Istoria dreptului românesc 1Jean Andrei

(Curs)3 octombrie 2013

Introducere în dreptul roman + teoria obligațiilor dreptului roman

RomanObligatoriu:1. Cursul de drept roman – Emil Molcuț (orice ediție) – Universul Juridic – începând cu 2003Facultativ roman:1. Cursul de drept roman – Constantin Tomulescu (orice ediție)2. Cursul de drept roman – Constantin Stoicescu (orice ediție)

Istoria dreptului românesc1. Cursul de istorie a statului românesc – Emil Cernea Emil Molcuț2. Monografia profesorului Emil Cernea intitulată Legea țării – Universul Juridic – începând cu ediția din

2008

Examen scris.Istorie: 3 subiecte a 3 puncte.Roman: 5 subiecte a 2 puncte.

De pregătit pentru seminar – toată materia predată în săptămânile anterioare

Organizarea socială și normele de conduită ale geto-dacilor în epoca prestatalăStatul și dreptul geto-dac

Geto-dacii fac parte din neamul etnic al tracilor despre care Herodot spunea că ar fi „cel mai numeros după acela al inzilor”. Tracii au pătruns pe teritoriul țării în Neoliticul târziu, numit și ??, în cadrul procesului de indo-europenizare a spațiului carpato-daubioano-pontic. Tracii au fost creatorii și purtătorii epocii bronzului în țara noastră, iar din cadrul acestui neam s-a desprins cel mai important grup etnic, acela al geto-dacilor, iar când spunem cel mai important avem în vedere atât nivelul civilizației materiale și spirituale dezvoltată de geto-daci, cât și stadiul organizării politice pe care aceștia l-au atins. Geto-dacii au existat pe un întins areal geografic, delimitat la nord de Carpații Păduroși, la sud de Munții Balcanici, la est de Nistru, la vest de Tisa, mult mai larg decât teritoriul actual al României.

Există o serie de autori antici greci și latini care ne-au oferit o serie de mărturii privind existența geto-dacilor, privind istoria lor timpurie și nivelul de dezvoltare pe care aceștia l-au atins. Prezența statornică a triburilor geto-dace în acest areal geografic este atestată de izvoarele istorice încă din secolul al VI-lea î.Hr. O primă precizare – istoriografia latină îi denumește daci cu referire la triburile aflate în interiorul arcului carpatic , iar istoriografia greacă îi definește geți cu referire la triburile extracarpatice. În realitate este vorba de unul și același popor, întrucât așa cum ne arată Strabo în lucrarea sa, „Geografia”, geţii şi dacii vorbeau aceeaşi limbă şi constituiau acelaşi popor.

Mărturiile autorilor antici despre geto-daci se întregesc cu rezultatele săpăturilor arheologice şi ne conferă imaginea de ansamblu a societăţii geto-dace din perioada anterioară întemeierii statului geto-dac.

Herodot în cartea a patra a istoriilor sale relatează expediţia regelui persan Darius în 514 î.Hr. împotriva sciţilor din stepele(N Pontice???). În cadrul acestei expediţii toate triburile s-au supus regelui persan, cu excepţia geţilor, care, spune Herodot, au opus o puternică rezistenţă, fiind învinşi de armata persană, măcar că erau „cei mai viteji dintre traci”.

O altă relatare – Strabon şi Arian privind expediţia lui Alexandru cel Mare în 335 î.Hr. la nordul Dunării, ocazie cu care regele macedonean a cucerit una dintre cetăţile geto-dace aflate la nordul Dunării, pe malul ei stâng.

Diodor din Sicilia şi Polianos și Pausanias relatează conflictul dintre Dromichaetes, şeful unei uniuni de triburi geto-dace din câmpia munteană şi diadohul Lysimah (300-292 î.Hr.) care s-a soldat cu victoria lui Dromichaetes, ocazie cu care autorii respectivi menţionează incidental faptul că raportul de forţe dintre rege şi adunarea poporului evoluase în favoare regelui.

Pompeius Trogus vorbeşte despre creşterea puterii dacilor sub regele Rugobrostes???? într-o zonă aflată în interiorul arcului carpatic – „incrementa dakorum pe rubobosten regem”.

Concluziile care se desprind din toate aceste relatări antice, coroborate cu rezultatele descoperirilor arheologice sunt următoarele:

1. Geto-dacii sunt o populaţie sedentară care practica agricultura pe scară largă, avea construcţii civile şi militare impunătoare şi dispunea de armate puternice şi bine echipate.

2. Geto-dacii sunt autohtoni pe teritoriul ţării noastre, întrucât procesul cristalizării lor ca neam distinct în cadrul neamului tracic s-a desfăşurat în arealul geografic pe care l-am menţionat

3. Geto-dacii sunt creatorii şi purtătorii epocii fierului în România, mai ales în cadrul celei de-a doua vârste a fierului (Laten), caracterizată printr-o puternică dezvoltare a producţiei şi schimbului de mărfuri, a meşteşugurilor, ceea ce a dus la acumularea unor bogăţii, acestea reprezentând o permanentă tentaţie din partea vecinilor.

În ceea ce priveşte formele de organizare şi conducere ale geto-dacilor, societatea geto-dacă prezenta trăsăturile unei societăţi gentilice aflată în ultimul stadiu al descompunerii sale, stadiu denumit democraţia militară a triburilor şi uniunilor de triburi.

Acest sistem presupune că atribuţiile de conducere socială aparţin adunării bărbaţilor înarmaţi, denumită Adunarea Poporului. Aceasta este chemată să ia cele mai importante decizii pentru viaţa colectivităţii, potrivit principiului că cine îşi riscă viaţa în luptă trebuie să şi decidă. Regii menţionaţi în izvoarele antice (Dromichaetes, Rubobostes) nu erau şefi de state în sens modern, ci erau simpli conducători militari ai unor triburi şi uniuni de triburi, numiţi şi revocaţi de Adunarea Poporului, care le stabilea atribuţiile şi le controla activitatea, numai că se manifestă tocmai acum tendinţa aristocraţiei gentilice-tribale aflată în plin proces de formare de a acapara conducerea socială şi pe acest fond, aceşti conducători militari încep să îşi impună voinţa în faţa Adunării Poporului, îşi lărgesc atribuţiile, ba mai mult încep să le transmită cu titlu ereditar. Acestea sunt primele semne ale trecerii de la societatea gentilică la societatea organizată politic, adică trecerea de la comuna primitivă la stat, adică o organizare statală.

Relaţiile sociale în epoca prestatală, ca de altfel peste tot, erau reglementate de norme de conduită fără caracter juridic, adică norme care erau aplicate şi respectate de bunăvoie de toţi membrii societăţii, pentru că ele exprimau până la un punct interesele generale ale acestora. Totodată aceste norme de conduită aveau şi un pronunţat caracter religios, iar autoritatea religiei asigura o mai bună aplicare şi respectare a lor. Unele dintre aceste norme de conduită au supravieţuit şi după apariţia statului, devenind norme juridice, ceea ce atestă continuitatea populaţiei geto-dacică.

Normele de conduită ne arată că în societatea geto-dacă fiii puteau cere şi obţine de la părinţi delimitarea părţii care li se cuvenea din proprietatea comună a familiei, ceea ce semnifică faptul că proprietatea privată se afla în plin proces de formare. În acelaşi sens este şi menţiunea unor autori antici, conformi cu care furtul era considerat o foarte gravă încălcare a normelor de convieţuire socială, ştiut fiind că furtul este o faptă care aduce atingere proprietăţii private.

O altă normă de conduită era aceea care guverna procedura încheierii diferitelor convenţii sau învoieli dintre diferite persoane. Este vorba despre un jurământ însoţit de un anumit ceremonial care este asemănător cu ceremonialul înfrăţirii de mai târziu din Evul Mediu, ceea ce implică un element de continuitate.

O altă formă de jurământ practicată în societate era jurământul pe vetrele regale, sau jurământul pe zeităţile palatului regal, pe care toţi supuşii regelui trebuiau să îl depună, iar dacă regele se îmbolnăvea, se considera că unul dintre supuşii săi jurase strâmb, iar atunci se recurgea la o procedură de identificare a celui vinovat care aminteşte de procedura jurătorilor din Evul Mediu.

Ne interesează aspectul continuităţii.În ceea ce priveşte instituţia căsătoriei, poetul antic Menandru referindu-se la o perioadă mai veche arată că

unele triburi trace practicau poligamia, însă un alt poet latin, Horaţiu, referindu-se la o perioadă mai recentă arată că, dimpotrivă, geto-dacii practicau cu foarte multă stricteţe monogamia. Cert este că în societatea geto-dacă de la finele comunei primitive femeile aveau o poziţie socială inferioară bărbaţilor, mărturie în acest sens fiind pedeapsa pe care regele Oroles a aplicat-o soldaţilor săi învinşi în luptele cu bastarnii – i-a obligat pe soldaţi să facă slujba femeilor lor, slujbe care mai înainte lor li se făceau.

Toate aceste norme de conduită erau respectate în chip firesc, şi nu prin constrângere, semnificativ fiind faptul că, aşa cum ne arată Aristotel, agatârşii?? versificau regulile de conduită şi le învăţau pe de rost cântându-le. Un alt autor antic, Iustinius spune că sciţii respectau dreptatea în chip firesc, iar nu prin legi, iar Herodot precizează că geto-dacii erau cei mai drepţi dintre traci, dovadă ataşamentul lor pentru respectarea acestor reguli de conduită.

Formarea statului geto-dac.Rezultatul unor acumulări cantitative care au determinat saltul calitativ de la democraţia militară la stat. În

primul rând este vorba de progresele realizate pe plan economic, dezvoltarea fără precedent a producţiei şi a schimbului de mărfuri, intensificarea comerţului şi a circulaţiei monetare, iar pe plan social consecinţa a fost apariţia şi adâncirea stratificării sociale în cadrul societăţii geto-dace, oglindită şi pe plan arheologic prin descoperirea unor locuinţe şi morminte aparţinând aristocraţiei geto-dace, ce contrastau cu mormintele şi locuinţele sărăcăcioase ale majorităţii populaţiei. Această stratificare socială a dus la formarea claselor sociale în societatea geto-dacilor. Aristocraţia, desemnată prin termenii tarabostes sau pileati, şi oamenii simpli, săraci, denumiţi comati sau capilati. În

acest context apare statul ca un instrument în mâna aristocraţiei, utilizat pentru ţinerea în ascultare a marii majorităţi a populaţiei.

Există două criterii esenţiale pe baza cărora putem distinge oricât şi oriunde între societatea gempirică şi societatea organizată politic:

1. Criteriul stratificării sociale2. Criteriul teritorial – presupune că apartenenţa individului la o colectivitate, la o comunitate, nu se mai

face în funcţie de criteriul rudeniei de sânge, ci se face în funcţie de criteriul teritorial, adică teritoriul pe care locuieşti. Aşadar, vechile obşti gentilice organizate pe baza criteriului rudeniei sunt înlocuite cu obştile săteşti sau teritoriale, care sunt constituite pe baza criteriului teritorial.

În afara acestor factori interni determinanţi pentru formarea statului geto-dac, au existat şi factori externi, care au grăbit, influenţat într-o anumită măsură formarea statului geto-dac. Este vorba de slăbirea puterii celţilor şi ilirilor şi de pericolul expansiunii romane, în sensul că statul roman a cucerit Grecia, Macedonia, precum şi litoralul Dobrogean al Pontului Euxin, ajungând la Dunăre, altfel spus statul roman îşi stabileşte limesul pe linia Dunării.

Formarea statului geto-dac este rezultatul activităţii regelui Burebista care a fost ajutat în demersul său de marele preot Deceneu. Cei doi au întreprins mai multe reforme, care au dus la formarea statului geto-dac. O primă reformă este reforma politică în cadrul căreia Burebista, prin negocieri sau prin forţa armelor a supus toate triburile geto-dace, întemeind o mare stăpânire de care, spun autorii antici, se temeau inclusiv romanii. A doua reformă este o reformă religioasă, în cadrul căreia diversele credinţe disparate ale triburilor geto-dace au fost unificate într-un sistem politeist unit. Mai avem o reformă administrativă, în cadrul căreia Burebista a mutat centrul puterii geto-dace din câmpia munteană în interiorul arcului carpatic din considerente de strategie militară, de securitate, creând un complex de cetăţi în zona Munţilor Orăştiei, în cadrul căreia se afla şi capitala statului, Sarmisegetuza.

Conducerea supremă în statul geto-dac era asigurată de rege, vârful nobilimii sclavagiste și al aparatului de stat. În statul geto-dac, instituția regalității a avut un caracter electivo-ereditar, iar pe latura ereditară se remarcă succesiunea la tron nu numai a fiului, dar și a fratelui regelui. Marele preot juca în statul geto-dac rolul de vicerege, uneori cele două demnități erau exercitate de aceeași persoană, de pildă Deceneu sau Homosicus, acesta din urmă fiind și rege, și Mare Preot. Exista și o curte a regelui la nivel central, organizată dup modelul statelor elenistice. În cadrul acestei curți se contura și o ierarhie a dregătorilor, dovadă că Acornion, după cum rezultă din inscripția de la Dionisopolis, era primul sfetnic al lui Burebista, iar Vezinas era primul sfetnic al lui Decebal. Poziția pe care Marele Preot o avea în statul geto-dac se explică și prin interesul regilor și vârfului aristocrației sclavagiste de a acredita ideea originii divine a legilor, precum în Roma, și ca atare preoții erau singurii în măsură să interpreteze voința zeilor, revenindu-le principalele atribuții judecătorești.

În ceea ce privește organizarea locală, există un autor antic, Suidas, care precizează că în statul geto-dac erau unii puși mai mari peste treburile agricole, iar alții, din jurul regelui, erau împărțiri la baza cetăților. Altfel spus, erau două categorii de dregători locali, unii aveau atribuțiuni administrative, iar alții aveau atribuțiuni militare.

În ceea ce privește esența statului geto-dac, spre deosebire de Roma Antică sau de Grecia Antică – state sclavagist de tip clasic –, statul geto-dac a fost un stat sclavagist începător, cu importante trăsături care îl apropie de statele Orientului Antic bazate pe modul de producție tributar sau asiatic?? (Egiptul). În statul geto-dac, datorită existenței sale scurte, sclavia nu a putut atinge nivelul clasic, cum s-a întâmplat în Grecia, în Roma, în sensul că baza producției în statul geto-dac nu era reprezentată de munca sclavilor, ci de munca oamenilor săraci, dar liberi, grupați în obștile sătești sau teritoriale.

Alături de proprietățile private ale aristocrației geto-dacilor există pe scară largă proprietatea comună la nivelul obștilor sătești sau teritoriale. De asemenea, tot un element care conferă acest caracter apropiat de modul de producție tributar este faptul că în statul geto dac, ca și în celelalte societăți ale orientului antic, regele deținea monopolul asupra exploatării zăcămintelor de aur.

În ceea ce privește forma statului geto-dac, acesta era o monarhie cu un pronunțat caracter militar. În acest sens Strabon denumea stăpânirea exercitată de Burebista – imperiu, iar o inscripție descoperită în Siria denumește stăpânirea exercitată de Decebal – regat, iar împăratul Domițian i-a recunoscut lui Decebal calitatea de rege, evident, al unui regat client Romei.

Caracterul militar al statului era dat de faptul că de-a lungul întregii sale existențe statul geto-dac s-a confruntat permanent cu pericolul extern, celții și mai apoi romanii.

Dreptul geto-dacConcomitent cu formarea statului geto-dac au apărut și normele juridice, care au luat locul vechilor obiceiuri

nejuridice din perioada democrației militare în reglementarea relațiilor sociale din societatea geto-dacică. Dreptul geto-dac s-a format pe trei căi

1. Unele dintre vechile obiceiuri nejuridice ale epocii prestatale au fost preluate de către stat, dotate cu o sancțiune juridică și au devenit obiceiuri sau cutume juridice – este vorba de acele obiceiuri sau cutume care se dovediseră a fi convenabile și utile clasei dominante.

2. În condițiile noi ale organizării politico-statale, prin repetarea unor comportamente corespunzătoare noilor realități economice și sociale, sunt instituite noi obiceiuri juridice

3. Pe lângă drepturi nescrise sau cutumiare exprimate în forma obiceiurilor, în statul geto-dac s-a elaborat un sistem de legi scrise, care nu ne-au parvenit pe cale directă, dar pe care autorii antici le menționează – Strabon și Iordanes afirmă că Burebista a dat poporului său un set de legi scris conținând porunci ale regelui, despre care Burebista pretindea că i-au fost inspirate de zei. Aceste legi, confer Iordanes, s-ar fi transmis din generație în generație până în vremea sa (sec VI d.Hr.). Spre deosebire de codul decemviral al romanilor (legea celor 12 table) legile lui Burebista nu sunt simple codificări ale obiceiurilor juridice, ci conțin norme de drept noi, porunci ale regelui. În mod deliberat, Burebista a recurs la o autoritate a religiei pentru a se ascultat de popor și pentru a dubla autoritatea de stat cu cea religioasa, pentru a asigura respectarea legilor pe care le-a promulgat.

Instituțiile dreptului geto-dac nu ne-au parvenit pe cale directă, dar unele dintre ele au putut fi reconstruite în mod indirect pe baza izvoarelor istorice care conțin referiri la aceste instituții și totodată pe baza urmelor pe care aceste instituții le-au lăsat în fizionomia unor instituții ulterioare. Cea mai importantă instituție a dreptului geto-dac și a oricărui sistem este instituția proprietății.

Geto-dacii au cunoscut două forme de proprietate, proprietatea privată a stăpânilor de slavi și proprietatea comună devălmașă a obștilor sătești sau teritoriale.

Prima formă de proprietate este atestată de un autor antic – Triton?? – care menționează că în statul geto-dac existau mari proprietari de pământuri și vite. Alte izvoare antice indică faptul că practica vânzării sclavilor de origine geto-dacă pe piețe de sclavi ale Imperiului Roman era extrem de frecventă această formă de proprietate, cea privată, avea ca obiect pământul, vitele și sclavii, iar titularii săi erau membrii aristocrației geto-dace (tarabostes, pileati). Cea de-a doua formă de proprietate este proprietatea comună devălmașă a obștilor sătești sau teritorială.

Această formă de proprietate ne este cunoscută din examinarea unor versuri din operele poetului Horațiu.Pământurile obștilor sătești sau teritoriale se aflau în proprietatea comună devălmașă a membrilor obștii, în

sensul că nu erau împărțite la fel și recoltele obținute de pe aceste terenuri erau proprietate comună devălmașă a membrilor obștilor.

Pământul de cultură era împărțit numai sub aspectul folosinței lui, în locuri care erau atribuite membrilor obștii pe timp de un an, potrivit sistemului asolamentului prin tragere la sorți. În anul următor locurile de cultură erau redistribuite potrivit aceluiași sistem al asolamentului.

Instituția căsătorieiHerodot – căsătoria se realiza printr-un contract de cumpărare a soției de la părinții acesteia de către soț, iar în

cadrul căsătoriei femeia se afla într-o stare de inferioritate față de bărbat. În același sens, poetul latin Ovidius vorbește despre muncile grele pe care soția geto-dacă trebuia să le îndeplinească în cadrul gospodăriei. Un alt poet Horațiu arată în operele sale că geto-dacii erau monogami și consemnează totodată și practica dotei numită zestre, cuvântul ultim fiind de sorginte geto-dacă. Dotă – latină. Tot Horațiu menționează că cea mai importantă zestre a femeii geto-dace nu consta în bunurile pe care aceasta la aducea în regimul căsătoriei, ci în virtutea ei.

Un alt domeniu reglementat de domeniul geto-dac este domeniul dreptului penal, domeniu în care principalele instituții vizau apărarea statului și apărarea proprietății private. Singura mențiune concretă pe care o avem provine de la Horațiu, care spune că adulterul femeii geto-dace era sancționat cu moartea.

În ceea ce privește dreptul procesual, deși din punct de vedere formal, atribuțiile realizării justiției fuseseră preluate de stat, în statul geto-dac în anumite situații, de pildă în cazurile de vătămare corporală continua să se aplice vechiul sistem al răzbunării sângelui. Autorii antici arată că organizarea activității de judecată era una dintre preocupările principale ale statului geto-dac, în acest sens Iordanes ne spune despre Comosicus că era judecător suprem (+ rege + mare preot)., motiv pentru care nu cunoaștem dacă era judecător suprem în virtutea calității de rege sau în virtutea calității de mare preot.

Poetul Ovidiu, referindu-se la activitatea judiciară în statul geto-dac, arată că duelul judiciar era utilizat uneori ca sistem de rezolvare a litigiilor.

În ceea ce privește dreptul internațional public, unii autori menționează rolul pe care preoții geto-daci îl jucau asemenea preoților romani în cadrul ceremonialului care însoțea încheierea unor tratate de alianță sau comerciale între statul geto-dac și alte state.

Istoria dreptului românesc 2

(Seminar)8 octombrie 2013

Subiect posibil de examen:1. Normele de conduită ale geto-dacilor2. Dreptul în statul geto-dac

Nu se poate vorbi de un drept propriu-zis în statul geto-dac, căci el presupune forța coercitivă a statului, dar nu exista stat.

Proprietatea devălmașă – formă a proprietății comune, care nu se confundă cu ea.

Bunurile comune ale soților, proprietatea comună a soților este una în devălmășie.

Contracte solemne:1. Contract de donație, de ipotecă, la unnotar

Atunci când cumpărăm orice, facem un contract de V/C care îmbracă forma de contracte consensuale.

Contractul consensual este acel contract care este încheiat prin simpla manifestare de voință a părților, fără a mai fi necesare ale condiții de formă.

La seminarul următor – 3 cursuri le istorie.

Majoritatea confundă forma scrisă cu forma solemnă.

@ teste neanunțate

Istoria dreptului românesc 3Jean Andrei

(Curs)10 octombrie 2013

Săptămâna viitoare nu ținem curs, dar peste două săptămâni facem împreună cu seria a II-a ore, de la 10 la 14.Jean Andrei este decanul seriei I – dacă sunt chestiuni de natură administrativă etc.

Organizarea de stat a provinciei romane Dacia și dreptul în provincia romană Dacia

În urma războaielor daco-roman (101-102 și 105-106) o parte a teritoriilor locuite de geto-daci au intrat în stăpânirea statului roman. Au rămas, însă, în continuare locuite de dacii liberi Crișana, Maramureșul și nordul Moldovei. Pe de altă parte, dintre teritoriilor cucerite de romani, nu toate au intrat în componența provinciei romane Dacia, și anume sudul Moldovei, Muntenia și colțul sud-estic al Transilvaniei au fost inițial incluse din punct de vedere administrativ în provincia Moesia Inferioară. De-a lungul stăpânirii exercitată de romani în Dacia, această provincie a suferit mai multe reorganizări administrativ-teritoriale, și anume – între 106-117, până la moartea împăratului Traian, ea a fost o provincie unitară, cuprinzând Banatul, Oltenia și Transilvania fără colțul sud-estic.

Împăratul Hadrian înfăptuiește prima organizare administrativ-teritorială între 117-124 – abandonează sudul Moldovei și cea mai mare parte a Câmpiei Muntene, care erau greu deapărat împotriva atacurilor dacilor liberi și împarte teritoriul rămas sub stăpânire romană în două provincii: Dacia Inferioară (Oltenia, colțul sud-estic al Transilvaniei și vestul Munteniei) și Dacia Superioară (Banatul și restul Transilvaniei). În 124 Hadrian desprinde din Dacia Superioară zona situată la nord de Arieș și Mureșul Superior și creează o nouă provincie, Dacia Porolisensis.

Ultima organizare administrativ-teritorială este înfăptuită de împăratul Marc Aureliu (168??cțnd?). El unește Dacia Superioară cu Dacia Inferioară = Dacia Apulensis și apoi desprinde Banatul din Dacia Apulensis, creând o nouă provincie, Dacia Malvensis. Menține Dacia Porolisensis în vechile sale granițe. Cele trei provincii Dacia (Apulensis, Malvensis, Porolisensis) s-au menținut până la retragerea aureliană (271-274).

Organele centrale de conducere ale provinciei romane DaciaProvincii imperiului erau de două categorii:1. Senatoriale sau pacificate2. Imperiale sau nepacificateDacia era o provincie imperială, considerată nepacificată, fiind condusă de către împărat direct, prin

intermediul unui guvernator, legatus augusti pro pretore, recrutat dintre membrii ordinului senatorial și avea rang consulat, în sensul că el fusese consul al Roma, deci era recrutat dintre foștii consuli. Reședința regatului și capitala provinciei Dacia erau la Polonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmisegetusa. Acest legat imperial avea imperium proconsulare, puterea de comandă a consulului de la Roma. Putea comanda mai multe regiuni și avea atribuții supreme de conducere pe plan administrativ, militar și judiciar.

După prima reorganizare a provinciei Dacia, înfăptuită de împăratul Hadrian, această situație se menține în Dacia Superioară, cu singura că regatul legatul imperial al Daciei Superioare era recrutat dintre membrii ordinului senatorial, dar era de rang pretorian inferior, fost pretor la Roma, în sensul că nu avea dreptul de a comanda decât o singură legiune, Legiunea a XIII-a Gemina, care își avea sediul în castrul de la Apulum. Tot acolo se afla și ședința guvernatorului Daciei Superioare.

Capitala provinciei Dacia Superioară rămâne însă la Polonia Ulpia Traiana.Dacia Inferioară era o provincie procuratoriană, condusă de un procurator augusti, denumit și procurator

prezidial sau praeses, recrutat dintre membrii ordinului ecvestru, adică dintre cavaleri. Se bucura de ius gladi, care îi conferea depline puteri civile, militare și judiciare. Capitala acestei provincii, precum și reședința guvernatorului ei se aflau la Drobeta. O poziție asemănătoare o avea și Dacia Porolisensis, sediul guvernatorului și capitala acestei provincii fiind la Napoca. La fel și Dacia Malvensis, capitala acestei provincii și reședința guvernatorului său fiind la Malva. În Dacia Porolisensis, după transferarea Legiunii a V-a Macedonica din Dobrogea în castrul de Porolisum, atribuțiile de guvernator al provinciei au fost preluate de generalul comandant al Legiunii a V-a Macedonica.

După ultima reorganizare a Daciei, guvernatorul Daciei Apulensis redobândește rangul consular de la început și asigură conducerea și coordonarea tuturor celor trei Dacii, purtând titulatura de legatus augusti propretore Daciarum trium. Unitatea celor trei provincii Dacia a fost întărită și de faptul că începând din vremea domniei lui Alexandru Sever, Colonia Ulpia Traiana este ridicată la rangul de metropolis al celor trei Dacii.

Un alt organ de conducere la nivel central era concilium provincie sau concilium daciarum trium,înființat de împăratul Marc Aureliu. Este o adunare provincială alcătuită din delegați ai orașelor celor trei provincii, care se întruneau o dată pe an la Colonia Ulpia Traiana în palatul augustalilor (?). Membrii acestei adunări erau recrutați din

cadrul ordinului ecvestru și din cadrul ordinului decurionilor, alegeau dintre ei un președinte al adunării, care era în același timp și sacerdos aere augusti, preotul cultului imperial în Dacia. Acest conciliu era un organ cu caracter consultativ, cu atribuțiuni restrânse, limitate la arătarea problemelor de interes general ale orașelor și ale provinciilor și susținerea intereselor locale în fața administrației imperiale. În acest sens, membrii adunării puteau adresa plângeri împăratului față de abuzurile magistraților provinciali. În realitate, principala sarcină a acestui consiliu era întreținerea cultului imperial în scopul întăririi unității provinciilor și creșterii loialității și devotamentului provincialilor față de administrația romană.

Organizarea financiară a provinciei DaciaAdministrarea finanțelor provinciei era asigurată de un procurator financiar cu sediul la Colonia Ulpia Traiana,

unde erau centralizate datele privind veniturile și impozitele pentru toate cele trei provincii Dacia. Acest procurator financiar era subordonat legatului imperial al Daciei și era recrutat dintre membrii ordinului ecvestru. Avea în subordinea sa un întreg aparat fiscal alcătuit din funcționari inferiori. Această situație a continuat în urma reorganizărilor succesive ale provinciei Dacia. În Dacia Superioară și apoi în Dacia Apulensis. Atunci când locul guvernatorului imperial în Dacia Apulensis era vacant, interimatul conducerii celor trei Dacii revenea tocmai acestui procurator financiar al Daciei Apulensis. În Dacia Inferioară, Dacia Porolisensis și Dacia Malvensis atribuțiile financiare reveneau procuratorilor prezidiali ai acestor provincii. În Dacia Porolisensis, după ce conducerea provinciei a fost preluată de generalul comandant al Legiunii a V-a Macedonica, atribuțiile financiare au revenit unui procurator financiar special.

În vederea stabilirii impozitelor și a bazei impozabile se efectuau din cinci în cinci ani recensăminte ale bunurilor și persoanelor de către magistrați speciali denumiți dumviri cvicvenales(?). Impozitele erau de două categorii:

1. Directe, denumite tributa2. Indirecte, denumite vectigaliaImpozitele directe erau impozitul funciar, tributum soli (stipendium) care se plătea însă și pe clădiri, nu doar pe

terenuri și impozitul personal, tributum capitis, de unde în Evul Mediu vine capitația, pe care îl plăteau nu numai cetățenii romani, ci și peregrinii. Impozitele indirete erau numeroase, cel mai important fiind cel de 2,5% pe circulația persoanelor, un fel de taxă vamală care era încasată în cadrul unor oficii vamale, amplasate atât la granițe, cât și în interiorul provinciilor, oficii vamale conduse inițial de sclavii imperiali, mai apoi de niște arendași numiți conductores, iar după Marc Aurelis de procuratori vamali recrutați dintre membrii ordinului ecvestru.

Organizarea locală a provinciei DaciaExistau două categorii de așezări:1. Urbane2. Rurale

Așezările urbane sunt de două categorii:1. Colonii – centre urbane puternic romanizate, locuitorii lor fiind în majoritate cetățeni romani care se

bucurau de plenitudinea drepturilor civile și politice. Unele dintre colonii erau învestite cu ius italicum, o ficțiune juridică potrivit căreia solul lor era asimilat solului italic. Asta înseamnă că cetățenii romani din acele colonii puteau exercita dreptul de proprietate quiritară asupra pământului.

2. Municipii – aveau un statul inferior, fiind centre urbane mai puțin romanizate, locuite în majoritate de latini și peregrini, însă în epoca stăpânirii romane a Daciei distincția care odinioară era extrem de clară între colonii și municipii începe să se estompeze. Asistăm la o nivelare a statului juridic al așezărilor urbane în imperiu și, evident, și în provincia Dacia.

Conducerea supremă a orașelor, colonii și municipii, era exercitată de un consiliu municipal, organizat după modelul Senatului Romei, motiv pentru care el se mai numea și senat municipal. Membrii acestui senat municipal sau consiliu municipal alcătuiau ordo decurionum (ordinul decurionilor). Numărul decurionilor din senatul municipal era cuprins între 30 și 50, fiind stabilit în actul de înființare al orașului, în funcție de numărul cetățenilor romani din localitatea respectivă. Membrii Senatului Municipal (ordinului decurionilor) erau desemnați pe un mandat de cinci ani de acei magistrați specializați cu efectuarea recensământului, denumiți dumvirii quinvenales. Ei erau recrutați din rândul persoanelor care îndeplineau cumulativ următoarele condiții:

1. Să fie cetățeni romani în genui = născuți din părinți care au fost întotdeauna oameni liberi.2. Să aibă vârsta de cel puțin 25 de ani3. Să aibă o avere de cel puțin 100.000 sesterți – pentru că decurionii răspundeau cu propria lor avere pentru

neîncasarea impozitelor și taxelor datorate de provinciali statului Roman.

Atribuțiile consiliului municipalPrincipalele atribuțiuni ale consiliului municipal erau atribuirea terenurilor, soluționarea problemelor,

îndeplinirea obligațiilor de cult, alegerea magistraților orașului și a sacerdoților, adică a preoților municipali, precum și cinstirea persoanei împăratului și a guvernatorului provinciei. Magistrații superiori erau numiți în colonii dumviri iure dicundo, iar în municipii quatorvirii iure dicundo. Aceștia erau aleși pe termen de un an dintre decurioni și aveau atribuțiuni administrative și judiciare. Alți magistrați municipali erau edilii, care aveau ca atribuții poliția orașului, aprovizionarea piețelor, întreținerea clădirilor și a străzilor, apoi questorii care se ocupau de administrarea finanțelor și a bunurilor orașului.

Sacerdoții, preoții municipali, erau aleși de către decurioni, fiind integrați într-un sistem ierarhic, în fruntea căruia e afla pontifex, ales dintre decurioni, urmat de flamines (preoții zeilor principali) și augurii (sacerdoți de rang inferior).

Ordinul decurionilor, compus din membrii sentelor municipale și magistrații municipali, formau primul eșalon al conducerii orașelor. Al doilea eșalon îl reprezenta ordinul augustalilor. Erau persoane avute, cu un mare potențial economic, care nu îndeplineau condițiile pentru a accede la decurionat. Augustalii erau aleși pe viață de către decurioni și aveam ca principală sarcină aceea de a întreține cultul împăratului și cultul Romei și de a contribui cu donații substanțiale pentru realizarea unor lucrări edilitare, atât în domeniul civil, cât și în domeniul religios. Augustalii se constituiau într-o asociație la nivelul întregii provincii Dacia cu sediul la Colonia Ulpia Traiana, unde se afla și conducătorul lor, acel sacerdos are augusti, care îndeplinea și funcția de președinte al lui concilium provincie.

Al treilea nivel al conducerii orașelor îl reprezentau colegiile. Sunt asociații cu caracter profesional, religios sau funerar, având ca scop într-ajutorarea membrilor lor. Colegiile profesionale, cum ar fi, de pildă, colegiul meșteșugarilor, erau organizate după model militar, grupând pe membrii lor în decurii și centurii și erau conduse de un prefectus sau magister, fiind puse sub protecția unei persoane de bază a orașului, denumită patronus sau defensos.

Așezările ruraleSatele. Cuprindeau cea mai mare parte a populației provinciei Dacia. Ele erau de două categorii. Așezări rurale

organizate în forma tradițională geto-dacă a obștilor sătești sau teritoriale și așezări rurale organizate după model roman. Acestea din urmă erau de două categorii:

1. Pagus (singular) – pagi (plural) – sate organizate pe teritoriul coloniilor, alcătuite în marea majoritate de cetățeni romani

2. Vicus (singular) – vici (plural) – sate aflate în afara teritoriului coloniilor, locuite în special de necetățeni, latini și peregrini

Mai existau două categorii cu statut special:1. Staționes – oficii vamale, poștale de pază și control2. Canabae – așezări rurale organizate pe lângă castrele romane, locuite de veterani, familiile și rudele

soldaților romani, negustori și meșteșug care-și desfășurau activitatea în strânsă legătură cu trupele romane.Exista în provincia Dacia exista și un teritoriu cu statul special, exploatările de aur din Munții Apuseni,

conduse direct de împărat prin intermediul unui procuratom aurarium.

Dreptul în Dacia romanăDreptul în provincia romană Dacia, ca, de altfel, dreptul roman în ansamblul său, are un caracter puternic

statutar, adică el consacră un statul juridic diferit pentru diversele clase și categorii sociale. Pe plinul plan se aflau cetățenii romani, care se bucurau de plenitudinea drepturilor civile și politice, cu excepția proprietății quiritare, pe care o puteau exercita doar cetățenii romani din coloniile învestite cu ius italicum. Astfel, cetățenii romani aveau următoarele drepturi politice:

1. Ius sufragi – dreptul de a alege2. Ius conorum – dreptul de a candida și de a fi ales într-o magistratură3. Ius militie – dreptul de a face parte din legiunile romaneDrepturile civile erau:1. Ius comerci/ius comercium (ok amândouă) – dreptul de a încheia acte juridice2. Ius conubi/ius conubium – dreptul de a încheia o căsătorie valabilă3. Legis actio (acțiunea legii) – dreptul de a utiliza mijloacele procedurale ale dreptului civil pentru

valorificarea pretențiilor lor legitime și a drepturilor lor subiectiveAceștia sunt cetățenii romani. Urmau în ierarhia socială latinii, o categorie socială cu un statul juridic

intermediar între cetățeni și peregrini. Ei se bucurau de o parte dintre drepturile civile și politice ale cetățenilor romani, astfel dintre drepturile civile aveau ius comerci, uneori ius conubi, legis actio, iar dintre drepturile politice aveau ius sufragi.

Latinii din provincia Dacia erau latini fictivi în sensul că aveau statutul juridic al latinilor coloniari, dar nu erau rude de sânge cu romanii, adică cu cele trei triburi fondatoare ale Romei. În perioada stăpânirii romane în Dacia, statutul de latin devenise unul cu caracter excepțional, aplicându-se unui număr redus de persoane, aceasta pe fondul tendinței de generalizare a cetățeniei romane înfăptuită pe timpul împăratului Antoninus Caracala (212). Cetățenii romani utilizau în raportul dintre ei normele dreptului civil. Latinii, în raporturile dintre ei, precum și în raporturile cu cetățenii și peregrinii, utilizau normele dreptului ginților. F.f.f. important de știut.

Cea de-a treia categorie socială era reprezentantă de peregrini, cea mai numeroasă categorie socială, pentru că în această categorie intrau autohtonii geto-daci supuși cuceririi romane. Peregrinii erau de două categorii:

1. Obișnuit – în raporturile cu cetățenii romani și cu latinii utilizau normele dreptului ginților, iar în raporturile dintre ei puteau utiliza cutumele locale (leges moresque peregrinorum – legile și cutumele peregrinilor) numai în măsura în care acestea erau recunoscute de statul roman întrucât nu intrau în coliziune cu normele dreptului roman.

2. Dediticii – locuitorii cetăților, care s-au opus cu forța armelor cuceririi romane, de pildă dacii din Sarmisegetusa. Erau o categorie inferioară, în sensul că nu mai aveau acces la dreptul lor național, nu mai puteau utiliza în raporturile dintre ei cutumele locale, nu puteau dobândi niciodată cetățenia romană, dovadă că edictul lui Caracala îi exceptează de la acordarea cetățeniei romane și nu puteau veni niciodată la Roma sub sancționa căderii în sclavia.

Concluzii desprinse din analizarea acestor categorii sociale:Normele dreptului ginților reprezintă dreptul comunal tuturor acestor categorii, cetățeni latini peregrini. Pentru

reglementarea raporturilor juridice dintre ei, formele juridice bazate pe ius gentium, deși diferite de formele juridice bazate pe dreptul civil, produceau totuși efecte juridice valabile, chiar dacă în anumite împrejurări imperfecte față de efectele produse de instituțiile dreptului civil. De pildă, cetățeanul roman se putea căsători în mod valabil cu o peregrină, potrivit formelor prescrise de ius gentium, dar nu avea manus asupra soției (nu avea putere maritală) și nu avea patria protestas asupra copiilor rezultați din această căsătorie.

Spre pildă, în contractele dintre cetățeni și peregrini se putea organiza forma scrisă, dar această formă era ad probatione, iar nu ad validitate. Sau – litigiile dintre cetățeni și peregrini erau deduse spre soluționarea tribunalelor romane din provincie pe baza unei ficțiuni juridice potrivit cu care peregrinul era considerat cetățean roman (sicivis romanus eset).

Ius gentium, ca diviziune a dreptului privat roman, este mult mai evoluată față de dreptul civil, întrucât nu presupune forme solemne și gesturi rituale, ci se întemeiază în principal pe elementul subiectiv al voinței umane. În procesul conviețuirii dacilor cu romanii, dreptul civil, dreptul ginților și cutumele locale s-au apropiat până la contopire, dând naștere în condițiile specifice Daciei, unui sistem de drept nou, dreptul daco-roman, un proces de sinteză juridică daco-romană influența covârșitoare a fost exercitată de normele dreptului roman, dar, la rândul lor, și cutumele locale au exercitat o anumită influență în cutumele dreptului roman, în special în direcția înlăturării formalismului din actele juridice și???

CURS

Instituția proprietății. Proprietatea.

A se face distincția între proprietatea asupra pământului și proprietatea asupra celorlalte bunuri. Proprietatea asupra pământului – în provincia romană Dacia au existat două forme de proprietate: proprietatea cvilitară și proprietatea provincială. Proprietatea cvilitară era exercitată în provincia Dacia de către cetățenii romani care locuiau în coloniile învestite cu ius italicum și al căror teritoriu era asimilat solului Romei. Proprietatea provincială era exercitată de ceilalți provinciali, precum și de către cetățenii romani care nu locuiau în coloniile învestite cu ius italicum. Potrivit unei străvechi reguli consacrate de dreptul roman, toate terenurile cucerite de la dușmani treceau în proprietatea statului roman cu titlul de ager publicus (domeniul public). În fapt, aceste terenuri erau date în folosință provincialior care plăteau în schimb un impozit funciar denumit tributum soli sau stipendium. Întrucât această folosință exercitată de către provinciali era dificil de încadrat din punct de vedere juridic, jurisconsulții romani ai epocii clasice au căutat să o definească pe baza ideilor și instituțiilor juridice existente la acea vreme, considerând că provincialii exercită asupra terenurilor respective posesia sau uzufructul și că pot fi asimilați până la un punct cu titularii de drepturi reale.

În realitate, însă, provincialii exercitau asupra terenurilor respective un veritabul drept de proprietate pe care romaniștii l-au denumit proprietate provincială. Provincialii aveau toate atributele drepturilor de proprietate. Puteau transmite terenurile respective prin acte interdivos, utilizând tradițiunea și de asemenea le puteau transmite mortis cauza prin testament. După modelul uzucapiurii din dreptul civil a fost creată pentru proprietatea provicială o uzucapune specială numită prescritprio longi tempris. Paul și Modestin, doi jurisconsulți ai epocii clasice, o denumeau prescripti longe posesionis. Ea se deosebește de uzucapiunea din dreptul civil sub mai multe aspecte, în primul rând în privința termenelor, în cazul uzucapiunii din dreptul civil termenele sunt de un an petru bunurile mobile și de doi ani pentru cele imobile. În cazul lui prescriprioo longi tempors, termenele sunt de 10 ani între prezenti și de 20 de ani între absenti. Între presentis înseamnă între persoane care se alfă în aceeași localitate, iar mai apoi între persoane care se află n aceeași provincie, iar între absenti înseamnă între persoane care se află în localități diferite și apoi între provincii diferite. În al doilea rând, prescriptio longi temporis se deosebește în privința efectelor. Uzucapiunea în dreptul civil este de o prescripție achizitivă, duce la dobândirea dreptului de proprietate de către posesor, laîmplinirea termenului de un an sau după caz a celui de doi an.

Prescriptio longi temporis nu e o prescripție achizitivă, ci este o prescripție extinctivă. Efectul acestei prescripții constă în respingerea acțiunii în revendicare a proprietarului de către posesor, însă dacă acesta din urmă pierdea posesia bunului chiar și după împlinirea termenului, nu mai putea revendica acel bun.

În al treilea rând, spre deosebire de uzucapiune, în cazul lui prescriptio longi temporis era admisa joncțiunea posesiilor și totodată nu se cereau condițiile justului titlu și a bunei-credințe. La uzucapiune aceste două condiții se cer. La plt nu. La uzucapine joncțiunea nu e posibilă, la plt da.

A fost creată și o prescriptio longisimi temporis, adică prescripția celei mai lungi durate, care avea un termen inițial de 40 de ani în timpul împăratului Constantin cel Mare, redusă mai apoi la 30 de ani în vremea lui Teodosiu al Doilea. Un aspect foarte important e că prescriptio longi temporis se aplica atât bunurilor imperiare (patrimonium cezaris), cât și bunurilor bisericii. Prescriptio longisimi temporis era de asemenea o prescriptie extinctivă.

Împăratul Iustinian în cadrul demersului său unificator, a suprimat deosebirea dintre fondurile italice și cele provinciale, astfel încât Italia devine și ea o simplă provincie a Romei, nu mai are statutul special anterior. Pe cale de consecință Iustinian a unificat uzucapiunea cu prescriptio longi temporis, creând următorul sistem:

- Bunurile mobile se uzucapau printr-o posesie de trei ani denumită uzus capio, iar bunurile imobile se uzucapau printr-o posesie de 10 ani între presens și 20 de ani între absens, denumită prescriptio longi tempori. În toate cazurile se cereau atât justul titlu sau justa causa posesionis și buna-credință. Și de asemenea în toate cazurile, prescripția avea un caracter achizitiv, adică era un mod de dobândire a proprietății. Iustinian menține și prescriptio longisimi temporis, dar cu următoarea fizionomie. Dacă posesorul era de bună credință și nu a intrat în posesia bunului prin mijloace violente, la finele unei posesii de 30 de ani devine proprietar. Dacă posesorul nu este de bună credință sau a intrat în posesia bunului prin mijloace violente, atunci la finele unei posesii de 30 de ani nu devine proprietar, dar poate respinge cu succes acțiunea în revendicare promovată de proprietar. În acest caz, prescriptio longisimi temporis își menține vechea fizionomie de prescripție extinctivă. Acest sistem a fost introdus de Iustinian printr-o constituțiune imperială dată în anul 528.

Figura juridică a proprietății provinciale a dat naștere pe planul tehnicii de reglementare juridică unor atribute și unor determinative care au putut fi utilizate cu succes în vederea consacrării proprietății divizată de tip feudal. Pe lângă aceste două forme de proprietate, asupra celorlalte bunuri, altele decât pământul, provincialii mai puteau exercita și proprietatea peregrină. Această formă de proprietate a fost creată din considerente de ordin economic, deoarece peregrinii erau principalii parteneri de comerț ai romanilor, dar întrucât peregrinii nu aveau ius comerci, nu puteau exercita proprietatea cviritară și atunci pentru ai a fost creată această formă specială de proprietate. Proprietatea

peregrină era protejată prin mijloace juridice create după modelul celor aplicabile proprietății cviritare. De pildă: acțiunea în revendicare a fost acordată peregrinilor fie cu suprimarea din formula acțiunii a sintagmei ex iure cviritium, fie prin introducerea ficțiunii că peregrinul este cetățean roman, sicilis romanus ese. De asemenea, prin utilizarea aceleiași ficțiuni, le-asu fost acordate peregrinilor actio furti și actio dagnum in iuria dati, care sancționau delictele de furt și respectiv pagubă cauzată pe nedrept.

Căsătoria în provincia romană DaciaÎntre peregrini erau admise căsătoriile și totodată erau admise instituțiile tutelei și respectiv adopțiunii fraterne,

această din urmă instituție dând naștere mai târziu instituției juridice feudale a înfrățirii. În ceea ce privește materia succesiunilor, succesiunea putea fi deferită potrivit legii sau prin testament, peregrinii testau în forma specifică a testamentului oral, preluat mai târziu în feudalsim sub forma testamentului cu limbă de moarte. De asemenea, peregrinii aveau testamenti factio pasiva și ca atare puteau veni la succesiunea cetățenilor romani. În ceea ce privește materia obligațiilor, aceasta cunoaște o reglementare amănunțită și evoluată, deoarece epoca stăpânirii romane a Daciei se caracterizează printr-o dezvoltare considerabilă a producției și a schimbului de mărfuri. Obligațiile în general și cele contractuale în special, sunt supuse unui regim juridic extrem de complex, rezultat din împletirea unor elemente ale dreptului civil cu elemente de drept al ginților și elemente preluate din dreptul autohton în cadrul unei veritabile sinteze juridice daco-romane. Această sinteză juridică este oglindită în tripticele din Transilvania, sau tăblițele cerate din Transilvania, care reprezintă unul dintre celemai importante documente ale dreptului privat roman descoperite vreodată, fiind încadrate la categoria textelor epigrafice. Tripticele din Transilvania sau tăblițele cerate au fost descoperite între 1786 și 1855 într-o mină de aur părăsită de la Algurnus Maior, actuala Roșie Montană. Ele au fost traduce și publicate de către marele romanist german Theodor Mommsen la Viena într-o ediție critică denumită Corpus Inscriptiorum Latinarul. Acestea se prezintă sub forma unor tăblițe din lemn de brad legate câte trei.