Ion Pribeagu - NOI DOI

Şmil Popic şi cu Manase

Se iubesc de parcă-s fraţi, Ambi-s voiajori de seamă, Şi tot ambi-s însuraţi

Dar cum amândoi curtează Chiar de-aici, de peste drum, Pe drăcoasa văduvioară, Raşelica lui

Avrum.

Între ei, băgând de seamă

Cum că gluma se îngroaşă Şmil, mai filosof, probabil

Îi propuse lui Manase:

— Măi, Raşela-i tare dulce, Când o vezi cu umeri goi, Are-atâta şarm, că poate

Să ne dea la amândoi.

Dar ca să putem să facem

Şi puţină-economie

Tu îi cumperi o poşetă Eu îi iau o pălărie.

Tu îi iei pantofi, rochiţă, Eu o masă, o plimbare, Pentru noi,

chestiunea asta

Nu-i un lucru atât de mare!

Şi-apoi e o zicătoare

Care se adevereşte: Când e vorba de-o iubită

Unde-s doi, puterea creşte!

Şi aşa trecut-a anul, Iar Raşela, drăgălaşe, Petecea cu Şmil o lună

Şi o lună cu Manase.

Însă, cum ades se-ntâmplă, Soarta e neândurată, Că deodată Raşelica A rămas însărcinată.

Şi-ntr-o noapte, tocma-n luna

Când se petrecea cu Şmil

I-a venit să nască. Gata!

Şi-a născut chiar un copil.

Ce să facă Şmil săracul! Cum să se descurce acuşi?

Cum s-anunţe pe Manase

Care e plecat la Huşi?

Şi îi scrie o scrisoare

Plină de amor şi foc: — Totdeauna tu, Manase, Ai avut mai mult noroc!

Îţi trimit această veste, De aicea, de la Iaşi, Ca să ştii: Raşela noastră

A născut doi copilaşi!

Tu eşti norocos, Manase, Iară eu, nefericit.

Căci copilul tău trăieşte

Iar al meu, bietu-a murit!