Cultura romana intre comunism si nationalism (II)Mircea Martin Cultura

Inca din perioada "liberala" a sfarsitului anilor '60 ajung la expresie publica, desi abia schitate, doua tendinte diferite, a caror dezvoltare ulterioara va fi tot mai divergenta. In viziunea unor scriitori si critici, decolorarea ideologica se traduce printr-o colorare intensiva in sens national-autohtonist; in conceptia altora, aceeasi scuturare de apasarea ideologica se exprima printr-o propensiune europenizanta, cosmopolita, chiar elitista. Ambele tendinte se configureaza si se manifesta sub semnul redescoperirii identitatii nationale, prin "spartura" produsa de problematica nationala in zidul ideologic leninist-stalinist.

Numai ca aceasta identitate nationala e resimtita si definita in chip diferit: de unii, ca o intoarcere la un specific rural mai mult sau mai putin idealizat sau la un trecut indepartat neguros, in vreme ce, pentru altii, redescoperirea si reafirmarea identitatii nationale inseamna nu doar refacerea legaturilor cu traditia interna, ci si cu traditia europeana si cu lumea larga, atat in planul literaturii, cat si in planul ideilor. La acestia din urma, nu exista nici o incompatibilitate intre ideea nationala si ideea europeana, intre traditia locala si cea universala.

Din aceasta grupare larga faceau parte scriitori si critici care apucasera sa debuteze spre sfarsitul razboiului sau in intervalul imediat postbelic - dintre care cei mai multi trecusera prin inchisorile comuniste - Ion Negoitescu, Adrian Marino, Nicolae Balota, Stefan Augustin Doinas, Ovidiu Cotrus, Alexandru Paleologu etc., dar si fosti ilegalisti ori simpatizanti comunisti, precum Vera Calin, Silvian Iosifescu, Paul Georgescu, fosti activisti ai Comitetului Central al Partidului, acum definitiv fixati in proiecte culturale, precum Paul Cornea si Ion Ianosi, fosti critici realist-socialisti realmente pocaiti, ca Ovid.S. Crohmalniceanu ori Savin Bratu, si multi tineri sau mai putin tineri - de la Alexandru George la Gheorghe Grigurcu, de la Lucian Raicu la Livius Ciocarlie, de la Matei Calinescu la Ion Pop, de la Eugen Simion la Mircea Iorgulescu, de la Gabriel Dimisianu la Valeriu Cristea, de la Dan Grigorescu la Alexandru Calinescu etc. Ceea ce ii unea pe acesti oameni atat de diferiti din punctul de vedere al biografiei, al formatiei si al conceptiei despre literatura (si nu numai despre literatura) era ideea deschiderii spre lume si spre modernitate, ideea modernizarii prin (re)racordarea la reperele europene si universale.

In cealalta grupare ar trebui citati mai intai ideologii: Mihai Ungheanu, Paul Anghel, Dan Zamfirescu. Pentru Mihai Ungheanu, critic literar afirmat la mijlocul anilor '60 in paginile revistei Ramuri, valorizarea din perspectiva nationala a literaturii a reprezentat de la inceput o convingere intima pe care a inteles s-o manifeste si s-o dezvolte cu o consecventa apreciabila. Intreaga sa activitate critica poate fi asezata sub semnul efortului de a face compatibil nationalul (inteles intotdeauna ca valoare) cu valoarea estetica propriu-zisa. Consecventa nu fereste, din pacate, de excese si erori, dar asta e o alta problema. Spre deosebire de el, Paul Anghel a debutat ca reporter in anii '50 si a fost un zelator al ideologiei comuniste in sensul cel mai strict al cuvantului, ca si Ilie Purcaru, de altfel. Abia spre sfarsitul anilor '60 au trecut amandoi in tabara "nationala", incercand sa recupereze timpul pierdut prin pledoarii adesea extravagante si nebuloase ori polemic agresive. Dan Zamfirescu si-a pus o temeinica pregatire teologica si filologica in serviciul aceleiasi ideologii, producand pe langa cercetari (si editii)

1

serioase, ipoteze enorme (si finalmente dezangajante) cu privire la specificul national si la viitorul poporului roman (spre a nu pomeni elogiile nenumarate aduse lui Ceausescu).

Alaturi de alti specialisti (Virgil Candea, Al. Dutu, Gh. Mihaila, Razvan Theodorescu, Dan Horia Mazilu, Doina Curticapeanu, Elvira Sorohan etc.), Dan Zamfirescu a contribuit la reducerea masivei ignorante cu privire la valorile culturii si literaturii noastre vechi, dar, in acelasi timp, a si supralicitat aceste valori: asezarea lor (pe urmele lui Iorga) in "aria culturala rasariteana de traditie bizantina" este, fara indoiala, exacta si fecunda, insa ambitia actualizarii cu orice pret - si chiar a politizarii - ne apare astazi (ca si ieri, de altfel) ca descalificante din punct de vedere intelectual. Initiativa protocronista insasi e considerata de autor "o noua cristalizare" a constiintei de sine a culturii romane "pe masura istoriei contemporane create de epopeea ultimilor cincisprezece ani"(1).

Cel putin alte doua nume de scriitori trebuie mentionate in continuare: e vorba de Ion Lancranjan, autor de romane cu tematica rurala, neevitand tragedia familiei taranesti in socialism si nici intruziunea agresiva a Securitatii in viata oamenilor, si de Ion Gheorghe, poet ale carui teme traditionale sunt uneori tratate in moduri ce simuleaza suprarealismul, in acelasi timp, adept al tracismului (autor al unei ipoteze fatasmagorice cu privire la civilizatia traca de pe valea Buzaului) si al... maoismului (!). Acesti scriitori, ca si Gheorghe Pitut, care li s-a alaturat, sunt scriitori de o certa forta expresiva aluvionara, insa cetosi in plan ideologic. Pentru ei, trecerea de la obstile taranesti devalmase la gospodaria agricola colectiva din socialism ar fi trebuit sa se faca aproape organic. Adepti ai unui tip paradoxal de comunism primitiv-taranesc, ei ii insufla fiorul national(ist) fara contradictie.

Aceasta grupare n-ar fi avut forta de soc si, mai cu seama, sprijin politic la cel mai inalt nivel daca n-ar fi facut jonctiunea cu Eugen Barbu si oamenii sai de la Saptamana, revista ce a fost restructurata anume spre a i se oferi turbulentului prozator o compensatie pentru indepartarea de la Luceafarul si marginalizarea spre care l-au impins rezultatele alegerilor din 1968 de la Uniunea Scriitorilor. Trebuie precizat insa faptul ca, inaintea altora si in forme vizibile pana la ostentatie, Eugen Barbu si-a manifestat atasamentul fata de versiunea nationala a ideologiei comuniste, asa cum o proclamase N. Ceausescu la Congresul al IX-lea al PCR. Intr-o prima faza, aceea de la Luceafarul, el n-a reusit sa atraga de partea sa un sef de partid preocupat de consolidarea propriei sale puteri si, prin urmare, obligat sa tina seama de optiunile institutionale ale scriitorilor, ceea ce nu l-a impiedicat sa dea curs rafuielilor cu inamicii recenti sau, mai ales, cu aceia din anii '50, care nu-i primisera bine romanul Groapa si a caror repliere pe pozitii estetice n-o vedea cu ochi buni.

Desi Eugen Barbu si criticii din prima sa echipa (Marian Popa, M.N. Rusu) se intalneau intru aceeasi aversiune cu Mihai Ungheanu, de pilda, care initiase in volumul sau de debut, Campanii (1970), un atac similar impotriva dogmaticilor de ieri, intre acesti scriitori si critici nu se stabileste inca nici o punte. Exista o convergenta ideologica, existau unele aversiuni comune, dar lipseau afinitatile: Mihai Ungheanu sustinuse (prin cronicile sale) afirmarea generatiei '60, ai carei principali reprezentanti au intrat mai devreme sau mai tarziu in conflict cu gruparea Eugen Barbu. Trebuiau sa mai aiba loc anumite miscari inlauntrul campului literar, trebuiau sa se petreaca, mai ales, importante schimbari in contextul politic intern si extern pentru ca respectiva jonctiune sa se produca si, mai mult, sa se produca si o puternica polarizare a fortelor si o schimbare radicala a raporturilor intre literatura si politica.

Aparitia protocronismului sau protocronismul ca atitudine culturalaIntr-un numar al revistei Secolul 20 din iulie 1974, profesorul Edgar Papu semna un articol cu

2

un titlu ce avea sa aiba nu numai o mare rezonanta, ci si o anumita posteritate: Protocronism romanesc. In acest text, eruditul eseist lansa o ipoteza mai mult decat spectaculoasa, chiar revolutionara, cu privire la statutul literaturii si culturii romanesti si la raporturile lor cu marile literaturi si culturi ale Europei si ale lumii. El nu afirma doar originalitatea literaturii romane, dar si prioritatea ei intermitenta fata de aceste literaturi. Exista miscari si opere in istoria literara autohtona aparute - cronologic vorbind - inaintea altora din afara si, totusi, romanii, cu privirile lor atintite in mod traditional spre Occident, le considera pe acestea din urma anticipatoare. Suprarealismul si dadaismul sunt exemple oferite in acest sens. Dar Edgar Papu merge mai departe si afirma chiar ca "una din trasaturile definitorii dominante ale literaturii noastre in context universal este protocronismul". Ar mai fi fost de vazut doar daca "protocronismul" mai era apt sa defineasca literatura engleza ori pe cea franceza in conditiile in care el era deja "dominant" in istoria literaturii romane! Oricum, in conceptia autorului, mentalitatea autohtona trebuia sa se schimbe in sensul constientizarii prioritatii si al renuntarii la complexele de inferioritate pe care inclinatia imitativa le genera in mod continuu.

Ca protocronismul este indreptat impotriva sincronismului lovinescian reiese cu claritate din textul profesorului Papu si din insusi modul de a construi termenul de care si-a legat numele. Dar din argumentatia sa lipseste orice adresa antieuropeana, antioccidentala. Critica lui vizeaza partialitatea reprezentarii lovinesciene (desi Lovinescu recunostea importanta "diferentierii" in cadrul teoriei sale sincroniste) si perpetuarea ei in mentalitatea autohtona. Probabil din aceasta cauza, precum si datorita reputatiei de savant a profesorului Edgar Papu, nimeni n-a reactionat la hazardata sa ipoteza, care, dincolo de caracterul ei generalizant si peremptoriu, putea avea indreptatiri punctuale(2). La urma urmei, de ce ar fi fost de neconceput sau de neacceptat ideea ca romanii vor fi fost si ei primii la un moment dat si intr-un domeniu anumit? Aceasta ipoteza va fi fost, de altfel, situata in contextul operei de comparatist a lui Edgar Papu, din care ipotezele originale si temerare nu lipseau, chiar daca nu se refereau neaparat la literatura romana. E destul sa ne gandim la cartile sale despre calatoriile Renasterii sau despre baroc(3).

In 1977, un volum de exegeze e pus de Edgar Papu sub semnul protocronismului(4). Ipoteza este acum extinsa la intreaga durata a literaturii si culturii romanesti, iar aceasta cultura este vazuta ca un spatiu care, departe de a fi al unei periferii, constituie o raspantie culturala si civilizationala si, implicit, o sinteza. Nu e vorba de starea "pasiva si hibrida" a unui "amestec" intre Orient si Occident, ci de o sinteza creatoare care ne ofera "adevarate surprize prin intaietatea cronologica a atator initiative romanesti fata de unele realizari similare din alte parti"(5). Invocand precedentul unor cercetari asupra anticiparilor romanesti in stiinta si tehnica, autorul constata cu amaraciune ca "privirea literaturii romane sub aspectul ei protocronic a ramas mult in urma..."(6).

De aceasta data, ecoul este sensibil diferit si nu e provocat de simpla trecere de la un articol sau doua la o carte. Intre timp, ideea protocronista revine in mintile celor inclinati deja sa supraliciteze valorile nationale, in timp ce ii lasase indiferenti sau cel mult usor surprinsi pe aproape toti partizanii deschiderii europene, preocupati cum erau de consecintele nefaste ale "tezelor din iulie" care nu incetau sa se-nmulteasca in viata culturala autohtona.

E de presupus ca Paul Anghel si Dan Zamfirescu au imbratisat ideea lui Edgar Papu si chiar l-au capacitat, cum se spune, s-o dezvolte, cultivandu-l cu asiduitate si, fireste, impartasindu-i propriile lor idei (a caror influenta profesorul, cu generozitatea si corectitudinea caracteristice, o si recunoaste). Ei au reusit astfel sa-l atraga de partea lor, l-au facut sa adauge o dimensiune militanta comparatismului sau, l-au convins sa-si schimbe treptat pozitia in campul literar

3

autohton(7). Interventia dura a lui Paul Anghel la reprosul de tezism pe care-l aduce Nicolae Manolescu volumului Din clasicii nostri (in cadrul unei cronici(8) deloc depreciative), transforma divergenta de pareri in ruptura si declanseaza o disputa ce va ocupa scena literara aproape un deceniu(9).

Punctele de vedere antiprotocroniste ajung mult mai rar la constiinta publicului, desi erau majoritare printre intelectualii umanisti. O punere la punct edificatoare a lui Andrei Plesu apare in Secolul 20(10), dar alti autori vor putea sa-si exprime opiniile negative doar in reviste din provincie, precum Gh. Grigurcu, Al. Dobrescu, Alex. Stefanescu, Val Condurache in Convorbiri literare(11), Norman Manea in Familia(12) sau Tudor Catineanu in Steaua(13). Opinia critica se manifesta mai degraba prin reactii la o provocare sau alta a sustinatorilor acestei teze sau prin refuzul de a reactiona, printr-o tacere ce se voia semnificativa, prin ironii pasagere sau prin orientarea de ansamblu a unor carti. In anii '80 era tot mai greu sa ataci frontal (si public) problema protocronismului. (Dar opinia publica literara i-a izolat, adica nu i-a validat institutional, pe autorii protocronisti, prin votul majoritar negativ la alegerile pentru Consiliul Uniunii Scriitorilor din 1981.)

Posibilitatile de care dispunea grupul protocronist spre a-si face larg cunoscute parerile erau mult mai mari, nu numai pentru ca acest grup era tot mai sustinut de oficialitati, dar si pentru ca dispunea de cateva reviste de mare tiraj. Saptamana, Flacara, Scanteia tineretului (cu suplimentul sau literar) care, impreuna cu Luceafarul, revista de directie a grupului, constituiau o forta apreciabila in raport cu oferta exigua din punct de vedere cantitativ a celor trei reviste (literare) antiprotocroniste: Romania literara, Viata Romaneasca si Secolul 20. Au fost organizate dezbateri in jurul si in sprijinul cartii lui Edgar Papu (in 1977 si 1978)(14), s-au publicat articole de sinteza(15), s-au luat serii de interviuri pe aceasta tema, au aparut apoi carti reprezentative (Dan Zamfirescu - Via Magna, Ed. Eminescu, 1979; Mihai Ungheanu - Exactitatea admiratiei, Cartea Romaneasca, 1985), alti autori au preluat si au adancit problematica protocronista (Ilie Badescu - Sincronism european si cultura critica romaneasca, Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1984; A.D. Rachieru - Vocatia sintezei. Eseuri asupra spiritualitatii romanesti, Facla, Timisoara, 1985). Intr-un cuvant, se poate vorbi de o veritabila campanie protocronista purtata de-a lungul unui intreg deceniu.

Dezvoltarea protocronismului sau protocronismul ca actiune politicaIn acest interval apar destule idei si nuante noi fata de asertiunile originare ale profesorului Papu. Dar cu deosebire noua este punerea insasi a problemei: la Edgar Papu era vorba despre o atitudine culturala. Lansata in anii '60, ipoteza sa ar fi starnit, fara indoiala, discutii, dar nu ar fi mobilizat o energie dezaprobatoare incarcata chiar cu motivatii de ordin moral. Ce s-a intamplat pe parcurs, ce adauga urmasii sai si contextul insusi? In mainile discipolilor sai, ideea protocronista devine o politica culturala si, cum vom vedea, o politica pur si simplu. Edgar Papu voia schimbarea imaginii romanilor despre ei insisi, despre propria lor cultura; critica lui era una interna. Critica succesorilor sai nu este numai interna, ci si externa, referindu-se la raporturile intre "centru" si "periferie" si respingand, in ultima instanta, dominatia culturala a Occidentului. In conceptia lor, acesta isi impune, de fapt, propriile valori, "care nu ne imbogatesc" intotdeauna, precum si "falsele (sale) prioritati": "...ideea competitiei e inculcata de sincronism, iar practica vietii culturale europene, mai larg spus, occidentale, modelul nostru cultural, dupa cum spune toata lumea, ridica competitia culturala la o treapta care inlatura comunicarea reala, osmoza fireasca (...), creand mereu prioritati nu o data false"(16). Una din concluziile acestor texte, ce se construiesc cand ca pledoarii, cand ca rechizitorii, ar putea fi urmatoarea : "Ea sCultura romanat nu este o cultura subalterna si drumul catre propriile noastre valori nu trece prin Occident"(17).

4

Citita in sine, scoasa din propriul context si din contextul disputei in genere, afirmatia de mai sus ne poate parea indreptatita. La urma urmei, ce cultura accepta sa se recunoasca pe sine drept "subalterna" ori sa-si valideze valorile intr-un centru situat in afara sa? Nu putem intra in detaliile acestei polemici in care adversarul e cel mai adesea imaginat, inventat, nu real, dar destule dintre problemele ridicate sunt legitime chiar daca solutiile sunt eronate. Nu se poate respinge pur si simplu competitia literara, culturala pentru ca ea n-ar ingadui "osmoza fireasca" (aceasta reprezentare organicista e de mult depasita!), insa o discutie despre conditiile competitiei mi se pare posibila si chiar, din pacate, inca necesara.

Ceea ce e inacceptabil in argumentatia protocronista este mai ales vointa expresa de a elimina raportarea culturii romane la reperele europene sau, "mai pe larg spus" (vorba lui Mihai Ungheanu), occidentale. Daca judecam cultura romaneasca "drept ceea ce este", asa cum ne recomanda autorul, atunci va trebui sa recunoastem, ne place sau nu, ca raporturile cu Occidentul ii sunt constitutive de cel putin doua sute de ani. Ce ar trebui sa facem? Sa reorientam aceasta cultura (care este, intr-adevar, una de rascruce) spre... Orient, asa cum ne indeamna Dan Zamfirescu? Care ar fi castigul intelectual, spiritual, presupunand ca o asemenea reintoarcere ar fi posibila? Nu s-a incercat asa ceva in anii '50 (avand, e adevarat, Moscova drept tinta, nu Bizantul!)?

Protocronism vs. modernitateOricum, pentru protocronisti, miza unei asemenea reorientari era alta, mult mai apropiata. Sa revenim o clipa la ipoteza initiala a lui Edgar Papu. A vorbi despre protocronism, a-l descoperi si a-l documenta nu inseamna a ramane, de fapt, tot intr-un cadru sincronist? Atat protocronismul, cat si sincronismul se fondeaza pe argumentul prioritatii. Doar ca, in cazul sincronismului, accentul cade pe eficienta acestei prioritati, pe efectele ei in timp si spatiu. Prima faza a oricarui sincronism e un protocronism. Ideea, motivul, opera apar la un moment dat, intr-un spatiu dat si de atunci si de acolo iradiaza, produce sau participa la producerea unui saeculum, a unui Zeitgeist. Protocronismul, in versiunea lui Edgar Papu, muta, pe alocuri, centrul originar in Romania sau la autori de origine romana; un centru virtual, caci faza a doua, a difuzarii, a sincronizarii, lipsea mai intotdeauna: era vorba de un protocronism fara sincronism. Dar, in esenta, si in ciuda faptului ca respingea sincronismul, E. Papu gandea in termeni sincronisti pentru ca nu inceta sa-si reprezinte literatura romana intr-un context european si universal.

Urmasii sai transforma(18) protocronismul in altceva: retin ideea increderii in propriile forte si valori si fac pasul urmator: afirmarea unei culturi suficiente siesi, care trebuie sa-si stabileasca valorile dupa criterii proprii, fara sa tina seama de criteriile si de valorile din afara, mai mult, respingand influentele straine, supralicitate de sincronisti. Intr-un cuvant, rechizitoriul si pledoaria lor sfarsesc prin a propune culturii si literaturii romane izolarea demna (si provinciala), autarhia. Protectionismul acesta cultural insemna nu numai un refuz al competitiei (in mare parte imaginara, de altfel),dar si al circulatiei ideilor si al sugestiilor venite din lumea larga.(19)

In ciuda unor asemenea incheieri nu totdeauna explicite, dar agravate de insasi pozitionarea in camp a autorilor, destule observatii punctuale prezente in textele lor au fost si sunt astazi inca demne de a fi luate in consideratie, desi asupra lor planeaza un anumit discredit intelectual (la randul lui, prea compact spre a nu fi banuit de superficialitate). Judecata in sine si, pe cat posibil, fara prejudecati, initiativa protocronista indeamna la descoperirea valorilor autohtone si la pretuirea lor; ea vrea sa imprastie suspiciunea apriorica fata de traditia locala si, mai ales, desconsiderarea de sine consecutiva, izvorata, nu o data, din ignoranta. Faptul (semnalat de

5

Paul Anghel) ca "in cultura romana pana la ora actuala nu sunt asimilate date importante din propria ei istorie"(20) ar trebui sa dea de gandit oricarui intelectual roman. Si chiar daca explicatia la Paul Anghel este partiala si partizana, invocarea, printre altele, a cazului Hasdeu este, nu incape indoiala, convingatoare.

Deficitara este insa atitudinea protocronistilor fata de modernitatea romaneasca, inapetenta fata de citadinism, nerecunoasterea importantei cruciale a lui Lovinescu si a teoriei sale in scuturarea unor "grele inertii" nu numai literare, dar si mentale. Astfel de inertii "i-au silit - cum remarca, prompt si irefutabil, Ov. S. Crohmalniceanu in cursul discutiei - pe Brancusi sau pe Enescu, invocati ca reprezentanti incontestabili ai protocronismului, sa se expatrieze".(21)

Una din "cheile" disputei pro si antiprotocronice cred ca poate fi gasita in chiar constatarea lui Edgar Papu cu privire la faptul ca multe dintre protocroniile literare romanesti au fost descoperite de "adversari ai ideii de protocronism romanesc".(22) E adevarat, cazuri de protocronism romanesc au fost puse in evidenta si de alti autori, dar ceea ce a starnit reactia de respingere a fost, dincolo de o intuitie sau alta, de o descoperire sau alta, transformarea lor intr-o "idee", mai precis, intr-o ideologie. Pe masura ce aceasta cautare a eventualelor precedente romanesti devine mai programatica si mai sistematica, opozitia se indarjeste si miza metaliterara si metaculturala a disputei devine tot mai evidenta.

De ce este prelucrata in acest fel descoperirea unor anterioritati literare romanesti, de ce sustinatorii protocronismului strang tot mai mult randurile si de ce reactia pe care o provoaca in lumea literara este preponderent una de respingere, o reactie care vizeaza nu numai litera textelor lor, ci, mai ales, spiritul acestora? Raspunsul trebuie cautat in sensul politic pe care l-au dat campaniei lor, in faptul ca aceasta campanie a devenit actiune politica. A o califica altfel nu inseamna a pune la indoiala sinceritatea convingerilor afisate de protocronisti, ci doar a evidentia ambitia lor de oficializare a acestor convingeri, de inscriere a lor in politica Partidului si a Statului. Si nu numai atat, caci nu e vorba doar de impunerea cu orice pret a tezelor proprii, ci si de abilitatea de a le adapta la o cerere oficiala - si chiar de a veni in intampinarea unei asemenea cereri; e vorba, in ultima instanta, de folosirea acestor teze in scopul unei promovari sociale, al cresterii puterii si importantei grupului in campul literar si chiar in cel politic. Este ceea ce altereaza pana la urma termenii insisi ai discutiei si provoaca reactii pre-determinate dintr-o parte si dintr-alta, cu valorizarea doar a punctelor de vedere extreme.

Amandoua gruparile voiau, desigur, sa castige de partea lor cititorii, cu deosebirea ca protocronistii vizau mai intai o acreditare politica, apta sa le intareasca pozitia publica si sa le augmenteze rezonanta, in vreme ce antiprotocronistii urmareau sa atraga si sa convinga publicul prin insusi refuzul unei idei ce se "insuruba" tot mai bine in mecanismul propagandistic al Puterii. Antiprotocronismul manifest devenise, in anii '80, o forma de rezistenta intelectuala, un mod indirect de impotrivire la festivismul si triumfalismul ceausist.

1. Suntem in 1980, prin urmare, la 15 ani de la Congresul al IX-lea al PCR care a consfintit preluarea puterii de catre Nicolae Ceausescu (v. interviul luat de Mihai Ungheanu, publicat in Luceafarul, din 15 noiembrie 1980, p. 3). 2. Dupa cum nimeni n-a reactionat atunci cand, comentand editia Florica Moisil-Dan Zamfirescu a Invataturilor lui Neagoe Basarab catre fiul sau Theodosie, Edgar Papu a vazut in acest text o anticipare a "omului secret" al lui Baldasar Gracian; la fel, nimanui nu i s-au parut hazardate consideratiile profesorului din finalul cartii dedicate lui Eminescu care vizau

6

universalitatea poetului "in latura sa precursoare" (Poezia lui Eminescu, Minerva, 1971). 3. Calatoriile Renasterii si noi structuri literare, ELU, 1967 si Barocul ca tip de existenta, 2 vol., Minerva, BPT, 1977. 4. Din clasicii nostri, Ed. Eminescu, 1977. 5. op. cit., p. 11. 6. op. cit., p. 8. 7. Probabil ca aceasta alunecare nu s-ar fi produs daca eminentul profesor ar fi ramas la catedra, daca n-ar fi fost arestat abuziv in 1958, fara sa mai poata reveni vreodata in vechiul post. Colegii sai de la catedra lui Tudor Vianu nu l-au parasit, dar nici nu l-au cultivat si Edgar Papu insusi nu era in cautare de discipoli, nu voia sa fie "antrenor", precum C-tin Noica. El avusese experienta sa de profesor (chiar daca ciuntita brutal), lasase urme in constiinta studentilor sai. In plus, era o persoana de maxima delicatete si sfiala, care n-ar fi cerut nimanui nimic, n-ar fi intervenit cu indrumarile sale in evolutia unor tineri. S-a lasat, in schimb, el insusi indrumat de noii sai aliati, care au dat ideilor sale o alta rezonanta si un sens politic. Va fi fost astfel confortat in dorinta sa mereu vie de "inradacinare" si, probabil, a castigat o anumita liniste in plan social pentru sine si familia sa. 8. N. Manolescu - Tezism si spontaneitate, Romania Literara, 11 aug. 1977, p. 9. 9. P. Anghel - O precizare legata de notiunea de tezism, Romania literara, 18 aug., p. 8. 10. A. Plesu - Rigorile ideii nationale si legitimitatea universalului, Secolul 20, 1-2-3/1981, pp. 189-196. 11. v. grupajul de articole din Convorbiri literare, decembrie 1981, pp. 2-3. 12. N. Manea - Scriitorul - acea dreapta constiinta in care semenii sai sa poata crede, Familia, decembrie 1981, p. 6. 13. T. Catineanu - Intre idei si mituri dominante, Steaua, martie, 1985 pp. 46-47. 14. v. Colocviile Luceafarului despre protocronism si sincronism, publicate in numerele din 8 octombrie si 15 octombrie/1977 si apoi in numerele din 28 octombrie si 4 noiembrie/1978. Participanti: Mihai Ungheanu, Paul Anghel, Edgar Papu (care insista asupra complementaritatii celor doi termeni), Pompiliu Marcea (cu o pozitie ponderata, cerand, printre altele, o situare a intregii discutii intr-un plan axiologic) si Ov.S. Crohmalniceanu (cu rezerve principiale si punctuale fata de reprezentarea protocronista). Profesorul Crohmalniceanu recomanda mutarea interesului de la problematica anticiparii la problematica originalitatii. In anul 1978, la discutie participa si Nicolae Dragos, redactorul sef al revistei, si profesorul Solomon Marcus (matematician, semiolog si poetician) care deplange minimalizarea interna a unor valori romanesti si cere o strategie mai eficienta pentru promovarea lor pe plan international. 15. Dan Zamfirescu - "Protocronismul" si noua constiinta de sine a culturii romanesti, Saptamana, numerele din martie 1978. 16. M. Ungheanu - Exactitatea admiratiei, Cartea Romaneasca, 1985, p. 438. 17. A.D. Rachieru - Vocatia sintezei. Eseuri asupra spiritualitatii romanesti, Facla, Timisoara, 1985, p. 40. 18. Cu toate ca mi-a fost profesor - un mare profesor - nu cred ca aceasta disociere il inocenteaza total pe Edgar Papu, care a asistat la metamorfozele ideii sale fara sa se dezica de ele. Imi amintesc de o intalnire cu profesorul Papu din iarna lui 1982, cand l-am vizitat spre a-i oferi cartea mea despre G. Calinescu si cand conversatia a alunecat inevitabil spre controversa protocronism-sincronism. Profesorul nu inceta sa se mire de faptul ca ideea sa a starnit atata dezaprobare printre literati, in vreme ce oamenii de stiinta autohtoni au intampinat-o cu entuziasm, ca pe o incercare reparatoare asteptata de multa vreme. I-am raspuns ca, probabil, scriitorii si criticii literari au o constiinta politica mai acuta decat colegii lor din alte domenii si, prin urmare, au intuit enormul potential de conformism politic implicat in initiativa protocronista. "Crezi asta?" - m-a intrebat profesorul cu o mirare pe care am considerat-o atunci (si vreau s-o consider si astazi) neprefacuta.

7

19. E drept ca nu toti partizanii protocronismului merg atat de departe. A.D. Rachieru, de pilda, este mai rezervat si atent sa raspunda prin nuantari necesare obiectiilor aduse acestei teze. 20. Paul Anghel - interventie in cadrul dezbaterii despre Protocronism si sincronism, in Luceafarul din 8 oct., 1977, p. 3. 21. Ov. S. Crohmalniceanu - interventie in cadrul aceleiasi dezbateri, in Luceafarul din 8 oct., 1977, p. 3. 22. Edgar Papu - interventie in cadrul dezbaterii pe aceeasi tema, reluate peste un an, in Luceafarul din 28 oct., 1978, p. 3. Intreaga discutie este reprodusa in finalul volumului lui M. Ungheanu Exactitatea admiratiei, Cartea Romaneasca, 1985. (Continuare in numarul viitor)

BARBU, EUGEN (1924-1993)

Prozator si publicist, Eugen Barbu s-a nascut la 20 februarie 1924, in Bucuresti, intr-o familie de muncitori ceferisti din Cutarida. Cursurile primare si liceale le-a facut in Bucuresti; In 1943 obtine Diploma de Bacalaureat. Urmeaza scoala militara de ofiteri de jandarmi pana in 1945. In aceeasi perioada se inscrie la Facultatea de Drept si studiaza cursuri la Facultatea de Litere si Filozofie. Lucreaza in presa - corector intre 1941- 1945 publica, sub pseudonim la diverse reviste ale vremii. Lucreaza ca redactor-sef la revista Luceafarul (19621968), la revista Saptamana" (1970). In 1974 ajunge membru corespondent al Academiei Romane .

OPERA: Nuvele si povestiri: Gloaba, 1955; Tripleta de aur, 1956; Oaie si ai sai, 1958; Patru condamnati la moarte, 1959; Tereza, 1961; Pranzul de duminica, 1962; Vanzarea de frate, 1968;Martiriul Sfantului Sebastian, 1969; Miresele, 1975; Romane: Balonul e rotund, 1956; Unsprezece, 1956; Groapa, 1957; Soseaua Nordului, 1959; Facerea lumii, 1964; Princepele, 1969; Incognito I-IV, 19751980; Saptamana nebunilor, 1981;

8

Reportaje: Pe-un picior de plai, 1957; Cat in 7 zile, 1960; Cu o torta alergand in fata noptii, 1972; Memorialistica, eseuri, critica, proiecte literare: Jurnal, 1966; Mastile lui Goethe, 1967; Foamea de spatiu, 1969; Jurnal in China, 1970; Caietele Principelui (I-VI, 1972-1981); O istorie polemica si antologica a literaturii romane, 1976; Teatru: Sa nu-ti faci pravalie cu scara, 1959; Labyrintul, 1967 etc. Piesele sunt adunate in vol. Teatru; Versuri: Osanda soarelui, 1968; Traduceri din Faulkner, Th. Mann etc;Readuce in literatura romana opera lui Panait Istrati; Scenarii de film: seria Haiducilor.

Debuteaza in Viata romaneasca"(1955) cu Gloaba, aparuta in volum in acelasi an, sub titlul Munca de jos. Nuvelele adunate in volumele: Oaie si ai sai, Patru condamnati la moarte, Pranzul de Duminica, Martiriul Sfantului Sebastian, Miresele infatiseaza periferia bucuresteana, evenimente dramatice ale ultimului razboi (Soseaua Nordului), existenta cotidiana si contemporana (Facerea lumii), personajele fiind tipografi, lucratori la depouri, tramvaisti, ceferisti. Saptamana nebunilor reconstituie lumea rurala a taranilor si micii boierimi valahe, depozitare a traditiilor neamului romanesc, iar rincipele urmareste sa contureze esenta fanariotismului si a marii boierimi autohtone, o lume rafinata si viciata. Ele sunt romane-parabole, apropiindu-se de Craii de Curtea-Veche a lui Mateiu Caragiale prin atmosfera si fresca picturala exceptionala a epocii. Principele se incadreaza in stilul somptuos baroc al romanului metaforic si bogat in arhaisme; el este o sinteza de basm si opera lirica" (Marian Popa), o meditatie despre putere si victorie.

Aparut in 1957, romanul GROAPA a fost viu contestat, dar s-a impus ca o scriere memorabila. De un realism dur, romanul se inscrie unei traditii literare consacrate periferiei: L. Rebreanu (Culcusul, Golanii), G.M. Zamfirescu (Maidanul cu dragoste, Sfanta mare nerusinare), T. Arghezi (Flori de mucigai, Poarta neagra), Mateiu Caragiale (Craii de Curtea-Veche). Romanul pleaca de la o intamplare reala - desfiintarea celebrei gropi a lui Ouam, locul de depozitare a gunoaielor Bucurestiului.

Compozitia. Alcatuit din 23 de povestiri, relativ autonome, cu titluri relevante pentru pitorescul periferiei (Iepe de sisi, Ramazanul, Nea Fane, Rudele lui Bica-jumate, La parnaie etc), romanul este construit pe doua planuri narative, care, incadrate de un prolog si un epilog, se intrepatrund: pe de o parte viata mahalalei, cu bucuriile si dramele ei, pe de alta povestea bandei de hoti, in cadrul careia tanarul Paraschiv va lua locul sefului mai batran - Bozoncea. Rezoneurul romanului, cel care deschide si inchide cursul naratiunii este Grigore, supraveghetor al gunoierilor, lumea gropii intemeindu-se sub ochii lui. Creionati colectiv, gunoierii alcatuiesc o parte din aceasta lume a mahalalei: Astia erau niste drangalai de la tara, cam lenesi si hoti, slugarind Bucurestiul, carand tot ce lapada orasul. Mureau de tineri, lovifi de oftica. N-aveau Dumnezeu, nici prieteni, nici neamuri. Traiau cu muieri fara capatai, ca si ei. Acestea le lepadau copiii prin santurile , Cujaridei (...)"

Romanul se incheie cu prezenta, in prim plan, a lui Grigore, care, ajuns in amurgul vietii, intr-o stare nostalgic-meditativa, priveste schimbarile din mahalaua Cutaridei; Se asezase pe un.

9

scaunel si privea groapa. Peste malurile ei galbene zburau pasari.. Barbatul se gandea ca iar incepe treaba. Nu se schimba nimic din viata lui. Era mai batran si mai ostenit, nu-l mai lua somnul, se scula cu noaptea'in cap,' dadea tarcoale avutului primariei pe care-1 pazea. Cine sa vie aici, sa fure niste maturi? Nu mai apucase sa stranga bani sa-si ridice si el pe casa. Campul Cutaridei se umpluse de lume. Nu mai aveai loc. Sa se fi sculat mortii, s-ar fi ratacit prin mahala. Se taiasera strazi noi, se mai deschisesera cateva pravalii, unii nu mai erau, numai el si cu Aglaia nu se clintisera de la rampa, acolo si asteptau moartea..." Prozatorul surprinde o lume in formare la periferia Bucurestiului - lumea ceferistilor, a tamplarilor, a zidarilor zilieri, dar si lumea vagabonzilor, a borfasilor, a indivizilor parazitari, o lume cu codul ei nescris de viata. Din aceasta lume a vagabonzilor, a parazitilor se ridica banda lui Bozoncea, cu hoti patimasi si inraiti.. Cutarida e un eden grotesc" (Marin Mjncu), cu o umanitate ramasa la starea de animalitate bruta. Liantul narativ se realizeaza subtil prin personajul principal, insasi groapa Cutarida, spatiul catalizator unde se consuma conflictele (Marian Popa). Intr-o viziune inedita, prezentata in intimitate, dinlauntrul ei, scriitorul cunoscand-o bine, lumea gropii" se constituie intr-o monografie viu colorata, autentica prin datini, folclor specific, de un balcanism autohton. Prozatorul urmareste ciclurile existentei de la nastere pana la moarte, totul integrandu-se cosmicului: nasterea, dragostea, nunta (lui Stere si Lina, la inceputul romanului, casatoria Didinei cu Bozoncea), moartea (lui Marin Pisica). Pitorescul mediului periferic apare ca un complex de puritate si de coruptie, de pasiune si necomunicare, de violenta si duiosie (Marian Popa). Pagini numeroase reconstituie, prin descriere, periferia bucuresteana: mahalaua Cutaridei, o adunatura de case spre Grivita", calea Grivitei, de la un cap la altul: strada larga, reparata, misuna de carute taranesti cu coviltire inalte, incarcate de lut, deasupra carora motaiau copiii langa femei in fuste largi. Camioane cu osii de fier urducaiau prin gropile drumului. Carutasii spatosi suduiau caii nadusiti si-i loveau naprasnic cu,, bicele. Alaturi alergau masinile pline varf cu precupeti veniti de la Gaiesti si Pitesti. Deasupra ' automobilelor, in papornite, tipau curcani si porci legati cu franghii. Larma iti lua auzul (...); pravalii asezate una langa alta, cojocarii cu galantarele pline de caciui de mie!, ceasornicarii, hainarii, pielarii, tuiungerii, fierarii si manufacturi; negustori ademeneau trecatorii in pravaliile intunecoase, olteni incinsi cu braie de piele vindeau mere iernatice, sau se amestecau purtandu-si cobilitele pe umeri." Targul Oborului, balul meseriasilor, colindul, descrierea mahalalelor din capul Filantropiei, la Tarapana, la sina Constantei, abatorul de pe cheiul Dambovitei, munca taietorilor de vite, maidanele cutreierate de caini vagabonzi - sunt pagini antologice.

Personajele nu sunt tipuri, ci simboluri, rezultate din observatia si meditatia scriitorului pe marginea alcatuirii existentei, atat de plina de contraste. Personajele centrale sunt de fapt Stere Draganoiu si borfasul Paraschiv, care concretizeaza mitul puterii si al iluziei puterii" (C. Ungureanu, Proza romaneasca de azi). Amandoi viseaza Puterea; primul devenind negustor, deci proprietar si prosper, iar Paraschiv viseaza cresterea legendei" sale. Si ceilalti, pe rand, Bozonce'a, Didina, Paraschiv concretizeaza momente ale puterii". "Pasionalitatea si orgoliul sunt sansele maxime acordate umanului manifestat instinctual si lumea din Groapa se ridica din gregaritate tocmai prin potentarea exacerbata a trairii" (Marian Mincu). Groapa este vazut si ca romanul unor initieri in lumea hotilor, parazitilor, in stiinta unui univers social malefic. Ucenicia in hotie a tanarului Paraschiv si etapele formarii sale se realizeaza prin grupul sau: Gheorghe - mentor, apoi Bozoncea, Nicu-Piele, Oaca, etc. Aceasta lume sordida are sclipiri de umanitate, grotescul situatilor ascunde, de multe ori, aspiratii spre frumos si puritate. Limbajul colorat, mustos, pitoresc-pamfletar sugereaza structura morala a personajelor, mediul infatisat (ca si numele lor) are o nota tragic-optimista, E.B. fiind un mare creator de atmosfera. Au fost relevate, cu insistenta, filonul liric al romanului, incarcatura poematica, capacitatea descriptiva de exceptie ale scriitorului. N. Manolescu aprecia evident? aceasta

10

nota caracteristica a talentului prozatorului: Din rotirea anotimpurilor, din repetarea ciclurilor universale. E. Barbu scoate o poezie a pamantului si a cerului, a apei, a vegetalelor, a vietii."

In roman exista pagini de mare frumusete si sensibilitate, in deplin contrast cu raul ce salasluieste in om:,Ce mai primavara! Plesneau florile de salcam si toata groapa era verde, plina de dudau si barba-popii. Maracinii aveau tulpinile cat sulita. Vantul se incorda in ele ca o harfa. Si cadeau niste nopti line, cu stele albe si marunte. Langa balta se aprinsesera iar focurile. Limbile lor lingeau iarba tanara." ,Forta de sugestie a metaforei, deosebita imaginatie senzoriala (simtul olfactiv, auditiv), cromatica - denota un observator atent la detalii si nuante, un mare talent in evocarea plastica.Stilul, oral, asa cum remarca Serban Cioculescu, se caracterizeaza prin concizia rara, frazarea scurta, cadentata, dialogul concentrat, nervos, veridic, si, .bineinteles, prin termenii argotici. E.B. creeaza, astfel, imagini unice, cu o coloratura distincta, dovedindu-se un estet rafinat, de mare inventivitate metaforica.

CRITICE:Eugen Simion: Ceea ce se.impune in Princepele nu este intelesul parabolei, miezul ei filozofic, ci atmosfera epocii, pictura, indiscutabil exceptionala, a unei lumi colorate, fanatice, crepusculare. Este-latura ce apropie, mai mult Princepele de somptuozitatea Crailor de Curtea-Veche si cea in care talentul prozatorilor de a infatisa medii caleidoscopice se observa mai bine. Episodul ciumei este un exemplu. Altele infatiseaza interioarele incarcate, salurile si matasurile, costumele epocii, arta culinara, spectacolele de un grotesc grandios - pe masura epocii - praznice teribile, gargantuelice ori petreceri la hanuri murdare intre pederasti atinsi de streche, Eugen Barbu desfasoara trambe de imagini pe toata intinderea naratiunii, dandu-ne - privitor la epoca - o sugestie de maretie a viciului, de rafinament si decadenta, de murdarie acoperita de catifele. Limbajul cartii este, tot asa colorat, cu multe vocabule de epoca."

Al. Piru: Groapa nu era intitulata roman, fiind o aglomerare de nuvele legate intre ele prin carlige. Romanul inseamna creatie de oameni vii, caractere. Atentia lui Eugen Barbu cade, ca la George Mihail Zamfirescu, asupra periferiei, suburbiei bucurestene, pe care o zugraveste in fresca, atasat de ea si totodata ironic. Cele doua nuclee romanesti, cariera carciumarului Stere si istoris bandei lui Bozoncea, nu ocupa primul plan. Cel dintai e adus in scena pentru a prezenta o nunta de mahala, cu detalii folclorice, cu rivalitatea dintre staroste si un ucenic pentru tiganca Didina, e intrerupt de episoade independente, ca moartea unui parlagiu, ucis de taurul pregatit pentru jertfa, amorul fetei unui tramvaist cu un student, pomana argatului unui brutar, afacerile camatarului Bica-Jumate etc. Eroii sunt exponenti ai pegrei - gunoieri, sifonari, caramidari, bidinarese, macelari, autopsieri, vatmani, hoti. Atmosfera e de roman de mistere si de aventuri, talentul (mare) al prozatorului stand in cunoasterea limbajului pitoresc al hotilor de caj (caramangii), constituiti in grupuri de caiafe sub conducerea unui hubar, avand in subordine ciorditori, trosnitori, suti, zulitori, a caror ocupatie este de a caduli, a cisi, a mangli si a suti sau zuli marafeti de la husani, gorobeti, gabroveni, draibari, geanabeti, cataroi, mahari si spileri." . .C. Ungureanu: Groapa e o carte de extraordinara vitalitate, cu momente care se reclama din marea traditie a romanului romanesc, dar si cu altele care anunta un fior nou, o poezie inedita."

11

Istorie Literară:Viaţa ca o panoramă de Ion SimuţPrimul aşezat în Groapa lui Ouatu, adică în "câmpul întins şi pustiu al Cuţaridei", de la marginea cartierului Griviţa, e Grigore, paznicul: "Când îşi adusese nevasta şi lopata să-şi sape bordeiul, împrejur nu era ţipenie de om. Un an de zile păzise tinichelele gropii şi gura ei adâncă" - se spune în capitolul introductiv al romanului (prima ediţie apare în 1957; a doua, cu modificări şi adaosuri, în 1963; a treia ediţie, cu alte ajustări, intră în 1966 în "Biblioteca pentru toţi", ceea ce înseamnă o performanţă de consacrare). S-ar zice că Grigore e, dacă nu un întemeietor, atunci primul stăpân al locului, invidiat şi respectat ca atare. Dar mai mult decât atât, el e martorul extinderii mahalalei: "Pe urmă mai veniseră oameni. Mahalaua se lărgise spre marginea gropii, de-a lungul drumului Cuţaridei. Lume nevoiaşă, ceferişti de lucrau la stat, meseriaşi pe banii lor, nişte zidari, plini de copii, cu muieri frumoase şi parşive, un negustor care ridicase odăi de zid şi deschisese cârciumă la rampă, un frizer, un croitor cu atelier mecanic şi ucenic; semăna a aşezare, nu-i mai era frică iarna când cădeau viscolele" (fragment tot din capitolul introductiv). Grigore are filosofia sadoveniană a trecerii timpului, materializat în anotimpuri, dar ceea ce vede el nu e o natură somptuoasă, cu fenomene ritualice, ci o lume pestriţă, decăzută şi tristă: "Trecuseră zile după zile, unii muriseră, el văzuse nunţi şi petreceri, copiii mahalagiilor crescuseră sub ochii săi bătrâni, îşi aducea aminte de un foc ce mistuise casele, de nişte întâmplări de care mai râdea şi acum, că aşa e viaţa, ca o panoramă..." Aceasta e perspectiva din care se va constitui naraţiunea în Groapa lui Eugen Barbu: viaţa ca o panoramă, cu evenimente banale şi senzaţionale, cu oameni de toate coloraturile, bizari sau anodini, agresori sau victime, săraci sau puşi pe căpătuială. Prima figură distinctă (a doua după Grigore, în ordinea apariţiei în roman) e aceea a cârciumarului Stere. Aglaia, soţia lui Grigore, depune toate diligenţele să-l căsătorească şi primul capitol din roman, Nuntă, este consacrat întemeierii acestei familii, care va constitui una din liniile majore ale epicului. Multe dintre întâlnirile importante ale locului se vor petrece aici. Cârciuma lui Stere se constituie într-un fel de centru, intersecţie semnificativă de "poveşti" şi destine. Stere, dedat la câştig, vede cum "creşte mahalaua" şi speră ca el să crească odată cu ea. Asistă cu satisfacţie la creşterea mahalalei, ceea ce pentru el înseamnă creşterea clientelei, în acest mod putând să rămână deasupra mizeriei, într-un fel de "elită" a negustorilor. Când îşi face casă de zid, scăpând de adăpostul de scânduri şi cartoane, cum avea toată lumea în groapa lui Ouatu, se simte victorios, adică emancipat economic. Romanul dobândeşte repede palpit narativ. Primele trei capitole au rolul prezentărilor din romanul tradiţional. Nuntă îl prezintă pe Stere, ins fără biografie (nu se cunosc originile lui), aşezat într-o căsnicie formală, fără dragoste. Al doilea capitol, Iepe de şişic, aduce în prim-plan lumea hoţilor de cai, avându-l ca şef pe Bozoncea, respectat de ceilalţi ca un "stăpân". Al treilea capitol, Lume, lărgeşte perspectiva la întregul peisaj social al mahalalei. Camera de imagine se roteşte cinematografic, fluxul de cadre ale prezentului este întrerupt de proiecţii nostalgice spre întemeiere şi întemeietorii locului. După primii veniţi, s-au statornicit în Cuţarida ceferiştii plini de copii, precupeţii olteni ocupaţi cu grădinăritul, chivuţele care adună sticle şi cârpe, apoi tramvaiştii, zidarii. După marea plebe vin frizerul, croitorul, brutarul etc., când cârciumarul Stere prinsese bine cheag. În sfârşit, preotul şi biserica aduc aşezării un oarecare echilibru. Numai Stere şi paznicul de început îşi mai amintesc "câmpul gol", de la origini. Ei pot depune mărturie cum "se mişcă lumea". Universul mahalalei e descris promiţător de către prozator. Urmează alte

12

decupaje, animaţie, conflicte. Oamenii Cuţaridei trăiesc, iubesc şi mor - în episoade epice pregnante, memorabile. }esătura narativă e viu colorată, într-o construcţie tip puzzle, cu secvenţe narative disparate. Două direcţii principale coagulează lumea Cuţaridei. Una ţine de cârciumarul Stere. Prin el şi ceilalţi negustori ne facem o idee despre profitorii de pe urma sărăciei generale şi evoluţia lor capitalistă. Cealaltă direcţie epică îl are ca protagonist pe Bozoncea, stăpânul hoţilor, îndrăgostit de Didina. Rivalităţile mocnite îi vor aduce în cele din urmă detronarea, moartea şi furtul iubitei. Lumea stabilă a săracilor şi a negustorilor este alternată cu lumea mobilă şi violentă a hoţilor. Groapa iese în epoca postbelică, nu încape îndoială, dintr-un gest de inconformism. Este rezultatul unei eschive faţă de realismul socialist. Tânărul prozator Eugen Barbu ştie foarte bine capcanele proletcultismului şi încearcă să le evite. Dacă s-ar fi orientat spre clasele sociale tradiţionale (ţărănimea, muncitorimea), eşecul era asigurat, pentru că aici funcţionau clişeele luptei de clasă. De aceea, scriitorul încearcă să iasă din această ecuaţie ideologică, evitând categoriile sociale puternice, prinse în reprezentări definitorii pentru regimul comunist. Lumea din Groapa, periferia neaşezată şi neideologică a oraşului, e un fel de caricatură a proletariatului. Criticii proletcultişti observă devierea sau refugiul şi vor denunţa romanul, recomandând prozatorului să se ocupe de muncitori, de greve, nu de lumpeni şi răpiri de ibovnice. Constrâns, prozatorul va trece de la înfăţişarea Cuţaridei, adică a unei lumi degradate, care scapă aparent legilor marxiste, la prezentarea cartierului vecin, Griviţa, unde se manifestă cu adevărat spiritul "sănătos", progresist, adică revoluţionar, al muncitorilor. Romanul Şoseaua Nordului (1959) e tributul plătit imediat de Eugen Barbu pentru îndrăzneala evazionistă din Groapa (1957). Mai mult, autorul va duce unele prefaceri conjuncturale, care să ilustreze lupta de clasă, în ediţia a doua romanului Groapa (1963), adaosuri la care va renunţa ulterior. Deşi subiectul şi lumea din Groapa nu sunt rezultatul unei alegeri premeditate, opţiunea lui Eugen Barbu se constituie ca o situare polemică atât faţă de oficialitate, cât şi faţă de celelalte modalităţi epice, mai mult sau mai puţin consacrate. Marginalitatea Cuţaridei sfidează centralitatea unor subiecte narative ideologizate. Pe de altă parte, lumea de mahala apare ca o variantă originală, diferită în mod voit (deşi era diferită în mod cu totul întâmplător) faţă de lumea rurală din proza lui Marin Preda, faţă de lumea aristocratică din proza lui Petru Dumitriu sau faţă de lumea intelectuală din proza lui G. Călinescu. Groapa aduce un univers total diferit faţă de Bietul Ioanide (1953), Moromeţii (I, 1955) sau Cronică de familie (1955). Pare o contrapondere studiată, deşi Eugen Barbu scrie despre lumea copilăriei lui. În Jurnalul unor romane autorul notase încă din 1945: "Căutam pe hărţi ceea ce era lângă mine: o lume exotică. Poftim, o ai, ce faci cu ea? Cu parfumurile, cu ritmul şi cu aburul ei. Acum să te văd! Deocamdată am găsit titlul: Groapa". Prin urmare, scriitorul însuşi, din momentul în care i se revelează acest univers de lângă el ca o mare descoperire, îşi propune să-l înfăţişeze ca "o lume exotică". În anii ´50, exotismul era şi mai frapant, prin comparaţie cu ceea ce era acceptat oficial ca lumi acreditate sau verificate ideologic. Mahalaua nu era printre lumile acreditate şi tocmai de aceea surprinde. Groapa a beneficiat considerabil de pe urma acestui efect de surpriză. Gorki e modelul declarat al scriitorului nostru în acelaşi jurnal al romanelor din care am mai citat. Finalul cărţii vrea să dea o miză mai mare, capabilă să depăşească pitorescul şi caleidoscopicul. O spune autorul însuşi în Jurnalul unor romane, într-o însemnare din 1957, după a treisprezecea rescriere a romanului: "Îi lipsea un final. Cred că am găsit ceva mai tragic şi mai elipitic, în stare să treacă acea viaţă a gunoiului undeva în absolut. Fără o senzaţie de curgere a materiei în inutilizabil, abandonul total al celorlalţi oameni nu mai are nici un răsunet. O lume fără ecou. Cum ai striga în apă. Poate să înţeleagă cineva ceva din asta? Nu e deznădejde şi nici măcar existenţă larvară. E o lume care protestează prin

13

tragedie. Umbletul hoţilor prin iarba care abia dă, furişat şi solemn, pentru că e auzit ritual, periodic, ca întoarcerea păsărilor, trebuie să simbolizeze bătăile lăptăresei în uşa lui Beethoven. Trece destinul. Îndoiala finală a lui Grigore în faţa spaimei de absolut (cât ar părea de ciudată la o babă analfabetă!) şi laconismul său pot face restul: "Ţi se pare, creşte iarba!" Acest cuvânt îmi trebuise din 1945!!! Ideea de mişcare a lumii, de perisabil, de inconsistenţă, de nepăsare universală la o imensă şi fără sfârşit mizerie umană". În afară de supralicitarea unei autointerpretări, e de reţinut din această mărturisire ideea de a face din Groapa un roman care să aibă ca supratemă fiorul destinului. Nu prin aceasta e însă interesant şi viabil, ci tocmai prin "dogoarea pestilenţială" (e tot sintagma autorului) a unei lumi a declasaţilor şi prin fiorul naturalist al conflictelor şi al violenţelor pasionale. Investigaţia realistă a lui Eugen Barbu arată, gorkian, ce rămâne din om când se află la limita existenţei. În mizerie, sub apăsarea lipsurilor, viaţa, instinctele (sexualitatea, foamea, setea, rivalităţile) colcăie cu mai multă disperare, cu un fel ciudat de vitalitate amplificată de ameninţările morţii. Fenomenul este studiat şi înfăţişat similar în Groapa lui Eugen Barbu şi, mai târziu, în Şatra (1968) lui Zaharia Stancu. Elementaritatea vieţii se manifestă în tendinţele ei primare, despuiate de disimulările înşelătoare pe care le-ar da civilizaţia şi emanciparea. Mahalaua şi şatra sunt medii şi categorii sociale pe care se poate face mai bine studiul umanităţii esenţiale. Eugen Barbu face sociologia sărăciei cu mijloacele unui realism pitoresc, indicativ, descriptiv, în care se străduie să implanteze deschideri simbolice sau poetice ca aceea din finalul romanului. Pitorescul mahalalei de prin 1935 a fost revalorizat în sensul unui nou mizerabilism. Plasându-se într-o tradiţie interbelică (G. M. Zamfirescu, Carol Ardeleanu etc.), racordându-se la romanul popular cu hoţi, criminali şi femei fatale, Groapa trebuie înscris în filonul mizerabilismului epic, durabil şi atractiv, ilustrat ulterior de Balanţa (1985) lui Ion Băieşu şi, mai ales, de proza lui Radu Aldulescu.

INCOMODUL EUGEN BARBUCRONICA ROMANAMoto: “Omul e o gorila distrugatoare si lubrica” (Taine)

Las de o parte “cearta intelectualilor” care a tinut afisul ultimei luni, desi existau si alte lucruri mai bune de facut... Concluziile le-am tras si eu in precedentele “Vitralii”, dar si colegul meu, R. Voncu, in ultimu-i articol. “Cine are dreptate?”, vorba unui film autohton, nici nu mai conteaza. Important e ca, una-doua, cu motiv ori ba, intelectualii tot se (mai) cearta. Treaba lor! S-au ciondanit ei de cand exista cultura romana. Un “exemplu” clasic al autorului aflat in mereu conflict cu cei din jurul sau, argumentat sau nu, este si Eugen Barbu. Incomodul, Conu’ Jenica, beneficiar al unui talent literar nativ urias, cum nu vor reusi vreodata sa aiba fripturistii care se vand azi drept “tineri scriitori”. Polemistul redutabil, pamfletarul de geniu, Barbu, a creat fara sa vrea, poate, o Scoala a genului dupa Revolutie, “Alcibiade” si altii continuand stilul Maestrului. Epigoni mai mult ori mai putin talentati are Conu’ Jenica astazi in lumea presei romanesti, unde orice devine scandal si unde o publicatie ce aprinde fitile traieste o ora sau o zi. Modelul ramane insa unic! Sa nu uitam ca “Ianus” si-a facut mana pentru pixul clocotitor de furie de mai tarziu inca din anii ‘40, cand era un pusti promitator la “Fapta” lui Mircea Damian. De atunci si pana in 1993, cand Barbu a intrat in legenda, scriitorul-gazetar si-a facut multi dusmani, cand era la “Luceafarul” sau “Saptamana”. Pe unii i-a nimerit cu glontul ori piatra meritat, cu altii poate s-a “jucat”, gratuit, si a exagerat. Cert e ca nu exista in literatura noastra - poate cu exceptia lui Macedonski - un caz mai explicit de “agent provocateur”, care sa-si puna astfel lumea literara in cap. Sunt de acord ca Barbu a avut destule pacate ca om, dar ramane un imens prozator, oricat s-ar opune

14

neacceptandu-l/neintelegandu-l, prin prisma grilei lor, Lefter é tutti quanti. Raman, zic in aceasta ordine, “Groapa”, “Principele”, “Saptamana nebunilor” - carti monumentale, ce pot fi puse oricand in discutie. Si mai ramane sub semnul intrebarii - a fost lucratura ori nu? - acea acuzatie de plagiat, care ar putea fi demontata cu intelegere, obiectivitate, rabdare si argumente. Ca a “plagiat” sau ba, a “prevestit” textualismul, postmodernismul in “Incognito” e iar discutabil - sa nu uitam ca Barbu insusi folosea tehnica ciné-romanului si a colajului! Negrisorii sai l-au bagat atunci in gura lumii - si asa a ramas, dupa un deceniu de la moarte Barbu trezind in continuare nu doar ca om, ci si ca autor (aici e buba!) o ura totala, o respingere fara concesii. De ce a fost acest personaj atat de nascator de dusmanii literare, chiar dincolo de moarte? Pentru ca a fost mereu pe fata, dur, onest in felul lui de a nu se ascunde dupa deget si a spune verde care-i problema... O sinceritate cameleonica, à la Sartre, o ne-finete de abordare, care creeaza hauri pe viata intre el si “rivalii” sai. Nu s-a temut de nimeni si de nimic, nici macar cand era un stalp al puterii comuniste. Pe care n-a agreat-o, dar s-a folosit de ea, sa-i fie bine. Au facut-o la vremea lor si Arghezi, Camil Petrescu, Sadoveanu sau “ultimul” Noica. Un scriitor nu e “oportunist”, ci numai un Femios, un cantaret obligatoriu doar la masa celor puternici, a regilor care-i pot premia cu arginti versul... Si altii au gresit in cei 50 de ani de comunism, dar parca li s-au uitat mai usor “faptele”, Barbu devenind un fel de oaie neagra a turmei sale literare, sau un tap ispasitor al literelor romanesti. Lui nu i se iarta nimic. E blestemat in continuare. Poarta dupa disparitia fizica si crucea unei posteritati dureroase, in care unul din termenii blanzi cu care a fost gratulat e “porcul”. Incalificabil pentru critica noastra partinica, eliminand principiul estetic in cazul sau si politizand excesiv acest “caz”. Recent, in revista focsaneana SAECULUM (nr. 10 - iunie 2004) au fost publicate pagini inedite din jurnalul lui Eugen Barbu, acoperind o perioada fierbinte - cea din 1989-1990! In stilul-i specific nici Barbu nu iarta pe nimeni si multi ies sifonati de aici: Buzura e “salciu, intunecos, ilizibil”, doar ceva mai “scolit” decat restul... ardelenilor!; Dulea, eminenta cenusie a Culturii, este seful unei bande de fii de legionari; directorii de edituri - Eminescu si Minerva - fura manuscrise; Dan Desliu, “lepra leprelor” o face pe “dizidentul” etc. Sunt tulburatoare paginile de confesiune: “Pentru mine capatul firului e unul singur: sbiltul. Sunt constient de asta. Prea i-am dezavuat pe multi. Prea multe polite de incasat” ori “Uitarea aniversarii mele de 65 de ani nu ma tulbura. Imi merit soarta. Prea am crezut. Dar la cinism, cinism se cere!”. Este un Barbu mai intim, nu mai putin ironic, dar adoptand a mima à la Celine, intr-o lume oricum kafkiana. Este vremea conflictului cu Adrian Paunescu (poetul e facut aici praf si pulbere de prozator!), devenit din liric talentat doar un “negustor de ravase”. “Mi-e sila si mila de el”, spune inconfundabil Conu’ Jenica, punandu-l in aceeasi oala cu restul “dusmanilor”. Cu un resemnat si amar-hazos “Traiasca” Barbu noteaza fiecare “victorie” a regimului - adica saracia si toate celelalte - problema tiganilor, militienii, salamul cu soia, TV-ul = o cloaca, s.a. Avem un singur om pe lume - conchide trist “jurnalistul” - adica “e tara lui (pardon!) futu-i ma-sa!” Chiar daca pierde “meciul” cu Paunescu si se simte “tradat” de Vadim, Barbu isi revine din corzi, citeste Biblia lui Cantacuzino, cronicarii, pe Arghezi, Borges etc. E siderat ca “interzisei” Ana Blandiana ii apare un volum (“daca Gogu (n.b. Radulescu) vrea, toti vrem. Gogu sa traiasca”) - asta in vreme ce la bacalaureat toti poetii romani contemporani sunt interzisi, mai putin mama motanului Arpagic. Nici N. Manolescu - “Apologean” (probabil... Apolzan!) nu iese prea bine (revistele studentesti sunt dirijate de el). Barbu il apara pe Eminescu, cel contestat de... Paunescu & co (niste “naimiti”). Haulica si Plesu au grade mari in masonerie. Centenarul lui Eminescu. “Ioc de toate. Sic!”. Incep revolutiile in tarile vecine. “Memoria ma lasa” - la fel ochii, pentru care Barbu nu gaseste medicamente! “Istoria” lui Calinescu, “mereu nou, genial”. Barbu e... cenzurat si pregateste un volum: “Ajunga-i zilei rautatea ei”, plus Jurnalul Mutuligilor. Nadia fuge in Ungaria. Gopo si Vornicu mor (notatiile succinte, majoritatea acide, refac din cateva bucati cel mai zbuciumat an din viata romanilor sub Ceausescu...). Pe

15

langa frig si lupta pentru serialul “Martori disparuti” (de care nu e multumit!), Barbu are un fel de greata metafizica si... n-are de nici unele: faliment pe toata linia. Satul de regim, de politrucii si trepadusii lui, autorul presimte ca vine o vreme, pe care nici el n-o va ocoli - vom vedea! “23 decembrie 1989. Sf. Eugeniu. Ajun de Craciun. M-am strecurat acasa printre gloante. Razboi civil! Se bat trupele Securitatii cu Armata. Generalul Milea a fost sinucis refuzand sa traga in multime. Azi s-au predat Postelnicu si Vlad”. Barbu nu pare deloc socat, suparat sau speriat de momentul schimbarii. Ramane sa urmarim, sper, intr-un viitor numar din Saeculum, continuarea jurnalului de la 1989 spre 1993. O lectura insolita, plina de invataminte. Randuri care, dincolo de iremediabilele polite platite de Barbu, il umanizeaza, aducand o fata “noua” a sa, o fateta mai sufletista, mai apropiata de durerile celorlalti, pe care nu o stiam pana acum. Majoritatea acuzatiilor scriitorului sunt grave, la adresa colegilor si a regimului. Plus ironiile inerente, de amestec de Bula si Svejk, intr-o tara in deriva, unde, vorba Ninetei Gusti, “se umple curul de ganduri”. Acesta e Eugen Barbu, in toata prospetimea si splendoarea sa, netrucat si necenzurat. Cel care va ramane probabil inca ani buni nedoritul de Nimeni. Si permanent INCOMODUL. Dar, oricum, un mare scriitor care spunea candva ca, o data terminata o carte, ea devine un glont scapat din pusca, nu-l mai poti intoarce. Moto care, se pare, i-a parafrazat nefericit si DESTINUL LITERAR...

Urat si temut de activistii C.C. al P.C.R. petru dispretul fatà de orice formà de spàlare a creerului, detestat de colegii incapabili sà accepte polemica precum formà de dialog artistic vehement , E. Barbu a avut, dupà 1989, aceiasi dusmani dinainte de 1989.

Andrei MilcaVineri, 30 Iulie 2004

PLAGIATUL LA ROMANI

Un caz de plagiat este doar aparent o chestiune de (lipsă de) originalitate, plasîndu-se din oficiu în afara jocului literar/estetic (în offside, nu?). Domeniul cercetat este unul juridic şi etic, locul plagiatorului fiind banca acuzaţilor şi/sau stîlpul infamiei, mai puţin cercurile literare.

Dar, cum - totuşi - e vorba despre relaţia text-"text" ori autor-"autor", această relaţie implică întotdeauna aventura textelor, furate şi vîndute de impostori ca producţii proprii, în deplină concordanţă cu sensul primar al verbului latin "plagiere" ( "a vinde sclavi străini").

În această accepţie (şi doar atît!) istoria literelor şi le asumă ca fapte literare, uneori incitante, scandaloase, bulversante, deşi, în esenţă, dezgustătoare.

De altfel, dacă subiectele care implică (i)moralitatea şi (i)legalitatea sînt atît de solicitate ca teme literare, de ce aceste fapte de in-justiţie şi i-moralitate nu ar fi interesante pentru aventura literaturii însăşi? Desigur, ele sînt atit de diferite, încît într-un caz e vorba doar de o influenţă… irezistibilă ori de lipsă totală de imaginaţie şi simţ al realităţii dar şi al umorului ("caragializăm adesea fără să ne dăm seama", spune într-un loc Mircea Anghelescu); iar în alt caz e vorba de furturi intelectuale impardonabile.

16

"Plagiatul la români"*, este o carte care provoacă mai multe discuţii, reiterînd cîteva cazuri antologice în jurul acestui flagel. Cazurile invocate ("clasice", într-adevăr) sînt următoarele:

1) plagierea nuvelei "Federigo" de P. Mérimée de către C. Negruzzi, cu titlul "Toderică";

2) "traducerea şi localizarea" fabulelor lui Krîlov de către Al. Donici (cu titlu de fabule "originale");

3) "Cazul" G. Coşbuc (care a inserat în volumul (de texte originale) "Balade şi idile" cîteva poeme… pur şi simplu traduse);

4) Procesul Caragiale - Caion (un caz de calomnie crasă în baza unui pretins plagiat);

5) "Cazul" Blaga - Dan Botta, care pune la îndoială originalitatea unor construcţii filozofice ale lui Lucian Blaga (cu referire la "spaţiul mioritic" şi nu numai);

6) Plagiatele (din "Incognito", în primul rînd) ale lui Eugen Barbu;

7) Plagiatul - evident! - "comis" de Ion Gheorghe (din Lao Tse);

8) Dezvăluirile Martei Petreu şi polemicile, recente, în jurul plagierii de către Nae Ionescu (în "Metafizica") a ideilor filozofice ale Evelynei Underhill.

Nici alcătuitorul (P. Balmuş), nici prefaţatorul (Dan C. Mihailescu), nici editorul şi nici lansatorul ideii (Dorin Tudoran) nu se implică în polemicile prezentate şi nu comentează fiecare caz.

Iniţial, faptul deranjează: prea diferite sînt cazurile, prea "deschise" rămîn şi azi pentru interpretări şi evaluări. (Unele, cum e cazul Caion - Caragiale, în genere fac parte dintr-o altă temă: calomnia).

Intenţia editorilor poate fi ghicită sau presupusă: fie că este dificil de a formula o atitudine tranşantă (majoritatea cazurilor fiind oarecum... delicate, chiar şi prin simplul fapt al prezenţei unor "nume"); fie că - strategic! - e mai bine ca într-un subiect (para) literar decizia să rămînă la discreţia cititorului.

Totuşi (e singura obiecţie pe care mi-o permit, în rest, ediţia merită numai aplauze), mi s-ar fi părut utile nişte "paşapoarte" ale "cazurilor", care (cazuri) sînt diferite şi fiecare începe (în carte), ex abrupto, cu un articol "de epocă".

Cazurile invocate sînt, cum spuneam, diferite. Din punctul de ochire al "vînătorilor de plagiat" (cu succesul garantat de "tehnica" argumentării de rigoare), cel puţin două texte clasice analizate prin confruntare cu originalul: "Vulpea şi bursucul" (de exemplu), şi "Toderică" ne pot servi, azi, drept modele de "lecturi paralele", care conduc, indiscutabil, la prinsul cu mîţa furată în sacul "propriilor opere". Subiectul, fabula (trama), o serie de cuvinte, sintagme, expresii calchiate fidel - toate curg exemplar din cornul argumentărilor abundente. Replica unui potenţial oponent al lui Ioan Nădejde ("acuzatorul" lui Negruzzi şi Donici) ar fi timidă, dar... cu argumentele ei.

17

Unul ar fi chiar natura flotantă a subiectelor fabulistice, incluzînd circuite previzibile: Esop - Fedru - La Fontaine - Lessing - Krîlov - Donici/ Alexandrescu, implicînd nu numai teme/ subiecte, ci şi fraze/ sintagme, gen: "Ai cîntat, imi pare bine. Acum joacă dacă poţi" (La Fontaine - Krîlov - Donici) ori "Ce pene strălucite/ Frumos împodobite!/ Seniore corb de ţi-ar fi graiul/ Atît de mîndru cum ţi-i straiul..." (La Fontaine - Krîlov), "De ce îmi tulburi apa..." (Esop - Fedru - La Fontaine...); "Sînt verzi!"[strugurii] (Esop - Fedru - La Fontaine - Krîlov - Donici) etc., etc.

O fi avînd dreptate I. Nădejde cînd spune că multe dintre fabulele lui Krîlov (opús, demonstrativ, lui Donici) sînt originale, neîmprumutate. Dar, este tot atît de adevărat, că fabulistul rus (ca şi altădată La Fontaine) nu face o distincţie între textele sale "originale" şi cele "adaptate", "localizate".

Acum, cînd vremea fabulei s-a cam trecut, nemaifiind nevoie de "localizări" (pentru că avem la dispoziţie traducerile necesare), rămîn în picioare... "plagierile", prin acel transfer "localizator" şi prin savoarea expresiei autohtone (dacă multe fabule ar fi fost, simplu, catalogate drept traduceri, ele ar fi fost penalizate tocmai pentru expresiile şi sintagmele autohtone, deviind prea "creativ" de la original). Ş-apoi să nu uităm: cu fabulele lui Donici sîntem încă în prima jumătate a secolului XIX, or, se ştie că problema originalităţii (implicit a acuzaţiilor pentru plagiat) se pune tranşant începînd cu a doua jumătate a secolului, o dată cu ascensiunea romantismului, care la noi, ca mai toate, întîrzie...

"Toderică" al lui C. Negruzzi este, indiscutabil, o traducere, "localizată" şi ea. "Localizarea" (refuzînd traducerea fidelă) aduce doza ei de savoare şi eu unul aş fi regretat dacă Negruzzi prefera, de exemplu, o traducere pur şi simplu, cu un început neutru, mériméean: "Era o dată un tînăr domn pe nume Federigo, frumos, bine făcut, amabil şi blînd...". Dar cît de frumos sună, în varianta Negruzi, acest... început de plagiat: "Pe cînd trăia Statu - Palmă - Barbă - Cot, şi în Academia din Podul Iloaiei da lecţii vestiţii dascăli Păcală şi Pepelea, era în Iaşi un tînăr boierinaş cu numele Toderică, frumos şi bun la inimă, dar desfrînat cît se poate, pentru că-i era dragi cărţile, vinul şi femeile..." etc., etc.

Textul (în întregime) îl conţine - prin expresie! - in nuce şi pe "Ivan Turbincă" şi pe "Kir Ianulea", şi pe Fănuş Neagu, şi pe Groşan... Deşi, recunosc că I. Nădejde are dreptate în esenţă: nuvela reprezintă un plagiat, mai precis o traducere "localizată", dar fără indicarea sursei. Ce-i drept, acelaşi Negruzzi remarca faptul că nu a pus mare preţ pe această nuvelă (Negruzzi cel adevărat este, indiscutabil, în alte texte!), încît s-a mirat de faptul că autorităţile au închis "Propăşirea" - unde fusese plasată nuvela - şi au exilat autorul pentru imoralităţile reflectate în text. Ar fi fost prea frumos ca autorul şi revista să fi fost pedepsiţi pentru plagiat! Dar să nu uităm, sîntem încă abia în 1844.

"Cazul" Coşbuc pare a fi unul grav. În primul rînd plagiatul e ca şi cum dovedit, o dată ce autorul a recunoscut, indirect, plagiatul, comunicînd (oral?) prietenilor că - fără voia lui! - cineva ar fi inserat în volum, pe lîngă poeziile originale, cîteva traduceri. În al doilea rînd, "idilele" lui Coşbuc pretind să reflecte scene şi tipaje umane autohtone. În acest caz, transferul mecanic al unor realităţi germane, rutene, ruseşti, orientale provoacă scandal. (Deşi, dacă pînă la depistarea plagiatului lucrurile nu au deranjat, s-ar putea să nu existe chiar atîtea deosebiri de mentalitate/ comportament între secole şi etnii, nu? )

Se pare că argumentele au fost suficiente şi pentru potenţialii oponenţi (mai ales că Gr. N. Lazu, cel care a depistat plagiatul, a prezentat, suplimentar, la redacţie, probele: textele

18

germane). Exemplele "rutene" aduse de "acuzator" ne deschid spre Coşbuc, dar nu ştim în ce măsură sînt traduceri fidele. Această - mică! - doză de neîncredere vine dintr-un exemplu complementar (al lui Emil D. Fagure), care presupune că, în "Rugămintea de pe urmă" a lui Coşbuc, poetul român s-ar fi inspirat din "Testamentul" lui Lermontov. Am confruntat cu originalul rus şi mi s-a creat impresia că George Coşbuc nu numai că nu a plagiat, dar nici nu s-a inspirat din autorul "Demonului". Cred că nici n-a citit textul lui Lermontov, nici măcar în traducere.

Voi încerca, în continuare - din pudoare, dar mai ales din incompetenţă - să ocolesc cele două subiecte filozofice. Mă refer, desigur la textele lui Blaga şi Nae Ionescu. Nu voi omite, însă, polemicile declanşate.

"Cazul" lui Blaga este interesant (ca mod de prezentare în carte) prin participare la "dialog" chiar a protagoniştilor: Dan Botta şi Lucian Blaga. Faptul plagiatului în sine provoacă mai multe îndoieli pentru că "paternitatea" (unor idei filozofice!) este revendicată pe un segment îngust, de doar cîţiva ani, amestecînd studii şi concepţii cu articole de moment şi idei filozofice propriu-zise, care se pot autorevendica mult mai de demult şi mai de departe. Dar, ca orice polemică pe teren autohton, era "firesc" să degradeze în etalarea propriilor merite, denigrarea oponentului, egocentrismul şi chiar (fiind vorba de teme "naţionale") în manifestări "uşor" xenofobe.

Celălalt "caz filozofic", demarează cu un atac al Martei Petreu asupra... nu a lui Nae Ionescu, ci, în esenţă, asupra apologeţilor profesorului, ori, dacă doriţi, asupra "legendei Nae Ionescu". "Trama" este simplă: în cursul universitar de metafizică al lui Nae Ionescu, curs publicat (în baza stenogramei şi, eventual, a conspectelor) de către discipoli, Marta Petreu recunoaşte idei şi pasaje preluate din tratatul Mysticism. A study in the Nature and Development of Man's spiritual Consciousness de Evelyn Underhill.

Oricît ar stărui oponenţii, concepţiile (şi, repet, pasajele) coincid în proporţie suficientă pentru a se pronunţa verdictul: plagiat. Mai ales, că în tot textul publicat de naeionescieni nu există nici o trimitere la Evelyn Underhill. (Dacă am admite - lucru absolut posibil, cel puţin admisibil - că autoarea preluase, "la rîndu-i ", aceste idei dintr-o altă sursă "comună", s-ar fi cerut, oricum, nominalizarea acelei, prime, surse). Rezervele noastre faţă de... revolta explozivă, manifestată în stil şi atitudine vin din nuanţe.

Încep cu amănuntul că Nae Ionescu nu a scris nici o carte cu titlu "Metafizica". Şi, cum ne informează chiar Marta Petreu, profesorul nu a (re)văzut nici stenograma cursului, cu atît mai puţin cartea, apărută postum, în 1942. Evident, este vorba de un curs universitar (care nu contestă faptul "împrumutului - plagiatului", dar, vorba Martei Petreu, "un curs universitar nu este, în mod obligatoriu, original").

Printr-un exerciţiu logic,... penalizabil în construcţia silogismului, Marta Petreu deduce că... "atribuindu-şi idei şi soluţii pe care tocmai le învăţase (sic! n.n.) din Mistica underhilliană, şi, jucînd, totodată, rolul celui care "înainte[a]z[ă] foarte încet şi foarte cu greu în domeniul acesta al metafizicii" (p. 108) Nae Ionescu dovedeşte că s-a pretat, perfect conştient, la o înşelătorie. O înşelătorie care i-a asigurat, în epocă, faima de profesor incomparabil, şi care s-a prelungit pînă astăzi. "(subl. mea, MVC).

De fapt, e ceea ce spuneam anterior: "legenda Nae Ionescu" este cea care deranjează. Cîteva elemente ale acestei legende-glorii (ne?)meritate: profesorul este mentorul "generaţiei de aur"

19

din interbelic: M. Eliade, C.Noica, E. Cioran, E. Ionescu, M. Vulcănescu, M. Sebastian... ...; îşi ţinea cursurile (inclusiv Metafizica) fără a le citi de pe foaie, improvizînd (chiar fără a apela la fişe, planuri, scheme şi alte "prefabricate"); uneori (detaliu nesemnificativ, dar "delicios", remarcat de M. Vulcănescu şi nu numai), putea să lipsească de la curs, "explicîndu-se" ulterior: "Ieri nu aveam ce să vă spun" (?); a fost acuzat pentru viziuni de dreapta (extrema dreaptă!), pentru afilieri (cel puţin ideologice) cu legionarii... ceea ce, ulterior, i-a adus mai multe bile negre decît albe, dar faptul în sine contribuia la edificarea "legendei".

Alte "argumente de apărare" prefer să le iau... tot de la Marta Petreu. Înregistrîndu-i discursul (implicit stilul colocvial) stenografa (ulterior editorii, apoi Marta Petreu) citează: "Dacă ar fi să întrebuinţez o formulă care nu este a mea, pentru a deosebi magic şi mistic, aş spune că magia ia şi mistica dă." (Faptul că nu "pune ghilimelele" şi nu trimite la sursă e un cap de acuzaţie, dar faptul că profesorul recunoaşte că una din ideile esenţiale ale teoriei nu-i aparţin... nu contează în ecuaţie?)

În continuare, Marta Petreu încheie cu un citat din jurnalul lui Camil Petrescu - folosit şi el ca argument ori "cap de acuzare" - care afirmă că Nae Ionescu i-ar fi spus Cellei Delavrancea că "şi-a luat tipologia pelerinului din cartea unei englezoaice". Perfect! Faptul confirmă "ne-originalitatea" unor idei din cursul lui Nae Ionescu, dar şi amănuntul că el nu a ascuns acest lucru!

Mai există, în discuţiile asupra acestui caz, o serie de fapte, dacă nu minore, cel puţin colaterale (s-a făcut ori nu Metafizică la universitate pînă la N. Ionescu, ori, ca să cităm, este ori nu cursul său "noutate absolută", cum ar fi pretins; îşi atribuie sau nu profesorul Nae Ionescu "chinul şi povara creaţiei", este metafizica o ştiinţa care solicită "curaj [...] temere [...] liniştea ta sufletească..."; sînt oare ideile lui Bergson - "nucleul cursului", vorba Martei Petreu -, doar o sursă de inspiraţie, ori avem şi aici o mostră de plagiat etc., etc.).

În rest, capitolul respectiv descrie cîteva fapte (care constată un fenomen, regretabil şi penalizabil pînă într-un punct) şi o gamă largă de emoţii şi revolte, care, în oglinda deformată a oponenţilor, degradează - de această dată - pînă la misoginism (replică la un pretins (?) feminism abscons).

Orice analiză efectuată în scopul depistării unui plagiat presupune, înainte de acuzaţie, o demistificare. În cazul descris mai sus Marta Petreu demistifică (aducînd suficiente probe) nu atît un impostor, cît, mai ales (cum spuneam), o legendă . Îi înnegurează nimbul.

Urmează să examinăm trei cazuri de plagiat "clasic". Trebuie să spunem din start că şi aici lucrurile nu par întotdeauna limpezi.

"Cazul" Eugen Barbu a fost mai mediatizat decît altele (şi, readus în discuţie, continuă să fie... discutabil). Totuşi...

Faptele, în bună parte, vorbesc de la sine: autorul intercalează în romanul "Incognito" mai multe pasaje străine. Surpriza, neplăcută pentru autor, este că aceste pasaje pe de o parte sînt mai vii decît altele, iar pe de altă parte sînt greu compatibile între ele şi... cu restul textului.

20

Acuzatorii sînt nume credibile: M. Sorescu, N. Manolescu, M. Iorgulescu, M. Zaciu la care "se raliază" Consiliul US. "Avocat" este M. Popa şi (printr-un interviu - care anticipa discuţia! - dar şi printr-o scrisoare-replică adresată US)... autorul.

Pe parcursul "polilogului" se deconspiră faptul că nici "Principele" nu este integral original. La o extremă, Marin Sorescu va pune sub semnul întrebării întreaga operă, iar Ion Caraion (citat în prefaţa lui Dan C. Mihăilescu) afirmă că "toate cărţile iscălite Eugen Barbu sînt plagiate". La cealaltă extremă, autorul este apărat prin faptul că a folosit tehnica "montajului modern" (M. Popa) şi că a avertizat, încă în primul volum al romanului "Incognito": "ca material documentar, autorul a folosit texte din diverse publicaţii, cărţi apărute la noi sau în alte ţări, din autori mai mult sau mai puţin cunoscuţi..."

O explicaţie (a mea) din alt domeniu, ca ilustrare precisă: există, desigur, mai ales în arta plastică o tehnică numită "colaj" (procedeu artistic care constă în lipirea laolaltă a unor elemente eterogene; p. ext.: tablou realizat prin acest procedeu). Ce este util pentru noi în acest sens? Claritatea conceptului. Este de la sine înţeles că autorului (pictorul, artistul plastic) îi aparţine felul de a combina elementele, în schimb nu deţine paternitatea (nici nu pretinde! ) asupra elementelor lipite.

Este oare cazul lui E. Barbu? Spune undeva autorul că nu pretinde decît la dreptul de a fi combinat pasaje străine? Se detaşează cumva de ele? Or, pe lîngă cele două modalităţi oneste de a prelua/ intercala texte străine menţionate de N. Manolescu: ghilimelele şi indicarea sursei (modalităţi tehnice, ligvistice), ar mai putea să apară şi altele, pur literare (de la pastişă şi parodie la parafrază şi citat neindicat dar obligatoriu recognoscibil, evident "împrumutat"), care s-ar remarca - apelînd la diverse mijloace - printr-o calitate sau circumstanţă: detaşarea (ironică, pioasă ori neutră) a autorului de textul intercalat!

Am utilizat, la aceste analize, "tehnica inversată": găsind lacune în discursurile "procurorilor" şi acuzaţii indirecte în pledoariile "avocaţilor". În acest sens, aglomerarea de "argumente" ale lui Marian Popa ş.a. în apărarea lui E. Barbu, înclină, paradoxal, balanţa zeiţei Themis spre o deducţie tristă: plagiat.

Cazurile "clasice", indiscutabile, sînt atît de clare, atît de... "chiar aşa" (chiar < lat: clarus)... încît nu prea am ce să comentez. Este "exemplul" lui Al. Piru, care, în "Literatura română premodernă" (şi în alte cărţi de istorie literară, deci nu în beletristică!), copiază date, informaţii, interpretări şi fraze întregi din G. Călinescu (uneori uşor... resintaxizate), din N. Cartojan, ori le traduce/ transcrie din D. Popovici ("La littérature roumaine l´époque des lumires"), fără a indica sursa. "Lecturile paralele" ale lui G.C. Nicolescu (1964) şi T. Izvoreanu (1976) sînt exemplare în sensul confruntării textuale a secvenţelor respective. "Chinurile" lui Al. Piru se reduc la modificarea/ tăierea unor "cozi de şopîrlă" din textul original ceea ce nu înseamnă decât o metamorfozare stîngace.

O bomboană nostimă, care îngroaşă de tot "gluma" impertinentă a furtului literar, apare într-un text al lui Al. Piru ("Panorama deceniului literar românesc 1940-1950"), în care despre "La littérature roumaine... " de D. Popovici (din care, amintim, Al. Piru a plagiat masiv!) se spune: "Lucrarea este depăşită, sub aspect filozofic..." etc., etc. Ce ar mai fi de comentat?

Un alt caz, tot atît de clar, dar cu mai multe nedumeriri. În 1978 Ion Gheorghe publică în "România literară" un grupaj din şase poeme. Punînd alături sursa, Dorin Tudoran depistează o crasă situaţie de plagiat: "Tao a iscat pe Unul. Unul a ivit pe Doi. Doi a produs pe Trei. Trei

21

a alcătuit toate fiinţele lumii" (originalul); "Dak a iscat/ pe Unul"; "Carele Unul L-a ivit pe Doi - " "Din Doi titan/ a dat Trei - ;" "Trei, (sic!) alcătui Fiinţele" (textul lui Ion Gheorghe).

Singura contribuţie originală a lui I. Gheorghe (pe lîngă "segmentarea" în versuri), după cum observă spiritual Dorin Tudoran, e plasarea - nici românească, nici chinezească - ...a virgulei între subiect şi predicat (!).

Esenţial însă e altceva, care nedumereşte serios şi inexplicabil: originalul aparţine lui Lao Tse, gînditorul antic chinez (sec. VI î.H., părintele daoismului, vă amintiţi?), iar Ion Gheorghe, ca şi altă dată în alte texte, "construieşte" un fel de "inframitologie" naţională. Este firească revolta lui Dorin Tudoran: "mă întreb - cu uimire! - cum se împacă ideea protocronică (personalizată de atîtea ori în scrierile lui I. Gheorghe, nota mea, M.V.C.) a intensei luminări a specificităţii româneşti ori cea a impunerii întîietăţilor sale, cu simpla, rudimentara scamatorie de a face din Tao... DAK? Este inacceptabilă încercarea de "sporire" a patrimoniului nostru spiritual prin furt ori contrabandă literară. [...] Substituirea de mitologii mi se pare un procedeu nu doar fraudulos. El conduce la foarte grave consecinţe - pe multe planuri - prea cunoscute spre a le mai reaminti aici". În fine, aproape ca un avertisment iubitorilor de a fura "cireşe literare" din grădini străine (care unora le poate părea o simplă "şotie"): "Bruma de încredere, acordată de o parte a criticii şi a opiniei publice incursiunilor lui Ion Gheorghe în fondul credinţelor noastre arhaice, în neexploratele încă pe deplin depozite de mitologie autohtonă, se cam risipeşte o dată cu plagiatul de acum trei ani".

În rest, toate "strădaniile poetice" ale lui Ion Gheorghe se developează într-un ridicol şi stupid joc, prin simpla suprapunere a originalului: "Tao însă nu are gust: este fără savoare" (Lao Tse) - "DAK, nu are gust,/ E fără savoare" ("Ion Gheorghe"); sau: "Bunul călător nu lasă urme. Bunul orator n-are a discuta" (Lao Tse) - "Bunul învăţător (sic!?)/ Cum lasă urme?"; "Bunul orator / Nu discută" ("Ion Gheorghe"). Nu vom comenta nici noi.

În sfîrşit, un caz dintr-o altă meteahnă umană, care doar "tematic" are ceva cu plagiatul: invidia şi calomnia. Este cazul "Caragiale - Caion". Învinuirea lui Caragiale de plagiat (caz consumat şi perfect demonstrat drept o calomnie aproape inexplicabilă) şi-a jucat totuşi rolul nefast în literatura noastră. Fiindcă, oricum, "cazul" a existat, nimeni nu se mai trudeşte a intra în esenţă. Vorba lui Mircea Iorgulescu: "Sciitorii mai vechi sau mai noi sînt astfel denunţaţi ca plagiatori: nu se mai spune "şi Caragiale a fost acuzat" ci "şi Caragiale a plagiat"" (!).

"Cazul", clinic după mine, "C.A. Ion[escu]" ar fi fost cu adevărat ridicol, dacă nu era şi trist. Suscită un anumit interes... psihiatric insistenţa calomniatorului. După ce se dovedeşte că "Năpasta" nu (prea) are nici în clin nici în mînecă cu "Puterea întunericului" a lui Tolstoi, "acuzatorul" recurge la o elementară falsificare, fabricînd o "traducere" a unui inexistent scriitor maghiar. Mai mult, îşi construieşte o legendă, inventînd studii, pe care le-ar fi editat în Franţa. Delavrancea, avocat şi... anchetator, demonstrează falsul şi calomnia minuţios, argumentat şi pedant într-o "aventură juridică" demnă de un film poliţist. Discursul său în judecată este exemplar şi chiar îmi vine să întreb: este cunoscut acest text studenţilor de la multele facultăţi de drept de la noi? Mă refer la Basarabia, căci în România, bănuiesc pledoaria este cunoscută oricărui jurist.

Cartea pe care încerc să o prezint este una deopotrivă interesantă şi utilă. Merită felicitări întreaga echipă: editura care a răspuns provocării lui Dorin Tudoran, Pavel Balmuş care a adunat - credem - cele mai relevante "cazuri" literare/ juridice/ etice cu privire la plagiat, în

22

fine, Dan C. Mihăilescu, cel care a fixat, în prefaţă, dimensiunea etică a fenomenului şi a încins spiritele, pentru ca cititorul să vrea să vadă întregul serial de fapte... "delicate".

Evident - am auzit-o de la mai mulţi - aşteptam şi unele fapte şi tentative mai... autohtone (mă refer la spaţiul basarabean). Mai cu jumătate de gură s-a vorbit la noi despre plagiatul incontestabil al lui Vasile Stati (da, exact, cel care, mai nou, a demonstrat un alt caz clinic: "Dicţionarul român-moldovenesc"). Ce-i drept, despre plagiatul său nu s-a prea scris... deloc (se putea oare?), discutîndu-se despre el doar în cafenele "literare" şi la biroul C.C. - ului. S-a scris cîte ceva (Em. Galaicu-Păun, E. Lungu, N. Leahu) despre "împrumuturile" - nerestituite! - din Stănescu, Blaga, Barbu... ale lui V. Matei şi despre transcrierea fidelă a unor texte străine de către Traianus...

Povestea propriu-zisă e veche şi "copiştii" de azi şi-ar putea revendica drept "nănaşi",... pentru "înnobilarea" listei, pe Voltaire sau Alfred de Musset. Mai ales că, fiind o faptă cam scîrboasă, mulţi oponenţi sau adversari ai "procedeului" vor ezita să intre în polemici.

Un caz minor, pe care voi încerca să-l reproduc mai jos, e "interesant" doar prin faptul că demonstrează ... perenitatea/ perpetuarea viciului. Raisa Leahu, fosta mea colegă de profesorat (şi soţia lui Nicolae Leahu) mi-a arătat cîndva un comentariu literar - model, "scris" de o profesoară dintr-un oraş basarabean, care repeta, cuvînt cu cuvînt, un comentariu dintr-o revistă bucureşteană de prin anii '70. Am "rîs" şi poate am fi uitat cazul, daca "gluma" nu s-ar fi repetat... în cîteva reviste, pînă s-a îngroşat de tot. Ne-am exprimat nedumerirea şi revolta (era şi firesc, autorii din România, pe lîngă faptul că nu şi-au ridicat binemeritatele onorarii şi nu şi-au citit numele sub materialele publicate, erau în drept să spună: "dlor, ăştia-s nişte handicapaţi, nici un comentariu propriu nu pot să închege") exact în momentul cînd autoarea mai depusese la una din redacţii cîteva "materiale didactice noi". Strînsă cu uşa, "autoarea" s-a justificat senin: am vrut să ajut profesorii şi elevii din Basarabia cu materiale utile, pe care... le-am conspectat la diverse stagieri. Trebuie să spun că "generozitatea" i-a fost răsplătită deplin: doamna şi-a luat, în timp, diploma de "grad didactic superior"... "în baza materialelor didactice publicate".

Fiind o afacere care aduce glorie şi bani... fără efort deosebit şi fără har, de ce am spera că plagiatul e un viciu (doar) al trecutului?

________________________________

Plagiatul la români, selecţie: Pavel Balmuş, prefaţă: Dan C. Mihăilescu, Editura ARC, 2004, 198 p. Fiindcă ne referim la o carte despre "paternitatea" ideilor şi textelor, precizăm: ideea acestei lucrări "trist-amuzante" a fost sugerată editurii ARC (în persoana lui Eugen Lungu şi Gheorghe Chiriţă) de către Dorin Tudoran. M-am făcut, involuntar, "avocatul" lui Donici şi Negruzzi - fără a nega/tăgădui faptele! - din simplul motiv că, lăsat neexplicat, fenomenul poate deveni ... argument de apărare pentru unii impostori literari: "Ce vreţi, dlor, de la mine, dacă şi Negruzzi a plagiat!?"

MARIN SORESCU(fragment dintr-un interviu din 1984)......... Mai greu e cu critica, din cauza unui cu totul desuet sentiment de milă. Mi-e milă de subiect. Şi până nu-mi înving această stare, cu totul neavenită pentru profesie, nu voi putea

23

scrie Istoria literaturii române de azi, nici controversată, cum a făcut (sau cum face) cu multă dibăcie Eugen Simion (tocmai a publicat un excelent volum III din Scriitori români de azi) şi nici polemică, aşa cum a publicat Eugen Barbu un prim volum. Ce va fi probabil continuată cu „Cacialmaua”. Se pare că el va fi criticul generaţiei tinere şi instrumentele nu-i lipsesc. Cu o Istorie a literaturii române contemporane, cam deplasată, autorul o numeşte „exactă”, ne ameninţă în Tomis Alex. Ştefănescu, surprinzător de superficial când trece la articole mai mari.....Târgu-Mureş, 25 februarie 1984

24