Jean Piaget, Noam Chomsky - Teorii ale limbajului -

Este util să menţionăm că nici Piaget şi nici Chomsky nu sînt de formaţie psiholog·i ,după cum nici unul nu va accepta bucuros eticheta de psiholog al cunoaşterii. Manifestînd din copilărie interes în ce priveşte comportamentul moluştelor, Piaget şi-a început cariera profesională ca biolog. Urmînd o rută sinuoasă, atît de cunoscut, încît nu mai are nevoie de prezentare, Piaget a fost îndemnat să studieze originile cunoaşterii la copil şi etapele prin care trec copiii pînă la atingerea unui nivel adult de gîndire logică. Cu toate că a existat un moment în care a considerat timpul afectat acestei investigaţii o simplă digresiune în efortul său de a pune la punct o explicaţie biologică a naturii cunoaşterii, Piaget a rămas, timp de aproape şaizeci de ani, un cercetător al gîndirii copilului, întemeind, în cele din urmă, epistemologia genetică, un domeniu nou, care cercetează originile structurilor intelectuale la copil, evoluţia cunoaşterii în cadrul unor discipline ştiinţifice specifice, precum şi paralelele între aceste două direcţ.ii de dezvoltare. În vîrstă de aproape optzeci de ani la data conferinţe i , Piaget a putut constata că părerile s ale, cîndva marginale, despre copil deveniseră extre m de influente - la nivel universitar - în psihologia dezvoltării şi tot mai citate de cei ,implicaţi în procesul educativ. Ba, mai mult, chiar în timp ce convinge a mulţi psihologi sceptici să i se alăture în cercetarea structurilor dezvoltării în cadrul cunoaşterii, Piaget obţinea un succes surprinzător în integrarea vederiilor sale cu cele ale altor personalităţi de frunte din domeniul ştiinţelor sociale , biologice şi fizice.

Astfel, la Piaget se remarcă o tendinţă spre concesii, spre explicitare mai nuanţată a propriilor poziţii, spre asimilarea unor puncte de vedere noi, negate iniţial, chiar spre deschideri filosofice. La Chomsky, dimpotrivă, se constată o anumită fermitate în susţinerea poziţiilor de plecare , în numele respectării principiului ştiinţificităţii, adică al confruntării cu ceea ce s-a stabilit deja factual şi teoretic în aceste două domenii.

La afirmaţia lui J. Piaget, făcută chiar la inceputul dezbaterii, că numai funcţionarea inteligenţei este ereditară şi că ea nu creează structuri decît printr-o organizare de acţiuni succesive exercitate asupra obiectelor (p. 99), F. Jacob spune că nu poate fi vorba de reglare decit pe structuri şi cu structuri existente, şi care sînt acolo pentru a regla (p. 156). N. Chomsky intervine pentru a sublinia că problema nu este de a explica stabilitatea nucleului fix, ci de a lămuri caracterul său specific (p. 160), iar J. Monod conchide "Aceasta comportă o substructură pe care aş numi-o logică innăscută, elementară şi universală" (p. 295).

Adept al modelului auto-organizaţional, Jean Piaget şi-a afirmat nu rareori rezervele faţă de modelul darwinist şi neo-darwinist al mecanismelor evoluţiei, încercînd o sinteză între lamarckism si darwinism.

Piaget subliniază din nou, în "Consideraţiile finale", că, deşi nu crede în existenţa structurilor cognitive înnăscute ale inteLigenţei, acceptă ideea că funcţionarea inteligenţei implică mecanisme nervoase ereditare de tipul reţelei booleene; pornind de la ele, subiectul uman construieşte pas cu pas structuri cognitive tot mai complexe. Drumul lui Piaget, în această dezbatere, a fost – în fond - drumul spre recunoaşterea parţială a mecanismelor vaniabilităţii prezente în explicaţiile biologiei contemporane, cu menţinerea ideii sale de bază că aceste mecanisme sînt insuficiente pentru a explica geneza şi evoluţia comportamentului animal şi uman. De aici, menţinerea şi sub1inierea ideii sale directoare că starea iniţială S0 (a nou-născutului) este foarte puţin structurată şi că evoluţia de la starea iniţială S0 la starea finală S7 este prioritar rezultatul învăţării, al construcţiei interioare.

Astfel, Piaget continuă să susţină pînă la capăt că există o inteligenţă generală umană (cu aspecte corespunzătoare la prehominide), care este aptă să transforme în realitate potenţele organizatoare elementare ale creierului uman, în diferite forme din ce în ce mai complexe (potrivit tezei "minimul de preformare, maximul de auto-organizare"). Ideea de creaţie, de producere a ceva nou este, în acest caz, o dezvoltare a tezei general ontologice referitoare la evoluţie prin complexificare. Iată de ce Piaget se simte solidar cu adepţii teoriilor organizaţionale, citînd entuziasmat cu deosebire lucrările lui H. von Foerster referitoare la autoreglarea şi auto-organizarea organismelor vii în interacţiunile lor cu mediul ambient.

Fondul teoretic comun al teoriilor lui Chomsky şi Piaget îl constituie antiempi1·ismul lor, antiempirism care poate explica importanţa înrîuririi lor asupra psihologiei cognitive moderne şi asupra psiholingvisticii. Dar ieşirea din empirism i a, la cei doi protagonişti , căi diferite la Piaget constructivismul , la Chomsky inneismul. Dacă pentru Chomsky importantă este specificitatea nucleului fix, pentru Piaget esenţialul îl reprezintă răspunsul la întrebarea : cum s-a ajuns la st<!ţ>jlitate§l nucleului respectiv.

Deşi , la începutul dezbaterii, Piaget afirmă că omul nu posedă structuri cognitive înnăscute (p. 99), spre sfîrşitul dezbaterii arată că adevărata problemă este de a explica cum s-au format aceste structuri cognitive şi , în cazul inneităţ.ii, să se stabilească modul ]or de formare. El pro pune distincţia între două feluri de adaptare 1 ) adaptarea-supravieţuire, carp favorizează conservarea speciei prin trierea variaţiilor utile şi a celor nocive, ambele produse' înainte de triere şi independent de ea, şi 2) adaptarea- adecvare, care implică o teleonomie în raport cu mediul (p. 469), prin mecanisme autoreglatoare.

In finalul dezbaterii, această stnteză personală ia forma supoziţiei că principalul motor al evoluţiei îl constituie comportamentul înţeles ca expresie a unei nevoi constante de depăşire. Această supoziţie constituie, în fond, extinderea constructivismului epistemio uman, care afirmă : "minimul de preformare şi maximul de auto-organizare".

Rezultatul cel mai important al dialogului este garantat de constatarea că, la capătul lui, este posibilă şi necesară depăşirea opoziţiei dintre soluţiile celor· doi, spre soluţii de complementaritate şi chiar de sinteză.

Concluzii:

Într-o perioadă de șase decenii, Jean Piaget a desfășurat un program de cercetări naturaliste, care a afectat profund înțelegerea noastră asupra dezvoltării copilului. Piaget și-a denumit lucrarea teoretică generală de bază "epistemologie genetică" pentru că a fost în primul rând interesat de cum se dezvoltă cunoașterea în organismul uman.

Conceptul de structură congnoscibilă stă la baza teoriei sale. Structurile cognoscibile sunt modele fizice sau mentale de acțiuni care subliniază acte specifice de inteligență și corespund unor stadii ale dezvoltării copilului. Conform teoriei lui Piaget, există patru stadii de dezvoltare: senzi-motor, preoperații, operații concrete, și operații formale. În stadiul senzi-motor (0-2 ani), inteligența ia forma acțiunilor motoare. În perioada de preoperații (3-7 ani), inteligența este intuitivă. În timpul stadiului de operații concrete (8-11 ani), structura cogniscibilă este logică, dar depinde de referințe concrete. În stadiul final de operații formale (12-15 ani), gândirea implică noțiuni abstracte.

În timp ce stadiile cunoașterii indentificate de Piaget sunt asociate cu diferențele caracteristice vârstei, ele variază de la individ la individ. Ba mai mult, fiecare stadiu are mai multe forme structurale distincte.