ORGANIZAREA ADMINISTRATIVĂ A ORAŞELOR ÎN

ISTORIA DREPTULUI ROMÂNESC

( analiză comparativă pe epoci )

Statul a aparut pe o anumita treapta a evolutiei si dezvoltarii societatii. Cercetarea originii

statului, a cauzelor si a conditiilor care au determinat trecerea societatii de la forma de organizare

nestatala (ginta, trib) – la organizarea statala a societatii, la stat, se va face in continuare. Aparitia

statuluia fost determinate de anumite cause social-economice.Aceleasi care au determinat aparitia

dreptului

Inainte de aparitia statului si a dreptului a existat o organizare politica nestatala , in care dreptul

avea o expresie nescrisa , bazata pe cutuma. Odata cu aparitia statului s-a produs o intensificare a

dreptului prin largirea campului social de normare a conduitei, modificand forma de exprimare si

amplificand constringerile

Organizarea administratiă a oraşelor în epoca daco-romană

În epoca daco-romană apariţia unui centru unic de putere politică statală a impus o organizare

specifică a exercitării acestei puteri la nivelul intregului teritoriu şi aşezarea acesteia în ecuaţia central

locala.

Datorita faptului ca tanarul stat dac cuprindea un teritoriu vast dar si datorita unor interese, s-a

impus existenta , la nivel teritorial a unui aparat administrativ aflat in subordinea centrului, care era

alcatuit din dregatori ce proveneau din randurile nobilimi, din persoanele credincioase aflate in

jurulregelui.

In mare parte populatia din Dacia locuia la sate, ce erau organizate fie dupa sistemul raman in

pagus (situate pe teritoriile dependente de colonii) şi vicus (celelalte sate), fie in forme traditionale cunoscute ca

obstii satesti, alaturi de ele fiind atestate arheologic si o serie de asezari de tip targ

Page 1 of 9

La fel cum nici statul lui decebal nu a fost complet integrat in componenta noii provincii romane a

daciei , nici intregul teritoriu locuit de daci nu a cazut sub stapanirea romana odata cu cucerirea statului geto-dac.

Din punct de vedere politic, cucerirea a însemnat dispariţia statului dac cu structurile şi aparatul

său propriu. Imediat după cucerire Dacia a intrat în procesul de integrare administrativaă, economică şi

militară, aşa cum prevedeau normele dreptului public roman.potrivit acestor norme, dacia a fost

organizata ca o provincie distinctă, cu organe administrative, militare şi fiscale proprii. Odata cu

cucerirea romana, in istoria economică şi administrativă a acestor teritorii întâlnim aşezării urbane, în

adevăratul sens al cuvântului.

Orasele au jucat un rol primordial si au constituit cel mai important tip de asezare umana in

provinie si de altfel pe intregul teritoriu. În Dacia ele au reprezentat puternice focare de romanizare, de

cultură şi civilizaţie fiind modele de viaţă specifice lumii romane. Ca peste tot în Imperiu, oraşele Daciei

romane erau organizate după modelul Romei. Cu exceptia Romulei, toate oraşele Daciei romane purtau

nume dacice, preluate cu mici modificări fonetice de la aşezarile autohtone desfiinţate în timpul celor

două războaie. Toate oraşele au fost construite în aproprierea fostelor aşezări dacice, de regulă pe

amplasamente noi, având ori un caracter civil ori fiind direct dependente de taberele militare. În funcţie

de importanta lor economică, politică, administrativă şi socială, oraşele Daciei romane se împarţeau în

Colonii şi Municipii. Până în secolul III d.Hr.a existat o diferenţiere între cele două tipuri de aşezari

urbane, (municipiile se conduceau după legi proprii, în vreme ce coloniile urmau legile orasului Roma),

urmând ca mai apoi acestea să dispară in favoarea unui termen generic ‘municipiu’ care să desemneze

orice oraş. În Dacia diferenţa dintre ele era ilustrată de faptul că, pentru a deveni colonie, o aşezare

urbană trebuia să fie declarată mai întâi municipiu. În conformitate cu legile municipale romane oraşele

Daciei se bucurau de o largă autonomie, dispunând de o conducere proprie însarcinată cu rezolvarea

problemelor de ordin local. La viaţa publică şi la exercitarea concreta a sarcinilor administrative

participau doar cetaţenii romani care îndeplineau anumite condiţii de avere şi poziţie socială. Dupa

poziţia socială, cetăţenii oraşelor se divizau în: cetăţenii de rând (populus, plebs) şi cetăţeni privilegiaţi

(ordo decurionum). Din rândurile cetăţenilor privilegiaţi, erau aleşi magistraţii orăşeneşti de către

magistraţii municipali superiori dintre persoanele ce exercitaseră anterior o magistratură în oraş.

Hotărârile sale erau obligatorii pentru toţi magistraţii orăşeneşti. Magistraţii erau aleşi pe o perioadă de

un an. Magistraţii erau de două categorii: superiori si inferiori, iar ierarhizarea lor reflecta acel cursus

honorum existent la Roma. Pe lângă magistraţi, un rol important în viaţa oraţelor Daciei romane îl jucau

preoţii. În fruntea lor, ca importantî, se afla asociaţia Augustalilor ce se ocupa cu întreţinerea cultului

împăratului şi al Romei, condusă de magistri augustale. Multe oraşe aveau o serie de teritorii dependente

din punct de vedere administrativ de ele. Se cunosc cu acest statut forurile şi conciliabulele ca un fel de

târguri dotate cu magistraţi proprii, aleşi de locuitori. Cele mai importante unitaţi erau ţinuturile. Unele

Page 2 of 9

dintre acestea se bucurau de o oarecare autonomie, având un sfat format din delegaţii ale satelor din ţinut.

În fruntea sfatului se găsea un conducător ales pe o perioadă de cinci ani ce putea fi, în acelaşi timp,

conducătorul unuia din satele din ţinut.

Organizarea administrativă a oraşelor în epoca medievală

In ultima decada a secolului II î. Hr. in partea de nord-vest incep sa se aseze neamurile

germanice ale gotilor. Acestea nu au atacat direct provincial ci mai intai au pus doar presiune asupra

populatiilor vecine , cu scopul de a le determina sa atace teritoriul roman.Incepand cu secolul III î. Hr,

gotii incep sa se alieze cu carpii si cu Sarmaţii , si organizeaza dese atacuri in provinciile Dacia si Moesia,

avand ca scop sa destabilizeze intraga frontier dunareana , ceea ce si reusesc. Prin atacurie sistemice ale

populatiilor de la granitele nordice , forteaa imperiul Roman sa isi schimbe politica externa de expansiune

si sa treaca la o strategie defensiva pentru apararea teritoriului.

Practic, în întreaga perioada discutată, comunităţile daco-romane şi, ulterior, cele românesti şi-au

păstrat identitatea în cadrul diverselor formule politice introduse de cuceritorii migratori, tocmai datorită

menţinerii structurii proprii de organizare, care a fost obstea sătească. Obştea daco-romană era o

comunitate de oameni având o organizare social-economică proprie şi un teritoriu bine delimitat. Aceasta

era alcătuită, în general, din 20-40 de gospodării, numărul lor variind însă în funcţie de diverşi factori

geo-climatici, economici şi politici. Fiecare comunitate avea un teritoriu propriu ale cărui limite erau

stabilite, de regulă, în funcţie de configuraţia geografică a zonei. Teritoriul obştii cuprindea vatra satului,

unde se grupau gospodăriile individuale, biserica şi cimitirul aşezării, şi zonele economice ale acestuia:

pământul arabil, islazul, pădurea, cursurile de apă, iazurile. Producţia comunităţilor săteşti carpato-

dunărene avea la bază atât proprietatea privată, cât şi pe cea comună. Fiecare membru al obştii era un om

liber, posedând o proprietate funciară privată, care se transmitea ereditar.

Elementul de continuitate intre epoca romana si aparitia poporului roman pe aceste teritorii, este

reprezentat de catre marea parte a locuitorilor daciei , ce locuia in diversele asezarii urbane si rurale , care

dotorita conditiilor precare si a saraciei a ramas pe loc.

Datorita retragerii aureliene , in plan politic, statul dispare de pe aceste teritorii , fenomen ce

impinge obstea sateasca autohtona sa isi asme functiile administrativea ale statului, fara a beneficia insa si

de avantajele Instituţionale de care dispusese statul. In secolele urmatoare , datorita numeroaselor navaliri

barbare , polulatia care inca locuia in aceasta zona nu a mai avut forta necesara sa constituie un nou stat.

In conditiile in care populaţiile migratoare, organizate gentilico-tribal, nu au avut continuitatea

necesară şi nici nivelul de civilizaţie necesar pentru a construi un stat aici, spaţiul carpato-danubiano-

pontic a rămas un spaţiu deschis, lipsit de structuri politice complexe, de tip statal.

Page 3 of 9

Bineânţeles, retragerea aureliana nu a însemnat dispariţia bruscă a urmelor fostei structuri statale

de pe acest teritoriu. Deşi a dispărut raportul administraţie publică centrală-administraţie publică locală,

specific organizării statale, elemente ale fostelor unităţi administrativ-teritoriale romane, mai ales urbane,

vor mai dăinui o perioadă. Astfel,oraşele vor continua să existe încă multă vreme după aceasta dată, fiind

locuite în condiţii modeste,de o populaţie daco- romană. În timp apar oraşele de tip burgus, ca aşezări

umane înconjurate de fortificaţii cu tunuri de aparare contra barbarilor.Viaţa urbană se realizează treptat.

Arta şi meşteşugurile nu se mai practică cu mijloacele tehnice de altadată iar goţii nu au mai fost

interesaţi să se aşeze în vechile orase daco- romane, în condiţiile în care aşezarea în câmp deschis se

potrivea mai bine cu organizarea lor gentilico-tribală. Dreprinderile, confortul şi mentalitatile urbane

dispar treptat chiar dacă această populaţie mai locuia în spaţiile locative al oraşelor. Urmele decadenţei se

constată peste tot: nu se mai construieşte nimic important, nu se mai ridică monumente, nu se mai pun

inscripţii iar circulaţia monetară este mai mult decat anemică. Populaţia romanizată care în sec.al IV–lea

era deja încreştinată, continuă să ducă un trai mult superior popoarelor migratoare dar, în acelaşi timp,

mult inferior epocii romane. Treptat, fenomenul ruralizării se manifestă nu doar prin dacăderea

civilizaţiei urbane ci şi printr-un fenomen de migrare demografică dinspre vechile centre urbane spre

mediul rural. În sec. al VII-lea, când slavii se instalaseră definitiv pe acest teritoriu, oraşele de altă dată

erau deja abandonate iar numele lor date uitării. O viaţă urbană se va putea menţine pentru a putea înflori

după reintegrare.

Aparitia oraselor feudalismului romanesc este legata de existenta unor centre Întărite, a unor

curţi aparţinând unor şefi locali ce puteau puteau constitui în acelaşi timp centre de schimb şi de pază a

mărfurilor.La originea multora au stat mai vechile târguri existente pe văile unor râuri, de unde şi

alăturarea termenului de târg denumirii râului respectiv. În epoca ulterioară întemeierii, apariţia oraşelor

şi târgurilor este legată de initiaţivele domniei, de unde şi raportul special existent la noi între

comunitatea orăşenească şi domn. Oraşele erau comunităţi de oameni liberi, autonome, privilegiate şi

închise.Deoarece erau toate infiintate de domn pe teritorii proprietate a domniei, toate aceste comunitati

urbane erau direct dependente de domnie. Această situaţie a marcat diferenţa dintre oraşele medievale

româneşti şi cele apusene. În vestul Europei oraşele au aparut şi s-au dezvoltat în lupta impotriva

arbitrariului seniorial ca urmare a unei emancipări acordate benevol sau silit.Odată create, comuna s-a

manifestat printr-o permanentă opoziţie faţă de seniorul feudal, marcată atât prin importantele ziduri de

apărare ridicate cât şi prin mica oaste pe care o întreţinea. Acest fapt a permis, mai apoi, monarhului să

facă din orăţeni aliaţi de nădejde în lupta împotriva seniorilor feudali în cadrul procesului de centralizare

a puterii. Situaţia de la sud şi est de Carpaţi a determinat o evoluţie complet diferită. Dependenţa faţă de

domnie a împiedicat apariţia unor oraşe întărite cu ziduri de apărare şi a lipsit orăşenii de forţa necesară

pentru a lupta alături de domn împotriva boierimii.Orăşenii erau oameni liberi deoarece nu se aflau în

Page 4 of 9

raporturi de aservire feudal nici faţă de domn, deşi acesta era stăpânul terenului, şi nici faţă de alţi stăpâni

feudali. Datorită caracterului lor de societăţi închise, era nevoie de aprobarea domnului pentru ca o

persoană să se aşeze în aceste oraşe. Privilegiile de care se bucurau oraşele erau acordate de domn în scris

printr-o charta, dupa model occidental. Acest tip de contract feudal stă la baza autonomiei respectivelor

comunităţi urbane. Fiecare oraş avea privilegiu său, ce se aplica circumstanţelor locale. Privilegiul

acorda, de regulă, drept de stăpânire asupra teritoriului oraşului pe care îl delimita cu atenţie. În baza

lui, orăşenii îşi alegeau singuri organele de conducere, aveau drept de târg şi un târg permanent. Cel mai

vechi dar şi cel mai complex privilegiu este cel acordat de Mihai Vodă, oraşului Câmpulung. Pe lângă

stabilirea hotarului, el acorda scutire de galeata(dijma pe grâne), de slujbă domnească de vamă

pârcălabilor de oraş, de cumpărăturile şi vânzările lor, acorda delniţe, case, sau vii, în moşia targului cu

drept de stăpânire ereditar. Unul din cele mai importante drepturi legate de autonomia oraşului, era acela

al comunităţii de a se prezenta prin reprezentanţii săi în faţa legii pentru a apăra proprietatea colectivă a

oraşului. Acest lucru marca existenţa personalităţii morale a oraşelor mai ales in Ţara Românească.

Orăşenii erau obligaţi să plăteasca dările şi muncile individuale la care erau obligaţi toţi supuşii

domnului, cu excepţia scutirilor acordate prin privilegii. Pe lângă dări, orăşenii prestau o serie de munci:

la morile domnului,la cetate şi la posadă (şanţul şi împrejmuirea târgului).

O importanta deosebita pe care o aveau orasele ,era una miltara, aceea de a oferii ostii domnului

un numar de soldati echipati si inarmati , care sa functioneze ca un detasament aparte

Una din cele mai importante obligaţii ale oraşelor era cea militară. Fiecare oraş era obligat să

dea oştii domnului un număr de soldaţi echipaţi şi înarmaţi ce funcţionau ca un detaşament aparte. Ca

unitate administrativă, oraşul cuprindea trei zone:

a) vatra targului: centrul urban alcatuit din cladiri ,imprejmuiri pieţe şi ulite;

b) hotarul (narina) targului: terenul aflat în imediata vecinătate a oraşului, cultivat şi exploatat de

către orăşeni;

c) ocolul targului: compus din mai multe sate care alcătuiau o unitate administrativă separată de

oras.

Toate satele din ocolul târgului aparţineau instituţiei domniei şi erau administrate de dregătorii

domneşti care rezidau în oras, distincţi de dregătorilor domnesti ai ţinutului.

Administraţia orăşenească se caracterizează prin coexistenţa organelor administrative alese de

colectivitatea orăşenilor cu cele numite de către Domn sau de către persoana căreia acesta îi cedase târgul.

Organizarea administrativă a oraşelor în perioada evului mediu dezvoltat

In perioada secolului XIV-XVII, numita si perioada evului mediu dezvoltat , orasele feudale

extracarpatine au avut o organizare administrative specifica, marcata de dependent di ce in ce mai

Page 5 of 9

stransa fata de autoritateadomneasca. Astfel au aparut doua tipuri de organe administrative: Unele

proprii oraşului, alese de comunitate, şi altele reprezentante ale autorităţii domneşti, numite de la centru.

Organele administrative proprii erau formate din judeţ-şoltuz şi 12 pârgari. Toate oraşele

aveau ca organ colectiv suprem Adunarea generală a orăşenilor. Aceasta era formată din toţi locuitorii

oraşului cu drept de vot. În fiecare oraş exista câte un vornic de târg, care în calitate de reprezentant al

domnului, strânge veniturile cuvenite acestuia. Acesta lua vamă, venitul ocolului şi organiza târgul de

vite. În Moldova, vornicul avea ca subaltern pentru nevoile suburbiilor un posadnic. În Transilvania

oraşele s-au dezvoltat economic şi politic în strânsă legatură cu comitatele, districtele, sacunele si

episcopiile a căror reşedinţă, de regulă erau. Oraşele transilvănene s-au bucurat de o autonomie

considerabilă recunoscută de puterea centrală prin priviilegii de tipul chartelor comunale ale oraşelor

apusene. De cele mai mari privilegii se bucurau ‘orasele libere regale’ scutite de jurisdicţia voievodului

sau a comitetului . În scopul conservării acestor priviilegii , toate oraşele s-au delimitat cât mai bine de

exterior, construind importante ziduri de apărare având în centru piaţa, biserica şi primăria .Fiecare oraş

avea drept de autoadministrare putând sa-şi aleagă organele de conducere ce exercitau atribuţii

administrative, judiciare, fiscale şi militare. Oraşul transilvan, având o populaţie preponderent germană,

era condus de un sfat numit şi magistrat, având în frunte un jude în oraşele mai mari şi villici în oraşele

mai mici. În sec al XIV –lea, în condiţiile formării unor grupuri restrânse sau neamuri de familii

patriciene privilegiate, conducerea oraşelor a inceput să devină un fel da feuda familială ereditară, aprins

disputată de aristocraţia urbană.

Organizarea administrativă a oraşelor în epoca fanariotă

Odata cu trecerea in secolul al XVIII-lea orasele si targurile au intrat intr-o noua faza de evolutie in

cursul căreia au pierdut şi bruma de autonomie de care se mai bucuraseră în secolul anterior.

Asa zisa perioada neagra din istoria politico-economica a evului mediu a fost epoca fanariota (1711-

1821). Existenţa în această epocă a unor domnii autoritare şi dorinţa avidă de îmbogăţire rapidă a

condus la o ruptură a echilibrului instaurat în secolele anterioare între domnie şi oraşele existente în

Principate. Domnii fanarioţi au început să doneze oraşele boierilor şi mănăstirilor. Oraşelor donate,

li se va adăuga şi o a doua categorie de aşezări urbane aflate în stare de dependenţă

Datorita acestei masuri oraşele ajung treptat sub controlul deplin al domniei şi al boierimii .Vechea

autonomie bazată pe privilegii consfinţite prin charte feudale este inlocuită cu bunul plac al

stăpânului feudal, vechile raporturi de tip contractual între domn şi oraş sunt înlocuite cu raporturi

de dependentă feudală în cadrul cărora orăşeanul, altadată om liber, devine dependent, iar vechiul

drept al orăşenilor de a-şi alege propriile organe este înlocuit cu dreptul domnului de a numi organe

cu puteri depline, reprezentante ale intereselor domniei.

Page 6 of 9

Organizarea administrativă a oraşelor în epoca monarhiei noe-absolutiste (1821-1858)

În epoca monarhiei neo-absolutiste organizarea oraselor s-a facut diferit, la baza organizarii

municipale, a stat recunoaşterea unor interese proprii oraşelor pe care acestea puteau sa le rezolve prin

organe alese. În vreme ce oraşele aflate pe proprietate privată au rămas să fie administrate de proprietarii

moşiilor, oraşele libere au primit recunoaşterea personalităţii lor juridice. Cele două capitale Iaşi şi

Bucureşti au beneficiat de o organizare diferită faţă de a celorlalte oraşe libere.

Datorita acestor modificari si tinand cont de noile necesitati pe care le resimtea societatea , au

aparut o serie de servicii publice , iar cele care existau au fost modernizate ; s-a modernizat poliţia

municipală printr-o redistribuire a sarcinilor pe culori sau cvartaluri, s-a organizat serviciul de pompieri

pe lângă poliţie, s-a îmbunătăţit serviciul sanitar prin creearea de posturi de medici în toate oraşele, s-a

desăvârşit reglementarea carantinelor în vederea prevenirii ciumei şi s-a organizat instrucţia publică prin

înfiinţ area în fiecare capitală de judeţ de şcoli primare de ambele sexe, laice, unde urma sa se înveţe în

limba română.

Perioada imediat următoare semnarii Convenţiei de la Paris (1858) este marcata de

constuctia statala si a administratiei publice, pe noile baze institutionale stabilite prin actul constitutional

din 1858 si in baza recomandarilor facute de Comisia europeana. Astfel organizatia publica locala este

organizata prin Legea pentru comisiile judetene si Legea comunala. Se ajunge la o descentralizare

administrativa limitata insa de o tutela administrativa severa. Deasemenea organele tutelare statale

primesc largi drepturi privind suspendarea si revocarea primarilor precum si dizolvarea comisiilor

comunale si judetene. În aceste condiţii, descentralizarea administrativă, cosacrată formal, devenea, pe

fond, o centralizare moderată.

În epoca liberalismului (1861-1870) fostelor oraşe regale medievale devin orase cu drept de

municipiu. Organizarea lor s-a făcut, prin prevederiile Legii din 1870 iar mai apoi prin Legea XXI din

1886. Aceste orase aveau drept organ deliberativ o Congregatie aleasa iar ca organ executiv

colegial un Consiliu orăşenesc compus din primar, căpitanul de poliţie, consilieri, primul notar şi primul

avocat. Primarul avea şi atribuţii în realizarea intereselor generale ale statului.

În perioada interbelica (1917 – 1921) se produce cea mai mare descentralizare administrativa

cunoscuta in istoria Romaniei moderne. Alegerea tuturor organelor administratiei publice locale,

înfiinţarea prefectului administrativ, schimbarea tutelei administrative, din arbitrară în jurisdicţională

Page 7 of 9

dovedesc faptul că declaraţiile legiuitorului nu au reprezentat simple intenţii, ci reflectau o reală voinţă

politică de schimbare şi progres.

Epoca dictaturilor de dreapta(1938-1944)

Intrarea in aceasta epoca marchează începutul decăderii şi în final eliminării sistemului

administraţiei publice locale introdus la 1864. Odata cu abdicarea lui Carol al doilea, viaţa administraţiei

publice locale s-a desfăşurat în contextul intern al preluării puterii de către generalul Ion Antonescu şi cel

extern al derulării celui de-al 2-lea razboi mondial. Regimul Antonescu şi-a definit o politică proprie în

materia organizării şi funcţionării administraţiei publice locale construită pe baza a o serie de principii.

Lovită în însăşi elementele ei de rezistenţă, descentralizarea administrativă era condamnată inevitabil la

dispariţie.

Concluzionând, putem spune cã, oraşele contemporane ale României, cu întemeierea statelor

româneşti au avut o continuitate neîntreruptă de-a lungul secolelor, cunoscând însă modificări ca număr,

limite, nume şi funcţii îndeplinite. Dimensionarea spaţială a oraşelor a fost facută în funcţie de

posibilităţile oferite de reţeaua căilor de comunicaţii pentru facilitarea legăturilor cu centrele judeţene,

oraşele sau centrele rurale polarizatoare, de condiţiile oferite pentru reorganizarea activităţilor culturale

şi sociale. S-a urmărit în acelaşi timp crearea unor condiţii optime în ceea e priveşte convieţuirea şi

activitatea diferitelor nationalităţi pe teritoriul ţării.

BIBLIOGRAFIE

Page 8 of 9

1. Emil Cernea, Emil Molcuţ: Istoria statului şi dreptului românesc, Editura Şansa SRL,

Bucureşti, 1994, 1995, 1996, 1997, 1998, 1999;

2. Dumitru V. Firoiu: Istoria statului şi dreptului românesc, 2 vol., Editura Argonaut, Cluj-

Napoca, 1998;

3. Manuel Guţan, Istoria dreptului românesc. Editura Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu,

2004;

4. Liviu P. Marcu: Istoria dreptului românesc, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997;

5. Colectiv: Istoria dreptului românesc, 3 vol., Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1981-1987;

Page 9 of 9