ION DE LIVIU REBREANU

“Adevãratul, preţiosul modernism înseamnã râvna de a produce valori estetice îmbrãcate în spiritul timpului, dar cu un nivel mai înalt decât al epocei precedente.

Adevãratul artist trebuie sã-şi însuşeascã tot ce s-a produs valoros în domeniul sãu pânã la dânsul şi sã adaoge în plus cee ce are el […]

Nu etichetele sunt hotãrâtoare în artã, ci valoarea esteticã”

Liviu Rebreanu ,“Modernismul”, 1910

“ Ion simţea o vocaţiune obscurã , înrãdãcinatã pentru pãmânt. Şi era lacom…E o vocaţiune, o portretizare, o idolatrie. O asemenea chemare profundã simte şi Ion pentru posesiunea pãmântului. Neapãrat, personajul e idealizat, el serveşte un simbol. Nimic nu face acest ţãran mai rãsãrit, care sã nu poatã fi explicat prin şiretenie sau încãpãţânare. E o naturã stãruitoa premeditativã. Ion are o viaţã animalicã puternicã, plinã de ecou. Pasiunea lui e o senzualitate. Siguranţa şi unitatea gestului cu care îşi conduce viaţa prin pasiune la posesiunea pãmântului, şi la posesiunea femeii are o mãreţie reprezentativã; e poate sinteza celor douã instincte cardinale, care au asigurat persistenţa rasei.”

Tudor Vianu – “Arta prozatorilor români

“S-ar zice prin urmare c-

avem de-a face cu un ambiţios, cu un Julien Sorel rural, cu un Dinu Paturicã. Noţiunea de ambiţie este însã exageratã, fiindcã ea presupune o constiinţã largã, care sã-şi reprezinte o finalitate […]

Ion nu e inteligent şi, prin urmare, nici ambiţios. Dorinţa lui nu e un ideal, ci o lãcomie obscurã, poate mai puternicã decât a altora, însã, în fond, la fel cu a tuturor. Orice ţãran voieşte zestre în pãmânt şi vite, o însurãtoare dezinteresatã fiind o adevaratã înstrãinare de la legile de conservare ale familiei rurale. Toţi flãcãii din sat sunt varietãţi de Ion.”

G. Cãlinescu , “ Istoria literaturii române ”

“<<Ion>> e drama unui om , proiectatã de vasta frescã socialã a vieţii ardelene; metodic, existenţa pateticã a acestui suflet rudimentar se mişcã, se înnoadã stãruitor, fãcându-şi drum ca un şuvoi de apã pe dedesuptul unui bloc strãveziu…”Pompiliu Constantinescu, “Liviu Rebreanu” în “Viaţa literarã”

“Am greşi dacã am face din Ion un arivist, dacã l-am judeca în afara mobilului acţiunii sale, pãmântul. Prin cãsãtoria sa cu Ana, Ion vrea sã obţinã pãmânt. E vorba de un ideal fundamental, care, în condiţiile respective, reprezenta cu mult mai mult decât înavuţirea. Pãmântul , pentru Ion, însemna şi situaţie socialã, demnitate umanã, posibilitatea de a munci cu folos.” Paul Georgescu, Prefaţã la romanul “Ion”, ediţia din 1967