără p r e z e n ţ a

tatălui lui sau a lui G u d r e n , t rupeşa ei doică ger

m a n ă .

D a r ceea ce Ştefan văzu în acea clipă fu ca o lovi

tură putern ică în s tomac. K a t h e r i n e z â m b e a — acel

zâmbet uşor, tainic, pe care adeseori i-1 adresa. D o a r

că a c u m nu se uita la el. Privirea ei e ra î n d r e p t a t ă

spre D a m o n .

In acel m o m e n t , Ştefan îl urî pe fratele lui, îi urî

frumuseţea în tunecată şi graţia şi senzualitatea care

atrăgeau femeile către el p r e c u m o flacără atrage flu

turii de n o a p t e . In acea clipă vru să-1 lovească pe

D a m o n , să distrugă p e n t r u t o t d e a u n a frumuseţea

aceea. în schimb, trebui să stea acolo şi să o privească

pe K a t h e r i n e c u m se îndreaptă încet către fratele lui,

pas cu pas, cu rochia ei lungă de brocar t a t ingând cu

un foşnet uşor pardosea la de piatră.

Şi, în v reme ce el privea, D a m o n întinse o m â n ă

spre K a t h e r i n e , având pe buze zâmbetul nemilos al

tr iumfului. . .

Ştefan se întoarse cu o mişcare bruscă de la fe

reastră.

De ce deschidea răni vechi? D a r , chiar pe c â n d îşi

spunea asta, scoase de sub cămaşă lanţul subţire de


în d i m i n e a ţ a aceea, Elena se trezi m a i devreme

decât de obicei. O auzea pe m ă t u ş a J u d i t h foindu-se

prin c a m e r a ei, pregătindu-se să-şi facă duşul. M a r -

garet încă m a i d o r m e a , g h e m u i t ă ca un şoricel în

patu l ei. E lena t recu fără zgomot pr in faţa uşii, pe

j u m ă t a t e deschisă, de la c a m e r a surorii ei m a i mici şi

o luă de-a lungul coridorului p e n t r u a ieşi din casă.

Aerul era proaspăt şi l impede în d imineaţa asta;

în gutui nu se aflau decât obişnuitele gaiţe şi vrăbii.

Elena, care cu o seară înainte se culcase cu o durere

năuc i toare de cap, îşi r idică faţa către cerul azur iu

fără nori şi respiră a d â n c .

Se s imţea m u l t m a i bine decât se simţise ieri. Ii

promisese lui M a t t că se întâlneşte cu el înainte de

şcoală şi, deşi nu aştepta cu nerăbdare întâlnirea asta,

era convinsă că totul avea să fie în regulă.

M a t t locuia la doar două străzi de liceu. Era o casă

simplă, cu b â r n e din lemn, la fel ca toate celelalte de

pe acea stradă, poate doar că leagănul de pe v e r a n d ă

era puţ in m a i tocit, vopseaua ceva m a i cojită. M a t t

era deja afară, şi pentru o clipă inima ei bătu mai tare

la vederea lui, aşa c u m făcuse în totdeauna.

M a t t era f rumuşel. Nu exista nici o îndoia lă

în acest sens. Nu în felul acela uluitor, a p r o a p e

t u l b u r ă t o r în c a r e . . . în care a r ă t a u unii bărbaţ i , c i

într-un fel a m e r i c a n , sănătos. M a t t H o n e y c u t t era

sută la sută american. Părul lui b lond era tuns scurt,

aur pe care î l p u r t a la gât. M â n g â i e cu degetul m a r e

şi arătătorul inelul a t â r n a t de el, apoi îl ridică în sus,

în lumină.

Cercul îngust era lucrat cu măiestr ie în aur, iar

cele cinci secole scurse nu îi şterseseră strălucirea.

Avea încrustată în el o singură piatră, un lapislázuli

de m ă r i m e a unghiei de la degetul mic al lui Ştefan.

A c u m el se uită la piatră, apoi la inelul greu de ar

gint, tot cu lapislázuli, de pe m â n a lui, şi simţi în piept

o durere familiară.

Nu p u t e a ui ta t recutul , ş i de fapt nici nu d o r e a

asta. In ciuda a tot ce se întâmplase, îşi amintea cu

dragoste de K a t h e r i n e . D a r exista o amint ire pe care

t rebuia să nu o tulbure, o pagină a jurna lu lu i pe care

t rebuia să nu o întoarcă. D a c ă ar t rebui să retrăiască

acea oroare, acea . . . monstruozitate, ar înnebuni . La

fel c u m înnebunise de durere în acea zi, acea ult imă

zi, c â n d îşi privise propr ia d a m n a r e . . .

Ştefan se r e z e m ă de fereastră, lipindu-şi fruntea

de g e a m u l rece. Preceptoru l lui avea o altă vorbă:

Răul nu-şi va găsi nicicând pacea. Poate că va triumfa, dar

nu-şi va găsi nicicând pacea: '•

O a r e de ce venise în Fell's C h u r c h ?

Sperase să găsească aici pacea, dar asta era impo

sibil. Nu va f i n ic iodată acceptat , nu se va linişti

niciodată. Nu p u t e a schimba ceea ce era.


aşa cum îl aveau toţi cei din echipa de fotbal, şi era

bronzat p e n t r u că muncise în aer liber la ferma buni

cilor săi. Avea ochi albaştri, cu o privire deschisă şi

cinstită. D a r astăzi, când îşi întinse braţele către Elena

pentru a o cuprinde uşor, ochii lui erau c a m trişti.

— Vrei să intri?

— N u . H a i să ne p l i m b ă m puţ in, spuse Elena.

Porni ră unul lângă altul, fără să se atingă. Strada

era mărgini tă de arţar i şi nuci, iar aerul încă era plin

de tăcerea dimineţi i . E l e n a îşi pr ivea picioarele

î n a i n t â n d pe t r o t u a r u l ud, simţindu-se d int r-odată

nesigură. Nu ştia c u m să înceapă.

— Nu mi-ai povestit încă nimic despre F r a n ţ a ,

spuse el.

— O h , a fost grozav, răspunse Elena. Se uită cu

c o a d a ochiului la M a t t : şi el s tătea cu privirile în

dreptate în jos, către t rotuar . Totu l acolo a fost gro

zav, cont inuă ea, încercând să a d u n e ceva entuziasm

în voce. O a m e n i i , m â n c a r e a , totul. A fost ch iar . . .

Vocea i se stinse şi râse nervos.

— M d a . Ştiu. Grozav, încheie el în locul ei.

M a t t se opri şi rămase uitându-se în jos, la tenişii

lui roşi în vârf. Elena îi recunoscu, erau aceiaşi de anul

trecut. Familia lui M a t t o ducea greu; poate că nu pu

tuse să-şi permită o pereche nouă. Ridică privirea şi-i

văzu ochii albaştri aţintiţi asupra chipului ei.

— Ştii, tu arăţ i grozav a c u m , spuse el.

Trezirea • 47

Elena deschise gura, brusc panica tă , d a r el con

tinuă.

— Şi cred că vrei să-mi spui ceva.

Ea î l privi lung, şi el zâmbi , un z â m b e t s t r â m b ,

jalnic. Apoi îşi întinse iar braţele către ea.

— O h , Matt, spuse Elena, îmbrăţişându-1 strâns.

Apoi se d ă d u înapoi ca să-1 privească în faţă. M a t t ,

eşti cel mai drăguţ băiat pe care l-am cunoscut vreo

dată. Nu te merit .

— O h , deci de-asta mă părăseşti, spuse M a t t când

porniră mai departe . Pentru că sunt p r e a b u n p e n t r u

tine. T r e b u i a să-mi dau seama de asta mai demult.

Ea î i trase un ghiont în braţ .

— N u , nu de-asta, şi nu te părăsesc. O să r ă m â

n e m prieteni, da?

— O h , sigur. O h , absolut.

— P e n t r u că mi-am dat seama că asta suntem. Se

opri şi ridică din n o u privirea către el. Prieteni buni .

H a i d e , M a t t , fii sincer, nu asta simţi p e n t r u mine?

El o privi lung, apoi îşi înălţă ochii la cer.

— P o t să invoc al Cincilea A m e n d a m e n t ? spuse.

Şi adăugă, pe c â n d faţa Elenei se lungea: Asta n-are

nimic de-a face cu tipul ăla nou, nu?

— N u , spuse E l e n a d u p ă o u ş o a r ă ezitare, apoi

adăugă repede: Nici nu l-am cunoscut încă. Nu-1 ştiu.

— D a r vrei să-1 cunoşti. N u , nu spune nimic. O

cuprinse cu un bra ţ şi o întoarse uşor către el. H a i să


pierdeau v r e m e a pe acolo. D o i idioţi notorii, îşi spuse

ea, ignorând fluieratul şi privirile lor holbate. Cei doi

erau convinşi că dacă făceau par te din echipa de fot

bal a universităţii e rau idolii fetelor. R ă m a s e cu ochi

la ei pe c â n d s t răbătea alene coridorul, trecându-şi

din n o u rujul peste buze şi jucându-se cu pudr iera .

îi dăduse instrucţiuni speciale lui Bonnie, şi pla

nul era gata de pus în aplicare în m o m e n t u l când Şte

fan îşi făcea apariţ ia. Oglinjoara pudr iere i îi oferea o

vedere perfectă asupra coridorului din spatele ei.

Şi totuşi, într-un fel sau altul nu-1 zări la t imp. Se

p o m e n i d e o d a t ă cu el alături, şi închise p u d r i e r a cu

zgomot în v reme ce el t recea mai depar te . Voia să-1

oprească, d a r îna inte să o p o a t ă face se î n t â m p l ă

ceva. Ştefan se crispa — sau, cel puţin, se simţi o pru

d e n ţ ă în el. C h i a r atunci Dick şi Tyler se opriseră în

faţa uşii clasei u n d e aveau o r a de Istorie. Blocând

d r u m u l .

Ticăloşi notorii, îşi spuse Elena. Furioasă, se uită

urâ t la ei peste u m ă r u l lui Ştefan.

Cei doi se a m u z a u de j o c , s tând rezemaţ i într-o

r â n ă de c a n a t u l uşii, prefăcându-se că nu-1 v ă d pe

Ştefan, care se afla în faţa lor.

— Scuzaţi-mă.

E r a acelaşi ton pe care îl folosise şi cu profesorul

de istorie — calm, detaşat.

m e r g e m la şcoală. D a c ă mai avem timp, poate o să-ţi

iau o gogoaşă.

La un m o m e n t dat, ceva se mişcă în nucul pe sub

care tocmai t receau. M a t t fluieră şi a ră tă cu degetul.

— Ia uită-te! C e a m a i m a r e c ioară pe care am

văzut-o vreodată .

E lena ridică privirea, d a r cioara dispăruse.

In acea zi, şcoala se dovedi p e n t r u Elena doar un

loc în care să-şi revizuiască planul.

D i m i n e a ţ a , se trezise ştiind foarte bine ce avea

de făcut. I a r a c u m a d u n a cât de m u l t e informaţi i

p u t e a despre Ştefan Salvatore. C e e a ce nu era greu,

p e n t r u că toată lumea de la „ R o b e r t E. L e e " vorbea

despre el.

Devenise un fapt bine cunoscut că ieri avusese un

soi de confruntare cu secretara responsabilă cu ad

miterile. Iar astăzi fusese c h e m a t la biroul directoru

lui. Ceva în legătură cu actele lui. D a r directorul î l

trimisese înapoi la clasă (după, se spunea, o convor

bire internaţ ională cu R o m a — sau era Washingto

nul?) şi totul p ă r e a să fie în regulă acum. Cel puţ in

oficial.

C â n d Elena ajunse la cursul de Istorie e u r o p e a n ă

în acea după-amiază, fu în tâmpinată de un fluierat în

surdină pe coridor. Dick C a r t e r ş i Tyler Smallwood


în vocea lui se s imţea m a i m u l t ă emoţ ie d e c â t

auzise p â n ă atunci Elena, chiar ş i a tunci c â n d vor

bise c u d o m n u l T a n n e r . I a r a c e a emoţ ie e r a p u r ă

nefericire.

O r i c u m , de ce aş fi bine-venit aici? încheie el,

. ipioape ca p e n t r u sine.

- De ce n-ai fi? M a t t î l privise cu atenţ ie pe

Ştefan; a c u m maxi larul lui ferm îi a ră ta h o t ă r â r e a .

Ascultă, zise. Vorbeai ieri despre fotbal. Ei bine, cel

mai b u n W R , atacant, al nostru şi-a rupt un l igament

ieri d u p ă - a m i a z ă şi avem nevoie de un înlocuitor .

Selecţiile sunt în d u p ă - m a s a asta. Ce zici?

— Eu? în t rebă Ştefan, luat pe nepregăt i te . A h . . .

Nu ştiu d a c ă pot . — Poţi să alergi?

— D a c ă p o t . . . ? Ştefan se întoarse pe j u m ă t a t e

spre M a t t şi Elena văzu o u m b r ă de zâmbet pe buzele

lui. D a .

— Poţi să pr inzi mingea?

— D a .

— Asta e ceea ce are de făcut un W R . Eu sunt

Q B , căpi tanul . D a c ă poţi să pr inzi m i n g e a pe care

ţi-o a r u n c eu şi alergi cu ea, atunci poţi să joci .

— înţeleg.

A c u m Ştefan chiar z â m b e a şi, deşi gura lui M a t t

e ra serioasă, ochii lui râdeau. Elena îşi d ă d u seama că

— Scuuzi? făcu T y l e r în falset. Scuuzi mi? Mi

scuuzi? Jacuzzi?

Şi cei doi râseră.

Elena văzu muşchii încordându-se sub tricoul din

faţa ei. Asta era total n e d r e p t : a m â n d o i e rau m a i

înalţi decât Ştefan, iar Tyler era de d o u ă ori mai lat.

— E vreo p r o b l e m ă aici?

Elena fu la fel de surprinsă ca şi băieţii să a u d ă o

voce în spatele ei. Se întoarse şi î l văzu pe M a t t .

Ochi i lui albaştri aveau o privire dură .

Elena îşi muşcă buzele p e n t r u a-şi înăbuşi un zâm

bet, v ă z â n d c u m Tyler şi Dick se mişcă încet şi cu

ciudă din uşă. Bunul ei prieten Matt , îşi spuse ea. D a r

a c u m b u n u l ei pr ieten M a t t intra în clasă alături de

Ştefan, şi ea rămase în u r m a lor, privindu-i. C â n d ei

se aşezară, ea se s t recură în b a n c a din spatele lui

Ştefan, de u n d e îl p u t e a privi fără să fie la r â n d u l ei

urmări tă . Planul ei trebuia să aştepte p â n ă la sfârşitul

orei.

M a t t se j u c a încet cu nişte m o n e d e din b u z u n a r ,

ceea ce însemna că voia să spună ceva şi nu ştia cum.

— Ă ă ă . . . auzi, începu el în cele din u r m ă , stânje

nit. Tipi i ăia, ştii...

Ştefan râse, un râs amar .

— Cine sunt eu să-i judec?


puse capăt orei. Apoi toa tă l u m e a se ridică imediat .

A . u m , îşi spuse Elena şi, cu i n i m a bătându-i puter

nic, păşi h o t ă r â t ă şi se opri în calea lui Ştefan, blo

c â n d intervalul p e n t r u ca e l să nu p o a t ă t rece pe

lângă ea.

La fel ca Dick şi Tyler, îşi spuse, simţind o dor inţă

isterică de a chicoti. Ridică pr iv i rea şi descoperi că

ochii ei e rau exact în dreptul guri i lui.

în acea clipă mintea i se goli. O a r e ce t rebuia să

spună? Deschise gura şi, într-un fel sau altul, cuvin

tele pe care le tot repetase î n c e p u r ă să se reverse:

- B u n ă . Eu sunt E l e n a G i l b e r t . Fac p a r t e din

Comitetu l de î n t â m p i n a r e al elevilor din ult imul an,

şi am pr imit sarcina. . .

— î m i p a r e rău, n-am t imp.

Pent ru o clipă, nu-i veni să c r e a d ă că el vorbea,

că nu o lăsa nici m ă c a r să t e r m i n e ce avea de spus.

G u r a ei cont inuă discursul.

— .. .de a-ţi a r ă t a şcoala. . .

— î m i p a r e rău, nu pot . T r e b u i e să.. . să ajung la

selecţii. Ştefan se întoarse către M a t t , care stătea

alături cu un aer uimit . A i spus că sunt chiar d u p ă

ore, nu?

— D a , răspunse M a t t încet. D . a r . . .

— Atunci ar t rebui s-o iau d i n loc. Poate că-mi

arăţ i u n d e trebuie să merg .

era geloasă, şi fu uimită de p r o p r i a ei reacţie. Exista

o că ldură între cei doi băieţi care o excludea pe ea.

D a r în clipa u r m ă t o a r e z â m b e t u l lui Ştefan

dispăru şi el spuse distant:

— M u l ţ u m e s c . . . d a r nu. Am alte obligaţii.

In acel m o m e n t sosiră Bonnie şi Carol ine şi ora

începu.

In vreme ce T a n n e r vorbea despre E u r o p a , Elena

îşi repeta: „Bună. Eu sunt Elena Gilbert. Fac par te

din Comitetul de î n t â m p i n a r e al elevilor din ult imul

an, şi am primit sarcina de a-ţi a r ă t a şcoala. Sper că

nu vrei să am p r o b l e m e şi să nu mă laşi să-mi fac

treaba, n u ? " Iar aceste ultime cuvinte trebuiau rostite

cu ochii mari , rugători — d a r asta doar dacă el ar da

semne că încearcă să scape. Practic, era o m a n e v r ă

absolut sigură. Ştefan p ă r e a gata î n t o t d e a u n a să sară

în ajutorul domniţe lor aflate la ananghie .

Pe la j u m ă t a t e a orei, fata care stătea în d r e a p t a ei

îi s trecură un bilet. Elena îl desfăcu şi recunoscu scri

sul r o t u n d şi copilăresc al lui Bonnie . Scria: „ A m

ţinut-o pe C. depar te cât de mul t am putut . Ce s-a

întâmplat? A mers???"

Elena r idică privirea şi o văzu pe Bonnie răsu-

cindu-se în b a n c a e i din p r i m u l r â n d . E l e n a a r ă t ă

spre bilet şi clătină din cap, şoptind „ D u p ă o r ă " .

I se p ă r u că d u r e a z ă un secol p â n ă ce T a n n e r le

d ă d u ultimele indicaţii despre comunicări le orale şi


M a t t se uită neajutorat la Elena, apoi ridică din umeri .

— P ă i . . . Sigur. H a i d e .

A r u n c ă o privire peste u m ă r pe c â n d se înde

p ă r t a u . Ştefan nu se uită înapoi.

Elena se trezi înconjurată de un cerc de observa

tori interesaţi, pr intre care şi Caroline, care îi zâmbea

compăt imitor . Elena simţi o amorţea lă în t rup şi un

n o d în gât. Nu m a i p u t e a r ă m â n e acolo nici o se

c u n d ă în plus. Se răsuci şi ieşi cât p u t u de repede din

încăpere.

4

Câ n d Elena ajunse la dulapul ei, amorţeala în

cepea să-i t reacă şi nodul din gâtul ei ame

ninţa să se transforme în lacrimi. D a r nu avea

să plângă la şcoală, îşi spuse, în nici un caz. D u p ă ce-şi

închise dulapul, se îndreptă spre ieşirea principală.

E r a a d o u a zi la r â n d c â n d pleca de la şcoală ime

diat ce suna clopoţelul d u p ă ult ima oră, şi p leca sin

gură. M ă t u ş a J u d i t h va f i total nedumeri tă . D a r când

Elena ajunse acasă, văzu că maşina mătuşii J u d i t h nu

se afla pe alee — p r o b a b i l că se dusese la p i a ţ ă cu

Margaret . Casa era tăcută şi t ihnită când Elena intră.

Se b u c u r a p e n t r u acea linişte; voia să fie singură

acum. Dar, pe de altă parte, nu prea ştia ce să facă sin

gură. Acum, când în sfârşit putea să plângă, descoperi

că lacrimile nu voiau să-i curgă. îşi lăsă rucsacul pe

podea în holul de la intrare şi intră încet în living.


E r a o încăpere frumoasă, impres ionantă, singura

p a r t e a casei, în afară de c a m e r a Elenei, care

aparţ inea structurii originare. Acea p r i m ă casă fusese

construită înainte de 1861 şi arsese a p r o a p e complet

în t impul Războiului Civil. T o t ce putuse să fie salvat

a fost această cameră, cu şemineul ei bogat împodo

bit, încadrat de muluri , şi mare le dormi tor de deasu

pra . Străbunicul tatălui Elenei construise pract ic o

n o u ă casă în cont inuarea lor, şi de atunci familia Gil-

bert locuise aici.

Elena se întoarse şi se uită afară pe u n a din feres

trele care se întindeau din tavan p â n ă la podea. Sticla

era atât de veche încât era groasă şi uşor vălurită, şi

tot ce se vedea pr in ea era distorsionat, dându-ţi falsa

impresie c-ai fi uşor ameţit. Elena îşi aminti de p r i m a

dată când tatăl ei îi arătase sticla aceea veche şi vălu

rită, când fusese mai mică decât era Margare t acum.

N o d u l din gât era iar acolo, d a r lacrimile tot nu

voiau să vină. Totul în ea era contradictoriu. Nu voia

pe nimeni lângă ea şi totuşi singurătatea o durea. Voia

să se gândească, d a r a c u m , c â n d încerca să o facă,

gânduri le îi fugeau departe, la fel ca nişte şoareci de

o bufniţă albă.

Bufniţă a lbă . . . p a s ă r e de p r a d ă . . . m â n c ă t o r de

stârvuri. . . cioară, se gândi ea. „ C e a m a i m a r e cioară

pe care am văzut-o vreodată" , spusese M a t t .

Trezirea • 57

Simţi din n o u o usturime în ochi. Bietul M a t t . II

rănise, dar el se purtase minunat . Chiar fusese drăguţ

cu Ştefan.

Ştefan. O băta ie de i n i m ă m a i p u t e r n i c ă , care îi

aduse în ochi d o u ă lacrimi f ierbinţi. Uite, în sfârşit

plângea. Plângea de furie şi umil inţă şi frustrare —

şi m a i ce?

De fapt, ce p ierduse astăzi? Ce s imţea ea cu

adevărat p e n t r u străinul ăsta, acest Ştefan Salvatore?

Era o provocare , da, şi asta îl făcea să p a r ă diferit,

interesant. Ştefan era exotic. . . incitant.

Ce ciudat, exact asta î i s p u n e a u u n e o r i băieţii

Elenei că era ea. I a r mai apoi afla de la ei, sau de la

prietenii sau surorile lor, cât de agitaţi erau înainte

de a ieşi la o întâlnire cu ea, c u m li se u m e z e a u pal

mele şi aveau fluturi în stomac. Astfel de poveşti i se

păruseră în totdeauna a m u z a n t e Elenei. Nici un băiat

nu o făcuse vreodată să se simtă nervoasă.

D a r astăzi, c â n d vorbise cu Ştefan, îşi simţise

pulsul accelerându-se şi picioarele moi. Palmele i se

umeziseră . I a r în s tomac nu avusese fluturi —

ci lilieci.

E r a oare interesată de tipul ăsta p e n t r u că o făcea

să se simtă nervoasă? Nu e un motiv prea bun, Elena,

îşi spuse ea. De fapt, e un motiv foarte prost.

D a r mai era şi gura aceea. G u r a aceea parcă sculp

tată care îi înmuia genunchii de cu totul altceva decât


Răspunsul veni a p r o a p e în aceeaşi clipă. Bine

înţeles. O să se d u c ă să-i vadă pe m a m i şi tati.

Era un d r u m destul de lung, aproape p â n ă la mar

ginea oraşului, d a r în ultimii trei ani devenise fami

liar p e n t r u Elena. T r e c u peste Podul Wickery şi u r c ă

dealul, pe lângă biserica în ruine, apoi coborî în mica

vale de sub ea.

Par tea aceasta a cimitirului e ra foarte îngrijită,

doar p a r t e a m a i veche fusese lăsată o a r e c u m de iz

belişte. Aici, iarba era tunsă cu grijă, iar buchetele de

flori alcătuiau pete vesele de culoare. Elena se aşeză

lângă lespedea m a r e de m a r m u r ă pe care era gravat

numele „Gi lber t " .

— Bună, m a m i , b u n ă , tati, şopti ea.

Se aplecă p e n t r u a lăsa în faţa lespezii o floare

purpur ie de sporul casei pe care o culesese pe d r u m .

Apoi îşi strânse picioarele sub ea şi rămase acolo.

Venise de multe ori aici d u p ă accident. La vremea

accidentului de m a ş i n ă M a r g a r e t avea d o a r un an;

nu şi-i a d u c e a p r e a b ine a m i n t e . D a r Elena avea

multe amintir i . A c u m mintea ei p o r n i să rătăcească

pr intre aceste amintir i , şi nodul din gâtul ei se făcu

mai m a r e , ş i lacrimile p o r n i r ă m a i uşor. î n c ă le mai

s imţea m u l t lipsa. M a m a , a tât de t â n ă r ă şi de fru

moasă, şi tata, cu zâmbetul care îi încreţea ochii.

Desigur, Elena era norocoasă să o aibă pe mătuşa

J u d i t h . Nu orice m ă t u ş ă ar fi r e n u n ţ a t la slujba ei şi

nervozitate. Şi păru l întunecat ca n o a p t e a — dege

tele ei voiau să se împleticească pr in moliciunea lui.

T r u p u l acela zvelt, musculos, picioarele lungi . . . şi

vocea. V o c e a lui e ra cea care o făcuse ieri să ia

h o t ă r â r e a să fie al ei. V o c e a lui fusese rece şi dis

preţui toare c â n d î i vorbise d o m n u l u i T a n n e r , d a r cu

toate acestea c iudat de irezistibilă. Elena se în t rebă

d a c ă p u t e a şi vocea deveni în tunecată ca noaptea, şi

c u m ar suna rostindu-i numele, şoptindu-i n u m e l e . . .

— Elena!

Elena tresări, şi reveria se des t ramă. D a r nu Şte

fan Salvatore era cel care o striga, ci mătuşa J u d i t h

b ă t â n d la uşa din faţă.

— Elena? Elena ! se auzi şi vocea lui M a r g a r e t ,

ascuţită şi subţire. Eşti acasă?

Elena se simţi din n o u copleşită de nefericire şi se

u i tă în j u r u l e i p r i n b u c ă t ă r i e . Nu p u t e a face faţă

a c u m întrebărilor îngrijorate ale mătuşii J u d i t h şi nici

veseliei inocente a lui M a r g a r e t . Nu c â n d avea ge

nele ude de lacrimi şi când stătea gata să izbucnească

din n o u în plâns. în t r-o fracţiune de s e c u n d ă se

hotăr î şi se furişă în tăcere afară pe uşa din spate

chiar în clipa în care se închidea uşa din faţă.

Străbătu v e r a n d a din spate, iar în curte ezită. Nu

voia să v a d ă pe n imeni cunoscut. D a r u n d e se p u t e a

duce p e n t r u a fi singură?

60 • Jurnalele Vampirilor Trezirea * 61

- Ce trebuie să facă cineva p e n t r u a avea p u ţ i n ă

Ini unitate pe aici? spuse ea în t imp ce fetele se aşezau.

Spune-ne să p lecăm, sugeră M e r e d i t h , d a r

Elena d o a r ridică din umer i .

Meredith şi Bonnie veniseră de multe ori să o caute

aici în lunile de d u p ă accident. Brusc, se simţi bucu-

K iasă p e n t r u asta şi recunoscătoare a m â n d u r o r a .

Locul ei era alături de prietenii care ţineau la ea. Ştiau

că plânsese, d a r ei nu-i păsa, şi luă batista mototolită

Be care i-o întinse Bonnie şi-şi şterse ochii. R ă m a s e r ă

toate trei un t imp în tăcere, privind c u m vântul trece

prin şirul de stejari de la marginea cimitirului.

— î m i p a r e r ă u p e n t r u ce s-a î n t â m p l a t , spuse

în cele din u r m ă Bonnie, cu o voce b l â n d ă . A fost

groaznic.

— Iar al doilea n u m e al tău e „ T a c t " , spuse Mere

dith. Nu se poate să fi fost chiar atât de rău, Elena.

— N-aţi fost acolo. O d a t ă cu amint irea, Elena se

simţi din n o u cuprinsă de un val de căldură. C h i a r a

fost groaznic. D a r nu-mi mai pasă, a d ă u g ă ea pe un

ton plat, cu un aer sfidător. Am terminat cu el. Nu-1

mai vreau.

— Elena!

— N u , Bonnie. E l impede că se crede mult p r e a

b u n p e n t r u . . . p e n t r u americani . Aşa că n-are decât

să-şi ia ochelarii ăia de fiţe şi...

s-ar fi m u t a t înapoi într-un orăşel ca să aibă grijă de

d o u ă nepoate orfane. Iar Rober t , logodnicul mătuşii

J u d i t h , era m a i degrabă un tată vitreg p e n t r u M a r

garet decât un viitor unchi pr in căsătorie.

D a r Elena îşi amintea de părinţii ei. La un m o m e n t

dat, chiar d u p ă î n m o r m â n t a r e , venise aici ca să ţipe

furioasă la ei, supărată pe ei p e n t r u că fuseseră atât

de proşti să se lase omorâţ i . Pe v r e m e a aceea nu o

cunoştea p r e a bine pe mătuşa J u d i t h şi simţise că nu

mai exista nici un loc pe lumea asta care să fie al ei.

Şi acum, care era locul ei? se întrebă ea. R ă s p u n

sul cel mai simplu era: aici, în FelPs C h u r c h , u n d e

trăise toa tă viaţa. D a r în ul t ima v r e m e răspunsul

acesta păruse greşit. In ult ima vreme simţise că tre

buie să mai existe ceva p e n t r u ea în lume, un loc pe

care să îl recunoască imediat şi pe care să îl considere

acasă.

O u m b r ă căzu asupra ei şi Elena ridică privirea,

speriată. Pentru o clipă, cele două siluete care stăteau

lângă ea p ă r u r ă străine, nefamiliare, vag a m e n i n

ţătoare. R ă m a s e privindu-le, încremenită .

— Elena, spuse afectată silueta mai m ă r u n t ă , cu

mâinile în şolduri, câteodată îmi fac atâtea griji pen

tru tine, zău că da.

Elena clipi şi apoi râse scurt. E r a u Bonnie şi M e -

redith.


Celelalte fete pufniră în râs. Elena îşi şterse nasul

şi clătină din cap.

— Aşadar, îi spuse ea lui Bonnie, s c h i m b â n d

h o t ă r â t ă subiectul, cel p u ţ i n T a n n e r p ă r e a azi m a i

binedispus.

Bonnie îşi luă un aer de mart ir .

— Ştii că m-a forţat să accept să fiu p r i m a care îşi

ţine comunicarea orală? D a r nu-mi pasă, am de gând

să vorbesc despre druizi, şi...

— Despre ce?

— Druuuu-izi. Tipii ăia bă t râni şi ciudaţi care au

construit Stonehenge şi au făcut tot felul de magii în

Anglia antică. Eu sunt u r m a ş a lor, şi de aceea sunt

u n m e d i u m b u n .

M e r e d i t h pufni d ispreţui toare, d a r E l e n a se în

cruntă la firul de iarbă pe care îl răsucea între degete.

— Bonnie, chiar ai văzut ceva în p a l m a m e a ieri?

întrebă brusc.

Bonnie ezită.

— Nu ştiu, spuse în cele din u r m ă . E u . . . am crezut

că văd. D a r uneor i imaginaţ ia m e a o ia razna.

— A ştiut că eşti aici, spuse pe neaşteptate M e r e

dith. Eu mă gândisem să te c ă u t ă m la cafenea, d a r

Bonnie a spus: „E la cimitir."

— Aşa am zis? Bonnie p ă r e a uşor surprinsă, d a r

impresionată. Ei bine, şi chiar eşti aici. Bunica m e a

Trezirea * 63

• i u , I .Imlmrgh e c larvăzătoare, şi la fel sunt şi eu.

i Icauna sare la a d o u a generaţie.

Şi eşti u r m a ş a druizilor, spuse M e r e d i t h so-

Iriim

Păi, e adevărat ! în Scoţia se păs t rează vechile

ii ii 11111 Nici n-aţi crede unele din lucrurile pe care le

i n i i i u i i c a mea. Are un a n u m e fel de a afla cu cine

(I i ir măriţi şi c â n d o să mori . Mi-a spus că eu o să

n i pede.

Honnie!

Serios. O să fiu t â n ă r ă şi f rumoasă în sicriul

nu II Nu credeţi că e ceva romantic?

Nu, nu cred. C r e d că e ceva scârbos, spuse

I i na .

I 11 nbrele se lungiseră, iar vântul devenise mai rece.

I )eci cu cine o să te măriţ i , Bonnie? în t rebă re-

i I I . L I Meredith.

Nu ştiu. Bunica mi-a spus ritualul de aflare, dar

n u l ain încercat niciodată. Evident — Bonnie luă o

i. .i sofisticată — trebuie să fie scandalos de bogat şi

. 1 . .ilui superb. C a străinul nostru în tunecat , d e

pildă. Mai ales d a c ă nimeni altcineva nu-1 vrea.

Ai uncă o privire maliţ ioasă către Elena.

Elena refuză să cadă în capcană.

(ie zici de Tyler Smallwood? întrebă ea cu ino

cenţă. T a t ă l lui cu s iguranţă e suficient de bogat.


— I a r el nu a r a t ă deloc rău, a p r o b ă so lemnă

Meredi th . Asta, evident, dacă iubeşti animalele. Toţ i

dinţii ăia m a r i şi a lbi . . .

Fetele se u i ta ră u n a la alta şi apoi izbucniră în

acelaşi t imp în râs. Bonnie aruncă o m â n ă de iarbă în

Mered i th , care o îndepăr tă de pe ea şi azvârli înapoi

o p ă p ă d i e . La un m o m e n t dat, în t impul jocului ,

Elena îşi d ă d u seama că totul are să fie bine. E r a din

n o u ea însăşi, nu m a i era p i e r d u t ă , nu m a i era o

străină, ci Elena Gilbert, regina liceului „ R o b e r t E.

L e e " . îşi trase din p ă r pangl ica de culoarea caisei

şi-şi scutură părul , lăsându-1 să-i c a d ă liber pe lângă

obraji.

— Am decis despre ce să fie c o m u n i c a r e a mea

orală, spuse ea, privind-o cu ochii îngustaţi pe

Bonnie c u m îşi trece degetele pr int re bucle.

— Despre ce? înt rebă Meredi th .

E lena îşi r idică bărb ia p e n t r u a se u i ta la cerul

roşu şi p u r p u r i u de deasupra colinei. Respiră a d â n c ,

gândi toare , şi lăsă suspansul să crească p e n t r u o

clipă. Apoi spuse pe un ton detaşat:

— Renaş terea italiană.

Bonnie şi Meredi th se holbară la ea, apoi se uitară

u n a la alta şi izbucniră din n o u în h o h o t e de râs.

— Aha, spuse M e r e d i t h c â n d se potol i ră . Deci

tigrul s-a întors!

Trezirea • 65

A

Elena î i a r u n c ă un rânjet de f iară. î n c r e d e r e a in

line, (-are p e n t r u scurt t imp păruse să dispară, reve

ni ic. Ş i deşi nu înţelegea p r e a b ine de ce, ştia un

I M . I I I : n u avea d e g â n d să-1 lase p e Ştefan Salvatore

i li ape.

Bun, spuse ea scurt. A c u m , ascultaţi-mă bine.

Nimeni nu t rebuie să ştie asta, altfel o să fiu batjo-

. n i . i întregii şcoli. I a r Carol ine se-agaţă d e orice f i r

. li aţă ca să mă facă să p a r ridicolă. D a r îl vreau, şi o

i fie al m e u . î n c ă nu ştiu c u m , d a r o să fie. O r i c u m ,

P n i . i ce am un p l a n bine conturat , o să ne p u r t ă m

Inaile rece cu el.

0 să ne p u r t ă m ?

Da, o să ne. Nu poţi să-1 ai tu, Bonnie; e al meu.

Şi i rebuie să p o t avea încredere depl ină în t ine.

Staţi p u ţ i n , zise M e r e d i t h , cu o strălucire în

Ol I n . Îşi desfăcu broşa cu cloisonné pr insă pe bluză şi,

i n I n ându-şi degetul m a r e , s e î n ţ e p ă r e p e d e , apoi

pune: Bonnie, dă-mi m â n a .

De ce? în t rebă Bonnie, pr ivind cu suspiciune I n uşa.

l 'entru că vreau să te iau de nevastă. Tu de ce

l n i, deşteapto? 1 ) a r . . . d a r . . . O h , bine. Au!

Acum tu, Elena. M e r e d i t h înţepă iute degetul

i u I I c a l Elenei, ş i apoi stoarse u n strop d e sânge.


Acum, cont inuă ea, uitându-se la cele d o u ă fete cu

ochii ei negri strălucitori, o să ne u n i m cu toatele de

getele m a r i şi o să j u r ă m . M a i ales tu, Bonnie. J u r ă să

păstrezi secretul şi să faci orice ne cere Elena în

legătură cu Ştefan.

— Ascultă, j u r ă m â n t u l întărit cu sânge e pericu

los, protestă foarte serioasă Bonnie. î n s e a m n ă că tre

buie să-ţi ţii j u r ă m â n t u l indiferent ce se î n t â m p l ă ,

indiferent ce, M e r e d i t h .

— Ştiu, răspunse M e r e d i t h î n c r u n t a t ă . De-asta

îţi spun să o faci. N - a m uitat ce s-a î n t â m p l a t cu

Michael Mar t in .

Bonnie făcu o grimasă.

— Asta a fost cu ani în u r m ă , şi o r icum n e - a m

despărţ i t imediat şi... O h , foarte b ine. O să j u r .

închise ochii şi rosti: J u r să păstrez secretul şi să fac

orice vrea Elena în legătură cu Ştefan.

M e r e d i t h repetă j u r ă m â n t u l . I a r Elena, pr iv ind

lung la umbre le pale ale degetelor lor unite în a m u r

gul care se lăsa, respiră a d â n c şi şopti:

— I a r eu j u r să r t i i mă liniştesc p â n ă c â n d nu va f i

al meu.

O pală de vânt rece străbătu cimitirul, răsfirând

p ă r u l fetelor ş i t r i m i ţ â n d la p ă m â n t frunze uscate.

Bonnie icni scurt şi se d ă d u înapoi , şi toate trei se

ui tară în j u r u l lor, apoi chicotiră nervoase.

Trezirea • 67

S-a întunecat, r e m a r c ă Elena, surprinsă.

Mai b ine am porni-o spre casă, spuse M e r e -

ln h. i idicându-se şi pr inzându-şi la loc broşa.

Bonnie se ridică şi ea, băgându-şi în gură vârful

l< in-i ului m a r e .

I ,a revedere, spuse Elena încet, ui tându-se la

ilulni de m o r m â n t .

Floarea p u r p u r i e era o p a t ă nec lară pe p ă m â n t .

I l. n.i ridică de lângă floare pangl ica de cu loarea

. 11 ri, se întoarse ş i d ă d u din c a p către Bonnie ş i

M i I ' dith.

I lai să mergem, spuse,

încet, u r c a r ă din n o u dealul către biserica în

mini 11 irământul rostit cu sânge le dăduse o senzaţie

11| H demnitate, şi Bonnie se înfiora c â n d t recură pe

I imşi biserică. Soarele coborâse dincolo de deal şi

. . . ui se răcise brusc, iar vântu l se stârnise. Fiecare

| . l i de vânt făcea ia rba să şoptească ş i stejarii

l. 111.1111 să foşnească din frunze.

Am îngheţat, spuse Elena, oprindu-se p e n t r u o

i'llpfl in faţa găurii negre care fusese od in ioară uşa

i., • . 1 . ii şi pr iv ind în j o s către peisajul care se

iii l.işuia în valea de dinaintea lor.

Luna nu răsărise încă, şi abia p u t e a desluşi vechiul

1 imit ii şi Podul Wickery dincolo de el. Vechiul cimi-

|(l . i . . acolo din v r e m e a Războiului Civil şi pe multe


Acum, biserica în ru ine era o siluetă n e a g r ă în

spatele lor. C ă r a r e a îngustă trecea pr intre lespezi de

m o r m â n t acoperi te de muşchi, multe dintre ele mai

înalte decât Meredi th . Suficient de m a r i p e n t r u ca ci

neva să se p o a t ă ascunde îndărătul lor, îşi spuse Elena

neliniştită. U n e l e dintre m o r m i n t e erau ele însele tul

burătoare, ca de pildă cel cu îngeraşul care a r ă t a ca

un bebeluş adevăra t , n u m a i că îi căzuse capul şi

aceasta fusese aşezat cu grijă lângă corpul lui. Ochi i

mari de granit ai capului erau goi. Elena nu-şi p u t e a

lua ochii de la el şi in ima începu să-i b a t ă şi mai tare.

— De ce n e - a m oprit? spuse Meredi th .

— E u . . . î m i p a r e rău, m u r m u r ă Elena, dar c â n d

se forţă să se î n t o a r c ă r ă m a s e imediat nemişcată .

Bonnie? spuse. Bonnie, ce s-a întâmplat?

B o n n i e s tătea cu pr iv irea aţ int i tă în cimitir, cu

gura întredeschisă, cu ochii la fel de m a r i şi de goi ca

şi cei ai îngerului de p iatră . Elena simţi c u m t e a m a îi

strânge stomacul.

— Bonnie, termină. Termină ! Nu e nimic amuzant.

Bonnie nu răspunse nimic.

— Bonnie ! spuse M e r e d i t h .

Ea şi E lena se u i tară u n a la alta şi deodată Elena

ştiu că t rebuia să plece de acolo. Se întoarse şi vru să

p o r n e a s c ă m a i depar te pe cărare în jos, d a r o voce

ciudată vorbi în spatele ei, şi ea se răsuci cu o mişcare

bruscă.

lespezi de m o r m â n t e rau înscrise n u m e de soldaţi.

Avea un aspect sălbatic; m u r i şi bălării înalte creşteau

pe m o r m i n t e , iar i edera se în t indea peste granitul

sfărâmat de t imp. Elenei nu-i plăcuse niciodată locul

acela.

— Arată altfel, nu? V r e a u să spun, în întuner ic,

zise ea cu o voce t r e m u r a t ă .

Nu ştia c u m să spună ceea ce gândea, că acela nu

era un loc p e n t r u cei vii.

— Am p u t e a să o l u ă m pe d r u m u l mai lung, spuse

Meredi th . D a r asta ar însemna douăzeci de m i n u t e

în plus de mers.

— Pe mine nu mă deranjează să o l u ă m pe aici,

spuse Bonnie, înghiţind nodul care i se pusese în gât.

î n t o t d e a u n a am zis că vreau să fiu îngropată acolo, în

cimitirul vechi.

— Nu vrei să termini cu povestea asta cu îngro

patul? se răsti la ea Elena, şi o porni în josul colinei.

D a r cu cât înainta pe cărarea îngustă, cu atât mai

puţ in se simţea în largul ei. încetini pasul şi aşteptă ca

Bonnie şi M e r e d i t h să o ajungă din u r m ă . C â n d se

apropiara de p r i m a lespede, in ima începu să-i b a t ă

mai repede. încercă să o ignore, dar simţi c u m pielea

i se furnică de teamă şi perişorii fini de pe braţe i se

ridică. între două rafale de vânt, f iecare sunet p ă r e a

amplificat într-un fel înspă imântător , iar zgomotul

paşilor pe poteca acoperită cu frunze era asurzitor.


- Nu p o t să a jung acolo, scânci Bonnie, pr in-

indu-se cu m â n a de coaste, încetinind pasul.

Ba poţi, m â r â i Elena, apucând-o din n o u de

mânecă şi silind-o să alerge mai departe. Haide. Haide!

Văzu lucirea argintie a apei în faţa lor. Şi iată şi

luniinişul d intre stejari, şi p o d u l de dincolo de el.

Picioarele îi t r e m u r a u şi răsufla şuierat, d a r Elena se

|1răduia să nu r ă m â n ă în u r m ă . A c u m vedea scân-

Hurile de l e m n ale podului . Podul era la şase metr i

de ele, la trei, la un metru .

- A m reuşit, spuse gâfâind M e r e d i t h , că lcând

apăsat pe lemnul podului .

- Nu te opri ! Merg i p â n ă în capătul celălalt!

Podul scârţâi când ele alergară pe el clătinându-se,

e c o u l paşilor lor pierzându-se peste apă . C â n d sări

pe p ă m â n t u l de pe celălalt mal, Elena d ă d u în sfârşit

d rumul mâneci i lui Bonnie şi le îngădui picioarelor

sale să se oprească, împiedicat.

Meredith era aplecată în faţă, cu mâinile pe coapse,

lăsuflând adânc. Bonnie plângea.

- Ce-a fost asta? O h , ce-a fost? spuse ea. M a i

vine d u p ă noi?

— C r e d e a m că tu eşti experta, spuse M e r e d i t h

(i i vocea t r e m u r a t ă . Pent ru n u m e l e lui D u m n e z e u ,

Elena, hai să p l e c ă m de aici.

— N u , a c u m e în regulă, şopti Elena.

— Elena, spuse vocea.

Nu era vocea lui Bonnie, d a r venea din gura lui

Bonnie. Palidă în întuneric, Bonnie cont inua să pri

vească în cimitir. Chipul ei era total lipsit de expresie.

— Elena, spuse din n o u vocea, şi adăugă, pe când

capul lui Bonnie se întoarse către ea: Cineva te aş

teaptă acolo.

Elena îşi p ierdu luciditatea p e n t r u următoare le

câteva minute. Ceva păru să se mişte printre formele

întunecate şi cocoşate ale lespezilor de mormânt , răsu-

cindu-se şi ridicându-se între ele. Elena ţipă, şi Mere

dith începu şi ea să ţipe, apoi o luară amândouă la fugă,

iar Bonnie alerga cu ele, ţ ipând şi ea cât o ţinea gura.

Elena alerga pe cărarea îngustă, împiedicându-se

de pietre şi de pâlcuri de rădăcini de iarbă. Bonnie se

chinuia să respire în spatele ei, iar M^eredith, cea

calmă şi cinică, gâfâia disperată. Se auzi un foşnet pu

ternic şi un ţipăt strident într-un stejar deasupra lor şi

Elena descoperi că p u t e a alerga încă şi mai repede.

— E ceva în spatele nostru, strigă ascuţit Bonnie.

O h , D o a m n e , ce se-ntâmplă?

— Merg i spre p o d , gâfâi Elena, în c iuda arsurii

din p lămâni . Nu ştia de ce, d a r simţea că t rebuiau să

ajungă p â n ă acolo. Nu te opri, Bonnie ! Nu te uita în

spate!

O apucă pe cealaltă fată de m â n e c ă şi o trase d u p ă

ea.


Avea lacrimi în ochi şi t r e m u r a toată, d a r răsufla

rea fierbinte pe care o simţise în ceafa dispăruse.

Rămăsese dincolo de râu, ale cărui ape se învolbu

rau întunecate .

— Nu ne p o a t e u r m a aici, spuse ea.

M e r e d i t h se h o l b ă la ea, apoi la celălalt mal, cu

stejarii lui deşi, apoi la Bonnie . îşi u m e z i buzele şi

râse scurt.

— Sigur. Nu p o a t e veni d u p ă noi. D a r hai totuşi

să mergem acasă, ce ziceţi? D o a r dacă n-aveţi chef să

petreceţi n o a p t e a aici.

Un sentiment nedesluşit o s trăbătu pe Elena, în

fiorând-o.

— Nu n o a p t e a asta, mersi, spuse ea. O cuprinse

cu un b r a ţ pe Bonnie , care încă m a i fornăia. E-n

regulă, Bonnie. A c u m suntem în siguranţă. H a i d e .

Meredith se uita din nou pe malul celălalt al râului.

— Ştii, nu văd absolut nimic acolo, spuse ea cu o

voce mai calmă acum. Poate că de fapt nici nu era

ceva în spatele nostru, poate că d o a r ne-am p a n i c a t

singure şi ne-am speriat degeaba. Cu puţ in ajutor din

p a r t e a preotesei druide de aici.

P o r n i r ă m a i d e p a r t e , s tând foarte a p r o a p e u n a

de alta pe cărare, iar Elena nu spuse nimic. D a r era

intrigată. Foarte intrigată.

5

u n a plină strălucea exact deasupra capului

său c â n d Ştefan se întoarse la pensiune. E r a

ameţit, a p r o a p e se clătina, din cauza obose

lii şi a cantităţii p r e a m a r i de sânge pe care o înghi

ţise. Trecuse multă vreme de când nu se mai ghiftuise

aşa. D a r izbucnirea Puterii sălbatice de lângă cimitir

îl prinsese în vârtejul ei, distrugându-i controlul deja

slăbit. T o t nu ştia p r e a bine de u n d e venise Puterea

asta. Stătuse şi le privise pe fetele mur i toare din as

cunzătoarea lui din u m b r e , c â n d Puterea izbucnise

din spatele lui, alungându-le. El oscilase între t e a m a

că ele ar p u t e a cădea în r â u şi dor inţa de a cerceta

această Putere , p e n t r u a-i descoperi sursa. In f inal,

o urmase pe ea, căci nu voise să rişte să i se întâmple

ceva.


de moi, d e p u n â n d sărutări micuţe ici şi colo, p â n ă ce

ajungea la a d â n c i t u r a dulce a grumazului . C u m îşi

va cuibări acolo faţa, în locul în care inima ei se simte

bătând atât de puternic sub pielea delicată. Şi c u m

în cele din u r m ă buzele lui se vor desface, vor dezgoli

dinţii a c u m ascuţiţi ca nişte mici p u m n a l e , şi...

N u . Se smulse din t ransă cu o tresărire, cu p r o

priul puls b ă t â n d sălbatic, cu tot trupul t remurându-i .

O r a se terminase, în j u r u l lui toată l u m e a se agita, şi

tot ce spera era ca n i m e n i să nu-1 pr ivească p r e a

atent.

C â n d ea îi vorbise, nu reuşise să creadă că t rebuia

să stea faţă în faţă cu ea, în t imp ce venele îi a rdeau

şi s imţea o d u r e r e p u t e r n i c ă în maxi lar . P e n t r u o

clipă se temuse că nu va reuşi să se controleze, că o

va a p u c a de u m e r i şi îşi va potoli foamea chiar acolo,

în faţa tuturor. Nici nu ştia c u m reuşise să plece, doar

că ceva m a i târz iu îşi canal iza energia în nişte

exerciţii f izice grele, vag conştient că nu trebuie să

folosească Puterile. Nu conta; chiar şi fără ele era din

loate puncte le de vedere superior băieţilor muri tor i

care se înfruntau cu el pe terenul de fotbal. V e d e r e a

ii era mai ascuţită, reflexele mai rapide, muşchii mai

puternici. C u r â n d , o m â n ă îl bătuse pe spate şi au

zise vocea lui M a t t în urechi :

— Felicitări! Bine ai venit în echipă!

Ceva negru zburase către p ă d u r e când fetele ajun

seseră în s iguranţă pe pod, d a r nici m ă c a r simţurile

de noapte ale lui Ştefan nu reuşiseră să desluşească ce

era. Privise c u m ea şi celelalte d o u ă p o r n i s e r ă în

direcţia oraşului, apoi se întorsese în cimitir.

Era gol acum, curăţat de ceea ce fusese acolo. Pe

p ă m â n t se afla o fâşie îngustă de mătase care u n u i

ochi obişnuit ar fi p ă r u t cenuşie în întuneric. D a r el îi

văzu adevărata culoare, şi când o strânse între degete

şi o ridică încet la buze, simţi parfumul părului ei.

Amintir i le îl copleşiră. Fusese suficient de r ă u

când nu o p u t e a vedea, p e n t r u că strălucirea rece a

minţii ei doar îl a ţâţa la marg inea conştiinţei lui. D a r

să se afle în aceeaşi încăpere cu ea la şcoală, să-i simtă

prezenţa în spatele lui, să simtă parfumul ameţ i tor al

pielii ei p lut ind în j u r u l lui, asta era m a i mult decât

p u t e a suporta.

Auzise fiecare răsuflare u ş o a r ă a ei, îi simţise

căldura radiindu-i în spate, percepuse f lecare zvâc

nire a pulsului ei dulce. Şi în cele din u r m ă , spre

groaza lui, cedase. L imbă lui i se pl imbase peste ca

nini, bucurându-se de p lăcerea d u r e r o a s ă care

creştea acolo, încurajând-o chiar. î i aspirase parfu

mul în m o d deliberat în nări, şi îngăduise viziunilor

să p r i n d ă contur, imaginându-şi totul. C â t de moale

va fi gâtul ei, şi c u m buzele lui se vor lipi de el la fel


s-ar fi putut în tâmpla dacă nu l-ar fi mirosit pe bă t rân .

D a r c â n d ajunse la capătul podului, nările lui se um

il iră deodată, simţind mirosul distinct, p ă t r u n z ă t o r ,

de carne omenească.

Sânge omenesc. Elixirul suprem, vinul interzis. M a i

ameţitor decât orice b ă u t u r ă , esenţa pl ină de forţă a

vieţii înseşi. I a r el obosise să se m a i împotr ivească

dorinţei.

Fusese o mişcare pe mal , sub p o d , c â n d o gră

m a d ă de zdrenţe se agită. In clipa u r m ă t o a r e , Ştefan

aterizase plin de graţie, asemeni unei pisici, lângă ea.

întinse m â n a şi trase deoparte zdrenţele, descoperind

un chip zbârcit pe un gât sfrijit. Dinţii lui Ştefan se

dezgoliră.

Şi apoi nu se m a i auzi decât zgomotul sângelui

supt.

Acum, pe c â n d urca împleticit pe scara pensiunii,

încercă să nu se gândească la asta, şi să nu se gân

dească la ea — la fata care îl ispitea cu căldura ei, cu

viaţa ei. Ea fusese cea pe care o dorise el de fapt, d a r

trebuia să p u n ă p u n c t aici, t rebuia să-şi înăbuşe ast

fel de gândur i de-acum înainte. Pent ru binele lui, şi

pentru binele ei. El e ra cel m a i cumplit coşmar al ei

devenit realitate, iar ea nici m ă c a r nu ştia asta.

— Cine-i acolo? Tu eşti, băiete? strigă ascuţit o

voce gâjâită.

O uşă se deschise la etaj şi a p ă r u un cap cenuşiu.

Privind acel chip onest şi zâmbitor, Ştefan fusese

copleşit de ruşine. D a c ă ai ştii ce sunt, nu mi-ai mai

zâmbi, îşi spusese el mohorât . Am câştigat competiţia

asta a ta pr in înşelăciune. Iar fata pe care o iubeşti —

căci o iubeşti, nu-i aşa? — e a c u m în gândurile mele.

Şi în acea după-amiază rămăsese în gânduri le lui,

cu toate eforturile sale de a o îndepărta. Rătăcise pr in

cimitir orbeşte, alungat din p ă d u r e de o forţă pe care

nu o înţelesese. O d a t ă ajuns acolo, o privise, lup-

tându-se cu sine, l u p t â n d împotr iva dorinţei , p â n ă

când apariţ ia Puterii le făcuse pe ea şi prietenele ei să

o ia la fugă de acolo. Şi apoi el se întorsese acasă —

dar n u m a i d u p ă ce se hrănise. D u p ă ce-şi pierduse

controlul.

Nu-şi a m i n t e a exact c u m se întâmplase, c u m

îngăduise să se întâmple. Acea izbucnire a Puterii de

clanşase totul, trezind în el lucruri care ar fi t rebuit

lăsate să d o a r m ă . Nevoia de a vâna. D o r i n ţ a de

urmăr i re , de a simţi mirosul fricii şi triumful sălbatic

al uciderii . T r e c u s e r ă ani — secole — de c â n d nu

mai simţise dor inţa asta cu o asemenea forţă. Venele

începuseră să-i a r d ă ca focul. Şi toate gânduri le lui

căpătaseră culoarea roşie: nu se p u t e a gândi la nimic

altceva, doar la gustul fierbinte, de a r a m ă , al sânge

lui, la vibraţia lui primitivă.

Cu acele senzaţii încă în t rup, făcuse câţiva paşi

în u r m a fetelor. E r a mai bine să nu gândească ce

78 « Jurnalele Vampirilor

— D a , signora — d o a m n ă Flowers. î m i p a r e rău

dacă v-am deranjat.

— Ah, e nevoie de mai mult decât o p o d e a care

scârţâie ca să mă deranjeze. Ai încuiat uşa d u p ă tine?

— D a , signora. Sunte ţ i . . . în siguranţă.

— D a , asta e. T r e b u i e să fim în siguranţă aici. Nu

poţ i să ştii n ic iodată ce se află în pădur i le alea

de-acolo, nu?

Ştefan se uită repede la faţa micuţă şi zâmbi toare

înconjurată de şuviţe de p ă r cărunt , la ochii vioi şi

strălucitori. Ascundeau oare un secret?

— N o a p t e b u n ă , signora.

— N o a p t e b u n ă , băiete.

Şi închise uşa.

Ajuns în c a m e r a lui, Ştefan se întinse pe p a t şi

rămase uitându-se la tavanul jos, înclinat.

De obicei, n o a p t e a nu se simţea în largul lui dor

mind; nu era p e r i o a d a lui obişnuită de somn. D a r în

noaptea asta era obosit. Avea nevoie de atâta energie

ca să înfrunte lumina soarelui, iar cina îmbelşugată

nu făcea decât să-i mărească letargia. C u r â n d , deşi

ochii nu i se închiseră, nu mai văzu tavanul văruit de

deasupra lui.

Pr in minte i se p e r i n d a r ă fragmente de amintir i .

K a t h e r i n e , a tâ t de f rumoasă în seara a c e e a lângă

fântână, cu păru l ei aur iu argintat de lună. C â t de

Trezirea • 79

m â n d r u fusese să stea lâng fie cel căru ia îi

împărtăşeşte secretul e i . . .

„ D a r nu poţi să ieşi niciodată în lumina soarelui?"

„Ba da, pot, a tâ ta v reme cât p o r t asta." Ridică o

mână mică şi albă, şi o rază de lună dansă pe inelul

cu lapislázuli. „ D a r soarele mă oboseşte atât de mult.

N-am fost niciodată p r e a p u t e r n i c ă . "

Ştefan o privi, se uită la trăsăturile ei delicate şi la

I m p u i subţire. E r a a p r o a p e la fel de imater ia lă ca şi

vata de sticlă. N u , nu fusese niciodată puternică .

„Pe când e r a m copil mă îmbolnăveam foarte des",

spuse ea încet, cu ochii pe j o c u l apei din fântână.

„Ult ima dată, doctorul a spus în cele din u r m ă că o

să mor. Mi-aduc aminte că ta ta a plâns, şi mi-aduc

aminte c u m z ă c e a m în patu l m e u , p r e a slăbită ca să

mă mai mişc. Fiecare răsuflare era un efort mult p rea

mare . E r a m atâ t de tristă că p ă r ă s e a m lumea, ş i

mi-era frig, atât de frig."

Se înfiora, şi apoi zâmbi .

„ D a r ce s-a î n t â m p l a t ? "

„ M - a m trezit în c rucea nopţi i ş i am văzut-o pe

( mdren, servitoarea m e a , lângă pat . Şi apoi s-a dat

deoparte ş i am văzut b ă r b a t u l pe care î l adusese. Mi

s-a făcut frică. N u m e l e lui e ra Klaus, şi auzisem

oameni i din sat s p u n â n d că era rău. I-am strigat lui

C u d r e n să mă salveze, d a r ea d o a r a r ă m a s acolo,


privind. C â n d el şi-a apropiat gura de gâtul m e u , am

crezut că vrea să mă o m o a r e . "

K a t h e r i n e se opri . Ştefan se holba la ea, oripilat şi

cuprins de milă, şi ea îi zâmbi p e n t r u a-1 linişti.

„ D e fapt, nici n-a fost aşa de îngrozi tor", spuse.

„La început am simţit o mică durere, d a r a trecut re

pede. Şi apoi senzaţia a fost chiar plăcută. C â n d mi-a

dat să beau din sângele lui, m-am simţit mai puter

nică decât fusesem în ultimele luni. Şi apoi am aştep

tat î m p r e u n ă p â n ă în zori. C â n d a venit doctorul, nu

i-a venit să c r e a d ă că p u t e a m să mă ridic în capul

oaselor şi să vorbesc. T a t a a spus că era o m i n u n e şi

a plâns din nou, de data asta de fericire." Se întunecă

la faţă. „ C u r â n d va trebui să-1 părăsesc pe tata. într-o

b u n ă zi o să-şi dea seama că de la boa la aceea eu

n-am mai îmbătrâni t deloc."

„Şi n-ai să îmbătrâneşt i n ic iodată?"

„ N u . Asta e m i n u n e a , Ştefan!" Rid ică pr iv irea

către el, cu o bucurie de copil. „O să fiu de-a p u r u r i

tânără , şi n-o să m o r niciodată! Poţi să-ţi închipui?"

El nu şi-o p u t e a imagina altfel decât era a c u m :

fermecătoare, inocentă, perfectă.

„ D a r nu ţi s-a p ă r u t înspă imântător la î n c e p u t ? "

„La început, puţ in. D a r G u d r e n mi-a ară ta t ce să

fac. Ea a fost cea care mi-a spus să cer să mi se facă

inelul ăsta, cu o p iatră care să mă apere de lumina

soarelui. C â t ă v r e m e am stat în pa t , mi-a adus să

Trezirea • 81

beau lapte fierbinte amestecat cu vin şi mirodeni i .

Mai târziu, mi-a adus animale mici pe care fiul ei le

pr indea în cursă."

„ N u . . . o a m e n i ? "

K a t h e r i n e râse din nou.

„Sigur că nu. Pot să iau tot ce îmi trebuie într-o

noapte de la un p o r u m b e l . G u d r e n zice că d a c ă

vreau să fiu putern ică trebuie să beau sânge de om,

căci esenţa vieţii oameni lor este cea m a i puternică.

Şi Klaus mă tot î n d e m n a , voia să schimbe din n o u

sânge cu mine. D a r i-am spus lui G u d r e n că nu vreau

putere. C â t despre K l a u s . . . "

Se opri şi-şi lăsă ochii în jos, şi genele ei grele îi um

briră obrajii. Vocea abia i se auzea când continuă:

„ N u cred că e ceva ce se p o a t e face fără chib

zuinţă. O să b e a u sânge de om d o a r atunci c â n d îmi

voi fi găsit tovarăşul de viaţă, cel care va fi alături de

mine p e n t r u o veşnicie."

Şi ridică o privire serioasă către el.

Ştefan îi zâmbi , simţindu-se ameţ i t şi nemai în-

căpându-şi în piele de mândr ie . Abia îşi putea stăpâni

Icricirea pe care o simţea în acea clipă.

D a r asta fusese înainte ca fratele său D a m o n să se

întoarcă de la univers i tate. î n a i n t e ca D a m o n să

i rvină acasă şi să v a d ă ochii albaştri de nes temată ai

lui Kather ine .


pe obraji, pe c â n d se ui ta în în tuner icu l arg inta t

de lună.

„Damon?"

Trimise g â n d u l într-o izbucnire de P u t e r e , în

căutarea unui răspuns. Apoi rămase total nemişcat,

ascultând cu toate simţurile încordate .

N u s imţea n imic, nici u n t r e m u r d e aer d r e p t

răspuns. A p r o a p e , o pereche de păsăr i de n o a p t e se

ridică în zbor. In oraş, mul te minţ i d o r m e a u ; în

pădure , animalele n o c t u r n e îşi vedeau de treburi le

l i i r tainice.

Oftă şi se întoarse în cameră . Poate că se înşelase

(ii râsul acela; p o a t e că se înşelase chiar şi cu ame

ninţarea din cimitir. Fell's C h u r c h se cufundase în

tăcere şi linişte, şi acelaşi lucru t rebuia să-1 facă şi el.

Avea nevoie de somn.

5 septembrie (de fapt 6 septembrie,

foarte devreme — pe la 1 noaptea)

Dragă Jurnalule.

Ar trebui să mă culc la loc curând. în urmă cu câ

teva minute m-am trezit având impresia că strigă ci

neva, dar acum casa e tăcută. Atâtea lucruri ciudate

i au întâmplat în seara trecută, încât probabil că ner-

vii mei sunt întinşi la maximum.

Cel puţin m-am trezit ştiind exact ce am să fac în

ceea ce-l priveşte pe Ştefan. Toată chestia asta pur şi

Pe patu l lui din c a m e r a cu lucarnă, Ştefan gemu.

Apoi în tuner icu l î l trase m a i în a d â n c u l lui şi noi

imagini începură să i se ivească înaintea ochilor.

E r a u fragmente răzleţe din trecut care nu formau

o secvenţă legată. Le vedea ca pe nişte scene lumi

nate scurt de izbucniri de fulger. Chipul fratelui său,

schimonosit într-o mască de furie n e o m e n e a s c ă .

Ochi i albaştri ai lui Kather ine strălucind şi jucându-i

în cap pe c â n d se rotea într-o p i ruetă în n o u a ei ro

chie albă. Sclipirea albă din spatele unui lămâi. Văzu

din n o u chipul lui D a m o n , d a r de data asta fratele

lui r â d e a sălbatic. C o n t i n u a să r â d ă , un sunet ase

m e n e a scrâşnetului de sticlă spartă. Iar lămâiul era

mai a p r o a p e a c u m . . .

„ D a m o n . . . K a t h e r i n e . . . nul"

Stătea în capul oaselor în pat , încordat .

îşi trecu mâinile t r e m u r ă t o a r e pr in p ă r şi încercă

să respire mai încet.

Un vis îngrozitor. Trecuse mul tă vreme de c â n d

nu mai fusese torturat de asemenea vise; multă vreme

chiar de c â n d nu mai visase ceva. Revăzu în minte,

iar şi iar, ultimele secunde ale visului, şi d in n o u îi

apăru lămâiul şi auzi din n o u râsul fratelui său.

Ii răsuna în minte mult prea l impede. Brusc, fără să

fie conştient de h o t ă r â r e a de a se mişca, Ştefan se

trezi lângă fereastra deschisă. Simţi aerul nopţi i rece

84 « Jurnalele Vampirilor Trezirea • 85

C h u r c h . D a r , desigur, t rebuie să-i f iu loială lui

Jean-Claude.

— J e a n - C l a u d e ?

— J e a n - C l a u d e , spuse M e r e d i t h , r idicându-şi

•piâncenele şi oftând.

— J e a n - C l a u d e , rosti, ca un ecou, şi Bonnie pe un

i o n vag.

Cu un gest delicat, cu d o u ă degete, Elena scoase

din rucsacul ei o fotografie.

— Aici e în faţa căsuţei u n d e am stat. C h i a r d u p ă

ce mi-a cules o floare şi mi-a spus. . . ei — zâmbi ea

misterios — n-ar trebui să o repet.

Frances se u i ta lung la fotografie. In ea era un

tânăr bronzat , fără cămaşă, s tând în faţa unui hibis-

t us ş i z â m b i n d timid.

— E m a i m a r e , nu? spuse Frances cu respect.

— D o u ă z e c i şi u n u . Sigur — Elena se uită peste

umărul ei — m ă t u ş a m e a n-ar accepta niciodată, aşa

că nu-i s p u n e m nimic p â n ă nu termin eu şcoala. T r e -

I iu ie să ne scriem în secret.

— Ce r o m a n t i c , exclamă Frances . N-o să scot o

vorbă, promit . D a r Ştefan.. .

Elena î i a r u n c ă un z â m b e t plin de superioritate.

— D a c ă , spuse ea, e să m ă n â n c ca pe continent,

prefer o r i c â n d m â n c ă r u r i l e franţuzeşti celor italie

neşt i . Se întoarse spre M e r e d i t h : Nu?

simplu mi-a apărut dintr-odată foarte clară în minte.

Planul B, etapa 1, începe mâine.

Ochi i lui F r a n c e s a r d e a u şi obrajii ei e rau roşii

când se apropie de masa celor trei fete.

— O h , Elena, trebuie să auzi asta!

Elena îi zâmbi, politicos dar nu foarte prietenos.

Frances îşi lăsă în jos capul cu p ă r castaniu.

— V r e a u să s p u n . . . p o t să stau cu voi? T o c m a i

am auzit o chestie absolut incredibilă despre Ştefan.

— Stai jos, spuse amabi lă Elena. D a r , a d ă u g ă ea,

ungându-şi cu u n t o chiflă, de fapt vestea nu p r e a ne

interesează.

— Nu p r e a . . . ? Frances se holbă la ea, u imită .

Apoi se uită pe r â n d la M e r e d i t h şi Bonnie. C r e d că

glumiţi, nu?

— Deloc, spuse M e r e d i t h , înfigându-şi furculiţa

într-o păstaie de fasole şi privind-o gânditoare. Astăzi

avem alte lucruri la care să ne gândim.

— Exact, spuse Bonnie, d u p ă o scurtă tresărire.

Ştii, Ştefan deja nu mai e o nouta te . Passe.

Se aplecă şi-şi frecă glezna.

Frances se uită rugătoare la Elena.

— D a r c r e d e a m că voiai să ştii totul despre el.

— Simplă curiozitate, spuse Elena. In definitiv, e

străin de oraş şi vo iam să-i urez bun-venit în FelPs


— Pentru că de la mine a plecat zvonul. V ă z â n d

expresia lui Bonnie, M e r e d i t h rânji şi adăugă: Elena

mi-a spus s-o fac.

— O o o o ! Bonnie se u i tă cu a d m i r a ţ i e la Elena.

Işti parşivă. Pot să spun oameni lor că are o boală în

fază terminală?

— N u , nu poţ i . Nu vreau să v ă d o m u l ţ i m e de

aşa-zise infirmiere s tând la c o a d ă ca să-1 ţ ină de

mână. D a r poţi să le spui t u t u r o r tot ce vrei despre

J e a n - C l a u d e .

Bonnie luă fotografia de pe masă.

— De fapt, cine e?

— G r ă d i n a r u l . E r a î n n e b u n i t d u p ă hibiscusul

ăsta. Şi e şi însurat, cu doi copii.

— Păcat, făcu Bonnie, foarte serioasă. Şi i-ai spus

lui Frances să nu vorbească cu n imeni despre el. . .

— Exact. Elena se uită la ceas. C e e a ce înseamnă

că pe la . . . ei, să zicem ora două, ar trebui să ştie deja

toată şcoala.

D u p ă ore, fetele se duseră acasă la Bonnie. La uşă

le în tâmpină un lătrat ascuţit, şi când Bonnie deschise

uşa, un pechinez foarte b ă t r â n şi foarte gras încercă

să se strecoare afară. N u m e l e lui e ra Yangtze şi era

atât de răsfăţat încât n imeni , în afară de m a m a lui

Bonnie, nu îl suporta. în trecere, îşi înfipse gingiile, ce

— WLm-hmm. Oricând.

M e r e d i t h şi Elena îşi zâmbiră cu subînţeles, apoi

se întoarseră către Frances .

— Nu eşti de acord?

— O h , da, spuse repede Frances. Şi eu. O r i c â n d .

Z â m b i şi ea cu înţeles, d ă d u de câteva ori apro

bator din cap, apoi se ridică şi plecă.

D u p ă ce dispăru, Bonnie spuse pe un ton jalnic:

— Asta o să mă termine, Elena, o să m o r dacă nu

aud bârfa asta.

— O h , asta era? Pot să-ţi spun eu, răspunse calmă

Elena. Bonnie, Frances voia să ne povestească despre

zvonul care circulă c u m că Ştefan Salvatore ia dro

guri.

— Ce? Bonnie se holbă la ea, apoi izbucni în râs.

D a r e ridicol. Ce tip care ia droguri s-ar î m b r ă c a aşa

şi ar p u r t a ochelari negri? V r e a u să spun că a făcut

tot ce-a p u t u t ca să atragă atenţia asupra lui . . .

Vocea i se stinse, şi ochii ei căprui se făcură mai

mari . Apoi cont inuă:

— D a r p o a t e că t o c m a i de-aia o şi face. Cine ar

bănui pe cineva care iese aşa de mult în evidenţă? Şi

locuieşte singur, şi e grozav de secretos. . . Elena! Şi

dacă e adevărat?

— Nu e, spuse Meredi th .

— De u n d e ştii?


mai păs t rau u r m e a ceea ce fuseseră o d a t ă colţi, în

glezna Elenei.

Livingul e ra întunecos şi înghesuit, cu m u l t ă

mobi lă încărcată şi draperi i grele la ferestre. Sora lui

Bonnie, Mary, e ra acolo, scoţându-şi o şapcă de pe

păru l ei roşu ondulat . E r a cu doi ani mai m a r e decât

Bonnie şi lucra la clinica din FelPs G h u r c h .

— O h , Bonnie, spuse ea. Mă b u c u r că ai ajuns

acasă. Bună, Elena, M e r e d i t h .

— Bună, spuseră Elena şi Meredi th .

— Ce-i cu tine? Arăţi obosită, spuse Bonnie.

M a r y îşi puse şapca pe măsuţa de cafea. în loc să

răspundă, întrebă la r â n d u l ei:

— Aseară, c â n d ai venit aşa de supărată, u n d e zi

ceai că ai fost cu fetele?

— î n . . . la Podul Wickery.

— Aşa m - a m gândi t şi eu. M a r y răsuflă a d â n c ,

apoi spuse: Acum, ascultă-mă bine, Bonnie M c C u l -

lough. Niciodată să nu te mai duci acolo, şi mai ales

nu singură, şi noaptea . Ai înţeles?

— D a r de ce? întrebă uimită Bonnie.

— Pentru că aseară cineva a fost a tacat acolo, de

asta. Şi ştii u n d e a fost găsit? Pe mal, chiar sub Podul

Wickery.

Elena şi M e r e d i t h o priviră lung, neîncrezătoare,

iar Bonnie o a p u c ă strâns pe Elena de braţ .

Trezirea * 89

- Cineva a fost a tacat sub pod? înt rebă ea. D a r

cine a fost? Ce s-a-ntâmplat?

- Nu ştiu. Azi-dimineaţă, u n u l dintre muncitori i

din cimitir 1-a văzut z ă c â n d acolo. E r a un om fără

adăpost, aşa cred, ş i probabi l d o r m e a sub p o d c â n d

a fost a tacat . D a r era pe j u m ă t a t e m o r t c â n d l-au

adus la spital, şi încă nu şi-a revenit din comă. E po

sibil să m o a r ă .

Elena înghiţi greu.

— C u m adică, atacat?

— Adică, spuse M a r y foarte clar, gâtul i-a fost

aproape spintecat. A pierdut o cantitate incredibilă

de sânge. La început au crezut că a fost un animal,

dar a c u m doctorul L o w e n spune că e vorba de un

om. Iar pol i ţ iaxrede că cine a făcu t-o se ascunde pro

babil în cimitir. M a r y se uită pe r â n d la fete, cu bu

zele strânse într-o linie hotărâ tă . Aşa că dacă aţi fost

acolo lângă p o d — sau în cimitir, Elena Gilbert —

atunci e posibil ca p e r s o a n a asta să fi fost acolo cu

voi. Aţi pr iceput?

— Nu e nevoie să ne mai sperii, spuse abia auzit

Bonnie. Am priceput, Mary .

— O K . Bine. Umer i i lui M a r y se re laxară şi ea

îşi frecă obosită ceafa. T r e b u i e să mă înt ind puţ in.

N - a m vrut să fiu rea.

Şi ieşi din living.

R ă m a s e singure, cele trei fete se priviră.


6

26 septembrie

ragă Jurnalule,

îmi pare rău că a trecut atâta timp de când

n-am mai scris, şi nu prea pot să-ţi explic

de ce n-am Jacut-o — doar că sunt atât de multe lu

cruri despre care mi-e frică să vorbesc, chiar şi cu tine.

Mai întâi, s-a întâmplat un lucru absolut îngrozi

tor, în ziua în care Bonnie şi Meredith şi cu mine am

fost la cimitir, un bătrân a fost atacat acolo, şi aproape

omorât. Poliţia încă nu l-a găsit pe cel care a Jacut-o.

Oamenii cred că bătrânul era nebun, pentru că atunci

când şi-a revenit a început să delireze despre „ochi în

beznă" şi stejari şi alte lucruri asemănătoare. Dar eu nu

am uitat ce ni s-a întâmplat în seara aceea, şi mă tot

gândesc la asta. Şi mă sperie.

— P u t e a să fíe u n a dintre noi, spuse încet M e r e -

dith. M a i ales tu, Elena, tu ai fost acolo singură.

Elena simţea c u m o furnică toată pielea, aceeaşi

senzaţie groaznică de panică pe care o avusese în ve

chiul cimitir. Simţea vântul rece şi vedea şirurile de

lespezi înalte de m o r m â n t în j u r u l ei. Strălucirea soa

relui şi liceul „ R o b e r t E. L e e " nu păruseră niciodată

atât de departe .

— Bonnie, spuse ea încet, ai văzut pe cineva

acolo? Asta ai vrut să spui c â n d ai zis că cineva mă

aşteaptă?

In c a m e r a slab luminată, Bonnie o privea fără să

înţeleagă.

— Despre ce vorbeşti? N - a m spus aşa ceva.

— Ba da, ai spus.

— N u , n-am spus asta.

— Bonnie, spuse M e r e d i t h , te-am auzit a m â n

două. Te uitai fix la vechile morminte , şi pe u r m ă i-ai

spus Elenei . . .

— Nu ştiu despre ce vorbiţi voi, şi n-am spus

nimic, izbucni Bonnie, cu faţa schimonosită de furie

şi cu lacrimi în ochi. Nu vreau să m a i vorbesc despre

asta.

Elena şi M e r e d i t h se priviră neputincioase. Afară,

soarele se ascunse d u p ă un nor.


Toată lumea a fost un timp speriată, şi toţi copiii au

trebuit să rămână acasă după ce se întuneca sau să iasă

în grup. Dar au trecut deja trei săptămâni şi n-au mai

existat atacuri, aşa că agitaţia se potoleşte. Mătuşa

Judith zice că trebuie să fi fost un alt vagabond care a

făcut-o. Tatăl lui Tyler Smallwood chiar a sugerat că e

posibil ca bătrânul s-o fi făcut chiar el — deşi tare aş

vrea eu să văd cum se poate muşca cineva singur de gât.

Dar ceea ce mi-a ocupat aproape tot timpul a

fost Planul B. Deocamdată merge bine. Am primit câ

teva scrisori şi un buchet de trandafiri roşii de la

„Jean-Claude" (unchiul lui Meredith are o florărie),

şi toată lumea pare să fi uitat că m-a interesat vreo

dată Ştefan. Aşa că poziţia mea socială e sigură. Mei

măcar Caroline nu mi-a mai creat probleme.

De fapt, nu ştiu ce face în prezent Caroline, dar nici

nu-mi pasă. N-o mai văd deloc la prânz sau după ore;

pare să se fi îndepărtat cu totul de vechea ei gaşcă.

Dar în momentul acesta nu-mi pasă decât de un

singur lucru. Ştefan.

Nici măcar Bonnie şi Meredith nu-şi dau seama cât

de important e el pentru mine. Mă tem să le spun: mă

tem că or să mă creadă nebună. La şcoală port o mască,

par calmă şi în deplin control, dar înăuntru — ei bine,

cu fiecare zi care trece e tot mai rău.

Mătuşa Judith a început sâ-şi facă griji pentru

mine. Spune că mănânc mult prea puţin, şi are dreptate.

Trezirea • 93

Separe că nu mă mai pot concentra la ore, şi nici măcar

la ceva amuzant cum ar fi adunarea de fonduri cu

Casa Bântuită. Nu mă pot concentra decât la el. Şi nici

nu înţeleg de ce.

El n-a mai vorbit cu mine din după-amiaza aia ori

bilă. Dar o să-ţi spun ceva ciudat. Săptămâna trecută,

la ora de istorie, am ridicat privirea şi l-am surprins

uitându-se la mine. Stătea la distanţă de câteva bănci,

şi era întors într-o parte în banca lui şi mă privea. Pen

tru o clipă m-am simţit de-a dreptul speriată şi inima

a început să-mi bată cu putere, şi am stat şi ne-am pri

vit un timp — pe urmă el şi-a întors ochii. Dar de

atunci asta s-a mai întâmplat de două ori, şi de fiecare

dată i-am simţit privirea înainte să văd că se uită. Ăsta

e adevărul adevărat. Ştiu că nu e doar imaginaţia mea.

Nu seamănă cu nici un băiat pe care l-am cunoscut

până acum.

Pare atât de izolat, atât de singuratic. A creat destul

de multă senzaţie în echipa de fotbal, dar nu stă cu nici

unul dintre băieţi, poate doar cu Matt. Matt este singu

rul cu care vorbeşte. Nu umblă nici cu fetele; asta văd

chiar eu, aşa că poate zvonurile despre droguri sunt de

folos. Dar mai degrabă pare să evite el oamenii decât îl

evită oamenii pe el. Dispare între ore şi după antrena

mentele de fotbal, şi nu l-am văzut nici măcar o dată la

cantină. Nu a invitat niciodată pe nimeni în camera lui

de la pensiune. Nu vine niciodată după şcoală la cafenea.


Şi atunci, cum să-l fac să vină într-un loc unde să

nu mai poată fugi de mine? Asta e marea problemă cu

Planul B. Bonnie zice: „ Ce-ar fi să te prindă cu el o

furtună, şi să trebuiască să vă lipiţi unul de altul ca să

vă încălziţi?" Iar Meredith sugerase că motorul maşinii

mele s-ar putea opri dintr-odată în faţa pensiunii lui.

Dar nici una dintre ideile astea nu epractică, şi simt că

înnebunesc încercând să găsesc ceva mai bun.

în fiecare zi e tot mai rău. Mă simt ca un fel de ceas

la care arcul se strânge tot mai mult. Dacă nu găsesc

mai repede o soluţie, o să...

Voiam să zic că „o să mor".

Soluţia îi veni în minte brusc, şi foarte firesc.

Ii p ă r e a rău p e n t r u Matt ; ştia că îl duruse zvonul

despre J e a n - C l a u d e . De-abia m a i vorbise cu ea de

c â n d se răspândise povestea, t r e c â n d de obicei pe

lângă ea d o a r cu o înclinare din cap rapidă. Iar c â n d

se întâlniră într-o zi pe un coridor gol în faţa clasei de

Creaţ ie l iterară, el refuză să o privească în ochi.

— M a t t . . . , începu ea.

Voia să-i spună că nu era adevărat, că n-ar fi în

ceput n ic iodată să se v a d ă cu alt bă ia t îna inte să-i

spună mai întâi lui. Voia să îl asigure că nu avusese

de gând să-l facă să sufere şi că a c u m se simţea în

grozitor. D a r nu ştia c u m să înceapă . In cele din

Trezirea • 95

m i n ă , spuse d o a r „ î m i p a r e r ă u ! " ş i se întoarse să

intre în clasă.

— Elena, spuse el, şi ea se întoarse către el. A c u m

se uita la ea, în sfârşit, cu ochii întârzi ind pe buzele

ei, pe păr. T ipul ăsta, francezul, e pe bune? întrebă el

în cele din u r m ă .

- N u , spuse Elena imediat, fără să şovăie. L-am

inventat, a d ă u g ă ea simplu, ca să a r ă t t u t u r o r că

nu-mi pasă d e . . .

Se opri .

— Ştefan. înţe leg. M a t t încuvi inţă d in cap,

p ă r â n d mai încrunta t dar ş i mai înţelegător. Ascultă,

Elena, ce a făcut atunci chiar a fost foarte urât din pâr

lea lui. D a r nu cred că a fost ceva personal. Aşa se

poartă el cu toată l u m e a . . .

— în afară de t ine.

— N u . U n e o r i vorbeşte cu m i n e , d a r n ic iodată

despre ceva personal . Nu spune niciodată nimic des

pre familia lui sau ce face c â n d nu e la şcoală. E . . . e

ca şi c u m ar exista în juru l lui un zid pr in care eu nu

pot să trec. Nu cred că va lăsa vreodată pe cineva să

treacă p r in zidul ăla. Şi e m a r e păcat , p e n t r u că sunt

convins că în spatele zidului el e un om foarte trist.

Elena se gândi la cuvintele lui M a t t , fascinată de

o imagine a lui Ştefan la care nu se gândise p â n ă

alunei. P ă r e a î n t o t d e a u n a atât de s tăpân pe el, atât


de calm şi netulburat . D a r ştia că la fel o vedeau şi pe

ea ceilalţi. E r a oare posibil ca sub această mască să fie

la fel de confuz şi nefericit ca şi ea?

Şi a tunci î i veni ideea, ridicol de simplă. F ă r ă

scheme complicate, fără furtuni şi m o t o a r e oprite.

— M a t t , spuse ea încet, nu crezi că ar fi bine ca

cineva să ajungă totuşi dincolo de zidul ăla? Adică

bine p e n t r u Ştefan. Nu crezi că ăsta ar f i cel mai b u n

lucru care i s-ar p u t e a întâmpla?

îl privi cu ochii aprinşi, dorindu-şi să-l facă să

înţeleagă.

El se uită lung la ea, apoi închise scurt ochii şi

clătină din cap neîncrezător.

— Elena, spuse, eşti incredibilă. îi joc i pe toţi

d u p ă c u m vrei, şi cred că nici m ă c a r nu-ţi dai seama

că o faci. I a r a c u m o să-mi ceri să fac ceva să-l

păcălesc pe Ştefan, iar eu sunt a tât de fraier că aş

p u t e a chiar să accept s-o fac.

— Nu eşti fraier, eşti un gent leman. Şi v reau

într-adevăr să-ţi cer o favoare, d a r n u m a i d a c ă tu

crezi că e bine. Nu vreau să-l rănesc pe Ştefan, şi nu

vreau să te rănesc nici pe tine.

— N u ?

— Nu. Ştiu c u m trebuie să sune asta, d a r e

adevărat . Nu vreau decât să.. .

Se întrerupse din n o u . C u m p u t e a să explice ce

voia când nici m ă c a r ea nu înţelegea p r e a bine?

Trezirea • 97

- Nu vrei decât ca toată l u m e a şi totul să se în

vârtă în j u r u l Elenei Gilbert, spuse el cu a m ă r ă c i u n e .

Nu vrei decât ceea ce nu ai.

Şocată, E l e n a făcu un pas înapoi şi îl privi. I se

puse un n o d în gât şi lacrimile i se a d u n a r ă în ochi.

- Nu face asta, spuse el. Elena, nu lua figura asta.

lini pare rău. M a t t oftă. în regulă, ce-ar trebui să fac?

S.i-1 leg fedeleş şi să ţi-1 las în pragul casei?

— N u , spuse Elena, străduindu-se încă să-şi reţină

lacrimile. Nu v o i a m decât să-l convingi să v ină la

balul anua l al liceului, organizat p e n t r u viitorii ab

solvenţi, s ă p t ă m â n a viitoare.

Expresia de pe chipul lui M a t t era ciudată.

— Nu vrei decât să vină la bal.

Elena încuviinţă din cap.

— Bine. S u n t foarte sigur că v"k fi acolo. Şi,

Elena. . . chiar nu e n i m e n i altcineva în afară de tine

cu care aş vrea să vin la bal.

— în regulă, spuse E l e n a d u p ă un m o m e n t . Şi,

ei bine, mul ţumesc .

Expresia lui M a t t era tot ciudată.

— Nu-mi mulţumi, Elena. Chiar n-ai de ce . . . zău.

Ea c o n t i n u ă să se în t rebe de ce spusese asta, în

vreme ce el se întoarse şi se îndepăr tă de-a lungul co

ridorului.

— Nu te m a i mişca, spuse M e r e d i t h , t răgând-o

uşor de p ă r pe Elena, cu reproş.


Meredi th pufni.

— Şi R a y m o n d ce-o să creadă?

— O h , poţi tu să-l consolezi pe el. D a r zău, Elena,

mii place foarte mult M a t t . Şi odată ce îl vei avea pe

Ştefan, grupul vostru de trei va fi c a m aglomerat. Aşa

că . . .

— O h , fă ce vrei. M a t t mer i tă p u ţ i n ă atenţie.

Şi cu s iguranţă nu o c a p ă t ă de la mine, îşi spuse

Elena. T o t nu-i venea să creadă ce îi făcea lui M a t t .

I > . i r a c u m nu-şi p u t e a permite să se certe, avea ne

vi >ie de toată p u t e r e a şi concentrarea .

— Aşa. M e r e d i t h prinse ult imul ac în păru l Ele

nei. Şi-acum, uită-te la noi, R e g i n a Balului şi curtea

ei - sau cel p u ţ i n o par te din ea. S u n t e m frumoase.

— E pluralul regal? spuse ironică Elena.

D a r era adevărat , erau frumoase. R o c h i a lui M e

redith era o u n d u i r e de satin grena, strânsă bine în

talie şi apoi revărsându-se în falduri de pe şolduri.

Tarul ei negru a t â r n a despletit pe spate. I a r Bonnie,

eând se ridică şi veni lângă celelalte în faţa oglinzii,

strălucea în tafta roz şi paiete negre.

I a r e a . . . E l e n a îşi cercetă imaginea cu o privire

e x p e r i m e n t a t ă şi îşi spuse d in n o u : R o c h i a e în

regulă. Singurele cuvinte care îi mai veneau în minte

erau violete cristalizate. Bunica ei avea un borcănel cu

ele, flori a d e v ă r a t e m u i a t e în cristale de z a h ă r şi

îngheţate.

— Şi eu tot cred, spuse Bonnie de pe b a n c h e t a de

sub fereastră, că au fost a m â n d o i fantastici.

— Cine? m u r m u r ă absentă Elena.

— De p a r c ă n-ai ştii, spuse Bonnie. Tipii ăia doi

ai tăi care au reuşit miracolul în ultimul minut în me

ciul de ieri. C â n d Ştefan a prins acea ultimă pasă, am

crezut că o să leşin. Sau să vomit.

— O h , te rog, făcu Meredi th .

— Şi M a t t — băiatul ăla e p u r şi simplu o poezie

în mişcare . . .

— Şi nici unul dintre ei nu e al m e u , spuse cate

goric Elena.

Sub degetele experte ale lui Meredi th, părul ei de

venea o adevărată operă de artă, o m a s ă moale de

a u r răsucit. I a r rochia era perfectă, violetul e i pa l

d â n d reflexii violete ochilor ei. D a r chiar şi ea vedea

cât de pa l idă ş i rece a ră ta , nu uşor îmbujora tă de

emoţie şi n e r ă b d a r e , ci albă şi hotărâ tă , ca un soldat

foarte t â n ă r care e trimis pe linia frontului.

Ieri, stând pe terenul de fotbal în timp ce numele ei

era anunţat ca fiind cel al Reginei Balului, avea un sin

gur gând în minte. El nu putea să refuze să danseze cu

ea. D a c ă venea la bal, nu putea să o refuze pe Regină.

Iar acum, stând în faţa oglinzii, şi-o repeta din nou.

— In seara asta, oricine vei dori va fi al tău, o asi

gura Bonnie. Şi ascultă, d u p ă ce scapi de M a t t , p o t

să-l iau eu şi să-l consolez?


C o b o r â r ă î m p r e u n ă la parter, aşa cum făcuseră la

fiecare bal î n c e p â n d din clasa a şaptea — d o a r că

înainte Carol ine fusese î n t o t d e a u n a cu ele. Elena îşi

d ă d u seama, uşor surprinsă, că nici m ă c a r nu ştia cu

cine venea Carol ine în seara asta.

M ă t u ş a J u d i t h ş i R o b e r t — c u r â n d u n c h i u l R o -

bert — erau în living, î m p r e u n ă cu M a r g a r e t ,

îmbrăcată deja în pi jama.

— O h , fetelor, ară ta ţ i m i n u n a t , spuse m ă t u ş a

J u d i t h , agi tată şi e m o ţ i o n a t ă de p a r c ă ea însăşi se

ducea la bal, şi o sărută pe Elena, iar M a r g a r e t în

tinse mâinile p e n t r u a fi îmbrăţişată.

— Eşti d răguţă , spuse ea cu s implitatea celor

p a t r u ani ai săi.

R o b e r t o privea şi el pe Elena. Clipi m ă r u n t , des

chise gura, apoi o închise la loc.

— Ce e, Bob?

— O h . Se uită la mătuşa J u d i t h cu un aer stânje

nit. Păi, de fapt, nu ştiu de ce, mă g â n d e a m la Elena

din Tro ia .

— F r u m o a s ă şi m e n i t ă unei sorţi tragice, spuse

veselă Bonnie.

— Ei, da, spuse Rober t , cu un aer nefericit.

Elena nu spuse nimic.

Se auzi soneria. M a t t era în prag, în bine cunos

cutul lui sacou casual a lbastru. Alături de el e rau

Trezirea • 101

Kd Goff, pr ie tenul lui M e r e d i t h , şi R a y m o n d H e r -

n.mdez, prietenul lui Bonnie. Elena îl căută cu privi-

rca pe Ştefan.

- Probabi l că e deja acolo, spuse M a t t , înţele-

Kându-i privirea. Ascultă, E l e n a . . .

D a r ceea ce voia să s p u n ă fu î n t r e r u p t de spo-

I I >văiala celor d o u ă cupluri. Bonnie ş i R a y m o n d mer

se ră cu ei în m a ş i n a lui M a t t şi tot d r u m u l p â n ă la

| i i >ală revărsară încont inuu g lume şi remarc i spiri-

tuale.

Pe uşile deschise ale sălii se revărsa muzica . In

nmp ce Elena cobora din maşină, o siguranţă ciudată

o copleşi. Ceva u r m a să se în tâmple , îşi spuse, pri

vind c lădirea p ă t r a t ă a şcolii. R i t m u l calm, paşnic

.il ultimelor câteva săptămâni era pe punctul de a se

accelera.

Sunt pregăt i tă, îşi spuse. Şi speră să fie adevărat,

î n ă u n t r u era un caleidoscop de culoare şi agitaţie.

I I I clipa î n care int rară , e a ş i M a t t s e treziră încon-

juraţi de lume, şi compl imentele se revărsară asupra

a m â n d u r o r a . R o c h i a Elenei . . . Părul e i . . . florile ei.

Matt e ra pe cale de a deveni o legendă: un alt J o e

M o n t a n a , un par iu sigur p e n t r u o bursă sportivă.

în vârtejul ameţ i tor care ar f i t rebuit să f ie p e n t r u

ca ambrozie şi nectar, Elena cont inua să caute cu pri

virea un cap cu p ă r întunecat .


- Şi a c u m ? î n t r e b ă M a t t , cu maxi lare le încleş-

i.iic Legatul fedeleş?

— N u . O să-1 invit la dans, a tâ ta doar . D a c ă vrei,

111 >i să aştept să d a n s ă m noi m a i întâi.

M a t t c lăt ină din cap, ş i E l e n a o p o r n i p r i n

mulţime către Ştefan.

l'e m ă s u r ă ce se a p r o p i a , E l e n a înregistra noi

Informaţii despre el. Sacoul lui negru avea o croială

Uşor diferită de a celorlalţi băieţi, şi pe sub el p u r t a

un sveter alb de caşmir. Stătea a p r o a p e nemişcat ,

puţin m a i d e p a r t e de grupuri le din j u r u l lui. Şi

deşi nu î l p u t e a vedea decât din profil, vedea că

n u | >oartă ochelarii .

Desigur, î i scotea c â n d j u c a fotbal, d a r ea nu-1

Văzuse niciodată de a p r o a p e fără ei. Asta îi d ă d e a o

s e n z a ţ i e de ameţea lă d a r şi de emoţie, ca şi c u m aici

Gra o m a s c a r a d ă şi venise m o m e n t u l scoaterii

Rlăştilor. Ii privi fix umăru l , conturul maxilarului, şi

ipoi el se întoarse către ea.

In clipa aceea, Elena era conştientă de frumuseţea

I I N u era vorba d o a r d e rochie, sau d e felul î n care

le p ieptănase. E r a f rumoasă ea însăşi: zveltă, cu o

ţinută regească, o fiinţă făcută din mătase şi foc inte-

i II ir. Văzu c u m buzele lui se desfac uşor, gânditoare,

.ipoi se uită în ochii lui.

— B u n ă !

i

Tyler Smallwood răsufla greu lângă ea, mirosind

a p u n c i şi g u m ă de mestecat D o u b l e m i n t . Pr ie tena

lui avea o privire ucigătoare. Elena îl ignoră, sperând

că avea să plece.

D o m n u l T a n n e r t recu p e lângă e i c u u n p a h a r

înmuiat de hârt ie în m â n ă , a r ă t â n d ca şi c u m gulerul

l-ar fi sugrumat. Sue Carson, care fusese aleasă Prin

ţesă a Balului, se învârtea pe lângă ea şi-i gângurea

compl imente p e n t r u rochia violet. Bonnie era deja

pe ringul de dans, strălucind sub lumini. D a r Elena

nu îl vedea nicăieri pe Ştefan.

î n c ă un d a m f de D o u b l e m i n t şi avea să vomite. î i

trase un ghiont lui M a t t şi o luară din loc a m â n d o i

către bufet, u n d e ant renoru l L y m a n se lansase în co

mentar i i critice despre meci. Alte cupluri şi grupuri

se a p r o p i a r a de ei, r ă m a s e r ă acolo câteva m i n u t e ,

apoi se retraseră, p e n t r u a face loc următor i lor care

stăteau la coadă. Ca şi cum chiar am fi familia regală,

îşi spuse Elena, r â z â n d în sinea ei. îşi întoarse capul

către M a t t , ca să vadă d a c ă şi el era amuzat , d a r el

privea f ix u n d e v a în stânga.

î i u r m ă r i privirea. Şi acolo, pe j u m ă t a t e ascuns în

spatele unui grup de jucător i de fotbal, era capul cu

p ă r întunecat pe care î l căutase ea. De neconfundat,

chiar şi în lumina slabă. Un fior o străbătu, mai de

grabă de durere decât de altceva.


D a r nu se mişcă. Aceeaşi forţă care o îngrozea o

(intuia în loc. Asta e ceva ce nu p o t controla, îi veni

brusc în m i n t e . O r i c e se î n t â m p l a aici îi depăşea

înţelegerea, nu era nimic normal sau logic. D a r a c u m

nu se m a i p u t e a opri, şi deşi era speriată, îi plăcea.

Era cel m a i intens m o m e n t pe care îl trăise vreodată

( i i un băiat, d a r nu se în tâmpla nimic. El d o a r o pri

vea, ca h ipnot izat , şi ea îl privea la r â n d u l său, iar

intre ei aerul a rdea şi era atâta energie ca într-un ful

ger din nopţile fierbinţi de vară. Văzu c u m ochii lui

se întunecă şi mai mult, înfrânţi, şi simţi bătaia sălba-

tică a inimii c â n d el întinse încet către ea o m â n ă .

Şi apoi totul se destramă.

— Vai, Elena, ce dulce arăţi, se auzi o voce, şi ochii

Elenei fură orbiţi de strălucirea aurului.

Era Carol ine, cu părul ei roşcat des şi strălucitor,

cu pielea ei perfect b ronzată . Pur ta o rochie aurie de

lame, care dezvăluia o suprafaţă incredibi l de în

drăzneaţă din acea piele perfectă. îşi strecură un braţ

gol pe sub braţul lui Ştefan şi îşi ridică privirile către

el, zâmbindu-i leneş. Arătau uluitor împreună, ca un

cuplu de m o d e l e in ternaţ iona le care ajunseseră la

balul u n o r liceeni, mult mai sofisticaţi şi mai strălu

citori decât oricine altcineva din acea încăpere.

O a r e asta era p r o p r i a ei voce, a tâ t de c a l m ă şi

s tăpână pe sine? Ochi i lui erau verzi. Verzi ca frun

zele de stejar vara.

— Te distrezi? spuse ea.

Acum da. El nu o spuse, d a r ea ştiu că o gândea; o

vedea în felul în care o privea. Nic iodată nu fusese

atât de sigură de p u t e r e a ei. D o a r că, de fapt, el nu

arăta ca şi c u m chiar se distra; p ă r e a îndurerat , sufe

rind, ca şi c u m nu mai putea suporta nici un m i n u t în

plus aici.

Se a u z e a u pr imele a c o r d u r i ale orchestrei , un

dans lent. El cont inua să o privească, fascinat de ea.

Ochi i aceia verzi se î n t u n e c a u , d e v e n e a u negri de

dorinţă. Ea avu d e o d a t ă senzaţia că el ar p u t e a să o

tragă lângă el, să o sărute apăsat, fără să scoată un

cuvânt.

— Vrei să dansezi? spuse ea încet.

Mă j o c cu focul, cu ceva ce nu înţeleg, se gândi ea

deodată . Şi în aceeaşi clipă îşi d ă d u seama că e spe

riată. I n i m a începu să-i b a t ă cu putere . E r a ca şi c u m

ochii aceia verzi vorbeau unei părţ i ascunse a d â n c în

miezul fiinţei ei — iar acea par te ţ ipa „per icol" . Un

instinct mai vechi decât l u m e a îi spunea să fugă, să

dispară de acolo.


— I a r rochiţa ta e aşa de drăguţă, cont inuă C a r o -

line, în t imp ce m i n t e a Elenei se setase pe funcţio

n a r e a u t o m a t ă .

Braţul acela p e t r e c u t cu a t â t a detaşare pe sub

braţul lui Ştefan îi spuse Elenei totul: u n d e fusese la

p r â n z Carol ine în ultimele s ă p t ă m â n i , ce făcuse în

tot acest t imp.

— I-am spus lui Ştefan că p u r şi simplu trebuia să

t recem pe aici, dar nu v rem să stăm p r e a mult . Aşa

că sper că nu te deranjează dacă o să-1 ţin să danseze

d o a r cu mine, nu?

Elena era ciudat de calmă acum, cu mintea com

plet goală. Spuse că nu, sigur că nu o deranja, şi o

privi pe Caroline îndepărtându-se, o simfonie în roşu

şi auriu. Ştefan plecă î m p r e u n ă cu ea.

In juru l Elenei se adunase un cerc de chipuri; se

întoarse cu spatele la ele şi d ă d u cu ochii de M a t t .

— Ştiai că vine cu ea.

— Ştiam că ea voia să-1 aducă. S-a tot ţ inut d u p ă

el la p r â n z şi d u p ă şcoală, şi într-un fel s-a băgat în

sufletul lui. D a r . . .

— înţeleg. . .

Păstrându-şi acel calm ciudat, artificial, cercetă cu

ochii mulţ imea şi o văzu pe Bonnie venind spre ea, şi

pe M e r e d i t h r idicându-se de la m a s a ei. Aşadar,

văzuseră. Probabil că toată l u m e a văzuse. F ă r ă să-i

Trezirea • 107

Riai spună nimic lui M a t t , o p o r n i în î n t â m p i n a r e a

lor, lacându-le semn din cap către toaleta fetelor.

Era plină, şi M e r e d i t h şi Bonnie îşi păs t rară aerul

vesel şi remarci le nonşa lante , în t i m p ce o pr iveau

îngrijorate.

— Ai văzut rochia aia? spuse Bonnie, s t rângân-

du-i pe furiş degetele Elenei . Corsajul t rebuie că

Itătea prins cu superglue. Şi la balul u r m ă t o r ce-o să

mai poarte? Celofan?

— Bandaje, spuse M e r e d i t h . Apoi în t rebă încet:

Eşti bine?

— D a .

Elena văzu în oglindă că ochii ei străluceau p r e a

tare şi pe fiecare obraz a rdea o p a t ă roşie. îşi trecu o

m â n ă peste p ă r şi se întoarse cu spatele la oglindă.

T o a l e t a se goli, şi r ă m a s e r ă d o a r ele trei. Bonnie

se j u c a nervoasă cu funda cu paiete pe care o avea

prinsă în talie.

— Poate că totuşi nu e chiar aşa de rău, spuse ea

încet. V r e a u să spun că în ult imele s ă p t ă m â n i nu

tc-ai gândit decât la el. Aproape o l u n ă întreagă. Şi

de-aceea p o a t e că aşa e m a i bine, şi poţ i să treci la

alte lucruri a c u m , în loc să.. . ei, să umbl i d u p ă el.

Et tu, Brutus? îşi spuse Elena.

— M u l ţ u m e s c foarte m u l t p e n t r u sprijinul tău,

rosti ea cu voce tare.


— H a i , Elena, nu f i aşa, interveni Meredi th . Nu

vrea să te rănească, d o a r crede că . . .

— Şi bănuiesc că asta crezi şi tu, nu? Ei bine, aşa

să fie. O să mă duc să caut alte lucruri la care să trec.

Ca de pildă alte pr ietene b u n e .

Şi plecă, lăsându-le să privească lung în u r m a ei.

In sala de bal, se a r u n c ă în vârtejul de muzică şi

culoare. E r a mai veselă decât fusese la toate balurile

de p â n ă atunci . D a n s ă cu toată lumea, r ă z â n d p r e a

tare, flirtând cu fiecare băiat care îi ieşea în cale.

Apoi o strigară să urce pe scenă ca să fie încoro

nată. Stătu pe scenă, privind în jos la mul ţ imea de si

luete s trălucitoare ca nişte fluturi. C i n e v a î i d ă d u

nişte flori; altcineva îi puse o t iară cu strasuri. Se

auziră aplauze. T o t u l trecu ca într-un vis.

Flirta cu Tyler p e n t r u că el e ra cel mai a p r o a p e

de ea c â n d coborî de pe scenă. Apoi îşi aminti ce îi

făcuseră el şi Dick lui Ştefan, şi rupse un trandafir din

buchetul ei şi i-1 d ă d u . M a t t privea de pe marg ine,

cu buzele strânse. Prietena lui Tyler, complet uitată,

se lupta cu lacrimile.

Acum Elena simţea miros de burbon alături de cel

de m e n t ă în răsuflarea lui Tyler, iar faţa lui era roşie.

Prietenii lui erau în juru l ei, o mul ţ ime care striga şi

râdea, şi î l văzu pe Dick t u r n â n d ceva dintr-o p u n g ă

m a r o de hârtie în p a h a r u l lui de punci .

Trezirea • 109

Elena nu mai fusese niciodată cu grupul acesta. O

I II uniră cu entuziasm, admirând-o, luptându-se pen-

i i u atenţ ia ei. Glumele z b u r a u în j u r u l ei, ş i E lena

râdea chiar ş i a tunci c â n d nu aveau nici un h a z .

Braţul lui Tyler o cuprinse pe d u p ă mijloc, şi ea râse

di >ar mai tare. Văzu cu colţul ochiului c u m M a t t cla-

liuă din cap şi p leacă. Fetele ţ ipau tot m a i sonor,

băieţii deveneau scandalagii. Tyler îşi freca nasul de

valul ei, p u p â n d - o u m e d .

— Am o idee, a n u n ţ ă el grupul, s trângând-o mai

tare pe E l e n a lângă el. H a i să m e r g e m într-un loc

unde să ne distrăm mai bine.

Cineva strigă:

— U n d e , Tyler? Acasă la tăticu' tău?

Tyler rânjea, un rânjet larg, prostesc, de om beat.

— N u , v reau să spun u n d e v a u n d e să ne lăsăm

urma. De pildă, în cimitir.

Fetele ţ ipară ascuţit. Băieţii îşi t raseră coate şi se

prefăcură că se lovesc cu p u m n i i .

Pr ie tena lui Tyler stătea în afara cercului.

— Tyler, e o n e b u n i e , spuse ea, cu o voce sub

ţirică şi s tr identă. Ştii ce s-a î n t â m p l a t cu b ă t r â n u l

ăla. Nu vreau să m e r g acolo.

— Grozav, atunci tu r ă m â i aici. Tyler îşi scoase

cheile din b u z u n a r şi le flutură în faţa celorlalţi. Cui

nu-i e frică? spuse el.


7

o n n i e " e r a pe r ingul de dans , cu ochii

închişi, lăsând m u z i c a să curgă p r i n ea.

C â n d deschise ochii p e n t r u o clipă, o văzu

pe M e r e d i t h făcându-i semn de pe margine. Bonnie

îşi împinse îna inte bărbia , î n c ă p ă ţ â n a t ă , d a r c u m

semnele d e v e n e a u tot mai insistente, îşi d ă d u ochii

peste cap către R a y m o n d şi se supuse. R a y m o n d o

urmă.

în spatele lui M e r e d i t h erau M a t t ş i Ed. M a t t era

încruntat, Ed p ă r e a stânjenit.

— Elena tocmai a plecat, spuse M e r e d i t h .

— E o ţ a r ă liberă, r e m a r c ă Bonnie.

— A plecat cu Tyler Smallwood, spuse Meredi th .

Matt , eşti sigur că n-ai auzit u n d e se duc?

M a t t clătină sin c a p .

— Hei , eu merg, spuse Dick, şi se auzi un cor de

aprobăr i .

— Şi eu, spuse Elena, tare şi sfidător.

Ii zâmbi lui Tyler şi el practic o ridică în bra ţe .

în clipa u r m ă t o a r e , ea şi Tyler conduceau un grup

vesel care se îndrepta foarte zgomotos către p a r c a r e ,

u n d e se înghesuiră cu toţii la maşini. Apoi Tyler îşi

décapota maş ina şi ea urcă alături de el, iar Dick şi o

fată pe n u m e Vickie Bennett pe b a n c h e t a din spate.

— Elena! strigă cineva de departe, din uşa lumi

n a t ă a şcolii.

— Porneşte! îi spuse ea lui Tyler, scoţându-şi tiara,

şi motorul prinse viaţă.

Ieşiră cu scârţâit de roţi din parcare, şi Elena simţi

pe faţă vântul rece al nopţii .


Tyler p a r c ă la j u m ă t a t e a pante i în vârful căreia se

găsea biserica în ruine, lăsând farurile aprinse c â n d

I (>l >orâră din maşină. Deşi când plecaseră de la şcoală

iu spatele lor mai fuseseră câteva maşini, acum păreau

Nă lie singurii care ajunseseră tocmai p â n ă la cimitir.

'Tyler deschise portbagajul şi scoase şase doze de

pere.

- Cu atât m a i bine p e n t r u noi, spuse.

Ii oferi o bere Elenei, care scutură din cap, încer-

| . n u l să ignore senzaţia de rău în adâncul stomacului.

S i 1 1 i ţ e a că n u are ce căuta aici — dar în nici u n caz

n u avea d e g â n d să>o recunoască acum.

Urcară pe aleea pavată cu dale, în v r e m e ce fetele

Chicoteau, clătinându-se în pantofii lor cu toc înalt şi

|n ijinindu-se de băieţi. C â n d ajunseră în vârful co

l i n e i , E lena icni şi Vickie scoase u n mic ţipăt.

Chiar deasupra liniei orizontului plutea ceva uriaş

,i I O Ş U . Elenei îi t rebui d o a r o clipă p e n t r u a-şi da

Mama că de fapt era luna. E r a la fel de m a r e şi de

a c a l ă ca u n decor într-un film SF, iar discul ei umflat

I m e a m o h o r â t , c u o lumină bolnăvicioasă.

- Ca un dovleac m a r e şi stricat, spuse Tyler, şi

a / \ ârli o p iatră către ea.

Elena se forţă să-i a runce un zâmbet strălucitor.

De ce nu i n t r ă m ? spuse Vickie, a r ă t â n d cu o

m a n ă albă către deschizătura u n d e ar fi t rebuit să se

a l i c uşa bisericii,

— Aş zice că Elena m e r i t ă tot ce-o să se-ntâm-

ple — dar e şi vina m e a , într-un fel, spuse el m o h o

rât. C r e d că ar t rebui să m e r g e m d u p ă ea.

— Să p lecăm de la bal? spuse Bonnie şi se uită la

Meredi th, care rosti pe muteşte ai promis. Nu p o t să

cred, m u r m u r ă ea furioasă.

— Nu ştiu c u m o s-o găsim, spuse Mered i th , d a r

trebuie să încercăm. Apoi adăugă, cu o voce ciudat

de ezitantă: Bonnie, nu c u m v a ştii tu u n d e e?

— Ce? N u , sigur că nu; eu d a n s a m . Ai auzit de

asta, nu? Căci de ce te duci la un bal?

— Tu şi R a y r ă m â n e ţ i aici, î i spuse M a t t lui

Ed. D a c ă se în toarce, spuneţi-i că am plecat să o

căutăm.

— Iar dacă e să plecăm, hai să plecăm acum, spuse

Bonnie cu răceală. Se întoarse şi în aceeaşi clipă se

ciocni de un sacou negru. O h , scuză-mă, se răsti,

r idicând privirea şi văzându-1 pe Ştefan Salvatore.

Ştefan nu spuse nimic, în vreme ce ea, M e r e d i t h şi

M a t t se î n d r e p t a r ă către uşă, lăsându-i în u r m ă pe

R a y m o n d , cu un aer nefericit, ş i pe Ed.

Stelele erau îndepărtate, cu o strălucire de gheaţă

pe cerul senin. Elena se simţea asemenea lor. O par te

din ea râdea şi striga î m p r e u n ă cu Dick şi Vickie şi

Tyler, a c o p e r i n d vântul , d a r o altă p a r t e stătea şi

privea de undeva de departe .


Apoi râgâi. Vickie chicoti. O u m b r ă de enervare

i i< < u peste trăsăturile frumoase ale lui Tyler Small-

pood, dar se forţă să zâmbească.

T h o m a s ş i H o n o r i a p a r c a m palizi, spuse

Vickie, cont inuând să chicotească. C r e d că le trebuie

puţină culoare.

Scoase din geantă un ruj şi începu să acopere gura

il<- m a r m u r ă a lbă a statuii H o n o r i e i cu un strat de

H isu lucios. Elena simţi din n o u că i se face rău. C â n d

| ra copil, privise î n t o t d e a u n a cu t e a m ă şi respect la

(lo;imna pal idă şi bărbatu l sever care zăceau cu ochii

I I K hişi, cu mâini le- împreunate pe piept. Şi, d u p ă ce

părinţii săi mur i seră , se gândise la ei z ă c â n d u n u l

lângă celălalt, în cimitir, la fel ca aceste statui. D a r

mm b r i c h e t a în v r e m e ce Vickie desena cu ruj o

mustaţă şi îi făcea un nas de clovn lui T h o m a s Fell.

Tyler le privea.

- H e i , sunt î m b r ă c a ţ i de gală, şi nu se d u c

nicăieri.

îşi puse mâini le pe capacul de p ia t ră şi se aplecă

peste el, încercând să-1 mişte într-o par te .

— Ce zici, Dick — le oferim o n o a p t e în oraş?

Poate chiar în centrul oraşului?

Mu, îşi spuse Elena, îngrozită, în v r e m e ce Dick

pufni în râs, iar Vickie ţipa încântată . D a r Dick era

deja lângă Tyler, pregătihdu-se să împingă, cu p o d u l

pe linelor pe capacul de p iatră .

C e a mai m a r e par te a acoperişului se prăbuşise,

deşi clopotniţa era încă intactă, un turn care se înălţa

mult deasupra lor. T r e i dintre pereţ i stăteau încă în

picioare; din al patru lea rămăsese d o a r o bucată de

zid care le ajungea p â n ă la genunchi . Peste tot erau

grămezi de moloz.

O lumină pâlpâi pe obrazul Elenei, iar ea se în

toarse, surprinsă, şi-1 văzu pe Tyler ţ inând în m â n ă o

brichetă. Băiatul rânji, dezvelindu-şi dinţii albi şi pu

ternici, şi spuse:

— Nu vrei să-mi faci un clic pe Bic?

Râsul Elenei răsună cel mai tare, pentru a-i ascunde

stânjeneala. Luă bricheta şi lumină cu ea mormântul

aflat pe o latură a bisericii. Nu semăna cu nici un mor

m â n t din cimitir, deşi tatăl ei spusese că mai văzuse şi

altele asemănătoare în Anglia. Arăta ca o cutie mare

din piatră, suficient de încăpătoare pentru doi oameni,

cu două statui de m a r m u r ă întinse pe capac.

— T h o m a s K e e p i n g Fell şi H o n o r i a Fell, spuse

Tyler cu un gest larg, ca şi c u m i-ar fi prezentat . Se

zice că bă t rânul T h o m a s a întemeiat FelPs C h u r c h .

Deşi la acea v r e m e şi familia Smal lwood era aici.

Stră-străbunicul s t răbunicului m e u locuia în vale,

lângă pârâul D r o w n i n g . . .

— .. . p â n ă c â n d a fost m â n c a t de lupi, spuse Dick

şi-şi dădu capul pe spate şi scoase un urlet, imitând

u n lup.


— La trei, spuse Tyler şi n u m ă r ă : U n u , doi, trei.

Ochi i Elenei erau aţintiţi pe faţa îngrozitoare, ca

de clovn, a lui T h o m a s Fell, pe c â n d băieţii se chi

nuiau şi gemeau, cu muşchii încordaţi sub haine. D a r

nu p u t u r ă să mişte nici un cent imetru capacul .

— Blestematul ăsta de capac trebuie să fie prins

cumva, spuse Tyler furios şi r e n u n ţ ă .

Elena îşi simţi picioarele moi de uşurare . încer

c â n d să p a r ă destinsă, se r e z e m ă de c a p a c u l de

p ia t ră — şi a tunci se în tâmplă .

Auzi scrâşnetul pietrei şi simţi imediat capacul

mişcându-se sub m â n a ei stângă. Se îndepărta de ea,

făcând-o să-şi p iardă echilibrul. Scăpă br icheta din

m â n ă şi începu să ţipe, şi continuă să ţipe, încercând

să r ă m â n ă pe picioare. C ă d e a în mormântu l deschis, şi

un vânt îngheţat urla în jurul ei. Auzea ţipete în urechi.

Apoi era din n o u afară, în lumina lunii suficient

de puternică p e n t r u ca Elena să-i p o a t ă vedea pe cei

lalţi. Tyler o ţinea strâns. Ea se uită î n j u r cu o privire

sălbatică.

— Eşti nebună? Ce-ai păţit?

Tyler o scutura.

— S-a mişcat! Capacul s-a mişcat! S-a deschis şi...

nu ştiu... a p r o a p e că am căzut înăuntru . E r a frig...

Băieţii râdeau.

— Bietul copilaş s-a speriat, spuse Tyler. H a i d e ,

Dick-boy, ia să verificăm noi.

Trezirea • 117

— Tyler, n u . . .

D a r ei se întoarseră înăuntru . Vickie rămăsese în

cadrul uşii, pr iv ind, în t imp ce Elena t r e m u r a . în

scurt t imp, Tyler îi făcea semn să se apropie.

— Ui te , spuse el, c â n d ea făcu încet un pas

inăuntru, fără tragere de inimă. Tyler luase din n o u

bricheta şi a c u m o ţ inea deasupra pieptului de mar

m u r ă al lui T h o m a s Fell. Uite, e nemişcat, culcuşit

confortabil în locul lui. Vezi?

Elena se uită lung în jos, la capacul aşezat exact

peste m o r m â n t .

— D a r s-a mişcat. Am fost cât pe ce să cad

înăuntru . . .

— Sigur, c u m spui tu, iubito.

Tyler o cuprinse cu braţele şi o trase lângă el, cu

spatele lipit de pieptul lui.

Ea întoarse capul într-o par te şi îi văzu şi pe Dick

şi Vickie în aceeaşi poziţie, d o a r că Vickie stătea cu

Ochii închişi şi p ă r e a să-i placă. Tyler îşi frecă bărb ia

de părul ei.

— A c u m aş vrea să mă întorc la bal, spuse ea pe

un ton hotărâ t .

Bărbia îşi opri mişcarea. Apoi Tyler oftă şi spuse:

— Sigur, iubito. Se uită la Dick şi Vickie. Voi ce

faceţi? *

Dick rânji şi spuse:

— N o i m a i s tăm puţ in aici.


E r a făcută din m a r m u r ă roşie, iar sfera ur iaşă

tflată deasupra ei îi amintea Elenei de luna umflată

de pe linia orizontului. Acum, aceeaşi lună îşi a r u n c a

lumina putern ică peste ei, la fel de albă ca şi mâinile

albe de m a r m u r ă ale lui T h o m a s Fell. E l e n a nu-şi

putu s tăpâni un f ior .

— Biata fetiţă, i-e frig. T r e b u i e să o încălzim,

spuse Tyler.

E lena încercă să-1 î m p i n g ă d e o p a r t e , d a r el era

prea puternic, şi o cuprinse în braţe şi o strânse lângă

ei. — Tyler, v r e a a să plec, vreau să plec acum...

— Sigur, iubito, p lecăm, spuse el. D a r m a i întâi

trebuie să te încălzesc. U u h , eşti rece ca gheaţa.

— Tyler, termină, spuse ea.

Braţele lui care o ţ ineau strâns o deranjaseră, dar

acum, şocată, îi simţi mâinile pe t rupul ei, pipăind-o,

căutând pielea.

E lena nu se m a i aflase n ic iodată într-o astfel de

situaţie, şi fără să p o a t ă căpăta vreun ajutor. încercă

să-şi înfigă un toc ascuţit în piciorul lui încăl ţat în

pantofi de lac, d a r Tyler se feri.

— Tyler, ia-ţi mâinile de pe mine.

— H a i , Elena, nu fi aşa. V r e a u d o a r să te

încălzesc peste t o t . . .

— Tyler, dă-mi d r u m u l , spuse ea gâfâind.

Vickie chicoti, cu ochii tot închişi.

— Bine, spuse Elena.

Se înt rebă c u m aveau să se întoarcă, d a r îl lăsă

pe Tyler să o d u c ă afară. Acolo el se opri.

— Nu p o t să plec fără să a runc o privire la mor

m â n t u l bunicului m e u , spuse el. Ei, ha ide , Elena,

făcu el c â n d ea începu să protesteze, nu-mi răni sen

timentele. T r e b u i e să-1 vezi, e m â n d r i a familiei mele.

Elena se forţă să zâmbească, deşi simţea un sloi de

gheaţă în stomac. Poate că dacă-i făcea pe plac, o să

o ducă de aici.

— Bine, spuse ea, şi o p o r n i către cimitir.

— Nu pe acolo, pe aici, spuse Tyler, şi în clipa

u r m ă t o a r e o c o n d u c e a către vechiul cimitir. E-n

regulă, zău, nu e departe de alee. Uite, acolo, vezi?

Şi îi a ră tă spre ceva care strălucea în lumina lunii.

Elena icni, simţind c u m o gheară îi strânge inima.

Părea că acolo stătea o persoană, un uriaş cu un cap

rotund, lipsit de păr . Şi nu-i plăcea deloc că se afla

aici, pr intre pietrele de granit vechi de secole, tocite

şi aplecate de v r e m e . L u m i n a p u t e r n i c ă a lunii

a r u n c a u m b r e ciudate şi peste tot erau zone de întu

neric de nepătruns .

— E d o a r sfera de deasupra. Nimic de care să te

sperii, spuse Tyler, t răgând-o d u p ă el afară de pe

alee, către lespedea strălucitoare.


A

încercă să se smulgă din strânsoarea lui. Tyler se

împiedică, dar în clipa u r m ă t o a r e era peste ea, stri

vind-o în hăţişul de iederă şi buruieni de pe p ă m â n t .

— Te o m o r , Tyler, spuse disperată Elena. Vor

besc serios. Dă-tejos de pe mine.

Tyler m i m ă că încearcă să se rostogolească de pe

ea, chicotind dintr-odată, cu mişcări greoaie şi dez

lânate, a p r o a p e caraghioase.

— O h , haide, Elena, nu t-enerva. V o i a m d o a r să

te-ncălzesc. Elena, Pr inţesa de G h e a ţ ă , să se-ncăl-

zească. . . Acu ' te-ai-ncălzit, nu?

In clipa u r m ă t o a r e Elena îi simţi gura fierbinte şi

u m e d ă pe faţă. E r a pr insă sub el, ş i săruturi le lui

u m e d e coborau pe gâtul ei. Apoi auzi un zgomot de

mater ia l rupt.

— H o p a , m u r m u r ă Tyler. î m i p a r e rău.

Elena îşi răsuci capul, şi gura ei întâlni m â n a lui

Tyler, care o m â n g â i a stângaci pe obraz. O muşcă,

înfigându-şi dinţii în p a l m a cărnoasă. M u ş c ă cu pu

tere, simţind în gură gustul sângelui, auzind urletul

de d u r e r e al lui Tyler . M â n a se smuci d e p a r t e de

obrazul ei.

— H e i ! Am spus că-mi p a r e rău !

Tyler se uită îndurera t la m â n a rănită. Apoi chi

pul i se întunecă şi, în t imp ce îşi privea m â n a , şi-o

strânse în p u m n .

Trezirea • 121

Asta e, îşi spuse Elena cu o groază calmă. Mă bate

HUU mă o m o a r ă . Şi se pregăt i p e n t r u lovitură.

Ştefan încercase să nu vină în cimitir; toată fiinţa

lui o refuzase. U l t i m a d a t ă c â n d venise aici fusese

noaptea bătrânului .

Amintirea îl făcu să se înfioare din n o u de groază.

Ar f i j u r a t că nu î l golise de sânge pe o m u l de sub

pod, că nu îi luase suficient sânge cât să-i facă rău.

D a r totul în acea noapte , d u p ă apariţ ia Puterii, era

amestecat, confuz. D a c ă fusese într-adevăr o apariţ ie

a Puterii. Poate^că era d o a r p r o p r i a lui imaginaţie,

sau chiar o făcuse. Căci atunci când dorinţa scapă de

sub control, se p o t petrece lucruri ciudate.

închise ochii. C â n d auzise că b ă t r â n u l fusese dus

la spital, pe m o a r t e , şocul lui fusese imens. C u m pu

tuse să-şi p i a r d ă atât de mult controlul? Să o m o a r e

aproape, c â n d el nu mai omorâse de la . . .

D a r nu-şi p u t e a îngădui să se gândească la asta.

Acum, stând în faţa porţii cimitirului, în întuneri

cul de la miezul nopţii, tot ce voia era să se întoarcă

şi să plece. Să se întoarcă la balul u n d e o lăsase pe

Carol ine, acea c r e a t u r ă suplă, b r o n z a t ă , care era

într-o s iguranţă totală p e n t r u că nu însemna absolut

nimic p e n t r u el.

D a r nu p u t e a pleca, p e n t r u că Elena se afla în ci

mitir. O simţea, şi simţea disperarea ei tot m a i m a r e .


Elena era în cimitir şi se afla la ananghie, iar el tre

buia să o găsească.

E r a la j u m ă t a t e a drumului în sus pe colină c â n d îl

cuprinse ameţea la . II împinse m a i d e p a r t e , clăti-

nându-se, străduindu-se să meargă spre biserică, pen

tru că era singurul lucru la care se p u t e a gândi .

Fuioare mar i şi cenuşii de ceaţă îi învăluiau mintea,

şi se chinuia să păşească mai depar te . Se simţea atât

de slăbit. Şi neputincios în faţa forţei imense a aces

tei ameţeli.

T r e b u i a . . . să a jungă la Elena. D a r era lipsit de

forţă. Nu p u t e a fi,,., slăbit... dacă avea să o ajute pe

Elena. T r e b u i a . . . să.. .

Uşa bisericii se căsca neagră înaintea lui.

Elena văzu luna peste u m ă r u l stâng al lui Tyler.

E r a ciudat de potrivit ca să f ie ultimul lucru pe care

îl va vedea v reodată , îşi spuse. Ţ i p ă t u l i se opri în

gâtlej, înăbuşit de frică.

Şi apoi ceva îl ridică pe Tyler şi îl a r u n c ă spre les

p e d e a bunicului său.

Aşa i se p ă r u Elenei, care se rostogoli pe o par te ,

gâfâind, cu o m â n ă ţinându-şi strâns rochia sfâşiată,

cu cealaltă p ipă ind d u p ă o p ia t ră sau un băţ cu care

să se apere.

Trezirea • 123

Dar nu avea nevoie de aşa ceva. Ceva se mişcă în

ml mierie şi Elena văzu că p e r s o a n a care îl trăsese pe

I \'Ier de pe ea era Ştefan Salvatore. D a r era un Şte

fan pe care nu îl m a i văzuse p â n ă atunci : chipul lui

. II Irăsături fine era alb şi împietr i t de furie, iar în

neIiii aceia verzi era o strălucire ucigătoare. C h i a r şi

lîlră să se mişte, Ştefan e m a n a a tâ ta m â n i e şi a m e

ninţare încât Elenei i se făcu m a i frică de el decât îi

fusese de Tyler.

- De c u m te-am văzut p r i m a oară, am ştiut că

u-ai să înveţi niciodată să te porţ i c u m trebuie, spuse

Sl elan.

Vocea lui era joasă, rece şi detaşată, şi auzind-o

Elena se simţi ameţi tă . Nu-şi p u t e a lua ochii de la el,

« i u n se apropia de Tyler, care scutura confuz din cap

şi încerca să se ridice. Ştefan se mişca asemenea unui

«lansator, cu fiecare mişcare fluidă şi precis contro-

lală.

— D a r h a b a r n-aveam că ai un caracter atât de

imatur, a d ă u g ă el.

î l lovi pe Tyler. Băiatul m a i solid întinsese înainte

o m â n ă c ă r n o a s ă , şi Ştefan îl lovi a p r o a p e într-o

«Ic iară pe o la tură a feţei, înainte ca m â n a să îl atingă.

Tyler se lovi de altă p ia t ră de m o r m â n t . Se chinui

dă se ridice în p ic ioare şi r ă m a s e gâfâind, cu albul


ochilor sclipind în întuneric. Elena văzu un firişor de

sânge curgându-i din nas. Apoi Tyler se năpusti .

— Un gentleman nu-şi i m p u n e c o m p a n i a , spuse

Ştefan, şi îl lovi într-o par te .

Tyler căzu din n o u pe jos, cu faţa în buruieni

şi rugi. De d a t a asta se ridică mai încet, şi sângele îi

curgea din ambele nări şi din buză. Fornăia ca un cal

speriat c â n d se a r u n c ă asupra lui Ştefan.

Ştefan îl înşfacă de piepţi i j a c h e t e i şi se răsuci

o d a t ă cu Tyler, absorbind impactul atacului său. II

scutură de d o u ă ori, cu putere , în v reme ce p u m n i i

aceia cărnoşi se mişcau bezmetic în j u r u l lui, fără să

n imerească nimic. Apoi î i d ă d u d r u m u l lui Tyler,

care se prăbuşi la p ă m â n t .

— Şi nu insultă o femeie, adăugă Ştefan.

Chipul lui Tyler era contorsionat, ochii i se învâr

teau în orbite, d a r se întinse d u p ă piciorul lui Ştefan.

Ştefan îl trase în sus şi îl scutură din nou, şi Tyler se

înmuie ca o p ă p u ş ă de cârpă, şi-şi d ă d u ochii peste

cap. Ştefan continuă să vorbească, ţ inând trupul greu

în pic ioare şi însoţindu-şi fiecare cuvânt cu o scu-

tură tură puternică.

— Şi, mai presus de orice, nu o loveşte.. .

— Ştefan! strigă Elena.

Capul lui Tyler se bă lăngănea înainte şi înapoi cu

fiecare scutură tură . Elenei î i e ra t e a m ă de ceea ce

Trezirea • 125

\ (dea, îi era t e a m ă de ceea ce p u t e a face Ştefan. Şi

• el mai t e a m ă îi era de vocea lui Ştefan, vocea aceea

P e c e care era ca o sabie ce dansa, f rumoasă şi

Ucigătoare şi îngrozitor de nemiloasă.

Ştefan, terminal

El îşi întoarse capul brusc spre ea, surprins, ca şi

Cum uitase de p r e z e n ţ a ei. P e n t r u o clipă o privi fără

II o recunoască, şi ochii lui p ă r e a u negri în lumina

lunii, iar ea se gândi la o fiară sălbatică, o p a s ă r e

mare sau o felină carnivoră incapabi lă de o emoţie

omenească. ApoLpe chipul lui se citi înţelegerea şi

privirea lui îşi p ierdu o par te din a d â n c i m e a întune

cată.

Ştefan se ui tă în jos la capul lui Ty ler care se

li.ilăngănea, apoi î l r e z e m ă încet de p ia t ra roşie de

mormânt . G e n u n c h i i lui Tyler, moi, cedară, şi el alu

necă de-a lungul pietrei, dar, spre uşurarea Elenei,

deschise ochii — sau cel puţ in ochiul stâng. Ochiu l

drept începuse să se umfle, şi a c u m era ca o des-

l>ieătură în c a r n e a tumefiată.

— O să fie bine, spuse Ştefan cu o voce goală.

Acum, c â n d frica începea să îi dispară, Elena se

simţi şi ea goală pe d i n ă u n t r u . Şocul, îşi spuse. Sunt

m ^oc. Probabi l că în clipa u r m ă t o a r e o să încep să

urlu isterică.


— Are cine să te d u c ă acasă? spuse Ştefan, cu

aceeaşi voce înspă imântător de ternă.

Elena se gândi la Dick şi Vickie, făcând D u m n e

zeu ştie ce lângă efigia lui T h o m a s Fell.

— N u , spuse.

M i n t e a ei începea să funcţioneze din nou, să înre

gistreze ce se afla în j u r u l ei. R o c h i a violetă era sfâ

şiată în p a r t e a din faţă p â n ă jos; era distrusă. Cu un

gest mecanic, Elena o a d u n ă strâns peste furou.

— O să te duc eu, spuse Ştefan.

C h i a r şi în amorţea la de care era cuprinsă, Elena

simţi un fior rapid de t e a m ă . îl privi, o siluetă ciudat

de elegantă pr intre pietrele de m o r m â n t , cu chipul

palid în lumina lunii. Nic iodată nu i se păruse Ştefan

atât d e . . . de frumos ca a c u m , dar frumuseţea aceasta

era a p r o a p e nefirească. Nu din altă lume, ci n e o m e

nească, p e n t r u că nici o f i inţă u m a n ă nu p u t e a

răspândi acea a u r ă de forţă, sau de distanţă.

— Mulţumesc. Eşti foarte amabil, spuse ea încet.

E r a singurul lucru pe care î l p u t e a face.

II lăsară pe Tyler chinuindu-se să se ridice în pi

cioare lângă p ia t ra de m o r m â n t a s trămoşului său.

Elena simţi un alt f ior rece c â n d ajunseră la potecă

şi Ştefan o luă înspre Podul Wickery.

— Mi-am lăsat maş ina la pensiune, spuse el. Asta

e cea mai rapidă modal i tate de a ne întoarce.

Trezirea • 127

— Pe aici ai venit?

— N u , n - a m t recut peste p o d . D a r o să f im în

siguranţă.

Elena îl crezu. Palid şi tăcut, Ştefan mergea alături

de ea fără să o atingă, în afară de m o m e n t u l când îşi

roase sacoul p e n t r u a i-1 aşeza pe umeri i goi. Elena

avea un sent iment ciudat de s iguranţă că Ştefan va

(imorî pe oricine va încerca să-i facă ceva.

Podul Wickery p ă r e a alb în lumina lunii, şi sub el

•ipele îngheţate se învârtejeau peste pietrele vechi de

lecole. L u m e a din j u r era tăcută şi frumoasă şi rece,

pe când ei păşeau pr intre stejari către d r u m u l îngust

de (ară care-1 traversa.

T r e c u r ă apoi pe lângă păşuni îngrădite şi câmpur i

iulunecate şi în cele din u r m ă ajunseră la o alee lungă

si şerpuită. Pensiunea era o clădire m a r e din cărămizi

i uginii făcute din lutul locului, î n c a d r a t ă de cedri şi

,u (ari b ă t r â n i . T o a t e ferestrele erau în tunecate , cu

excepţia uneia.

Ştefan descuie uşa cu d o u ă c a n a t u r i ş i i n t r a r ă

mlr-un vestibul mic, de u n d e p o r n e a , chiar în faţa

b r , un şir de t repte . Balustrada, la fel ca şi uşa, era

din lemn de stejar deschis la culoare, a tâ t de b ine

înşiruit încât p ă r e a să strălucească.

U r c a r ă scara p â n ă la palierul de la al doilea etaj,

llab luminat . Spre s u r p r i n d e r e a Elenei, Ştefan o


conduse în t r-una din c a m e r e şi deschise ceea ce

p ă r e a a fi uşa unui dulap. Prin ea Elena văzu o scară

îngustă şi abruptă .

Ce loc ciudat, îşi spuse. Scara asta tainică, ascunsă

în i n i m a casei, u n d e nu a jungea nici un sunet de

afară. U r c ă treptele şi păşi într-o c a m e r ă m a r e care

ocupa tot catul al treilea al casei.

E r a a p r o a p e la fel de slab luminat ca şi scara de la

in t rare , d a r Elena p u t e a desluşi p o d e a u a de l e m n

vopsit şi grinzile tavanului în p a n t ă . Pe toate laturile

încăperi i se vedeau ferestre înalte şi mul te cufere

răspândite pr intre câteva piese masive de mobilier.

îşi d ă d u seama că el o privea.

— Există o baie u n d e să...?

El făcu un semn cu capul către o uşă. Ea îşi scoase

sacoul, i-1 întinse fără să-1 privească şi intră în baie.

8

elena intrase în baie a m e ţ i t ă şi recunoscă

toare . Ieşi furioasă.

Nu ştia p r e a bine c u m avusese loc schimba

rea. D a r la un m o m e n t dat, în t imp ce îşi spăla zgâ

rieturile de pe faţă şi bra ţe , supărată că nu exista o

oglindă şi că îşi lăsase geanta în maş ina decapotabi lă

a lui Tyler, începu să simtă din nou. Şi ceea ce simţea

era furie.

Să-1 ia na iba pe Ştefan Salvatore. Atât de rece şi

de controlat chiar şi c â n d îi salva viaţa. Să-1 ia na iba

pentru politeţea lui, şi p e n t r u galanteria lui, şi p e n t r u

pereţii pe care îi ridicase în j u r u l lui şi care p ă r e a u

mai groşi şi mai înalţi ca niciodată.

îşi scoase din p ă r acele care m a i rămăseseră şi le

folosi p e n t r u a-şi p r i n d e rochia în faţă. Apoi îşi trecu


repede pr in păru l desfăcut un pieptene de os gravat

pe care îl găsi lângă chiuvetă. Ieşi din baie cu bărbia

ridicată şi cu ochii îngustaţi de furie.

El nu-şi pusese la loc sacoul. Stătea în pic ioare

lângă fereastră, în sveterul lui alb, cu capul aplecat,

crispat, a ş teptând. F ă r ă să-şi ridice privirea, a r ă t ă

spre ceea ce p ă r e a o b u c a t ă de catifea î n t u n e c a t ă

aşezată pe spătarul unui scaun, şi spuse:

— Poate că vrei să o pui peste rochie.

E r a o pe ler ină lungă, largă şi moale , cu glugă.

Elena trase ţesătura grea peste umeri i ei. D a r gestul

nu o îmbuna; observă că Ştefan nu se apropiase de ea

şi nici nu o privise în t imp ce vorbea.

In m o d del iberat, ea î i invada spaţiul personal ,

s t rângând peler ina în j u r u l ei şi simţind, chiar şi în

acele m o m e n t e , o p lăcere senzuală în felul în care

cădeau faldurile, m ă t u r â n d în spatele ei p o d e a u a . Se

apropie de el şi cercetă c o m o d a masivă de m a h o n de

lângă fereastră.

Pe ea se aflau un p u m n a l cu aspect ucigător, cu

teacă de ivoriu, şi o m i n u n a t ă cupă de agat m o n t a t ă

în argint. Se mai vedea şi o sferă aurie cu un fel de ca-,

d r a n în ea şi câteva m o n e d e de aur.

L u ă u n a dintre m o n e d e , în par te p e n t r u că p ă r e a

interesantă şi în par te p e n t r u că ştia că îl deranja să

o vadă u m b l â n d cu lucrurile lui.

— Ce-i asta?

Trezirea * 131

D u p ă o clipă de tăcere, el răspunse:

— Un florin de aur. O m o n e d ă florentină.

— Şi asta ce e?

— Un ceas-pandantiv german. De la sfârşitul se

colului al cincisprezecelea, spuse absent. Apoi adăugă:

Elena...

Ea întinse m â n a către o casetă mică de f ier, cu un

• .ipac cu balamale.

— Şi asta? Se deschide?

— Nu. El avea reflexele unei pisici; m â n a lui co

borî peste casetă, ţ inând capacul închis. E personal,

spuse, şi în voce i se simţea tensiunea.

Ea observă că degetele lui atinseseră doar capacul

I >ombat de metal, nu şi m â n a ei. Ea şi-o ridică şi el se

retrase imediat .

Brusc, furia ei deveni p r e a m a r e p e n t r u a m a i

putea f i s tăpânită.

— Ai grijă, spuse ea cu o voce mânioasă . Nu mă

atinge, sau te-ai p u t e a îmbolnăvi.

El se întoarse către fereastră.

Şi totuşi, pe când se îndepărta şi ea, îndreptându-se

spre- centrul camerei, simţea c u m el îi urmăreşte re-

llcxia în geam. Şi d e o d a t ă îşi d ă d u seama c u m tre

buia să o vadă, cu p ă r u l b lond revărsându-se peste

pelerina întunecată, cu o m â n ă albă ţ inând catifeaua

adunată la gât. O prinţesă distrusă u m b l â n d pr in tur

nul ei.


îşi dădu capul pe spate şi se uită la t rapa din tavan,

şi auzi un sunet moale, ca o răsuflare tăiată. Se întoarse

şi văzu că privirea lui era aţintită asupra gâtului ei des

coperit; expresia din ochii lui o nedumeri . D a r în clipa

următoare chipul lui se înăspri, respingând-o.

— Cred, spuse el, că ar fi mai bine să te duc acasă.

In acea clipă, ea simţi nevoia să îl rănească, să îl

facă să se simtă la fel de rău c u m o făcuse şi pe ea să

se simtă. D a r în acelaşi t imp voia şi adevărul. Se sătu

rase de j o c u l acesta, se săturase să p lănuiască şi să

comploteze şi să încerce să citească gânduri le lui Şte

fan. Era înspăimântător şi în acelaşi t imp o m i n u n a t ă

uşurare să-şi a u d ă propr ia voce rostind cuvintele pe

care le gândea de atâta t imp.

— De ce mă urăşti?

El o privi lung, uluit. Pent ru o clipă păru, să nu-şi

p o a t ă găsi cuvintele. Apoi spuse:

— Nu te urăsc.

— Ba mă urăşti, spuse Elena. Ştiu că nu e . . . nu e

politicos să spun asta, d a r nu-mi pasă. Ştiu că ar tre

bui să-ţi f iu recunoscătoare că m-ai salvat în seara

asta, dar nici de asta nu-mi pasă. Nu eu ţi-am cerut

să mă salvezi. Nici m ă c a r nu ştiu de ce erai în cimi

tir. Şi în m o d sigur nu înţeleg de ce ai făcut-o, ţ inând

seama de ceea ce crezi despre mine.

El clătina din cap, d a r vocea î i era b lândă.

— Nu te urăsc.

Trezirea • 133

încă din pr ima clipă, m-ai evitat ca şi c u m . . . ca

li cum aş fi leproasă. Am încercat să fiu drăguţă cu

jbie, şi tu m-ai respins. Asta face u n gentleman a tunci

i .nul cineva încearcă să-1 facă să se simtă bine-venit?

Acum el voia să spună ceva, d a r ea continuă, fără

..i i dea atenţie.

- Mi-ai dat peste nas în publ ic de fiecare dată;

ni a i umilit la şcoală. Nici a c u m nu mi-ai f i vorbit,

dacă n-ar fi fost o t r e a b ă de viaţă şi de m o a r t e . De

Iţa ceva e nevoie ca să scot o vorbă de la tine? T r e -

I >i iic ca cineva să fie a p r o a p e o m o r â t p e n t r u asta? Şi

I lnar şi a c u m , cont inuă ea pl ină de a m ă r ă c i u n e , nu

\ rei să mă apropi i de t ine. Ce se î n t â m p l ă cu t ine,

Btefan Salvatore, de t rebuie să trăieşti în felul ăsta?

I )c trebuie să ridici în j u r u l tău ziduri p e n t r u a ţine

oamenii depar te de tine? De nu poţ i avea încredere

în nimeni? Ce se întâmplă cu tine?

A c u m el tăcea, cu chipul întors de la ea. E l e n a

i rase aer a d â n c în piept şi îşi î n d r e p t ă umerii , ţ inân-

du-şi capul sus, deşi ochii îi a rdeau, şi o dureau.

- Şi ce e în neregulă cu mine, adăugă, mai calmă

acum, că nici m ă c a r nu vrei să mă priveşti, dar o laşi

be Carol ine Forbes să stea g r ă m a d ă peste tine? Am

m ă c a r d r e p t u l să ştiu asta. N-o să te m a i deranjez

niciodată. Nici m ă c a r n-o să mai vorbesc cu tine la

scoală, dar, înainte să plec, vreau să ştiu adevărul. De

Ce mă urăşti a tâ t de mult, Ştefan?


încet, el se întoarse şi-şi înălţă capul. Ochi i îi erau

goi, nu vedeau nimic, şi Elena simţi c u m i se strânge

inima v ă z â n d d u r e r e a de pe chipul lui.

î n c ă îşi mai controla vocea — d a r nu prea bine.

Ea îşi d ă d u seama de efortul pe care îl făcea el pen

tru a şi-o păstra calmă.

— D a , spuse Ştefan. C r e d că ai d reptu l să ştii,

Elena.

Şi o privi, ochii li se întâ lniră şi E lena îşi spuse:

Atât de rău e? Ce ar p u t e a fi atât de rău?

— Nu te urăsc, cont inuă el, rostind fiecare cuvânt

cu grijă, clar. Nu te-am urâ t niciodată. D a r t u . . . îmi

aduci aminte de cineva.

Elena fu surprinsă. Se aşteptase la orice, dar nu şi

la asta.

— Iţi a d u c a m i n t e de o p e r s o a n ă pe care ai cu-

noscut-o?

— De o persoană pe care am cunoscut-o, spuse el

calm. D a r , a d ă u g ă încet, ca ş i c u m ar f i vorbit cu

sine, de fapt nu eşti ca ea. Ea semăna cu tine, d a r era

fragilă, delicată. Vulnerabi lă . în interior, ca şi pe

dinafară.

— Iar eu nu sunt.

El scoase un sunet care ar f i p u t u t f i un h o h o t de

râs, dacă ar fi existat ceva a m u z a t în el.

— N u . Tu eşti o luptătoare. Tu eşti. . . tu.

Trezirea • 135

Elena tăcu câteva clipe. V ă z â n d d u r e r e a de pe

l Ilipul lui, simţi că furia îi păleşte.

— Aţi fost foarte apropiaţi?

— D a .

— Ce s-a întâmplat?

U r m ă o tăcere lungă, a tât de lungă încât Elena se

i'.indi că nu avea să-i răspundă. D a r în cele din u r m ă

Ştefan spuse:

— A muri t .

Elena răsuflă lung şi t remurat . Ult imele rămăşiţe

.ilc furiei se stinseră.

— C r e d că «i suferit îngrozitor, spuse ea, gân

di ndu-se la p i a t r a a lbă de m o r m â n t a familiei Gil-

bert, aşezată în iarba înaltă. î m i p a r e atât de rău.

El tăcu. Pe chip nu i se mai citea din n o u nimic, şi

părea să pr ivească u n d e v a d e p a r t e , la ceva teribil,

( a r e îi sfâşia in ima şi pe care d o a r el p u t e a să-1 vadă.

Dar în expresia lui nu era d o a r durere . Pr in zidurile

din j u r u l lui, p r i n t o a t ă s t ă p â n i r e a lui de sine, ea

vedea privirea tor tura tă a vinovăţiei şi singurătăţii de

nesuportat . O privire atât de p ierdută şi de chinuită

încât, înainte de a-şi da seama ce face, era lângă el.

— Ştefan, şopti ea.

El nu p ă r u să o audă; p ă r e a cufundat în l u m e a lui

de durere .

Ea nu se p u t u abţine să nu-şi p u n ă m â n a pe braţul

lui.


— Ştefan, ştiu cât poate să d o a r ă . . .

— N-ai cum să ştii, izbucni el, şi tot calmul lui apa

rent explodă într-o furie cumplită.

Se uită în jos la m â n a ei, ca şi c u m abia atunci îşi

dădea seama că era acolo, ca şi c u m îndrăzneala ei

de a-1 atinge îl înfuriase. Ochi i lui verzi erau dilataţi

şi întunecaţ i c â n d îşi trase violent braţul , r idicând

palma către ea pentru a o împiedica să îl mai atingă.. .

...şi cumva, în loc de asta, o prinsese de m â n ă , şi

a c u m degetele lui se împleteau strâns cu ale ei, în

tr-un gest disperat. îşi lăsă ochii în jos, uluit, către

mâinile lor î m p r e u n a t e . Apoi, încet, privirea îi alu

necă de la degetele lor strânse către chipul ei.

— E l e n a . . . , şopti el.

Şi apoi ea o văzu, acea suferinţă care îi tu lbură

privirea, ca şi cum p u r şi simplu el nu mai era în stare

să lupte. înfrângerea, c â n d zidurile se prăbuş i ră în

cele din u r m ă şi ea văzu ce se afla dincolo de ele.

Şi apoi, fără să mai p o a t ă lupta, el îşi lăsă capul în

jos către buzele ei.

— Stai . . . opreşte aici, spuse Bonnie. C r e d că am

văzut ceva.

Fordul hârbui t a l lui M a t t încetini, î n d r e p t â n -

du-se către m a r g i n e a d r u m u l u i , u n d e tufişurile şi

rugii creşteau mai deşi. Ceva alb l icărea acolo, în-

dreptându-se către ei.

Trezirea • 137

— Dumnezeule, exclamă Meredi th. E Vickie Ben-

nett.

Fata se ivi, m e r g â n d împiedicat, în lumina faruri

lor şi rămase acolo, clătinându-se, c â n d M a t t apăsă

pe frână. Părul ei castaniu-deschis era ciufulit şi în-

i;ilcit, iar ochii aveau o privire sticloasă pe o faţă mur-

(Luă de p ă m â n t . Era doar într-un furou alb minuscul.

— Bag-o în maşină, spuse M a t t .

Meredi th deja deschidea portiera. Sări din maşină

şi alergă către fata năucită.

— Vickie, eşti bine? Ce-ai păţit?

Vickie gemu, cu privirea aţintită tot înainte. Apoi

brusc p ă r u să o v a d ă pe M e r e d i t h şi se prinse strâns

de ea, înfigându-şi unghiile în braţele ei.

— Plecaţi de aici, spuse ea, cu o privire plină de dis-

I icrare, cu vocea groasă, ciudată, ca şi cum ar fi avut

ceva în gură. Plecaţi cu toţii — plecaţi de-aici! Vine!

— Ce vine? Vickie, u n d e e Elena?

— Plecaţi acum...

M e r e d i t h se uită în lungul drumului , apoi o con

duse către maş ină pe fata care t r e m u r a .

— O să te l u ă m de aici, îi zise, d a r trebuie să ne

spui ce s-a î n t â m p l a t . Bonnie, dă-mi şalul tău. A

îngheţat de tot.

— A fost atacată, spuse M a t t cu o voce aspră. Şi

c într-un fel de şoc. î n t r e b a r e a e, u n d e sunt ceilalţi?

Vickie, Elena a fost cu tine?


Faţa lui era pal idă şi fălcile îi e rau încleştate, cu

muşchii încordaţi . M e r e d i t h îi u r m ă r i privirea în lun

gul d r u m u l u i şi apoi clătină din cap.

— M a t t , t rebuie să o d u c e m întâi pe ea înapoi .

7 rebuie să o ducem, spuse ea. Ascultă, şi eu sunt la fel

de îngrijorată p e n t r u Elena ca şi tine. D a r Vickie are

nevoie de un doctor , iar noi t rebuie să c h e m ă m

poliţia. N-avem ce face. T r e b u i e să ne în toarcem.

M a t t m a i privi câteva clipe lungi către d r u m , apoi

respiră a d â n c , şuierat. închise cu putere uşa, p o r n i

motorul şi întoarse maşina, cu mişcări violente.

Pe tot d r u m u l către oraş, Vickie vorbi, pr int re ge

mete, despre ochi.

E l e n a simţi buzele lui Ştefan atingându-i-le pe

ale ei.

Şi. . . totul deveni foarte simplu. T o a t e întrebări le

îşi p r imiră răspunsul, toate temerile se liniştiră, toate

îndoielile dispărură. C e e a ce simţea nu era d o a r pa

siune, ci o t a n d r e ţ e d u r e r o a s ă şi o dragoste atât de

puternică încât o făcea să se c u t r e m u r e . Ar fi p u t u t fi

î n s p ă i m â n t ă t o a r e în intensi tatea ei, d o a r că a tunci

când era cu el, nu se t e m e a de nimic.

îşi găsise locul.

Aici era locul ei, şi îl găsise în sfârşit. Cu Ştefan, se

simţea acasă.

El se trase p u ţ i n înapoi şi ea îl simţi t r e m u r â n d .

Vickie începu să p lângă, acoperindu-şi faţa cu

mâini le, în t imp ce M e r e d i t h î i înfăşură umer i i cu

şalul roz strălucitor al lui Bonnie.

— N u . . . Dick, spuse ea neclar. P ă r e a să o d o a r ă

c â n d vorbeşte. E r a m în biserică. . . a fost oribil. A

venit . . . ca o negură în juru l nostru. O negură întu

necată. Şi ochi. I-am văzut ochii în întuneric, arzând.

M-au ars . . .

— E în delir, spuse Bonnie. Sau isterie, sau cum

vrei să-i spui.

M a t t rosti încet şi clar:

— Vickie, te rog, spune-ne un singur lucru. U n d e

e Elena? Ce s-a-ntâmplat cu ea?

— Nu ştiu. Vickie ridică spre cer o faţă p ă t a t ă de

lacrimi. Dick şi cu m i n e . . . e r a m singuri. N o i . . . şi pe

u r m ă dintr-odată era în juru l nostru. Nu p u t e a m să

fug. Elena a zis că s-a deschis m o r m â n t u l . Poate că

de-acolo a venit. A fost oribil . . .

— Au fost în cimitir, în biserica în ruine, t raduse

Meredi th. Şi Elena a fost cu ei. Şi uitaţi-vă la asta.

în lumina plafonierei, văzură cu toţii zgârieturile

proaspete ş i a d â n c i care c o b o r a u de pe gâtul lui

Vickie p â n ă la corsajul de dantelă al furoului.

— Arată ca nişte u r m e de animale, spuse Bonnie.

Ca urmele u n o r gheare de pisică, poate .

— Pe b ă t r â n u l ăla de sub p o d nu l-au t e r m i n a t

nişte gheare de pisică, spuse M a t t .


— O h , Elena, şopti el lângă buzele ei. Nu

p u t e m . . .

— Am făcut-o deja, şopti ea, şi îl t rase d in n o u

lângă ea.

Era ca şi c u m îi putea auzi gândurile, îi putea simţi

sent imentele . Plăcerea şi d o r i n ţ a îi s t răbăteau, le-

gându-i, apropiindu-i mai mult. Iar Elena mai simţea

şi un izvor de emoţii mai profunde în adâncul lui. El

voia să o ţ ină lângă el p e n t r u totdeauna, să o prote

jeze de orice rău. Voia să o apere de orice rău care o

ameninţa . Voia să îşi unească viaţa cu a ei.

Simţi apăsarea t a n d r ă a buzelor lui pe gura ei, şi

cu greu p u t e a î n d u r a dulceaţa ei. Da, îşi spuse.

Senzaţiile o s trăbăteau asemenea u n o r valuri pe su

prafaţa unui iaz l impede şi nemişcat. Se îneca în ele,

în bucur ia pe care o simţea în Ştefan şi în delicioasa

reacţie care se năştea în ea. Dragos tea lui Ştefan o

scălda, strălucea pr in ea, a p r i n z â n d fiecare colţişor

întunecat din adâncul sufletului ei la fel ca un soare.

T r e m u r a de plăcere, de dragoste, de dor.

El se trase încet înapoi, ca şi c u m nu p u t e a suporta

să se despartă de ea, şi se priviră în ochii cu o bucu

rie mirată .

Nu spuseră nimic. Nu era nevoie de cuvinte. El o

mângâie pe păr, cu o atingere atât de uşoară încât ea

de-abia o simţi, ca şi cum el se t e m e a că ar p u t e a să

se spargă în mâinile lui. Şi atunci ea ştiu că nu fusese

Trezirea • 141

ura cea care îl făcuse să o evite a tâ ta v reme. N u , nu

fusese deloc ura .

Elena nu ştia cât t imp trecuse p â n ă ce c o b o r â r ă

m tăcere scările pensiunii. In oricare altă împrejurare

ar fi fost încânta tă să intre în superba maş ină n e a g r ă

a lui Ştefan, dar în seara aceasta abia o observă. El o

ijuu de m â n ă în t imp ce s t răbăteau străzile pustii.

Primul lucru pe care î l văzu Elena c â n d se apro-

piară de casa ei fură luminile.

— Poliţia, spuse ea, găsindu-şi vocea destul de

greu.

I se p ă r e a ciudat să vorbească d u p ă ce tăcuse atâta

vreme.

— Şi aia e maş ina lui Rober t , pe alee, uite şi ma

şina lui M a t t , spuse. Se uită la Ştefan, şi p a c e a care o

cuprinsese p ă r u dintr-odată fragilă. Mă întreb ce s-o

li întâmplat . Crezi că Tyler le-a spus deja. . .?

— Nici m ă c a r Tyler n-ar p u t e a f i a tâ t de prost,

spuse Ştefan.

O p r i lângă u n a dintre maşinile de poliţie şi Elena

îşi desfăcu fără tragere de in imă m â n a dintr-a lui. îşi

dorea din tot sufletul ca ea şi Ştefan să p o a t ă fi sin

guri, să nu mai fie niciodată nevoiţi să dea ochii cu

restul lumii.

D a r nu aveau ce face. Merseră pe alee p â n ă la uşă,

care era deschisă. înăuntru, toate luminile erau aprinse.


El, Bonnie şi M e r e d i t h stăteau în spatele mătuşii

J u d i t h şi al lui R o b e r t , p ă r â n d uşuraţi şi p u ţ i n stân-

|ciiiţi, şi foarte obosiţi.

- Am găsit-o a c u m vreo două-tre i ore, şi de

.iiunci te tot c ă u t ă m , a d ă u g ă M a t t .

— Atacată? spuse Elena, uluită. Atacată de cine?

— N i m e n i nu ştie, spuse M e r e d i t h .

— Ei, p o a t e că nici nu avem de ce să ne facem

riiji, spuse R o b e r t pe un ton liniştitor. D o c t o r u l a

.pus că s-a speriat foarte tare şi că băuse. Poate că

ii >ală povestea a fost d o a r în imaginaţ ia ei.

- Zgârieturi le alea n-au fost în imaginaţie, spuse

Matt, politicos dar cu î n c ă p ă ţ â n a r e .

- Ce zgârieturi? Despre ce vorbiţi voi? în t rebă

Elena, uitându-se pe r â n d la fiecare dintre ei.

- O să-ţi spun eu, zise M e r e d i t h şi îi povesti pe

icurt c u m ea şi ceilalţi o găsiseră pe Vickie. Ne tot

.punea că nu ştia u n d e eşti, că era singură cu Dick

când s-a întâmplat . Şi c â n d am adus-o aici, doctorul

a spus că nu p o a t e găsi nimic concludent. Nu păţise

ui mic, cu excepţia zgârieturilor, şi ele puteau fi făcute

de o pisică.

- Nu m a i erau şi alte semne pe ea? înt rebă Ste-

l . u i tăios.

Era p e n t r u p r i m a d a t ă că vorbea de c â n d intrase

ni casă, şi Elena î l privi, surprinsă de tonul lui.

E l e n a i n t r ă şi văzu o m u l ţ i m e de feţe în torcân-

du-se către ea. îşi d ă d u brusc seama c u m trebuia să

arate, s tând acolo în p r a g în pelerina neagră de cati

fea, lungă p â n ă la p ă m â n t , cu Ştefan Salvatore lângă

ea. Şi apoi mătuşa J u d i t h scoase un ţipăt şi în clipa

u r m ă t o a r e o s t rângea în bra ţe , scuturând-o şi îm

brăţişând-o în acelaşi t imp.

— Elena! O h , slavă D o m n u l u i că eşti b ine! D a r

u n d e ai fost? Şi de ce n-ai telefonat? Iţi dai seama

pr in ce-am trecut cu toţii?

E lena îşi rot i u imi tă privirile p r i n î n c ă p e r e . Nu

înţelegea nimic.

— Ne b u c u r ă m să te vedem din n o u acasă, spuse

Rober t .

— Am fost la pensiune, cu Ştefan, spuse ea încet.

M ă t u ş ă J u d i t h , el e Ştefan Salvatore; a închir iat o

c a m e r ă acolo. El m-a adus acasă.

— Iţi mul ţumesc , îi spuse m ă t u ş a J u d i t h lui

Ştefan peste capul Elenei. Apoi se d ă d u înapoi să o

privească pe E l e n a ş i în t rebă : D a r rochia t a . . .

p ă r u l . . . ce s-a-ntâmplât?

— Nu ştii? Deci Tyler nu v-a spus. Atunci de ce e

poliţia aici?

Elena se apropie instinctiv de Ştefan, şi îl simţi şi

pe el venind mai aproape, p e n t r u a o proteja.

— E aici pentru că Vickie Bennett a fost atacată în

cimitir în seara asta, spuse M a t t .


— N u , spuse Meredi th . Bineînţeles, o pisică n-ar

fi p u t u t să-i dea jos hainele, dar Dick putea. O h , şi

avea l imba muşcată.

— Ce? exclamă Elena.

— M u ş c a t ă r ă u de tot. Probabi l că sângerase

mult, şi a c u m o durea când vorbea.

Lângă Elena, Ştefan rămăsese complet nemişcat.

— A avut vreo explicaţie p e n t r u ce s-a întâmpla ! ?

întrebă el.

— E r a isterică, spuse M a t t . De-a dreptul isterică;

vorbea fără noimă. Zicea în t runa de nişte ochi şi de

o n e g u r ă î n t u n e c a t ă şi că nu p u t e a să fugă — şi

de-asta doctorul crede că e vorba de un soi de halu

cinaţie. D a r din câte ne p u t e m da seama, ea şi Dick

C a r t e r au fost în biserica r u i n a t ă din cimitir pe la

miezul nopţi i şi ceva a venit acolo şi i-a atacat.

— Nu 1-a atacat şi pe Dick, a d ă u g ă Bonnie, ceea

ce dovedeşte că acel ceva avea bun-gust. Poliţia 1-a

găsit leşinat pe p o d e a u a bisericii, şi nu-şi mai

aminteşte absolut nimic.

D a r Elena nu mai auzi ultimele cuvinte. Ceva în

grozitor se întâmplase cu Ştefan. Nu-şi d ă d e a seama

c u m de ştia ea asta, d a r ştia. El încremenise pe

măsură ce M a t t vorbea, iar acum, deşi nu se mişcase,

Elena simţea că între ei se căscase o distanţă uriaşă,

ca şi c u m se aflau pe malurile opuse ale unui sloi de

gheaţă plutitor, s trăbătut de n e n u m ă r a t e crăpătur i .

Trezirea • 145

Ştefan spuse, cu acea voce foarte c o n t r o l a t ă pe

, are ea o m a i auzise înainte, în c a m e r a lui:

- în biserică, Mat t?

- D a , în biserica în ruine, răspunse M a t t .

- Şi eşti sigur că a zis că era miezul nopţii?

- Nu p u t e a fi sigură, dar trebuie să f i fost c a m pe

.aunci. N o i am găsit-o la scurt t imp d u p ă . De ce?

Ştefan nu răspunse. Elena simţea distanţa dintre ei

i i escând.

— Ştefan, şopti ea. Apoi, cu voce tare, cu dispe-

rare: Ştefan, ce e?

El clătină din cap.

Nu mă îndepăr ta , gândi ea, d a r Ştefan nici m ă c a r

nu o privea. • — O să scape? înt rebă el brusc.

— Doctoru l zice că nu p r e a e nimic în neregulă

cu ea, spuse M a t t . N i m e n i nu a p o m e n i t ceva de

moarte.

Ştefan încuvi inţă din cap scurt; apoi se întoarse

către Elena.

— T r e b u i e să plec, spuse. A c u m eşti în s iguranţă.

Ea îl prinse de m â n ă pe c â n d el se întorcea spre uşă.

— Bineînţeles că sunt în s iguranţă, spuse Elena.

Dator i tă ţie. — D a , spuse el.


D a r în ochii lui nu se vedea nici un răspuns. Erau

fără viaţă, cu privirea ferită.

— S u n ă - m ă m â i n e , spuse ea, şi îi strânse m â n a ,

încercând să-i t ransmită ce simţea, sub privirile aten

te ale celorlalţi; îşi dorea ca el să înţeleagă.

El se uită, lipsit de expresie, la mâinile lor, apoi,

încet, către ea. Şi în cele din u r m ă îi strânse şi el

degetele.

— D a , Elena, şopti el şi îşi aţinti privirea într-a ei.

In clipa u r m ă t o a r e plecase.

E l e n a răsuflă a d â n c şi se întoarse către c a m e r a

plină de lume. M ă t u ş a J u d i t h cont inua să stea lângă

ea, privind fix la ceea ce se vedea din rochia r u p t ă de

sub pelerină.

— Elena, spuse ea, ce s-a întâmplat?

Şi ochii ei se îndreptară către uşa pe care Ştefan

tocmai ieşise.

Un soi de râs isteric u r c ă în gâtul Elenei, d a r şi-1

înăbuşi.

— Nu Ştefan a făcut asta, spuse ea. Ştefan m-a

salvat. Simţi c u m chipul i se înăspreşte şi se uită la

poliţistul din spatele mătuşi i J u d i t h . Tyler a fost,

Tyler Smal lwood. . .

9

ea nu era r e î n c a r n a r e a lui K a t h e r i n e .

î n d r e p t â n d u - s e către p e n s i u n e în t ă c e r e a

violacee de dinainte de ivirea zorilor. Ştefan

se gândi la lucrul acesta.

Asta îi spusese şi ei, şi era adevărat, dar abia a c u m

îşi d ă d e a seama cât de mult îi trebuise ca să ajungă la

această concluzie. Fusese conştient de fiecare răsu

flare şi mişcare a Elenei t imp de multe săptămâni , şi

înregistrase fiecare diferenţă.

Părul ei avea o n u a n ţ ă m a i deschisă decât cel al

lui K a t h e r i n e , iar sprâncenele şi genele erau mai în

chise la culoare. Ale lui K a t h e r i n e fuseseră a p r o a p e

argintii. Şi era m a i înaltă decât K a t h e r i n e , c a m cu o

pa lmă. Se mişca şi mult m a i liber; fetele din epoca

aceasta se s imţeau m u l t m a i bine în trupuri le lor.


Făcuse o p i ruetă în faţa lui Ştefan, r idicând cu o

m â n ă m i c u ţ ă rochia pl ină, lungă p â n ă l a p ă m â n t ,

ş i dezvăluind j u p o n u l galben din b r o c a r t de dede

subt. . .

„Vezi, e ch iar b r o d a t cu iniţialele mele . P a p a a

cerut asta. Mein lieber Papa..."

V o c e a ei se stinse şi ea se opri din piruetele ei, cu

o m â n ă lăsându-i-se uşor pe lângă t rup.

„ D a r ce s-a-ntâmplat, Ştefan? Nu zâmbeşt i . "

Nici m ă c a r nu p u t e a să încerce să zâmbească .

C â n d o vedea .acolo, albă şi aurie ca o viziune ete

rică, simţea o d u r e r e fizică. D a c ă o pierdea, nu ştia

c u m m a i p u t e a trăi .

Degetele i se strânseră convulsiv în j u r u l metalu

lui gravat.

„ K a t h e r i n e , c u m aş p u t e a să zâmbesc, c u m aş

putea să fiu fericit, c â n d . . . "

„ C â n d ? "

„ C â n d văd c u m te uiţi la D a m o n . " G a t a , a spus-o.

C o n t i n u ă , cu d u r e r e în glas: „ î n a i n t e ca el să v ină

acasă, tu ş i cu m i n e e r a m în fiecare zi î m p r e u n ă .

T a t ă l m e u şi al tău erau mulţumiţ i şi vorbeau chiar

de p lanur i de căsătorie. D a r a c u m zilele sunt tot mai

scurte, v a r a a p r o a p e că a trecut — şi tu petreci la fel

de m u l t t i m p cu D a m o n ca ş i cu m i n e . Singurul

motiv p e n t r u care ta ta îi îngăduie să stea aici e că tu

Nici m ă c a r ochii ei, ochii aceia care în p r i m a zi îl

făcuseră să încremenească în şocul recunoaşteri i, nu

erau de fapt la fel. Ochi i lui K a t h e r i n e fuseseră de

obicei mar i de o uimire copilărească sau lăsaţi în jos,

aşa cum se cuvenea p e n t r u o fată de la sfârşitul seco

lului al cincisprezecelea. D a r ochii Elenei îţi întâl

n e a u deschis privirea, se u i tau la t ine direct, fără

şovăială. Iar uneori se îngustau, plini de hotărâre, sau

provocatori , aşa c u m nu făcuseră niciodată ochii lui

K a t h e r i n e .

C â t priveşte graţia şi fascinaţia, cele d o u ă erau

asemănătoare . D a r în vreme ce K a t h e r i n e fusese un

pisoiaş alb, Elena era o tigroaică a lbă ca zăpada .

T r e c â n d pe lângă siluetele înalte ale arţarilor, Şte

fan se crispa la amint i rea ivită brusc în m i n t e a lui.

Nu voia să se gândească la asta, nu voia să-şi îngă

duie să.. . d a r imaginile deja se derulau în faţa ochi

lor săi. E r a ca şi c u m jurnalu l se deschisese deodată

şi el nu avea încotro şi t rebuia să privească pag ina în

t imp ce povestea se desfăşura în m i n t e a lui.

Alb, K a t h e r i n e fusese î m b r ă c a t ă în alb în acea zi.

O rochie nouă, albă, din mătase veneţiană, cu m â

neci despicate, p e n t r u a lăsa să se v a d ă cămaşa fină

de in de sub ea. P u r t a un colier de a u r cu perle în

juru l gâtului şi cercei mici, tot cu perle, la urechi .

Fusese a tât de î n c â n t a t ă de rochia n o u ă pe care

«a.8. d o c o m a n d a s e p e n t r u ea.


l-ai rugat asta. D a r de ce l-ai rugat asta, Kather ine?

C r e d e a m că ţii la m i n e . "

Ochi i ei albaştri se întristară.

„ D a r ţin mult la tine, Ştefan. O h , ştii că ţ in ! "

„Atunci de ce ai intervenit p e n t r u D a m o n la tatăl

meu? D a c ă nu erai tu, l-ar f i a r u n c a t pe D a m o n în

s t r a d ă . . . "

„ C e e a ce sunt sigur că ţie ţi-ar fi făcut m a r e

plăcere, frăţioare."

Vocea de la uşă era ca lmă şi arogantă, d a r când

Ştefan se întoarse văzu că ochii lui D a m o n ardeau de

furie.

„ O h , nu, nu e adevărat" , spuse Kather ine. „Ştefan

n-ar vrea niciodată să te vadă suferind."

Buzele lui D a m o n zvâcniră uşor şi el îi a r u n c ă

lui Ştefan o privire c iudată în t imp ce se apropia de

K a t h e r i n e .

„Poate că n u " , spuse el, şi vocea i se îmblânzi uşor.

„ D a r fratele m e u are d r e p t a t e într-o pr iv inţă cel

puţ in. Zilele devin tot mai scurte, şi c u r â n d tatăl tău

va părăsi Florenţa. Şi te va lua cu el — asta dacă nu

vei avea un motiv ca să r ă m â i . "

Dacă nu vei avea un soţ cu care să rămâi. Cuvintele nu

fuseseră rostite, dar le auziseră cu toţii. Baronul îşi

iubea prea mult fiica p e n t r u a o forţa să se mărite îm

potr iva voinţei sale. P â n ă la u r m ă va t rebui să f ie

h o t ă r â r e a lui K a t h e r i n e . Alegerea lui K a t h e r i n e .

Trezirea • 151

Acum, că subiectul fusese deschis, Ştefan nu mai

putea să tacă.

„ K a t h e r i n e ştie că t rebuie să-şi părăsească în

c u r â n d t a t ă l . . . " , începu el, a r ă t â n d ostentativ că î i

cunoştea secretul, d a r fratele lui îl întrerupse.

„Ah, da, înainte ca b ă t r â n u l să devină b ă n u i t o r " ,

spuse n o n ş a l a n t D a m o n . „ C h i a r ş i cel m a i iubi tor

tată începe să-şi p u n ă unele în t rebăr i c â n d fata lui

apare n u m a i n o a p t e a . "

Un val de furie ş i d u r e r e î l s t răbătu pe Ştefan.

Aşadar, e ra adevăra t ; D a m o n ştia. K a t h e r i n e î i

împărtăşise secretul ei şi fratelui său.

„ D e ce i-ai spus, Kather ine? De ce? Ce poţi să vezi

în el: un om căruia nu-i pasă de nimic altceva decât

de proprii le plăceri? C u m poate el să te facă fericită

când se gândeşte n u m a i la el?"

„Şi c u m p o a t e băiatul ăsta să te facă fericită c â n d

nu ştie nimic despre v ia ţă?" î l întrerupse D a m o n , cu

o voce tăioasă, pl ină de dispreţ. „ C u m te poate p r o

teja el c â n d nu a d a t n ic iodată p iept cu greutăţile?

Şi-a pe t recut tot t impul pr in t re cărţi şi picturi; lasă-1

să r ă m â n ă acolo."

K a t h e r i n e c lăt ina din cap, necăjită, iar ochii e i

albaştri ca o g e m ă erau înceţoşaţi de lacrimi.

„Nici unul din voi nu înţelege", spuse ea. „Credeţ i

că eu p o t să mă m ă r i t şi să r ă m â n aici în Florenţa, ca

orice altă d o a m n ă . D a r eu nu p o t să f iu ca orice altă


d o a m n ă . C u m aş p u t e a să am servitori care să îmi

urmărească fiecare mişcare? C u m aş p u t e a să locu

iesc într-un singur loc u n d e oameni i vor vedea că

scurgerea vremii nu mă atinge? Pentru mine nu va

exista niciodată o viaţă n o r m a l ă . " T r a s e aer a d â n c

în piept şi se uită pe rând la cei doi. „Cine alege să-mi

fie soţ trebuie să renunţe la viaţa în lumina soarelui",

şopti ea. „ T r e b u i e să a leagă să trăiască la l u m i n a

lunii şi în ceasurile întunericului ."

„Atunci tu t rebuie să alegi pe cineva care nu se

teme de u m b r e " , spuse D a m o n , şi Ştefan fu surprins

de intensitatea vocii lui. Nu-1 mai auzise niciodată pe

D a m o n vorbind atât de sincer sau cu atât de puţ ină

afectare. „ K a t h e r i n e , uită-te la fratele m e u ; va fi el

în stare să renunţe la lumina soarelui? Este mult p rea

ataşat de lucrurile obişnuite: prietenii lui, familia lui,

da tor ia lui faţă de Florenţa . î n t u n e r i c u l l-ar dis

t ruge."

„ M i n ţ i ! " strigă Ştefan. S p u m e g a de furie a c u m .

„Sunt la fel de puternic ca şi tine,Jrate, şi nu mă tem

de nimic, nici în u m b r ă , nici în lumina soarelui. Şi o

iubesc pe K a t h e r i n e mai mult decât îmi iubesc prie

tenii şi famil ia. . ."

„. . . sau dator ia ta? O iubeşti suficient de mult ca

să renunţ i şi la as ta?"

„ D a " , spuse Ştefan sfidător. „Suficient cât să

r e n u n ţ la tot . "

Trezirea • 153

D a m o n îi a r u n c ă unul dintre zâmbetele lui bruşte,

tulburătoare. Apoi se întoarse din n o u către K a t h e

rine.

„Se p a r e " , spuse el, „că alegerea este d o a r a ta.

Ai doi p re tendenţ i la m â n a ta; vrei să accepţi pe unul

dintre noi, sau pe nici u n u l ? "

K a t h e r i n e îşi încl ină încet capul aur iu. Apoi îşi

ridică ochii albaştri umezi şi îi privi pe a m â n d o i .

„Lăsaţ i-mă s ă m ă gândesc p â n ă d u m i n i c ă . I a r

până atunci n u m ă întrebaţi n imic . "

Ştefan încuviinţă din cap, fără tragere de inimă.

I ) a m o n spuse: „Şi d u m i n i c ă ? "

„ D u m i n i c ă seara, la apusul soarelui, îmi voi face

alegerea."

A m u r g u l . . . întunericul a d â n c , violet, al amurgu

lui.. .

Nuanţe le liliachii dispăreau în j u r u l lui Ştefan şi el

îşi reveni . Nu e r a apusul , c i răsăritul, care colora

cerul din j u r u l lui. Pierdut în gânduri , Ştefan ajun

sese p â n ă la m a r g i n e a păduri i .

Spre nord-vest vedea Podul Wickery şi cimitirul.

O altă amint i re îi acceleră pulsul.

î i spusese lui D a m o n că voia să renunţe la tot pen

tru K a t h e r i n e . Şi exact asta şi făcuse. R e n u n ţ a s e la

dreptul de a vedea lumina soarelui şi devenise p e n t r u


cunoaşte nicicând secretul. Nu va trebui nic icând să

renunţe la lumina soarelui p e n t r u mine.

în spatele lui cerul se lumina. D a r înainte să plece,

îşi trimise în eter un g â n d iscoditor, cu t o a t ă forţa

durerii din spatele lui, căutând o altă Putere care s-ar

putea afla p r i n p r e a j m ă . C ă u t â n d o altă explicaţie

pentru ceea ce se întâmplase în biserică.

D a r nu era nimic, nici o u r m ă de răspuns. Cimi

tirul îşi râse de el în tăcere.

Elena se trezi cu soarele strălucindu-i în fereastră.

Se simţi d i n t r - o d a t ă ca şi c u m t o c m a i îşi revenise

d u p ă o lungă răceală, şi ca şi c u m ar fi fost d imineaţa

de C r ă c i u n . Se ridică în capul oaselor, cu gânduri le

învălmăşite.

Au. O d u r e a tot t rupul . D a r ea şi Ştefan — totul

era a c u m în regulă. Ticălosul ăla bea t de T y l e r . . .

Dar Tyler nu mai conta. Nimic nu mai conta în afară

de faptul că Ştefan o iubea.

Cobor î la p a r t e r în c ă m a ş ă de n o a p t e , dându-şi

seama d u p ă l u m i n a din ferestre că dormise foarte

mult. M ă t u ş a J u d i t h şi M a r g a r e t erau în living.

— B u n ă d imineaţa , m ă t u ş ă J u d i t h . O îmbrăţ i şa

strâns pe m ă t u ş a uimită. Şi b u n ă dimineaţa, dovle

cel. O luă în braţe pe M a r g a r e t şi dansă cu ea pr in

cameră . Şi . . . oh, b u n ă dimineaţa, R o b e r t !

ea o c r e a t u r ă a întunericului . Un v â n ă t o r c o n d a m

nat să fie veşnic el însuşi vânat, un hoţ care trebuia să

fure viaţă p e n t r u a-şi umple proprii le vene.

Şi p o a t e un criminal.

N u , spuseseră că fata aceea, Vickie, nu avea să

m o a r ă . D a r p o a t e că u r m ă t o a r e a lui victimă da. Cel

mai r ă u lucru în legătură cu ult imul lui atac era că

nu-şi amintea nimic de el. îşi aducea aminte de slăbi

ciune, de d o r i n ţ a copleşitoare, şi îşi a m i n t e a c u m

pătrunsese clătinându-se în biserică, dar nimic d u p ă

aceea. îşi revenise afară, cu ţ ipătul Elenei răsu-

n â n d u - i în urechi — şi alergase spre ea fără să se

oprească să se întrebe ce se putuse întâmpla.

E l e n a . . . Pentru o clipă, simţi un val de bucurie şi

încântare pură , şi uită de orice altceva. Elena, caldă

p r e c u m lumina soarelui, dulce ca dimineaţa, dar cu

un miez de oţel care nu p u t e a f i frânt. E r a asemenea

unui foc a r z â n d în gheaţă, p r e c u m tăişul ascuţit al

unui p u m n a l de argint.

D a r avea el dreptul de a o iubi? Sentimentele lui

p e n t r u ea o p u n e a u în pericol. Şi dacă, data u r m ă

toare c â n d îl copleşea dorinţa, Elena avea să fie fiinţa

omenească aflată în apropierea lui, cel mai apropia t

potir u m p l u t cu sângele cald şi dă tă tor de viaţă?

Am să m o r şi n-am să mă at ing de ea, îşi spuse,

făcând din g â n d un j u r ă m â n t . Am să m o r de sete

înainte să mă ating de venele ei. Şi j u r că nu-mi va


Bonnie şi M e r e d i t h se opr i ră în prag, cu un aer

neobişnuit de formal. Elena se simţea şi ea stânjenită

şi aşteptă p â n ă ce m ă t u ş a ei ieşi din bucătăr ie ca să

vorbească.

Apoi îşi drese glasul, cu ochii aţintiţi pe o p lacă

tocită de l inoleum. Furişă o privire în sus şi văzu că

Bonnie şi M e r e d i t h pr iveau la aceeaşi placă.

Izbucni în râs şi, auzind-o, cele d o u ă fete r idicară

ochii.

— Sunt p r e a fericită chiar şi p e n t r u a mă apăra ,

spuse Elena, întinzându-şi braţele către ele. Şi ştiu că

ar t rebui să-mi p a r ă r ă u p e n t r u ce am zis, şi îmi pare,

dar nu p o t să-mi iau un aer jalnic. Am fost groaznică

şi meri t să fiu pusă la zid, şi a c u m p u t e m să pretin

d e m că nu s-a în tâmpla t nimic?

— Ar trebui să-ţi p a r ă rău, că ai p lecat şi ne-ai

lăsat aşa, o cer tă Bonnie , în t imp ce toate trei se

îmbrăţişau.

— Şi t o c m a i cu Tyler Smal lwood! exc lamă

Meredi th .

— Ei b ine , asta mi-a fost î n v ă ţ ă t u r ă de minte ,

spuse Elena şi p e n t r u o clipă se simţi depr imată .

Apoi Bonnie râse cristalin.

— Şi pe u r m ă ai dat lovitura cea m a r e — Ştefan

Salvatore! Şi ce intrare dramat ică v-aţi făcut! C â n d ai

a p ă r u t în uşă cu el, am crezut că am o halucinaţie.

C u m ai facut-o?

Puţin stânjenită de exuberanţa ei şi de cămaşa de

noapte , o puse jos pe M a r g a r e t şi se duse repede în

bucătăr ie .

M ă t u ş a J u d i t h veni d u p ă ea. Deşi avea cearcăne

negre sub ochi, zâmbea.

— Pari foarte binedispusă în d imineaţa asta.

— O h , chiar sunt.

Elena o îmbrăţişa din nou, ca p e n t r u a-şi cere ier

tare p e n t r u cearcăne.

— Ştii că trebuie să m e r g e m la şerif să discutăm

despre Tyler.

— D a . Elena scoase nişte suc din frigider şi îşi

t u r n ă un p a h a r . D a r p o t să mă duc mai întâi p â n ă la

Vickie Bennett? Ştiu că t rebuie să fie tare necăjită,

mai ales că se p a r e că n imeni nu o crede.

— Tu o crezi, Elena?

— D a , spuse ea încet. O cred. Şi, m ă t u ş ă J u d i t h ,

adăugă ea, luând o hotărâre , şi mie mi s-a în tâmplat

ceva în biserică. Mi s-a p ă r u t că . . .

— Elena! Bonnie şi M e r e d i t h au venit să te vadă,

se auzi vocea lui R o b e r t din vestibul.

încrederea în sine a Elenei dispăru.

— O h . . . trimite-le aici, strigă Elena şi luă o

înghiţitură de suc de portocale. O să-ţi povestesc mai

târziu, îi promise mătuşii J u d i t h , în v reme ce se au

zeau paşi apropiindu-se de bucătăr ie .


— Vickie, scumpo, au venit nişte fete de la şcoală

să te vadă. Să nu staţi p r e a mul t , a d ă u g ă ea către

Elena, deschizând uşa.

— N-o să stăm, promise Elena.

I n t r ă într-un dormi tor drăguţ, în alb şi albastru,

cu celelalte fete în u r m a ei. Vickie stătea întinsă pe

pat, sprijinită pe p e r n e , cu o pilotă bleu trasă p â n ă

sub bărb ie . F a ţ a ei era a lbă ca h â r t i a şi ochii cu

pleoape grele priveau ţ intă înainte.

— Aşa ară ta şi aseară, şopti Bonnie.

Elena se apropie de pat .

— Vickie, ^puse ea încet.

Vickie cont inua să privească înainte, d a r Elenei i

se p ă r u că respiraţia ei se accelerează uşor.

— Vickie, mă auzi? Sunt Elena Gilbert.

Se uită la Bonnie şi Mered i th , neştiind ce să facă.

— Se p a r e că i-au d a t nişte c a l m a n t e , spuse

Meredi th .

D a r d o a m n a Bennett n u pomenise nimic d e me

dicamente, încruntată , Elena se întoarse din nou spre

fata care nu avea nici o reacţie.

— Vickie, sunt eu, Elena. V o i a m d o a r să vorbesc

cu tine despre ce s-a în tâmplat aseară. V r e a u să ştii

că eu cred tot ce spui tu că s-a î n t â m p l a t . E l e n a

ignoră privirea a tentă a lui M e r e d i t h şi cont inuă: Şi

voiam să te î n t r e b . . .

— N - a m făcut-o eu. A a p ă r u t el, a semenea cava

leriei în filmele alea vechi.

— Ca să-ţi apere o n o a r e a , spuse Bonnie . Ce-ar

p u t e a fi mai palpitant?

— C r e d că-mi vin în minte câteva chestii, spuse

Meredi th. D a r poate că şi pe-asta le-a rezolvat Elena.

— O să vă povestesc totul, spuse Elena, dându-le

drumul şi făcând un pas în spate. D a r mai întâi, veniţi

cu mine acasă la Vickie? Vreau să vorbesc cu ea.

— De fapt, poţi să vorbeşti cu noi în t imp ce te îm

braci, şi pe d r u m , şi în t imp ce te speli pe dinţi, spuse

Bonnie cu h o t ă r â r e . Şi dacă laşi deopar te orice deta

liu, cât de mic, o să ai de-a face cu Inchiziţia spaniolă.

— Ştii, spuse Meredi th ştrengăreşte, p â n ă la u r m ă

eforturile domnului T a n n e r au fost răsplătite. Bonnie

ştie a c u m că Inchiziţia spaniolă nu e o formaţie rock.

Elena r â d e a pl ină de exuberanţă în t imp ce urcau

scările.

D o a m n a Bennet t p ă r e a pa l idă ş i obosită, d a r le

invită să intre.

— Vickie se odihneşte; doctorul a spus să stea în

pat , explică ea cu un zâmbet t remurător .

Elena, Bonnie şi M e r e d i t h se înghesuiră în vesti

bulul strâmt.

D o a m n a Bennett bătu uşor în uşa camerei lui Vickie.


— N u !

Un ţ ipăt ascuţit, disperat, ţâşni din gâtul lui

Vickie. T r u p u l care p â n ă a tunci fusese la fel de

nemişcat ca o statuie de ceară începu brusc să se agite

violent. Părul castaniu-deschis al lui Vickie îi biciuia

obrajii pe c â n d ea îşi smucea capul înainte şi înapoi

şi mâinile ei bă teau aerul cu mişcări spasmodice.

— N u ! N u ! ţ ipa ea.

— Fă ceva! icni Bonnie. D o a m n ă Bennett ! D o a m

nă Bennett !

Elena şi M e r e d i t h încercau să o ţ ină pe Vickie pe

p a t şi ea se lupta cu ele. Ţipetele continuară, ascuţite.

Apoi deodată m a m a lui Vickie era lângă ele, încer

când să o ţ ină, împingându-le pe fete deopar te .

— Ce i-aţi făcut? strigă ea.

Vickie se agăţa de m a m a ei, î n c e p â n d să se

liniştească, dar apoi ochii cu pleoape grele o văzură

pe Elena peste u m ă r u l d o a m n e i Bennett .

— Şi tu eşti în asta! Eşti rea ! ţ ipă ea isteric la

Elena. Pleacă de lângă mine !

Elena era uluită.

— Vickie! Am venit d o a r să te î n t r e b . . .

— C r e d că ar fi b ine să pleci a c u m . Lasă-ne în

pace, spuse d o a m n a Bennett, strângându-şi fiica pro

tector. Nu vezi ce-i faci?

Intr-o tăcere uluită, Elena ieşi din c a m e r ă . Bon

nie şi M e r e d i t h o u r m a r ă .

Trezirea * 161

— T r e b u i e să fie m e d i c a m e n t e l e , spuse Bonnie

când ajunseră în stradă. Bătea câmpii .

— Şi mâini le ei, îi spuse M e r e d i t h Elenei. C â n d

am încercat să o liniştim, am apucat-o de o m â n ă .

Era rece ca gheaţa.

Elena clătină din cap, nedumer i tă . Nimic nu avea

noimă, d a r nu voia ca asta să-i strice ziua. Nu voia.

Disperată, căută în minte ceva care să şteargă expe

rienţa avută, care să-i îngăduie să-şi păstreze starea

de fericire.

— Ştiu, spuse ea. Pensiunea.

— Ce?

— I-am spus lui Ştefan să mă sune azi, dar ce-ar

fi să m e r g e m noi în schimb p â n ă la pensiune? Nu e

departe de aici.

— D o a r vreo douăzeci de m i n u t e de mers pe jos,

spuse Bonnie. Se lumină la faţă. M ă c a r am p u t e a în

sfârşit să-i vedem camera .

— De fapt, spuse Elena, mă g â n d e a m că voi d o u ă

aţi p u t e a aştepta jos. Eei, o să-1 văd d o a r câteva mi

nute, a d ă u g ă ea apărându-se, c â n d le văzu privirea.

Poate că era ciudat, d a r nu voia încă să-1 î m p a r t ă

pe Ştefan cu prietenele ei. E r a atât de n o u p e n t r u ea,

încât p ă r e a a p r o a p e un secret.

Bătură în uşa lucioasă de stejar şi d o a m n a Flowers

le deschise. E r a o femeie m ă r u n ţ i c ă şi zbârci tă, cu

nişte ochi negri surpr inzător de strălucitori.


abia l u m i n a t ă din capătul treptelor, avu sentimentul

că intrase într-o cu totul altă lume.

Bătu la uşă timid.

— Ştefan?

N u a u z e a nici u n sunet d i n ă u n t r u , d a r d e o d a t ă

uşa se deschise. T o a t ă l u m e a a r a t ă pal idă şi obosită

astăzi, îşi spuse Elena, şi în clipa u r m ă t o a r e era în

braţele lui.

Braţele acelea se strânseră convulsiv în j u r u l ei.

— Elena. O h , E l e n a . . .

Apoi el se trase înapoi. E r a exact aşa c u m fusese şi

în seara prececlentă; Elena simţea abisul care se căsca

între ei. V ă z u privirea rece, distantă, care a p ă r e a în

ochii lui.

— N u , spuse ea, fără să-şi dea seama că vorbeşte

cu glas tare . N-o să te las.

Şi îi trase gura către a ei.

Pent ru o clipă nu veni nici un răspuns, apoi el se

c u t r e m u r ă şi sărutul lui deveni arzător . Degetele lui

se împlet iră în păru l ei şi universul dispăru în juru l

Elenei. Nu m a i exista nimic în afară de Ştefan, şi de

braţele lui care o strângeau, şi de focul buzelor lui pe

gura ei.

C â t e v a m i n u t e m a i târziu — sau câteva secole —

se desprinseră din îmbrăţişare, şi a m â n d o i t r e m u r a u .

D a r r ă m a s e r ă privindu-se în ochi, ş i Elena văzu că

— Tu trebuie să fii Elena, spuse ea. V - a m văzut

pe tine şi Ştefan ieşind aseară, şi c â n d s-a întors mi-a

spus c u m te c h e a m ă .

— Ne-aţ i văzut? î n t r e b ă Elena, u imită . Eu nu

v-am văzut.

— N u , nu m-ai văzut, spuse d o a m n a Flowers şi

chicoti. Ce d r ă g u ţ ă eşti, d r a g a m e a . O fată foarte

drăguţă.

Şi o mângâie pe obraz.

— A ă ă . . . mul ţumesc, spuse Elena stânjenită.

Nu-i plăcea felul în care o fixau ochii aceia ca de

pasăre. Se uită pe lângă d o a m n a Flowers la scări.

— E acasă Ştefan?

— T r e b u i e să fie, dacă nu şi-a luat zborul de pe

acoperiş! spuse d o a m n a Flowers şi chicoti din nou.

Elena râse politicos.

— Noi r ă m â n e m aici cu d o a m n a Flowers, îi spuse

M e r e d i t h Elenei, în t imp ce Bonnie îşi d ă d e a ochii

peste cap cu un aer de mart ir .

Ascunzându-şi zâmbetul, Elena încuviinţă din cap

şi urcă scările.

Ce casă veche şi ciudată, se gândi din n o u în t imp

ce găsea al doilea şir de trepte ce p o r n e a u din c a m e r a

de la etaj. Vocile de jos se auzeau nedesluşit de aici,

şi c â n d începu să urce treptele vocile d i s p ă r u r ă cu

totul. E r a învăluită în tăcere, şi c â n d ajunse la uşa


Părea că loveşte cu pantoful în balustradă.

Ştefan oftă.

— C r e d că ar t rebui să mă duc să văd ce vrea.

Se desprinse de ea, cu chipul lipsit de expresie.

R ă m a s ă s ingură, Elena îşi încrucişa braţe le pe

piept şi se înfiora. E r a atât de frig aici. Ar trebui să

aibă un foc, îşi spuse, rotindu-şi alene privirea pr in

c a m e r ă ş i oprindu-şi-o pe c o m o d a de m a h o n pe care

o cercetase cu o seară în u r m ă .

Caseta.

Se uită la uşa închisă. D a c ă Ştefan se întorcea şi o

p r i n d e a . . . C h i a r nu trebuia să o facă — dar deja se

îndrepta către c o m o d ă .

Gândeş te- te la nevasta lui Barbă-Albastră, îşi

spuse. Pe ea, curiozitatea a omorât-o. D a r degetele ei

erau deja pe capacul de metal . Cu in ima bătându-i

nebuneşte, îl ridică.

In l u m i n a slabă din încăpere, caseta p ă r u la în

ceput goală, şi Elena râse nervos. La ce se aşteptase?

La scrisori de dragoste de la Caroline? La un p u m n a l

plin de sânge?

Apoi văzu fâşia subţire de mătase, împătur i tă cu

grijă într-un colţ al casetei. O scoase şi şi-o trecu prin

tre degete. E r a pangl ica de culoarea caisei pe care o

pierduse în a d o u a zi de şcoală.

pupilele lui Ştefan erau p r e a di latate chiar şi în

lumina slabă din încăpere, şi că nu era decât o b a n d ă

subţire de verde în j u r u l pupi le lor negre . P ă r e a

ameţit , iar gura lui — gura aceea m i n u n a t ă ! — era

umflată.

— C r e d , spuse el, şi ea sesiză felul în care îşi stă

p â n e a vocea, că ar t rebui să avem grijă c â n d fa

cem asta.

Elena încuviinţă, la fel de ameţită. Nu în public, îşi

spuse. Şi nu c â n d Bonnie şi Meredi th aşteptau jos. Şi

nu când erau absolut singuri, d o a r dacă n u . . .

— D a r poţi să mă ţii în braţe, spuse ea.

Ce c iudat că d u p ă t o a t ă acea pas iune se p u t e a

simţi în siguranţă, atât de liniştită, în braţele lui.

— Te iubesc, şopti ea în lâna aspră a puloverului

lui.

II simţi c u m se înfioară.

— Elena, spuse el din nou, şi era un sunet aproape

disperat.

Ea înălţă capul.

— Ce-i rău în asta? Ce poate fi rău în asta, Şte

fan? Tu nu mă iubeşti?

— E u . . .

Se uită la ea neajutorat . . . şi apoi auziră slab vocea

d o a m n e i Flowers strigând din josul scărilor.

— Băiete! Băiete! Ştefan!

10

7 octombrie, pe la 8 a.m.

ragă Jurnalule,

Scriu asta în timpul orei de trigonometrie,

şi sper ca doamna Halpern să nu mă vadă.

N-am avut timp să scriu aseară, deşi am vrut. Ieri

a fost o zi nebună, amestecată, la fel ca seara balului.

Stând aici la şcoală în această dimineaţă, am aproape

impresia că tot ce s-a întâmplat în weekendul acesta a

fost doar un vis. Lucrurile proaste au fost atât de

proaste, dar lucrurile bune au fost foarte, foarte bune.

N-am de gând să depun plângere împotriva lui

Tyler. Oricum a fost suspendat de la cursuri şi dat afară

din echipa de fotbal. La fel şi Dick, pentru că s-a

îmbătat la bal. Nimeni nu o spune, dar cred că multă


lume consideră că el e de vină pentru ce i s-a întâmplat

lui Vickie. Sora lui Bonnie l-a văzut pe Tyler la spital

ieri şi a spus că avea amândoi ochii învineţiţi şi toată

faţa vânătă. Nu pot să nu mă gândesc cu îngrijorare la

ce o să se întâmple când el şi Dick se vor întoarce la

şcoală. Acum au mai mult ca niciodată un motiv să-l

urască pe Ştefan.

Şi pentru că am ajuns la Ştefan... Când m-am tre

zit azi-dimineaţă, am intrat în panică şi mi-am spus:

„Şi dacă nimic din toate astea nu e adevărat? Şi dacă

nu s-a întâmplat niciodată, sau poate el s-a răzgân

dit?" Iar mătuşa Judith a fost îngrijorată la micul

dejun pentru că din nou nu am putut înghiţi nimic. Dar

pe urmă m-am dus la şcoală şi l-am văzut pe coridor

lângă secretariat, şi ne-am uitat unul la altul, şi atunci

am ştiut. Chiar înainte să se întoarcă să plece, a zâm

bit, într-un fel tainic. Şi am înţeles şi asta, şi avea

dreptate, era mai bine să nu ne apropiem într-un loc

public, asta dacă nu voiam să creăm senzaţie printre

secretare.

Da, cu siguranţă suntem împreună. Acum nu mai

trebuie decât să găsesc o modalitate sâ-i explic asta lui

Jean-Claude. Ha ha.

Ceea ce nu înţeleg e de ce Ştefan nu se bucură la fel

de mult ca şi mine. Când suntem împreună, pot să simt

ceea ce simte el, şi ştiu cât de mult mă vrea, cât de mult

Trezirea • 169

mă iubeşte. Simt în el o foame aproape disperată atunci

când mă sărută, ca şi cum ar vrea să-mi smulgă sufle

tul din trup. Ca o gaură neagră care

Tot 7 octombrie, pe la 2 p.m.

Ei, aici e o întrerupere, pentru că d o a m n a Hal-

p e r n m-a prins. Chiar a început să citească cu voce

tare ceea ce scrisesem, dar pe urmă cred că subiectul

i-a aburit ochelarii şi s-a oprit. Nu a fost deloc amu

zată. Oricum, sunt prea fericită ca să-mi pese de

chestii minore, cum ar fi o corigentă la trigonometrie.

Ştefan şi cum mine am mâncat la prânz împreună,

sau cel puţin ne-am dus şi ne-am aşezat într-un colţ cu

prânzul meu. El nici nu s-a obosit să-şi aducă ceva de

mâncare şi, bineînţeles, până la urma nici eu n-am mân

cat. Nu ne-am atins prea mult — nu, n-am Jăcut-o —

dar am vorbit şi ne-am privit mult. Voiam să-l ating.

Mai mult decât pe orice alt băiat pe care îl cunoşteam.

Şi ştiu că şi el vrea, dar se înfrânează.

Asta e ce nu înţeleg, de ce luptă aşa, de ce îşi

înăbuşă dorinţa, de ce se înfrânează. Ieri în camera lui

am găsit o dovadă clară că mă urmărea încă de la

început. Ţi-aduci aminte că ţi-am spus cum în a doua

zi de şcoală am fost cu Bonnie şi Meredith în cimitir?

Ei bine, ieri am găsit în camera lui Ştefan panglica de

culoarea caisei pe care o purtam în acea zi- Mi-aduc


aminte că mi-a căzut din mână în timp ce alergam, şi

probabil că el a găsit-o şi a păstrat-o. Mu i-am spus că

ştiu, pentru că e clar că vrea să păstreze secretul, dar

asta dovedeşte — nu-i aşa? — că ţine la mine.

Şi să ştii că mai există cineva care nu e de loc

amuzată. Caroline. Se pare că în fiecare zi la prânz

îl târâse în laboratorul foto, şi când astăzi el n-a

apărut, Caroline a pornit să-l caute, până când ne-a

găsit. Bietul Ştefan, uitase cu totul de ea, şi chiar şi el

a fost şocat cum de putuse uita. După ce ea a plecat —

şi, aş putea adăuga, cu faţa într-o nuanţă destul de

nesănătoasă de verde — Ştefan mi-a povestit cum se

ţinuse, scai de el din prima săptămână de şcoală. îi

spusese că observase că el nu prea mânca la prânz şi

nici ea nu mânca pentru că era la regim, aşa că ce-ar

fi să se ducă amândoi într-un loc plăcut şi să se rela

xeze? M-a spus nimic rău despre ea (ceea ce cred că e

felul în care consideră el că ar trebui să se poarte,

adică un gentleman nu face aşa ceva), dar a spus că nu

era absolut nimic între ei. Iar pentru Caroline, cred că

a fost mai rău să vadă că uitase de ea decât dacă arfi

lovit-o cu pietre.

Mă întreb totuşi de ce Ştefan nu mănâncă la prânz.

E ciudat pentru un tip care joacăfotbal.

O-o. Domnul Tanner tocmai a trecut pe lângă

mine şi mi-am trântit la timp caietul de notiţe peste

Trezirea • 171

jurnal. Bonnie chicoteşte în spatele cărţii de istorie,

văd cum i se scutură umerii. Iar Ştefan, care stă în

faţa mea, pare atât de tensionat de parcă în clipa

următoare o să sară din bancă. Matt îmi aruncă pri

virea aia care spune „ai înnebunit", iar Caroline mă

priveşte furioasă. Eu am un aer foarte, foarte nevino

vat, şi scriu cu ochii aţintiţi înainte la Tanner. Aşa

că dacă ce scriu e puţin tremurat şi dezlânat, o să

înţelegi de ce.

în ultima lună n-am fost eu însămi. M-am putut să

gândesc limpede şi să mă concentrez prea mult la

altceva în afară de Ştefan. Sunt atâtea lucruri pe care

trebuia să le fac şi nu le-am făcut, încât mă sperii. Ar

trebui să mă ocup de decoraţiunile pentru Casa Bân

tuită, şi n-am făcut absolut nimic. Acum mai am

exact trei săptămâni şi jumătate să rezolv totul — şi tot

ce vreau e să fiu cu Ştefan.

Aş putea să ies din comitet. Dar asta ar însemna că

le las pe Bonnie şi Meredith să se descurce singure.

Şi-mi tot aduc aminte de ce mi-a zis Matt când l-am

rugat să-l aducă pe Ştefan la bal: „ Tu vrei ca toţi şi

toate să se învârtă în jurul Elenei Gilbert."

Dar nu e adevărat. Sau cel puţin, dacă aşa a fost în

trecut, nu vreau să mai fie adevărat de-acum înainte.

Vreau... oh, asta o să sune total stupid, dar vreau săfiu

demnă de Ştefan. Ştiu că el nu i-ar lăsa baltă pe băieţii


din echipă doar pentru că aşa ar avea chef. Vreau săfie

mândru de mine.

Vreau să mă iubească la fel de mult cât îl iubesc şi eu.

— Grăbeşte-te, strigă Bonnie din uşa sălii de gimnastică.

Lângă ea, administratorul liceului, d o m n u l Shelby,

aştepta.

E lena a r u n c ă o ul t imă privire lungă către silue

tele îndepărtate de pe terenul de fotbal, apoi traversă

fără tragere de i n i m ă z o n a asfaltată şi se apropie de

Bonnie .

— V o i a m d o a r să-i spun lui Ştefan u n d e mă duc,

spuse ea.

C h i a r şi d u p ă o s ă p t ă m â n ă cu Ştefan, tot mai era

e m o ţ i o n a t ă d o a r c â n d î i rostea n u m e l e . în fiecare

seară din această s ă p t ă m â n ă , el venise la ea acasă,

a p ă r â n d la uşă la v r e m e a apusului, cu mâinile în bu

zunare, cu j a c h e t a lui cu gulerul ridicat. De obicei se

p l imbau în lumina amurgului sau stăteau pe v e r a n d ă

şi vorbeau. Deşi nu discutaseră n imic despre asta,

Elena ştia că era felul în care Ştefan se asigura că nu

erau singuri, într-un loc retras. De la noaptea balului,

el avusese grijă să fie m e r e u aşa. Să-i apere onoarea ,

îşi spuse Elena cu un z â m b e t s t r â m b , d a r şi cu o

strângere de inimă, pentru că în adâncul inimii ei ştia

că era vorba de mai mult .

Trezirea * 173

— Poate să trăiască şi fără tine o seară, spuse Bon

nie fără nici un pic de înţelegere. D a c ă te duci să

vorbeşti cu el n-o să mai pleci de acolo, şi eu tare aş

vrea să ajung acasă la t imp p e n t r u cină.

— B u n ă , d o m n u l e Shelby, î i spuse E l e n a a d m i

nistratorului, care aştepta răbdător .

Spre surpr inderea ei, el îi făcu cu ochiul cu un aer

solemn.

— U n d e e Meredi th? adăugă Elena.

— Aici, se auzi o voce în spatele ei şi M e r e d i t h

a p ă r u cu o cutie de car ton cu dosare şi carneţele de

note în braţe . Ara luat toate lucrurile din dulapul tău.

— Astea sunteţ i toate? î n t r e b ă d o m n u l Shelby.

Bun, a c u m , fetelor, ţineţi uşa închisă şi încuiată, da?

Aşa n imeni nu p o a t e să intre.

Bonnie, care tocmai păşea înăuntru, se opri .

— Sunteţ i sigur că nu e n i m e n i î n ă u n t r u deja?

întrebă ea p r u d e n t ă .

Elena î i d ă d u un ghiont în spate.

— Grăbeşte-te, o imită ea răutăcioasă. V r e a u să

ajung acasă la t imp p e n t r u cină.

— Nu e absolut n imeni î n ă u n t r u , spuse d o m n u l

Shelby, mustăc ind. D a r voi, fetelor, să strigaţi dacă

vreţi ceva. Eu sunt pe aici.

U ş a se t r â n t i în u r m a lor cu un sunet c iudat de

ferm.


— M u n c ă , spuse M e r e d i t h r e s e m n a t ă , şi puse

cutia jos.

E lena încuviinţă din cap şi începu să măsoare cu

privirile î n c ă p e r e a m a r e şi goală. în fiecare an, de

Hal loween, Consiliul elevilor organiza o Casă Bân

tuită p e n t r u a a d u n a fonduri. Elena fusese în comi

tetul de d e c o r a r e în ultimii doi ani , î m p r e u n ă cu

Bonnie şi Meredith, dar era cu totul altfel acum, când

era preşedintă . T r e b u i a să ia decizii care aveau să

afecteze pe toată lumea, ş i nici m ă c a r nu se p u t e a

baza pe ceea ce fusese făcut în anii trecuţi.

Casa Bântui tă era de obicei instalată într-o maga

zie din depozitul de cherestea, d a r în u r m a ultimelor

evenimente şi a sentimentului de nesiguranţă tot mai

m a r e din oraş, se hotărâse că sala de sport a şcolii era

m a i sigură. Pent ru Elena, asta î n s e m n a regândi rea

întregului aspect interior, ş i e rau m a i p u ţ i n de trei

săptămâni p â n ă la Hal loween.

— De fapt, e destul de s traniu aici, spuse încet

Meredi th .

Şi chiar era tulburătoare prezenţa lor în sala mare ,

cu uşa închisă, îşi spuse Elena. Şi, fără să vrea, îşi co

borî vocea.

— H a i să o m ă s u r ă m mai întâi, spuse.

S t răbătură încăperea, şi paşii lor sunară cu ecou.

Trezirea * 175

— Bun, spuse Elena d u p ă ce t e r m i n a r ă . Să tre

cem la t reabă.

î n c e r c ă să-şi î n d e p ă r t e z e senzaţia de nelinişte,

spunându-şi că era ridicol să se s imtă t u l b u r a t ă în

sala de sport a şcolii, cu Bonnie şi M e r e d i t h lângă ea

şi cu o întreagă echipă de fotbal antrenându-se la nici

două sute de metr i depăr tare .

Cele trei fete se aşezară în g r a d e n e cu pixuri şi

carneţele de noti ţe în m â n ă . Elena şi M e r e d i t h se

uitară peste schiţele din anii precedenţ i , în t imp ce

Bonnie îşi ronţă ia capătul pixului şi se uita î n j u r gân

ditoare.

— Aşa deci, asta e sala de sport, spuse M e r e d i t h ,

schiţând repede în carneţelul ei. Şi pe aici or să intre

oameni i . L a capătu l ăsta a m p u t e a p u n e C o r p u l

însângera t . . . Apropo, cine o să fie anul ăsta C o r p u l

însângerat?

— C r e d că ant renoru l L y m a n . S-a descurcat gro

zav anul t recut, şi îi ţ ine pe băieţii de la fotbal sub

control. Elena ară tă către schiţa lor. Bun, o să avem

aici un perete despărţ i tor şi o să facem C a m e r a M e

dievală de T o r t u r ă . C â n d or să iasă din ea or să intre

direct în C a m e r a Morţ i lor Vii . . .

— C r e d că ar t rebui să avem şi druizi, spuse

d e o d a t ă Bonnie .


— Ce să avem? întrebă Elena, şi apoi, când Bonnie

se pregătea să strige „druuu-vzi", flutură o m â n ă pentru

a o opri. Bine, bine, mi-aduc aminte. D a r de ce?

— P e n t r u că ei sunt cei care au inventat Hal lo-

weenul. Pe b u n e . La început a fost u n a din zilele lor

sfinte, c â n d făceau focuri şi şi a r u n c a u în ele napi cu

chipur i săpate în ei p e n t r u a ţine d e p a r t e spiritele

rele. Druizii c redeau că era ziua c â n d grani ţa între

vii şi morţ i era cea mai subţire. Şi erau înfricoşători,

Elena. Făceau sacrificii omeneşti . Şi noi l-am p u t e a

sacrifica pe ant renoru l L y m a n .

— De fapt, nici nu e o idee proastă, spuse M e r e -

dith. T r u p u l însângerat ar putea fi sacrificat. Ştiţi voi,

pe un altar, cu un cuţit şi o baltă de sânge lângă el. Şi

pe u r m ă , c â n d te apropi i de el, se ridică deodată .

— Şi te face să m o r i de inimă, spuse Elena, dar

t rebuia să recunoască totuşi că era o idee b u n ă , cu

adevărat înfricoşătoare.

I se făcea r ă u d o a r c â n d se g â n d e a la ea. T o t sân

gele ă la . . . d a r de fapt era d o a r sirop.

Şi celelalte fete rămăseseră tăcute. D i n vestiarul

băieţilor de alături, auzeau zgomotul apei care curgea,

şi uşile dulapurilor metalice trântindu-se, şi voci ne

clare strigând.

— S-a terminat antrenamentul , m u r m u r ă Bonnie.

C r e d că s-a întunecat afară.

Trezirea • 177

— D a , şi Eroul Nostru face duş, spuse Mered i th ,

ridicând o sprânceană către Elena. Vrei să tragi cu

ochiul?

— Aş vrea eu, spuse Elena, g lumind d o a r pe

jumătate.

C u m v a , într-un fel nedesluşit, atmosfera din

încăpere se întunecase. C h i a r în clipa în care îşi do

rise să-l p o a t ă vedea pe Ştefan, să fie cu el.

— Aţi m a i auzit ceva despre Vickie Bennett? în

trebă ea dintr-odată.

— Ei, spuse Bonnie d u p ă o clipă, am auzit că

părinţii ei î i căutau un psihiatru.

— Un psihiatru? De ce?

— P ă i . . . cred că sunt convinşi că lucrurile alea pe

care le spunea ea erau un fel de halucinaţie, sau ceva

de genul ăsta. Şi am auzit că are nişte c o ş m a r u r i

groaznice.

— O h , făcu Elena.

Z g o m o t e l e din vestiarul băieţ i lor se stingeau, şi

auziră o uşă de afară t rânt indu-se . Halucinaţ i i , îşi

spuse, halucinaţi i şi coşmaruri . D i n t r - u n motiv oare

care, îşi aduse d e o d a t ă aminte de acea noapte din ci

mitir, acea n o a p t e c â n d Bonnie le făcuse pe toate să

o ia la fugă, depar te de ceva ce nici u n a dintre ele nu

putea să vadă.

— M a i bine ne-am întoarce la treburile noastre,

spuse M e r e d i t h .


— Nu p u t e m să t e r m i n ă m asta m â i n e ? î n t r e b ă

Bonnie p e u n t o n plângăreţ .

— M â i n e e sâmbătă , răspunse Elena. Şi t rebuia

să facem asta s ă p t ă m â n a trecută.

— Mă d u c d u p ă Shelby, spuse din n o u M e r e d i t h .

H a i d e , Bonnie, v ino cu m i n e .

— Am p u t e a m e r g e t o a t e . . . , î n c e p u Elena, d a r

M e r e d i t h o întrerupse.

— D a c ă p lecăm toate şi nu-1 găsim, nu m a i p u t e m

intra aici. H a i d e , Bonnie, e d o a r în şcoală.

— D a r e întuneric acolo.

— E peste tot întuneric; e n o a p t e . H a i d e odată; în

d o u ă s u n t e m în s iguranţă. O trase pe Bonnie, reti

centă, către uşă. Elena, nu deschide uşa n i m ă n u i .

— De p a r c ă m a i t r e b u i a să-mi spui, zise Elena,

deschizându-le uşa ş i u r m ă r i n d u - l e câţiva paşi pe

coridor.

C â n d d i spărură în întuneric, in t ră la loc în sală şi

închise uşa.

Ei, asta e r a o a d e v ă r a t ă belea, c u m obişnuia să

spună m a m a ei. Elena se apropie de cutia de car ton

cu care venise Meredi th şi începu să bage înapoi în ea

dosarele şi carneţelele scoase. In lumina pală le vedea

d o a r ca pe nişte conturur i vagi. Nu se auzea nici un

sunet, cu excepţia propriei respiraţii şi a zgomotelor

Elena se scutură din reveriile ei şi încuviinţă din cap.

— Am p u t e a . . . am p u t e a să avem un cimitir,

spuse Bonnie nesigură, ca şi c u m ar fi citit gândurile

Elenei. In Casa Bântuită, adică.

— Nu, spuse Elena tăios. N u , o să ne m u l ţ u m i m

d o a r cu ceea ce avem, a d ă u g ă ea cu o voce m a i

ca lmă şi se aplecă peste carneţelul ei de notiţe.

D i n n o u nu se m a i auzi nimic, d o a r sunetul pixu

rilor pe hârt ie şi foşnetul paginilor întoarse.

— Bun, spuse în cele din u r m ă Elena. A c u m mai

avem d o a r de m ă s u r a t u n d e p u n e m pereţ i i des

părţitori . Cineva trebuie să m e a r g ă în spatele grade-

nelor . . . Ei, ce se-ntâmplă?

Luminile din sala de sport începuseră să pâlpâie

şi scăzuseră în intensitate.

— O h , nu, spuse M e r e d i t h exasperată.

Luminile pâ lpâi ră din nou, se stinseră şi se aprin

seră iar, foarte slabe.

— Nu reuşesc să citesc nimic, spuse Elena, uitân-

du-se lung la ceea ce p ă r e a să fie o foaie albă şi goală

de hârtie.

Ridică privirea către Bonnie şi M e r e d i t h şi văzu

d o u ă pete albe în loc de chipuri .

— Ceva s-a în tâmplat probabi l cu generatorul de

urgenţă, spuse Meredi th . Mă d u c să-1 caut pe dom

nul Shelby.


pe care le făcea ea. E r a s ingură în c a m e r a uriaşă,

cufundată în obscuri tate . . .

Cineva o privea.

Nu-şi dădea seama c u m de ştia, d a r era convinsă

de asta. Cineva era în spatele ei în sala m a r e de sport,

privind-o. Ochi în întuneric, spusese bătrânul . Şi Vickie

spusese acelaşi lucru. Iar a c u m ochii erau aţintiţi asu

p r a ei.

Se răsuci repede în spate, chinuindu-se să vadă în

u m b r ă , ţ inându-şi răsuflarea. E r a îngrozită că dacă

va scoate un sunet, lucrul acela din în tuner ic î i va

face rău. D a r nu vedea nimic, nu auzea nimic.

G r a d e n e l e erau es tompate, nişte conturur i a m e

n i n ţ ă t o a r e care se î n t i n d e a u în n e a n t . I a r capătu l

îndepăr ta t al sălii era p u r şi simplu o ceaţă cenuşie

fără nici o formă. O negură întunecată, îşi spuse, şi îşi

simţi fiecare muşchi din t rup încordat, în vreme ce

încerca disperată să a u d ă ceva. O h , D o a m n e , ce-a

fost sunetul acela ca o şoaptă uşoară? T r e b u i e să fie

d o a r imaginaţ ia ei . . . Te rog, D o a m n e , fă să fie d o a r

imaginaţia.

Dintr-odată, mintea i se limpezi. T r e b u i a să iasă

din locul acesta, acum. Aici era un pericol adevărat,

nu d o a r o fantezie a ei. Ceva se afla aici, ceva male

fic, ceva care voia să-i facă rău. Şi era singură.

Ceva se mişcă în semiîntunericul sălii.

Trezirea • 181

Ţipătu l i se opri în gât. Şi muşchii ei încremeni

seră, împietriţi de groază — şi de o forţă fără n u m e .

Neputincioasă, văzu c u m silueta din b e z n ă iese din

u m b r ă şi se î n d r e a p t ă către ea. E r a ca şi c u m însuşi

întunericul prinsese viaţă şi se închega în t imp ce ea

îl privea, c ă p ă t â n d o formă — o formă omenească,

îşi spuse Elena, forma unui b ă r b a t tânăr .

— î m i p a r e rău că te-am speriat.

Vocea era plăcută, cu un uşor accent pe care ea

nu î l p u t e a defini. Nu p ă r e a deloc să-i p a r ă rău.

U ş u r a r e a veni atât de brusc şi de total încât era

a p r o a p e dureroasă. Elena se relaxa şi îşi auzi oftatul

ieşind cu zgomot.

E r a d o a r un tânăr , p o a t e un fost elev sau un aju

tor a l d o m n u l u i Shelby. Un t â n ă r o a r e c a r e , care

z â m b e a uşor, ca şi c u m îl a m u z a să v a d ă că ea era

a p r o a p e leşinată de frică.

E i . . . poate nu chiar oarecare. E r a extraordinar de

arătos. F a ţ a lui era pal idă în lumina artificială slabă,

dar ea p u t e a vedea că trăsăturile î i e rau clar definite

ş i a p r o a p e perfecte sub c o a m a de p ă r negru bogat.

Pomeţ i i lui e r a u visul or icărui sculptor. Şi fusese

aproape invizibil p e n t r u că era îmbrăcat în negru din

cap p â n ă - n picioare: ghete m o i negre, jeanşi negri,

pulover negru şi j a c h e t ă de piele neagră.


C o n t i n u a să zâmbească uşor. U ş u r a r e a Elenei se

transformă în furie.

— C u m ai intrat? întrebă ea tăios. Şi ce cauţi aici?

N i m e n i nu trebuia să intre în sala de sport.

— Am intrat pe uşă, spuse el.

V o c e a lui e ra b l â n d ă , cultivată, d a r E l e n a mai

auzea în ea a m u z a m e n t u l şi asta o deconcerta .

— T o a t e uşile sunt încuiate, spuse ea hotărât , pe

un ton acuzator.

El ridică din sprâncene şi zâmbi .

— C h i a r sunt?

Pe Elena o s trăbătu un alt fior de t e a m ă , şi simţi

c u m i se ridică firişoarele de p ă r de pe ceafă.

— T r e b u i a u să fie, spuse ea, încercând să-şi facă

vocea cât mai rece.

— Eşti supărată, r e m a r c ă el pe un ton grav. Am

spus că-mi p a r e rău că te-am speriat.

— Nu m-ai speriat! se răsti ea. Se simţea caraghios

în faţa lui, ca un copil căruia cineva mult mai în vârstă

şi mai ştiutor îi făcea pe plac, şi asta o înfurie şi mai

mult. M-ai surprins doar, cont inuă ea. C e e a ce nici

nu e de mirare, d u p ă c u m te furişai în întuneric.

— Mul te lucruri interesante se pet rec în întune

r ic . . . uneori .

C o n t i n u a să-şi r â d ă de ea, Elena o vedea în ochii

lui. M a i făcuse un pas către ea, ş i a c u m Elena p u t e a

Trezirea • 183

vedea că ochii lui erau ciudaţi, a p r o a p e negri, dar cu

lumini stranii în ei. Ca şi c u m te-ai fi p u t u t uita în

adâncul lor, tot mai a d â n c , p â n ă c â n d cădeai în ei, şi

continuai să cazi în t runa .

îşi d ă d u s e a m a că se h o l b a la el. De ce nu

se-aprindea la loc lumina? Voia să iasă de aici. Se

trase înapoi, p u n â n d între ei capătul unui graden, şi

aşeză în cutie ultimele dosare. In seara asta putea uita

de treburi le ei. T o t ce voia a c u m era să plece.

D a r tăcerea care se pre lungea o făcea să se simtă

stânjenită. El stătea acolo, fără să se mişte, privind-o.

De ce nu spunea nimic?

— Ai venit să cauţi pe cineva?

Elena era supărată pe ea p e n t r u că vorbise pr ima.

El c o n t i n u a să o privească lung, cu ochii aceia

întunecaţ i aţintiţi a supra ei într-un fel care o făcea

să se s imtă tot m a i p u ţ i n în largul ei. înghiţ i nodul

din gât.

Cu ochii pe buzele ei, el m u r m u r ă :

— O h , da.

— Ce?

Elena uitase ce întrebase. Simţea c u m îi a rd obra

jii şi gâtul, c u m îi zvâcneşte sângele m a i tare . Se

simţea ameţi tă . D a c ă n-ar mai privi-o aşa . . .

— D a , am venit aici ca să caut pe cineva, repetă

el, la fel de încet ca înainte.


— A c u m o să plec, spuse. D a c ă voiai să cauţi pe

cineva, cred că ar t rebui să cauţi în altă par te .

El o pr ivea ciudat, cu o expresie pe care ea nu o

putea înţelege. E r a un amestec de enervare şi de res

pect înciudat — şi încă ceva. C e v a aprins şi sălbatic,

şi care o speria într-un fel diferit.

El aşteptă p â n ă ce m â n a ei se aşeză pe m â n e r u l

r o t u n d al uşii şi abia a tunci răspunse, iar vocea lui

era moale dar serioasă, fără nici o u r m ă de amuza

ment .

— Poate că am găsit-o deja. . . Elena.

C â n d ea se întoarse, nu mai văzu nimic în întu-

neric.

Apoi, dintr-un pas, se apropie de ea, şi a c u m între

ei nu se mai afla decât colţul unui scaun din graden.

E l e n a nu m a i p u t e a respira. El s tătea a tât de

a p r o a p e . Suficient de a p r o a p e p e n t r u a-1 atinge.

S imţea un p a r f u m uşor şi mirosul j a c h e t e i lui de

piele. I a r ochii lui cont inuau să fie aţintiţi în ai ei —

ea nu-şi p u t e a lua privirea de la ei. Nu m a i văzuse

nic iodată a s e m e n e a ochi, negri p r e c u m miezul

nopţii, cu pupilele dilatate ca ale unei pisici. î i um

plură privirea c â n d el se aplecă spre ea, lăsându-şi

capul către al ei. Ea îşi simţi ochii închizându-i-se pe

j u m ă t a t e , pierzându-şi c o n c e n t r a r e a . Simţi c u m

capul i se lasă pe spate, cum i se desfac uşor buzele. . .

N u ! îşi smuci capul într-o par te la t imp. Se simţea

ca şi c u m t o c m a i se trăsese înapoi de pe m a r g i n e a

unui abis. Ce fac? îşi spuse şocată. Aproape că l-am

lăsat să mă sărute. Un străin, total necunoscut , ci

neva pe care l-am întâlnit doar a c u m câteva minute .

D a r nu asta era cel m a i r ă u lucru. Căci în acele

câteva minute se întâmplase ceva incredibil. în acele

câteva minute uitase de Ştefan.

D a r a c u m imaginea lui îi u m p l u mintea, şi simţi

dorul de el ca pe o durere fizică în t rup. î l voia pe

Ştefan, voia braţele lui în j u r u l ei, voia să fie în sigu

r a n ţ ă lângă el.

înghiţi nodul din gât. Răsuflă a d â n c şi nările i se

dilatară. încercă să-şi păstreze vocea calmă şi demnă.

11

elena bâjbâi de-a lungul coridorului întunecat,

încercând să desluşească ce se afla în jurul ei.

Apoi totul se lumină brusc şi ea se trezi în

conjurată de şirul familiar de dulapur i metalice din

vestiar. Se simţi atât de uşurată încât a p r o a p e că

scoase un strigăt. Niciodată nu crezuse că o să fie vreo

dată atât de fericită doar să poată vedea. R ă m a s e câ

teva minute pe loc, uitându-se î n j u r recunoscătoare.

— Elena! Ce cauţi aici?

E r a u M e r e d i t h şi Bonnie, venind repede pe cori

dor către ea.

— Unde aţi fost? întrebă ea furioasă.

M e r e d i t h se s t râmbă.

— Nu-1 găseam pe Shelby. Şi c â n d l-am găsit în

sfârşit, d o r m e a . Vorbesc serios, a d ă u g ă ea, v ă z â n d

Trezirea • 187

privirea n e î n c r e z ă t o a r e a Elenei. D o r m e a . Şi pe

u r m ă n - a m reuşit să-1 trezim. Abia c â n d s-a aprins

lumina a deschis ochii. Pe u r m ă ne-am întors la tine.

D a r ce cauţi aici?

Elena ezită.

— M - a m săturat să aştept, spuse ea pe un ton cât

mai detaşat . O r i c u m , cred că am făcut suficientă

t reabă p e n t r u o zi.

— A c u m ne spui!? explodă Bonnie.

M e r e d i t h nu c o m e n t ă nimic, d a r î i a r u n c ă Elenei

o privire atentă, cercetătoare. Elena avu sentimentul

supărător că ochii aceia negri vedeau dincolo de apa

renţe.

T o t weekendul şi în cursul săptămânii u r m ă t o a r e ,

Elena lucră la p lanuri p e n t r u Casa Bântuită. Nicio

dată nu avea destul t imp ca să fie cu Ştefan, şi asta

era frustrant, dar şi mai frustrant era Ştefan însuşi. Ii

simţea dragostea pentru ea, dar simţea şi că el încerca

să lupte împotriva ei, cont inuând să evite să r ă m â n ă

singuri. Şi în multe feluri rămăsese un mister p e n t r u

ea, la fel ca şi atunci c â n d îl văzuse p r i m a oară.

El nu vorbea niciodată despre familia lui sau des

p r e viaţa de dinainte de a veni în Fell's C h u r c h , iar

d a c ă ea î i p u n e a vreo înt rebare, evita să r ă s p u n d ă .

O d a t ă î l în t rebase d a c ă î i e ra d o r de Italia, d a c ă


iasă afară. N u , Yangtze, r ă m â i în casă. Yangtze, n u !

Nu!

D a r era p r e a târziu. Yangtze scăpase şi se năpus

tea pr in curte spre mesteacănul solitar, u n d e începu

să latre ascuţit, cu capul în sus către ramuri , în vreme

ce colăceii de grăsime de pe spatele lui t r e m u r a u .

— O h , şi acum ce-a m a i văzut? spuse Bonnie ,

punându-şi mâinile la urechi .

— Arată ca o cioară, spuse Meredi th .

Elena încremeni . Făcu câţiva paşi către copac şi

se u i tă spre frunzele auri i . Şi iat-o acolo. Aceeaşi

cioară pe care o m a i văzuse de d o u ă ori p â n ă atunci.

Poate ch iar de trei ori, îşi spuse, amint indu-ş i de

forma în tunecată care trecuse pe deasupra stejarilor

din cimitir.

O privea, şi îşi simţea stomacul strângându-i-se de

teamă, iar mâini le îi deveniră brusc reci. C i o a r a se

holba la ea cu ochiul ei negru strălucitor, o privire

a p r o a p e omenească . Ochiu l acela. . . oare u n d e mai

văzuse ea un ochi asemănător?

Deodată, cele trei fete se traseră înapoi când cioara

scoase un croncănit răguşit şi bătu din aripi, ţâşnind

din copac în direcţia lor. Apoi, pe neaşteptate, coborî

în picaj asupra căţelului, care acum lătra isteric. Trecu

la câţiva centimetri de colţii tociţi ai lui Yangtze, după

regreta că venise aici. Şi pentru o clipă ochii i se lu

minaseră, şi verdele lor sclipise a semenea frunzelor

de stejar care se reflectă într-un pârâu. „ C u m aş putea

să regret, când tu eşti aici?" spusese, şi o sărutase

într-un fel care îi îndepărtase din minte orice nelinişte.

In acea clipă, Elena ştiuse ce înseamnă să fii pe de

plin fericit. Simţise şi bucuria lui, iar c â n d el se des

prinsese din îmbrăţişare îi văzuse chipul radiind, ca şi

cum soarele poposise pe el. „ O h , Elena" , şoptise el.

Aşa erau m o m e n t e l e plăcute. D a r în ult imul t imp

o sărutase din ce în ce mai rar, şi ea simţea c u m dis

tanţa dintre ei se m ă r e a .

In acea vineri, ea şi Meredith hotărâseră să r ă m â n ă

peste noapte acasă la Bonnie. Cerul era cenuşiu şi

ameninţa să reverse o burniţă m ă r u n t ă când ea şi M e

redith o porniră către casa familiei McCul lough. Era

neobişnuit de frig pentru j u m ă t a t e a lui octombrie, şi

copacii care mărgineau strada liniştită simţiseră deja

muşcătura vânturilor reci. Arţarii p ă r e a u nişte flăcări

purpurii, în vreme ce arborii ginkgo biloba erau de un

galben strălucitor.

Bonnie le î n t â m p i n ă în uşă cu:

— T o a t ă l u m e a a plecat! Avem casa în t reagă la

dispoziţia noas t ră p â n ă m â i n e după-masă, c â n d a i

mei se întorc de la Leesburg. Le invită î n ă u n t r u ,

c ă u t â n d să p r i n d ă pechinezul obez care încerca să


— Eu cred că o să fiu o vrăj itoare, spuse M e r e

dith gândi toare . T o t ce-mi trebuie e o rochie neagră

şi lungă. Şi tu, Elena?

Elena zâmbi şi spuse:

— Ei bine, ar trebui să fie un secret, d a r . . . M ă t u ş a

J u d i t h m-a lăsat să mă duc la o croitoreasă. Am găsit

într-una din cărţile pe care le-am folosit p e n t r u co

m u n i c a r e a m e a orală un desen cu o rochie din

Renaştere, şi am copiat-o. E din mătase veneţ iană,

albastru metalic, şi e absolut superbă.

— P a r e m i n u n a t ă , spuse Bonnie. Şi scumpă.

— E din banii mei, din cei lăsaţi de părinţ i . Sper

doar că o să-i p lacă lui Ştefan. E o surpriză p e n t r u

el, şi... ei, sper d o a r că o să-i placă.

— Şi Ştefan ce-o să poar te? Ajută şi el la C a s a

Bântuită? înt rebă Bonnie curioasă.

— Nu ştiu, spuse Elena d u p ă o clipă de tăcere. Nu

pare p r e a încânta t de toată povestea asta cu Hallo-

weenul.

— E greu să ţi-1 imaginezi înfăşurat în cearşafuri

rupte şi acoperi t cu sirop în chip de sânge, ca ceilalţi

băieţi, r e m a r c ă M e r e d i t h . El p a r e . . . ei, m a i presus

de aşa ceva.

— Ştiu! exclamă Bonnie. Ştiu exact ce ar p u t e a să

fie, şi p e n t r u asta nici n-ar t rebui să aibă un costum

special. Păi e străin, e palid la faţă şi are figura aia

care se înălţă din nou, zburând peste casă şi dispărând

în nucii din spatele ei.

Fetele r ă m ă s e s e r ă î n c r e m e n i t e de u imire . Apoi

Bonnie şi M e r e d i t h se ui tară u n a la alta şi tensiunea

dispăru într-un râs nervos.

— Pent ru o clipă am crezut că se repede la^noi,

spuse Bonnie, ducându-se la pechinezul înfuriat şi

târându-1 către casă, în t imp ce el cont inua să latre

ascuţit.

— Şi eu am crezut asta, spuse Elena încet.

Şi le u r m ă pe cele d o u ă pr ietene înăuntru, d a r nu

râse î m p r e u n ă cu ele.

D u p ă ce ea şi M e r e d i t h îşi duseră lucrurile în ca

merele lor de la etaj, seara căpătă un aspect plăcut,

reconfortant . E r a greu să r ă m â n ă tens ionată în li-

vingul înghesuit al lui Bonnie, lângă un foc vesel şi

cu o c a n ă de ciocolată fierbinte în m â n ă . C u r â n d ,

cele trei p r i e t e n e discutau planuri le finale p e n t r u

Casa Bântuită, şi Elena se relaxa.

— S u n t e m în formă b u n ă , spuse în cele din u r m ă

Meredi th . Dar , evident, am pierdut a tâ ta t imp plă-

n u i n d costumele celorlalţi, încât nici nu ne-am gân

dit la ale noastre.

— Pentru mine e simplu, spuse Bonnie. O să fiu o

preoteasă druidă, şi n-am nevoie decât de o c u n u n ă

din frunze de stejar în p ă r şi o r o b ă albă. M a r y şi cu

mine o p u t e m coase într-o singură noapte .


m e r e u î n c r u n t a t ă . . . Pune-i un frac şi o să ai un

C o n t e D r a c u l a perfect!

Elena zâmbi fără să vrea.

— Ei, o să-1 întreb, spuse.

— A p r o p o de Ştefan, spuse Mered i th , cu ochii ei

negri aţintiţi a supra Elenei, c u m m e r g lucrurile?

Elena oftă şi se uită în foc.

— E u . . . nu p r e a ştiu, spuse în cele din u r m ă ,

încet. Sunt unele zile c â n d totul este m i n u n a t , şi apoi

sunt alte zile c â n d . . .

M e r e d i t h şi Bonnie se priviră iute, şi apoi M e r e

dith spuse cu b lândeţe :

— Alte zile c â n d ce?

Elena ezită, nesigură. Apoi luă o h o t ă r â r e .

— Staţi o clipă, spuse ea şi se ridică şi u r c ă repede

scările. Se întoarse cu o cărticică îmbrăcată în catifea

albastră. Am scris ceva aici aseară, c â n d nu p u t e a m

să d o r m , spuse. Cuvinte le astea explică m a i bine

decât aş face-o eu.

Găsi pagina, trase aer a d â n c în piept şi începu:

17 octombrie

Dragă Jurnalule,

în seara asta mă simt groaznic. Şi trebuie să o spun

cuiva.

Trezirea • 193

Ceva e în neregulă cu mine şi Ştefan. E tristeţea asta

cumplită din sufletul lui la care eu nu pot să ajung, şi

care îl îndepărtează de mine. Nu ştiu ce să fac.

Nu suport gândul că l-aş putea pierde. Dar el e

foarte nefericit, şi are o supărare, şi dacă nu vrea să-mi

spună despre ce e vorba, dacă nu vrea să aibă atâta

încredere în mine, nu cred că există speranţă pentru

relaţia noastră.

Ieri, când mă ţinea în braţe, am simţit ceva neted şi

rotund pe sub cămaşa lui, ceva atârnat pe un lanţ. L-am

întrebat, în glumă, dacă era un dar de la Caroline. El

doar s-a crispat şi n-a mai vrut să vorbească. Brusc, l-am

simţit la o mie de mile depărtare, iar ochii lui... era atâta

durere în ochii lui încât am simţit că n-o pot suporta.

Elena se opri din citit şi îşi t recu în tăcere privirea

peste ultimele r â n d u r i scrise în j u r n a l . Simt că cineva

l-a rănit îngrozitor în trecut şi el n-a reuşit niciodată să treacă

peste această durere. Dar mai cred că există ceva de care i-e

frică, un secret pe care se teme că i-l voi afla. Dacă aş reuşi să

aflu ce este, i-aş putea dovedi că poate avea încredere în mine.

Că poate avea încredere în mine indiferent ce se întâmplă, pen

tru totdeauna.

— D a c ă aş şti . . . , şopti ea.

— D a c ă ai şti ce? înt rebă M e r e d i t h şi Elena ridică

surprinsă privirea.

194 .

— O h . . . d a c ă aş şti ce are să se întâmple, spuse

ea repede, închizându-şi jurnalul . V r e a u să spun că

dacă aş şti că în cele din u r m ă o să ne despărţim, cred

că aş vrea să termin povestea asta cât m a i repede. Şi

d a c ă aş şti că p â n ă la u r m ă totul va fi b ine, nu mi-ar

păsa p r e a mult de ce se întâmplă a c u m . D a r să merg

aşa, zi d u p ă zi, fără să ştiu, e groaznic.

Bonnie îşi m u ş c ă buzele, apoi se r idică de pe

scaun, cu ochii strălucind.

— Pot să-ţi a ră t eu c u m să afli, Elena, spuse ea.

Bunica m e a mi-a spus c u m să afli cu cine o să te

măriţ i . Se numeşte „cina m u t ă " .

— N u - m i spune, o veche şmecher ie dru idă ! ex

clamă Meredi th .

— Nu ştiu cât de veche e, spuse Bonnie. Bunica

zice că au existat î n t o t d e a u n a cine m u t e . O r i c u m ,

funcţionează. M a m a a văzut chipul tatălui m e u când

a încercat, şi o lună mai târziu se mări ta cu el. E uşor,

Elena, şi pe u r m ă , ce-ai de pierdut?

Elena se uită pe r â n d la Bonnie şi Meredi th .

— Nu ştiu, spuse. D a r , zău, d o a r nu credeţi c ă . . .

. Bonnie se îndreptă de spate cu un aer j ignit.

— Vre i să spui că m a m a m e a e mincinoasă?

H a i d e , Elena, nu-i nimic r ă u să încerci. De ce nu?

— Ce-ar trebui să fac? înt rebă Elena cu îndoială.

Trezirea »195

Se s imţea c iudat de intrigată, d a r în acelaşi t imp

destul de speriată.

— E simplu. T r e b u i e să pregăt im totul înainte să

bată miezul nopţ i i . . .

Cu cinci m i n u t e îna inte de miezul nopţi i , E lena

stătea în sufrageria familiei McCul lough, simţindu-se

mai caraghioasă ca niciodată. D i n curtea din spate î l

auzea pe Yangtze l ă t r â n d furios, d a r în casă nu se

desluşea nici un sunet, cu excepţia ticăitului leneş al

pendulei . U r m â n d instrucţiunile lui Bonnie, pusese

pe masa m a r e din l e m n de nuc o farfurie, un p a h a r

şi un set de t a c â m u r i de argint, fără să rostească nici

un cuvânt . Apoi aprinsese o s ingură l u m â n a r e în

sfeşnicul aşezat în centrul mesei şi se instalase în spa

tele scaunului din dreptul farfuriei.

Conform spuselor lui Bonnie, atunci când începea

să b a t ă de miezul nopţii, ea t rebuia să t ragă scaunul

în spate şi să-1 invite pe viitorul ei soţ să intre. In acel

m o m e n t l u m â n a r e a avea să se stingă şi o să v a d ă o si

luetă fantomatică aşezată pe scaun.

M a i d e v r e m e , Elena se simţise p u ţ i n c a m ne

liniştită, şi nu fusese p r e a sigură că voia să vadă o si

luetă fantomatică, fie ea şi cea a viitorului ei soţ. D a r

a c u m totul p ă r e a prostesc şi inofensiv. Auzi p e n d u l a

î n c e p â n d să b a t ă , se î n d r e p t ă de spate ş i a p u c ă


colină. D a r c â n d l u m â n a r e a de pe m a s ă prinse din

n o u vi^ţă, E lena văzu m â n a albă, cu degete lungi,

care o ţ inea. Nu e r a m â n a roşie şi c ă r n o a s ă a lui

Tyler. Pentru o clipă, se gândi că era m â n a lui Şte

fan, apoi ochii i se r idicară către faţă.

— T u ! exclamă ea uluită. Ce cauţi aici? Se uită de

la el la uşa de sticlă, care era într-adevăr larg deschisă

către peluza de pe o la tură a casei. î n t o t d e a u n a intri

în casele oameni lor neinvitat?

— D a r tu m-ai invitat să intru.

Vocea lui era exact aşa cum şi-o amintea — calmă,

ironică şi amuzată . Ea îşi amintea şi zâmbetul lui.

— M u l ţ u m e s c , a d ă u g ă el şi se aşeză graţios pe

scaunul pe care ea tocmai îl trăsese.

Ea îşi luă repede m â n a de pe spătar.

— Nu te-am invitat pe t ine, spuse ea neput in

cioasă, cu un amestec de disperare şi stânjeneală. Ce

căutai lângă casa lui Bonnie?

El zâmbi . în strălucirea lumânări i , părul lui negru

lucea asemeni unui lichid întunecat, p rea moale şi f in

p e n t r u un p ă r omenesc. C h i p u l lui era foarte palid,

d a r în acelaşi t i m p e x t r a o r d i n a r de a t răgător . I a r

ochii lui îi pr inseră privirea şi i-o susţinură.

— Elena, frumuseţea ta îmi pare/ Ca vechile corăbii ni-

ceene/ Care, pe-o blândă, 'nmiresmatâ mare...1

1 Edgar Allan Poe, La Elena.

hotărâ tă spătarul scaunului. Bonnie îi spusese să nu-i

dea d r u m u l p â n ă ce nu se încheia ceremonia.

O h , chiar era o prost ie. P o a t e că n-ar t rebui să

rostească cuvintele.. . dar în vreme ce răsunau bătăile

ceasului, se auzi vorbind.

— Intră, spuse ea stânjenită către încăperea goală,

t răgând scaunul în spate. Intră , in t ră . . .

L u m â n a r e a se stinse.

E l e n a tresări c â n d se trezi brusc în în tuner ic .

Simţise pala de aer, o adiere rece care stinsese lumâ

narea. V e n e a de la uşa dublă de sticlă din spatele ei,

şi se întoarse repede, cu o m â n ă încă pe scaun. Ar fi

p u t u t j u r a că uşa fusese închisă.

Ceva se mişcă în întuneric.

G r o a z a o cuprinse pe Elena, îndepărtându-i orice

u r m ă de stânjeneală sau a m u z a m e n t . O h , D o a m n e ,

ce făcuse, ce forţe chemase a s u p r a ei? I n i m a i se

strânse într-o gheară şi se simţi aruncată, pe neaştep

tate, în cel mai cumplit coşmar. Nu era d o a r întune

ric, ci şi o tăcere deplină; nu se vedea nimic, nu se

auzea nimic, iar ea c ă d e a . . .

— Ingăduie-mi, spuse o voce, şi o flacără strălu

citoare izbucni în beznă.

Pentru o clipă — o clipă atât de îngrozitoare încât

a p r o a p e că i se făcu rău — crezu că e Tyler, căci îşi

amintise de b r i c h e t a lui în biserica în ruine de pe


— C r e d că a c u m ar trebui să pleci.

Nu m a i voia să-1 a u d ă vorbind. Vocea lui acţ iona

în m o d straniu asupra ei, o făcea să se simtă ciudat de

slabă, să simtă c u m ceva se topea înăuntru l ei.

— N-ar trebui să fii aici. Te rog.

înt inse m â n a spre l u m â n a r e , v r â n d să o ia şi să

plece, să se lupte cu ameţeala care o cuprinsese.

D a r înainte să p o a t ă at inge l u m â n a r e a , e l făcu

ceva surprinzător. I i prinse m â n a întinsă, nu violent

ci cu blândeţe, şi o ţ inu în degetele lui subţiri şi reci.

Apoi o răsuci, îşi lăsă capul în jos şi o sărută în palmă.

— N u . . . , şopti Elena, uluită.

— Vino cu mine, spuse el şi o privi în ochi.

— Te rog, n u . . . , şopti ea din nou, şi totul plutea

în juru l ei.

Era nebun; despre ce vorbea? Să vină cu el unde?

D a r se simţea atât de ameţită, atât de lipsită de putere.

El stătea drept, susţinând-o. Se rezemă de el, simţi

acele degete reci pe pr imul nasture al cămăşii ei, la

gât.

— T e rog, n u . . .

— Totu l e bine. Ai să vezi.

Ii desfăcu cămaşa, dezvelindu-i gâtul, în v reme ce

îi susţinea capul cu cealaltă m â n ă .

— Nu.

Trezirea • 199

Brusc, p u t e r e a îi reveni şi se trase de lângă el, lo-

vindu-se de scaun.

— Ţi-am spus să pleci, şi am vorbit serios. Pleacă —

acum!

P e n t r u o clipă, ochii lui se u m p l u r ă de o furie

cumplită, un val întunecat de a m e n i n ţ a r e . Apoi de-

veniră calmi şi reci şi el zâmbi , un z â m b e t rapid,

strălucitor, care se stinse imediat.

— O să plec, spuse. D e o c a m d a t ă .

Ea clătină din cap şi îl privi ieşind pe uşa de sticlă

fără nici un cuvânt. D u p ă ce uşa se închise în u r m a

lui, ea r ă m a s e nemişcată, în tăcere, încercând să-şi

recapete răsuflarea.

T ă c e r e . . . d a r n-ar t rebui să fie tăcere. Se întoarse

uimită către p e n d u l şi văzu că se oprise. D a r înainte

să-1 p o a t ă cerceta m a i atent, auzi vocile ridicate ale

lui Bonnie şi M e r e d i t h .

Ieşi repede în hol, simţindu-şi picioarele neobişnuit

de moi, în vreme ce îşi trăgea gulerul cămăşii la loc şi

îşi încheia toţi nasturii. U ş a din spate a casei era des

chisă şi Elena văzu afară d o u ă siluete, ghemuite pe

peluză.

— Bonnie? Meredi th? Ce s-a întâmplat?

C â n d Elena ajunse lângă ele, Bonnie ridică privi

rea. Avea ochii plini de lacrimi.

— O h , Elena, a muri t .


Elena simţi un fior de groază s t răbătând-o şi se

uită în jos la grămăjoara de la picioarele lui Bonnie.

Era pechinezul, întins ţeapăn pe o parte, cu ochii larg

deschişi.

— O h , Bonnie, exclamă ea.

— E r a b ă t r â n , spuse Bonnie, d a r nu mă aşteptam

să se ducă aşa de repede. D o a r a c u m câteva minute

lătra.

— C r e d că ar fi mai bine să i n t r ă m în casă, spuse

Meredith, iar Elena se uită la ea şi încuviinţă din cap.

Asta nu era o noapte în care să stai afară, în întu

neric. Şi nu era nici o noapte în care să inviţi ceva

înăuntru. A c u m ştia asta, deşi tot nu înţelegea ce se

întâmplase.

Abia c â n d se întoarseră din n o u în living desco

peri că jurna lu l ei dispăruse.

Ştefan înălţă capul din gâtul moale ca de catifea al

căprioarei. P ă d u r e a era pl ină de zgomotele nopţi i şi

el nu-şi dădea seama care dintre ele îl tulburase.

O d a t ă ce Puterea minţii lui fu distrasă, căpr ioara

se trezi din transă. Ştefan simţi c u m muşchii anima

lului t r e m u r ă pe când încerca să se ridice.

Du-te, atunci, îşi spuse, dându-i d r u m u l cu totul.

Căprioara se răsuci, se săltă în picioare şi o luă la fugă.

Trezirea • 201

Băuse suficient. Cu delicateţe, îşi linse colţurile

gurii, simţindu-şi caninii re t răgându-se şi p ierzân-

du-şi ascuţimea, foarte sensibili ca î n t o t d e a u n a d u p ă

o p e r i o a d ă lungă de hrăni re . A c u m nu mai ştia cât

însemna suficient. Nu mai avusese ameţeli d u p ă cea

de la biserică, dar trăia cu t e a m a că i-ar putea reveni.

De fapt, trăia cu o t e a m ă a n u m e : că într-o b u n ă zi

avea să îşi revină, cu m i n t e a confuză, şi să v a d ă în

braţele lui t rupul graţios al Elenei zăcând moale, cu

d o u ă răni însângerate pe gâtul e i subţire, cu i n i m a

oprită p e n t r u t o t d e a u n a .

La asta t rebuia să se aştepte.

Setea de sânge, cu miriadele ei de orori şi plăceri,

rămăsese chiar şi a c u m un mister pentru el. Deşi trăia

cu ea în fiecare zi, de secole întregi, tot nu o înţelegea.

Ca om, ar fi fost fără îndoială scârbit, oripilat de gân

dul de a bea sângele cald direct dintr-un trup viu. Asta,

evident, dacă cineva i-ar fi sugerat aşa ceva, în cuvinte.

D a r nici un cuvânt nu fusese rostit în acea noapte,

n o a p t e a în care K a t h e r i n e î l schimbase.

C h i a r ş i d u p ă a tâ ta t imp, amint i rea era l impede

în m i n t e a lui. D o r m e a c â n d ea apăruse în odaia lui,

mişcându-se la fel de încet ca o fantasmă sau o stafie.

El d o r m e a , s ingur. . .

Ea p u r t a o c ă m a ş ă fină de in c â n d venise la el.


E r a n o a p t e a d inaintea zilei hotărâ te , ziua în care

ea avea să-şi a n u n ţ e alegerea. Şi ea venise la el.

O m â n ă albă despărţi perdelele din j u r u l patului

şi Ştefan se trezi din somn, r idicându-se speriat în

capul oaselor. C â n d o văzu, cu p ă r u l ei aur iu pal

strălucindu-i pe umeri , cu ochii albaştri cufundaţi în

u m b r e , rămase m u t de uimire.

Şi de iubire. Nu mai văzuse niciodată ceva atât de

frumos. î n c e p u să t r e m u r e şi încercă să vorbească,

dar ea î i puse d o u ă degete reci pe buze.

„Şşt", şopti, şi pa tu l se lăsă sub o n o u ă greutate

când ea urcă alături de el.

Cu faţa aprinsă, Ştefan îşi simţea inima bătându-i

nebuneşte de ruşine şi de tulburare. Nu mai avusese

niciodată o femeie în patul lui. Iar aceasta era K a t h e -

rine, Katherine a cărei frumuseţe părea să vină din ce

ruri, K a t h e r i n e pe care o iubea mai mul t decât îşi

iubea sufletul.

Şi p e n t r u că o iubea, făcu un efort uriaş. Pe când

ea se strecura în aşternuturi, venind atât de a p r o a p e

încât el p u t e a simţi prospeţ imea răcoroasă a aerului

nopţii în cămaşa ei subţire, Ştefan reuşi să vorbească.

„ K a t h e r i n e " , m u r m u r ă . „ N o i . . . eu p o t să aştept.

P â n ă c â n d ne c u n u n ă m în biserică. O să-i cer tatălui

meu să aranjeze pentru săptămâna viitoare. N u . . . nu

va mai d u r a m u l t . . . "

Trezirea • 203

„Şşt", şopti ea din n o u şi el simţi răceala aceea pe

piele.

Nu se p u t u abţine şi o cuprinse în braţe şi o strânse

lângă el.

„ C e e a ce facem a c u m nu are nici o legătură cu ce

spui t u " , zise ea şi îşi întinse degetele subţiri pentru a-1

m â n g â i a pe gât.

Şi el înţelese. Simţi un fior de teamă, care dispăru

sub m â n g â i e r e a degete lor ei. Voia asta, voia orice

i-ar fi îngăduit să r ă m â n ă cu K a t h e r i n e .

„înt inde-te, iubirea m e a " , şopti ea.

Iubirea mea. Cuvintele c â n t a r ă în el pe c â n d se în

t indea pe spate şi-şi p u n e a capul pe p e r n ă , ridi-

cându-şi b ă r b i a p e n t r u a-şi oferi gâtul. T e a m a î i

dispăruse, şi în locul ei se simţea cuprins de o fericire

atât de m a r e încât îşi spuse că îl va nimici.

Simţi at ingerea moale a părului ei pe pieptul lui,

şi încercă să respire mai calm. îi simţi răsuflarea pe

gât, apoi buzele. Apoi dinţii.

D u r e r e a veni ascuţită, d a r rămase nemişcat, fără

să scoată nici un sunet, gândindu-se d o a r la K a t h e

r ine, la cât d o r e a el să-i dea . I a r d u r e r e a încetă

a p r o a p e imediat, şi simţi c u m i se trage sângele din

t rup. Nu era atât de groaznic pe cât se temuse că va

fi. E r a sent imentul de a da, de a hrăni .


12

' l ena se roti încet în faţa oglinzii înalte din

dormitoru l mătuşi i J u d i t h . M a r g a r e t stătea

jos lângă patu l m a r e cu baldachin, cu ochii

ei albaştri rotunzi şi plini de admiraţ ie .

— T a r e aş vrea să am o rochie ca asta p e n t r u co

linda cu „ne daţi or nu ne daţ i " , spuse ea.

— î m i placi m a i m u l t ca pisicuţă albă, spuse

Elena, sărutând-o pe M a r g a r e t între urechiuşele albe

de catifea prinse de b a n d a de păr . Apoi se întoarse

către m ă t u ş a ei, care stătea lângă uşă, cu un ac şi aţă

pregăt i te . E perfectă, spuse încântată . Nu trebuie să

m a i modif icăm nimic.

Fata din oglindă ar fi putut foarte bine să fi ieşit din

paginile cărţilor Elenei despre Renaş terea italiană.

Gâtul şi umerii ei erau goi, iar corsajul strâmt al rochiei

albastru pal, cu reflexii metalice, îi p u n e a în evidenţă

Apoi minţi le lor se contopi ră , d e v e n i n d u n a .

Simţea bucur ia lui K a t h e r i n e de a bea din el, încân

tarea ei de a pr imi sângele cald care îi d ă d e a viaţă. Şi

ştia că şi ea simţea plăcerea lui de a dărui . D a r reali

tatea începea să dispară, graniţele dintre vis şi trezie

se es tompau. El nu mai p u t e a gândi l impede; nu mai

p u t e a gândi deloc. Nu p u t e a decât să simtă, iar

senzaţiile lui creşteau în spirală, purtându-1 mai sus,

tot mai sus, rupându-i ultimele legături cu p ă m â n t u l .

La un m o m e n t dat, mai târziu, fără să ştie c u m

ajunsese acolo, se trezi în braţele ei. Ea îl ţ inea aşa

cum ţine o m a m ă un prunc, conducându-i gura către

carnea dezgolită a gâtului ei, deasupra cămăşii. Acolo

era o r a n ă mică, o tă ietură ce a p ă r e a în tunecată pe

pielea palidă. Şi c â n d îl mângâ ie încurajator pe păr ,

el, fără să simtă t e a m ă sau să ezite, începu să-i soarbă

sângele.

Cu gesturi detaşate, precise, Ştefan îşi scutură

p ă m â n t u l d e p e g e n u n c h i . L u m e a o a m e n i l o r dor

mea, toropită, d a r simţurile lui e rau alerte. Ar f i tre

buit să se simtă sătul, d a r amint i rea îi trezise din n o u

poftele. Cu nări le di latate p e n t r u a p r i n d e mirosul

moscat al vulpii, porni la vânătoare .


chipul lui Ştefan. D a r apoi auzi c u m lui i se taie răsu

flarea şi r idică r e p e d e pr iv irea — şi simţi c u m o

gheară rece îi strânge inima.

El o privea uluit, da. D a r nu era bucur ia uimită

pe care o văzuse în ochii lui în acea p r i m ă noapte în

c a m e r a lui. Asta era ceva mai a p r o a p e de şoc.

— Nu-ţi place, şopti ea, îngrozită de lacrimile care

a m e n i n ţ a u să i se reverse din ochi.

El îşi reveni r e p e d e , ca î n t o t d e a u n a , cl ipind şi

c lăt inând din cap.

— N u , n u , e frumoasă. Tu eşti frumoasă.

Şi a tunci , de ce stai acolo de p a r c ă ai fi văzut o

fantomă? îşi spuse ea. De ce nu mă iei în bra ţe , de ce

nu mă săruţi — fă ceva!

— Arăţi m i n u n a t , spuse ea calmă.

Şi era adevărat; era elegant şi frumos în smoching

şi cu c a p a pe care şi-o pusese p e n t r u rolul său. C h i a r

era surprinsă că acceptase, dar c â n d îi sugerase asta

păruse m a i degrabă amuzat . I a r a c u m a r ă t a minu

nat, şi în largul lui, ca şi c u m asemenea haine erau la

fel de fireşti p e n t r u el ca şi jeanşii.

— Ar t rebui să p lecăm, spuse el, la fel de calm şi

de serios.

Elena încuviinţă din cap şi u r c ă î m p r e u n ă cu el în

maşină, dar in ima ei nu m a i era d o a r rece, era ca de

gheaţă. Ştefan era m a i depar te de ea ca niciodată, şi

nu ştia c u m să îl a d u c ă înapoi.

talia subţire. Mânecile lungi, bogate, erau despicate şi

lăsau să se vadă mătasea albă a cămăşii de dedesubt, iar

fusta largă, lungă p â n ă în p ă m â n t , abia atingea po

deaua. Era o rochie frumoasă, iar albastrul pal părea să

adâncească albastrul-închis al ochilor Elenei.

C â n d se răsuci, pr iv irea Elenei căzu pe ceasul

d e m o d a t de pe comodă.

— O h , nu, exclamă, e a p r o a p e şapte. Ştefan tre

buie să a p a r ă dintr-o clipă în alta.

— Uite-i maşina, spuse m ă t u ş a J u d i t h , a r u n c â n d

o privire pe fereastră. C o b o r eu să-i deschid.

— E-n regulă, spuse scurt Elena. O să-1 pr imesc

chiar eu. Pa, să vă distraţi b ine diseară cu „ne daţi

ori nu ne da ţ i " .

Şi coborî repede scările.

Asta e, îşi spuse. Pe când înt indea m â n a spre mâ

nerul uşii, îşi aminti de acea zi din u r m ă cu a p r o a p e

d o u ă luni, c â n d se oprise direct în faţa lui Ştefan

d u p ă ora de Istorie europeană . Avea a c u m aceleaşi

sentimente, de nerăbdare , de încântare şi tensiune.

Sper doar ca asta să iasă mai bine decât atunci, îşi

spuse. Căci în ul t ima s ă p t ă m â n ă şi j u m ă t a t e , îşi le

gase toate speranţele de acest m o m e n t , de această

seară. D a c ă ea şi Ştefan nu aveau să fie î m p r e u n ă în

această seară, n-or să mai fie niciodată.

Uşa se deschise şi ea făcu un pas în spate, cu ochii

lăsaţi în jos, a p r o a p e t imidă, t e m â n d u - s e să v a d ă


T u n e t e l e b u b u i a u d e a s u p r a lor pe c â n d se în

dreptau către liceu, şi Elena se uită pe geamul maşinii

cu o disperare confuză. P ă t u r a de nori era groasă şi

î n t u n e c a t ă , deşi încă nu începuse să p louă . Aerul

p ă r e a încărcat, iar fulgerele purpur i i d ă d e a u cerului

un aspect coşmaresc. E r a o atmosferă perfectă pen

tru Halloween, a m e n i n ţ ă t o a r e , de pe altă lume, dar

în Elena trezea doar groază. D i n acea noapte petre

cută acasă la Bonnie, îşi pierduse apetitul p e n t r u lu

crurile stranii şi sinistre.

J u r n a l u l ei nu mai apăruse, deşi scotociseră toată

casa lui Bonnie . T o t nu-i venea să c r e a d ă că

dispăruse cu adevărat şi ideea că un străin citeşte cele

mai int ime gândur i ale ei o înfuria îngrozitor. Pen

tru că, evident, fusese furat; ce altă explicaţie p u t e a

exista? în n o a p t e a aceea, în casa familiei M c C u l -

lough fuseseră deschise m a i m u l t e uşi; c ineva ar f i

putut p u r şi simplu să intre în casă. Voia să îl omoare

pe cel care o făcuse.

I m a g i n e a u n o r ochi negri î i a p ă r u în m i n t e .

Băiatul ăla, bă ia tu l în faţa căru ia a p r o a p e cedase

în casa lui Bonnie, băiatul care o făcuse să îl uite pe

Ştefan. O a r e el să fie?

Maşina opri în faţa liceului şi ea se a d u n ă şi se forţă

să zâmbească în v reme ce s t răbăteau coridoarele

şcolii. Sala de sport erau un haos în care cu greu se

Trezirea • 209

p u t e a vedea o oarecare organizare . în o r a în care

Elena se dusese acasă, totul se schimbase. îna inte să

plece, locul fusese plin de elevi din clasele mari : m e m

brii Consiliului Elevilor, băieţii din echipa de fotbal,

cei din K e y Club 1 , toţi încercând să termine cu aran

jarea decorului şi a recuzitei. Acum era plin de străini,

cei mai mulţi nici m ă c a r s e m ă n â n d cu oamenii .

Câţ iva z o m b i se întoarseră c â n d Elena int ră în

sală, şi tigvele lor se vedeau rânjind pr in c a r n e a pu

t redă a chipuri lor lor. Un cocoşat grotesc şchiopată

către ea, alături de un cadavru cu o piele albă lividă

şi ochii goi. D i n altă direcţie se apropia un vârcolac,

cu botul rânjit plin de sânge, î m p r e u n ă cu o vrăji

toare întunecată, cu un aer dramat ic .

Cu o strângere de inimă, Elena îşi d ă d u seama că

nu p u t e a recunoaşte nici j u m ă t a t e dintre cei de acolo

în costumele lor. In clipa u r m ă t o a r e erau cu toţii in

juru l ei, admirându-i rochia albastru pal, anunţând-o

de unele prob leme ivite deja. Elena le făcu semn să

tacâ^şi se întoarse către vrăjitoare, al cărei p ă r negru

lung cădea pe spatele unei rochii negre foarte strâmte.

1 Organizaţie şcolară pentru licee, condusă de elevi aleşi de colegii lor, care oferă o varietate de oportunităţi pentru membrii săi: îndrumare profesională, burse la colegiu, programe speciale de perfecţionare, burse de studiu în străinătate. A fost înfiinţată în 1925 în Sacramento, California, dar s-a extins, existând în prezent în aproape 5.000 de licee, în principal în SUA şi Canada, dar recent şi în America Centrală şi de Sud, în Australia şi Asia.


— în privinţa asta, spuse dezgustat d o m n u l T a n

ner, a c u r a t e ţ e a acestei întregi p u n e r i în scenă este

total improbabi lă . C o n t r a r credinţei populare , drui

zii nu au construit Stonehenge; a fost înălţat de o cul

t u r ă din E p o c a de Bronz c a r e . . .

Elena făcu un pas înainte.

— D o m n u l e T a n n e r , nu despre asta e v o r b a

a c u m .

— N-o fi, p e n t r u t ine, spuse el. Şi de-asta tu şi

pr ie tena ta nevrotică sunteţi corigente la istorie.

— Asta e o r e m a r c ă total deplasată, se auzi o voce

în spate, şi Elena se uită repede peste u m ă r la Ştefan.

— D o m n u l Salvatore, spuse T a n n e r , rostind cu

vintele ca şi c u m ar fi spus: Acum ziua mea e desăvârşită.

Bănuiesc că ai nişte învăţătur i noi pline de înţelep

ciune de oferit. Sau ai de g â n d să-mi învineţeşti mie

un ochi?

Privirea lui se î n d r e p t ă către Ştefan, care stătea

acolo, elegant în smochingul lui perfect croit, şi Elena

avu, şocată, un present iment .

T a n n e r nu este de fapt cu mult mai în vârstă decât

noi, îşi spuse. Pare b ă t r â n p e n t r u că are acel început

de chelie, d a r p u n par iu că nu a împlinit încă treizeci

de ani. Apoi, dintr-un motiv oarecare, îşi aminti c u m

arătase T a n n e r la bal, în costumul lui ieftin şi lucios

care nu i se potr ivea.

— Ce e, Meredi th? întrebă ea.

— Antrenorul Lyman e bolnav, răspunse încrun

tată Meredith, şi cineva 1-a pus în locul lui pe T a n n e r .

— D o m n u l Tanner? exclamă îngrozită Elena.

— D a , şi deja creează p r o b l e m e . Biata Bonnie

a p r o a p e că a cedat nervos. Ar t rebui să te duci tu

acolo.

Elena oftă şi încuviinţă din cap, apoi o p o r n i pe

traseul întortocheat al turului Casei Bântuite. C â n d

trecu pr in sinistra C a m e r ă de T o r t u r ă şi oribila Ca

m e r ă a Ciopârţ i torului N e b u n , îşi spuse că făcuseră

totul a p r o a p e prea b ine. Locul ăsta era neliniştitor

chiar şi în pl ină lumină.

C a m e r a Druizilor era aproape de ieşire. Acolo, fu

sese construit un Stonehenge de carton. D a r micuţa

ş i drăguţa preoteasă druidă care stătea pr int re m o

noliţii destul de veridici, p u r t â n d o r o b ă albă şi pe

cap o c o r o a n ă din frunze de stejar, p ă r e a gata să iz

bucnească în plâns.

— D a r t rebuie să fiţi plin de sânge, s p u n e a ea

rugător. Face par te din scenă; sunteţi o jertfă.

— E suficient de rău că trebuie să por t r o b a asta

ridicolă, răspunse T a n n e r tăios. N i m e n i nu m-a

a n u n ţ a t să trebuie să mă u n g cu sirop peste tot.

D a r nu ajunge pe dumneavoastră, spuse Bonnie.

E d o a r pe r o b ă şi pe altar. Sunteţi o jertfă, repetă ea,

ca şi c u m asta l-ar p u t e a convinge în vreun fel.


P u n par iu că nici m ă c a r la balul lui n-a participat,

îşi spuse ea. Şi apoi, p e n t r u p r i m a dată, simţi o oare

care simpatie p e n t r u el. Probabil că şi Ştefan simţea

acelaşi lucru, căci deşi se apropie de bărbatul m ă r u n t

şi îl privi drept în faţă, vocea lui era calmă.

— N u , n-am de gând. C r e d că toată povestea asta

devine exagerată. De ce să n u . . .

Elena nu m a i auzi restul propoziţ iei, d a r Ştefan

vorbea pe un ton jos, calm, iar d o m n u l T a n n e r chiar

p ă r e a să-1 asculte. Ea a r u n c ă o privire în spate, la

l u m e a care se strânsese în j u r u l lor: p a t r u sau cinci

demoni , vârcolacul, o gorilă şi un cocoşat.

— Hei , totul e sub control, spuse ea şi l u m e a se

împrăştie.

Ştefan se o c u p a de „ t o t u l " , deşi ea nu p r e a ştia

cum, căci nu-i vedea decât ceafa.

Ceafa... Pentru o clipă, în minte îi apăru o imagine

din p r i m a zi de şcoală. Ştefan stând în secretariat şi

vorbind cu d o a m n a Clarke, secretara, şi cât de ciudat

se purtase d o a m n a Clarke. Şi într-adevăr, când Elena

se uită a c u m la d o m n u l T a n n e r , văzu pe faţa lui

aceeaşi expresie uşor năucită. Elena simţi un fior de

nelinişte.

— H a i d e , îi spuse lui Bonnie. H a i să m e r g e m în

faţă.

O tăiară drept prin C a m e r a de Aterizarea a Extra

terestrilor şi pr in C a m e r a Morţi lor Vii, furişându-se

Trezirea • 213

printre pereţii despărţitori şi ieşind în p r i m a cameră

pe u n d e intrau vizitatorii, întâmpinaţi de un vârcolac.

Vârcolacul îşi scosese capul şi acum stătea de vorbă cu

două mumii şi o prinţesă egipteană.

Elena trebuia să recunoască — da, Carol ine ară ta

m i n u n a t în chip de C l e o p a t r ă , cu c o n t u r u l acelui

t r u p b r o n z a t foarte vizibil p r in rochia d r e a p t ă ş i

subţire de in pe care o pur ta . M a t t , vârcolacul, nici

nu p u t e a fi învinuit că privirea îi tot fugea în jos de la

faţa lui Carol ine.

— C u m m e r g e aici? î n t r e b ă E l e n a cu o veselie

forţată.

M a t t tresări uşor, apoi se întoarse către ea şi Bon

nie. Elena nu-1 p r e a mai văzuse din n o a p t e a balului,

şi ştia că nici el şi Ştefan nu mai erau atât de apro

piaţi. D i n cauza ei. Şi deşi M a t t nu p u t e a fi învinuit

nici p e n t r u asta, ea îşi d ă d e a s e a m a cât de m u l t î l

d u r e a pe Ştefan.

— T o t u l e în regulă, spuse M a t t , p ă r â n d stânjenit.

— C â n d Ştefan t e r m i n ă cu T a n n e r , cred că o să-1

t r imit aici, spuse Elena. P o a t e să ajute la p r i m i r e a

vizitatorilor.

M a t t ridică indiferent dintr-un u m ă r , apoi spuse:

— Ce t e r m i n ă cu T a n n e r ?

E l e n a se uită la el surprinsă. Ar fi p u t u t j u r a că

M a t t fusese cu câteva m i n u t e în u r m ă în C a m e r a

Druizilor. îi explică.


O voce răsună în sala de sport t ransformată într-o

scenă sângeroasă.

— Bun, a c u m or să intre cei care stau la coadă în

parcare . O p r e ş t e lumina, Ed!

Dintr-odată, se făcu întuneric şi aerul se umplu cu

gemete şi râsete sinistre, ca o orchestră care îşi acor

dează instrumentele. Elena oftă şi se întoarse către sală.

— Haideţ i , m a i bine ne pregăt im să-i c o n d u c e m

înăuntru, îi spuse ca lmă lui Bonnie.

Bonnie încuviinţă din cap şi dispăru în întuneric .

M a t t îşi pusese din n o u capul de vârcolac şi tocmai

d ă d e a d r u m u l unei benzi care a d ă u g a nişte muzică

stranie la cacofonia d inăuntru .

Ştefan a p ă r u de d u p ă un colţ, cu păru l ş i hainele

topindu-i-se în în tuner ic . D o a r p las t ronul alb i se

vedea clar.

— Am rezolvat cu T a n n e r , spuse el. Pot să vă mai

ajut cu ceva?

— Păi, ai p u t e a r ă m â n e aici, cu Mat t , să-i primeşti

pe cei care i n t r ă . . .

V o c e a Elenei se stinse. M a t t era aplecat deasupra

amplificatorului, potr iv ind cu atenţie volumul, fără

să ridice privirea. Elena se uită la Ştefan şi văzu că

avea faţa crispată, fără expresie.

— Sau ai p u t e a să te duci în vestiarul băieţilor şi

să te ocupi de cafea şi de restul gustări lor p e n t r u

gazde, încheie ea pe un ton obosit.

Afară, tunetul mugi din n o u şi pr in uşa deschisă

Elena văzu un fulger l u m i n â n d cerul întunecat . Câ

teva secunde mai târziu se auzi un alt tunet, de d a t a

asta mai puternic .

— Sper că nu plouă, spuse Bonnie.

— D a , spuse Carol ine, care rămăsese tăcută cât

t imp Elena vorbise cu M a t t . Ar fi aşa de păcat dacă

n-ar veni nimeni .

Elena o privi cu atenţie şi văzu o u r ă făţişă în ochii

înguşti, ca de pisică, ai lui Carol ine.

— Carol ine, spuse ea d int r-un impuls, ascultă.

N - a m p u t e a tu şi cu mine să t e r m i n ă m cu asta? Nu

p u t e m să u i tăm tot ce s-a-ntâmplat şi să o l u ă m de la

capăt?

Sub o r n a m e n t u l în formă de cobră de pe fruntea

ei, ochii lui Carol ine se m ă r i r ă şi apoi se îngustară

din nou. G u r a i se s t râmbă şi ea se apropie de Elena.

— N - a m să uit niciodată, spuse, apoi se întoarse şi

se îndepărtă .

U r m ă o clipă de tăcere, în v r e m e ce Bonnie şi

M a t t priveau către podea . Elena se apropie de uşă

p e n t r u a simţi aerul rece pe obraji. V e d e a terenul de

fotbal şi ramuri le legănate de v â n t ale stejarilor de

dincolo de el, şi din n o u se simţi copleşită de un pre

sentiment ciudat. Asta e noaptea, se gândi cu tristeţe.

Asta e n o a p t e a c â n d se î n t â m p l ă totul. D a r ce în

semna acest „totul" , h a b a r n-avea.


— O să mă duc în vestiar, spuse el.

Pe c â n d se î n d e p ă r t a , Elena observă o uşoară

clătinare în pasul lui.

— Ştefan? Eşti bine?

— Bine, spuse el, recăpătându-şi echilibrul. Puţ in

obosit, asta-i tot.

îl privi p lecând, simţind cu fiecare m i n u t o greu

tate tot mai m a r e în piept.

Se întoarse către M a t t , v r â n d să-i spună ceva, d a r

în acea clipă şirul de vizitatori ajunse la uşă.

— A început spectacolul, spuse el şi se ghemui în

u m b r e .

Elena trecu dintr-o c a m e r ă într-alta, c ă u t â n d să

vadă dacă sunt probleme şi să le rezolve. în alţi ani,

par tea asta a serii îi plăcuse cel mai mult — să vadă

cum sunt interpretate scenele oribile şi c u m spectato

ri i se înfioară —, dar în seara aceasta exista un senti

ment de teamă şi o tensiune care îi însoţeau gândurile.

Asta e noaptea, îşi spuse din nou, şi gheaţa din piep

tul ei păru să devină mai groasă.

O D o a m n ă cu Coasa — sau cel puţ in asta crezu

Elena că e silueta în robă neagră cu glugă — trecu pe

lângă ea şi Elena încercă, absentă, să-şi a d u c ă aminte

dacă o mai văzuse la petrecerile de Halloween. E r a

ceva familiar în felul în care se mişca silueta.

Trezirea * 217

Bonnie schimbă un z â m b e t chinuit cu vrăjitoarea

înaltă şi subţire care direcţ iona vizitatorii în C a m e r a

Păianjenilor. Câţ iva băieţi din primii ani de liceu lo

veau în păianjenii de cauciuc care a t â r n a u de tavan

şi ţ ipau, deranjând pe toată lumea. Bonnie îi îndreptă

h o t ă r â t ă către C a m e r a Druizilor.

Aici, lumina stroboscopică d ă d e a scenei o atmos

feră de vis. Bonnie simţi un soi de t r iumf m a c a b r u

văzându-1 pe d o m n u l T a n n e r întins pe altarul de sa

crificiu, cu roba lui albă păta tă a b u n d e n t de sânge, cu

privirea î n d r e p t a t ă către tavan.

— Mişto! strigă u n u l dintre băieţi, apropiindu-se

în fugă de altar.

Bonnie r ă m a s e în spate, ş i rânji, a ş t e p t â n d ca

jert fa p l ină de sânge să se r idice şi să-1 sperie de

m o a r t e pe puşti.

D a r d o m n u l T a n n e r n u s e mişcă, nici m ă c a r

a tunci c â n d băiatul îşi b ă g ă m â n a în balta de sânge

de lângă capul jertfei.

E ciudat, îşi spuse Bonnie, grăbindu-se către puşti

p e n t r u a-1 împiedica să ia cuţitul de sacrificiu.

— Nu face asta! se răsti la el, iar el îşi ridică m â n a

pl ină de sânge care a p ă r e a roşie la f iecare fulgerare

a luminii stroboscopice.

Brusc, Bonnie simţi o frică iraţ ională că d o m n u l

T a n n e r avea de g â n d să aştepte p â n ă c â n d ea se


e mort . Eu l-am atins, Elena, şi e mort , e m o r t de-ade-

vărate lea. . .

L u m e a începea să se a d u n e . Altcineva începu să

ţipe şi ţipetele se repetară, apoi toţi încercau să iasă

de acolo, împingându-se panica ţ i , lovindu-se de

pereţii despărţitori .

— Apr indeţ i l u m i n a ! strigă Elena şi îşi auzi

strigătul repetat de alţii. Meredi th, repede, du-te la

un telefon şi c h e a m ă o a m b u l a n ţ ă , c h e a m ă poli ţ ia. . .

Aprindeţi odată lumina aia!

C â n d l u m i n a se aprinse, Elena se uită în jur , dar

nu văzu nici un adult, nici o p e r s o a n ă care p u t e a să

pre ia controlul şi să se ocupe de tot. O par te din ea

era rece ca gheaţa, şi gânduri le îi alergau nebuneşte

pe c â n d încerca să-şi dea seama ce are de făcut. O

altă par te era amorţ i tă de groază. D o m n u l T a n n e r . . .

Nu-1 plăcuse niciodată, dar într-un fel asta nu făcea

decât să înrăutăţească situaţia.

— Scoateţi toţi copiii de aici. Să r ă m â n ă doar per

sonalul, spuse ea.

— N u ! închideţ i uşile! Nu lăsaţi pe nimeni să plece

p â n ă nu ajunge aici poliţia, strigă lângă ea un vârco

lac, scoţându-şi masca.

Elena se întoarse surprinsă la auzul vocii şi văzu că

nu era M a t t , ci Tyler Smallwood.

Fusese pr imit din n o u în şcoală abia s ă p t ă m â n a

t recută şi faţa lui p u r t a încă urmele bătăii pe care o

apleca deasupra lui şi apoi să o sperie. D a r el conti

n u a să se holbeze la tavan.

— D o m n u l e T a n n e r , sunteţi bine? D o m n u l e T a n -

ner? D o m n u l e T a n n e r !

Nici o mişcare, nici un sunet. Nici o clipire a acelor

ochi albi, larg deschişi. Nu-1 atinge, se ivi dintr-odată,

repede, un gând în mintea lui Bonnie. Nu-1 atinge nu-1

atinge nu-1 at inge. . .

Sub l u m i n a stroboscopică, Bonnie văzu c u m

m â n a ei se înt inde, o văzu c u m a p u c ă u m ă r u l d o m

nului T a n n e r şi î l scutură, văzu c u m capul î i cade

moale către ea. Apoi îi văzu gâtul.

Atunci începu să ţipe.

Elena auzi ţipetele. Erau ascuţite şi în ele se simţea

frica şi, spre deosebire de orice alte sunete din Casa

Bântuită, ea ştiu imediat că nu erau o glumă.

Apoi totul deveni un coşmar.

Ajunse în fugă în C a m e r a Druizilor şi văzu o scenă

diferită de cea pregătită pentru vizitatori. Bonnie tipa,

iar Meredi th o ţinea de umeri . Tre i băieţei încercau

să iasă pe uşa acoperită cu o draperie, şi doi paznici

se uitau înăuntru, b locând ieşirea. D o m n u l T a n n e r

zăcea pe piatra altarului, cu braţele întinse în lături,

iar faţa lui . . .

— E mort , p lângea Bonnie, iar ţipetele deveneau

a c u m cuvinte. O h , D o a m n e , sângele e adevărat, şi el


— C i n e v a care are un t recut violent, c o n t i n u ă

Tyler, dezgolindu-şi dinţii. Cineva care, din câte ne

p u t e m da seama, e un ps ihopat care a venit în Fell's

C h u r c h d o a r ca să o m o a r e .

— Tyler, despre ce vorbeşti?

N e d u m e r i r e a ei dispăruse brusc. Furioasă, o porni

către băiatul înalt şi solid.

— Eşti n e b u n !

El a ră tă către ea fără să o privească.

— Asta spune iubita lui — dar poate că ea e puţ in

c a m subiectivă!

— Şi p o a t e că şi tu eşti c a m subiectiv, Tyler, spuse

o voce din spatele mulţimii şi Elena văzu un al doilea

vârcolac croindu-şi d r u m în c a m e r ă .

M a t t .

— Ah, da? Păi atunci, de ce nu ne spui şi n o u ă ce

ştii tu despre Salvatore? De u n d e vine? Unde-i fami

lia lui? De u n d e are toţi banii ăia? Tyler se întoarse

către ceilalţi şi întrebă: Cine ştie ceva despre el?

T o ţ i c lăt inau din cap. Elena vedea pe feţele lor

c u m se năş tea n e î n c r e d e r e a . N e î n c r e d e r e a faţă de

ceea ce nu era cunoscut, faţă de orice era diferit. Şi

Ştefan era diferit. E r a un străin în mijlocul lor, iar

a c u m ei aveau nevoie de un ţap ispăşitor.

F a t a în c h i m o n o începu:

— Am auzit un zvon. . .

încasase de la Ştefan. D a r vocea lui era autor i tară şi

Elena îi văzu pe paznici închizând uşa de ieşire. Apoi

auzi o altă uşă închizându-se în celălalt capăt al sălii

de sport. A

In zona Stonehenge erau strânse c a m o duzină de

persoane, din care Elena recunoscu u n a ca fiind din

Comitet . Restul erau copii pe care îi ştia de la şcoală,

d a r pe nici unul p r e a bine. U n u l dintre ei, un băiat

îmbrăcat în pirat, îi spuse lui Tyler:

— Adică. . . tu crezi că cineva de-aici a făcut-o?

— Cineva de-aici a făcut-o, cu s iguranţă, spuse

Tyler, şi în vocea lui se a u z e a o n o t ă c iudată, de

emoţie, de p a r c ă ceea ce se p e t r e c e a i-ar fi făcut

a p r o a p e p lăcere . A r ă t ă către ba l ta de sânge de pe

p ia t ră şi spuse: Nu s-a închegat încă; cu s iguranţă nu

s-a întâmplat de mult . Şi uită-te la felul în care i s-a

tăiat gâtul. Asasinul a făcut-o probabi l cu ăsta — şi

a ră tă către cuţitul de sacrificiu.

— Atunci asasinul ar p u t e a să se afle aici ch iar

acum, şopti o fată în c h i m o n o .

— Şi nu e greu de ghicit cine e, spuse Tyler. Ci

neva care î l u r a pe T a n n e r , care î n t o t d e a u n a se certa

cu el. Cineva care s-a cer tat cu el m a i d e v r e m e

astă-seară. Eu l-am văzut.

Aşadar, tu ai fost vârcolacul din c a m e r a asta, îşi

spuse Elena nedumeri tă . D a r ce căutai tu aici? Tu nu

faci par te din Comitet .


— Asta-i tot ce am auzit, zvonuri! spuse Tyler. Ni

m e n i nu ştie de fapt nimic despre el. D a r există un

lucru pe care eu îl ştiu. Atacurile din FelPs C h u r c h au

început în p r i m a s ă p t ă m â n ă de şcoală — săptămâna

când a venit Ştefan Salvatore.

La aceste cuvinte, se auziră m u r m u r e tot mai pu

ternice, şi Elena însăşi simţi un şoc c â n d realiză că

Tyler are dreptate . Desigur, era ridicol ce sugera el,

era d o a r o coincidenţă. D a r aşa era, atacurile înce

puseră o d a t ă cu sosirea lui Ştefan.

— O să vă mai spun ceva, strigă Tyler, fâcându-le

semn să se liniştească. Ascultaţ i-mă! O să vă m a i

spun ceva! Aşteptă p â n ă ce toată lumea se uita la el

şi apoi rosti încet, pe un ton dramat ic : A fost în cimi

tir în n o a p t e a c â n d Vickie Bennett a fost atacată.

— Sigur că a fost în cimitir — şi ţi-a aranjat faţa,

spuse M a t t , dar din vocea lui lipsea obişnuita forţă.

Tyler prinse r e m a r c a şi profită de ea.

— D a , şi a p r o a p e m-a o m o r â t . I a r în seara asta

cineva chiar 1-a o m o r â t pe T a n n e r . Nu ştiu ce credeţi

voi, dar eu cred că el a făcut-o. Eu cred că el e asasi

nul!

— D a r u n d e e? strigă cineva din mulţ ime.

Tyler se uită î n j u r .

— D a c ă el a făcut-o, t rebuie să fie încă pe aici,

strigă. Haideţ i să-1 găsim.

Trezirea * 223

— Ştefan n-a făcut nimic! Tyler . . . , strigă Elena,

dar zgomotul mulţimii îi acoperi cuvintele.

Cuvintele lui Tyler erau preluate şi repetate . Să-l

găsim... să-l găsim... să-l găsim. Elena le auzi t recând

de la unul la altul. Iar pe feţele din C a m e r a Druizi lor

se citea a c u m mai mul t decât o simplă neîncredere;

Elena mai vedea pe ele şi furie, şi sete de r ă z b u n a r e .

M u l ţ i m e a se t ransformase în ceva urâ t , ceva ce

scăpase de sub control.

— U n d e e, Elena? spuse Tyler, şi ea văzu strălu

cirea triumfului în ochii lui, văzu plăcerea.

— Nu ştiu, spuse ea furioasă, v r â n d să-l lovească.

— T r e b u i e să fie pe aici! Găsiţi-1! strigă cineva, şi

apoi p ă r u r ă cu toţii să se mişte, să gesticuleze, să se

împingă.

Pereţii despărţitori erau d ă r â m a ţ i şi daţi deoparte .

I n i m a Elenei b ă t e a cu p u t e r e . Asta nu m a i era

d o a r o m u l ţ i m e ; era o m u l ţ i m e a ţâ ţa tă , gata să

linşeze. E lena era îngrozită de ce i-ar p u t e a face lui

Ştefan dacă l-ar găsi. D a r dacă ar încerca să îl aver

tizeze, l-ar conduce pe Tyler direct la el.

Se uită î n j u r disperată. Bonnie cont inua să se hol

beze la faţa fără viaţă a d o m n u l u i T a n n e r . Nu o

p u t e a ajuta. Se întoarse p e n t r u a privi către mulţ ime,

şi ochii ei întâlniră privirea lui M a t t .


silueta înveşmântată în negru întinsă pe dalele albe

ale pardoselii.

— Ştefan! Ce s-a-ntâmplat?

Pentru o clipă îngrozitoare, M a t t crezu că se uita

la a l doilea cadavru . D a r c â n d î n g e n u n c h e lângă

Ştefan, îl văzu mişcându-se.

— Hei , totul e-n regulă, ridică-te încet . . . Te sirnţi

bine, Ştefan?

— D a , spuse Ştefan.

D a r nu ară ta în regulă, îşi spuse M a t t . Faţa lui era

lividă şi pupilele foarte dilatate. P ă r e a dezorientat şi

bolnav.

— Mulţumesc, spuse.

— E posibil ca peste un m i n u t să nu-mi m a i

mulţumeşt i . Ştefan, trebuie să pleci de aici. îi auzi?

Sunt pe urmele tale.

Ştefan se întoarse către sala de sport, ca şi c u m ar

fi vrut să asculte. D a r pe faţa lui se citea nedumerirea.

— Cine e pe urmele mele? De ce?

— T o a t ă lumea. Nu contează. Ce contează e că

t rebuie să pleci îna inte să a jungă aici. V ă z â n d că

Ştefan cont inuă să se holbeze la el cu o privire goală,

adăugă: A m a i fost un atac, de d a t a asta asupra lui

T a n n e r , d o m n u l T a n n e r . E mort , Ştefan, şi ei cred că

tu ai făcut-o.

P ă r e a confuz şi furios, cu p ă r u l ciufulit, roşu în

obraji şi t ranspirat . E lena îşi a d u n ă t o a t ă forţa şi

voinţa într-o privire imploratoare .

Te rog, M a t t , spuse în gând. Nu se p o a t e să crezi

asta. Ştii că nu e adevărat .

D a r ochii lui a ră tau că nu ştia. în ei se vedea tul

b u r a r e şi uimire.

Te rog, spuse în g â n d Elena, uitându-se în ochii

aceia albaştri, dorindu-şi din t o a t ă i n i m a ca el să

înţeleagă. O h , te rog, M a t t , n u m a i tu î l poţ i salva.

C h i a r d a c ă nu crezi, te rog, încearcă să ai încre

d e r e . . . te rog . . .

Văzu schimbarea pe faţa lui, văzu confuzia înlo

cuită de hotărâre încruntată . Se mai uită o clipă lung

la ea şi încuviinţă scurt din cap. Apoi se răsuci şi intră

în mul ţ imea zgomotoasă, porni tă la vânătoare .

M a t t străbătu mulţ imea p â n ă ce ajunse în capătul

celălalt al sălii. Lângă uşa vestiarului băieţilor se aflau

câţiva boboci; le ceru pe un ton autoritar să înceapă să

mute pereţii despărţitori şi când atenţia lor se îndreptă

către sarcina pr imită, deschise uşa şi se s trecură

înăuntru.

Se uită repede î n j u r , n e v r â n d să strige. Deşi, îşi

spuse, Ştefan t rebuie să fi auzit zarva d in sala de

sport. Probabi l că deja fugise. D a r apoi M a t t văzu


A c u m , în sfârşit, văzu înţelegerea în ochii lui

Ştefan. înţelegere, şi groază, şi un soi de înfrângere

r e s e m n a t ă care era m a i înfricoşătoare decât tot ce

văzuse M a t t în seara aceasta. Strânse cu putere ume

rii lui Ştefan.

— Ştiu că nu tu ai făcut-o, spuse el, şi în acea clipă

era sincer. Or să-şi dea seama şi ei, când or să se gân

dească m a i bine. D a r p â n ă atunci ar f i mai bine să

pleci de aici.

— Să plec de aici. . . da.

Privirea lui nu mai era confuză, şi în felul în care

rostise aceste cuvinte era o a m ă r ă c i u n e cumplită.

— O să.. . plec de aici.

— Ştefan.. .

— M a t t .

Ochii verzi erau întunecaţi şi ardeau, şi M a t t nu-şi

p u t e a lua privirea de la ei.

— Elena e în siguranţă? Bun. Atunci, ai tu grijă

de ea. T e rog.

— Ştefan, ce tot spui? Eşti nevinovat; o să se ter

mine toată povestea as ta . . .

— Ai grijă de ea, M a t t .

M a t t făcu un pas în spate, c o n t i n u â n d să se uite

în ochii aceia verzi. Apoi încuviinţă încet din cap.

— O să am, spuse el calm.

Şi îl u r m ă r i pe Ştefan plecând.

13

el ena stătea în cercul de adulţ i şi poliţişti,

a ş teptând o ocazie de a scăpa. Ştia că M a t t

îl avertizase pe Ştefan la t imp — citise asta

pe chipul lui — d a r nu reuşise să se a p r o p i e de ea

p e n t r u a-i vorbi.

în cele din u r m ă , c â n d toată l u m e a îşi întoarse

a tenţ ia către cadavru, se desprinse din g rup şi se

apropie de M a t t .

— Ştefan a reuşit să plece, spuse el, cu privirea în

drepta tă către grupul de adulţi. D a r mi-a spus să am

grijă de tine, şi v reau să r ă m â i aici.

— Să ai grijă de mine? Elena se simţi cuprinsă de

panică şi în acelaşi t imp de suspiciune. Apoi, aproape

în şoaptă, spuse: înţeleg. Se gândi o clipă, apoi rosti

cu grijă: Mat t , trebuie să mă duc să mă spăl pe mâini.


ceea ce se întâmplase? Simţise slăbiciunea, ameţeala,

totul se învârtea cu el; apoi se cufundase în întuneric.

C â n d se trezise, îl auzise pe M a t t s p u n â n d că o altă

fiinţă omenească fusese atacată, lovită. Jefuită de data

asta nu d o a r de sângele său, ci chiar de viaţă. C u m

se p o a t e explica asta altfel decât că el, Ştefan, e r a

asasinul?

Asta era a c u m , un asasin. O fiinţă malefică. O

creatură născută în întuneric, meni tă să trăiască şi să

vâneze şi să se ascundă p e n t r u t o t d e a u n a în întune

ric. Şi atunci, de ce să nu ucidă? De ce să nu-şi îm

pl inească m e n i r e a ? D a t f i ind că nu p u t e a să şi-o

schimbe, ar p u t e a foarte b ine să se b u c u r e de ea.

Avea să-şi dezlănţuie forţele întunecate asupra aces

tui oraş care îl ura, care pornise să îl vâneze chiar în

această clipă.

D a r m a i în tâ i . . . î i era sete. Venele îi a rdeau ca o

reţea de fire încinse, uscate. Avea nevoie să b e a . . . cu

r â n d . . . acum.

Pens iunea era cufundată în beznă. Elena bătu la

uşă, d a r nu î i deschise n i m e n i . T u n e t e l e b u b u i a u

deasupra capului ei. î n c ă nu începuse ploaia.

D u p ă a treia rafală de ciocănituri, încercă uşa şi

văzu că e r a descuiată. î n ă u n t r u , casa era t ă c u t ă ş i

întunecată . Bâjbâi p â n ă la scări şi urcă. La etaj era la

Bonnie m-a m u r d ă r i t cu sânge. Aşteaptă aici; mă

întorc.

El începu să protesteze, dar Elena deja se

îndepărta . C â n d ajunse la uşa vestiarului fetelor, îşi

ridică mâinile m u r d a r e drept explicaţie şi profesoara

care stătea a c u m de p a z ă acolo o lăsă să intre. D a r

ajunsă în vestiar, Elena merse mai departe, ieşi pe uşa

din celălalt capăt al încăperii şi pătrunse în şcoala cu

fundată în întuneric. Iar de acolo, în noaptea de afară.

Zuccone! îşi spuse Ştefan, a p u c â n d de rafturile cu

cărţi şi răsturnându-le, a r u n c â n d toate volumele pr in

cameră . Prost! Prost, orb şi vrednic de dispreţ! C u m

a p u t u t să fie atât de prost?

Să-şi găsească un loc aici, pr intre ei? Să fíe accep

tat ca u n u l d intre ei? T r e b u i e să fi fost n e b u n să

creadă că era posibil.

Ridică u n u l d intre cuferele m a r i şi grele şi îl

a r u n c ă în celălalt capăt al încăperii, u n d e se lovi de

perete şi sparse sticla unei ferestre. Prost, prost.

Cine era pe urmele lui? T o a t ă lumea. Aşa spu

sese M a t t . „A m a i fost un a t a c . . . ei cred că tu ai

făcut-o."

Ei bine, de data asta se p ă r e a că i barbari, fiinţele

omeneşti m ă r u n t e , cu t e a m a lor de orice era necu

noscut, aveau dreptate . Altfel c u m p u t e a să explice


fel de întuner ic, şi îna inta împiedicat, încercând să

găsească încăperea cu treptele care duceau la al trei

lea cat. în capătul scărilor se vedea o lumină slabă şi

E lena p o r n i în sus spre ea, simţindu-se a p ă s a t ă de

pereţii care p ă r e a u să o închidă între ei.

L u m i n a venea pe sub uşa închisă. Elena bătu uşor

şi repede în uşă.

— Ştefan, şopti ea, apoi strigă mai tare: Ştefan, eu

sunt.

Nici un răspuns. Răsuci m â n e r u l şi deschise uşa,

furişând o privire în cameră .

— Ştefan.. .

V o r b e a singură, într-o c a m e r ă goală.

Şi o c a m e r ă în care d o m n e a haosul. A r ă t a ca şi

c u m o t o r n a d ă o străbătuse, lăsând în u r m a ei d o a r

distrugere. Cuferele care se aflaseră în colţurile

încăperii zăceau în poziţii groteşti, cu capacele ridi

cate, cu conţinutul risipit pe podea . O fereastră era

spartă. T o a t e lucrurile lui Ştefan, toate obiectele pe

care le păstrase cu atâta grijă şi pe care păruse să le

preţuiască erau împrăşt iate p r e c u m nişte gunoaie.

Un val de groază o străbătu pe Elena. Furia şi vio

lenţa din această imagine a devastării erau dureros

de evidente şi o făceau să se simtă a p r o a p e ameţi tă .

Cineva care are un trecut violent, spusese Tyler.

Nu-mi pasă, gândi ea, şi m â n i a care o cuprinse îi

înăbuşi t e a m a . N u - m i p a s ă de n imic, Ştefan; tot

vreau să te văd. D a r u n d e eşti?

T r a p a din tavan era deschisă, şi aerul rece păt run

dea în cameră . O h , îşi spuse Elena şi simţi un fior de

teamă. Acoperişul ăla era aşa de înal t . . .

Nu mai urcase niciodată scara care ducea la plat

forma de pe acoperiş, şi rochia ei lungă o împiedica

să suie. Ieşi încet pr in t rapă, î n g e n u n c h i n d pe aco

periş şi apoi ridicându-se în picioare. Văzu în colţ o

siluetă în tunecată şi se îndreptă în grabă către ea.

— Ştefan, t rebuia să v in. . . , începu, d a r se între

rupse brusc p e n t r u că un fulger lumină cerul în clipa

în care silueta din colţ se răsuci spre ea.

Şi apoi simţi că toate presimţir i le şi temeri le şi

coşmaruri le pe care le avusese p â n ă atunci deveneau

dintr-odată realitate. Nu mai era în stare nici să ţipe;

nu m a i era în stare de nimic.

O h , D o a m n e . . . nu . M i n t e a ei refuza să înţeleagă

ceea ce ochii vedeau. N u . N u . Nu voia să se uite, nu

voia să c r e a d ă . . .

D a r nu p u t e a să nu vadă. C h i a r dacă ar fi reuşit să

închidă ochii, fiecare detaliu al scenei era gravat în

m i n t e a ei. Ca şi c u m fulgerul ar f i imprimat-o pe cre

ierul ei p e n t r u t o t d e a u n a .


Asta era m a i cumplit decât orice altceva, să-1 vadă

pe Ştefan privind-o de d u p ă acel chip de animal , să

v a d ă rânjetul acela de f iară transformându-se într-o

expresie de şoc şi disperare.

— Elena, te rog. Te rog, n u . . .

— O h , D o a m n e , nul

Ţipete le încercau să-şi croiască d r u m afară din

gâtul ei. Se trase m a i mul t în spate, pot icnindu-se,

c â n d el făcu un pas către ea.

— N u !

— Elena, te rog . . . ai grijă...

C r e a t u r a aceea îngrozi toare, c r e a t u r a cu chipul

lui Ştefan, venea către ea, cu ochii verzi a rzând. Se

smuci în spate c â n d e l m a i făcu un pas, cu m â n a

întinsă. M â n a aceea p r e l u n g ă , cu degetele subţiri,

care î i mângâiase cu atâta b lândeţe p ă r u l . . .

— Nu mă atingel strigă ea.

Şi apoi ţ ipă în sfârşit, c â n d ajunse cu spatele lipit

de ba lus t rada de f ier care înconjura platforma. Era

aici de a p r o a p e un secol şi j u m ă t a t e , şi în unele lo

curi f ierul e ra m â n c a t cu totul de rugină. G r e u t a t e a

Elenei pe el era p r e a mult şi ea simţi c u m fierul ce

dează. Auzi sunetul metalului şi al lemnului pocnind

amestecat cu propr iu l ei ţ ipăt. Apoi în spatele ei nu

mai era nimic, nimic de care să se apuce, şi începu să

cadă.

Ştefan. Ştefan, atât de elegant şi de frumos în hai

nele lui obişnuite, în j a c h e t a lui n e a g r ă de piele cu

gulerul r idicat. Ştefan, cu p ă r u l lui î n t u n e c a t

asemănător cu unul dintre norii negri şi ameninţător i

din spatele lui. Ştefan fusese prins în acea fulgerare

de lumină, pe j u m ă t a t e întors către ea, cu t r u p u l

răsucit într-o ghemuire de fiară, cu o gr imasă feroce

de furie pe chip.

Şi sânge. Acea gură arogantă, sensibilă, senzuală

era m u r d a r ă de sânge. Apărea oribil de roşie pe pie

lea pa l idă a feţei, pe a lbeaţa ascuţită a dinţi lor. In

m â i n i ţ inea t rupul m o a l e a l u n u i p o r u m b e l mur i

bund, la fel de alb ca şi acei dinţi, cu aripile desfăcute.

Un altul zăcea pe jos la picioarele lui, ca o batistă

mototolită şi a runcată .

— O h , D o a m n e , nu, şopti Elena.

C o n t i n u ă să m u r m u r e cuvintele, dându-se înapoi,

fără să-şi dea seama ce face. M i n t e a ei p u r şi simplu

nu p u t e a accepta această oroare, gânduri le i se în-

vârtejeau nebuneşte, în panică, asemenea u n o r şoa

reci care încercau să scape dintr-o cuşcă. Nu voia să

creadă, nu voia să creadă. îşi simţea t rupul cuprins de

o tensiune insuportabilă, inima îi spărgea pieptul, era

cuprinsă de ameţeală.

— O h , D o a m n e , nu...

— Elena!


In acea clipă, E lena văzu norii p u r p u r i i furioşi,

silueta în tunecată a casei lângă ea. Se p ă r e a că avea

suficient t imp să le vadă l impede şi să simtă o teroare

infinită în t imp ce ţipa şi cădea, şi cădea.

D a r acel i m p a c t teribil, devastator cu p ă m â n t u l

nu veni. Brusc, nişte braţe o apucau, susţinând-o în

vid. Se auzi un zgomot înăbuşit şi braţele se strân

seră m a i tare în j u r u l ei, un alt t rup p r i m i n d în locul

ei lovitura. Apoi totul încremeni .

Elena rămase nemişcată în braţele care o cuprin

deau, încercând să-şi dea seama ce se întâmplă . în

cercând să creadă un alt lucru incredibil. Căzuse de

pe acoperişul unei clădiri cu trei niveluri şi totuşi era

în viaţă. Stătea în pic ioare, în g r ă d i n a din spatele

pensiunii, în tăcerea absolută dintre d o u ă tunete, cu

frunze căzute pe p ă m â n t u l u n d e ar fi trebuit să se afle

t rupul ei.

încet, ridică privirea către faţa celui care o ţinea în

braţe . Ştefan.

Fusese p r e a m u l t ă frică, p r e a mul te lovituri în

seara asta. Nu mai p u t e a reacţiona. Nu p u t e a decât

să se uite lung la el, cu un soi de m i r a r e . E r a a tâ ta

tristeţe în ochii lui. Ochi i aceia verzi a rzător i e rau

a c u m întunecaţ i , cu o privire goală, d i sperată .

Aceeaşi privire pe care o văzuse în acea p r i m ă noapte

în c a m e r a lui, d o a r că a c u m era mai rău. Căci a c u m

Trezirea • 235

în ea era u r ă îndrepta tă asupra lui însuşi, amestecată

cu regret şi învinuire a m a r ă . Nu o p u t e a îndura .

— Ştefan, şopti ea, s imţind c u m tristeţea lui îi

cupr inde sufletul.

î n c ă m a i vedea u r m a de roşu pe buzele lui, d a r

acum, alături de groaza instinctivă, vederea ei îi stâr

n e a mila. Să fii a tâ t de singur, a tâ t de străin şi de

singur.. .

— O h , Ştefan, şopti ea.

D a r nu pr imi nici un răspuns în ochii aceia trişti,

pierduţi .

— Vino, spuse el încet, şi o conduse înapoi către

casă.

Ştefan simţi un val de ruşine c â n d ajunseră la al

treilea-cat, în c a m e r a lui distrusă. Că Elena, dintre

toţi oameni i , t rebuia să vadă asta, era de nesuportat .

D a r , în acelaşi t imp, poate că era totuşi potrivit ca ea

să v a d ă ce era el cu adevărat, ce p u t e a face.

Ea merse încet pr in cameră, ca ameţită, către pat,

şi se aşeză. Apoi r idică privirea către el, şi ochii ei

plini de u m b r e îi întâlniră privirea.

— Spune-mi.

Asta fu tot ce rosti. El râse scurt, lipsit de veselie,

şi o văzu crispându-se. Şi asta îl făcu să se urască şi

mai mult .


J

— Ce vrei să ştii? o întrebă. Puse un picior pe ca

pacul unui cufăr răs turnat şi o privi a p r o a p e sfidător,

a r ă t â n d cu un gest larg către c a m e r ă . Cine a făcut

asta? Eu am făcut-o.

— Eşti puternic , spuse ea, cu privirea căzută pe

un cufăr răsturnat . Apoi ridică ochii în sus, ca şi c u m

îşi amintea ce se întâmplase pe acoperiş. Şi rapid, ca

argintul viu.

— M a i puternic decât orice om, spuse el, apăsând

dinadins pe ultimul cuvânt.

De ce nu se trage înapoi de frică acum, de ce nu

se uită la el cu scârba pe care o văzuse înainte? D a r

nu-i mai păsa ce credea ea.

— Reflexele mele sunt m a i r a p i d e , şi sunt mul t

mai flexibil. T r e b u i e să f iu. Sunt un vânător , spuse

el pe un ton aspru.

Ceva în privirea ei îl făcu să-şi amintească din ce

îl întrerupsese. Se şterse la gură cu dosul mâinii, apoi

se duse repede să ia un p a h a r cu a p ă care rămăsese

întreg pe noptieră. Ii simţea ochii aţintiţi pe el în t imp

ce bea apa şi îşi ştergea din n o u gura. O h , şi totuşi,

tot îi mai păsa ce credea ea.

— Poţi să m ă n â n c i şi să be i . . . alte lucruri, spuse

ea.

— Nu am nevoie, răspunse el încet, simţindu-se

epuizat şi înfrânt. Nu am nevoie de nimic altceva. Se

Trezirea • 237

răsuci brusc şi simţi c u m creşte din n o u în el violenţa

patimii . Ai spus că sunt ca argintul viu — d a r exact

asta nu sunt, Elena, viu. Viii şi morţi i . Viu înseamnă

să f i i în viaţă. Eu fac par te din cealaltă j u m ă t a t e .

O v e d e a t r e m u r â n d . D a r vocea ei e ra c a l m ă şi

privirea îi rămăsese aţintită în ochii lui.

— Spune-mi, zise din nou. Ştefan, am dreptul să

ştiu.

El recunoscu acele cuvinte. Şi e r a u la fel de

adevărate ca atunci c â n d le rostise p r i m a dată.

— D a , cred că ai, spuse el, şi vocea îi era obosită

şi aspră. Se uită câteva clipe la fereastra spartă şi apoi

îşi întoarse pr iv i rea către ea ş i vorbi pe un ton

hotărâ t . M - a m născut la sfârşitul secolului al cinci

sprezecelea. Poţi să crezi asta?

Ea se uită la obiectele care zăceau acolo u n d e le

împrăştiase el de pe c o m o d ă cu o mişcare furioasă a

braţului . Florinii, cupa de agat, p u m n a l u l .

— D a , spuse încet. D a , o cred.

— Şi vrei să ştii m a i multe? C u m am ajuns să fiu

ceea ce sunt?

C â n d ea încuviinţă din cap, el se întoarse din n o u

către fereastră. C u m p u t e a să-i spună? El, care evi

tase a tâ ta v r e m e întrebăr i le , care devenise a tât de

expert în tăinuire şi înşelăciune.


— C e a care, spuse ea, ezitând m a i mult, ţi-a dat

inelul?

El se uită la inelul de argint de pe degetul lui, apoi

îi întâlni privirea. Scoase încet inelul pe care îl p u r t a

pe un lanţ la gât, sub cămaşă, şi se uită şi la el.

— D a , a fost inelul ei, spuse. F ă r ă un astfel de ta-

lisman, noi m u r i m în lumina soarelui ca în vâlvătaia

unui foc.

— Atunci, ea e r a . . . ca tine?

— Ea m-a făcut ceea ce sunt.

E z i t â n d , î i spuse despre K a t h e r i n e . D e s p r e fru

museţea şi drăgălăşenia lui K a t h e r i n e , şi despre dra

gostea lui p e n t r u ea. Şi despre dragostea lui D a m o n .

— E r a prea b lândă, plină de prea multă afecţiune,

spuse el în cele din u r m ă , cu durere . A dăruit-o tutu

ror, inclusiv fratelui m e u . D a r în cele din u r m ă , noi

i-am spus că t rebuia să aleagă între noi doi. Şi apoi . . .

a venit la mine.

Amintirea acelei nopţi, acelei dulci şi teribile nopţi

îi reveni în aceeaşi clipă. Venise la el. I a r el fusese

atât de fericit, atât de copleşit de bucurie. încercă să-i

spună Elenei despre asta, să găsească cele mai potri

vite cuvinte. în acea noapte fusese a tât de fericit, şi

chiar şi în d imineaţa u r m ă t o a r e , c â n d se trezise şi ea

nu m a i era acolo, plutise în extaz. . .

Nu avea decât o s ingură cale, să-i s p u n ă tot

adevărul , fără să-i a s c u n d ă nimic. Să-i dezvăluie

totul, să-i mărturisească ceea ce nu oferise niciodată

vreunui alt suflet.

Şi voia să o facă. Deşi ştia că asta o va face p â n ă

la u r m ă să se îndepăr teze de el, s imţea nevoia să îi

arate Elenei ceea ce era.

Şi astfel, cu privirea pironită în întunericul de din

colo de fereastră, u n d e fulgerele l u m i n a u c â n d şi

c â n d cerul cu o strălucire albastră, începu.

Vorb i fără p a t i m ă , fără emoţie, alegându-şi cu

grijă cuvintele. Ii povesti despre tată l lui, acel om

serios al Renaşteri i , şi despre lumea lui din Florenţa,

şi despre propr ie ta tea lor din ţ inutul rural. Ii spuse

despre studiile şi ambiţiile lui. Despre fratele lui, care

era atât de diferit de el, şi despre duşmănia dintre ei.

— Nu ştiu c â n d a început D a m o n să mă urască,

zise el. î n t o t d e a u n a a fost aşa, de c â n d m i - a d u c

aminte . Poate p e n t r u că m a m a noastră nu şi-a mai

revenit niciodată d u p ă naşterea mea. A muri t câţiva

ani mai târziu. D a m o n o iubea foarte mult şi am avut

î n t o t d e a u n a senzaţia că m-a învinuit pe mine p e n t r u

m o a r t e a ei. T ă c u o clipă şi înghiţi nodul din gât. Şi

apoi, mai târziu, a fost o fată.

— C e a de care îţi amintesc? întrebă încet Elena.

El încuviinţă din cap.


Ar f i p u t u t să f ie un vis, dar cele d o u ă u r m e mici

de pe gâtul lui erau reale. Fusese surprins să constate

că nu îl d u r e a u şi că p ă r e a u deja să se vindece. Or i

cum, erau ascunse sub gulerul înalt al cămăşii.

Sângele ei a r d e a a c u m în venele lui, îşi spuse, şi

gândul acesta î i făcu i n i m a să b a t ă m a i ta re . Ea î i

dăruise p u t e r e a ei; îl alesese pe el.

In acea seară, chiar î i zâmbi lui D a m o n c â n d se

întâlniră în locul stabilit. D a m o n fusese plecat toată

ziua, d a r îşi făcu apariţ ia la t imp în grădina îngrijită

cu meticulozi tate, ş i a c u m stătea r e z e m a t de un

copac, aranjându-şi manşeta . K a t h e r i n e întârzia.

„Poate că e obosi tă", spuse Ştefan, pr iv ind c u m

cerul p u r p u r i u devine de un albastru întunecat . în

cercă să-şi ascundă triumful t imid din voce. „Poate

că are nevoie de mai mul tă od ihnă ca de obicei ."

D a m o n îl privi cu atenţie, cu ochii lui întunecaţ i

de sub părul negru şi des.

„ P o a t e " , spuse el pe un ton urcător, ca ş i c u m ar

fi vrut să mai adauge, ceva.

D a r apoi auziră nişte paşi uşori pe alee şi K a t h e

rine a p ă r u pr intre tufele de cimişir. E r a î m b r ă c a t ă în

rochia ei albă şi era la fel de frumoasă ca un înger.

Le zâmbi a m â n d u r o r a . Ştefan îi întoarse politicos

zâmbetul , vorbindu-i d o a r cu ochii despre secretul

lor. Apoi aşteptă.

Trezirea • 241

„Mi-aţ i cerut să fac o a legere" , spuse ea, ui tân-

du-se mai întâi la el, apoi la fratele lui. „Şi a c u m aţi

venit la ceasul stabilit, şi eu o să vă spun ce am ales."

Ridică o m â n ă mică, cea cu inelul, şi Ştefan se uită

la p ia t ra lui, dându-şi seama că era acelaşi albastru

intens ca al cerului noptat ic . E r a ca ş i c u m K a t h e

rine p u r t a cu ea î n t o t d e a u n a o b u c a t ă de cer.

„Aţi văzut a m â n d o i inelul acesta", spuse ea încet.

„Şi ştiţi că fără el aş muri . Nu e uşor să obţii un ase

m e n e a ta l i sman, d a r servitoarea m e a G u d r e n e

isteaţă. Iar în Florenţa există mulţi argintar i . "

Ştefan asculta fără să înţeleagă, d a r c â n d ea se

întoarse către el, îi zâmbi încurajator.

„Şi aşa" , spuse ea, ui tându-se în ochii lui, „ a m

cerut să mi se facă p e n t r u tine un d a r . " I i luă m â n a

şi îi puse ceva în pa lmă. C â n d el se uită, văzu că era

un inel care s e m ă n a cu al ei, d o a r că era mai m a r e şi

mai greu, şi făcut din argint în loc de aur.

„ încă nu ai nevoie de el pentru a înfrunta lumina

soarelui", spuse ea încet, zâmbind. „ D a r foarte curând

vei avea."

M â n d r i a şi extazul îl amuţ i ră . V r u să îi ia m â n a

să o sărute, s imţind dor inţa de a o cupr inde în braţe

chiar a tunci şi acolo, în faţa lui D a m o n . D a r K a t h e

rine se întoarse de la el.


„Şi p e n t r u t ine" , spuse ea, şi Ştefan crezu că nu

aude bine, căci cu siguranţă căldura şi afecţiunea din

vocea lui Kather ine nu puteau fi pentru fratele lui, „şi

pentru tine. Şi tu vei avea nevoie de el foarte c u r â n d . "

Probabi l că şi ochii îl înşelau pe Ştefan, căci îi

a ră tau ceva imposibil, ceva ce nu p u t e a f i adevărat .

K a t h e r i n e p u n e a în p a l m a lui D a m o n un inel exact

ca al lui.

T ă c e r e a care u r m ă fu depl ină, ca t ă c e r e a d u p ă

sfârşitul lumii.

„ K a t h e r i n e . . . " Ştefan abia p u t e a rosti cuvintele.

C u m poţi să-i dai asta lui? D u p ă tot ce-am împăr ţ i t . . . "

„Ce aţi împărţ i t?" Vocea lui D a m o n era ca un ples-

net de bici, şi el se întoarse furios către Ştefan.

„Azi-noapte ea a venit la mine. Alegerea e deja făcută."

Şi D a m o n îşi trase în jos, cu un gest violent, gule

rul înalt p e n t r u a a r ă t a d o u ă u r m e micuţe pe gâtul

dezgolit. Ştefan se holbă la ele, simţind c u m i se face

rău. E r a u identice cu urmele de pe gâtul lui.

Clăt ină din cap, total uluit.

„ D a r , K a t h e r i n e . . . n-a fost un vis. Ai venit la

mine..."

„Am venit la a m â n d o i . " Vocea lui K a t h e r i n e era

calmă, chiar încântată, iar privirea senină. î i zâmbi

lui D a m o n , apoi lui Ştefan. „ M - a slăbit, d a r mă

b u c u r mult că am făcut-o. Nu înţelegeţi?" cont inuă

ea, pe c â n d ei o pr iveau lung, p r e a uluiţi p e n t r u a

Trezirea • 243

vorbi. „Asta e alegerea mea! Vă iubesc pe a m â n d o i ,

şi nu vreau să r e n u n ţ la nici unul . A c u m toţi trei v o m

fi î m p r e u n ă , şi fericiţi."

„Fer ic i ţ i . . . " , repetă Ştefan, cu o voce sugrumată.

„ D a , fericiţi! T o ţ i trei v o m f i tovarăşi, tovarăşi

plini de bucurie, p e n t r u t o t d e a u n a . " Vocea ei crescu,

exaltată, iar ochii îi străluceau asemenea ochilor unui

copil încântat . „ V o m fi m e r e u î m p r e u n ă , fără să f im

v r e o d a t ă bolnavi, fără să î m b ă t r â n i m , p â n ă la

sfârşitul T i m p u l u i ! Asta e alegerea m e a . "

„Ferici ţ i . . . cu el?" Vocea lui D a m o n t r e m u r a mâ

nioasă, şi Ştefan văzu că fratele lui, de obicei calm,

era livid de furie. „ C u băiatul ăsta între noi , acest

model de virtute, flecar şi superficial? Nici nu suport

să-1 m a i văd acum. Şi să dea D o m n u l să nu-1 mai văd

niciodată, să nu-i mai a u d niciodată glasul!"

„Şi acelaşi lucru îl doresc eu de la tine, f rate ! "

m â r â i Ştefan, cu in ima sfâşiată în piept. Asta era vina

lui D a m o n ; D a m o n otrăvise m i n t e a lui K a t h e r i n e

încât ea nu m a i ştia ce face. „Şi mă gândesc să mă

asigur că aşa va fi", a d ă u g ă el sălbatic.

D a m o n înţelese foarte bine ce voia să spună.

„Atunci ia-ţi spada, dacă o poţ i găsi", şuieră el, cu

ochii în tunecaţ i de a m e n i n ţ a r e .

„ D a m o n , Ştefan, vă rog! Vă rog, n u ! " strigă Ka

ther ine, aşezându-se între ei, apucându-1 pe Ştefan

de braţ . Se uită de la unul la altul, şi ochii ei albaştri


erau m a r i , cu o privire şocată, şi străluceau împăien

jeni ţ i de lacrimi. „Gândi ţ i-vă ce spuneţi . Sunteţ i

fraţi."

„ N u e vina m e a " , scrâşni D a m o n , făcând din cu

vinte un blestem.

„ D a r nu pute ţ i să vă împăcaţ i? P e n t r u mine,

D a m o n . . . Ştefan? Vă rog.1"

O par te din Ştefan voia să cedeze în faţa privirii

disperate a lui Kather ine , a lacrimilor ei. D a r m â n

dria răni tă şi gelozia erau p r e a puternice, şi ştiu că

faţa lui era la fel de aspră, de n e î n d u r ă t o a r e ca şi cea

a lui D a m o n .

„ N u " , spuse. „ N u p u t e m . T r e b u i e să fie u n u l sau

celălalt, K a t h e r i n e . N-o să te împar t niciodată cu el."

M â n a lui Kather ine căzu de pe braţul lui şi lacri

mile îi a lunecară pe obraji, picături mar i care cădeau

pe rochia ei albă. Scoase un suspin îndurerat , apoi,

c o n t i n u â n d să plângă, îşi ridică poalele rochiei şi o

luă la fugă.

— Şi apoi D a m o n a luat inelul pe care ea i-1

dăduse şi şi 1-a pus pe deget, spuse Ştefan, cu vocea

răguşită de oboseală şi emoţie. Şi mi-a spus: „ T o t a

m e a o să fie, frate." Şi apoi a plecat.

Se întoarse, clipind ca şi c u m intrase din întuneric

într-o lumină strălucitoare, şi se uită la Elena.

Trezirea • 245

Ea stătea nemişcată pe pat, privindu-1 cu acei ochi

care s e m ă n a u atât de mul t cu ai lui K a t h e r i n e . M a i

ales acum, când erau plini de părere de rău şi spaimă.

D a r Elena nu fugi. II întrebă:

— Şi. . . ce s-a întâmplat apoi?

Ştefan îşi încleşta mâinile automat, într-un gest vio

lent, şi p lecă brusc de la fereastră. Nu amint i rea

aceea. Nu p u t e a suporta acea amintire, cu atât mai

mult să vorbească despre ea. C u m p u t e a s-o facă? Şi

c u m p u t e a să o cufunde pe Elena în acea întunecime

şi să-i arate lucrurile îngrozitoare care p â n d e a u acolo?

— Mi, spuse el. Nu pot. Mu pot.

— T r e b u i e să-mi spui, zise ea încet. Ştefan, este

sfârşitul poveştii, nu? Asta se află în spatele zidurilor

pe care le-ai înălţat în j u r u l tău. Asta ţi-e frică să mă

laşi să văd. D a r trebuie să mă laşi să văd. O h , Şte

fan, nu te poţi opri a c u m .

Ştefan simţea cum îl cupr inde groaza, abisul acela

cumplit pe care îl văzuse atât de l impede, îl simţise

atât de l impede în acea zi de demult . Ziua când totul

se sfârşise — c â n d începuse totul.

Simţi c u m cineva îi ia m â n a , şi c â n d se uită văzu

degetele Elenei cuprinzându-1 strâns, dându- i căl

dură, dându-i putere . îşi strânse şi el degetele peste

ale ei. Ochi i ei îl pr iveau în ochi.

— Spune-mi.


— Vrei să ştii ce a urmat , ce s-a întâmplat cu Kat-

herine? şopti el.

Ea încuviinţă din cap, cu ochii a p r o a p e orbiţi de

lacrimi, d a r c o n t i n u â n d să-1 privească.

— Atunci o să-ţi spun. A muri t a d o u a zi. Fratele

m e u D a m o n ş i cu mine am omorât-o.

| a auzul acestor cuvinte, Elena se cutremură,

înfiorată de groază.

^ ^ ^ ^ — Glumeşt i , spuse ea, c u o voce t r e m u

rătoare, îşi amint i de ceea ce văzuse pe acoperiş, de

buzele pă ta te de sânge ale lui Ştefan, şi se forţă să nu

se dea înapoi cu repulsie din faţa lui. Ştefan, eu te cu

nosc. Nu putea i să faci aşa ceva. . .

El îi ignoră protestele şi cont inuă să privească fix,

cu ochi care a r d e a u asemenea gheţii verzui din fun

dul u n u i gheţar . Privea p r i n ea, către un p u n c t

îndepărta t , neştiut. Apoi vorbi.

— în acea n o a p t e , pe c â n d s tăteam întins în pat ,

speram într-un m o d absurd că va veni. Deja obser

v a m nişte schimbări în mine. V e d e a m mai bine în în

tuner ic; mi se p ă r e a că a u d m a i bine. Mă s imţeam

248 * Jurnalele Vampirilor Trezirea * 249

Mi-o spuneau strălucirea pielii lui, pasul alert. Ară ta

a s e m e n e a u n u i cotoi care m â n c a s e nişte s m â n t â n ă .

D a r nu fusese K a t h e r i n e . „Bate cât vrei", mi-a spus,

„ d a r dragonul d i n ă u n t r u n-o să te lase să intri. Am

încercat eu deja. Ce zici, o biruim î m p r e u n ă ? " N - a m

vrut să-i ră spund. Expresia de pe faţa lui, vicleană şi

m u l ţ u m i t ă de sine, mă dezgusta. Am b ă t u t la uşă,

atât de tare încât să trezesc. . . Ştefan se opri şi hohot i

din nou, lipsit de u m o r . V o i a m să spun „să trezesc şi

morţ i i " . D a r morţi i nu sunt de fapt atât de greu de

trezit, nu-i aşa? Făcu din nou o pauză, apoi continuă.

Camer i s ta ei, G u d r e n , a deschis uşa. Faţa ei s e m ă n a

cu o farfurie albă, p lată, iar ochii e rau ca sticla

neagră . Am întrebat-o d a c ă o p o t vedea pe s tăpâna

ei. Mă aş teptam să-mi spună că dormea, dar G u d r e n

d o a r s-a ui tat la mine, apoi la D a m o n , peste u m ă r u l

m e u . „Lui n-am vrut să-i s p u n " , a zis ea în cele din

u r m ă , „ d a r D o m n i e i T a l e o să-ţi spun. S t ă p â n a m e a

K a t h e r i n e nu e în c a m e r ă . A ieşit azi-dimineaţă de

vreme, să se pl imbe în grădină. A zis că trebuie să se

gândească . " Eu am fost surprins. „Azi-dimineaţă de

v r e m e ? " am întrebat. „ D a " , a răspuns ea. S-a uitat la

m i n e şi la D a m o n fără nici o u r m ă de s impatie .

„ S t ă p â n a m e a a fost foarte tristă aseară", a spus ea cu

subînţeles. „A plâns t o a t ă n o a p t e a . " C â n d a spus

asta, m-a cuprins un sent iment ciudat. Nu era d o a r

ruşine ş i d u r e r e p e n t r u tristeţea lui K a t h e r i n e . E r a

mai puternic decât p â n ă atunci, plin de o energie ele

m e n t a r ă . Şi mi-era foame. E r a o foame pe care nu

mi-o închipuisem vreodată. La cină constatasem că

m â n c a r e a ş i b ă u t u r a obişnuite nu reuşeau să mă

m u l ţ u m e a s c ă , ş i nu înţe legeam de ce. Şi apoi am

văzut gâtul alb al unei servitoare şi am înţeles de ce.

Ştefan răsuflă a d â n c , şi ochii îi erau întunecaţi şi chi

nuiţi. In n o a p t e a aceea, cont inuă el, m - a m împotri

vit dor inţe i , deşi am avut nevoie de t o a t ă voinţa

p e n t r u a rezista. Mă g â n d e a m la K a t h e r i n e ş i mă

r u g a m să vină la mine. Mă r u g a m ! Ştefan scoase un

h o h o t de râs scurt şi amar . D a c ă o c rea tură ca mine

se poate ruga!

Degetele Elenei amorţiseră în strânsoarea lui, d a r

ea încercă să le mişte, să-1 facă să simtă încurajarea ei.

— C o n t i n u ă , Ştefan!

A c u m el vorbea cu uşurinţă. Părea a p r o a p e să fi

uitat de prezenţa ei, ca şi cum îşi spunea sieşi povestea.

— în d i m i n e a ţ a u r m ă t o a r e , nevoia e r a m a i pu

ternică, î m i s imţeam venele uscate ş i c r ă p a t e , do-

rindu-şi cu disperare să fie udate . Şt iam că nu m a i

p u t e a m rezista mult. M-am dus să o văd pe K a t h e

rine. V o i a m să o rog, să o implor . . .

V o c e a i se stinse, brusc răguşită. T ă c u o clipă,

apoi cont inuă.

— D a r D a m o n era deja acolo, aş teptând în faţa

uşii ei. Mi-am dat seama că el nu rezistase dorinţei .


teamă. în acea clipă am uitat de foamea şi slăbiciu

n e a mea. Brusc, m - a m simţit copleşit de grabă, de o

nevoie presantă . M - a m întors către D a m o n şi i-am

spus că trebuie să o găsim pe K a t h e r i n e şi, spre sur

p r i n d e r e a mea, d o a r a încuviinţat din cap. Am înce

p u t să o c ă u t ă m pe K a t h e r i n e p r i n grădină,

str igând-o m e r e u . M i - a d u c a m i n t e exact c u m era

totul în acea zi. Soarele strălucea pe chiparoşii înalţi

şi pe pinii din grădină. D a m o n şi cu mine am trecut

iute pr intre ei, grăbind tot mai mult pasul şi strigând.

Şi am tot strigat-o...

E l e n a s imţea t r e m u r u l din t rupul lui Ştefan, î l

simţea pr in degetele încleştate în juru l mâinii ei. Res

piraţia lui era rapidă, cu răsuflări scurte.

— Ajunsesem a p r o a p e la capătu l grădini i c â n d

mi-am amint i t de un loc pe care K a t h e r i n e î l

îndrăgea . E r a către m a r g i n e , u n zid jos lângă u n

lămâi. Am porni t într-acolo, strigând-o. D a r pe c â n d

mă apropiam, strigătele mi s-au stins. S i m ţ e a m . . . o

t e a m ă , o pres imţire cumpli tă . Şi şt iam că nu tre

buia. . . nu trebuia să mă d u c . . .

— Ştefan! exclamă Elena.

Degetele lui îi striveau a c u m m â n a , făcând-o să o

doară. T r u p u l lui t r e m u r a tot mai tare, se cut remura .

— Ştefan, te rog!

D a r el nu p ă r u să o audă.

Trezirea • 251

— A fost ca . . . ca un coşmar . . . totul s-a în tâmpla t

a tât de încet. Nu mă p u t e a m mişca . . . ş i totuşi tre

buia să mă mişc. T r e b u i a să m e r g mai depar te . Cu

fiecare pas, t e a m a creştea tot mai mult. A p r o a p e că

îmi miroseam teama. Mirosea asemeni grăsimii arse.

Nu trebuie să mă duc acolo . . . nu vreau să v ă d . . .

Vocea lui deveni ascuţită, grăbită. A c u m respira

sacadat, cu icnete. Avea ochii mar i , dilataţi, ca un

copil îngrozit. Elena îi cuprinse cu cealaltă m â n ă de

getele care o strângeau ca o menghine, acoperindu-le

cu totul.

— Ştefan, e-n regulă. Nu eşti acolo. Eşti aici, cu

mine.

— Nu vreau să văd. . . d a r nu mă pot împotrivi. E

ceva alb. Ceva alb sub copac. Nu mă face să mă uit!

— Ştefan, Ştefan, uită-te la m i n e !

D a r el nu mai auzea. Cuvintele î i ieşeau ca nişte

spasme întretă iate, ca ş i c u m nu le m a i p u t e a con

trola, ca şi c u m nu p u t e a să le rostească suficient de

repede.

— Nu p o t să mă mai apropi i . . . d a r o fac. V ă d co

pacul, zidul. Şi albul acela. în spatele copacului . Alb

cu auriu pe dedesubt. Şi pe u r m ă ştiu, ştiu, şi mă duc

către el, p e n t r u că e rochia ei. R o c h i a albă a lui Ka

t h e r i n e . Şi m e r g în spatele copacului şi o v ă d pe

p ă m â n t şi e adevărat . E rochia lui K a t h e r i n e . . .


umeri i care se zguduiau de plâns. îi şoptea tot felul de

vorbe menite să-1 aline, încercând să nu se gândească

la p r o p r i a ei oroare . Şi, în cele din u r m ă , el se linişti

şi înălţă capul. Vorbi răguşit, d a r se vedea că se în

torsese în prezent, îşi revenise.

— P e r g a m e n t u l e ra un bilet, p e n t r u m i n e şi

D a m o n . în el scria că fusese egoistă, că voise să ne

a ibă pe a m â n d o i . S p u n e a . . . că nu supor ta să fie

c a u z a d u ş m ă n i e i d in t re noi . S p e r a că o d a t ă dis

p ă r u t ă , noi doi nu ne v o m mai urî. Că o făcea ca să

ne împace.

— O h , Ştefan, şopti Elena. Simţea c u m ochii i se

u m p l u de lacrimi de milă. O h , Ştefan, îmi pare atât de

rău. Dar , d u p ă tot acest t imp, nu înţelegi că ceea ce a

făcut K a t h e r i n e a fost greşit? A fost chiar egoist, şi

a fost alegerea ei. într-un fel, nu are nimic de-a face cu

t ine sau cu D a m o n .

Ştefan c lăt ină din c a p , ca şi c u m voia să în

depărteze adevărul cuvintelor ei.

— Şi-a dat viaţa. . . pentru asta. Noi am omorât-o.

A c u m stătea aşezat pe jos. D a r ochii î i erau tot di

lataţi, nişte discuri negre uriaşe, şi avea expresia unui

băieţel nedumer i t .

— D a m o n s-a apropiat în spatele meu. A luat bile

tul şi 1-a citit. Şi pe u r m ă . . . cred că a înnebunit. Amân

doi am înnebunit . Eu luasem inelul lui Kather ine şi el

a încercat să mi-1 smulgă din m â n ă . N-ar fi trebuit să

V o c e a lui crescu şi apoi se opri, înecată într-o

groază de neînchipuit .

— . . . d a r K a t h e r i n e nu e în ea.

Elena se simţi înfrigurată, ca şi c u m tot t rupul ei

fusese cufundat în a p ă rece ca gheaţa. I se făcu pie

lea ca de gă ină şi încercă să-i s p u n ă ceva, d a r nu

reuşi. El povesti mai depar te , gâfâit, ca şi c u m p u t e a

să ţ ină groaza depar te de el d o a r c o n t i n u â n d să vor

bească.

— K a t h e r i n e nu e acolo, aşa că p o a t e totul nu e

decât o glumă, dar rochia ei e pe p ă m â n t şi e pl ină de

cenuşă. La fel ca cenuşa din vatră, exact la fel, d o a r

că cenuşa asta miroase a carne arsă. Are o d u h o a r e

care îmi face greaţă, care îmi î n m o a i e picioarele.

Lângă o m â n e c ă a rochiei se află o bucată de perga

ment . Iar pe o piatră, pe o p ia t ră aflată nu depar te ,

e un inel. Un inel cu o p ia t ră albastră, inelul ei. Ine

lul lui K a t h e r i n e . . . Brusc, Ştefan strigă cu o voce dis

perată : Kather ine , ce-aijacut?

Apoi căzu în genunchi, d â n d în cele din u r m ă dru

mul degetelor Elenei, şi îşi acoperi faţa cu mâinile.

Elena îl ţinu în vreme ce el t remura, cuprins de jal

nice suspine. II ţinu de umeri, strângându-1 lângă ea.

— Kather ine şi-a scos inelul, şopti ea, şi nu era o

întrebare . S-a expus luminii soarelui.

Suspinele lui sfâşietoare cont inuara, în v r e m e ce

ea îl ţ inea lipit de rochia ei a lbastră, m â n g â i n d u - i


servitorilor, d a r tot ce vedeam era chipul lui D a m o n .

Ochi i aceia negri care erau ca b e z n a unei nopţ i fără

lună . V o i a m să-1 fac să sufere p e n t r u ceea ce îmi

făcuse. Pent ru tot ce îmi făcuse mie, şi ce-i făcuse lui

K a t h e r i n e . Ştefan tăcu o clipă, apoi spuse încet,

a p r o a p e ca în vis: Aşa că mi-am ridicat sabia şi l-am

omorât . Cu ultimele puteri , mi-am înjunghiat fratele

în inimă.

F u r t u n a trecuse, ş i p r in fereastra spar tă Elena

a u z e a zgomotele b l â n d e ale nopţi i , târâi tul greieri

lor, vântul t recând pr intre copaci. în c a m e r a lui Şte

fan, tăcerea era adâncă .

— N - a m mai ştiut nimic, p â n ă ce m-am trezit în

m o r m â n t u l m e u , spuse Ştefan.

Se aplecă în spate, depar te de ea, şi închise ochii.

F a ţ a lui era desfigurată şi obosită, dar expresia aceea

cumplită, de copil în transă, dispăruse.

— Atât D a m o n cât şi eu a v e a m în noi suficient

d in sângele lui K a t h e r i n e ca să nu m u r i m cu

adevărat . în schimb, ne-am transformat. N e - a m tre

zit a m â n d o i în m o r m â n t u l nostru, îmbrăcaţ i în cele

m a i b u n e h a i n e , aşezaţi p e d o u ă lespezi a lă tura te .

E r a m p r e a slăbiţi ca să ne mai facem rău unul altuia;

sângele lui K a t h e r i n e abia ne fusese de ajuns să ne

revenim. Şi e r a m confuzi. L-am strigat pe D a m o n ,

d a r el a fugit afară în n o a p t e . D i n fericire, fusesem

o facă. Ne-am luptat. Ne-am spus nişte lucruri îngro

zitoare. N e - a m învinuit unul pe altul pentru ceea ce

se întâmplase. Nu-mi aduc aminte când ne-am întors

spre casă, dar brusc aveam în m â n ă spada. Ne lup

tam. V o i a m să distrug pentru totdeauna chipul acela

arogant, să-1 omor. î m i aduc aminte cum tata a strigat

din casă. N e - a m luptat mai îndârjit, ca să încheiem

înainte să ajungă el la noi. Şi e r a m doi luptători pe

măsură. D a r D a m o n fusese întotdeauna mai puternic,

şi în acea zi părea şi mai iute, ca şi c u m se schimbase

mai mult decât mine. Şi astfel că atunci când tata încă

mai striga de la fereastră, am simţit tăişul spadei lui

D a m o n trecând pe lângă garda mea. Apoi l-am simţit

păt runzându-mi în inimă.

Elena făcu ochii mar i , îngrozită, dar el cont inuă,

fără să se oprească:

— Am simţit durerea oţelului, l-am simţit străpun-

g â n d u - m ă a d â n c . P â n ă în miezul inimii, o lovitură

p u t e r n i c ă . Şi apoi forţa s-a scurs din m i n e şi am

căzut. Am r ă m a s întins acolo, pe dalele de p ia t ră .

Rid ică privirea către Elena şi încheie simplu: Şi

aşa. . . am murit .

Elena stătea încremenită, ca şi c u m sloiul pe care

îl simţise în piept m a i devreme îi cuprinsese tot tru

pul într-o încleştare îngheţată.

— D a m o n se apropie şi se aplecă deasupra mea.

Auzeam în depăr tare strigătele tatălui m e u şi ţipetele


— Un t imp s-a a lă turat aşa-numitelor Compagnie

di ventura, m e r c e n a r i nemiloşi care jefuiau şi devas

tau . A s t răbătut ţ a r a a lătur i de ei, l u p t â n d şi b â n d

sângele victimelor sale. In acea v reme eu t ră iam în

afara zidurilor cetăţii, a p r o a p e m o r t de foame, omo

r â n d an imale , e u însumi an imal . M u l t t imp n - a m

ştiut n imic de D a m o n . Apoi, într-o zi, i-am auzit

vocea în mintea mea. Era mai puternic ca mine, pen

tru că b e a sânge omenesc . I a r c â n d o a m e n i i sunt

omorâţ i , esenţa vieţii pe care o dăruiesc este într-un

fel mai putern ică decât orice. E ca şi c u m în acele ul

time clipe de groază şi luptă sufletul are cea mai m a r e

vibraţie. Pent ru că D a m o n o m o r a oameni , era capa

bil să se hrănească din Puter i mai mul t decât mine .

— C e . . . puteri? înt rebă Elena.

Un g â n d p r i n d e a formă în m i n t e a ei.

— For ţă , aşa c u m spuneai tu, şi rapid i ta te . O

ascuţire a simţurilor, mai ales noaptea . Acestea sunt

cele de b a z ă . P u t e m de a s e m e n e a să. . . s imţim

minţile. Le p u t e m percepe prezenţa, ş i uneori n a t u r a

gânduri lor . P u t e m să s e m ă n ă m confuzie în minţile

m a i slabe, f ie să p u n e m s tăpânire pe ele, f ie să le

s u p u n e m voinţei noastre. M a i sunt şi altele. Cu sufi

cient sânge o m e n e s c ne p u t e m schimba forma,

putem deveni animale. Şi cu cât ucizi mai mult, cu atât

mai intense devin Puter i le . . . Vocea lui D a m o n era

foarte puternică în mintea mea. S p u n e a că a c u m el

îngropaţi cu inelele pe care ni le dăduse K a t h e r i n e .

I a r eu am găsit în b u z u n a r inelul ei. A p r o a p e

inconştient, Ştefan duse m â n a la gât şi pipăi cercul

mic de aur. Probabil că s-au gândit că ea mi-1 dăduse.

Am încercat să mă duc acasă. Asta a fost o prostie.

C â n d m-au văzut, servitorii au început să ţipe şi au

alergat să a d u c ă un preot . Am fugit de acolo şi eu. în

singurul loc u n d e e r a m în siguranţă, în întuneric. Şi

acolo am stat de atunci . Acela e locul m e u , Elena.

Am o m o r â t - o pe K a t h e r i n e cu m â n d r i a ş i gelozia

mea, ş i l-am o m o r â t pe D a m o n cu u r a mea. D a r am

făcut mai r ă u decât să-1 ucid. L-am c o n d a m n a t la o

viaţă veşnică şi chinuită. D a c ă n-ar fi muri t atunci, cu

sângele lui K a t h e r i n e atât de puternic în venele lui,

ar fi avut o şansă. In t imp, sângele i s-ar fi subţiat şi

apoi ar f i d ispărut . El ar f i devenit din n o u un om

normal . D a r omorându-1 atunci, l-am c o n d a m n a t să

trăiască în întuneric. I-am luat s ingura şansă de sal

vare. Ştefan râse a m a r . Ştii ce înseamnă Salvatore în

italiană, Elena? î n s e a m n ă salvare, mântuitor . Aşa mă

cheamă, şi am primit şi numele Sfântului Ştefan, pri

mul mart i r al creştinătăţii. Iar eu l-am osândit pe fra

tele m e u să trăiască în iad.

— N u , spuse Elena. Apoi, cu o voce mai puter

nică, repetă: N u , Ştefan. S-a osândit singur. El te-a

o m o r â t pe tine. D a r ce s-a în tâmplat apoi cu el?


î n t â m p l a t e r a m în cimitir, chiar lângă biserică, în

n o a p t e a c â n d Vickie Bennett a fost a tacată .

— D a r nu tu ai făcut asta. Tu nu puteai să faci

as ta . . . Ştefan?

— Nu ştiu, spuse el pe un ton aspru. Ce altă ex

plicaţie m a i există? Eu ch iar am b ă u t sânge din

b ă t r â n u l acela de sub p o d în n o a p t e a c â n d ai fugit cu

fetele din cimitir. Aş fi j u r a t că nu i-am luat atât de

mul t încât să-i fac vreun rău, d a r a fost cât pe ce să

m o a r ă . Şi am fost, de asemenea, acolo c â n d Vickie şi

T a n n e r au fost atacaţi .

— D a r nu-ţi aduci a m i n t e să-i fi a tacat tu, spuse

Elena, uşurată .

I d e e a care p r i n d e a formă în m i n t e a ei era a c u m

a p r o a p e convingere.

— Ce contează? Cine altcineva ar fi putut-o face,

dacă nu eu?

— D a m o n , spuse Elena.

El tresări şi Elena văzu c u m umeri i i se încordează

din n o u .

— E un gând plăcut. La început am sperat că ar

p u t e a exista o a s e m e n e a explicaţie. Că ar p u t e a fi

altcineva, cineva ca fratele m e u . D a r am iscodit cu

mintea şi nu am găsit nimic, nici o altă prezenţă. Cea

mai simplă explicaţie este că eu sunt ucigaşul.

— N u , spuse Elena, nu înţelegi. Nu vreau să spun

că cineva ca D a m o n ar p u t e a să facă lucrurile pe care

era condotierul propriei sale compagnia şi se întorcea în

Florenţa. S p u n e a că dacă o să mă aflu acolo atunci

când va veni, o să mă omoare . L-am crezut şi am ple

cat. De atunci l-am văzut d o a r de câteva ori. Ame

ninţarea a rămas aceeaşi, şi el este întotdeauna mult

mai puternic decât mine. D a m o n a profitat din plin

de na tura lui şi pare să se bucure de latura ei întune

cată. D a r asta e şi natura mea. Aceeaşi întunecime e şi

înlăuntrul meu. C r e d e a m că o s-o înfrâng, dar m-am

înşelat. De aceea am venit aici, în FelPs C h u r c h . Cre

deam că dacă mă stabilesc într-un orăşel, departe de

vechile amintiri, aş p u t e a să mă eliberez de întuneric,

în schimb, în noaptea asta am omorât un om.

— Nu, spuse E l e n a cu h o t ă r â r e . Nu cred asta,

Ştefan.

Povestea lui o umpluse de o r o a r e şi mi lă . . . şi

t e a m ă de asemeni . R e c u n o ş t e a asta. D a r scârba e i

dispăruse, şi de un lucru era foarte sigură. Ştefan nu

era un criminal.

— Ce s-a î n t â m p l a t în seara asta, Ştefan? Te-ai

certat cu T a n n e r ?

— E u . . . nu-mi a d u c aminte, spuse el înnegurat .

Am folosit P u t e r e a p e n t r u a-1 convinge să facă ce

voiaţi voi. Pe u r m ă am plecat. D a r m a i târziu m - a m

simţit ameţi t şi cuprins de slăbiciune. La fel c u m s-a

mai întâmplat . O privi în ochi. U l t i m a d a t ă c â n d s-a


— D a r chiar tu ai spus că nu ai luat a tâ ta cât să-i

faci rău. Ştefan, cine ştie ce i s-a î n t â m p l a t omului

d u p ă ce tu a i plecat? Nu era cel mai uşor p e n t r u

D a m o n să-1 atace atunci? M a i ales dacă D a m o n te-a

p â n d i t tot t impul, p o a t e sub o altă formă. . .

— Ca o cioară, m u r m u r ă Ştefan.

— Ca o c ioară. C â t despre Vickie. . . Ştefan, ai

spus că tu poţi s e m ă n a confuzie în minţile mai slabe,

să le supui. N - a r fi p u t u t să facă asta şi D a m o n cu

tine? Să-ţi s u p u n ă mintea, aşa c u m şi tu poţi supune

m i n t e a unui muri tor?

— D a , şi să-şi ascundă prezenţa de mine.

în vocea lui Ştefan se s imţea o t u l b u r a r e cres

cândă.

— De aceea nu a răspuns chemărilor mele. Voia. . .

— V o i a să se în tâmple exact ceea ce s-a î n t â m

plat. Voia să te îndoieşti de tine, să crezi că eşti un

ucigaş. Dar nu este adevărat, Ştefan. O h , Ştefan, a c u m

ştii asta şi nu trebuie să te m a i temi.

Se ridică, simţindu-se cupr insă de bucur ie şi

uşurare. P â n ă la u r m ă , noaptea asta oribilă se încheia

cu ceva m i n u n a t .

— De-asta ai fost atât de rece cu mine, nu-i aşa?

spuse ea, întinzându-şi mâinile către el. Pentru că te

temi de ceea ce ai p u t e a face. D a r nu trebuie să te

mai temi de asta.

le-am văzut. S p u n că D a m o n este aici, în Fell's

C h u r c h . L-am văzut eu.

Ştefan se holbă la ea.

— El t rebuie să fie, spuse Elena, t r ă g â n d a e r

a d â n c în piept. L-am văzut deja de două, poate chiar

de trei ori. Ştefan, tu mi-ai spus o poveste lungă, iar

a c u m o să-ţi spun şi eu u n a .

Pe cât de repede şi de simplu putu, îi istorisi ce se

întâmplase în sala de sport şi acasă la Bonnie. Buzele

lui se strânseră într-o linie albă c â n d îi povesti c u m

încercase D a m o n să o sărute. Obraji i ei se îmbujo

r a r ă când îşi aminti de propr ia reacţie, c u m a p r o a p e

că îi cedase. D a r îi spuse totul lui Ştefan.

Şi despre cioară, şi toate celelalte lucruri stranii

care se petrecuseră de c â n d se întorsese din F r a n ţ a .

— Şi, Ştefan, eu cred că D a m o n a fost în seara

asta în Casa Bântuită, încheie ea. C h i a r d u p ă ce tu

te-ai simţit ameţ i t în c a m e r a din faţă, a t recut pe

lângă mine cineva îmbrăcat ca . . . ca M o a r t e a , cu o

robă neagră şi glugă, şi nu i-am p u t u t vedea chipul.

D a r era ceva familiar în felul în care păşea. A fost el,

Ştefan. D a m o n a fost acolo.

— D a r asta tot nu explică celelalte daţi. Vickie şi

bă t rânul . Eu am luat sânge de la b ă t r â n .

Faţa lui Ştefan era încordată, ca şi c u m a p r o a p e

că se temea să spere.


— C r e d că ştiu. Mi-ai spus c u m a fost cu K a t h e

rine, Ştefan. V r e a u să fíe la fel şi cu noi . Sigur, nu

v reau s ă m ă transformi. D a r p u t e m s ă î m p ă r ţ i m

puţ in fără să se întâmple asta, nu-i aşa? Ştiu, a d ă u g ă

ea, şi mai încet, cât de mult ai iubit-o pe K a t h e r i n e .

D a r ea nu m a i e acum, şi eu sunt aici. Şi te iubesc,

Ştefan. V r e a u să fiu cu tine.

— Nu ştii ce vorbeşti! Ştefan stătea rigid, cu chi

pul cuprins de furie, cu ochii chinuiţi . D a c ă îmi d a u

o d a t ă frâu liber, ce mă va împiedica să te transform,

sau chiar să te omor? Pat ima e mai puternică decât

îţi poţi imagina. T o t nu înţelegi ce sunt, nu înţelegi ce

p o t face?

Ea stătea şi î l pr ivea calmă, cu bărb ia uşor ridi

cată. Asta p ă r u să îl înfurie.

— Nu-ţi ajunge ce-ai văzut? Sau trebui să-ţi arăt

mai mult? Nu-ţ i poţ i închipui ce-aş p u t e a să-ţi fac?

Se î n d r e p t ă cu paşi m a r i către căminul rece şi luă de

acolo o b u c a t ă m a r e de l e m n , m a i groasă decât

braţele Elenei î m p r e u n ă . Dintr-o singură mişcare, o

rupse în d o u ă ca şi c u m ar f i fost un băţ de chibrit.

Ce-aş p u t e a să le fac oaselor tale fragile? spuse el.

In p a r t e a cealaltă a camerei era o p e r n ă a r u n c a t ă

de pe pat; o luă de jos şi cu o mişcare a unghiilor sfâr

tecă faţa de mătase .

— Pielii tale moi?

— Nu trebuie? Ştefan respira repede acum, şi îi privi

braţele întinse spre el ca şi c u m ar fi fost nişte şerpi.

Crezi că nu m a i am nici un motiv să mă tem? E p o

sibil ca D a m o n să fi a tacat o a m e n i i aceia, d a r el

nu-mi controlează gânduri le. Şi tu nu ştii ce am gân

dit despre t ine.

Elena îşi păs t ră vocea calmă.

— Tu nu vrei să-mi faci rău, spuse ea cu convin

gere.

— N u ? Au fost a tâ tea daţi, c â n d te p r i v e a m în

văzul lumii, când cu greu mă abţ ineam să nu te ating.

C â n d e r a m atât de tentat de gâtul tău alb, de gâtul

tău subţire şi alb, cu venele pulsând abia văzute sub

piele. . .

Ochi i lui erau aţintiţi pe gâtul ei într-un fel care îi

a m i n t e a de ochii lui D a m o n , ş i E lena simţi c u m

inima îi bate mai tare.

— Daţi c â n d mă g â n d e a m că o să te a p u c şi o să

te forţez să-mi cedezi chiar acolo, în şcoală.

— Nu e nevoie să mă forţezi, spuse Elena. îşi

simţea pulsul zvâcnindu-i în tot trupul; în încheietu

rile mâinilor şi în îndoitura cotului, şi în gât. Am luat

o hotărâre , Ştefan, spuse ea încet, privindu-1 în ochi.

Vreau să o faci.

El înghiţi cu greu.

— Nu ştii ce-mi ceri.


Apoi se apropie de Elena cu o iuţeală nefireas< i

înainte ca ea să-şi dea seama ce se întâmplă, el era

lângă ea şi o s t rângea de u m e r i . O privi în o c h i Q

clipă, apoi , cu un şuierat sălbatic care făcu să i M

ridice Elenei părul pe ceafa, îşi dezgoli dinţii.

E r a acelaşi rânjet feroce p e care-1 văzuse p e ; n n

periş, aceiaşi dinţi albi în care caninii deveniseră in

credibil de lungi şi de ascuţiţi. E r a u colţii unui animal

de p r a d ă , ai unui vânător .

— Gâtului tău alb, spuse el cu o voce schimbai a

Elena r ă m a s e ca para l iza tă o clipă, u i tându si

lung, constrânsă parcă, la acel chip înspăimântaţi >i,

apoi ceva din adâncul sufletului ei se dovedi mai pu

ternic. Ridică mâinile, în cercul s trâmt al braţelor Iul

care o s trângeau, şi îi cuprinse faţa. Ii simţi obrajii

reci în pa lme. II ţ inu în felul acesta, cu blândeţe, < U

a tâ ta b lândeţe , ca şi c u m ar fi vrut să-i r e p r o ş e z e

s t rânsoarea furioasă pe umer i i ei goi. Şi văzu cuta

n e d u m e r i r e a i se aşterne încet pe faţă, când înţelese

că ea nu se lupta cu el şi nici nu-1 respingea.

Elena aşteptă p â n ă c â n d n e d u m e r i r e a i se reflect;!

şi în ochi, îmblânzindu-i privirea, făcând-o să parj

a p r o a p e rugătoare . Ştia că pe chipul ei n u se c i t e a

t e a m a , ci d o a r b l â n d e ţ e a şi iubirea, şi că buzele ei

e rau uşor întredeschise. A m â n d o i respirau repedl

acum, î m p r e u n ă , în acelaşi r i tm. Elena simţi cum el

începe să t r e m u r e , la fel ca a tunci c â n d amintiri le

Trezirea • 265

despre K a t h e r i n e deveniseră p r e a dureroase, de ne

suportat. Apoi, cu gingăşie şi h o t ă r â r e , trase spre ea

gura aceea rânjită.

El încercă să se împotrivească. D a r b lândeţea ei

e ra m a i p u t e r n i c ă decât t o a t ă p u t e r e a lui n e o m e

nească. Elena închise ochii şi se gândi d o a r la Ştefan,

nu la lucrurile îngrozitoare pe care le aflase în seara

asta, ci d o a r la Ştefan, care îi mângâiase păru l atât

de uşor, de p a r c ă ea s-ar fi p u t u t frânge în mâini le

lui. Se gândi la asta, şi sărută acea gură de animal de

p r a d ă care o ameninţase cu câteva minute în u r m ă .

Simţi sch imbarea , t r a n s f o r m a r e a gurii lui pe

măsură ce el ceda, r ă s p u n z â n d împotr iva voinţei lui,

p r i m i n d săruturi le ei b l â n d e cu aceeaşi b l â n d e ţ e .

Simţi t r u p u l lui Ştefan înfiorându-se şi s t rânsoarea

aspră pe umeri i ei slăbind, devenind îmbrăţ işare. Şi

ştiu că învinsese.

— N-ai să-mi faci niciodată rău, şopti ea.

E r a ca ş i c u m , sărutându-se, a lungau toată t e a m a

şi d i sperarea şi s ingură ta tea d i n l ă u n t r u l lor. E lena

simţi c u m o s t răbate un fior de p a t i m ă , a s e m e n e a

unui fulger de vară, şi simţi p a s i u n e a cu care îi

răspunse Ştefan. D a r mai presus de orice simţăminte,

copleşindu-le, era o tandreţe de o intensitate aproape

î n s p ă i m â n t ă t o a r e . Nu e r a nevoie de g r a b ă sau de

duri tate, îşi spuse Elena în v r e m e ce Ştefan o aşeza

cu b lândeţe pe pat .


T r e p t a t , sărutările deveniră din ce în ce mai stă

ruitoare, şi Elena simţi fulgerul de vară străbătându-i

în valuri tot t rupul , încărcându-1 de electricitate,

făcându-i i n i m a să b a t ă m a i năvalnic şi să i se taie

răsuflarea. O făcea să se simtă ciudat de moale şi de

ameţită, o făcea să închidă ochii şi să-şi dea capul pe

spate, lăsându-se în voia patimii.

E t impul, Ştefan, gândi ea. Şi, cu blândeţe, îi trase

din nou gura în jos, de data asta către gâtul ei. Ii simţi

buzele at ingându-i pielea, îi simţi răsuflarea caldă şi

rece totodată. Apoi simţi o durere ascuţită.

D a r durerea dispăru aproape imediat, înlocuită de

o p lăcere care o făcu să t r e m u r e . Un val imens de

tandreţe o străbătu, îndreptat către Ştefan.

In cele din u r m ă î i privi chipul, un chip care în

sfârşit i se dezvăluia, care nu se m a i ascundea în spa

tele zidurilor. I a r privirea pe care o văzu în ochii lui

o făcu să se simtă fără putere .

— Ai încredere în mine? şopti el.

Şi c â n d ea doar încuviinţă din cap, rămase cu pri

virea aţ int i tă în ochii ei în t i m p ce î n t i n d e a m â n a

d u p ă ceva aflat lângă pat . E r a p u m n a l u l . Ea î l privi

fără t e a m ă şi apoi se uită din n o u fix în ochii lui.

F ă r ă să-şi ia privirea de la ea, el îl scoase din teacă

şi-şi făcu o mică tăietură la baza gâtului. Elena o privi

cu ochii m a r i , privi sângele la fel de strălucitor ca

Trezirea • 267

boabele de ilice, d a r c â n d el o trase către el nu se îm

potrivi.

Apoi o ţ inu în braţe mul t t imp, în vreme ce afară

greierii c o n t i n u a u să-şi târâie cântecul . In cele din

u r m ă , el se mişcă.

— Aş vrea să poţi să r ă m â i aici, şopti. Aş vrea să

poţi să r ă m â i p e n t r u to tdeauna. D a r nu poţi.

— Ştiu, răspunse ea, la fel de încet.

O c h i i l i se în tâ ln i ră din n o u , într-o înţelegere

tăcută. Aveau atât de multe lucruri să-şi spună, atâ

tea motive p e n t r u a fi î m p r e u n ă .

— M â i n e , spuse ea. Apoi, r e z e m â n d u - s e de

u m ă r u l lui, şopti: O r i c e se-ntâmplă, Ştefan, voi f i

alături de t ine. Spune-mi că mă crezi.

Vocea lui se auzi încet, înăbuşită de părul ei.

— O h , Elena, te cred. Or ice se-ntâmplă, v o m fi

î m p r e u n ă .

15

u p ă ce o lăsă pe E l e n a Ştefan se

duse în p ă d u r e .

O luă pe O l d C r e e k R o a d , m e r g â n d pe

sub norii cenuşii p r in care nu se vedea nici un petic

de cer, către locul u n d e oprise în p r i m a zi de şcoală.

Lăsă maşina şi încercă să regăsească d r u m u l care

ducea către luminişul u n d e văzuse cioara. Instinctele

lui de vânător îl ajutară, căci îşi aminti de forma unui

a n u m e tufiş sau de un copac noduros, p â n ă ce ajunse

la locul deschis, înconjurat de stejari băt râni .

Aici era. Sub p ă t u r a frunzelor m a r o n i i p ă t a t e ,

p o a t e că mai existau încă oasele iepurelui.

R e s p i r â n d a d â n c p e n t r u a se ca lma, p e n t r u a-şi

a d u n a Puterile, a r u n c ă un gând iscoditor, întrebător.

Trezirea • 269

Şi p e n t r u p r i m a o a r ă de c â n d venise în Fell's

C h u r c h , simţi pâ lpâ ind un răspuns. D a r p ă r e a slab

şi t r e m u r ă t o r , şi nu-1 p u t e a localiza în spaţiu.

Oftă şi se întoarse . . . şi încremeni .

D a m o n se afla în faţa lui, cu braţele încrucişate pe

piept, r e z e m a t de cel m a i m a r e stejar din luminiş.

Ară ta ca şi c u m era acolo de multe ore.

— Aşa deci, spuse Ştefan apăsat , e adevăra t .

A trecut m u l t ă v reme, frate.

— Nu atât de mul tă cât crezi tu, frate.

Ştefan îşi amint i de acea voce, catifelată, ironică.

— Nu te-am pierdut din ochi de-a lungul anilor,

continuă calm D a m o n . î n d e p ă r t ă o bucăţică de coajă

de c o p a c de pe m â n e c a j a c h e t e i de piele la fel de

detaşat ca pe v r e m e a c â n d îşi aranja manşete le de

brocart . D a r tu n-aveai c u m să ştii asta, nu? Ah, nu,

Puterile tale sunt la fel de slabe ca în totdeauna.

— Ai grijă, spuse încet Ştefan, pe un ton a m e

ninţător . Ai m a r e grijă în n o a p t e a asta. Nu sunt prea

îngăduitor.

— Sfântul Ştefan furios? Ca să vezi. Eşti supărat,

bănuiesc, din cauza micilor mele incursiuni în teri

toriul tău. Am făcu t-o d o a r p e n t r u că v reau să fiu

a p r o a p e de tine. Fraţii ar t rebui să f ie apropiaţ i .

— Ai omorât în seara asta. Şi ai încercat să mă faci

să cred că eu am fâcut-o.


— Eşti foarte sigur că n-ai făcut-o? Poate că am

făcu t-o î m p r e u n ă . Ai grijă! spuse c â n d Ştefan înainta

către el. Nici eu nu sunt prea îngăduitor în seara asta.

Eu am avut d o a r un profesor de istorie sfrijit; tu ai

avut o fată drăguţă .

Furia din adâncul lui Ştefan se a d u n ă , p ă r â n d să

se s trângă într-un p u n c t fierbinte şi strălucitor, ca un

soare înăuntru l lui.

— Stai d e p a r t e de Elena, şopti el a tâ t de a m e

n i n ţ ă t o r încât D a m o n chiar îşi trase uşor capul în

spate. Stai departe de ea, D a m o n . Ştiu că ai pândit-o,

ştiu că ai urmărit-o. D a r s-a terminat . O singură dată

să te mai apropi i de ea şi-o să-ţi p a r ă rău.

— întotdeauna ai fost egoist. Singurul t ă u defect.

Nu vrei să împărţ i nimic, nu-i aşa?

Brusc, buzele lui D a m o n se arcuiră într-un zâm

bet deosebit de frumos.

— D a r , din fericire, î n c â n t ă t o a r e a Elena e mul t

mai generoasă. Nu ţi-a spus de mica noastră relaţie?

Ei, p r i m a d a t ă c â n d ne-am văzut, a p r o a p e că mi s-a

dăruit pe loc.

— Asta e o minciună !

— O h , nu, frate dragă. Eu nu mint niciodată când

e vorba de ceva important . Sau vreau să spun lipsit

de importanţă? O r i c u m , p r e a frumoasa ta d o m n i ţ ă

a p r o a p e că a leşinat în braţele mele. C r e d că îi plac

bărbaţi i în negru. în vreme ce Ştefan îl privea fix, în

cercând să-şi controleze respiraţia, D a m o n adăugă,

a p r o a p e cu b l â n d e ţ e : Ştii, te înşeli în pr iv inţa ei.

Crez i că e dulce şi docilă, aşa c u m era K a t h e r i n e .

D a r nu e . Nu e deloc genul tău, n e p r i h ă n i t u l m e u

frate. Are în ea un spirit şi un foc cu care tu n-ai şti

ce să faci.

— Şi tu ai şti, nu?

D a m o n îşi desfăcu braţele şi zâmbi din nou, încet.

— O h , da.

Ştefan voia să se repeadă la el, să-i şteargă de pe

faţă zâmbetul acela frumos şi plin de aroganţă, să-i

frângă gâtul lui D a m o n . Spuse, abia controlându-şi

glasul:

— Ai d r e p t a t e într-o s ingură pr ivinţă. E puter

nică. Suficient de putern ică p e n t r u a te respinge. I a r

a c u m că ştie ce eşti tu cu adevărat , o va face. T o t ce

simte a c u m p e n t r u tine e dezgust.

Sprâncenele lui D a m o n se ridicară.

— C h i a r aşa? M a i vedem noi. Poate că va desco

peri că î i place m a i mul t adevăratul întuneric decât

a m u r g u l pal id. Eu, cel p u ţ i n , p o t să recunosc

adevărul despre n a t u r a mea. D a r îmi fac griji p e n t r u

t ine, frăţ ioare. Par i slăbit ş i pros t hrăni t . Te c a m

aţâţă, nu?


Omoară-1, spuse imperios ceva în m i n t e a lui

Ştefan. Omoară-1, rupe-i gâtul, sfâşie-i gâtul în fâşii

însângerate de carne. D a r ştia că D a m o n se hrănise

foarte bine în acea seară. Aura în tunecată a fratelui

său era măr i tă , pulsatilă, a p r o a p e că s tră lucea cu

esenţa vieţii pe care el o luase.

— Da, am b ă u t din plin, spuse pe un ton a m u z a t

D a m o n , ca şi c u m ar fi ştiut ce g â n d e a Ştefan. Oftă

şi îşi trecu l imba peste buze, amintindu-şi satisfăcut.

Era mic, dar avea în el o cantitate surpr inzătoare de

sevă. Nu la fel de drăguţ ca Elena, şi cu s iguranţă nu

mirosea la fel de bine. D a r e î n t o t d e a u n a înviorător

să simţi sângele n o u c u m cântă în t ine.

D a m o n răsuflă a d â n c şi se î n d e p ă r t ă de c o p a c ,

uitându-se în jur . Ştefan îşi aminti şi de acele mişcări

graţioase, de fiecare gest controlat şi precis. Secolele

doar cizelaseră eleganţa natura lă a lui D a m o n .

— îmi stârneşte cheful să fac asta, spuse D a m o n ,

apropiindu-se de un copăcel aflat la câţiva metr i m a i

departe .

Avea o d a t ă şi j u m ă t a t e înă l ţ imea lui D a m o n şi

c â n d acesta îl a p u c ă degetele lui nu se uni ră în j u r u l

t runchiu lu i . D a r Ştefan văzu c u m răsuflarea lui

D a m o n se iuţeşte, c u m îi j o a c ă muşchii sub cămaşa

n e a g r ă subţire, şi apoi copacul fu smuls din p ă m â n t ,

Trezirea • 273

cu rădăcini le a t â r n â n d u - i . Ştefan s imţea mirosul

puternic al p ă m â n t u l u i jilav răscolit.

— O r i c u m , nu-mi plăcea acolo, spuse D a m o n şi

î l azvârli cât de d e p a r t e î i î n g ă d u i r ă rădăcini le

încurcate. Apoi zâmbi fermecător. Şi-mi stârneşte şi

cheful să fac asta.

Se văzu o mişcare rapidă, o fulgerare, şi D a m o n

dispăru. Ştefan se uită î n j u r , dar nu văzu nici u r m ă

de el.

— Sus, frate.

V o c e a v e n e a de d e a s u p r a capului său ş i c â n d

Ştefan ridică privirea î l văzu pe D a m o n cocoţat prin

tre ramuri le stejarului. Se auzi un foşnet de frunze

maroni i şi el dispăru din nou.

— Aici, în spate, frate.

Ştefan simţi o bătaie pe u m ă r şi se răsuci, d a r nu

văzu nimic în spatele lui.

— Aici, frate.

Se răsuci din nou.

— N u , încearcă aici.

Furios, Ştefan se întoarse în cealaltă par te , întin-

zând m â n a ş i încercând să-1 apuce pe D a m o n . D a r

degetele lui pr inseră d o a r aer.

Aici, Ştefan. De data asta vocea era în mintea lui şi

Puterea ei îl zgudui profund. E r a nevoie de o forţă

ex t raord inară p e n t r u a proiecta a tât de clar gânduri .


încet, se m a i răsuci o dată, şi îl văzu pe D a m o n în

poziţia lui iniţială, rezemat de stejarul cel m a r e .

D a r de d a t a asta a m u z a m e n t u l din privire î i

dispăruse. Ochi i lui e rau negri şi impenetrabi l i , iar

gura lui era strânsă într-o linie subţire.

De ce altă dovadă mai ai nevoie, Ştefan? Eu sunt mai pu

ternic decât tine, la fel cum tu eşti mai puternic decât aceste

jalnice făpturi omeneşti. Sunt şi mai rapid decât tine, şi am şi

alte Puteri de care tu nici măcar n-ai auzit. Vechile Puteri,

Ştefan. Şi nu mă tem să le folosesc. Dacă vei lupta împotriva

mea, le voi folosi împotriva ta.

— De-asta ai venit aici? Ca să mă chinui?

Am fost îndurător cu tine, frate. Aş fi putut de multe ori să

te ucid, dar ţi-am cruţat de fiecare dată viaţa. Dar acum e

diferit.

D a m o n se desprinse de copac şi spuse cu glas tare:

— Te avertizez, Ştefan, nu mi te împotrivi . Nu

contează de ce am venit aici. C e e a ce vreau a c u m e

Elena. Şi dacă încerci să mă împiedici să o fac a mea,

te omor .

— Poţi să încerci, spuse Ştefan.

Miezul fierbinte în care se strânsese furia dinăun

trul lui a rdea m a i strălucitor ca niciodată, revăr-

sându-şi lumina ca o întreagă galaxie de aştri. Ştia,

într-un fel, că ameninţa întunecimea lui D a m o n .

Trezirea • 275

— Crezi că nu p o t s-o fac? Nu te-nveţi m i n t e

niciodată, nu-i aşa, frăţioare?

Ştefan avu t imp d o a r cât să v a d ă c u m D a m o n cla

tină obosit din cap, apoi ceva se mişcă iar fulgerător • • • • i < A

şi se simţi cuprins de nişte mâini puternice. In clipa

u r m ă t o a r e lupta, cu violenţă, încercând din răsputeri

să scape de ele. D a r erau ca nişte mâini de oţel.

Lovi cu sălbăticie, î n c e r c â n d să a jungă la z o n a

vulnerabilă de sub bărbia lui D a m o n . Degeaba, avea

braţele ţ intuite la spate, t rupul imobilizat. E r a la fel

de neput incios ca o pasăre în ghearele unei pisici

agile şi pr icepute .

Se lăsă moale p e n t r u o clipă, trăgându-se în jos cu

t o a t ă greutatea, p e n t r u ca în clipa u r m ă t o a r e să-şi

încordeze brusc toţi muşchii, încercând să se elibe

reze, încercând să lovească. D a r mâinile nemiloase

d o a r îşi m ă r i r ă s t rânsoarea, făcându-i zbateri le

inutile. Ja ln ice .

întotdeauna ai fost încăpăţânat. Poate că asta te va con

vinge. Ştefan privi chipul fratelui său, la fel de palid

ca ferestrele cu g e a m j ivrat de la pensiune, şi la acei

ochi negri ca un h ă u fără fund. Apoi simţi nişte de

gete apucându-1 de păr , t răgându-i capul pe spate,

lăsându-i gâtul expus.

Zbater i le lui se înteţită, deveniră sălbatice. Nu te

obosi, spuse vocea din capul lui, şi apoi simţi durerea


Ştefan se simţi plin de ură, o u r ă cum nu mai cu

noscuse vreodată. Era ca şi c u m toată u r a pe care o

avusese p â n ă atunci p e n t r u D a m o n fusese d o a r o

picătură de apă în acest ocean înspumat, furtunos. In

lungile veacuri care trecuseră, de multe ori regretase

ceea ce îi făcuse fratelui său, de multe ori îşi dorise

din tot sufletul să-i p o a t ă schimba soarta. A c u m nu

voia decât să o facă din nou.

— Elena nu este a ta, spuse el pr int re dinţi, ridi-

cându-se în picioare şi încercând să nu arate cu ce

efort făcea asta. Şi nu va fi niciodată.

Concentrându-se pe f iecare pas, p u n â n d cu grijă

un picior în faţa celuilalt, începu să se îndepărteze. II

d u r e a tot t rupul , iar ruş inea pe care o s imţea era

chiar mai m a r e decât suferinţa f izică. Avea lipite pe

haine bucăţ i de frunze ude şi p ă m â n t , d a r nu se scu

tură. Se chinui să m e a r g ă mai departe, să reziste în

faţa slăbiciunii care îi înmuia picioarele.

Mu te-nveţi minte niciodată, frate.

Ştefan nu se uită înapoi şi nici nu încercă să

ră spundă. Scrâşni din dinţi şi îşi forţă picioarele să se

mişte m a i d e p a r t e . î n c ă un pas . Şi încă un pas . Şi

încă unul .

D a c ă ar p u t e a d o a r să se aşeze p e n t r u o clipă, să

se od ihnească . . .

ascuţită a dinţilor. Simţi umil inţa şi neput in ţa victi

mei, a vânatului, a prăzii. Şi apoi d u r e r e a provocată

de sângele luat împotr iva voinţei sale.

Refuză să cedeze, şi durerea deveni mai cumplită,

avea senzaţ ia că i se smulgea sufletul la fel c u m

fusese smuls din p ă m â n t acel copac tânăr . II străpun

gea ca nişte suliţe de foc, concentrându-se pe acele

p u n c t e din pielea lui u n d e se înfipseseră dinţii lui

D a m o n . O d u r e r e agonizantă îi a r d e a maxi larul şi

obrazul, coborându-i către u m ă r ş i piept. Simţi un

val de a m e ţ e a l ă şi îşi d ă d u s e a m a că îşi p i e r d e

cunoşt inţa.

Apoi, brusc, mâini le îi d ă d u r ă d r u m u l şi el se

prăbuş i la p ă m â n t , pe un strat de frunze de stejar

u m e d e şi veştejite. Gâfâind să-şi recapete răsuflarea,

se chinui să se ridice în pat ru labe.

— Vezi, frăţioare, sunt m a i p u t e r n i c decât t ine,

suficient de puternic p e n t r u a te nimici, p e n t r u a-ţi

lua sângele şi viaţa dacă vreau. Lasă-mi-o pe Elena,

altfel o voi face.

Ştefan r idică privirea. D a m o n stătea cu capul dat

pe spate, cu picioarele uşor depărtate, asemenea unui

învingător care-şi p u n e piciorul pe gâtul celui învins.

Ochii aceia întunecaţi ca noaptea ardeau triumfători,

şi sângele lui Ştefan era pe buzele lui.


16

elena se îndreptă grăbită către liceul „ R o b e r t

E. Lee" , având sentimentul că nu se mai du

sese la şcoală de mulţ i ani. N o a p t e a t recută

i se p ă r e a un m o m e n t din t recutul î n d e p ă r t a t , din

copilărie, de care cu greu îşi aducea aminte . D a r ştia

că astăzi va trebui să înfrunte consecinţele ei.

N o a p t e a t r e c u t ă trebuise să se confrunte cu

m ă t u ş a J u d i t h . M ă t u ş a ei fusese teribil de îngrijorată

c â n d vecinii îi spuseseră despre crimă, şi apoi şi m a i

îngri jorată c â n d n i m e n i nu p ă r e a să ştie u n d e era

Elena. C â n d Elena ajunsese acasă la a p r o a p e d o u ă

dimineaţa, m ă t u ş a era înnebuni tă de îngrijorare.

Elena nu putuse să explice nimic. Nu putuse decât

să s p u n ă că fusese cu Ştefan şi că ştia că ei era

cel acuzat de crimă, d a r că ea ştia că era nevinovat.

î n c ă un pas, ş i încă un pas. M a ş i n a nu p u t e a f i

p r e a d e p a r t e . Frunze le foşneau sub picioarele lui,

apoi auzi frunzele foşnind în spatele lui.

încercă să se întoarcă repede, dar reflexele îi dis

păruseră a p r o a p e cu totul. I a r mişcarea fulgerătoare

fu prea mult p e n t r u el. întuner icul îi cuprinse t rupul

şi mintea, şi începu să cadă. C ă z u întruna, în b e z n a

nopţii absolute. Şi apoi, Cerul se î n d u r ă de el şi nu

mai ştiu nimic.


U r c ă în fugă treptele şcolii şi in t ră pe coridoarele

pustii. Se î n d r e p t ă către ar ipa de limbi străine, pen

tru că ştia că p r i m a oră a lui Ştefan era latina. D a c ă

îl p u t e a vedea m ă c a r pentru o clipă, ştia că se va simţi

bine.

D a r e l nu e r a în clasă. Pr in ferestruica din uşă,

Elena văzu că locul lui era gol.

M a t t era însă acolo, şi expresia de pe faţa lui o spe

rie mai mult ca niciodată. El se tot uita către locul lui

Ştefan cu o privire pl ină de t e a m ă şi dezgust.

Elena se întoarse mecanic cu spatele la uşă. Ca un

a u t o m a t , u r c ă scările şi se duse spre clasa ei de trigo

n o m e t r i e . Deschise uşa şi văzu toate feţele întor-

cându-se către ea, dar se furişă repede în locul gol de

lângă M e r e d i t h .

D o a m n a H a l p e r n se opri din p r e d a t p e n t r u o

clipă, se uită la ea, apoi continuă. C â n d profesoara se

întoarse din n o u cu faţa la tablă, Elena o privi pe Me

redith.

M e r e d i t h se întinse şi îi luă m â n a .

— Eşti bine? o înt rebă în şoaptă.

— Nu ştiu, spuse Elena, prosteşte.

Se simţea ca şi c u m era sufocată de aerul din j u r u l

ei, ca şi c u m în j u r u l ei se afla o greutate care o stri

vea. Degetele lui M e r e d i t h erau calde şi uscate.

Restul, tot ce se mai întâmplase, trebuise să-1 păstreze

p e n t r u ea. C h i a r d a c ă m ă t u ş a J u d i t h l-ar f i crezut,

n-ar fi înţeles niciodată.

Iar în d imineaţa asta Elena dormise p r e a mult şi

a c u m întârziase. Străzile erau pustii şi ea era singura

t recătoare, în vreme ce se grăbea către şcoală. Dea

supra capului ei, cerul era cenuşiu şi se pornise vân

tul, îşi dorea cu disperare să îl vadă pe Ştefan. T o a t ă

n o a p t e a , în somnul ei agitat şi chinuit, avusese

coşmaruri despre el.

U n u l dintre vise în special păruse atât de real. în

el văzuse chipul palid al lui Ştefan şi ochii lui furioşi,

acuzatori . Ridica o carte către ea şi-i spunea: „ C u m

ai putut să faci asta, Elena? C u m ai p u t u t ? " Apoi lăsa

cartea să cadă la picioarele ei şi se îndepăr ta grăbit.

Ea striga d u p ă el, implorându-1, d a r el cont inua să

m e a r g ă m a i depar te p â n ă ce dispărea în întuner ic .

C â n d se uitase la carte, văzuse că era legată în cati

fea albastră. J u r n a l u l ei.

Un fior de furie o străbătu acum c â n d se gândi din

n o u cum îi fusese furat jurnalul . D a r oare ce însemna

visul? Ce era în j u r n a l u l ei care să-1 facă pe Ştefan

atât de furios?

Nu ştia. T o t ce ştia era că avea nevoie să îl vadă, să

îi a u d ă vocea, să-i simtă braţele cuprinzând-o. Simţea

depăr tarea de el ca pe separarea de propriul ei t rup.


— M e r e d i t h , spuse, ştii ce s-a î n t â m p l a t cu Şte

fan?

— Vrei să spui că tu nu ştii?

O c h i i negri ai lui M e r e d i t h se făcură m a r i , şi

Elena simţi cum greutatea o striveşte şi mai mult. E r a

ca şi c u m se afla în adâncul unei ape, foarte adânc,

fară costum de scafandru.

— Nu l-au... nu l-au arestat încă, nu? spuse, chi-

nuindu-se să rostească aceste cuvinte.

— Elena, e şi mai rău. A dispărut. Poliţiştii s-au

dus la pensiune azi-dimineaţă devreme şi el nu era

acolo. Au venit şi la şcoală, dar n-a apărut azi deloc.

Au zis că i-au găsit m a ş i n a pe O l d C r e e k R o a d .

Elena, poliţia crede că a plecat, că a fugit din oraş,

p e n t r u că e vinovat.

— Nu e adevărat, spuse Elena pr intre dinţi. V ă z u

colegii întorcându-se şi uitându-se la ea, dar nu-i mai

păsa. E nevinovat.

— Ştiu că asta crezi tu, Elena, dar atunci de ce-ar

fi plecat?

— N-a plecat. N u , n-a plecat.

Ceva ardea în Elena, un foc de mânie care înăbuşi

t e a m a zdrobitoare. Răsuflarea ei deveni sacadată.

— N-ar fi plecat niciodată de bunăvoie din oraş,

spuse.

Trezirea • 283

— Vrei să spui că cineva 1-a forţat s-o facă? D a r

cine? Tyler n-ar î n d r ă z n i . . .

— L-a forţat, sau şi mai rău, o întrerupse Elena.

A c u m , toată clasa se uita la ele, şi d o a m n a Hal-

p e r n tocmai deschidea gura să vorbească. E lena se

ridică brusc, uitându-se î n j u r fără să vadă nimic.

— Să-1 ferească D u m n e z e u dacă i-a făcut r ă u lui

Ştefan, spuse ea. Să-1 ferească D u m n e z e u !

Apoi se răsuci şi p o r n i către uşă.

— Elena, întoarce-te! Elena!

Auzi strigătele în u r m a ei, ale lui M e r e d i t h şi ale

doamnei Halpern . Merse mai repede, tot mai repede,

privind d o a r înainte, cu un singur g â n d în minte .

Ceilalţi credeau că se ducea după Tyler Smallwood.

Bun. N-aveau decât să-şi p iardă t impul alergând în

direcţia greşită. Ea ştia ce are de făcut.

Ieşi d in şcoală în aerul rece de t o a m n ă . M e r g e a

repede, şi picioarele ei s t răbătură rapid distanţa între

şcoală şi O l d C r e e k R o a d . De acolo o coti către

Podul Wickery şi cimitir.

Un v â n t tăios îi sufla păru l pe spate şi îi biciuia

obrazul . In j u r u l ei zburau frunze de stejar, învârte-

jindu-se în aer. D a r focul distrugător din inima ei era

cumpl i t de a rză tor , top ind frigul. A c u m ştia ce

î n s e a m n ă o furie de nestăpânit . I n t r ă cu paşi mari ,


Nu pierdeţi senzaţionala continuare:

Jurnalele VAMPIRILOR 2

pe lângă mesteceni şi sălcii, p â n ă în mijlocul cimiti

rului şi se uită în j u r u l ei cu ochi înfriguraţi.

D e a s u p r a ei, norii curgeau pe cer asemenea unui

r â u de culoarea p lumbului . R a m u r i l e dezgolite ale

stejarilor şi mestecenilor se zbăteau sălbatic, împle

tite. O pa lă de vânt îi a r u n c ă în faţă vârtejuri de

frunze. E r a ca şi c u m cimitirul încerca să o alunge de

acolo, ca şi cum îi arăta forţa lui, adunându-şi puterile

pentru a-i face rău.

E lena ignoră totul. Se răsuci şi pr ivirea ei arză

toare se pl imbă cercetătoare printre lespezile de mor

m â n t . Apoi se întoarse şi strigă direct în vântu l

mânios . Un singur cuvânt, d a r cel care ştia că î l va

aduce acolo.

— Damon!

jurnalele vampirilor -trezirea (vol. 1)

Education