„Joc secund [din ceas dedus]” – Ion Barbu

Poezia „Joc secund” este o artă poetică care reflectă concepția despre poezie a unui poet modern pentru care mesajul liric trebuie să fie cât mai concentrat. Poezia corespunde și unui deziderat estetic al poetului, acela de e da versurilor o muzicalitate impecabilă pe care acesta o numește „muzică a formelor în zbor”.

Înțelegând că mesajul poeziei sale ermetice este greu de decriptat poetul face o mărturisire în încercarea de a mijloci înțelegerea acestuia: „versul căruia ne închinăm de dovedește a fi o dificilă libertate: lumea purificată până a nu mai oglindi decât figura spiritului nostru. Act clar de narcisism. Desigur, ca tot absolutul: o pură direcție, un semn al minții„.

Din declarația poetului se desprind trei elemente care se vor regăsi și în arta sa poetică: primul se referă la faptul că poezia este lumea purificată în oglindă, deci o reflectare a spiritului nostru. Pe de altă parte poezia reprezintă un act de autoiubire prin care poetul seugereză autocunoașterea. Din ultima propoziție reiese faptul că poezia este un act intelectual ce exclude oarecum afectivitatea lirică.

Referindu-se la poezia „Joc secund” G. Călinescu oferea o cheie de lectură a acesteia: „poezia („adâncul acestei calme creste”) este o ieșire (dedus) din contingent în pură gratuitate („mântuit azur”), un joc secund asemenea imaginii cirezii în apă. E un „nadir talent”, o oglindire a zenitului în apă, o sublimare a vieții prin retorsiune”. Așadar mesajul poeziei îl reprezintă arta ca realitate sublimată, codificată prin metafora jocului secund. Această nouă realitate este fundamental diferită de realitatea obiectivă, înconjurătoare.

Lumea reală trăiește sub zenit, așadar în obiectivitate, iar poezia, ca reflectare trăiește sub semnul nadirului. Avem așadar o relație de opoziție între realitatea obiectivă și cea a operei care se rezolvă prin intermediul vocii eului liric care își propune să construiască „un joc secund, mai pur”, adică un nou univers în care „obiectele” sunt deformate de către conștiința lirică. Aceste „chinuri ale facerii” ale nașterii universului operei îi dau criticului literar T. Vianu prilejul de a asocia demersului poetului în „Joc secund”cu o interpretate inversă a filosofiei platoniciene. Astfel, dacă pentru Platon arta ar fi „o răsfrângere la puterea a doua a realității” deoarece realitatea materială constituie copria prismă a lumii ideilor, în cazul lui Barbu procesul parcurge drumul înapoi în sensul că Barbu vede în reflectare purificarea unei realități obiective.

În consecință asa cum reiese din această poezie program unviersul reflectat nu mai conține nimic din impuritatea lumii reale, este o lume purificată, de aceea Barbu simte nevoia de a adopta și mijloacele artistice acestui nou tip de univers liric. Unul dintre elementele care frapează este absența verbelor predicat în prima strofa ceea ce induce ideea de curgere lentă, latentă a timpului ca purtător a tuturor ipostazelor realității.

Muzicalitatea versurilor are o particularitate dată de candența diferită în prima și cea de-a doua strofă. Acestă muzicalitate ascunde cântecul conștiinței poetului așa cum marea își ascunde cântecul sub clopotele verzi ale meduzelor.

În concluzie viziunea despre lume a lui Barbu așa cum se construiește ea în poezia „Joc secund [din ceas dedus]” pe idealul atingerii absolutului prin crearea unei lumi posbilie imateriale este un proce de îndepărtare până la pierderea oricărui punct comun cu realitatea.

1

[Din ceas, dedus...]

Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste, Intrată prin oglindă în mântuit azur,Tăind pe înecarea cirezilor agreste,

În grupurile apei, un joc secund, mai pur.

Nadir latent! Poetul ridică însumareaDe harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi

Şi cântec istoveşte: ascuns, cum numai marea Meduzele când plimbă sub clopotele verzi.

2