1

Jonathan Swift, Daniel Defoe, Charles Dickens.

Jonathan Swift (1667-1745): Swift s-a nascut la Dublin intr-o familie de englezi recent stabiliti. A fost educat in conformitate cu principiile anglicane din Irlanda, si a fost hirotonisit de Biserica Irlandeza unde a fost salariat pe timpul preotiei sale. De asemenea, a incercat in mod constant, dar fara succes, sa promoveze spre mai bine inzestrata sora Biserica a Angliei. Desi mare parte din scrierile sale propagandistice sunt dedicate cauzei independentei Irlandei de influenta engleza, si desi a fost deseori vazut ca esenta Ascendentei Protestantilor din secolul 18 in Irlanda, el pare sa se fi perceput in mod constant ca pe un strain si un exilat nefericit pe pamantul natal. S-a dovedit, totusi, la fel de neizbutit si in a se identifica pe sine cu Anglia, sau cel putin cu ceea ce devenea curentul principal Whig al politicii engleze in ultima parte a vietii sale. Scrierile sale – caracterizate de o subtila ambiguitate, de o placere buclucasa pentru opozitii si inversari, si de un joc cu voci, persoane si perspective alternative – sunt in stransa legatura cu divergentele politice, religioase si nationale profunde ale Angliei si Irlandei timpului sau.

Priceperea lui Swift in alegerea vocii adecvate formei in care lucreaza nu este nicaieri mai evidenta decat in capodopera Travels in Several Remote Nations of the World (Calatorii in cateva natiuni indepartate din lume), cunoscuta ca Guliver’s Travels (Calatoriile lui Guliver) 1726. Lemuel Gulliver este un chirurg englez care ajunge sa fie capitan de vas; este bine-educat, mandru de originile sale nationale, si la curent cu ce se intampla si in meserie si in politica, dar este in principal l’homme moyen sensuel (omul mediu) si aceste limitari ii confera lui Swift cele mai bune efecte. In fiecare dintre cele patru carti in care este impartita naratiunea sa, Guliver se infrunta cu extraordinarul. Se descurca bine, este chiar curajos; stie limbi straine, observa si raporteaza cu constiinciozitate, dar judeca subiectiv, si, asa cum se sugereaza in numele lui, este prea usor de pacalit. (“gulled”). Pare ca uita/nu observa paralela dintre lipsa de importanta a afacerilor dintre Lilliput1 si Blefuscu2 si acelea ale Europei, si dupa ce apara cu putere istoria, starea de razboi, si institutiile Marii Britanii in fata regelui de Brobdingnag, pare sa nu-I pese de concluzia transanta a regelui cum ca marea majoritate a compatriotilor lui Gulliver par a fi “cea mai daunatoare rasa de mici paraziti odiosi taratori pe care natura I-a facut vreodata pe suprafata pamantului.” Totusi, Gulliver este fascinat si in acelasi timp socat de murdaria/imoralitatea si decadenta fizica pe care le intalneste.

Primele doua calatorii trateaza disproportia fizica; cea de-a treia este despre lipsa de echilibru mental; cea de-a patra reia tema dezordinii fizice si mentale si cere o reorganizare a parerilor/prejudecatilor lui Gulliver si, prin extensie, ale cititorilor sai. In tara Houyhnhnm-ilor este clar de la inceput ca Gulliver nu doreste sa se asocieze cu umanitatea ingrozitoare a Yahoo-ilor din faptul ca se refera la acestia prin denumiri animale si prin totalul dezgust fata de apropierea acestora. Totusi, incercarile sale adesea disperate de a se asocia cu animale adevarate, chiar daca extraordinar inzestrate, duc si la esec si la o stare mentala care nu poate fi numita decat aberanta. Chiar daca Houyhnhnmii au ratiune, morala stoica, sunt sociabili si prezinta semnele exterioare ale unei civilizatii avansate bazata pe calitatile cele mai admirate de teoreticienii secolului 18, le lipseste pasiunea. In Lilliput sau Brobdingnag Gulliver se adaptase rapid standardelor natiunilor in care se gasea; in tara Houyhnhnm-ilor doreste cu pasiune sa fie considerat mai degraba un cal de onoare decat un Yahoo onorabil, si din cauza acestei pasiuni, a acestei rationari distorsionate, infricosatoare ajunge la dezechilibrul final. In calatoria sa de intoarcere in

2

Anglia pare incapabil sa se obisnuiasca cu bunatatea umana elementara; acasa respinge compania umana si relatiile umane in favoarea vietii intr-un grajd unde, ne spune el, “caii mei ma inteleg destul de bine”. Minte si corp, ratiune si pasiune, par sa fie total si dezastruos scrantite.

Daniel Defoe (1660-1725): Operele sale in proza, scrise cam pe la varsta de 60 de

ani, au rezultat din diverse experiente cu alte forme literare, in special pamfletul polemic, biografia, istoria si, mai tarziu, cartile de calatorie. In romanele sale sunt elemente din toate aceste forme. Nici nu a fost el singurul parinte al unei forme despre care se recunoaste acum ca a avut o lunga succesiune de stramosi si masculini si feminini. Este posibil ca, in Robinson Crusoe (probabil cea de a 412-a opera) sa fi adus la perfectiune impresia de realism adaptand naratiunile de prima persoana la moda/forma unui tratat moral imaginar, dar in nici un caz nu si-a dat seama ca era creatorul unei noi forme de arta. Nici nu e obligatoriu sa fi considerat ca o forma superioara, sau diferita de eseurile sale despre biografii instructive ca viata lui Peter cel Mare si Duncan Campbell, vrajitorul surd si mut. Defoe doar stapanea si exploata o forma literara cu origini variate si incerte. Probabil ca nu ar fi recunoscut inrudurea dintre propria lui fictiune si multii si diversii urmasi ai lui Crusoe.

Este stiut ca arta operelor de fictiune in proza s-a dezvoltat foarte tare in anii 1720-80, si ca potentialul acesteia, atat ca mijoc de instruire cat si ca mijloc de distractie a fost repede recunoscut de o noua categorie de cititori de clasa mijlocie. Fascinatia lui Defoe fata de cresterea populatiei si prosperitatea Angliei in anii ce au urmat “Revolutia Glorioasa” si Actul Unirii pot fi puse in legatura cu receptivitatea sa fata de publicul cititor. O data cu cresterea unei clase de comercianti si manufacturieri a crescut si alfabetizarea si timpul/nevoia de relaxare. Sotiile si fiicele negustorilor erau foarte rar angajate in vreo afacere; surorile lor marginalizate mai bine educate din clasele de meseriasi si din nobilimea provinciala aveau impus la fel de mult timp liber. Acei cititori care se instrainasera de stilurile de la curte fie printr-o seriozitate Puritana mostenita sau prin simpla lor conditie sociala si educatie, s-au dovedit in mod special receptivi la un stil de literatura “realista” , usor de asimilat, dar serioasa din punct de vedere moral. Daca inclinarea catre personaje eroi era treptat respinsa in teatru de un public metropolitan increzator in sine, patruns de valori comerciale, profesionale si etice, astfel pare sa se fi dezvoltat si romanul englez ca reactie la cererea pentru un nou tip de literatura care punea accentul pe importanta experientei particulare. Nu se poate spune ca personajele centrale din romanele primei jumatati a secolului sunt luate exclusiv din clasele de mijloc, dar foarte putini sunt aristocrati si nici unul nu este rege. Tirania si crima sunt adaptate; uzurparea este inlocuita cu certurile pe acte de proprietate, impuneri si codicilii; curtarea si casatoria devin chestiuni legate de inima si nu de stat, si patul de moarte isi face intrarea in romanul englez o data cu moartea pe campul de lupta. Pana si ceremonia funerara este democratizata.

Experienta indelungata a lui Defoe cu aiurelile/capriciile cenzurii oficiale si comertul cu carti I-au ajutat in mod clar atunci cand a inceput o noua faza curajoasa in cariera sa cu The Life and Strange Surprizing Adventures of Robinson Crusoe (Viata si Aventurile Ciudate Surprinzatoare ale lui Robinson Crusoe) in 1719. Etapele premergatoare ale carierei sale sunt marcate de intorsaturi abrupte si incurcarturi care l-au dus de la originile sale respectabile ca negustor Presbyterian in Londra, printr-o

3

imbratisare activa a revolutiei condamnate a Ducelui de Monmouth si a cauzei mai favorabile a lui William de Orania, la angajarea ca spion guvernamental. Robinson Crusoe difera de majoritatea operelor de pana atunci ale lui Defoe prin faptul ca reprezinta zelul moral personal mai degraba decat o pledoarie publica pentru reforma; poate ca este propaganda, dar accentul este pus mai degraba pe justitia spirituala decat pe cea politica. Robinson Crusoe, “of York, Mariner” (marinar din York), dedica doua treimi din naratiunea sa vietii sale pe insula pustie, dar povestirea acestor 28 de ani formeaza partea cea mai fascinanta a memoriilor sale. Este naratorul ideal datorita naturii extraordinare a experientelor sale. Crusoe este “de familie buna” si datorita educatiei sale solide/sanatoase/bune “needucat pentru vreo indeletnicire”. Decizia lui de a merge pe mare este un act de revolta, o sfidare a mamei si a tatalui, si de aici iesirea lui din gratia divina si imbarcarea pentru calatoria inceata, dureroasa, izbavitoare inapoi spre starea de gratie. Chiar daca perioada de analiza personala pe insula, cultivarea pamantului si a sufletului sau si impunerea ulterioara a credintelor si actiunilor sale asupra lui Friday, au fost frecvent interpretate ca o legiferare fictiva a procesului de colonizare europeana, povestea este si particulara dar si universala. Cand insula sa este “populata” de Friday, tatal lui Friday si un marinar spaniol (ambii salvati de la canibali) Crusoe se crede rege cu “drept neindoielnic de dominare”, “Lord absolut si Datator de legi”. Chiar si in aceasta postura stabileste totusi un principiu pe care multi contemporani europeni l-ar fi privit ca ofensiv de radical: o “Libertate a Constiintei” care tolereaza pagani, Protestanti si Catolici deopotriva. Nu era un pricipiu pe deplin stabilit in Anglia contemporana. Si mai important, eroismul de la inceput al lui Crusoe este acela al vointei unui om obisnuit in lupta contra unui mediu strain; pe cat posibil el aduce imprejurimile sub controlul sau practic si rational, nu ca un prim-colonizator ci ca un exilat singuratic. Isi noteaza cu constiinciozitate experientele si reusitele, chiar in mod repetitiv, pentru ca este jurnalul supravietuirii lui morale. El este jurnalistul metodic incantat si de propriile sale resurse si de constientizarea faptului ca un Dumnezeu binevoitor ii ajuta pe cei care se ajuta singuri.

Charles Dickens (1812-1870). Dickens, care s-a grabit candva sa spuna ca citise The French Revolution (Revolutia Franceza) de 500 de ori, ne arata influenta acesteia destul de firesc in propriul lui roman revolutionar A Tale of Two Cities (O Poveste din Doua Orase). Dickens a invatat, la fel ca si scriitorii contemporani lui, ca prin fictiunea lui sa puna la indoiala prioritatile si inegalitatile sociale, sa manifeste o lipsa de incredere fata de institutii, in special cele defuncte/apuse/de alta data sau cele defecte, si sa indemne la actiune si seriozitate. Chiar daca nu poate fi numit chiar un romancier “reformator”, Dickens era inclinat sa puna probleme, si sa lupte impotriva a ceea ce percepea ca nedreptate sau desuetudine (demodare), avand ca metoda de lupta propria fictiune. Nu a fost unicul in acea vreme, dar numele sau continua sa fie asociat de toata lumea cu cauzele bune si cu remediile la abuzurile sociale, pentru ca a fost cel mai destept, cel mai convingator si cel mai influent. Succesul de propagandist al lui Dickens nu consta in cauzele pe care le-a imbratisat, in schimbarile de opinie la care a dus, sau in logica si adecvarea argumentelor sale, ci in chiar felul/natura scrisului sau si in faptul ca s-a adresat unei game extrem de variate de cititori din epoca victoriana. El era credincios invataturii si cadrului teologic general al crestinismului ca baza morala pentru gandirea sa, pentru actiunile sale, pentru scrierile sale. Totusi, o constiinta critica a faptului ca ceva era extrem de gresit in societatea in care traia, a ascutit caracterul fictiunii sale, conferindu-I dimensiunea politica specifica. Ca toti marii scriitori comici, Dickens lasa

4

umorul sa submineze toate ipotezele, si generale si particulare. Si mai important, insasi vitalitatea si varietatea comediei sale se confrunta cu, si intr-o oarecare masura include, posibila anarhie pe care a vazut-o in jurul lui.

Romanele lui Dickens sunt variate, digresive si generoase. Ele reflecta, intr-un fel seminificativ, caracterul societatii urbane din epoca victoriana cu toate conflictele si lipsa de armonie, cu excentricitatile si apasarile, cu energia si extraordionara ei fertilitate/bogatie ( a imaginatiei). Si fizic si intelectual. Chiar daca radacinile lui Dickens se gasesc in romanele lui Defoe, Fielding, Smolett si Goldsmith (asa cum stim din notarile facute de el la o prima corectura/lectura/prezentare a lui David Copperfield), el singur a fost pregatit sa transforme modelele secolului 18 in proza fluida, urbana, a unei noi ere. 1 si 2 Lilliput si Blefuscu: Doua insule natiuni fictive. Ambele sunt portretizate ca fiind in Sudul Oceanului Indian si sunt locuite de niste oameni mici care nu au “sase inci inaltime” (15 cm). Cele doua sunt separate de un canal de 800 de yarzi. Oamenii micuti din Lilliput si Blefuscu contrasteaza cu uriasii din Brobdingnag pe care Gulliver de asemenea i-a intalnit. Lilliput si Blefuscu sunt mereu in razboi datorita divergentelor legate de felul corect de a manca un ou fiert. Lilliput – numele vine de la Lough Eannel (lacul Eannel), un lac din Irlanda. Lilliput reprezinta Anglia, iar Blefuscu, Franta.