Despre învățământul din SUA(Paul Johnson, O ISTORIE A LUMII MODERNE, 1983)

Şi mai tragică şi dureroasă a fost pierderea iluziilor cu privire la educaţie şi învăţămînt. Acesta a fost, de fapt, mirajul central al deceniului iluziei. Conform unei vechi credinţe liberale, popularizate de Macaulay, numai învăţămîntul universal putea face democraţia tolerabilă. Talentatul fabricant de clişee progresive care a fost H.G. Wells definise istoria modernă ca pe „o întrecere între învăţămînt şi catastrofă". Această convingere a supravieţuit tristului fapt că poporul care îl luase în serios pe Hitler şi dusese îngrozitorul război al acestuia cu un zel intens era de departe cel mai bine educat de pe pămînt. În anii '50 mitul că educaţia era leacul miraculos pentru societate a ieşit în evidenţă mai puternic decît oricînd. Nimeni nu credea în el cu mai multă devoţiune decît Johnson. Ca preşedinte, el spunea: „Răspunsul la toate problemele noastre naţionale vine într-un singur cuvînt. Acest cuvînt este educaţie."Johnson reflecta opinia generală a vremii lui. La sfîrşitul anilor '50, C.P. Snow susţinuse că exista o legătură cauzală directă între suma de bani investită în învăţămîntul superior şi produsul naţional brut al unei ţări. E.F. Denison a arătat că, în cele trei decenii dintre 1930 şi 1960, jumătate din dezvoltarea Americii putea fi explicată prin extinderea învăţămîntului, în special a universităţilor. În acelaşi an, 1962, Fritz Machlup calcula că „industria cunoştinţelor" explica 29% din produsul naţional brut al Americii şi creştea de două ori mai rapid decît economia ca întreg. În Prelegerile Godkin din 1963 de la Harvard, preşedintele de la Berkeley, Clark Kerr, cel mai important om de stat universitar al Americii, susţinea că învăţămîntul era acum „sectorul principal" în creşterea economiei. „Ceea ce au făcut căile ferate pentru a doua jumătate a secolului trecut şi automobilul pentru prima jumătate a acestui secol", spunea el, „se poate face pentru a doua jumătate a acestui secol prin industria cunoştinţelor: să servească drept focar al dezvoltării naţionale."Pe acest fundal, anii '60 au devenit deceniul cel mai exploziv din întreaga istorie a expansiunii învăţămîntului. În America procesul începuse cu „decretul" (legea guvernamentală) din 1944 care aloca fonduri publice educaţiei universitare a veteranilor întorşi din război şi continuase cu decretul din 1952, în urma războiului din Coreea. Legea învăţămîntului pentru Apărare Naţională din 1958 a dublat bugetul federal pentru educaţie şi, pentru prima dată, a făcut din guvernul central stimulentul financiar al educaţiei. Numărul profesorilor plătiţi de stat a crescut de la 1 milion în 1950 la 2,3 milioane în 1970, iar cheltuielile pe persoană au crescut cu peste 100%. Dezvoltarea învăţămîntului superior a fost cea mai marcată pentru că se susţinea acum că ar trebui să fie universal accesibil. „Întrebarea importantă", afirma un raport oficial, „nu trebuie să fie «cine merită să fie admis?», ci «pe cine poate societatea să excludă, conştientă de propriul său interes?»", căci nimănui nu i se poate refuza „cu dreptate" o educaţie universitară decît dacă „deficienţele sale sînt atît de grave" încît nici „cea mai flexibilă şi dedicată instituţie" nu-1 poate ajuta. Fenomenul era internaţional în Occident. În Marea Britanie Raportul Robbins din 1963 a dus la dublarea locurilor în universităţi într-un singur deceniu, cu un corp studenţesc de 2 milioane pînă în 1981. Planuri de expansiune similare au fost adoptate în Franţa, Canada, Australia, Germania de Vest şi în alte părţi. Experienţa americană a fost cea mai spectaculoasă datorită statisticilor implicate. Între 1960 şi 1975, numărul colegiilor şi universităţilor americane a crescut de la 2040 la 3055. În „anii de aur" ai expansiunii, cele noi se deschideau într-un ritm de unul pe săptămînă. Numărul studenţilor a crescut de la 3,6 milioane în 1960 la 9,4 milioane în 1975, cea mai mare creştere (4 milioane) avînd loc în sectorul de stat. Incluzînd şi studenţii nelicenţiaţi, el a depăşit pragul de 11 milioane în 1975, cu un cost anual de 45 de miliarde de dolari.Era de aşteptat ca această vastă investiţie în resurse umane nu numai să stimuleze dezvoltarea şi mai mare, ci şi să atingă scopuri morale şi sociale sporind l'embourgeoisement al clasei muncitoare. Avea să facă din „democraţia clasei de mijloc [...] cu toate libertăţile ei", după

cum a spus Clark Kerr, „valul viitorului", asigurînd astfel mulţumirea generală şi stabilitatea politică şi în special consolidînd sistemul capitalist luminat care a făcut totul posibil.De fapt, s-a întîmplat pe dos. La nivel preuniversitar, în timp ce cheltuielile s-au dublat, apoi s-au triplat, performanţa educaţională a scăzut. Se aşteptase un oarecare declin pînă cînd sistemul avea să absoarbă marile grupuri minoritare, dar nu de asemenea uriaşe dimensiuni. Cel mai bun indice, rezultatele Testului de Aptitudini Şcolare, a arătat în anii 1963-1977 un declin de patruzeci şi nouă de puncte în aptitudinile verbale şi unul de treizeci şi două de puncte în aptitudinile matematice (pe o scară de 800). La mijlocul anilor '70 o mulţime de rapoarte pesimiste sugerau că o educaţie mai extinsă şi mai scumpă nu rezolva nici un fel de probleme sociale. Rata criminalităţii în rîndurile copiilor cuprinşi în sistemul de învăţămînt a crescut inexorabil. În a doua jumătate a anilor '70, opinia publică s-a întors împotriva procesului de învăţămînt, oraşele şi satele reducîndu-şi numărul de profesori. Sfîrşitul creşterii rapide a natalităţii, care a avut loc în perioada postbelică, a fost doar unul dintre factori. Principalul motiv a fost pierderea încrederii în avantajele economice ale unei educaţii superioare. În anii 1970-1978, aproximativ 2800 de şcoli şi colegii din sectorul public au fost închise, prima dată cînd s-a întîmplat aşa ceva în întreaga istorie a Americii. Se aştepta ca la mijlocul anilor '80 înscrierile în învăţămîntul de stat să scadă cu 4 milioane. În 1978, muncitorii americani aveau în medie 12 ani de şcoală, şi 17% din ei aveau o diplomă de colegiu. Dar absolvenţilor (mai ales femeilor) le era din ce în ce mai greu să obţină un post calificat sau de conducere. Raportul dintre durata educaţiei şi salariu a scăzut drastic. S-a descoperit că egalizarea şanselor de educaţie nu a promovat o mai mare egalitate între adulţi. Astfel că atracţia universităţii a scăzut. Procentul de tineri bărbaţi care începeau colegiul, care a crescut rapid la 44% în anii '60, a scăzut la 34% pînă în 1974. O scădere a avut loc şi în cazul femeilor.

În plus, educaţia nu a promovat nici stabilitatea. Dimpotrivă. Întîmplător, acest lucru fusese prevăzut de Joseph Schumpeter, care se născuse în acelaşi an cu Keynes şi care avea unele şanse de a rivaliza cu acesta la titlul de cel mai mare economist al epocii moderne. Opinia lui Schumpeter, exprimată pentru prima dată într-un articol pe care 1-a scris în 1920 şi 1-a dezvoltat în cartea Capitalism, Socialism and Democracy (1942), era: capitalismul avea tendinţa de a-şi promova autodistrugerea în mai multe moduri. Printre acestea se număra propensiunea de a crea, şi apoi de a-i da mînă liberă în virtutea devotamentului ei faţă de libertate, o clasă tot mai mare de intelectuali, care în mod inevitabil jucau un rol distructiv din punct de vedere social. Acest lucru a fost trecut cu vederea în planurile de extindere universitară din anii '50 şi '60, deşi fusese deja confirmat, într-o oarecare măsură, în anii '30. În orice caz, în epoca lui Lyndon Johnson s-a dovedit în mod cert că Schumpeter avusese dreptate. Primele semne de interes radical al studenţilor faţă de chestiuni politice şi sociale s-au arătat în 1958. În primăvara lui 1960 au apărut primele proteste sit-in, demonstraţii în San Francisco împotriva Comitetului pentru Activităţi Neamericane al Camerei Reprezentanţilor şi „vegheri" pe Coasta de Vest împotriva executării celebrului criminal Caryl Chessman. Proteste împotriva corpurilor de instrucţie militară din universităţi, declaraţiilor de loialitate, discriminărilor operate de fraternităţi şi altor chestiuni legate de disciplina universitară — sau pur şi simplu de drepturile civile — s-au extins transformîndu-se în campanii politice directe.La început, activismul studenţilor a fost salutat, ca un semn de „maturitate" şi „conştiență". Primul semn de violenţă pe scară largă s-a ivit în „vara libertăţii" din 1964, chiar la universitatea lui Clark Kerr, Berkeley. Ceea ce se presupunea a fi „sectorul dominant" în creşterea PNB a devenit un sector dominant în ceva cu totul diferit: „revolta studenţească". în decembrie guvernatorul Californiei chemase trupele de menţinere a ordinii şi Berkeley devenise principalul campus „politic" din lume. Programul marii Societăţi al lui Johnson nu a făcut decît să toarne gaz peste foc. În anul următor 25000 de studenţi au invadat

Washingtonul ca să protesteze împotriva războiului din Vietnam. În 1966-1967, din ce în ce mai multe campusuri au fost „radicalizate". „Revoltele de campus" au devenit o parte integrantă a culturii colegiului, pe măsură ce rectorii universităţilor făceau compromisuri, capitulau ori se retrăgeau. La 23 aprilie 1968 a avut loc o rebeliune devastatoare la Columbia, una dintre cele mai importante universităţi din America. Profesorul Archibald Cox de la Facultatea de Drept de la Harvard a fost chemat să facă o dare de seamă, pe care el a formulat-o cu optimismul infatuat al epocii: „Generaţia actuală de tineri din universităţile noastre este cea mai bine informată, cea mai inteligentă şi cea mai idealistă pe care a cunoscut-o vreodată această ţară." După cum comenta amar Lionel Trilling, Cox „preamărea drept ştiinţă şi inteligenţă" ceea ce nu era de fapt „decît o grămadă de atitudini publice «avansate»". Cox, insista el, îşi deducea valorile nu din cunoştinţe şi experienţă, ci de la cei tineri: „certificarea" lor era de ajuns pentru a le dovedi solide.Fie că studenţii erau sau nu cei mai inteligenţi din istorie, cu siguranţă erau cei mai distructivi. Automulţumirea gen Cox nu a supravieţuit verii lui 1968, mai ales după cruntele rebeliuni studenţeşti de la Paris din mai, care au început un nou şi mult mai sălbatic ciclu al violenţelor studenţeşti în întreaga lume, dar mai ales în America. Asociaţia Naţională a Studenţilor pretindea că au avut loc 221 de demonstraţii importante în universităţi din America în 1968. Studenţii radicalişti au fost aceia care au condus campania lui Eugene McCarthy, care 1-a scos pe Johnson din cursa prezidenţială la New Hampshire. Dar puterea studenţilor a fost în esenţă negativă. La Convenţia Democratică de la Chicago din august 1968 studenţii au dus o bătălie decisivă cu 11900 de poliţişti ai primarului Daley, 7500 din Garda naţională a statului Illinois şi 1000 de agenţi FBI şi ai Serviciilor Secrete. Ei au cîştigat întrecerea în mass-media, reuşind să eticheteze încercările lui Daley de restabilire a ordinii drept „rebeliune poliţienească", dar nu i-au putut obţine nominalizarea lui McCarthy şi nici nu l-au putut împiedica pe omul pe care îl urau cel mai mult, Richard Nixon, să devină preşedinte. Cînd în 1972 au reuşit în sfîrşit să obţină nominalizarea democrată pentru candidatul preferat de ei, George McGovern, singurul rezultat a fost că i-au asigurat lui Nixon o victorie zdrobitoare.Ceea ce au făcut, mai presus de toate, violenţele studenţilor a fost să prejudicieze învăţămîntul superior american şi să-i demoralizeze profesorii. Reflectînd asupra lor în 1971, profesorul Louis Kampf a spus în discursul său prezidenţial la Asociaţia pentru Limbi Moderne că din 1968, „cei tineri intră în această profesie cu spaimă, cei bătrîni abia aşteaptă să se pensioneze, iar cei de vîrstă mijlocie tînjesc după ani sabatici". Marele savant german Fritz Stern, observînd „limbajul excremental" al activiştilor studenţi, vedea în el singura noutate: restul reproducea modelul comportamentului extremist al studenţilor care au determinat Germania să-1 aducă pe Hitler la putere.Promovarea violenţelor studenţeşti prin bine-intenţionata expansiune a învăţămîntului superior a fost un exemplu excelent de „lege a efectului neintenţionat".