Din

ist

ori

a i

nv

en

țiil

or

CC

IA 1

21

6

IST

OR

IA T

EH

NIC

II

Cuvântul "inventator" declanșează aproape instantaneu imaginea

unui om de știința în halat alb, într-un laborator, experimentând

fără încetare, până ce ajunge la un rezultat absolut nou care

funcționează fără cusur pe care îl prezintă omenirii. În realitate

însă, nici o invenţie nu este creata de la zero. Toate inovările

sunt bazate pe lucruri deja existente. Mai mult, fiecare noua

invenție are probleme şi de obicei este nevoie de o nouă minte să

le rezolve. În unele cazuri, invenția ii este atribuită, în mod

incorect, celui din urmă.

INVÉNȚIE = Descoperire realizată pentru

prima dată, constituind un progres într-un anumit domeniu (știință, cultură, economie

etc.).; Rezolvare sau realizare tehnică dintr-un

domeniu al cunoașterii care prezintă noutate și progres față de stadiul cunoscut până atunci;

(concr.) obiect, sistem tehnic etc. inventat;

Rezolvare creatoare a unei probleme tehnice sau de producție, care prezintă noutate sau

progres în raport cu nivelul cunoscut al

tehnicii pe plan mondial. ◊ lucrul inventat

ISTORIA TEHNICII [Din istoria invențiilor]

| 1

Cuprins

Cap I – Din Istoria invențiilor .................................................................................................... 2

I.1 – Cine a inventat roata? ........................................................................................................ 2

I.2 – Cum a fost a fost descoperită penicilina ............................................................................ 3

I.3 – Becul cu incandescență ...................................................................................................... 4

I.4 - Cimentul Portland .............................................................................................................. 6

I.5 – Automobilul ....................................................................................................................... 7

I.6 - Motorul cu ardere internă ................................................................................................... 8

I.6.1. – Motorul cu combustie internă în 4 timpi ....................................................................... 9

I.6.2 – Motorul DIESEL .......................................................................................................... 10

I.7 - Reactorul nuclear.............................................................................................................. 11

I.7.1 – Prima centrala nucleară din lume ................................................................................. 13

Cap. II – Cele mai importante invenții româneşti .................................................................... 14

II.1 - Injecția cu insulină – Nicolae Paulescu ......................................................................... 15

II.2 - Avionul cu Reacţie – Henri Coandă ............................................................................... 15

II.3 - Pila Karpen – Nicolae Vasilescu-Karpen ...................................................................... 16

II.4 - Scaunul ejectabil – Anastase Dragomir .......................................................................... 17

II.5 - Vaccinul antiholeric – Ioan Cantacuzino ....................................................................... 18

II.6 - Casa care îşi măreşte suprafaţa de trei ori ....................................................................... 19

Cap. III – Concluzii.................................................................................................................. 21

ISTORIA TEHNICII [Din istoria invențiilor]

| Cap I – Din Istoria invențiilor 2

Cap I – Din Istoria invențiilor

Cuvântul "inventator" declanșează aproape instantaneu imaginea unui om de știința în halat

alb, într-un laborator, experimentând fără încetare, până ce ajunge la un rezultat absolut nou

care funcționează fără cusur pe care îl prezintă omenirii. În realitate însă, nici o invenţie nu

este creata de la zero. Toate inovările sunt bazate pe lucruri deja existente. Mai mult, fiecare

noua invenție are probleme şi de obicei este nevoie de o nouă minte să le rezolve. În unele

cazuri, invenția ii este atribuită, în mod incorect, celui din urmă.

I.1 – Cine a inventat roata?

Chiar conotația ironica a expresiei “Nu ai inventat tu roata !”, când vrei sa îi spui cuiva că nu

este așa de important ce spune, ce face, trădează o realitate de necontestat – aceea că, în

istoria civilizației umane, inventarea roţii a produs schimbări fundamentale. În vremea

începuturilor, preocuparea de baza a omului era de a ajunge în cat mai multe locuri, pentru a-

şi procura hrana, pentru a vana, după care totul trebuia adus acasă, proces dificil si lent. Mai

târziu, nevoia de si mai multe provizii sau de a transporta materiale de construcție a crescut o

data cu dezvoltarea așezărilor umane.

Nu se poate spune cu precizie cine şi când a inventat roata, dar se presupune ca aceasta ar fi

apărut în mileniul al III-lea î.Hr., în Mesopotamia, în Orientul Apropiat, în regiunea dintre

Tigru şi Eufrat, acolo unde a înflorit cea mai veche şi mai spectaculoasă civilizaţie a lumii

antice. Ideea a pornit de la metoda aranjării trunchiurilor de copaci pentru a forma tăvălugi.

Apoi, tot mesopotamienii s-au gândit sa decupeze bucăţi rotunde, compacte, din lemn, pe

care le-au perforat în mijloc, pentru a introduce un ax, în scopul transportării pietrelor grele

de construcţie. Pentru a le face mai rezistente, răspândind presiunea uniform, rotarii au

construit, ulterior, un disc format din mai multe segmente ale unui cerc. Măsura roţilor

vehiculelor preistorice era în jur de un metru în diametru. Un mileniu mai târziu,

mesopotamienii au început să facă roţi mai uşoare, mai funcţionale, cu spiţe. Acestea aveau o

rezistenta diminuată, dar mai multă mobilitate.

În documentele chineze, este consemnat că inventator al roţii împăratul Houang Ty, care a

trăit intre 1697 – 1597 î.Hr. În alte părţi ale lumii, în America precolumbiană, de exemplu, se

pare ca roata (în pofida faptului că s-au găsit nişte obiecte din piatra având această formă,

semănând mai degrabă cu nişte jucării) a rămas necunoscută până la sosirea cuceritorilor

europeni. În schimb, în 1974, arheologii au descoperit, pe teritoriul de astăzi al Poloniei, un

remarcabil vas de ceramică, ornat cu pictograme, în care sunt reprezentate care cu patru roţi,

dispuse de o parte şi de alta, şi o a cincea roata desenata in mijloc, probabil cu rol simbolic si

magic. Se estimează că vasul datează din jurul anului 3 500 î.Hr., ceea ce pune sub semnul

întrebării originea mesopotamiana a rotii, aşa cum s-a crezut multă vreme.

Treptat, în lumea antică, expansiunea reţelei de drumuri, din timpul Imperiului Roman, a

făcut ca roata să fie utilizată în tot spaţiul european, rotile cu spiţe, din metal, înlocuindu-le

ISTORIA TEHNICII [Din istoria invențiilor]

| I.2 – Cum a fost a fost descoperită penicilina 3

pe cele din lemn. Nenumărate alte îmbunătăţiri au fost aduse în timp, în mod constant, astfel

încât, astăzi, absenta unui asemenea obiect – roata – ar fi de neconceput.

I.2 – Cum a fost a fost descoperită penicilina

Sir Alexander Fleming este cel care a descoperit penicilina. El sa alăturat departamentului de

bacteriologie în cadrul spitalului St. Mary, din Londra, la scurt timp după o serie de succese

premiate, ca student la medicina, si a rămas acolo de-a lungul vieţii sale, cu excepția

serviciilor de specialitate din RAMC în primul război mondial. El a fost profesor acolo din

1928-1948. Publicarea lui Sir Alexander Fleming pentru descoperirea din 1929 a pus

omenirea pe calea unuia dintre cele mai mari descoperiri medicale. Finalizarea descoperiri a

fost făcuta de Sir Howard Florey şi de Dr. E. Chain, atunci când aceștia au arătat cum să

pregătească substanța în forma utilizabilă şi au demonstrat că poate fi aplicată cu succes în

tratamentul bolii. Fleming, Florey şi Chain au împărţit Premiul Nobel pentru medicină în

1945, ca recunoaștere a realizării lor complementare.

Fleming s-a născut la Darvel în Ayrshire în

1881, a fost educat la Academia

Kilmarnock. El a devenit student la

medicină la spitalul St Mary , unde a avut o

cariera strălucită. El a fost numit profesor de

bacteriologie în 1929. În 1947,

Departamentul de inoculare, făcut celebru

de Wright şi de el însuşi, a fost redenumit

Institutul Wright-Fleming de Microbiologie

şi plasat sub conducerea sa.

În 1928 el a lucrat pe culturile de

staphylococcus, o bacterie care cauzează

mai multe forme de septicemie. Un spor de

mucegai a căzut accidental pe una dintre

aceste culturi şi a început să crească.

Fleming a observat ca stafilococii din jurul

culturii au început să dispară.

În loc să arunce placa murdară, el a fost impulsionat de interesul sau vechi în modul de

acţiune al antisepticelor şi a altor agenţi anti-bacterieni, a încercat să descopere ceea ce a

distrus bacteriile din placa de mucegai. El a pregătit o cultură pură de mucegai, în scopul de a

investiga natura şi acţiunea sa mai atent. Aceasta s-a dovedit a fi Penicillum notatum. El a

descoperit că fiertura în care a fost cultivat era foarte activă împotriva anumitor tipuri de

bacterii şi că aceasta se datora unei substanţe secretata de mucegai, a sugerat ca ar putea fi

folosit ca antiseptic pentru răni.

Încercările de a extrage penicilina pentru uz medical s-au făcut imediat, dar nu au avut

succes, iar cei în cauza au apelat la alte cercetări. Ancheta penicilinei practic a expirat până

ISTORIA TEHNICII [Din istoria invențiilor]

| I.3 – Becul cu incandescență 4

în 1938, când Florey şi Chain au anchetat cu proprietățile lor de pregătire. Ei au descoperit

fapte noi importante şi soluţionarea marilor dificultăţi practice de pregătire.

Povestea penicilinei arată foarte clar cum aptitudinile şi temperamentele diferite se pot

completa reciproc pentru avansarea ştiinţei. Cu toate acestea, acest simplu scoţian a început

una dintre cele mai mari şi cele mai benefice descoperiri din istoria ştiinţei şi medicinii.

Fleming a fost înnobilat în 1944 şi a primit foarte multe distincții britanice şi străine în semn

de recunoaștere pentru descoperirile sale.

I.3 – Becul cu incandescență Thomas Edison este omul de ştiinţă care a fost creditat cu inventarea becului cu

incandescenţă în anul 1879. Deşi mulţi ştiu că Thomas Edison a inventat becul cu

incandescenţă în anul 1879, în fapt, acesta l-a perfecţionat. În secolul al XIX-lea omul de

ştiinţă Humphrey Davis a descoperit că un arc carbonic, cu ajutorul electricităţii, producea

lumină, pentru ca în anul 1860 Joseph Swan să introducă arcul de carbon într-un container de

sticlă şi să creeze ceva asemănător cu becul modern. Problema cu becul lui Swan era că

acesta se ardea foarte repede. Edison a dezvoltat becul cu filament care putea funcţiona fără a

se arde timp de câteva ore, făcând astfel din bec un obiect practic, util în treburile zilnice.

Principiul de funcţionare al becului cu incandescenţă este următorul: încălzirea până la

incandescenţă a filamentului metalic produce lumină.

La aprinderea becului, atomii filamentului devin excitaţi şi eliberează fotoni. Fotonii de

diferite frecvenţe reprezintă în fapt lumina şi căldura produsă de bec.

Atunci când electronii câştigă ori pierd energie, aceştia îşi schimbă orbitalul pentru o

perioadă foarte scurtă. Trecerea electronului de pe un nivel de energie superior pe unul

inferior se face cu eliberarea de fotoni de o anumită frecvenţă (energie).

Un conductor mai subţire se încălzeşte mult mai repede decât un conductor gros pentru că

primul este mai rezistent la trecerea electronilor.

Mişcarea electronilor produce radiaţie electromagnetică de diferite frecvenţe; unele frecvenţe

sunt în zona undelor infraroşii, care înseamnă căldură. Prin urmare, în filament, temperatura

se ridică la valori foarte mari; aceasta ajunge la peste 2500oC.

Temperatura foarte ridicată duce la "epuizarea" materialului din care este alcătuit filamentul,

tungstenul, care deşi rezistă la temperaturi ridicate pentru o vreme îndelungată, în timp se

subţiază şi se rupe, ceea ce înseamnă arderea becului. În fapt, din cauza temperaturilor

ridicate, atomii de tungsten se desprind din filament şi se aşază pe interiorul balonului de

sticlă al becului.

Alcătuirea becului este uimitor de simplă: clopotul de sticlă umplut cu un gaz inert ca

argonul, două tije metalice pe care este prins filamentul şi care au rolul de a realiza circuitul

necesar "curgerii" curentului electric prin bec, o montură de sticlă pe care sunt prinse cele

două tije şi soclul pentru înşurubare a becului. Pentru detalii, vezi imaginea de mai jos.

ISTORIA TEHNICII [Din istoria invențiilor]

| I.3 – Becul cu incandescență 5

Compunerea becului cu incandescenţă.

Există trei tipuri de becuri: becul cu incandescenţă, becul fluorescent şi becul cu halogen.

Becul fluorescent a apărut în jurul anului 1930 şi este mult mai eficient decât becul

incandescent. Acesta are partea interioară căptuşită cu fosfor şi este umplut cu un gaz inert.

Fosforul are rolul de a reflecta lumina produsă de bec. Lumina becului fluorescent nu este

însă asemănătoare celei naturale, distorsionând culorile.

Becul cu halogen creează o lumină albă, foarte asemănătoare cu lumina naturală. Acesta

produce foarte multă căldură şi nu poate fi încapsulat în sticlă, ci în cuarţ. În interiorul

becului se găseşte halogen, nu argon.

ISTORIA TEHNICII [Din istoria invențiilor]

| I.4 - Cimentul Portland 6

I.4 - Cimentul Portland

De la cele mai vechi versiuni de lianți, făcute de var şi nisip, pana la cimentul modern, acest

tip de material stă, la propriu, la temelia civilizaţiei. Cimentul este, poate, cel mai important

material folosit în construcţii, majoritatea clădirilor de pe Pământ fiind construite cu ajutorul

cimentului. Dar v-aţi întrebat vreodată cine a inventat cimentul? Cine este cel care a

observat ca cimentul este acel material ce lipsea în ridicarea unei clădiri?

Cimentul este un material de construcţie sub forma de pudră fină, de culoare gri, care, în

contact cu apa, face priză şi se întăreşte. După întărire, cimentul îşi menţine rezistenţa şi

stabilitatea, chiar şi sub apa. Materialul este folosit în principal pentru producerea mortarului

sau al betonului.

Încă din cele mai vechi timpuri, omenirea a încercat să descopere un material capabil să

unească pietrele masive într-o masă solidă şi durabilă. Folosirea argilei a fost o metodă

inventată de asirieni şi babilonieni, în timp ce egiptenii au inventat şi valorificat ghipsul,

mortarul şi calcarul pentru a putea construi piramidele. Grecii şi romanii au contribuit şi ei la

îmbunătăţirea materialelor de construcţie, aceştia ridicând edificii foarte rezistente, ale căror

urme se mai pot vedea şi în zilele noastre.

Prima forma de ciment a fost descoperita de către romani, aceştia înlocuind calcarul cu marne

şi marno-calcare în cuptoarele de obţinere a varului. Au crescut temperatura de ardere în

cuptoare şi au obţinut un material pe care l-au măcinat fin şi l-au amestecat cu cenuşa

vulcanica. Acest material este considerat primul ciment din istorie, romanii numindu-l

“caementum” (in traducere “piatra”). Acest amestec mai era numit şi ciment puzzolanic, după

numele localităţii Pouzzolli de lângă Vezuviu, locul unde s-a exploatat pentru prima dată

cenuşa vulcanică.

Cimentul Portland a fost inventat de Joseph Aspdin în anul 1824. Producţia cimentului

Portland începe în carierele de calcar, unde se excavează piatra de calcar şi argila. Pietrele

sunt sfărâmate până ajung o pudră numita “faina brută”, care este încălzită la 1450 de grade

Celsius, devine un nou material numit clincher. Răcit brusc şi măcinat împreuna cu gips,

clincherul se transforma într-o pulbere fină de culoare gri, rezultând astfel cimentul. Pentru

obţinerea diferitelor tipuri de ciment se adaugă zgură sau cenuşa de termocentrală. Cimentul

Portland a devenit unul din cele mai importante şi mai populare tipuri de ciment din lume.

Prin amestecul cimentului cu apă, nisip, pietriş si alţi aditivi se obţine betonul, cel mai folosit

material de construcţii din lume. La construcţia Barajului Hoover din SUA s-au folosit

2.480.000 de metri cubi de beton, iar pentru construcţia Barajului celor Trei Defileuri din

China s-au folosit 27 de milioane de metri cubi de beton.

În zilele noastre China, India şi SUA sunt cele mai mari consumatoare de ciment din lume.

Cea mai mare exportatoare de ciment din lume, la ora actuala, este Turcia. Cimentul este un

material de construcție foarte important, iar casele noastre sunt mai stabile şi mai rezistente

datorita invenției acestui material.

ISTORIA TEHNICII [Din istoria invențiilor]

| I.5 – Automobilul 7

I.5 – Automobilul

Şi această invenţie nu poate fi atribuită unui singur inventator. Istoria automobilelor reflectă o

evoluţie care a avut loc la nivel mondial. Se crede că primele automobile cu motoare pe

benzină cu motor cu combustie internă au fost finalizate aproape simultan în 1886 de către

inventatorii germani care au lucrat independent: Carl Benz pe 3 iulie 1886 în Mannheim,

respectiv Gottlieb Daimler şi Wilhelm Maybach în Stuttgart (de asemenea, inventatori de

biciclete primul motor) şi inventatorul austriac Siegfried Marcus din Viena.

La începutul secolului XX asistăm la o dezvoltare fără precedent a industriei automobilului

mai ales în ţările dezvoltate. Astfel, firmele americane constructoare de automobile, precum

Ford şi General Motors, cunosc o dezvoltare rapidă fără precedent. Astfel, între 1908 şi 1927,

automobilul Ford Model T a revoluţionat istoria automobilului, atât prin schimbările în

design, cât mai ales prin producţia de mare serie în care este realizat şi această folosind o linie

de asamblare, ajungând că în 1914 să fie vândute 250.000 de bucăţi.

În perioada anilor '50, viteză şi puterea motoarelor cresc tot mai mult, design-ul caroseriilor

devine tot mai armonios şi are loc răspândirea fără precedent a automobilului în întreagă

lume. Maşini de dimensiuni mici, că Mini (produs de British Motor Corporation) şi Fiat 500,

se răspândesc în întreagă Europa. De un deosebit succes se bucură germanul Volkswagen

Beetle.

Dacă la începutul secolului XX existau câteva sute de mii, la începutul perioadei postbelice

existau pe plan mondial peste 500.000 de automobile, că în 2007 producţia mondială anuală

să depăşească 70 de milioane de unităţi. Industria auto a viitorului trebuie să răspundă unor

cerinţe că: spaţii tot mai mici de parcare şi de deplasare, utilizarea energiei regenerabile, preţ

redus de fabricaţie etc.

ISTORIA TEHNICII [Din istoria invențiilor]

| I.6 - Motorul cu ardere internă 8

I.6 - Motorul cu ardere internă Motorul cu ardere interna este una din acele invenții care a adus omenirii atât foloase, cât şi

neplăceri. Datorita lui a fost posibil ca oamenii să călătorească departe în vacante, să-şi

lărgească orizonturile şi sa capete mobilitate în viața profesională. Transportul alimentelor a

putut fi organizat cu mai multa ușurința şi piața de produse alimentare s-a diversificat. În

multe ocupații s-a economisit o grămada de timp prin utilizarea motorului şi, drept

consecința, s-a generat mai mult timp liber.

Motorul cu ardere interna a contribuit în multe feluri la creșterea calitativi traiului în sec al

XX-lea. Pe de alta parte, a constituit o sursă importantă de poluare a mediului, făcând ca

satele şi orașele să devină mai aglomerate şi mai zgomotoase.

Principiul motoarelor cu ardere internă a fost explorat cu multa vreme înainte de începerea

Revoluției Industriale, prin experiențele cu praful de pușca ale inginerului olandez Christian

Huygens şi ale francezilor Jean de Hauteville şi Denis Papin – aceasta înainte de anul 1700.

Dar praful de pușca era o sursa de energie nepotrivita. De-abia când au fost testate alte surse

au apărut progrese reale. Gazele explosive, alcoolul şi distilatele petroliere erau mult mai

promițătoare.

In 1794, Robert Street a câștigat un brevet britanic pentru primul motor cu ardere interna de

utilitate practică. Acesta consta dintr-un cilindru prevăzut cu un piston la interior, legat de un

braț pivotant care funcționa ca o pompa simplă de apă. Cilindrul era răcit cu o manta de apă

şi se prelungea cu o cameră de ardere suficient de fierbinte pentru a aprinde un amestec de

aer şi combustibil lichid. Combustibilul picura in el sub forţa gravitaţiei, iar aerul era pompat

manual. Unele din caracteristicile motorului sunt uşor de recunoscut şi au supravieţuit în

modelele ulterioare, dar acest prim motor prezenta neajunsuri evidente, pe care inventatorii s-

au străduit să le rezolve de-a lungul secolului următor.

ISTORIA TEHNICII [Din istoria invențiilor]

| I.6.1. – Motorul cu combustie internă în 4 timpi 9

Samuel Brown a început să construiască şi să comercializeze un motor cu ardere interna în

Anglia in anii 1820. În acelaşi timp, inginerul francez Nicolas Carnot a publicat “Reflecţii

asupra puterii motrice a focului”, lucrare care conţine majoritatea principiilor motorului cu

ardere internă modern, dar Carnot nu a construit efectiv un motor.

În anii 1830 William Barnett a proiectat primul motor practic în doi timpi. Principiul acestuia

avea să fie larg aplicat mai târziu în construirea motoarelor mici pe benzină. Barnett a fost un

inovator important. El a fost cel ce a inventat sistemul de aprindere cu lampa de veghe, care a

constituit principiul de aprindere al motoarelor până la inventarea bujiei electrice şi este încă

folosit la cazanele pentru încălzirea centrală pe gaz.

În anii 1840 şi 1850 s-au adus alte inovaţii motorului, dar randamentul de transformare a

combustibilului în mișcare utilă a rămas foarte mic. În 1862 Alphonse Beau de Rochas a

publicat o lucrare în care descria câteva îmbunătăţiri potenţiale, inclusiv ceea ce a devenit

succesiunea standard în funcţionarea unui motor în patru timpi: admisia, compresia, arderea

şi evacuarea.

Asemenea lui Carnot, Beau de Rochas a fost un teoretician, nu un constructor. Inginerul

german Nikolaus Otto a fost cel ce a luat teoria lui De Rochas şi a transformat-o în maşinărie

funcţională. Otto a început să construiască motoare în 1867. Primele aveau randament mic şi

erau zgomotoase, dar în decurs de 10 ani Otto a venit cu un model superior, care seamănă

foarte mult cu motorul cu ardere interna pe care îl ştim astăzi. S-au utilizat numere diferite de

cilindrii – doi, patru, şase, opt şi uneori mai mult – dar principiul de baza a rămas neschimbat.

I.6.1. – Motorul cu combustie internă în 4 timpi Otto a fost inventatorul primului motor cu combustie internă care ardea în mod eficient

combustibilul direct într-o cameră cilindrică cu piston mobil, mișcarea efectuându-se de-a

lungul generatoarei cilindrului. Deși fuseseră inventate și alte motoare cu combustie internă

(de exemplu, de către Etienne Lenoir), acestea nu s-au bazat pe patru timpi separați.

Conceptul de patru timpi este posibil să fi fost deja discutat la data invenției lui Otto, dar el a

fost primul care l-a pus în practică.

Nikolaus August Otto s-a născut în anul 1832 în localitatea Holzhasen din Germania.

A absolvit cursurile politehnice, obţinând diploma de inginer.

În 1867, împreună cu inginerul Eugen Langen (1833-1895), Otto a construit un motor termic

cu ardere internă, cu piston în patru timpi, care folosea combustibil gazos.

În anul 1878, Nikolaus Otto, a pus la punct un motor în 4 timpi alimentat cu combustibil

lichid (benzină) cu un randament de 22%. O contribuţie însemnată la perfecţionarea

motorului cu ardere internă, cu aprindere prin scânteie electrică, au adus-o inventatorii

germani Karl Benz şi Gottlieb Daimler, care au realizat primele automobile acţionate cu

astfel de motoare.

Motorul cu ardere interna in 4 timpi transformă energia chimică a combustibilului în energie

termică (prin ardere, în interiorul camerei de ardere a motorului) si apoi în energie mecanică,

prin deplasarea unui piston. Explozia gazelor în camera de ardere aplică o presiune

pistonului, care se va deplasa împingand tija (biela) care la randul ei invarte arborele cotit.

ISTORIA TEHNICII [Din istoria invențiilor]

| I.6.2 – Motorul DIESEL 10

Mecanismul de transmitere a miscării pistonului la arborele cotit poartă numele de mecanism

bielă-manivelă.

I.6.2 – Motorul DIESEL

La 23 februarie 1893, era patentat la Berlin un motor cu ardere internă, cu aprindere prin

compresie, inventat de inginerul Rudolf Christian Karl Diesel, personalitate deja cunoscuta la

acea data în cercurile tehnice europene.

Mai întâi, a încercat sa inventeze frigiderul. Ca mulți alții, Rudolf Diesel şi-a croit singur

drumul în viaţă. Născut la 18 martie 1858, provenea dintr-o familie de emigranți modești, cu

trei copii. Paringii părăsiseră oraşul german Augsburg, pentru a se instala la Paris în tumultul

evenimentelor din anul 1848.

Când Rudolf a ajuns mai mărişor, mama l-a trimis la rudele sale din Augsburg, să înveţe

acolo germana şi să fie dat la şcoala. De la Augsburg i-a scris mamei sale, la vârsta de 14 ani,

că doreşte să se facă inginer.

Fără resurse, dar silitor la școală, a primit o bursă de merit, în baza căreia şi-a putut face

studiile la Politehnica din Munchen, desăvârşite ulterior în Elveţia. În ianuarie 1880, se

întoarce la Paris, unde împreuna cu fostul sau profesor Karl von Linde, încearcă să inventeze

frigiderul.

În 1883 se căsătoreşte la Martha Flasche, care este fascinata de mintea agera a soţului său, îl

admiră şi îl încurajează să se dedice invenţiilor. Rudolf obţine mai multe licenţe în Franţa şi

în Germania.

O cariera strălucita, o familie fericită, cine îşi poate dori mai mult? În 1890, familia, care avea

deja trei copii, se muta la Berlin, unde noul motor cu aprindere fără scânteie conceput de

Rudolf Diesel obţine licenţa nr. 67207 din 23 februarie 1893. Numaidecât, industriaşul Alfred

Krupp si uzinele MAN îl finanţează pentru construirea prototipului.

Motorul a fost conceput să funcționeze cu reziduuri rezultate după distilarea petrolului,

reducând astfel costurile de exploatare. Ideea de motorina nu era la acea data clar definită, dar

rezolvarea ei s-a impus rapid, soluțiile fiind oferite specialiștilor pana în 1900, când primul

motor Diesel comercializabil a fost prezentat la marea Expoziție de la Paris.

Acest motor avea o cilindree de 1960 cmc, dezvolta o turație de 172 rot/min si o putere de

19,71 CP. Parametrii impresionau, dar motorul oferit la expoziția pariziana prezenta doua

inconveniente majore: scotea fum (poluant) şi produce un zgomot greu de acceptat.

În anii 1911 si 1912, Rudolf Diesel s-a ocupat cu perfecționarea motorului sau, astfel încât să

nu mai depindă de hidrocarburi. El încerca să-şi adapteze invenţia, astfel încât motorul să

poată fi alimentat cu uleiuri vegetale, care pot avea un important conţinut energetic. Soluţia

avea în vedere şi un deosebit avânt al agriculturii în viitor.

ISTORIA TEHNICII [Din istoria invențiilor]

| I.7 - Reactorul nuclear 11

Cât priveşte utilizarea imediată a motorului brevetat, inventatorul trecea pentru moment peste

faptul că este poluant şi zgomotos. L-a oferit cu succes industriei navale: inconvenientele

deranjau mai puţin în cazul propulsiei navelor.

N-a apucat să-şi perfecţioneze motorul pentru a face faţă şi şoselelor. Aceasta sarcină şi-au

asumat-o cei care i-au urmat. În 1936, ei au prezentat pe piaţă prima maşina Mercedes

echipata cu motor Diesel, iar în 1938 firma Peugeot scotea şi ea pe poarta propriul ei model.

Preţul scăzut al combustibilului atrăgea de la început clienţii.

Motorul cu ardere internă este motorul care transformă energia chimică a combustibilului

prin intermediul energiei termice de ardere, în interiorul motorului, în energie mecanică.

Căldura degajată în camera de ardere se transformă prin intermediul presiunii (energiei

potențiale) aplicate pistonului în mișcare mecanică ciclică, de obicei rectilinie, după care în

mișcare de rotație uniformă, obținută de obicei la arborele cotit. Camera de ardere este un

reactor chimic unde are loc reacția chimică de ardere.

Căldura introdusă în ciclul care se efectuează în cilindrii motorului se obține prin arderea

combustibilului, de obicei un combustibil lichid ca: benzina, motorina sau gazul petrolier

lichefiat, dar se pot folosi și combustibili gazoși, ca gazul natural, sau chiar solizi, ca praful

de cărbune. Oxigenul necesar arderii se obține din aerul atmosferic. Combustibilul în amestec

cu aerul se numește amestec carburant. Arderea poate fi inițiată prin punerea în contact direct

a amestecului carburant cu o sursă de căldură sau se poate produce aproape instantaneu în

toată masa amestecului caz în care se numește detonație și are un caracter exploziv.

Prin arderea carburanților rezultă diferite produse de ardere cu o temperatură de aproximativ

2000 °C. Majoritatea acestor produse se prezintă sub formă gazoasă. Pentru o ardere

completă se asigură combustibilului o cantitate de oxigen dozată astfel încât să producă

oxidarea integrală a elementelor sale componente.

I.7 - Reactorul nuclear

Un reactor nuclear este o instalație tehnologică în care are loc o reacție de fisiune nucleară

în lanț în condiții controlate, astfel încât să poată fi valorificată căldura generată sau utilizate

fascicolele de neutroni.

Reactoarele nucleare au trei tipuri de aplicații:

Cea mai semnificativă aplicație comercială este producerea de energie electrică sau de

căldură (termoficare, procese industriale).

O altă aplicație este propulsia navală (în special pentru scopuri militare).

Există și reactoare nucleare pentru cercetare unde fascicolele de neutroni se folosesc

pentru activități științifice sau pentru producerea de radioizotopi destinați utilizărilor

civile (medicină, industrie, cercetare), sau militare (arme nucleare).

ISTORIA TEHNICII [Din istoria invențiilor]

| I.7 - Reactorul nuclear 12

Schema simplificată a unui reactor nuclear

1. bară pentru oprire de urgență

2. bare de control

3. combustibil

4. protecție radiologică

5. ieșirea vaporilor

6. intrarea apei

7. protecție termică

Enrico Fermi și Leo Szilard, ambii de la University of Chicago, au fost primii care au

construit o pilă nucleară și au prezentat o reacție în lanț controlată, pe 2 Decembrie 1942. În

1955 ei și-au împărțit patentul de invenție pentru reactorul nuclear U.S. Patent 2.708.656.

Primul reactor nuclear din SUA a fost utilizat pentru a produce plutoniu pentru arma

nucleară. Alte reactoare au fost folosite în propulsia navală (submarine, nave militare).

Pe 20 Decembrie 1951, în SUA, a fost generat pentru prima dată curent electric folosind

fisiunea nucleară la Reactorul rapid experimental (EBR-1) localizat lângă Arco, statul Idaho.

Pe 26 Iunie 1954 a început să genereze curent electric reactorul nuclear de la Obninsk. Alți

reactori de putere au început să funcționeze la Calder Hall în 1956 și Shippingport -

Pennsylvania în 1957. Expresia optimismului față de energia nucleară a fost celebra sintagma

a lui Lewis Strauss, presedintele USAEC “too cheap to meter” (prea ieftin să conteze).

Utilizarea comercială a energeticii nucleare începe cu reactorul prototip(PWR) Yankee Rowe

de 250 MWe pus în funcțiune de Westinghouse în 1960 și cu reactorul (BWR) Dresden-1 de

250 MWe proiectat de General Electric și pus în funcțiune în tot în 1960. În Canada a fost

dezvoltat reactorul CANDU, prima unitate fiind pusă în funcțiune în 1962. Franța a început

dezvoltarea reactorului cu gaz-grafit și a pus în funcțiune primul reactor comercial în 1959.

Ulterior a adoptat filiera PWR pe care o dezvoltă și în prezent. Uniunea Sovietică a pus în

funcțiune primul prototip comercial (grafit și apă în fierbere) de 100 MW la Beloyarsk.

Ulterior a dezvoltat filiera cu apă ușoară cunoscută sub denumirea VVER. Embargoul

petrolier din 1973 a dat un puternic impuls energeticii nucleare. Cel mai spectaculos program

nuclear a fost cel francez care totaliza 34 900 MWe. Pe lângă SUA (20% din producția de

ISTORIA TEHNICII [Din istoria invențiilor]

| I.7.1 – Prima centrala nucleară din lume 13

electricitate), programe nucleare importante au fost demarate în multe țări europene

(Germania, Suedia, Spania, Belgia, Italia, Elveția, Finlanda, Cehia) sau din Asia (Japonia,

Coreea de sud).

I.7.1 – Prima centrala nucleară din lume

Prima centrală nucleară din lume care a produs energie electrică pentru uz comercial,

APS-1 Obninsk, a fost construită în urmă cu aproape 60 de ani de către ruşi, fiind

operaţională până în anul 2002.

Aflată în oraşul Obninsk, la aproximativ 110 kilometri de Moscova, centrala a fost dată în

folosinţă la 26 iunie 1954, localitatea primind supranumele de „Primul oraş ştiinţific al

Rusiei". Construcţia a fost începută în ianuarie 1951 şi terminată în iunie 1954, fiind

conectată la reţeaua electrică în aceeaşi lună în care a fost finalizată lucrarea.

Singurul reactor al uzinei, denumit

AM-1, avea o capacitate electrică

totală de 6 Megawaţi , o capacitate

netă de aproximativ 5 Megawaţi

electrici şi puterea termică de 30

Megawaţi, suficient pentru a alimenta

cu energie electrică 2.000 de case.

Această construcţie a fost un triumf al

ruşilor asupra Statelor Unite, în cursa

pentru energia nucleară, reactorul

fiind folosit pentru nevoile populaţiei,

dar şi pentru cercetarea militară.

ISTORIA TEHNICII [Din istoria invențiilor]

| Cap. II – Cele mai importante invenții româneşti 14

Centrala nucleară a fost activă aproape 50 de ani, ieşind din folosinţă la 29 aprilie 2002,

atunci când oficialii ruşi au anunţat că intenţionează să transforme uzina în muzeu. „Obninsk

nu este doar prima centrală nucleară din lume, este şi prima uzină care este scoasă din uz

într-un mod corect. Centrala nu mai era profitabilă, a fost închisă din motive economice",

a spus Shingaryov Bellona, un reprezentant al Guvernului din Rusia.

După punerea în funcţiune a acestei centrale nucleare, ţările dezvoltate din vest, dar şi ţări

precum China şi India au început să folosească puterea nucleară, care este respinsă însă de

unele ţări, din cauza unor accidente precum cele de la Cernobâl şi Three Mile Island.

Cap. II – Cele mai importante invenții româneşti

Ne folosim în fiecare zi de o sumă de obiecte și accesorii, menite să ne mijlocească

îndeplinirea unor scopuri și să ne facă existența mai ușoară. Pe altele le folosim mai rar, fără

a le fi însa mai puțin tributari, în timp ce unele ne salvează de-a dreptul viața. În foarte puține

cazuri, devenim curioși referitor la originile lor, la cum, când și cine le-a creat. Prea rar ne

întrebăm ce anume din toate lucrurile pe care le întrebuințăm au ca sursă un izvor autohton,

în mințile creatoare și în mâinile dibace ale conaționalilor noștri. Probabil dintr-o convingere

defetista ca romanii nu au descoperit niciodată nimic important. Ei bine, lucrurile sunt

departe de a sta astfel si nu numai ca invenții romanești importante exista, însa eventuala lor

absenţă ar fi dat o faţă destul de diferită omenirii, nu într-un sens benefic.

ISTORIA TEHNICII [Din istoria invențiilor]

| II.1 - Injecția cu insulină – Nicolae Paulescu 15

II.1 - Injecția cu insulină – Nicolae Paulescu

Nicolae Paulescu, profesor de psihologie al Universităţii de Medicină şi Farmacie din

Bucureşti, este cel care a descoperit pentru prima oara, in 1921, insulina, hormonul

secretat de pancreas, care reglează metabolismul glucidelor, lipidelor, protidelor si

mineralelor din organism. Paulescu este cel care a demonstrat eficienta acestei substanțe în

reducerea hiperglicemiei şi care a folosit insulina în tratarea diabetului. Descoperirea sa a

salvat milioane de vieţi.

Enciclopediile îi prezintă însă, la

acest capitol, pe doi “eroi

canadieni” Frederick Banting

si Charles Best care, in 1922,

aveau sa primească Premiul

Nobel, în dauna lui Paulescu. Cei 30 de ani de muncă şi

stăruinţă în laborator ai

profesorului au fost furaţi de cei

doi tineri canadieni, care luaseră

cunoştinţă de munca romanului

din publicaţiile vremii. În baza

articolelor acestuia, ei au reuşit

să izoleze insulina şi să o

folosească în tratarea unui

pacient.

Cu 8 luni înainte, Paulescu publicase într-o revistă de specialitate belgiana rezultatele

cercetărilor sale sub titlul “Recherches sur le rôle du pancréas dans l’assimilation nutritive”.

Doar ca n-o numise insulina, ci pancreină. În 1916, pe când se afla în stadiul final al

cercetării, trupele germane ocupaseră Bucureştiul. A trebuit să-şi amâne anunţarea

rezultatelor definitive.

II.2 - Avionul cu Reacţie – Henri Coandă

În Octombrie 1910, Marele Palat de pe Champs-Elisee, Paris, a găzduit cea de-a doua ediție a

Expoziției Internaționale de Aeronautica. Au fost expuse cele mai noi piese de aviație. Cea

mai interesantă mașinărie, care a atras atenția multora, a fost un avion roșu, fără elice, pe a

cărui plăcuţă metalică scria: COANDA-1910. Acest avion trezit interesul şi atenţia

oamenilor nu numai pentru ca nu avea elice, ci şi pentru ca era total diferit fata de ceea ce

numeau ei pana atunci "avion". Mașinăria avea doua aripi duble şi un singur loc, o

anvergura de 10,3 m, lungimea de 12,5 m, greutatea de 420 kg şi o forţă a propulsiei de

220 kg. Cea mai interesanta parte din avionul lui Coandă era sistemul de propulsie, o

adevărata revoluție în construcția de motoare de avioane, care avea sa constituie soluția

viitorului.

ISTORIA TEHNICII [Din istoria invențiilor]

| II.3 - Pila Karpen – Nicolae Vasilescu-Karpen 16

Motorul cu reacție, inventat şi construit pentru prima oară de către Henri Coandă era

compus dintr-un motor-piston cu patru cilindri, răcit cu apa şi dezvolta 50 de cai-putere la

1000 de rotații pe minut. Acest motor-piston era conectat la o tija care rotea multiplicatorul

de rotații; mișcarea era transmisa compresorului care câștiga o rotație de 4000 de rotații pe

minut. Forța de propulsie era de 220 kgf, mult mai mare decât daca motorul-piston era

conectat la o elice. Mulți vizitatori ai expoziției au fost suspicioși privind decolarea

avionului, până la o demonstrație accidentala a lui Coandă, când, dorind doar să

verifice motorul, avionul a început să meargă din ce în ce mai repede, până şi-a luat

zborul. Impresionat de flăcările produse de motor şi îngrijorat de faptul ca nu mai pilotase un

avion pana atunci, ci doar planoare, Henry a pierdut controlul mașinăriei, care a pierdut din

înălţime şi viteza până când a aterizat forţat. Aceasta încercare a constituit primul zbor cu un

avion echipat cu un motor cu reacție. Astfel, cu 30 de ani înainte de Heinkel, Campini şi

Whittle, Coandă a construit şi a zburat cu primul avion cu reacție.

II.3 - Pila Karpen – Nicolae Vasilescu-Karpen

O pila electrică, de producție româneasca, furnizează energie de 56 de ani, fără

întrerupere. Inventatorul minunii, Nicolae Vasilescu-Karpen, om de ştiinţă, inginer,

fizician şi inventator a declarat, cu o jumătate de secol în urmă, ca ea va funcţiona veşnic. In

Muzeul National Tehnic "Dimitrie Leonida" din București există un obiect de patrimoniu

care sta intr-un seif metalic blindat, chiar in biroul directorului muzeului. Este vorba despre

"Pila termoelectrica cu temperatura uniforma", cunoscuta sub numele de "Pila lui Karpen",

realizata in 1950. Aparatul este, de fapt, un perpetuum mobile, adică un dispozitiv care

generează energie la nesfârșit fără intervenţie din exterior.

ISTORIA TEHNICII [Din istoria invențiilor]

| II.4 - Scaunul ejectabil – Anastase Dragomir 17

Deşi ar fi trebuit să se oprească de multe decenii, "Pila lui Karpen" se încăpățânează să

funcționeze, aţa cum a prevăzut inventatorul ei. Construirea unui perpetuum mobile a fost

visul de secole al omenirii. Un aparat care să se mişte la nesfârşit, fără să primească

impulsuri exterioare, ar rezolva definitiv setea de energie a civilizației actuale. În epoca

moderna însă, acest vis a fost abandonat pe considerentul ca ar fi o utopie. Cei ce au

continuat totuși să caute soluţia, au fost marginalizaţi, lumea oamenilor de ştiinţă

considerându-i nebuni. Perpetuum mobile nu poate exista. Cu toate acestea, un fizician roman

s-a încăpăţânat să-l construiască. Si se pare ca a reușit. Nicolae Vasilescu-Karpen a început

să lucreze la teoria unei pile electrice care să genereze energie la nesfârșit încă înainte

de Primul Război Mondial. "Pila" a fost brevetata in 1922. Era vorba, în fapt, despre

două pile electrice legate în serie, care pun în mişcare un mini-motor galvanometric. Acesta,

la rândul său, mişcă o paleta conectată la un întrerupător. La fiecare jumătate de rotire paleta

deschidea circuitul, pentru ca la a doua jumătate de rotaţie să-l închidă. Timpul de rotaţie a

elicei era calculat în aşa fel încât pilele să aibă timp de reîncărcare, respectiv pentru refacerea

polarităţii în perioada cât circuitul este deschis. O astfel de pila de proporții ar putea

alimenta o nava spațială.

II.4 - Scaunul ejectabil – Anastase Dragomir

Daca la sfârșitul sec. XIX, începutul sec. XX, mulți entuziaști ai aviației erau preocupați de

construcția avioanelor şi de pilotarea acestora, un tânăr pe nume Anastase Dragomir şi-a

concentrat atenția pe siguranța aparatelor de zbor şi mai ales a pasagerilor de la bordul

lor. Anastase Dragomir era pasionat, ca mulți dintre tinerii acelei perioade, de problemele

aviației. A plecat în Franța, unde a lucrat la mai multe uzine de avioane. Aici şi-a perfecționat

propriul sau sistem pentru salvarea piloților şi a pasagerilor în caz de accidente. La 3

noiembrie 1928, a înregistrat, în Franţa, cererea de brevet “Nouveau systeme de

montage des parachutes dans les appareils de locomotion aerienne” şi a obţinut

Brevetul nr. 678566 din 2 aprilie 1930 pentru “cabina catapultabilă”.

ISTORIA TEHNICII [Din istoria invențiilor]

| II.5 - Vaccinul antiholeric – Ioan Cantacuzino 18

Aceasta invenție era “un nou sistem de parașutare din aparatele de locomoție aeriană, fiecare

pasager având o parașuta proprie care permite, în momentul critic, eliberarea acestui

ansamblu de avion, astfel încât paraşuta, împreună cu pasagerul instalat pe scaun, să treacă

printr-o deschizătura a podelei”. Brevetul prevedea ca acest ansamblu de celulă-parașuta să

aibă mai multe comenzi, menvrabile de către pilot. In 1950, Anastase Dragomir a obținut un

nou brevet, romanesc, cu nr. 40658, pentru “celula paraşutată”, care consta în folosirea

unui spătar curb de glisare pentru ejectarea cabinelor, fie pe jos, fie pe sus, pentru ca in

1959 să înregistreze o alta cerere, care avea ca obiect construirea unui avion de transport

echipat cu cabine catapultabile, pentru salvarea pasagerilor (brevet romanesc nr. 41424 din

1960). Ideea românului se va concretiza prin apariţia, la noile tipuri de avioane supersonice

militare, a scaunului ejectabil.

II.5 - Vaccinul antiholeric – Ioan Cantacuzino

Ioan Cantacuzino, academician, medic, microbiolog, profesor universitar roman, fondator al

şcolii romanești de imunologie şi patologie experimentală, a desfăşurat o bogată activitate de

cercetare privind vibronul holeric şi vaccinarea antiholerica. Pe baza cercetărilor desfășurate

ISTORIA TEHNICII [Din istoria invențiilor]

| II.6 - Casa care îşi măreşte suprafaţa de trei ori 19

în această direcție, medicul a pus la punct o metodă de vaccinare antiholerica, numită

“Metoda Cantacuzino”, folosita şi astăzi în tarile unde se mai semnalează cazuri de holeră.

Implicându-se în studiul holerei, tifosului exantematic si tuberculozei, aduce contribuții

remarcabile. A creat noțiunea de imunitate prin contact.

În campania din 1913 a condus prima vaccinare antiholerica masiva în focarele

infecţioase, cunoscută în ştiinţă ca „Marea experiența româneasca", care a salvat multe

mii de vieți, şi a inițiat masurile de combatere a epidemiei de holera. În primul Război

Mondial, în calitate de conducător al serviciilor sanitare militare si civile, a luat masurile de

combatere a marii epidemii de tifos exantematic. Creează o serie de lucrări ca: descoperirea

imunitarii celulare şi umorale, sensibilitatea şi lipsa de imunitate a organismului faţă de

scarlatina, studii cu renume mondial asupra holerei şi vaccinoterapiei. Introduce vaccinul lui

Calmette, iar în 1912 creează vaccinul antitific.

II.6 - Casa care îşi măreşte suprafaţa de trei ori

Casa expandabilă sau casa evantai, ce îşi măreşte suprafața de peste 3 ori este una din

creaţiile expuse la EUROINVENT 2014.

Desfășurat în perioada 22-24 mai 2014, la Palas Mall Iași, în inima orașului, EUROINVENT,

unul dintre cele mai ample evenimente de acest gen din sud-estul Europei, reunește 350 de

creații ale cercetătorilor și inventatorilor din 26 de țări şi se află la a şasea ediţie.

”EUROINVENT 2014 înregistrează cea mai amplă prezență de până acum a institutelor de

cercetare din România, ce vor expune dispozitive și instalații de ultimă generație”, conform

ISTORIA TEHNICII [Din istoria invențiilor]

| II.6 - Casa care îşi măreşte suprafaţa de trei ori 20

spuselor Dr. Ing. Andrei Victor Sandu, coordonatorul Forumului Inventatorilor Romani si

chairman al EUROINVENT. "Ediția din acest an, a VI-a, a Expoziției Europene a

Creativității și Inovării - EUROINVENT 2014, marchează saltul calitativ al acestui

eveniment prin noi perspective, un nou concept și o nouă locație.

ISTORIA TEHNICII [Din istoria invențiilor]

| Cap. III – Concluzii 21

Cap. III – Concluzii

O invenție este o rezolvare sau realizare tehnică dintr-un domeniu al cunoașterii care prezintă

noutate și progres față de stadiul cunoscut până atunci. Ea se poate referi la realizarea unui

produs (dispozitiv, material, substanță) sau a unui procedeu în toate domeniile tehnologice.

Procedeul constă din activități tehnologice care conduc la:

obținerea, fabricarea sau utilizarea unui produs;

rezultate de natură calitativă ca : măsurare, analiză, reglare, control, curățare, uscare,

diagnosticare sau tratament medical și altele.

Conform Dictionary.com o invenție se definește ca fiind „o mașină, un proces, o îmbunătățire

etc. - noi și utile, care nu au existat anterior și care sunt recunoscute ca produsul unei intuiții

sau unui geniu unice, deosebite de competențele mecanice obișnuite sau de artizanat.”

O invenție nu este același lucru cu o descoperire, care înseamnă constatarea unei realități încă

necunoscute. Invențiile doar arareori se fac pe neașteptate. Ele sunt în mod obișnuit rezultatul

unei convergențe a tehnologiilor actuale într-un mod nou și unic. Lucrul acesta se poate

realiza în urma satisfacerii unei anumite necesitați umane, ca o împlinire a dorinței unui

inventator de a face ceva mai rapid sau mai eficient, ori chiar ca urmare a unei întâmplări. O

invenție poate fi rezultatul unui efort individual, dar și al unei munci în echipă. Invențiile pot

fi făcute simultan în diferite părți ale lumii.

O distincție importantă trebuie să fie făcută între invenție și inovație. Invenția este prima

apariție a unei noi idei pentru un produs sau proces nou, pe când inovația este prima

comercializare a ideii.

Inovația reprezintă comercializarea invenției în produse sau servicii vandabile. Atunci când o

nouă invenție devine integrată în viața economică, adică a început să aibă consecințe

economice, ea devine o inovație. Pentru a transforma o invenție în inovație, o companie

trebuie să combine cunoștințe, capabilități, abilități și informații asupra pieței,suficiente

resurse financiare etc.

Invenția nu conduce în mod necesar la o inovație. Inovația este posibilă și fără ceva care ar

putea fi identificată ca invenție, dacă compania identifică o idee tehnică existentă anterior.

Aspectul exploatării comerciale a invenției este prezent aproape în toate definițiile inovației.

ISTORIA TEHNICII [Din istoria invențiilor]

| Cap. III – Concluzii 22

BIBLIOGRAFIE:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Reactor_nuclear

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/povestea-primei-centrale-nucleare-lume-

devenita-muzeu

http://ro.wikipedia.org/wiki/Nikolaus_Otto

http://ro.wikipedia.org/wiki/Motor_diesel

http://adevarul.ro/international/rusia/foto-povestea-primei-centrale-nucleare-lume-devenita-

muzeu-1_50aca9d27c42d5a66387e5bb/index.html