Radio Timişoara – o istorie care a început acum 60 de ani

Ecourile transmisiunilor radio din în Europa Centrală şi de Vest, au fost recepţionate mai întâi În Banatul multietnic. Ideea realizării la Timişoara a unei staţii de radiodifuziune a fost avansată pentru prima oară în iulie 1930, la Adunarea Generală de Reînfiinţare a Asociaţiei Culturale Bănăţene, din necesitatea de a crea noi valenţe şi identităţi spiritualităţii bănăţene.În iulie 1939, presa anunţa că Radio Timişoara, despre care se vorbea pe atunci atât de mult, a trecut de faza de proiect şi că încă din acel an vor începe lucrările la clădirea ce va adăposti postul de emisie. Toate aceste preocupări s-au dovedit zadarnice.Mulţi dintre intelectualii care au visat la înfiinţarea unui post de radio la Timişoara înainte de cel de-al Doilea Război Mondial au luat, odată cu instalarea comunismului la putere, drumul închisorilor, iar cei rămaşi au abandonat ideea pentru aproape un deceniu. Guvernul Petru Groza anunţa în 1945 suspendarea Consiliului de Administraţie al SRR şi epurarea Radioului. Situaţia politică a influenţat decisiv conţinutul programelor de radio existente la acea vreme. Pe lângă activitatea centrelor de radioficare apărute în principalele localităţi, la începutul anilor '50, continuitatea radiofoniei bănăţene era asigurată şi de o subredacţie a postului central. În a doua jumătate a anului 1952, la Timişoara au început să fie emise programe de seară de câte un sfert de oră, pe lungimea de undă medie a Radioului Bucureşti, cu un buletin de ştiri şi muzică populară românească şi sârbească.

În istoria radiofoniei bănăţene, 5 mai 1955, ziua primei emisiuni a Studioului Regional Radio Timişoara rămâne cea de referinţă. Pregatirea corpului redactional s-a facut de catre doi redactori veniti de la Bucuresti, Constanta Savu si Victor Andrei.

„AICI TIMISOARA. TRANSMITEM PE FRECVENTA... PROGRAMUL REGIONAL AL RADIODIFUZIUNII..." — aceste cuvinte aveau sa anunte în eter aparitia pe undele hertziene a postului de radio Timisoara.

Redactia a functionat la început ca subredactie a Studiourilor centrale, sub conducerea lui MIHAI GLAJA, primii crainici fiind ANDREI DANGA si EMILIA CULEA. „Dupa sotul si baiatul meu, radioul a fost cea mai statornica dragoste a mea. Daca as fi din nou tânara, mi-as alege aceeasi profesie de radio- reporter", avea să mărturisescă peste ani „Veterana" Emilia Culea.

Au urmat ani tot mai grei, în care redactorii şi reporterii trebuiau să respecte rigorile tot mai durei cenzurii comuniste, dar în care unii au reuşit, prin exprimări eufemistice, să ocolească indicaţiile celor care dădeau aprobările pentru emisie. Au ajuns astfel în eter mesaje pe care era mai greu să le auzi la posturile centrale, dar şi informaţii culturale veritabile. A rămas înregistrate pe bandă muzica acelor ani, inclusiv folclor cules cu grijă de cei care s-au dedicat domeniului.

În 12 ianuarie 1985 a venit Ordinul de întrerupere a emisiunilor tuturor posturilor regionale. Dictaturii Ceauşescu îi era mai simplu să cenzureze ceea ce pleca strict de la Bucureşti.Am avut cei cinci ani neşansa ca locuind în preajma studioului să trec în fiecare zi pe lângă studio. Aşa cum spunea Vasile Bogdan, era un loc de adâncă şi grea tăcere. Dar trecând în fiecare zi prin faţa studioului era o dureroasă, zilnică aducere aminte” îşi amintea în 1991 Adina Ene Ostoici. „Radioul fusese timp de cinci ani „un loc de adâncă şi grea tăcere” concluziona Vasile Bogdan.

Adevărata renaştere a radiofoniei bănăţene a venit în 1989.„În 22 eram tot în Piaţa Operei şi pe la 11, în jur de ora 11, ştiu că Ceauşescu nu plecase încă, le-am spus colegilor de la IMAIA: „Eu plec la Radio”. Ori mă auziţi, ori mă întorc. Din două, una. Şi nu m-am mai întors, evident. Momentul plecării lui Ceauşescu l-am prins la Universitate. Am venit la Radio, aici m-am întâlnit cu Bogdan Herzog şi cu ceilalţi, evident, şi nu am stat foarte mult. După o jumătate de oră am plecat la fabrica de pâine, la fabrica de lapte, la fabrica de zahăr, la reportaj, cu singurul reportofon pe care-l aveam şi cu un afiş scris cu creion pe capota acestei Dacii negre, cu Radio Timişoara şi lipit cu scotch pe capotă. Oamenii m-au întâmpinat foarte amabil peste tot, am venit cu reportajul din aceste locuri, s-a difuzat, evident” îşi aminteşte Mihai Junea.

„Când am auzit prima dată Aici Radio Timişoara Liberă! am tresărit din adâncul fiinţei. Ştiam că mama mea e acolo alături de colegi, iar aceste prime cuvinte care au spintecat eterul au separat două lumi,

au creat drumul pe care s-a păşit ca într-un exod eliberator din dictatura ceauşistă. Aceeaşi conştiinţă a făcut ca redactori şi tehnicieni daţi afară în 1985, când s-a decis închiderea Radio Timişoara, să se reîntâlnească la poarta radioului în 22 decembrie 1989. În Timişoara vibra aerul de intensitatea cu care era trăit sentimentul libertăţii, dar la Radio aveai ocazia să trăieşti momente speciale!Nu vreau să mă pierd în vâltoarea oamenilor care treceau ca într-un pelerinaj pe la radio înainte de a se reîntoarce între manifestanţi. Era un du-te-vino neîntrerupt. Informaţii de tot soiul, unele alarmiste, altele pline de un entuziasm necunoscut până atunci aveau acces şi erau transmise, în direct, fără supraveghere, fără aprobare prealabilă. Casa Radio Timişoara era un far al libertăţii depline. Spun casa pentru că toţi cei care au lucrat acolo până în 1985 au trăit ca într-o familie. O solidaritate de breaslă de neclintit, o credinţă unanim împărtăşită că Radio Timişoara chiar şi în vremea cenzurii era un mesager subtil al valorilor democratice, şi, până la urmă, o nevoie de exprimare a identităţii i-a făcut pe cei care lucraseră la Radio Timişoara să fie la sediul de pe strada Cluj în decembrie 1989. Cu o vitalitate nemaitrăită, o mână de oameni de radio au ridicat semeţ o instituţie şi i-au proclamat libertatea. Emoţii trăite cu fiecare celulă, cu fiecare atom, au scris în ADN-ul Radio Timişoara o pagină de neuitat. Ne raportăm şi acum la acele momente, ne bucurăm, şi nu am obosit încă să repovestim, retrăim acele zile”, ne mărturiseşte Felicia Ristea, redactor la Radio Timişoara, amintindu-şi de momentul redeschiderii porţilor Radioului pe 22 decembrie 1989.

Cu sprijinul Danei Luciana Florea (Radio Timisoara), am găsit în Fonoteca de Aur Radio România Timişoara mărturii emoţionante ale redactorilor care au fost în studio pe 22 decembrie şi au transmis în direct momentele Revoluţiei. George Balica, Bogdan Herzog, Mircea Muntean, Adina Ene Ostoici, Agneta Nica, Vasile Bogdan, Petru Pacuraru, Ion Dula Giulvazanu, Mihai Junea şi Veronica Balaj s-au reîntâlnit în 1991 în studioul Radioului din Timişoara într-o emisiune evocatoare a Revoluţiei Române, a zilei de 22 decembrie, pe care au numit-o „ziua libertăţii cuvântului rostit”.

„Astăzi îi dăm drumul. Simt că-i vom da drumul. Am intrat în birou, [...] am urmărit televizorul, am văzut acel comunicat prin care se instaura starea de necesitate în întreaga ţară. Fireşte, ne-am necăjit, dar n-am disperat. Simţeam că în 22 decembrie Radio Timişoara va începe să emită din nou. Şi n-a trecut multă vreme, am deschis din nou televizorul şi am avut bucuria să îl văd pe Ion Caramitru. În studio au venit de îndată şi Adina Ene Ostoici, Ion Dula Giulvăzanu şi am reuşit să încropim foarte repede un program şi peste o oră [...], la ora 14.00, Radio Timişoara a intrat în emisie. [...] După aproape cinci ani de tăcere impusă de dictatură, postul nostru de radio îşi reia activitatea. [...] Împreună cu Mircea Munteanu, care a venit şi el în studio, împreună cu Bogdan Herzog, peste câteva clipe, deci după o scurtă pauza muzicală, am început să emitem primele informaţii”, îşi amintea George Balica evocând momente ale primei emisiuni radio.

Emisiunea i-a adus laolaltă pe toţi cei care înainte de 1985 lucraseră la Radio. Rând pe rând, au ajuns la studio toţi foştii redactori ai radioului. „Ne-am regăsit meseria” (Adina Ene Ostoici). Bogdan Herzog îşi aminteşte că în Radio rămăseseră doar două partituri muzicale: Clayderman şi Zamfir.