Coborâţi artiştii de pe soclu!

Sunt flatat că pot spune câteva cuvinte despre

acest miracol care este Luciana Tămaş, pentru că ceea ce

face ea este dincolo de un experiment al vârstei. Să nu

uităm că oraşul Satu Mare a dat plasticieni, oameni ai

culorilor extraordinari, de la Aurel Popp, până la

Domokos [Lehel], Paul Erdös - graficieni deosebiţi.

Extraordinar este că Luciana descoperă o artă cinetică,

în care imaginea efectiv se dinamizează prin concursul

celui care priveşte; aş face o trimitere la marii creatori ai

lumii şi o să se supere pe mine şi ea, şi Radu Ulmeanu,

sau poate Lucian Tămaş, că o să fac o trimitere la marele

grafician şi pictor Vasarely. Nu vreau să par doct, şi nici

să par un om care face trimiteri cu orice preţ, dar aceste

tablouri (dar nu poţi să le spui nici tablouri), aceste

obiecte, până la urmă, aceste bizarerii se încadrează

efectiv într-o viziune artistică. Dumneavoastră ştiţi foarte

bine că, fie că eşti prozator, fie că eşti poet, fie că eşti

artist, dacă nu te integrezi într-o viziune – plastică, de

data aceasta – ceea ce faci nu prea are valoare.

Miraculos este la Luciana că tot ceea ce pare fragmentar

devine, aşa cum spune şi Radu Ulmeanu, foarte bine

organizat, că dă impresia de hazard geometrizat printr-

un calcul artistic deosebit. Acea chitară nu mai este

chitară, oricare dintre lucrări pot fi şi tablouri, vedeţi şi

dumneavoastră, dar ele sunt şi mai mult decât atât: sunt

şi nişte obiecte cu o configuraţie proprie şi eu cred în

mobilitatea, viteza de reacţie la nou a Lucianei, în

temeinicia cu care ea se încadrează în curente plastice

postmoderne, logodind imaginea şi cu textul, pentru că

pe multe din aceste configurări plastice vom găsi şi texte,

ca pe vechile porţi antice. Deci, exact cum domnul

Aretzu, într-un poem, face trimitere la palimpsest, la

scrisul care se aşterne peste un alt scris, şi aici o culoare

se aşterne peste o altă culoare. Nu pot decât să salut şi

să spun că expoziţia Lucianei se integrează perfect în

ambianţa culturală a revistei „Acolada” şi că o acoladă

plastică a fost binevenită – de fapt, ea a mai fost

promovată şi de alte reviste din ţară, de la „Convorbiri

literare”, la „Poesis”. Aş vrea să vă mai spun că viteza de

reacţie a dânsei la necesităţile imediate, redacţionale,

dacă doriţi, sunt extraordinare. Am tipărit în luna

ianuarie, pe 15 ianuarie, o carte de sonete ca un omagiu

adus lui Eminescu. Într-o noapte, această plăpândă fată

ne-a terminat coperta, desenele ş.a.m.d.. A venit

nenorocirea cu Vieru… Într-o noapte, douăsprezece

desene terminate, cu copertă, ca în cealaltă zi să ne

putem duce la redacţie. Este o mină de aur pentru cine

are nevoi imediate plastice, pentru noi, poeţii, sau

editorii, sau editorii de reviste literare, pentru că ea

corespunde şi acestei necesităţi imediate – şi arta

modernă răspunde extraordinar şi acestor comenzi, până

la urmă sociale – şi ea se adaptează mult mai repede

decât, poate, un pictor de şevalet, care are ritmicitatea

lui, să zic, boemă. Eu, încă o dată, nu pot să spun decât

că sunt încântat că asist la asemenea manifestare şi că,

sunt sigur, toţi prietenii noştri împărtăşesc aceste

gânduri fugare pe care le-am rostit. Poate, aşa, m-am

încadrat, într-un fel, spiritului acestor tablouri.

Ion Vădan

Filarmonica „Dinu Lipatti”, Satu Mare – 11 mai

2009