REGLEMENTAREA IPOTECII ÎN NOUL COD CIVIL ROMÂN. ASPECTE PRACTICE

MORTGAGE REGULATIONS IN THE NEW ROMANIAN CIVIL CODE. PRACTICAL ASPECTS

Conf. dr. Silvia Lucia CRISTEA

Academia de Studii Economice – Bucureşti

silvia_drept@yahoo.com

Rezumat Studiul de fata porneste de la analiza regimului juridic al ipotecii ce,, migreaza’’din sfera drepturilor reale catre regimului juridic al drepturilor de creanta!In sustinerea acestei idei se aduc argumente de natura legilativa,decurgand din reglementarea ipotecii in noul cod Civil roman(sect.2),din comparatia cu alte institutii juridice similare(sect. 3) si in fine,din practica (sect. 4).Concluziile explica utilitatea schimbarii regimului juridic al garantiilor reale si din dimensiunea internationala a comertului.

1. Consideraţii introductivePotrivit noului Cod Civil ipoteca este un drept real asupra bunurilor mobile sau

imobile afectate exercitării unei obligaţii (art. 2343), având un caracter accesoriu şi indivizibil (art. 2344). Cu toate acestea considerăm că evoluţia practicii comerciale impune regândirea concepţiei privind natura de drept real şi a caracterului accesoriu al ipotecii. Ideea nu este nouă, doctrina formulând opinia privind natura mixtă a garanţiei reale, pornind de la exemplul teoriei privind gajul asupra creanţelor.

Potrivit acestei concepţii, privind natura mixtă, dreptul de garanţie s-ar situa între între drepturile reale şi cele personale, deţinând caracteristici ce aparţin fiecărei categorii1.

În opinia noastră tendinţa ipotecii de a se constitui ca drept de creanţă autonom se poate susţine prin noi argumente. De aceea prezentul studiu se va dedica întâi argumentelor formulate din însăşi reglementarea ipotecii (secţ. 2) dar şi din reglementarea unor noi instituţii juridice (secţ. 3). În final se vor prezenta câteva exemple din practica băncilor comerciale, dar şi ale notariatelor care confirmă tendinţa de „trecere” a ipotecilor în categoria formelor de asigurare a creditului

2. Argumente ce ţin de reglementarea actuală a ipoteciiÎn temeiul noului Cod Civil român s-a realizat o unificare a reglementărilor în materia

garanţiilor reale, cuprinzând cel puţin două aspecte: terminologic distingem între ipoteci

1 În acest sens a se vedea Alexandru Mihnea Angheni „Unificarea reglementărilor privind garanţiile reale în cadrul Noului Cod civil” în volumul J.C.J. intitulat „Justiţie, stat de drept şi cultură juridică – sesiunea anuală de comunicări ştiinţifice 13 mai 2011, Bucureşti”, Ed. Universul Juridic, pg. 715.

1

mobiliare şi imobiliare (gajul rămânând a defini doar garanţiile mobiliare realizate prin deposedarea debitorului), iar ca tehnică legislativă legiuitorul a prevăzut întâi o suită de prevederi comune atât ipotecilor mobiliare, cât şi celor imobiliare înainte de redactarea unor articole dedicate exclusiv fiecăreia dintre formele de garanţii.

2.1. Reglementări comune celor două forme de ipoteci

a) Constituirea în avans a ipotecii, chiar înainte ca debitorul să primească prestaţia în considerarea căreia se naşte ipoteca (conf. art. 2371) se explică prin faptul că, în ultimă instanţă, creditorul va dobândi un drept de creanţă asupra debitorului (când îşi va executa prestaţia).

b) Ipoteca poate garanta îndeplinirea oricărui fel de obligaţie (art. 2369), inclusiv a obligaţiilor viitoare, dobândind rang de preferinţă din momentul înscrierii în registrele de publicitate (art. 2370).

Faţă de Codul Civil de la 1865, noua reglementare admite posibilitatea constituirii ipotecii asupra unei universalităţi de bunuri2, inclusiv a unei universalităţi de bunuri mobile sau imobile, prezente sau viitoare (art. 2350 alin. 1 şi art. 2357); în ceea ce priveşte ipoteca convenţională, constituirea ei asupra unei universalităţi este posibilă doar cu privire la bunurile afectate activităţii unei întreprinderi3 (art. 2368).

Ipoteca constituită asupra universalităţii de bunuri nu grevează bunurile imobile decât din momentul înscrierii ipotecii în Cartea funciară cu privire la fiecare dintre imobile (art. 2377), iar în caz de concurs între ipoteca asupra unei universalităţi de bunuri mobile şi o ipotecă asupra unor bunuri mobile determinate, prioritate va avea ipoteca înscrisă sau perfectată mai întâi.

c) Concursul între o ipotecă mobiliară şi una imobiliară se rezolvă astfel: dacă au date diferite sunt preferaţi creditorii a căror ipotecă a fost anterior făcută publică în registrele de publicitate aferente; iar dacă au fost înscrise în aceeaşi zi, are prioritate cea imobiliară (art. 2422).

d) Obiectul ipotecii mobiliare îl poate constitui orice bun mobil, corporal sau incorporal, o enumerare cu titlu exemplificativ fiind formulată în art. 2389 din noul Cod Civil. Pentru secţiunile finale ale articolului prezent ne interesează enumerarea ce face referire la creanţele băneşti rezultate dintr-un contract de asigurare sau cele născute în considerarea asumării unei obligaţii sau a constituirii unei garanţii a folosirii unei cărţi de credit ori de debit (conf. art. 2389 lit. a).

În ceea ce priveşte executarea ipotecii asupra creanţelor, noul Cod Civil prevede posibilitatea creditorului, când condiţiile executării silite sunt întrunite, de a alege între: dreptul de a prelua titlul de creanţă, de a cere şi de a obţine plata, sau de a vinde creanţa şi a-şi însuşi preţul (conf. art. 2645 alin. 1); în cazul în care vorbim de ipoteca asupra conturilor, creditorul ipotecar poate compensa soldul creditor al contului cu creanţa ipotecară (creditorul ipotecar fiind chiar instituţia de credit la care este deschis contul, în condiţiile art. 2410 alin. 2

2 A se vedea comparaţia cu patrimoniul de afectaţiune din secţiunea 3.2 a prezentei lucrări.3 Idem.

2

lit. a) sau poate ordona instituţiei eliberarea soldului contului în beneficiul său (creditorul ipotecar e o altă persoană ce transmite instrucţiunile sale instituţiei de credit în condiţiile art. 1410 alin. 2 lit. b sau c).

În ceea ce priveşte accelerarea rambursării din cauza constituirii unei alte garanţii asupra aceluiaşi bun deja ipotecat, noul Cod Civil prevede că orice clauze stipulate în acest sens se consideră nescrise (conform art. 2384 alin. 2).

În cazul bunurilor mobile ipotecate, creditorul are dreptul de a accelera rambursarea creanţei garantate şi de a executa ipoteca, dacă constituitorul nu întreţine bunul grevat în mod corespunzător sau dacă executarea ipotecii poate să devină dificilă sau imposibilă ca urmare a faptei debitorului (conf. art. 2396 alin. 1).

Creditorul este, în principiu, protejat faţă de eventualele acte de înstrăinare prin dreptul de a urmări bunul ipotecat în orice mână ar trece, fără a ţine seama de drepturile reale sau înscrise ulterior înscrierii ipotecii sale.

Conform art. 167 din Legea de punere în aplicare a noului Cod Civil stipulează că actele de dispoziţie care au ca efect imposibilitatea de executare a ipotecii pentru creditor sunt anulabile la cererea acestuia, cu excepţia cazului în care el a aprobat acele acte. În doctrină 4 s-a formulat opinia potrivit căreia această dispoziţie ar trebui să fie aplicabilă atât în ceea ce priveşte bunurile mobile, cât şi cele imobile.

Dreptul de dispoziţie al debitorului este protejat prin art. 2376 din noul Cod Civil, prin care sub titlul „clauza de inalienabilitate” se prevede valabilitatea actelor de dispoziţie asupra bunului ipotecat, chiar când dobânditorul cunoaşte prevederea din contractul de ipotecă ce interzice transferul bunului. Dispoziţiile acestui articol, aplicabile atât bunurilor mobile cât şi celor imobile sunt reluate de art. 2384 alin. 1, dar şi de art. 2433 sub titlul „interdicţia pactului comisoriu”.

Ca o concluzie parţială observăm importanţa pe care legiuitorul român o acordă instituţiei ipotecii, motiv pentru care considerăm oportun a compara trăsăturile ei caracteristice cu cele ale unor instituţii juridice similare.

3. Argumente ce ţin de comparaţia cu alte instituţii juridice

3.1. Comparaţia cu gajul

Deşi noul Cod Civil nu conţine o definiţie a gajului considerăm că acesta rămâne o formă de garanţie reală mobiliară, dar care, spre deosebire de ipoteca mobiliară, poate avea ca obiect doar bunuri mobile susceptibile de detenţie materială. Aşadar obiectul gajului îl pot constitui bunurile mobile corporale sau titlurile negociabile în formă materializată (conf. art. 2480).

În timp ce ipoteca poate să se constituie cu sau fără deposedare, la gaj remiterea bunului sau titlului e obligatorie, fie că va consta în predarea către creditor sau unui terţ în contul lui fie, în cazul titlurilor negociabile într-o „predare simbolică” cum ar fi andosarea acestora (conform art. 2481 alin. 1 şi 2).

4 A se vedea în acest sens Mihai Dudoiu „Garantarea obligaţiilor” în revista Săptămâna financiară, vol. II Codul Civil art. 1164 – 2664, pg. 203.

3

În ceea ce priveşte publicitatea gajului aceasta se realizează fie prin deposedarea debitorului, fie prin înscrierea în Arhiva de Garanţii Reale Mobiliare.

În ceea ce priveşte forma de redactare, în timp ce pentru gaj, noua reglementare civilă prevede, în contrast cu Codul Civil de la 1865, libertatea absolută a formei contractului, fiind considerat valabil încheiat chiar în lipsa unui înscris, pentru ipotecă este admisă doar forma înscrisului sub semnătură privată sau forma înscrisului autentic.

În concluzie nu este posibilă confundarea obiectului gajului cu cel al ipotecii mobiliare, deoarece legiuitorul a exclus din sfera gajului bunurile incorporale cum ar fi drepturile de creanţă sau titlurile negociabile (decât dacă sunt încorporate într-un titlu de valoare a cărui „remitere simbolică” devine posibilă prin andosare).

3.2. Comparaţia cu patrimoniul de afectaţiune

Potrivit O.U.G. 44/20085 patrimoniul de afectaţiune constituie totalitatea bunurilor, drepturilor şi obligaţiilor persoanei fizice autorizate, titularului întreprinderii individuale sau membrilor întreprinderii familiale, afectate scopului exercitării unei activităţi economice, constituite ca o fracţiune distinctă a patrimoniului unei persoane fizice. Vorbim, practic, de separaţia patrimoniului persoanei fizice într-un patrimoniu civil şi unul comercial.

Utilitatea instituţiei este aceea de a crea o garanţie specifică tuturor creditorilor comerciali care sunt preferaţi6 în concurs cu creditorii civili în urmărirea bunurilor din patrimoniul persoanei fizice ce şi-a constituit, la începutul afacerii sale, un patrimoniu de afectaţiune.

Obiectul patrimoniului de afectaţiune îl constituie, ca şi în cazul ipotecii, o universalitate de bunuri. Diferenţa constă în aceea că patrimoniul de afectaţiune poate conţine atât bunuri mobile, cât şi imobile, în acelaşi timp. Nicio dispoziţie legală nu împiedică pe creditorii afacerii să-şi constituie ipoteci mobiliare sau imobiliare pe cale convenţională; dar atâta timp cât un bun este identificat în lista patrimoniului de afectaţiune, acesta poate fi urmărit de oricare dintre creditorii comerciali, până la îndestularea creanţei.

Din păcate, legiuitorul român, spre deosebire de cel francez nu a creat un regim juridic suficient de clar pentru a proteja „partea” civilă a patrimoniului debitorului şi conf. art. 26 din O.U.G. 44/2008, când patrimoniul de afectaţiune nu este suficient pentru îndestularea creditorilor comerciali, aceştia pot urmări şi bunurile civile ale debitorului.

În ceea ce priveşte forma de redactare, patrimoniul de afectaţiune îmbracă forma unui înscris sub semnătură privată care va fi depus la înregistrarea la Oficiul Registrului Comerţului, odată cu restul documentaţiei de înmatriculare.

Prin forma de redactare şi înregistrare patrimoniul de afectaţiune apare ca o formă de garanţie simplificată; din păcate reglementarea sa incompletă ne determină să recomandăm ipoteca, pentru “securitatea” ce o conferă atât debitorului cât şi creditorului, asigurată prin reglementarea noului Cod Civil.

5 O.U.G. 44/2008 privind desfăşurarea activităţii de către persoana fizică autorizată, întreprinderea individuală sau întreprinderea familială, publicată în M. Of. nr. 328 din 25 aprilie 2008, cu modificările şi completările ulterioare.6 A se vedea decizia nr. 1072 din 31 martie 2009 a I.C.J. Secţia comercială, din care se desprinde utilitatea constituirii patrimoniului de afectaţiune pentru întreprinzătorul – persoană fizică.

4

În ceea ce priveşte patrimoniul de afectaţiune noul Cod Civil îl reglementează în art. 541 alin. 1 potrivit căruia „constituie o universalitate de fapt ansamblul bunurilor aparţinând aceleiaşi persoane şi care au o destinaţie comună stabilită prin voinţa acesteia sau prin lege”. În această concepţie, patrimoniul de afectaţiune, alături de fiducie este o universalitate de fapt, iar bunurile care o alcătuiesc pot, împreună sau separat, să facă obiectul unor acte sau raporturi juridice distincte (alin. 2).

3.3. Comparaţia cu fiducia7

Potrivit art. 773 din noul Cod Civil fiducia este operaţiunea juridică prin care unul sau mai mulţi constitutori transferă drepturi reale, drepturi de creanţă, garanţii ori alte drepturi patrimoniale sau un ansamblu de asemenea drepturi, prezente ori viitoare, către unul sau mai mulţi fiduciari care le administrează cu un scop determinat, în folosul unuia sau al mai multor beneficiari. Aceste drepturi alcătuiesc o masă patrimonială autonomă, distinctă de celelalte drepturi şi obligaţii din patrimoniul fiduciarilor. Comparând ipoteca cu fiducia din punctul de vedere al obiectului, observăm că ambele au ca obiect bunuri imobile, dar, doar fiducia poate avea ca obiect şi alte drepturi patrimoniale, cum ar fi drepturi reale mobiliare, drepturi de creanţă, garanţii, dar şi o masă patrimonială distinctă. Atat fiducia cat si ipoteca pot avea ca obiect bunuri viitoare. Ipoteca se constituie fără deposedare, pe când la fiducie noul Cod Civil nu conţine precizări exprese.

În ceea ce priveşte opoziţia dintre caracterele unilateral/bilateral şi principal/accesoriu, precum şi cu titlu gratuit cu titlu oneros, comentariile din secţiunea privind gajul rămân valabile.

Forma de redactare a contractului este identică: şi fiducia şi ipoteca trebuie redactate în formă autentică sub sancţiunea nulităţii absolute; în ceea ce priveşte înregistrarea pe lângă Registrul naţional al fiduciilor, noul Cod Civil dispune că este obligatorie înregistrarea drepturilor reale imobiliare, ce fac obiectul fiduciei şi, la compartimentul de specialitate al unităţii administraţiei publice locale în raza căruia se află imobilul, dispoziţiile de carte funciară, valabile în cazul ipotecii, rămânând aplicabile şi la fiducie.

În plus, la fiducie mai apare ca obligatorie înregistrarea la organul fiscal competent să administreze sumele datorate de fiduciar bugetului general consolidat.

3.4. Comparaţie cu fideiusiunea

Potrivit noului Cod Civil fideiusiunea este contractul prin care o parte, fideiusorul se obligă faţă de cealaltă parte, care are într-un alt raport obligaţional calitatea de creditor, să execute cu titlu gratuit sau în schimbul unei remuneraţii, obligaţia debitorului dacă acesta din urmă nu o execută (conf. art. 2280).

Spre deosebire de ipotecă a cărui obiect îl constituie un bun (de unde şi denumirea de garanţie reală, din latinescul res = bun, lucru), la fideiusiune obiectul îl constituie obligaţia unui terţ, a fideiusorului (de unde denumirea de garanţie personală).

Ca şi la ipotecă, obligaţia fideiusorului este o obligaţie accesorie, ea nu poate exista decât pentru o obligaţie principală, valabilă (art. 2288 alin. 1). Caracterul accesoriu este 7 Pentru detalii a se vedea S.Cristea «Institutii juridice noi: fiducia», in volumul “Justitie, stat de drept si cultura juridica” editat de Institutul de cercetari juridice al Academiei Romane Andrei Radulescu, Bucuresti, 2011, p.397.

5

reglementat şi de art. 2293, potrivit căruia, fideiusorul nu e ţinut să îndeplinească obligaţia debitorului decât dacă acesta nu o execută şi de art. 2294 – 2295 coroborate cu 2298 – 2299 care reglementează beneficiile de discaţiune şi de diviziune. Acestea fiind caracteristici ce ţin de protecţia terţului ce se obligă pentru altă persoană, nu se regăsesc la ipotecă.

Ca şi ipoteca şi fideiusiunea poate garanta îndeplinirea unei obligaţii viitoare (art. 2288 alin. 2). În ceea ce priveşte forma de redactare şi fideiusiunea, ca şi ipoteca, ca o condiţie ad validitatem trebuie să îmbrace forma unui înscris autentic sau sub semnătură privată, sub sancţiunea nulităţii absolute.

Deşi legiuitorul reglementează doar fideiusiunea obligatorie, care, conform art. 2281 poate fi impusă de lege sau dispusă de instanţa judecătorească, considerăm că regula o constituie cea convenţională (nimeni nu poate să-l împiedice pe fideiusor să-şi asume obligaţia debitorului principal, atâta timp cât îndeplineşte cele două condiţii impuse de lege: de a deţine şi a menţine în România bunuri suficiente pentru a satisface creanţa şi de a domicilia în România, conf. art. 2285).

Deşi problema publicităţii fideiusiunii nu se regăseşte reglementată expres în noul Cod Civil – spre deosebire de ipotecă – considerăm că explicaţia este următoarea: pe de o parte la fideiusiunea legală şi judiciară creditorul cunoaşte/sau trebuie să cunoască existenţa garantului, iar pe de altă parte, din interpretarea textului legal8, chiar fideiusorul îl va înştiinţa pe creditor de existenţa garanţiei.

Considerăm că motivul pentru care fideiusiunea este preferată ipotecii în practica bancară este simplitatea, rapiditatea şi utilitatea ei, cauze ce explică ridicarea fideiusiunii „la rang” de garanţie autonomă sub forma scrisorii de garanţie şi a scrisorii de confort, reglementate de noul Cod Civil.

4. Aspecte practice

4.1. Extinderea obiectului de activitate a societăţilor bancare sau forma de adaptare la cerinţele pieţei?

Constatăm că în bătălia de a asimila noi segmente de piaţă, băncile tind să-şi extindă sfera activităţii către domenii noi. BCR-Asigurări de viaţă promovează ca produs o formă de asigurare de viaţă ce vizează pe clientul ce are un contract de depozit în valută. Dacă acesta acceptă să indisponibilizeze o parte din suma depusă, un interval de timp suficient de îndelungat (7 ani), la dispoziţia băncii, va beneficia de o asigurare de viaţă (în acelaşi interval de timp), extrem de convenabilă. Pentru client avantajul este că poate retrage suma indisponibilizată (3000 euro), înainte de termen, dar nu este benefic să o facă, deoarece sumele prevăzute în contract nu sunt atractive înainte de împlinirea unui interval de 4 ani. În schimb, dacă respectă condiţiile

8 Conform art. 2283 fideiusiunea se poate contracta chiar fără ştiinţa sau chiar împotriva voinţei debitorului principal; iar conform art. 2284 un fideiusor poate garanta obligaţia altui fideiusor. Din aceste dispoziţii reiese obligaţia de informare a creditorului de către fideiusor chiar dacă legiuitorul menţionează expres obligaţia de informare (conform art. 2302) doar în sarcina creditorului.

6

contractuale, la suma depusă va încasa o dobândă aproape dublă faţă de cea practicată la depozit. În contrapartidă, în cei 7 ani se obligă să nu acceseze depozitul, şi să-şi restrângă consumul ,,ignorând” suma depusă. Banca va obţine astfel avantajul de a utiliza suma depusă, ca lichidităţi, în propriul său interes.

4.2. Din practica notarială

În reglementarea Codului Civil de la 1865 bunul supus ipotecii era inalienabil. Băncile, în calitate de creditori ipotecari menţionau expres în contractele de împrumut bancar inalienabilitatea bunului supus garanţiei. Aceasta clauză se constituia ca substitut al deposedării; garanţia imobiliară fiind posibilă doar fără deposedare, se dorea ca garanţia să fie sigură, iar bunul să nu poată fi instrăinat înainte de rambursarea împrumutului. Vânzarea bunului supus garanţiei devenise o practică atât de des utilizată încât băncile şi-au creat un mecanism specializat, prin executorii bancari. Pe durata contractului de împrumut banca deţinea doar un drept de creanţă asupra bunului, proprietatea fiind în continuare prerogativă debitorului împrumutat. Aici intervine, salutar în opinia noastră, noul Cod Civil, prin art.2384. Potrivit acestei dispoziţii o clauză de inalienabilitate conţinută în contractul de împrumut se consideră nescrisă; proprietarul putând înstrăina bunul supus ipotecii bancare. Practica notarială a trebuit să se adapteze acestei situaţii cu totul noi, să îmbine privilegiul băncii asupra bunului ipotecat cu interesul proprietarului de a-şi înstrăina bunul (garantat de noul Cod Civil). Soluţia practică este următoarea: notarul autentifică vânzarea imobilului ipotecat, dar consemnează în contract clauza potrivit căreia preţul va fi vărsat direct de cumpărător în contul băncii creditoare şi nu în contul vânzătorului bunului. Avantajele acestui act sunt multiple:

- pentru bancă: reduce costurile operaţiunii prin evitarea cheltuielilor ocazionate de executarea silită (inclusiv onorariile executorilor bancari), mai ales că era posibil ca imobilul să nu poată fi vândut într-o etapă în care criza economică a afectat şi sectorul imobiliar. Cu minimum de efort banca înregistrează în conturile proprii creanţa ipotecară. Este doar aparent dezavantajul încasării unei sume mai mici decât valoarea creanţei înscrise în contractul de împrumut;

- pentru debitorul ipotecar este soluţia salvatoare; astfel creditul se consideră achitat, chiar pentru o sumă mai mică , şi-şi poate înstrăina bunul unui cumpărător agreat după propriile criterii, nu după preferinţele băncii. Rămân de lămurit câteva subtilităţi ale operaţiei:

- reaua-credinţă a vânzătorului, care acceptă şi un preţ mai mic decât dacă bunul n-ar fi ipotecat;

- presiunile băncii care încearcă să obţină maximum de avantaje din poziţia pe care o deţine, tergiversând încheierea contractului.

Concluzii

7

În circuitul economic intern şi internaţional se constată un declin al garanţiilor reale, mai ales al celor imobiliare, explicabil mai ales prin problematica generată de selectarea lor, cât şi de complicaţiile procedurale ale executării silite ale unui nemişcător.

În locul garanţiilor reale sunt preferate cele personale, prioritar cele bancare autonome, extrem de diversificate, datorită însuşirii lor de a se adapta rapid, nelimitat, nevoilor foarte variate ale participanţilor la comerţul intern sau internaţional şi a posibilităţilor de a evita întârzierea şi procedurile ce rezultă din acţiunile băncilor fondate pe raporturile dintre clientul său şi creditorul străin.

Garanţiile personale se pot solicita şi emite pentru orice situaţie, uneori fiind însoţite şi de alte forme de garanţie9.

Glisarea către caracterul autonom, independent al garanţiilor bancare, dovedită şi în reglementarea noului Cod Civil de locul ocupat de scrisoarea de garanţie şi cea de confort, constituie evoluţia pe care credem că se înscrie şi regimul juridic al ipotecii.

Practica, cel puţin din cazurile prezentate în prezenta lucrare, dovedeşte necesitatea adoptării unor instituţii juridice „clasice” condiţiilor unei economii aflate în permanent proces de restructurare. Soluţiile notariale se obţin „din mers”; joncţiunea bănci – asigurări dovedesc nu numai orientarea către profit, dar şi dinamica impusă de adaptarea la cerinţele pieţei.

Putem asista oricând la „personalizarea” garanţiilor reale sau la „autonomizarea” lor! Important este ca împreună: practicieni, doctrinari şi legiuitori să păstrăm o viziune „deschisă” asupra fenomenului juridic atât de dependent de cel economic!

Bibliografie:

1. Alexandru Mihnea Angheni „Unificarea reglementărilor privind garanţiile reale în cadrul Noului Cod civil” în volumul J.C.J. intitulat „Justiţie, stat de drept şi cultură juridică – sesiunea anuală de comunicări ştiinţifice 13 mai 2011, Bucureşti”, Ed. Universul Juridic, pg. 715;

2. Silvia Cristea ’’Institutii juridice noi: fiducia’’, in volumul “Justitie, stat de drept si cultura juridica” editat de Institutul de cercetari juridice al Academiei Romane Andrei Radulescu, Bucuresti, 2011, p.397;

3. Mihai Dudoiu „Garantarea obligaţiilor” în revista Săptămâna financiară, vol. II Codul Civil art. 1164 – 2664, pg. 203;

4. Rada Postolache „Garanţii bancare în comerţul internaţional” – teză de doctorat nepublicată, pg. 22 – 23;

5. Noul Cod Civil Român, republicat în M. Of. nr. 505 din 15 iulie 2011;6. O.U.G. 44/2008 privind desfăşurarea activităţii de către persoana fizică autorizată,

întreprinderea individuală sau întreprinderea familială, publicată în M. Of. nr. 328 din 25 aprilie 2008, cu modificările şi completările ulterioare.

9 A se vedea Rada Postolache „Garanţii bancare în comerţul internaţional” – teză de doctorat nepublicată, pg. 22 – 23. De altfel, băncile nu sunt interesate de garanţiile reale şi nici nu le pot „emite”, ele constituind un non sens în raport cu obiectul lor de activitate. A se vedea Pierre – Alain Gourion, Georges Peyrard „Droit du commerce international” 2eme édition, L.G.D.J. Paris, 1997, p. 164.

8

9