Jocul de rol intre ratiune si sentimente

“Dacă am asculta ratiunea, nu am avea nici o poveste de dragoste. Nu am avea nici un prieten. Nu am porni nici o afacere, si asta din cauza scepticismului.Ei bine, lucrul acesta e un nonsens.Trebuie să sari de pe stânci tot timpul si sa-ti construiesti aripile in timpul caderii. “

Ray Bradbury

Atunci cand iubim, inima declara un razboi crunt ratiunii. Odata ce sentimentul asta puternic pune stapanire pe noi, cele doua laturi definitorii ale omului, mintea si sufletul, formeaza un adevarat camp de lupta. Cand treci prin astfel de stari, trebuie sa fie greu sa tragi linia si sa decizi de care sa asculti.

Inima pune un val pe ochii ratiunii

Nu degeaba se spune ca dragostea e oarba. Atunci cand iubesti, inima iti arunca o ceata pe ochii ratiunii, care te face sa nu mai observi neregulile. Nimic nu ii scapa, nici relatia, nici persoana pe care o iubesti, nici macar propria persoana. E ca un mecanism de auto-aparare, prin care preferam sa ignoram ceea ce stim ca ne poate aduce suferinta.

E greu sa decizi daca e mai bine sa asculti de inima sau de ratiune atunci cand iubesti, pentru ca, oricum ar fi, e aproape imposibil sa dictezi uneia sau alteia cand sa se retraga intr-un coltisor. Pe de o parte, atunci cand iti urmezi instinctele si asculti de inima, traiesti din plin sentimentul si reusesti sa te bucuri de iubire, cu toate fatetele ei. Inima e sponanta, sentimentele sunt la fel, deci controlul lor ar pune granite care pot dauna.

Cu toate acestea, atunci cand privesti lucrurile din prisma sentimentelor, risti sa ajungi sa suferi. Chiar daca ratiunea e ca o mama grijulie, are beneficiile ei. Te ajuta sa pui limite si uneori, limitele sunt mai mult decat benefice. Ratiunea, spre deosebire de inima, te poate ajuta sa te adaptezi, sau te poate ajuta sa constientizezi lucrurile, asa cum sunt ele. Daca ii urmezi impulsurile, scazi riscurile de a suferi, pentru ca ratiunea  ne indeamna sa fim prudenti.

Pusi in fata scenei pe care se duce lupta intre cele doua instante ale fiintei umane, e greu sa mai decizi cui sa ii devii aliat. Asa cum spunea Blaise Pascal, inima are ratiuni pe care ratiunea nu le cunoaste. In mijlocul campului de lupta, numai instinctul poate sa indice drumul pe care il poti parcurge cel mai bine. Psihicul omului oscileaza permanent între doua lupte interne, cu ratiunea şi cu sentimentele.  Raţiunea aparţine vietii materiale, pamantene, iar sentimentele fac parte din viata spirituala.

Se spune ca femeile in general se lasa conduse mai mult de ceea ce "simt", sunt mai intuitive. "A simti" e tot o forma de cunoastere, de multe ori mai autentica si mai profunda decat "a sti". Insa trebuie pusa cumva in acord cu ceea ce "stii" altfel poate fi interpretata eronat. Barbatii cad de multe ori in cealalta extrema, a rationalului, "ei stiu!!" si ignora ceea ce simt, astfel pierzand o mare parte din informatii. Tot ceea ce simti are o anumita cauza. Greseala pe care o facem e ca atunci cand ceea ce simti nu e in concordanta cu ratiunea, sa tragem concluzii pripite, femeile bazandu-se pe ceea ce simt, iar barbatii pe ceea ce gandesc.

Componenta inimii ? Sentimentul.Componenta creierului ? Rațiunea. Nu te poti lasa în valtoarea sentimentelor fara sa pui din cand în cand, o mica frana cu ajutorul rațiunii. De ce ? Pentru ca te pierzi de tot și nu mai esti în stare sa judeci ceea ce e bine pentru tine, nu mai poti spune nu … si asa mai departe. Viceversa e aidoma valabil, un om rece și fara inima, e cam nimic. N-am nevoie de judecati pretioase, dacă simtirea-i egala cu zero. De-aia ne-am nascut oameni, sa gandim si sa iubim, nu neaparat în acelasi timp, dar macar echilibrat în fiecare parte.

Blaise Pascal spune ca:" sunt doua excese la fel de periculoase: a exclude ratiunea si a nu admite decat ratiunea“ George Bernard Shaw spune ca" omul care asculta de glasul ratiunii este pierdut,ratiunea inrobeste toate mintile care nu sunt atat de puternice pentru a o stapani“ Concluzia?Este clar ca trebuie un echilibru, sa rationalizam este necesar dar sa nu ne lasam inrobiti de ratiune uitand ca "pasiunea este presentimetul iubirii si al infinitului ei, dupa care asipra orice suflet sensibil; e o speranta ce poate fi inselata." asa cum zise Balzac .

Povestea Lacramioarei GrecuM-am intrebat adesea cum e normal sa traiesti? Prin prisma ratiunii sau a iubirii? Povestea mea e simpla, banala. Sunt sigura ca e destul de comuna. Poate ca fiecare o traieste cate un pic. Altii o traiesc mai mult. Doar foarte putini nu au timp sa ajunga acolo, refuza cu indarjire sau lupta cu propriile constiinte.Dar cati sunt asa? Eu nu!

Sa fi trecut vreo paisprezece ani de cand traiesc asa. Nu suferind, caci abia cu doi ani in urma mi-am dat seama ca ceea ce eu consider ratiune e de fapt suferinta si ca ma pedepsesc singura incercand sa nu-i pedepsesc si pe ceilalti. Asa a fost sa fie, asa a fost scris sau, pur si simplu, nu am suficient curaj pentru a face ce e mai bine pentru mine.Sa zicem ca povestea asta a inceput cu putin timp inainte de-a ma marita. Nu consider ca l-am inselat, au fost doar doua saruturi nevinovate intr-o vreme in care eram convinsa ca am terminat relatia cu cel ce avea sa-mi devina sot. Dar cum se face ca intotdeauna a stiut sa ma faca sa ma intorc, chiar daca eu nu mi-am dorit asta niciodata. Insa, ratiunea a invins. 

Asa era mai bine. Sa ma intorc la el, sa duc la capat o casatorie pe care nu mi-o doream si apoi sa devin ceva banal in peisajul cotidian: gospodina, mama, sotie. A fost normal asa pentru un timp. Eram ceea ce trebuia sa fiu, nu ceea ce-mi doream sa fiu. Trebuia sa devin mama pentru ca asa e logica lucrurilor, trebuia sa devin gospodina din aceeasi perspectiva, ba chiar trebuia sa fiu asa cum e orice femeie. Dar, mai presus de toate, trebuia sa fiu multumita de viata pe care o duc. Ca nu sunt multumita am stiut mereu. 

Am stiut din ziua nuntii cand am asteptat sa vina cineva sa ma salveze pentru ca eu nu aveam suficient curaj sa ma salvez singura. Nu m-a salvat nimeni, iar intre timp m-am afundat tot mai mult in propria-mi minciuna. Mi-am invatat rolul si l-am dus pana la perfectiune. Zi de zi, minut de minut, am facut ceea ce face orice femeie. Pana cand mi-am dat seama ca nu mai vreau asta, si totusi n-am avut curajul de-a face nimic. Simplul fapt ca mi-am promis luna de luna ca voi pleca, ca voi fugi, ca voi pune capat, nu a fost suficient pentru a-mi reda curajul. 

Iar in tot timpul asta, singurul meu gand pur a zburat spre acele doua saruturi. Sigur ca acum n-as mai putea da timpul inapoi, dar ma intreb daca as putea sa o iau de la capat asa cum vreau eu. Probabil ca n-am s-o fac niciodata, pentru ca imi e prea teama.

Oricum si ratiunea si iubirea au rosturile lor in viata. Un om lipsit de ratiune nu este pe deplin om, la fel se intampla si cu un om lipsit de iubire.Toti oamenii au nevoie de gandire si de iubire. Si am spus ca aceste doua subiecte trebuiesc echilibrate intr-un fel sau altul. Asa viata poate fi armonioasa. In alta ordine de idei, intr-adevar si mie mi s-a intamplat ca ratiunea sa ma conduca gresit cumva si totusi ma intreb si va intreb si pe voi : in ce masura ar trebui sa fim rationali?