ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, INTAIA NOAPTE DE RAZBOI DE CAMIL PETRESCU

Subiectul al III-lea (30 de puncte)

Scrie un eseu argumentativ de 2 – 3 pagini, despre directia modernista, promovata de E. Lovinescu in cultura romana, ilustrand-o cu un text narativ adecvat, pornind de la afirmatia criticului, conform careia „scriitorii [trebuie] judecati si din punct de vedere al caracterului de sincronism cu dezvoltarea vietii noastre sociale si culturale, dar si din punc de vedere al efortului de diferentiere fata de ceea ce a fost inainte, diferentiere de material de ispiratie, in sensul evolutiei preocuparilor mimentului istoric, si de expresie, in sensul capacitatii limbii de a se innoi prin imagine si armorie.”

Modernismul este o directie literara manifestata in anii `20-`30 definita in principal in opozitie cu traditia si care impunea noi principii de cratie. E. Lovinescu este cel care teoretizeaza modernismul ca doctrina estetica si ca manifestare literara.

Teoreticeanul porneste de la ideea ca exista un spirit al veacului, care determina sincronizarea culturilor europene. In acest proces, civilizatiile mai putin evoluate vor suferi influenta binefacatoare a celor mai avansate. Conform teoriei imitatiei, pe care o sustine, influenta popoarelor avansate se realizeaza in doi pasi: mai intai se adopta prin imitatie forme ale civilizatiei superioare, apoi se stimuleaza crearea unui fond propriu. In acest sens, principiul sincronismului vizeaza schimbul de valori intre culturi si acceptarea elementelor care confera noutate si modernitate fenomenului literar afirmand ca: „scriitorii [trebuie] judecati si din punct de vedere al caracterului de sincronism cu dezvoltarea vietii noastre sociale si culturale, dar si din punctul de vedere al efortului de diferentiere fata de ceea ce a fost inainte”.

Mutatiile de ordin tematic si estetic pe care E. Lovinescu le are in vedere pentru sincronizarea literaturii romane cu spiritul veacului, „diferentele de material de inspiratie”, sunt urmatoarele: trecerea spre o literatura de inspiratie urbana, cultivarea prozei obiective, evolutia poeziei de la epic la liric, intelectualizarea prozei si a poeziei, dezvoltarea romanului de tip analitic.

Camil Petrescu a fost unul din principalii promotori ai modernismului in literatura noastra.

In conferinta „Noua structura si opera lui Marcel Proust”, Camil Petrescu teoretizeaza romanul modern de tip proustian, pe care il opune romanului de tip traditionalist. In opinia sa, literatura unei epoci trebuie sa fie sincrona cu filozofia si cu celelalte domenii ale cunoasterii, „in sensul evolutiei preocuparilor mimentului istoric, si de expresie”, iar din acest punct de vedere, romanul traditional este anacronic. Romanul modern deplaseaza accentul de la un romanesc al evenimentelor la un romanesc al psihologiei, de la omniscienta

la pluriperspectivism. Devenirea psihica, afectivitatea, actele de vointa, inconstientul, subiectivitatea, fluxul constiintei, personajul-narator – este viziunea unui reflexiv cu preocupari filozofice si literare, un Weltanchauung reflexiv, accentul cazand pe factorul psihologic, epicul fiind diminuat. Se genereaza astfel o formula epica noua in care teatrul actiunii se deplaseaza din afara „inauntrul constiintei personajului”-Nicolae Manolescu, prozatorul renuntand la semnificatia evenimentului exterior considerandu-se mai important ecoul pe care acesta il are in constiinta individului, acestea fiind doar cateva dintre caracteristicile romanului subiectiv. Constructia narativa devine mai libera, fiind determinata de conditia memoriei si a introspectiei: „sa nu descriu decat ceea ce vad, ceea ce aud, ceea ce inregistraza simturile mele, ceea ce gandesc eu,... din mine insumi nu pot iesi [...], eu nu pot vorbi onest decat la persoana intai.” Noul roman este unul de observatie a vietii interioare, de analiza psihologica, discursul narativ fiind actorial intern realizat la persoana I, identificand naratorul cu personajul implicat: perspectiva homodiegetica-autor I intradiegetic, demostrand astfel autenticitatea, ce presupune ilustrarea realitatii prin propria constiinta.

Aparut in 1930, romanul „Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi” impune un prozator de prima marime, un analist de exceptie si un creator al unei formule narative deosebite.

Caracteristicile acestui roman modern de tip subiectiv sunt urmatoarele: timpul prezent si subiectiv, fluxul constiintei, naratiunea la persoana I, luciditatea autoanalizei, unicitatea perspectivei narative si substantialitatea,conceptia conform careia literatura trebuie sa reflecte esenta concreta a vietii: iubirea, moartea, ideile, opera structuradu-se pe o pasiune, idee, sentiment, devenind o monografie a unor idei, iar personajele, exemplificari ale unor principii, niste constiinte individuale romancierul insusi vizand romanul ca pe un „dosar de existenta”.

Scris sub forma unei confesiuni a personajului Stefan Gheorghidiu, „Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi” ofera doar punctul de vedere unic si subiectiv al personajului-narator, care face ca cititorul sa cunoasca despre evenimente doar atat cat stie naratorul. Formula monologului confesiv confera autenticitate, iar faptele si intamplarile sunt prezentate ca experiente interioare, analizate si interpretate.

Titlul romanului anunta atat structura, cat si temele naratiunii, in acelasi timp cele doua experiente fundamentale traite de erou: dragostea si razboiul.

Prima parte este o rememorare a iubirii esuate dintre Stefan Gheorghidiu si Ela, iar partea a doua este construita sub forma jurnalului de campanie al eroului si urmareste experienta de pe front, in timpul Primului Razboi mondial.

Stefan Gheorghidiu traieste , de fapt, drama intelectualului inadaptant, scindat intre realitatea vietii si idealurile umanitatii promovate de fisofie. Chiar atunci cand recunoaste ca are un comportament inadegvat: „izbugnirea mea era nelalocul ei, vulgara, fara temei”, nu o face din perspectiva unei greseli de

comunicare, ci din perspectiva omului superior, aflat accidental intr-un mediu inadecvat lui: „m-a scos din sarite atata saracie de spirit intr-o discutie.”

Cand isi traieste dazamagirea de a nu fi iubit asa cum vrea el, o face tot cu orgoliu. Monologul din fata lui Oprisan este practic si, ca sa nu para o confesiune, Gheorghidiu isi descrie sentimentele sub semnul stiintei: „Psihologia arata ca au o tendinta de stabilizare starile sufletesti repetate si ca, mentiune cu vointa, duc la o adevarata nevroza. Introducerea vointei ca factor determinant in ecuatia iubirii exclude libertatea si plaseaza inefabilul afectiv in plan secund.

Sentimentele lui Stefan Gheorghidiu debuteaza sub specia mondenitatii orgolioase; lui ii plac „oachesele”. Ela este blonda, dar castiga prin insistenta. Orgoliul este o stare puternic afirmata si intens traita: „orgoliul a constituit baza viitoarei mele iubiri”, mai ales incidenta identitara: „incepusem totusi sa fiu multumit fata de admiratia pe care o avea toata lumea pentru mine, fiindca eram atat de patimas iubit de una dintre cele mai frumoase studente”. Din orgoliul identitatii masculine se naste un sentiment afectuos, insa conditionat de starea de superioritate: „femeia aceasta incepuse sa-mi fie scumpa tocmai prin bucuria pe care i-o dadeam eu, facandu-ma sa cunosc astfel placerea de a fi dorit si de a fi eu insumi cauza de voluptate”.

Stefan Gheorghidiu se lasa iubit, fiindca acest fapt intra favorabil in paradigma fiintei lui: „sa tulburi atat de misterios o femeie dorita de toti, sa fii atat de necesar unei existente, erau sentimente care ma adevereau in jocul intim al fiintei mele”. Sentimentul inteles numai din perspectiva masculina face dovada incapacitatii personajului de a-i intelege pe cei din jur si, in mod concret, pe Ela; aceasta situatie este marcata stilistic prin superlativul „atat de”, folosit in definirea iubirii. Procedeul este elocvent si in portretul Elei: „atata tinerete, atata frangere, atata nesocotinta... si atata generozitate”. Elogiul obtinut prin repetitie si enumerare este sarac din punct de vedere al semnificatiei. Daca, personajul se analizeaza pe el insusi pana in cele mai mici amanunte, pe ceilalti ii expediaza intr-o suma de prejudecati comportamentale. Asa se intampla si cu Ela – este frumoasa, generoasa, dar superficiala: ”Asa o doream, razvratind fermecator, lacoma, pachetele de la bacanie si, in acelasi timp, privind cu sfiala pachetul de carti, pe care ea nu le citea, dar stia cel putin ca pretuia mult”.

Comportamentul feminin standardizat de Stefan Gheorghidiu propune imaginea unei fiinte slabe, neajutorate, ascultatoare si in permanenta admiratie fata de barbat. Amestecul Elei in problemele referitoare la mostenire trezeste neincrederea in sufletul lui Stefan Gheorghidiu – o neincredere legata de amenintarea unicitatii personale: „As fi vrut-o mereu feminina, deasupra discutiilor acestora vulgare, plapanda si avand nevoie sa fie protejata”.

Suferinta se naste tot din orgoliul masculin, din egocentrismul dus la paroxism. „As fi vrut-o/asa o voiam” sunt sintagme care induc actul vointei personale. Aici imaginea Elei din realitate nu se suprapune peste imaginea standard a femeii.

Gelozia nu este motivata in actele Elei, dar devine paroxistica in imaginatia lui Stefan. Punctul de pornire este prejudecata sociala pe care o dispretuieste –„Auzisem de scandaluri”-, dublat de o formatie interioara misogina: „sunt clipe cand ura si dezgustul meu pentru femei devin atat de absolute, ca socotesc ca de la oricare dintre ele te poti astepta la orice”. Suferinta este alimentata si de placerea disimularii. Comportamentul Elei, chiar daca pare cam exagerat, trezeste in erou gelozia mascata prin „veselie excesiva”, dar si patetismul dezamagirii: descoperirea unui „cap strain si vulgar”. In registrul tradarii, gesturile ii apartin lui Stefan. Tradarea Elei este, de fapt, o suma de informatii interpretate din perspectiva proprie. Ela devine imaginea simbol a tuturor femeilor nedemne, incapabile sa faca fericiti barbatii: „ce trista experienta sa-ti conditionezi fericirea si cinstea de sexul capricios al femeii”.

Despartire - impacare - despartire - acestea sunt etapele casniciei. Daca impacarea este generata de redimensionarea orgoliului: „am trecut vesel radios, - eu, ea, indura parca o suferinta peste puterile ei”, de exercitiul disimularii si al interiorizarii sentimentului (desi orice rochie ca a ei il emotioneaza, se face ca nu recunoaste rochia albastra), despartirea finala inseamna anularea trecutului. Orgoliul nu poate fi inlocuit prin iubire.

„Caracterul de sincronism cu dezvoltarea vietii noastre sociale si culturale”,”si a evolutiei preocuparilor mimentului istoric, si de expresie, a capacitatii limbii de a se innoi prin imagine si armonie”, despre care vorbeste E. Lovinescu, transpare astfel in fiecare pagina a romanului, care se inscrie in directia novatoare pentru care milita criticul literar.

Scrie un eseu argumentativ, de 2-3 pagini, în care să prezinţi condiţia intelectualului, aşa cum se reflectă într-o operă în proză studiată, pornind de la ideile exprimate în afirmaţia lui Nicolae Manolescu, din eseul ‘Cititul şi scrisul’ : ‘A citi şi a scrie mi s-au părut mereu îndeletniciri nu numai caracteristic umane, dar fondatoare ale unui om anumit : acela care trăieşte în universul culturii verbale. Nu se poate spune cu destulă exactitate ce vârstă are acest om pe planetă şi nici dacă el va supravieţui, şi cât timp, impactului cu alte tehnologii culturale. Dar deocamdată el este stăpânul cel mai autorizat al lumii noastre, pe care nu ne-o putem imagina fără el.’

Într-unul din articolele sale şi anume în ‘De ce nu avem roman’, Camil Petrescu

afirma : ‘Literatura presupune fireşte probleme de conştiinţã.Trebuie sã ai deci ca mediu o societate în care problemele de conştiinţã sunt posibile […] Eroul de roman presupune un zbucium interior, lealitate, convingere profundã, un simţ al rãspunderii dincolo de contingenţele obişnuite’. În concepţia lui Camil Petrescu, un astfel de erou este intelectualul, diferit faţã de individul comun şi cãruia îi este caracteristicã

observaţia lucidã generatoare de conflicte interioare şi de drame puternice. Concepţie care vine în acord cu afirmaţia lui Nicolae Manolescu din eseul ‘Cititul şi scrisul’ : ‘A citi şi a scrie mi s-au pãrut mereu îndeletniciri nu numai caracteristic umane, dar fondatoare ale unui om anumit : acela care trăieşte în universul culturii verbale. Nu se poate spune cu destulã exactitate ce vârstã are acest om pe pãmânt şi nici dacã el va supravieţui, şi cât timp, impactului cu alte tehnologii culturale. Dar deocamdatã el este stãpânul cel mai autorizat al lumii noastre, pe care nu ne-o putem imagina fãrã el’.

În literatura românã seria eroilor însetaţi de absolut este variatã.Astfel, dintre intelectualii literaturii române îi putem aminti pe : ziaristul George Demetru Ladima din romanul ‘Patul lui Procust’, pe militantul socialist Gelu Ruscanu din drama ‘Jocul ielelor’, pe conducãtorul politic Danton din piesa omonimã, pe militarul Pietro Gralla din drama ‘Act veneţian’ şi nu în ultimul rând pe studentul Ştefan Gheorghidiu din romanul ‘Ultima noapte de dragoste,întâia noapte de rãzboi’ scris de cãtre Camil Petrescu.

Adept al modernismului lovinescian, Camil Petrescu este cel care prin opera sa fundamenteazã principiul sincronismului prin aducerea unor noi principii estetice ca : autenticitatea, substanţialitatea, relativismul şi prin crearea personajului intelectual lucid şi analitic.

Condiţia intelectualului s-a bucurat de o constantã preocupare din partea scriitorului Camil Petrescu care pleda în eseul ‘Noocraţia necesarã’ pentru o organizare socialã asemãnãtoare celei imaginate de Platon : în fruntea societãţii sã se afle minţi superioare, filozofi şi savanţi.

Un argument în favoarea preocupãrii deosebite a lui Camil Petrescu pentru lumea ideaticã îl reprezintã următoarele versuri din poezia ‘Ideea’ :’Eu sunt din aceia/ Cu ochi halucinaţi şi mistuiţi lãuntric,/ Cu sufletul mãrit/ Cãci am văzut idei’,versuri în care este mãrturisit crezul camilpetrescian. Astfel prin apariţia în anul 1930 a romanului ‘Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de rãzboi’ se introduce în literatura româneascã un nou tip de personaj : intelectualul ca structurã de caracter, un ins obsedat de idee. Jocul ideilor devine pentru intelectual un joc al ielelor cãruia nu-i poate rezista. Din aceastã categorie de oameni superiori face parte personajul principal din romanul ‘Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de rãzboi’, Ştefan Gheorghidiu, construit pe baza a doi parametri : ca instanţã narativã şi ca referent uman.

Ca instanţã narativã ‘personna, adicã din punctul de vedere al încadrãrii într-un anumit tipar, într-o ideologie esteticã, este personaj principal datoritã ocurenţei sale pe parcursul discursului narativ, protagonist deoarece el centrezã diegeza, central datoritã rolului important pe care îl are în transmiterea mesajului operei, tridimensional deoarece evolueazã pe parcursul operei şi narator deoarece relateazã la persoana 1 şi analizeazã cu luciditate toate evenimentele şi stãrile interioare prin care trece acest intelectual dominat de incertitudini.Spre deosebire de romanul obiectiv tradiţional în care sunt prezente naratorul omniscient, obiectiv şi naraţiunea la persoana a-lll-a, romanul de tip modern, subiectiv beneficiazã de naraţiune la persoana 1,focalizare exclusiv internã, viziunea ‘împreunã cu’ ceea ce presupune existenţa unui narator implicat, protagonist.Punctul de vedere unic şi subiectiv al personajului care mediazã

între cititor şi celelalte personaje face ca cititorul sã cunoascã despre ele tot atât cât ştie şi personajul principal, însã situarea eului narativ în centrul povesririi conferã autenticitate iar faptele şi personajele sunt prezentate ca evenimente interioare, interpretate, analizate, noul roman al secolului al-xx-lea inclusiv ‘Ultima noapte de dragoste,întâia noapte de rãzboi’ vizând domenii ale spiritului ca : iubirea, moartea, ideile, boala, gelozia.Infrastructura narativã presupune tehnici şi procedee moderne precum : flash-back-ul, multiperspectivismul şi introspecţia, tehnica jurnalului.Autenticitatea limbajului este datã de stilul anticalofil pentru care opteazã scriitorul, notarea precisã,exactã, a povesti ‘net’, la întâmplare totul, ca într-un proces verbal.Prin stilul frust, inexpresiv, neînfrumuseţat, Camil Petrescu respinge prelucrarea arificialã a faptelor trãite, punând accent pe naturaleţea stilului.Cel de-al doilea parametru pe care este construit acest personaj literar vizeazã calitatea sa de referent uman, ca ‘persoană’ ,adicã din punctul de vedere al fiinţei pe care o imagineazã, Ştefan Gheorghidiu beneficiazã de un portret moral realizat în mare parte din gândurile şi aserţiunile lui,prin monologul interior,el analizând,alterând sau interferând aspecte ale planului interior cât şi ale planului exterior, însă portretul moral mai este evidenţiat şi pe baza caracterizãrii indirecte,din faptele şi vorbele personajului.

Protagonistul trãieşte douã experienţe ‘definitive’ pentru formarea lui ca om :dragostea şi rãzboiul.Prima dintre aceste experienţe de cunoaştere este trãitã sub semnul incertitudinii şi reprezintã un zbucium permanent.Cãsãtoria lui Ştefan Gheorghidiu cu Ela, o frumoasã colegã de facultate era una fericitã pânã când o moştenire primitã de la unchiul Tache dezechilibreazã aceastã stare.Descoperind interesul vãdit al Elei pentru latura materialã a vieţii,care pentru el nu avea nici cea mai micã importanţã,Ştefan nu-şi mai recunoaşte soţia de care se îndrãgostise, de care treptat se îndepãrteazã şi pânã la urmã cei doi divorţeazã.Naturã reflexivã şi hipersensibilã,personajul suferã pe de o parte pentru că are impresia cã este înşelat şi pe de altã parte din faptul cã Gheorghidiu,ca mai toţi eroii lui Camil Petrescu,este într-o continuã cãutare de certitudini.Personajul trãieşte o mare iubire,iubirea reprezentând pentru el un proces de autosugestie.Sentimentul lui pentru Ela se naşte din admiraţie,milã dar mai ales din orgoliu,din cauza cãruia Gheorghidiu încearcã sã o modeleze pe Ela dupã propriul ideal de feminitate,fiind un spirit idealist absolutizat.Inadaptat superior,el încearcã sã recompunã lumea în funcţie de aspiraţia sa cãtre absolut,atât în planul iubirii : ‘acei care se iubesc au drept de viaţã şi de moarte ,unul asupra celuilalt’,cât şi în cel al experienţei : ‘N-aş vrea sã existe pe lume o experienţã definitivã,ca aceea pe care o voi face,de la care sã lipsesc,mai exact sã lipsescã ea din întregul meu sufletesc…Ar constitui pentru mine o limitare’.

Student la filozofie,Gheorghidiu are un intelect care trãieşte în lumea ideilor,a cãrţilor, ‘trãieşte în universul culturii verbale’ potrivit afirmaţiei lui Nicolae Manolescu şi are impresia cã s-a izolat de realitatea materialã imediatã.Însã,în realitate,evenimentele exterioare sunt filtrate prin conştiinţa sa şi tocmai aceastã realitate concretã îi tulburã echilibrul : mai întâi moştenirea de la unchiul Tache,care produce destrãmarea cuplului,apoi absurditatea rãzboiului.Preţuit de

specialişti,printre care şi Nicolae Manolescu,ca fiind ‘stãpânul cel mai autorizat al lumii noastre,pe care nu ne-o putem imagina fãrã el’,un om de o inteligenţã sclipitoare,un fin observator şi analist,personajul Gheorghidiu luptã împotriva ordinii sociale,împotriva afacerismului, politicianismului, mondenitãţii, având curajul sã demaşte imperfecţiunea lumii în care trãieşte : ‘toatã suferinţa asta îmi venea din nimic’.

O altã trãsãturã specificã intelectualului este luciditatea pe care personajul Gelu Ruscanu din piesa ‘Jocul ielelor’ o sintetizeazã memorabil : ‘Câtã luciditate,atâta conştiinţã,câtã conştiinţã atâta pasiune şi deci atâta dramã’.Ştefan Gheorghidiu trãieşte şi-şi analizeazã cu luciditate stãrile, ridicându-le la proporţii cosmice, fiind dezamãgit de incompatibilitatea dintre el şi soţia sa, mai apoi de realitatea crudã a rãzboiului,care este a doua experienţã fundamentalã pe care o trãieşte personajul,a confruntãrii directe cu moartea,care lasã definitiv în umbrã experienţa iubirii.Protagonistul se înroleazã în armatã din onoare şi din simţul datoriei pentru patria sa,însã odatã ce realizeazã banalitatea acelui rãzboi şi insuficienţa pregãtirii şi a armamentului necesar,experimenteazã aceleaşi sentimente de fricã şi panicã la fel ca şi camarazii sãi,astfel cã drama colectivã a rãzboiului anuleazã drama personalã a eroului.

În romanul ‘Ultima noapte de dragoste,întâia noapte de rãzboi’,Camil Petrescu surprinde drama intelectualului lucid,însetat de absolutul sentimentului de iubire,dominat de incertitudini,care se salveazã prin conştientizarea unei drame mai puternice,aceea a omenirii ce trãieşte tragismul unui rãzboi absurd,vãzut ca iminentã a morţii.

Scrie un eseu argumentativ,de 2-3 pagini,despre evoluţia personajului principal ilustratã într-un roman subiectiv studiat,pornind de la ideile exprimate în urmatoarea afirmaţie:’’Romanul e povestea unor oameni caracteristici,originali,a caror viaţa se degajã clar de mediu cu care intrã în conflict.Viaţa lor sufleteascã trebuie sã fie complexã tocmai ca sã fie posibil acest conflict,adicã sã aparã în conştiinţa lor problema care-I tortureazã şi-I îndeparteaza de felul cum concep viaţa semenii lor.Romanul e legat de apariţia conştiinţei”(Mihai Ralea,De ce nu avem roman)

“Ultima noapte de dragoste,întâia noapte de rãzboi”

de Camil Petrescu

Personajul literar, ca “fiinţă de hârtie” ce existã doar în lumea ficţiunii dupã cum opina Roland Barthes, a reprezentat întotdeauna o ipotezã de gândire, dar şi de lucru pentru toţi marii scriitori. Perioada interbelică nu face excepţie de la aceastã tendinţã unanimã creatorilor de frumos. Aceastã epocã stă sub semnul direcţiilor impuse de Eugen Lovinescu în studiul “Creaţia obiectivă” în care acesta

considerã oportunã racordarea literaturii române la un spirit al veacului numit”saeculum”, adicã racordarea literaturii române la valorile europene prin reorientarea dinspre temele de extracţie ruralã spre cele citadine, dinspre subiectiv spre obiectiv, direcţii ce nu presupun negarea spiritului naţional, ci doar depãşirea unui spirit oarecum provincial şi uzitarea unor procedee de creaţie moderne. Sub semnul acestor direcţii romanul va cunoaşte o perioadã de relansare farã precedent, apãrând acum scriitura elevatã, despre şi pentru intelectuali, unul dintre promotorii romanului modern, alãturi de Liviu Rebreanu şi Hortensia Papadat-Bengescu, fiind Camil Petrescu, scriitor care este în acelaşi timp şi teoretician al romanului. El considerã cã scriitorul trebuie sã reprezinte realitatea propriei conştiinţe, fãrã artificii stilistice, fãrã nimic contrafãcut, romanul fiind pentru el un dosar de existenţe. Camil Petrescu a fost poet “Versuri”, dramaturg “Jocul ielelor”, ”Act veneţian”, eseist ”Teze si antiteze”, dar prin statutul de prozator demonstrat în “Patul lui Procust”-1933 şi “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de rãzboi”-1930, este un înnoitor în arta romanului pe care a modificat-o esenţial prin viziunea asupra realitãţii, prin compoziţie, tehnica narativã, creaţie de personaje şi stil. În galeria impresionantă de personaje literare camilpetresciene se evidenţiază personajul Ştefan Gheorghidiu integrat operei “Ultima noapte de dragoste,întâia noapte de rãzboi”, roman care ilustrează cu succes caracterul de roman modern de tip subiectiv fiind o specie literarã a genului epic în prozã, cu o acţiune complexã, desfãşuratã pe o singurã perspectivã narativã şi având drept caracteristici: timpul prezent şi subiectiv, fluxul conştiinţei, memoria afectivã, naraţiunea la persoana I, luciditatea autoanalizei, anticalofilismul, dar şi autenticitatea definitã ca identificarea actului de creaţie cu realitatea vieţii, cu trãirea febrilã, caracterul subiectiv rezidând în modul implicat dramatizat de evidenţiere a temei iubirii şi rãzboiului pe parcursul unei diegeze acronice, în modul de individualizare a personajului-narator, acesta fiind înzestrat cu funcţia de reprezentare şi filtrând permanent evenimentele prin conştiinţa lui, dar şi în infrastructura narativã care presupune tehnici şi procedee moderne precum flash-back-ul, multiperspectivismul, introspecţia, tehnica jurnalului. Toate aceste elemente conduc în mod peremptoriu la aserţiunea critică a lui Mihai Ralea care opina că ’’Romanul e povestea unor oameni caracteristici,originali, a căror viaţa se degajã clar din mediul cu care intrã în conflict.Viaţa lor sufleteascã trebuie sã fie complexã tocmai ca sã fie posibil acest conflict, adicã sã aparã în conştiinţa lor problema care-i tortureazã şi-i îndepărtează de felul cum concep viaţa semenii lor. Romanul e legat de apariţia conştiinţei” în studiul “De ce nu avem roman”. Astfel, ceea ce caracterizează mai întăi personajele din romanele şi dramele lui Camil Petrescu este faptul cã ele se aflã într-un permanent conflict cu lumea din jur. Starea conflictualã este puternic interiorizatã. Incercarea de a supravieţui într-o lume consideratã ostilã sau nedemnã se face printr-o trãsãturã de caracter distinctivã, manifestatã aproape exclusiv. Ştefan Gheorghidiu, personaj narator, reprezintã tipul intelectualului lucid, inadaptabilul superior, care trãieşte drama îndrãgostitului absolut, conflictul esenţial statutându-se între idealul de iubire al acestuia şi neputinţa materializării lui din cauza unei societăţi văzute ca un pat al lui Procust.

Ca orice personaj literar, el va fi construit pe baza a doi parametri: ca instanţã narativã şi ca referent uman. Ca instanţã narativã, “persona”, adicã din punctul de vedere al încadrãrii într-un anumit tipar, într-o tipologie esteticã, este personaj principal, datoritã ocurenţei sale pe parcursul discursului narativ, protagonist deoarece el centreazã diegeza, central datoritã rolului lui important pe care-l are în transmiterea mesajului operei, tridimensional deoarece evolueazã pe parcursul operei. Cea mai pregnantă şi insolită încadrare este cea care-l statutează ca personaj narator, deoarece el este înzestrat nu numai cu funcţia de acţiune, ci şi cu cea de reprezentare şi aceasta realizată diferit. Există o perpectivă simultană, a jurnalului în capitolele afectate războiului şi o perpectivă ulterioară, de prelucrare a romanului în capitolele afectate iubirii, conducând la ideea acestui tip de narator implicat dramatizat : “astăzi când le scriu pe hârtie…” Aceste definiri ale personajului se evidenţiazã clar pe parcursul diegezei. Textul narativ este structurat în douã pãrti, precizate în titlu, acesta validându-se ca motiv anticipativ, care indicã temele romanului, în acelaşi timp douã experienţe fundamentale de cunoaştere trãite de protagonist : iubirea si rãzboiul. Dacã prima parte reprezintã rememorarea iubirii matrimoniale şi este în întregime ficţionalã, partea a doua este construitã sub forma jurnalului de campanie a autorului şi urmãreşte experienţa acestuia de pe front, în timpul primului rãzboi mondial, ceea ce conferã autenticitate.

Romanul debuteazã cu un artificiu compoziţional, acţiunea primului capitol ’’La Piatra Craiului în munte,, fiind ulterioarã întâmplãrilor relatate în capitolele II, III, IV, V, ale Cãrţii I, capitolul punând în evidenţã cele douã planuri temporale din discursul narativ, timpul narãrii - prezentul frontului - şi timpul narat - trecutul poveştii de iubire. Astfel, în expoziţiune sunt prezentate timpul şi spaţiul: în primăvara lui 1916, în timpul concentrãrii pe Valea Prahovei, Ştefan Gheorghidiu, un tânãr sublocotenent, asistã în popota ofiţerilor la discuţia despre dragoste şi fidelitate, pornind de la un fapt divers aflat în presã : un bărbat care şi-a ucis soţia infidelã a fost achitat de tribunal. Aceastã discuţie, cu valoarea madelenei proustiene, declanşeazã memoria afectivã a protagonistului, trezindu-i amintiri legate de cãsnicia cu Ela . Fraza incipit a rememorării ,,Eram însurat de doi ani şi jumãtate cu o colegã de la Universitate şi bãnuiam cã mã înşalã’’ concentreazã intriga şi construieşte ex-abrupto cel de-al doilea capitol ,,Diagonalele unui testament’’ deschizând drumul retrospectivei iubirii dintre Ştefan Gheorghidiu şi Ela. Tânãrul, pe atunci student la Filosofie, se cãsãtoreşte din dragoste cu Ela, studentã la Litere, orfanã crescutã de o mãtuşã. Iubirea bãrbatului se naşte din duioşie ,,Iubeşti întâi din milã, din îndatorire, din duioşie, iubeşti pentru cã ştii cã asta o face fericitã’’, dar la o autoanalizã lucidã, naratorul mãrturiseşte cã mai ales din orgoliu : ’’Începusem totuşi sã fiu mãgulit de admiraţia pe care o avea toatã lumea pentru mine, fiindcã eram atât de pãtimaş iubit de una dintre cele mai frumoase studente şi cred cã acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri’’, astfel ,,vanitatea de a fi iubit de o femeie frumoasã devine la el stimulul pasiunii’’-Dumitru Micu.

În desfãşurarea acţiunii se precizează că cei doi soţi, dupã cãsãtorie, trãiesc modest, dar sunt fericiţi. Echilibrul tinerei familii este tulburat de o moştenire pe care

Gheorghidiu o primeşte la moartea unchiului său avar Tache. Ela se implicã în discuţiile despre bani, lucru care lui Gheorghidiu îi displace profund: ,,Aş fi vrut-o mereu femininã, deasupra acestor discuţii vulgare’’. Cuplul evolueazã spre o inevitabilã crizã matrimonialã al cãrei moment culminant are loc cu ocazia excursiei la Odobeşti prilejuitã de sãrbãtoarea Sfinţilor Constantin şi Elena. În aceastã excursie Ela acordã o atenţie exageratã unui anume G., care dupã opinia personajului-narator îi va deveni mai târziu amant. Dupã o scurtã despãrţire, Ela şi Ştefan se împacã. Înrolat pe frontul românesc, Gheorghidiu cere o permisie, ca sã verifice dacã soţia lui îl înşalã, fapt nerealizat din cauza izbucnirii rãzboiului.

A doua experienţã în planul cunoaşterii existenţiale o reprezintã rãzboiul, încât ,,Absolutul morţii eclipseazã absolutul iubirii’’- Dumitru Micu. Frontul înseamnã haos, mizerie, mãsuri absurde, învãlmãsealã, dezordine. Capitolul ,,Ne-a acoperit pãmântul lui Dumnezeu!’’ ilustreazã punctul culminant al romanului, cât şi absurdul rãzboiului. Gheorghidiu se întoarce rãnit şi după spitalizare, ajunge acasã la Bucureşti, dar se simte detaşat de tot ce îl legase de Ela. Obosit sã mai caute certitudini şi sã se mai îndoiascã, o priveşte acum cu ,,indiferenţa cu care priveşti un tablou’’şi se hotãrãşte sã o părãseascã în urma lecturării unei anonime incriminatoare a fidelităţii acesteia.

Cel de-al doilea parametru pe care este construit acest personaj literar vizeazã calitatea sa de referent uman. Astfel, ca „persoana”, adicã din punctul de vedere al fiinţei pe care o imagineazã, Ştefan Gheorghidiu beneficiazã de un portret moral, realizat în mare parte din gândurile lui, prin monologul interior, el analizând, alternând sau interferând aspecte ale planului interior-trãiri, sentimente, reflecţii - cât şi ale planului exterior - fapte, tipuri umane, relaţii cu alţii -, însã portretul moral se evidenţiazã şi pe baza caracterizãrii indirecte din faptele şi vorbele personajului. Student la Filosofie, Gheorghidiu este un intelectual care trãieşte în lumea ideilor şi are impresia cã s-a izolat de contingentul material imediat, în realitate evenimentele exterioare sunt filtrate prin conştiinţa sa. Preţuit de specialişti, fiind un om de o inteligenţã sclipitoare, ancoratã nu numai în domeniul profesiunii sale, fiind observator şi analist, este un om care trãieşte drama inflexibilitãţii conştiinţei sale, un inadaptat superior în lumea comunã, societatea fiind pentru el un veritabil ,,pat a lui Procust’’, aceste lucruri generând criza matrimonialã cu Ela care se lasã în voia tentaţiilor moderne, de aici şi criza de identitate, din cauza conflictului dintre existenţa sa şi aparenţa socialã impusã prin convenţie de o realitate bucureşteanã ce judecã omul dupã false criterii : bani, avere, ereditate, cãsãtoria fiind un contract social, o modalitate de a parveni, un paravan al afacerismului şi al depravãrii. Gheorghidiu, având o conştiinţã incapabilã de compromisuri, neputând glorifica înşelãciunea se retrage din afacerile cu Nae Gheorghidiu, dovedindu-se astfel şi calitatea de a fi cinstit. Natură reflexivã şi hipersensibilã, personajul suferã pentru cã are impresia cã este înşelat. Mici incidente, gesturi fãrã importanţã, privirile pe care le schimbã Ela cu G., un ,,vag avocat’’ se amplificã în conştiinţa protagonistului pânã la proporţii casatrofale. A doua experienţã fundamentalã, cea a confruntãrii directe cu moartea anuleazã experienţa iubirii. Deşi ar fi putut sã evite participarea la

rãzboi profitând de averea sa , Ştefan se înroleazã voluntar din dorinţa de a trãi aceastã experienţã “n-aş vrea să existe pe lume o experienţă definitivă…care să lipsească din întregul meu sufletesc”. Confruntat cu situaţii limitã, protagonistul se autoanalizeazã lucid: ,,ştiu cã voi muri, dar mã întreb dacã voi putea îndura fizic rana care îmi va sfâşia trupul’’, iar drama rãzboiului lasã definitiv în umbrã drama iubirii. Finalul creeazã cititorului impresia cã Ştefan Gheorghidiu este tipul învingãtorului, al omului capabil sã ia totul de la capãt, chiar dacã a suferit o înfrângere, dar acest lucru va fi infirmat în romanul”Patul lui Procust” în care se specificã faptul cã Ştefan Gheorghidiu va fi condamnat de cãtre Curtea Marţialã pentru cã ”a trãdat aceastã ţarã”, acest lucru însemnând cã protagonistul va claca şi în aceastã a doua experienţã definitivã a sa .

Dar protagonistul se întregeşte şi datoritã infrastructurii narative, adicã a tehnicilor compoziţionale şi a stilului abordat. Naratorul este protagonistul romanului, perspectiva narativã fiind subiectivã şi unicã, în acord cu viziunea autorului : “ Eu nu pot vorbi onest decât la persoana I.” Naratorul omniscient, obiectiv şi naraţiunea la persoana a III-a sunt înlocuite în romanul modern şi subiectiv, cu naraţiunea la persoana I, cu focalizare exclusiv internã/viziunea”împreunã cu”, ceea ce presupune existenţa unui narator implicat –dramatizat.

Inadaptat superior, hipersensibil, capabil de sentimente profunde având un ideal extrem de bine conturat şi al cãrui eşec vine din imposibilitatea concilierii acestuia cu realul, Ştefan Gheorghidiu face parte din categoria intelectualilor însetaţi de absolut, reprezentând un tip de personaj impus în literatura română prin opera lui Camil Petrescu. Problema gravã care duce la eşecul social este cã aceste personaje vor sã transfere absolutul în viaţa de zi cu zi. Fiindcã transferul este imposibil, ele vor intra în conflict cu toatã lumea, conflict ce va fi trãit dramatic la nivel conştiinţei.

Scrie un eseu de 2-3 pagini , în care să prezinţi evolutia unui cuplu de personaje dintr-un roman subiectiv studiat. În elaborarea eseului , vei avea în vedere următoarele repere:

a. Prezentarea a patru elemente ale textului narativ , semnificative pentru realizarea personajelor alese (de exemplu tema/motiv literar, perspective narative , acţiune , conflict , relaţii temporale şi spaţiale , momente ale subiectului , discurs narativ , mijloace/procedee de caracterizare , limbaj etc ) , prin referire la romanul subiectiv studiat.

b. Prezentarea relaţiilor dintre cele două personaje ce formează cuplul , din perspective statutului lor psihologic , afectiv , social.

ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE ,INTÂIA NOAPTE DE RAZBOI

de Camil Petrescu ELA ŞI ŞTEFAN GHEORGHIDIU

Adept al modernismului lovinescian , Camil Petrescu –1894-1957--,este cel care fundamentează principiul sincronismului , contribuind la sincronizarea literaturii române cu cea europeană, aducând noi principii estetice ca autenticitate , substanţialitate , relativism şi prin crearea personajului intelectual lucid şi analitic .În Ultima noapte de dragoste ,întâia noapte de război Camil Petrescu surprinde drama intelectualului lucid , însetat de absolutul sentimentului de iubire , dominat de incertitudini , care se salvează prin conştientizarea unei drame mai puternice , aceea a omenirii ce trăieşte tragismul unui război absurd , văzut ca iminenţă a morţii .Evoluţia cuplului din acest roman subiectiv se face cunoscută doar prin reflectarea ei subiectivă în ochii lui Ştefan Gheorghidiu , eroul-narator. Astfel , perspectiva narativă este unică , eroul-narator relatând la persoana I experienţele pe care viaţa I le prilejuieşte : experienţa iubirii si experienţa războiului . Perspectiva unică şi situarea eului în centrul relatării conferă autenticitate acesteia , confirmând un deziderat afirmat explicit de Camil Petrescu in conferinţa Noua structură şi opera lui Marcel Proust : Să nu descriu decât ceea ce văd , ceea ce aud , ceea ce înregistrează simţurile mele , ceea ce gândesc eu . Perspectiva subiectivă este deci necesară în măsura în care trăirile sufleteşti şi sinuozităţile unui spirit sunt unice , personale şi irepetabile .

Romanul este alcătuit din două părti , corespunzătoare celor două experienţe prin titlu . Experienţa iubirii , surpirnsă în prima parte , este actualizată prin rememorare , în timp ce experienţa războiului este consemnată imediat , sub forma unui jurnal de front . În fapt , prima parte debutează cu un artificiu compoziţional conţinut de primul capitol , La Piatra Craiului în munte : aflat într-o concentrare pe Valea Prahovei , Ştefan Gheorghidiu asistă la o discuţie între ofiţeri , pe marginea fidelităţii în iubire şi a drepturilor de viată şi de moarte ale partenerilor unul asupra celuilalt .Discuţia declansează amintirile eroului , din perioada petrecută alături de Ela .

Ştefan Gheorghidiu este student la Filosofie , lipsit de mijloace materiale deosebite , deoarece tatăl sau îşi risipise averea în iniţiative culturale perdante . În facultate el o cunoaşte pe Ela , de care nu se îndrăgosteşte de prima dată , deoarece prefera fetele oacheşe , iar Ela era blondă . Cu toate acestea , fiind considerate una dintre cele mai frumoase fete ale Facultăţii de Litere , şi datorită insistenţelor acesteia , între cei doi se înfiripă o relaţie , pusă la început sub semnul orgoliului , orgoliul a construit baza viitoarei mele iubiri , mai ales că beneficia de admiraţia tuturor : începusem totuşi să fiu mulţumit de admiraţia pe care o avea toată lumea pentru mine , fiindcă eram atât de pătimaş iubit de una dintre cele mai frumoase studente .Astfel , stimul al pasiunii devine vanitatea masculină . Pasiunea se adânceşte în timp iar cei doi întemeiaza un cuplu admirat de ceilalţi . Îşi trăiesc clipele de intimitate cu dăruire , mai ales că admiraţia Elei faţă de Ştefan se întâlneşte fericit cu plăcerea acesteia de a-şi etala cunostinţele de filosofie . Astfel , relaţia dintre cei doi se bazează şi pe un mentor spiritual , care întregeşte implicarea pasională , afectivă a amândurora . Adept al iubirii unice şi absolute , Ştefan Gheorghidiu descoperă în iubire , şi mai ales în a fi iubit , raţiunea sa de a fi ,

modul de a se împlini pe sine : să tulburi atât de mistuitor o femeie dorită de toţi , să fii atât de necesar unei existenţe , erau sentimente care mă adevereau în jocul intim al fiinţei mele .

Fisura dintre cei doi îndrăgostiţi se naste in urma aparaţiei unei moşteniri .Tache , unchiul bogat şi avar al lui Ştefan Gheorghidiu , îi lasă acestuia o moştenire substanţială , în detrimentul celorlalţi moştenitori , care primesc părţi mai reduse .Viaţa cuplului se schimbă semnificativ , aceştia participând acum la viaţa mondenă pe care înainte nu şi-o permiteau . Dacă Ştefan Gheorghidiu nu este de aceasta viată , Ela descoperă în ea voluptăţi noi , modalităţi de aşi etala farmecul şi de a-şi manifesta cochetăria . Apare astfel o fată a Elei nebănuită de soţul ei şi care îi provoacă acestuia nelinişti şi gelozii mai mult sau mai puţin întemeiate . În plus , oferta de afacere pe care le-o propune Nae , celălalt unchi , de a cumpăra o întreprindere metalurgică , este urmată de repulsia lui Ştefan Gheorghidiu faţă de oportunismul acestui tip de activitate , în timp ce Elei îi oferă prilejul de satisfacţie , ba chiar de flirt cu scop pragmatic : este pusă în situaţia de a seduce un important om de afaceri , fapt care soţului ei îi repugna şi căruia i se împotriveşte . Orgoliosul Ştefan Gheorghidiu se dovedeşte a fi adeptul superiorităţii a bărbatului , pentu care femeia este un mijloc de a-şi manifesta puterea protectoare : aş fi vrut-o mereu feminină , deasupra discuţiilor acestora vulgare şi având nevoie să fie protejată .

Jocul seducţiei , al micilor flirturi generate de oportunităţile întâlnirilor mondene începe să se macine orgoliul lui Gheorghidiu , care trăieşte torturat de gelozie . Ela în schimb , adoptă cu uşurinţă noul stil de viaţa , şi se simte măgulită când constată succesul pe care îl are pe lângă un domn G. , cuceritor cu renume . Întâmplarea care se desfăşoară la Odobeşti , de sărbătoarea Sfinţilor Constantin şi Elena , prilejuieşte o criză gravă în relaţia de cuplu . Relaţia se desfăşoară acum prin succesive acumulări de tensiune , despărţiri si împacări . Într-o astfel de criză , pentru a se răzbuna pe Ela , Gheorghidiu aduce acasă o prostituată cu care soţia îl găseşte în pat . Altă dată el revine acasă pe neaşteptate şi nu o găseşte pe Ela , care apare a doua zi dimineaţă . Gheorghidiu îi cere să părăsească locuinţa şi să accepte cererea de divorţ amiabil . Împăcarea survine după ce Ştefan Gheorghidiu găseşte o scrisoare a verişoarei sale , Anişoara , care o invită pe Ela la ea peste noapte , tocmai în data în care el nu o găseşte acasă.

Concentrat pe front pentru executarea unor lucrări militare şi aflat la Piatra Craiului , Ştefan Gheorghidiu trăieşte frământat de gelozie , covins că Ela îl inseală cu domnul G . El incearcă să obtină o permisie , pentru a o vizita pe Ela . Aceasta se muta la Câmpulung spre a fi mai aproape de el , si îl cheamă insistent pentru a-l convinge să treacă o suma de bani pe numele Elei spre a se asigura în cazul morţii soţului ei pe câmpul de lupta . Deşi România nu intrase în război şi Ştefan Gheorghidiu era convins că va rămâne în neutralitate , Ela se teme de posibilitatea de a rămâne văduvă şi săracă. Obţinând cu greu permisia , Ştefan trăieşte alături de Ela ultima noapte de dragoste . Aflând ce doreşte soţia sa e convins că aceasta plănuieşte un divorţ şi o căsătorie cu domnul G. , convingere pe care i-o întăreşte întâlnirea întâmplătoare cu acesta pe strada . Experienţa războiului îi prilejuieşte descoperirea sentimentului morţii , a suferinţei aproapelui său , a panicii paroxistice , a unei luni apocaliptice . Rănit , eroul este spitalizat la Bucureşti şi după vindecare revine acasă . Aici descoperă o Ela lipsită de orice farmec , care nu îl mai atrăgea . Sentimentul înstrăinării este dublat de cel al indiferenţei , astfel încat renunţă cu uşurinţă la întreg trecutul său frământat şi divorţează cedându-i fostei soţii o importantă parte din avere .

Faptul că experienţa iubirii este văzută doar din perspectiva subiectivă a lui Gheorghdiu îi conferă acestuia o aură de mister . Deşi personajul narator este un analist lucid al stărilor sale interioare şi al evenimentelor exterioare , el nu poate să se elibereze de subiectivitate , pe care sentimentul de gelozie şi orgoliul masculin i-o accentuează . Chiar dacă e convins că Ela îl înşeala , nu are dovezi în acest sens . Tortura interioară este mai acerbă , căci e alimentată de sentimentul nesiguranţei .

Evoluţia relaţiilor din cuplul Ştefan Gheorghidiu – Ela , private numai dintr-o singură perspectivă , cea a bărbatului , pune imaginea femeii într-o lumină defavorabilă , dar accentuează deziluzia bărbatului în iubire . Despărţirea – împacare – despărţire acestea sunt etapele căsniciei . Dacă împăcarea este generată de redimensionarea orgoliului – am trecut vesel radios , - eu , ea îndura parcă o suferinţă peste puterile ei - , de exerciţiul disimulării şi al interiorizării sentimetului , despărţirea finală înseamnă anularea trecutului . Orgoliul nu poate fi înlocuit prin iubire .

În ceea ce priveşte relaţiile din interiorul unui cuplu , Camil Petrescu este previzibil ; întotdeauna bărbatul este în căutarea absolutului şi femeia este uşuratică , frivolă . Drama personajelor masculine , în cazul de faţă Ştefan Gheorghidiu , constată în inadecvarea lor de realitate că toţi impun lumii în care trăiesc o grilă , un ideal imposibil de atins . Eroarea lui Ştefan constă în asumarea orgoliului ca mod de a fi în lume . De aceea consideră că ce distrage cuplul Ştefan – Ela este intoleranţa orgolioasă a lui Ştefan Gheorghidiu

Ultima noapte de dragoste întâia noapte de război este un roman modern de tip subiectiv , deoarece are drept caracteristici unicitatea perspectivei narative , timpul prezent şi subiectiv , fluxul conştiinţei , memoria afectivă , naraţiune la persoana I , luciditatea autoanalizei , anticalofilismul , dar şi autenticitatea definite ca identificare a actului de creaţie cu realitatea vieţii , cu experienţa nepervertită , cu trăirea febrilă . Prin cele două romane ale sale , Ultima noapte de dragoste , întâia noapte de război şi Patul lui Procust ,ca şi prin estetica privitoare la această specie , Camil Petrescu a înnoit romanul romanesc interbelic prin sincronizare cu literatura universală .

Scrie un eseu argumentativ de 2 – 3 pagini, despre directia modernista, promovata de E. Lovinescu in cultura romana, ilustrand-o cu un text narativ adecvat, pornind de la afirmatia criticului, conform careia „scriitorii [trebuie] judecati si din punct de vedere al caracterului de sincronism cu dezvoltarea vietii noastre sociale si culturale, dar si din punc de vedere al efortului de diferentiere fata de ceea ce a fost inainte, diferentiere de material de ispiratie, in sensul evolutiei preocuparilor mimentului istoric, si de expresie, in sensul capacitatii limbii de a se innoi prin imagine si armorie.”

Modernismul este o directie literara manifestata in anii `20-`30 definita in principal in opozitie cu traditia si care impunea noi principii de cratie. E.

Lovinescu este cel care teoretizeaza modernismul ca doctrina estetica si ca manifestare literara.

Teoreticeanul porneste de la ideea ca exista un spirit al veacului, care determina sincronizarea culturilor europene. In acest proces, civilizatiile mai putin evoluate vor suferi influenta binefacatoare a celor mai avansate. Conform teoriei imitatiei, pe care o sustine, influenta popoarelor avansate se realizeaza in doi pasi: mai intai se adopta prin imitatie forme ale civilizatiei superioare, apoi se stimuleaza crearea unui fond propriu. In acest sens, principiul sincronismului vizeaza schimbul de valori intre culturi si acceptarea elementelor care confera noutate si modernitate fenomenului literar afirmand ca: „scriitorii [trebuie] judecati si din punct de vedere al caracterului de sincronism cu dezvoltarea vietii noastre sociale si culturale, dar si din punctul de vedere al efortului de diferentiere fata de ceea ce a fost inainte”.

Mutatiile de ordin tematic si estetic pe care E. Lovinescu le are in vedere pentru sincronizarea literaturii romane cu spiritul veacului, „diferentele de material de inspiratie”, sunt urmatoarele: trecerea spre o literatura de inspiratie urbana, cultivarea prozei obiective, evolutia poeziei de la epic la liric, intelectualizarea prozei si a poeziei, dezvoltarea romanului de tip analitic.

Camil Petrescu a fost unul din principalii promotori ai modernismului in literatura noastra.

In conferinta „Noua structura si opera lui Marcel Proust”, Camil Petrescu teoretizeaza romanul modern de tip proustian, pe care il opune romanului de tip traditionalist. In opinia sa, literatura unei epoci trebuie sa fie sincrona cu filozofia si cu celelalte domenii ale cunoasterii, „in sensul evolutiei preocuparilor mimentului istoric, si de expresie”, iar din acest punct de vedere, romanul traditional este anacronic. Romanul modern deplaseaza accentul de la un romanesc al evenimentelor la un romanesc al psihologiei, de la omniscienta la pluriperspectivism. Devenirea psihica, afectivitatea, actele de vointa, inconstientul, subiectivitatea, fluxul constiintei, personajul-narator – este viziunea unui reflexiv cu preocupari filozofice si literare, un Weltanchauung reflexiv, accentul cazand pe factorul psihologic, epicul fiind diminuat. Se genereaza astfel o formula epica noua in care teatrul actiunii se deplaseaza din afara „inauntrul constiintei personajului”-Nicolae Manolescu, prozatorul renuntand la semnificatia evenimentului exterior considerandu-se mai important ecoul pe care acesta il are in constiinta individului, acestea fiind doar cateva dintre caracteristicile romanului subiectiv. Constructia narativa devine mai libera, fiind determinata de conditia memoriei si a introspectiei: „sa nu descriu decat ceea ce vad, ceea ce aud, ceea ce inregistraza simturile mele, ceea ce gandesc eu,... din mine insumi nu pot iesi [...], eu nu pot vorbi onest decat la persoana intai.” Noul roman este unul de observatie a vietii interioare, de analiza psihologica, discursul narativ fiind actorial intern realizat la persoana I, identificand naratorul cu personajul implicat: perspectiva homodiegetica-autor I

intradiegetic, demostrand astfel autenticitatea, ce presupune ilustrarea realitatii prin propria constiinta.

Aparut in 1930, romanul „Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi” impune un prozator de prima marime, un analist de exceptie si un creator al unei formule narative deosebite.

Caracteristicile acestui roman modern de tip subiectiv sunt urmatoarele: timpul prezent si subiectiv, fluxul constiintei, naratiunea la persoana I, luciditatea autoanalizei, unicitatea perspectivei narative si substantialitatea,conceptia conform careia literatura trebuie sa reflecte esenta concreta a vietii: iubirea, moartea, ideile, opera structuradu-se pe o pasiune, idee, sentiment, devenind o monografie a unor idei, iar personajele, exemplificari ale unor principii, niste constiinte individuale romancierul insusi vizand romanul ca pe un „dosar de existenta”.

Scris sub forma unei confesiuni a personajului Stefan Gheorghidiu, „Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi” ofera doar punctul de vedere unic si subiectiv al personajului-narator, care face ca cititorul sa cunoasca despre evenimente doar atat cat stie naratorul. Formula monologului confesiv confera autenticitate, iar faptele si intamplarile sunt prezentate ca experiente interioare, analizate si interpretate.

Titlul romanului anunta atat structura, cat si temele naratiunii, in acelasi timp cele doua experiente fundamentale traite de erou: dragostea si razboiul.

Prima parte este o rememorare a iubirii esuate dintre Stefan Gheorghidiu si Ela, iar partea a doua este construita sub forma jurnalului de campanie al eroului si urmareste experienta de pe front, in timpul Primului Razboi mondial.

Stefan Gheorghidiu traieste , de fapt, drama intelectualului inadaptant, scindat intre realitatea vietii si idealurile umanitatii promovate de fisofie. Chiar atunci cand recunoaste ca are un comportament inadegvat: „izbugnirea mea era nelalocul ei, vulgara, fara temei”, nu o face din perspectiva unei greseli de comunicare, ci din perspectiva omului superior, aflat accidental intr-un mediu inadecvat lui: „m-a scos din sarite atata saracie de spirit intr-o discutie.”

Cand isi traieste dazamagirea de a nu fi iubit asa cum vrea el, o face tot cu orgoliu. Monologul din fata lui Oprisan este practic si, ca sa nu para o confesiune, Gheorghidiu isi descrie sentimentele sub semnul stiintei: „Psihologia arata ca au o tendinta de stabilizare starile sufletesti repetate si ca, mentiune cu vointa, duc la o adevarata nevroza. Introducerea vointei ca factor determinant in ecuatia iubirii exclude libertatea si plaseaza inefabilul afectiv in plan secund.

Sentimentele lui Stefan Gheorghidiu debuteaza sub specia mondenitatii orgolioase; lui ii plac „oachesele”. Ela este blonda, dar castiga prin insistenta. Orgoliul este o stare puternic afirmata si intens traita: „orgoliul a constituit baza viitoarei mele iubiri”, mai ales incidenta identitara: „incepusem totusi sa fiu multumit fata de admiratia pe care o avea toata lumea pentru mine, fiindca eram atat de patimas iubit de una dintre cele mai frumoase studente”. Din orgoliul

identitatii masculine se naste un sentiment afectuos, insa conditionat de starea de superioritate: „femeia aceasta incepuse sa-mi fie scumpa tocmai prin bucuria pe care i-o dadeam eu, facandu-ma sa cunosc astfel placerea de a fi dorit si de a fi eu insumi cauza de voluptate”.

Stefan Gheorghidiu se lasa iubit, fiindca acest fapt intra favorabil in paradigma fiintei lui: „sa tulburi atat de misterios o femeie dorita de toti, sa fii atat de necesar unei existente, erau sentimente care ma adevereau in jocul intim al fiintei mele”. Sentimentul inteles numai din perspectiva masculina face dovada incapacitatii personajului de a-i intelege pe cei din jur si, in mod concret, pe Ela; aceasta situatie este marcata stilistic prin superlativul „atat de”, folosit in definirea iubirii. Procedeul este elocvent si in portretul Elei: „atata tinerete, atata frangere, atata nesocotinta... si atata generozitate”. Elogiul obtinut prin repetitie si enumerare este sarac din punct de vedere al semnificatiei. Daca, personajul se analizeaza pe el insusi pana in cele mai mici amanunte, pe ceilalti ii expediaza intr-o suma de prejudecati comportamentale. Asa se intampla si cu Ela – este frumoasa, generoasa, dar superficiala: ”Asa o doream, razvratind fermecator, lacoma, pachetele de la bacanie si, in acelasi timp, privind cu sfiala pachetul de carti, pe care ea nu le citea, dar stia cel putin ca pretuia mult”.

Comportamentul feminin standardizat de Stefan Gheorghidiu propune imaginea unei fiinte slabe, neajutorate, ascultatoare si in permanenta admiratie fata de barbat. Amestecul Elei in problemele referitoare la mostenire trezeste neincrederea in sufletul lui Stefan Gheorghidiu – o neincredere legata de amenintarea unicitatii personale: „As fi vrut-o mereu feminina, deasupra discutiilor acestora vulgare, plapanda si avand nevoie sa fie protejata”.

Suferinta se naste tot din orgoliul masculin, din egocentrismul dus la paroxism. „As fi vrut-o/asa o voiam” sunt sintagme care induc actul vointei personale. Aici imaginea Elei din realitate nu se suprapune peste imaginea standard a femeii.

Gelozia nu este motivata in actele Elei, dar devine paroxistica in imaginatia lui Stefan. Punctul de pornire este prejudecata sociala pe care o dispretuieste –„Auzisem de scandaluri”-, dublat de o formatie interioara misogina: „sunt clipe cand ura si dezgustul meu pentru femei devin atat de absolute, ca socotesc ca de la oricare dintre ele te poti astepta la orice”. Suferinta este alimentata si de placerea disimularii. Comportamentul Elei, chiar daca pare cam exagerat, trezeste in erou gelozia mascata prin „veselie excesiva”, dar si patetismul dezamagirii: descoperirea unui „cap strain si vulgar”. In registrul tradarii, gesturile ii apartin lui Stefan. Tradarea Elei este, de fapt, o suma de informatii interpretate din perspectiva proprie. Ela devine imaginea simbol a tuturor femeilor nedemne, incapabile sa faca fericiti barbatii: „ce trista experienta sa-ti conditionezi fericirea si cinstea de sexul capricios al femeii”.

Despartire - impacare - despartire - acestea sunt etapele casniciei. Daca impacarea este generata de redimensionarea orgoliului: „am trecut vesel radios, - eu, ea, indura parca o suferinta peste puterile ei”, de exercitiul disimularii si al

interiorizarii sentimentului (desi orice rochie ca a ei il emotioneaza, se face ca nu recunoaste rochia albastra), despartirea finala inseamna anularea trecutului. Orgoliul nu poate fi inlocuit prin iubire.

„Caracterul de sincronism cu dezvoltarea vietii noastre sociale si culturale”,”si a evolutiei preocuparilor mimentului istoric, si de expresie, a capacitatii limbii de a se innoi prin imagine si armonie”, despre care vorbeste E. Lovinescu, transpare astfel in fiecare pagina a romanului, care se inscrie in directia novatoare pentru care milita criticul literar.

Scrie un eseu argumentativ, de 2-3 pagini, despre perspectiva narativă într-un roman de tip subiectiv studiat, pornind de la ideile exprimate în următoarea apreciere critică: “Autorul pare a fi […] un perspectivist: el pare a şti că ceea ce numim <<adevărat>> este totdeauna produsul unui punct de vedere şi că singura putinţă de a ne salva oarecum de relativismul fatal al conştiinţei este de a înmulţi perspectivele în jurul aceluiaşi obiect.” (Tudor Vianu, “Arta prozatorilor români”)

“Ultima noapte de dragoste,întâia noapte de război” De Camil Petrescu

-perspectivele narative-

În perioada interbelică proza românească va sta sub imperiul direcţiilor impuse de Eugen Lovinescu în studiul “Creaţie obiectivă”, studiu în care acesta avertiza asupra necesităţii sincronizării literaturii române cu cea europeană. În virtutea acestui spirit al secolului, criticul consideră oportună renunţarea în proză la problematica de extracţie rurală, ceea ce va duce la apariţia romanului ca scriitură elevată, despre şi pentru intelectuali. Mulţi scriitori interbelici se vor orienta către romanul de analiză, subiectiv – care presupune privirea dinăuntru a întregului univers – în perioada de culme scriind Hortensia Papadat Bengescu, Liviu Rebreanu şi Camil Petrescu. Între toţi se va detaşa Camil Petrescu datorită faptului că el este şi teoritician al romanului cu nişte concepte bine fixate şi documentate şi, conştientizând necesitatea sincronizării literaturii cu filosofia şi cu toate ştiinţele, este convins că scriitorul descrie realitatea propriei conştiinţe: “Autorul pare a fi […] un perspectivist: el pare a şti că ceea ce numim <<adevărat>> este totdeauna produsul unui punct de vedere şi că singura putinţă de a ne salva oarecum de relativismul fatal al conştiinţei este de a înmulti perspectivele în jurul aceluiaşi obiect”.

Fiind un roman, specie literară a genului epic în proză de mărime substanţială în raport cu celelalte specii înrudite, prin dezvoltarea de regulă a unei problematici grave, fiind o naraţiune fictivă în care acţiunea dominantă, bazată pe evenimente reale, uneori documente, se desfăşoară pe mai multe planuri, fiind susţinută de numeroase personaje, bine individualizate şi antrenate de o intrigă complexă, “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” a reuşit să genereze în literatura română o adevărată revoluţie a mentalităţii atât în plan estetic, cât şi social. Caracterul subiectiv al acestuia rezidă în modul inedit care depăşeşte clişeele tradiţionale de abordare a temelor majore: iubirea şi războiul, filtrate permanent prin conştiinţa personajului, în modul de individualizare din interior a personajului reprezentând intelectualul însetat de experienţe definitive cu valoare de absolut şi în infrastructura narativă.

Camil Petrescu este adeptul substanţialităţii, concepţie conform căreia literatura trebuie să reflecte esenţa concretă a vieţii, abordând în romanul “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” domenii ale spiritului: iubirea, moartea, boala, ideile. De asemenea, romancierul deţine primatul în ilustrarea realităţii prin propria conştiinţă, validându-se astfel autenticitatea creaţiei sale, acesta afirmând: “Singura realitate pe care o pot povesti este realitatea conştiinţei mele, conţinutul meu psihologic”. Stilul unic camilpetrescian se caracterizează prin introducerea tehnicilor şi procedeelor narative cu valoare de primat: anamneza, care în cazul acestei opere are valoare cathartică, prustianismul, anticalofilismul, multiperspectivismul.

Primul argument prin care se evidenţiaza perspectivele narative în romanul “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” îl reprezintă modul de abordare al temelor care punctează probleme existenţiale, iubirea şi războiul, teme validate prin intermediul a doua perspective narative: una contemporană susţinuta de jurnal, conturându-se astfel tehnica jurnalului, şi una ulterioară de prelucrare a romanului. Romanul debutează cu prezentarea personajului principal, Ştefan Gheorghidiu, ca proaspăt sublocotenent rezervist în primavara anului 1916, contribuind la amenajarea fortificaţiilor de pe Valea Prahovei. După discuţia de la popotă în care personajul nu reuşeşte să obţina o permisie de la comandant, prin memoria involuntară el narează faptele retrospectiv, aducând în prezent experienţa sa erotică: cum s-a căsătorit cu Ela şi cum a ajuns să creadă că ea îl înşala cu G., cum moşteneşte o avere şi se implică într-o afacere din care se va retrage ulterior, rămânând totuşi bogat. Reuşeşte să obţină permisia, merge la Câmpulung să îşi vadă soţia care îl roagă să treacă nişte bani din moştenirea unchiului Tache pe numele ei. Războiul începe iar el ajunge rănit într-un spital din Bucureşti. Se întoarce la Ela, iar în corespondenţa primită acasă găseşte o scrisoare care îl acreditează că soţia lui îl înşală. Îi lasă acesteia înainte de divorţ casele de la Constanţa şi toate bunurile. Pe parcursul capitolelor afectate războiului se scoate in evidenţă caracterul unic al acestuia aflat în antiteză cu viaţa mediocră bucureşteană definită printr-o realitate socială care judecă omul după false valori precum avere şi ereditate, una economică

mediocră şi meschină, una familială în care familia este un paravan al afacerismului şi depravării şi una politică, spaţiu al unei “comedii umane”. Iubirea este prezentată printr-un “flash-back” amplificat, naratorul urmărind în primul rând afirmarea unei concepţii despre aceasta vazută ca un proces de autosugestie. Pentru Gheorghidiu rememorara acestei povesti, anamneza, devine act catharctic, un act de purificare, un mod de a uita.

Al doilea argument prin care se evidenţiază modul subiectiv de abordare a temelor dominante îl reprezintă uzitarea tehnicilor moderne în conturarea personajului inedit pe atunci. Caracterul acestuia se reliefează prin intermediul introspecţiei având monologul interior ca mod de exprimare a stărilor lăuntrice, de reflectare a existenţei lui individuale. Ca instanţă narativă, Ştefan Gheorghidiu este personajul principal, fiind prezent în toate secvenţele narative, protagonist, întreaga acţiune fiind pusă pe seama sa şi personaj narator, prin prisma lui fiind narate evenimentele. Este un “narator implicat dramatizat” şi un “romancier virtual” aşa cum este statutat de către N. Manolescu. Înzestrat cu “funcţia de interpretare” şi cu cea “de reprezentare”, el ilustreaza concepţia scriitorului conform căreia “eroul de roman presupune un zbucium interior”. Ca referent uman, el este înzestrat cu numeroase “placaje culturale”. El este superior moral celorlalţi prin aspiraţiile către ideal, iubire, perfecţiune şi are o conştiinţa incapabilă de compromisuri neputând glorifica înşelăciunea şi retrăgându-se din afacerile cu Nae Gheorghidiu. Personajul este un om care luptă cu ordinea socială, afacerismul, politicianiasmul, modernitatea, având curajul să demaşte imperfecţiunile lumii în care traieşte. Este intransigent, preţuit de specialişti - fiind numit de profesorii săi de filosofie să ţină un curs special studenţilor - , un om de o inteligenţă sclipitoare, un inadaptat superior în lumea ce pentru el este un adevărat “pat al lui Procust”. Gheoghidiu este aflat în permanantă căutare de certitudini, este un fiu observator şi analist, dar şi hipersensibil, amplificând semnificaţia unui gest sau a unui cuvânt până la proporţiile unei catastrofe. Este extrem de posesiv şi incapabil să accepte o înfrângere. Este obsedat de absolut, dar va fi învins de el devenind astfel victima propriului ideal. Spre deosebire de acesta, Ela este o expresie a mediocrităţii şi a superficialităţii. Atât timp cât ea este detaşată de vulgaritate, se află deasupra celorlalte femei prin imaginea pe care şi-o păstrează în mintea lui Ştefan Gheorghidiu, ea nu este numită, este menţinută într-un anonimat superior şi misterios. În momentul în care, coborâtă de pe soclu se amestecă în gloată, în societatea mediocră, frivolă, meschină, artificializată de convenienţe este numită Ela.

Al treilea argument în validarea perspectivelor narative îl reprezintă modul de realizare a discursului narativ. Dominanta stilului camilpetrescian este anticalofilismul, autorul susţinând pe parcursul întregii sale opere o notare precisă fără a uzita figuri de stil pretenţioase. Acest stil necontrafăcut care sporeşte autenticitatea este conferit de: folosirea cuvintelor simple, a verbelor la persoana I, tehnica amănuntului, notaţia reacţiilor fiziologice, sobrietate,

abundenţa neologismelor şi a comparaţiilor. Discursul narativ actorial intern realizat la persoana I identifică naratorul cu personajul implicat, perspectiva fiind homodiegetică iar autorul intradiegetic. Dubla perspectivă asupra aceluiaşi eveniment este dată de evenimentul povestit, dublat de notele infrapaginale în care se dau anumite explicaţii suplimentare. Finalul este unul deschis – element implicat de modernitate – şi dă impresia cititorului că eroul este capabil de a o lua de la capăt în urma rememorării evenimentelor şi exonerării de acestea. Camil Petrescu pleacă de la ideea că timpul subiectiv poate fi recuperat prin anamneza, aceasta aducând în prezent gânduri, fapte revolute, totul fiind subordonat memoriei involuntare. Pe parcursul întregului roman se observă o propensiune deosebită pentru stările difuze ale eroului, de exaltare a trăirilor, de sondare până în zonele adânci ale subconştientului.

Camil Petrescu dezaprobă omniscienţa romancierului tradiţional, respingând dezinvoltura prin care acesta işi atribuie o cunoaştere absolută a vieţii. Astfel, el abordează, deşi într-o formă incipientă, dubla perspectivă asupra aceluiaşi eveniment, întărind ideea că fiecare eveniment reprezintă o realitate diferită pentru persoane diferite.

ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE ,INTAIA NOAPTE DE RAZBOI de Camil Petrescu ELA SI STEFAN GHEORGHIDIU

Adept al modernismului lovinescian , Camil Petrescu –1894-1957--,este cel care fundamenteaza principiul sincronismuli , contribuind la sincronizarea literaturii romane cu cea europeana , aducand noi principii estetice ca autenticitate , substantialitate , relativism si prin crearea personajului intelectual lucid si analytic .In Ultima noapte de dragoste ,intaia noapte de razboi Camil Petrescu surprinde drama intelectualului lucid , insetat de absolutul sentimentului de iubire , dominat de incertitudini , care se salveaza prin constientizarea unei drame mai puternice , aceea a omenirii ce traieste tragismul unui razboi absurd , vazut ca iminenta a mortii .Evolutia cuplului din acest roman subiectiv se face cunoscuta doar prin reflectarea ei subiectiva in ochii lui Stefan Gheorghidiu , eroul-narator. Astfel , perspective narativa este unica , eroul-narator relatand la persoana I experientele pe care viata I le prilejuieste : experienta iubirii si experienta razboiului . Perspectiva unica si situarea eului in centrul relatarii confera autenticitate acesteia , confirmand un deziderat afirmat explicit de Camil Petrescu in conferinta Noua structura si opera lui Marcel Proust : Sa nu descriu decat ceea ce vad , ceea ce aud , ceea ce inregistreaza simturile mele , ceea ce gandesc eu . Perspectiva subiectiva este deci necesara in masura in care trairile sufletesti si sinuozitatile unui spirit sunt unice , personale si irepetabile .

Romanul este alcatuit din doua parti , corespunzatoare celor doua experiente prin titlu . Experienta iubirii , surpirnsa in prima parte , este actualizata prin rememorare , in timp ce experienta razboiului este consemnata imediat , sub forma unui jurnal de front . In fapt , prima parte debuteaza cu un artificiu compozitional continut de primul capitol , La Piatra Craiului in munte : aflat intr-o concentrare pe Valea Prahovei , Stefan Gheorghidiu asista la o discutie intre ofiteri , pe marginea fidelitatii in iubire si a drepturilor de viata si de moarte ale partenerilor unul asupra celuilalt .Discutia declanseaza amintirile eroului , din perioada petrecuta alaturi de Ela .

Stefan Gheorghidiu este student la Filosofie , lipsit de mijloace materiale deosebite , deoarece tatal sau isi risipise averea in initiative culturale perdante . In facultate el o cunoaste pe Ela , de care nu se indragosteste de prima data , deoarece prefera fetele oachese , iar Ela era blonda . Cu toate acestea , fiind considerate una dintre cele mai frumoase fete ale Facultatii de Litere , si datorita insistentelor acesteia , intre cei doi se infiripa o relatie , pusa la inceput sub semnul orgoliului , orgoliul a construit baza viitoarei mele iubiri , mai ales ca beneficia de admiratia tuturor : incepusem totusi sa fiu multumit de admiratia pe care o avea toata lumea pentru mine , fiindca eram atat de patimas iubit de una dintre cele mai frumoase studente .Astfel , stimul al pasiunii devine vanitatea masculina . Pasiunea se adanceste in timp iar cei doi intemeiaza un cuplu

admirat de ceilalti . Isi traiesc clipele de intimitate cu daruire , mai ales ca admiratia Elei fata de Stefan se intalneste fericit cu placerea acesteia de a-si etala cunostintele de filosofie . Astfel , relatia dintre cei doi se bazeaza sip e un mentor spiritual , care intregeste implicarea pasionala , afectiva a amandurora . Adept al iubirii unice si absolute , Stefan Gheorghidiu descopera in iubire , si mai ales in a fi iubit , ratiunea sa de a fi , modul de a se implini pe sine : sa tulburi atat de mistuitor o femeie dorita de toti , sa fii atat de necesar unei existente , erau sentimente care ma adevereau in jocul intim al fiinitei mele .

Fisura dintre cei doi indragostiti se naste in urma aparatiei unei mosteniri .Tache , unchiul bogat si avar al lui Stefan Gheorghidiu , ii lasa acestuia o mostenire substantiala , in detrimental celorlalti mostenitori , care primesc parti mai reduse .Viata cuplului se schimba semnificativ , acestia participand acum la viata mondena pe care inainte nu si-o permiteau . Daca Stefan Gheorghidiu nu este de aceasta viata , Ela descopera in ea voluptati noi , modalitati de asi etala farmecul si de a-si manifesta cochetaria . Apare astfel o fata a Elei nebanuita de sotul ei si care ii provoaca acestuia nelinisti si gelozii mai mult sau mai putin intemeiate . In plus , oferta de afacere pe care le-o propune Nae , celalalt unchi , de a cumpara o intreprindere metalurgica , este urmata de repulsia lui Stefan Gheorghidiu fata de oportunismul acestui tip de activitate , in timp ce Elei ii ofera prilejul de satisfactie , ba chiar de flirt cu scop pragmatic : este pusa in situatia de a seduce un important om de afaceri , fapt care sotului ei ii repugna si caruia I se impotriveste . Orgoliosul Stefan Gheorghidiu se dovedeste a fi adeptul superioritatii a barbatului , pentu care femeia este un mijloc de a-si manifesta puterea protectoare : as fi vrut-o mereu feminina , deasupra discutiilor acestora vulgare si avand nevoie sa fie protejata .

Jocul seductiei , al micilor flirturi generate de oportunitatile intalnirilor mondene incepe sa se macine orgoliul lui Gheorghidiu , care traieste torturat de gelozie . Ela in schimb , adopta cu usurinta noul stil de viata , si se simpe magulita cand constata succesul pe care il are pe langa un domn G. , cuceritor cu renume . Intamplarea care se desfasoara la Odobesti , de sarbatoarea Sfintilor Constantin si Elena , prilejuieste o criza grava in relatia de cuplu . Relatia se desfasoara acum prin succesive acumulari de tensiune , despartiri si impacari . Intr-o astfel de criza , pentru a se razbuna pe Ela , Gheorghidiu aduce acasa o prostituata cu care sotia il gaseste in pat . Alta data el revine acasa pe neasteptate si nu o gaseste pe Ela , care apare a doua zi dimineata . Gheorghidiu ii cere sa paraseasca locuinta si sa accepte cererea de divort amiabil . Impacarea survine dupa ce Stefan Gheorghidiu gaseste o scrisoare a verisoarei sale , Anisoara , care o invita p Ela la ea peste noapte , tocmai in data in care el nu o gaseste acasa .

Concentrat pe front pentru executatrea unor lucrari militare si aflat la Piatra Craiului , Stefan Gheorghidiu traieste framantat de gelozie , covins ca Ela il inseala cu domnul G . El incearca sa obtina o permisie , pentru a o vizita pe Ela . Aceasta se muta la Campulung spre a fi mai aproape de el , si il cheama insistent pentru a-l convinge sa treaca o suma de bani pe numele Elei spre a se asigura in cazul mortii sotului ei p campul de lupta . Desi Romania nu intrase in razboi si Stefan Gheorghidiu era convins ca va ramane in neutralitate , Ela se teme de posibilitatea de a ramane vaduva si saraca. Obtinand cu greu permisia , Stefan traieste alaturi de Ela ultima noapte de dragoste . Afland ce doreste sotia sa e convins ca aceasta planuieste un divort si o casatorie cu domnul G. , convingere pe care i-o intareste intalnirea intamplatoare cu acesta pe strada . Experienta razboiului ii prilejuieste descoperirea sentimentului mortii , a suferintei aproapelui sau , a panicii paroxistice , a unei luni apocaliptice . Ranit , eroul este spitalizat la Bucuresti si dupa vindecare revine acasa . Aici descopera o Ela lipsita de orice farmec , care nu il mai atragea . Sentimentul instrainarii este dublat de cel al indiferentei , astfel incat renunta cu usurinta la intreg trecutul sau framantat si divorteaza cedandu-i fostei sotii o importanta parte din avere .

Faptul ca experienta iubirii este vazuta doar din perspectiva subiectiva a lui Gheorghdiu ii confera acestuia o aura de mister . Desi personajul narator este un analist lucid al starilor sale interioare si al evenimentelor exterioare , el nu poate sa se elibereze de subiectivitate , pe care sentimentul de gelozie si orgoliul masculine i-o accentueaza . Chiar daca e convins ca Ela il inseala , nu are dovezi in acest sens . Tortura interioara este mai acerba , caci e alimentata de sentimentul nesigurantei .

Evolutia relatiilor din cuplul Stefan Gheorghidiu – Ela , private numai dintr-o singuraperspectiva , cea a barbatului , pune imaginea femeii intr-o lumina defavorabila , dar accentueaza deziluzia barbatului in iubire . Despartirea – impacare – despartire acestea sunt etapele casniciei . Daca impacarea este generate de redimensionarea orgoliului – am trecut vessel radios , - eu , ea indura parca o suferinta peste puterile ei - , de exercitiul disimularii si al interiorizarii sentimetului , despartirea finala inseamna anularea trecutului . Orgoliul nu poate fi inlocuit prin iubire .

In ceea ce priveste relatiile din interiorul unui cuplu , Camil Petrescu este previzibil ; intotdeauna barbatul este in cautarea absolutului si fermeia este usuratica , frivola . Drama personajelor masculine , in cazul de fata Stefan Gheorgidiu , constata in inadecvarea lor de realitate ca toti impun lumii in care traiesc o grila , un ideal imposibil de atins . Eroarea lui Stefan consta in asumarea orgoliului ca mod de a fi in lume . De aceea considera ca ce distrage cuplul Stefan – Ela este intoleranta orgolioasa a lui Stefan Gheorghidiu

Ulitima noapte de dragoste intaia noapte de razboi este un roman modern de tip subiectiv , deoarece are drept caracteristici unicitatea perspectivei narrative , timpul present si subiectiv , fluxul constiintei , memoria afectiva ,

naratiune la persoana I , luciditatea autoanalizei , anticalofilismul , dar si autenticitatea definite ca identificare a actului de creatie cu realitatea vietii , cu experienta nepervertita , cu trairea febrila . Prin cele doua romane ale sale , Ultima noapte de dragoste , intaia noapte de razboi si Patul lui procust ,ca si prin estetica privitoare la aceasta specie , Camil Petrescu a innoit romanul romanesc interbelic prin sincronizare cu literature universala .