istoria unui plan marshall
TRANSCRIPT
Am inteles, cu timpul, interesul lui Moscovici pentru dezvoltarea psihologiei sociale in Romania, la
Iasi. Voia sa repete, in mic, experienta pe care a trait-o el insusi in perioada de inceput, dupa razboi.
stia ca psihologii sociali romani au fost izolati, ca n-au resurse, literatura, laboratoare.
Europa distrusa de razboi: ruine, lipsa resurselor, descurajare. Atunci s-a nascut Planul Marshall, astazi
uitat, care a ajutat statele afectate grav de distrugeri sa-si refaca economiile. A fost un plan de reconstructie,
conceput de Statele Unite, destinat aliatilor europeni. Un vast program de asistenta economica, desigur si cu
scopul de a limita extinderea comunismului. Se adresa tuturor vechilor aliati, dar Moskova a interzis tarilor
controlate sa participe. Un plan de resuscitare.
Putini stiu ca a existat si un „Plan Marshall" pentru stiintele sociale: profesorii si cercetatorii europeni care
se refugiasera in timpul razboiului peste Ocean reveneau in Europa si intemeiau, cu fonduri americane,
institutii noi, transferind cunoasterea dobindita acolo. In Germania, Anglia, Franta se incerca re-fondarea
cercetarii sociale in situatia noua, de pace si bunastare. Aceasta a inflorit, au aparut noi domenii, s-au
reorganizat cele vechi, cercetatorii s-au apropiat de realitatile concrete, de viata reala. Kurt Lewin, un
psihosociolg plecat din Germania in State, a declansat o directie revolutionara de studiu si a semnalat, dupa
razboi, posibilitatea ca stiintele sociale sa aline suferintele si sa contribuie decisiv la democratizarea
societatilor. Iar atunci cind s-a declansat Razboiul Rece au aparut noi problematici si noi cimpuri de
aplicatie. Schimbarile politice si istorice, dar si cele de metoda au declansat o efervescenta nesperata. Am
aflat unele fragmente din aceasta istorie fascinanta, a unei constructii europene fara precedent, povestite la
intervale diferite de Serge Moscovici, dar niciodata n-am avut imaginea completa. In 2006 povestea aceasta
de succes a fost facuta cunoscuta, dar cartea aparuta in Anglia n-a fost tradusa in celelalte tari europene.
Avem acum o versiune in limba romana: Serge Moscovici, Ivana Markova, Psihologia sociala
moderna,Polirom, 2011.
Caracteristica esentiala a schimbarilor din stiintele sociale, cu deosebire in psihologia sociala, intr-o
America angajata in razboi, a fost aceea ca a devenit experimentala. Un monopol cu un efect neasteptat:
abandonarea pluralismului metodologic, renuntarea la viziunea empirica a stiintei traditionale. Cind aceasta
directie a ajuns in Europa, venind de peste Ocean, consecinta practica a fost multiplicarea cercetarilor de
acest tip, mai ales reproduceri, replici ale unor experimente deja clasice la origini. Ceea ce s-a observat si la
noi, dupa 1990. Cei doi autori ai cartii observa insa: nu se poate solicita recunoastere daca nu se promoveaza
propriile teorii, adica un „model stiintific si psihosocial valabil", determinat de context. Inceputurile
europene au insemnat aplicatii ale modelelor americane, inclusiv metodologia aferenta. La noi: cele mai
multe cercetari, carti, doctorate sint replici ale unor studii americane, uneori chiar pastise, ignorindu-se
caracteristicile contextului specific, istoria, impactul ideologiei totalitare.
A existat o circumstanta deosebita care a declansat efervescenta psihologiei sociale de dupa razboi in
Europa, cea institutionala. Dupa ce americanii au incurajat studii comparative, mai ales sub forma de replici,
din 1962 s-a creat un Comitet conceput sa sustina cooperarea si formarea unor cercetatori de virf, capabili sa
faca comparatii intre culturi, sa evite reproducerile mimetice, ignorind contextele diferite. Ideea a fost
evitarea transferului, chiar comparatia, inlocuite de "recunoasterea" diferentei, a conditiilor deosebite in care
se dezvolta psihologia sociala in Europa si nu numai. Asa a aparut Comitetul Transnational de Psihologie
Sociala despre care mi-a povestit adesea Moscovici, conceput ca un grup al interactiunii, stimulind
cunoasterea diversitatii, contextele locale si intelectuale diferite. Si asa s-a nascut ideea lui Leon Festinger,
unul dintre fondatorii Comitetului, de a propune o noua paradigma: "de la o psihologie sociala pur
americana la o psihologie sociala a fiintelor umane". Desigur, afirmatia lui Hegel, dupa care ideile creeaza
institutii, a dat roade: au aparut, in diferite tari, comunitati stiintifice autonome, institutii, dar mai ales
"colective ideatice" care au propus si intretinut contacte intelectuale, schimburi de idei, dinamism
constructiv. O invitatie pe care europenii de atunci au inteles-o.
Conditiile de razboi au silit cercetatorii din America, cimpul academic, sa se aplece asupra realitatii crude
si sa caute metode adecvate de cercetare a concretului cotidian. In citiva ani, cimpul cercetarii s-a schimbat,
incit dupa razboi a venit in Europa o alta stiinta, cu concepte si instrumente noi, care-si demonstrasera
utilitatea. Existau conditii (ajutorul american), exista un moral ridicat, iar Razboiul Rece a accelerat
cooperarea in stiintele sociale. Consecintele au fost pe potriva. Concomitent cu „exportul" american prin
Comitetul Transnational, au fost invitati sa lucreze in State unii psihosociologi europeni care, intorsi acasa,
au initiat evolutii spectaculoase in tarile lor. A mai venit si initiativa unor cercetatori realisti de a-i uni pe
europeni. Astfel s-a ivit ideea organizarii unei conferinte europene, invitind citeva nume proeminente din
Anglia, Olanda, Franta, Norvegia, in care cercetarile erau mai avansate atunci. Conferinta s-a tinut la
Sorrento, in Italia, cu un grup restrins; participantii si-au impartasit experientele, au facut schimb de
informatii, au facilitat discutii informale, au initiat infiintarea unui comitet „permanent". Intre intrebarile ce
si le puneau persista una: cum s-ar putea organiza o psihologie sociala europeana care sa dezvolte o directie
inovatoare, fara a imita cercetarea americana? Cum putea renaste psihologia sociala europeana identificind
intrebari si teme de cercetare din contextul si practicile locale? A doua conferinta s-a organizat in 1964, la
Frascati, in apropiere de Roma, mic orasel din salba Castelli Romani (renumit pentru vinul sau). Comitetul
Transnational s-a fondat atunci, membrii alesi fiind oameni din aceeasi generatie si impartasind experiente
comune, idealisti indirjiti: Jahoda, Moscovici, Mudler, Nuttin si Tajfel - cu totii „universitari de categorie
usoara", dupa expresia lui Moscovici. Astazi clasici. Numai Moscovici mai este in viata. Asa a inceput
istoria. Au urmat momente si evenimente memorabile, Moscovici a ajuns chairman al European
Association for Experimental Social Psychology, efervescenta a cuprins si alte zone. In aceasta perioada
prolifica au avut loc si alte reuniuni, scoli de vara, extinderea spre Est (implicind Polonia, Cehoslovacia,
Iugoslavia) si spre America Latina.
Cartea aceasta este o istorie sociala vie a traversarii Oceanului: o „povestire" antrenanta, lamurind cititorul
ce a insemnat atunci ajutorul si ce consecinte a avut ideologia implementarii, derivata din respectul pentru
contextul local, problemele si situatiile specifice fiecarei tari, invitind cercetatorii europeni la cooperare si
exprimare originala. Am citit-o intr-o cheie pe care mi-am construit-o in ultimii ani. Am inteles, cu timpul,
interesul lui Moscovici pentru dezvoltarea psihologiei sociale in Romania, la Iasi. Voia sa repete, in mic,
experienta pe care a trait-o el insusi in perioada de inceput, dupa razboi. stia ca psihologii sociali romani au
fost izolati, ca n-au resurse, literatura, laboratoare. Atunci s-a nascut si cristalizat efortul sau de a
implementa experienta si resursele Vestului in dezvoltarea unui centru de cercetari in Romania. Imi
amintesc discutiile si contactele pe care le-a initiat, mai ales cu grupul lui Willem Doise, de la Geneva,
pentru primul manual romanesc de psihologie sociala, cu participare europeana, de bursele acordate
cercetatorilor de la Iasi, atragerea tinerilor de aici in proiecte europene, participarea la fondarea revistei
noastre de psihologie sociala, donatiile de carti etc. Am inteles tirziu si semnificatia prefetei pe care a scris-o
la primul nostru manual, in care invita cercetatorii europeni sa faca pentru Est ceea ce au facut americanii
pentru ei, dupa razboi. Motiv pentru care am publicat-o, mai tirziu, comentata si apreciata ca
unManifest mobilizator, intr-o revista europeana de profil. Si tot atunci am inteles ca riscam sa repetam
eroarea in care au cazut europenii dupa razboi: preluarea intocmai a experimentelor americane, sub forma de
replici, reproduceri, transferuri de tehnologie fara nici o preocupare pentru specificul istoriei locale, pentru
contextul specific fabricat de societatea totalitara. Am inteles si interesul sau pentru evocarile mele asupra
cimpului cercetarii din Romania comunista, insistenta cu care a urmarit publicarea in limba franceza a
cartii Viata cotidiana in comunism, interesul si incurajarile de acum, indemnindu-ma sa definitivez
cercetarea despre „dramele" psihologilor romani care au facut puscarie, au fost anchetati si urmariti, in
timpul regimului de care ne-am despartit. Daca o uitam, istoria ne va urmari. Ea exista in noi, efectele se vad
adesea.
Autor: Adrian Neculau
Sursa: Ziarul de Iaşi