Clădiri pentru învăţământ

preuniversitar şi preşcolar

I. Învăţământ şi arhitectură

Într-o tradiţională ierarhie a arhitecturii, cele două categorii fundamentale - utilitatea şi

estetica - şi-au disputat dintotdeauna întâietatea.

Arhitectura şcolilor este unul din acele cazuri în care ele stau într-un fragil echilibru. Sub

aspectul predispoziţiei la artisticitate, şcolile se află undeva între cazurile extreme - muzee şi spitale ,

adică între dulcele statut de copil răsfăţat al "artei arhitecturale" şi ingratul statut al unui program cu

suficiente constrângeri. Extrem de pragmatic, obiectiv şi ancorat în social, conceptul de bază al unei

unităţi de învăţământ nu poate fi nici el decât încărcat cu aderenţe utilitare. Principala dintre ele este

acel proces social numit pedagogie – cu determinările sale specifice de la epocă la epocă şi de la loc

la loc.

În ciuda pragmatismului acestui program, o evoluţie a clădirilor şcolare pentru învăţământ

ne prezintă o diversitate destul de mare de soluţii, ceea ce înseamnă că sunt implicate şi opţiuni

subiective de natură estetică. În paralel însă, ele se datorează determinanţilor funcţionali specifici,

cum ar fi: 1) raportul dintre comunitate şi educaţie; 2) condiţiile care determină anumite sisteme

educative şi motivele de schimbare a lor; 3) concepţia asupra dezvoltării individualităţii umane; 4)

condiţionări de natură geografică.

Dacă sistemul educativ oficial depinde de orientarea politică, evident şi arhitectura şcolilor le

corespunde. Totuşi, este de remarcat că aproape în toate timpurile a existat o comandă pentru

educaţia de masă şi o tendinţă către o educaţie de clasă, conformă cu interesele fiecărui grup social.

Prezenta lucrare va aborda mai ales problema şcolilor de stat, cu predilecţie pentru

învăţământ mediu şi amplasate în mediu urban.

II. Arhitectura şcolilor în tradiţia modernă

Programul şcolar face parte dintre puţinele programe de arhitectură în care sloganul "form

follows function" a fost cum nu se poate mai bine venit.

Ne întoarcem în trecut doar până în secolul al nouăsprezecelea, perioada de interfaţă dintre

arhitectura tradiţională, pe de o parte, şi zorii Mişcării Moderne, pe de altă parte. Tot sfârşitul

secolului al nouăsprezecelea a fost şi momentul în care, poate sub imboldul remarcabil al filozofiei,

au fost create teorii alternative în diferite domenii de gândire umaniste, cum ar fi psihologia, critica

şi pedagogia. Totuşi, organizarea funcţională a şcolilor încă mai avea mult de suferit în realitate,

subordonată fiind unor rigori compoziţionale specifice stilurilor istorice, atât de prezente în viaţa

culturală de atunci. Clădirile şcolare corespundeau mentalităţii îndelung persistente cu privire la

modul lor de funcţionare, pentru mine impresionante fiind amintirile lui Schiller despre

2

"Karlsschule" din Stuttgart - şi astfel de situaţii erau frecvente. E vorba de şcoli în care rigiditatea,

sobrietatea, ordinea cazonă, inflexibilitatea principiilor didactice erau reflectate pe deplin de clasele

fruste, coridoarele reci şi faţadele severe ale clădirii. O astfel de tratare a învăţământului tăia orice

punte de comunicare cu psihicul copilului şi tânărului. Relaţia profesor-elevi era una unilaterală,

elevii fiind trataţi ca subiecţi impersonali de educat. Deoarece gândirea vremii era totuşi de tip

umanist, această abordare a relaţiei profesor-elevi nu era o chestiune de rea intenţie, ci doar una

binecunoscută de inerţie în gândire. Arhitectura istoricistă şi sistemul pedagogic autoritar se

încurajau reciproc, pe o linie tradiţională de mult nerevizuită. Ea data cel puţin din perioada

renascentistă, ale cărei imagini şi mesaj fuseseră temeinic asimilate de public – mă gândesc la palatul

urban, cu faţadele lui ca nişte teoreme şi curtea interioară mai destinsă, dar bine supravegheată.

Acest model se potrivea cu tipul pedagogic înţepenit în obişnuinţă. Cel care a revoluţionat prin

gândirea lui această pedagogia şcolară a fost elveţianul Pestalozzi.

În Anglia secolului al XIX-lea, forma specifică a şcolilor era esenţialmente pătrată, cu hol

central de distribuţie acoperit, în general iluminat pe sus.

Universitatea Sapienza din

Roma, sec .16. Învăţământul

colectiv determină apariţia

încăperilor care să-l

adăpostească – clasele.

Gimnaziul academic

din Viena reprezintă

tipul clasic al şcolii

secolului 19, având

funcţiunile

desfăşurate în jurul

unei curţi. A fost

construită în 1886 şi

aparţine tipului

academic.

Alura tipic

renascentistă a

palatului Farnese,

Roma, cinquecento.

3

Şi în Europa centrală era preferată tot varianta pe plan central, având în centru o curte

interioară. Ambele versiuni sugerează fie palatul renascentist, fie modelul acestora, şi anume vilele

romane cu atrium, de asemenea şi ambianţa mănăstirească. Mai toate erau menite să inspire elevilor

respect şi teamă de autoritate, dar cu dorinţa de a le oferi o arhitectură validată în timp ca frumoasă.

La noi, acest model a fost preluat de Ion Mincu la Şcoala Centrală de Fete.

Pe la sfârşitul secolului s-a purtat şi o alta soluţie de plan, şi anume cel compact - o varianta

"academică". Simetria riguroasă şi dispunerea claselor de-a lungul unui coridor convenea, desigur,

şi sub raportul sistemelor constructive utilizate atunci.

Şcolile de tip "popular", cum ar fi Colfe Grammar School din Lewisham din 1891, au

constituit modele, fiind potrivit a fi adaptate şi la viitoarele structuri pe cadre din arhitectura

funcţionalistă. Principala funcţiune - holul central - este sală comună cu scenă, luminată pe deasupra,

de-a lungul laturilor lungi. Structura aceasta aproape bazilicală a putut fi adaptată şi ea mai târziu la

sistemul constructiv pe osatura de beton.

Ion Mincu, Scoala

Centrală de Fete,

Grădina Icoanei. O

frumoasă clădire de

sfârşit de secol 19 –

1890-1894 - cu

circulaţia în jurul unui

atrium.

Colfe Grammar School Lawishham, 1891,

din tipul "popular" .

1. clase normale, 2. clase flexibile, 3. spaţiu

polivalent, 4. estrada, 5. drector, 6.

bibliotecă, 7. profesori, 8. cabinet, 9. portar,

10. WC profesori, 11 vestiare, 12. Wc şi

ieşire curte elevi, 13. intrare profesori.

Semnificativ pentru tipul compact al şcolii "academice"

este gimnaziul din Frankfurt. Funcţiunile, destul de

complexe, sunt încă silite să se acomodeze cu spaţiile,

dispuse după criterii formaliste, conform epocii. 1. clase,

2. săli speciale pentru examinare, 3. locuinţă, 4. WC, 5.

cameră de serviciu, 6. director, 7. bibliotecă, 8. sală desen,

9. aulă, 10 cabinet fizică, 11. laborator fizică, 12, 13 idem

chimie, 14. gol aulă … 15 – 21 cabinete diferite discipline

şi depozitele lor.

4

De altfel, a propos de această şcoală din 1891, ideea determinării unui spaţiu flexibil

constituie o inovaţie care marchează un salt calitativ.

Tot în această perioadă, curentul "igienist" nu putea sa omită tocmai programul şcolar. Astfel

au fost conştientizate şi asumate condiţiile optime de studiu, în perioada de dezvoltare fizică,

caracteriologică şi intelectuala a copilului: ventilarea şi încălzirea optimă a spaţiilor de studiu, buna

iluminare naturală şi artificială, mobilierul ergonomic, comod şi flexibil, rezolvarea corespunzătoare

a grupurilor sanitare şi vestiarelor. Au fost reconsiderate teme ca forma construită şi mai ales

orientarea sălilor de studiu. Existau, mai mult decât înainte, în afara sălilor de clasă, alte spaţii

specializate, cum ar fi: sala de sport, capela, laboratoare pentru ştiinţe, cluburi, cantină, cămine,

carcera etc.

Totodată au apărut şi cerinţe "moderne" cum ar fi: flexibilizarea partiului pentru diferite

situaţii atipice până atunci, cum ar fi manifestări, spectacole, întâlniri, meciuri, întreceri, serbări etc.

şi au apărut primele tendinţe ce aveau să ducă la un proces de integrare comunitară prin utilizarea

şcolii pe tot timpul zilei şi al anului, prin întâlniri ale părinţilor, întâlniri cu alte şcoli sau colective,

conferinţe cu invitaţi speciali. De asemenea, probleme legate de amplasament, peisagistică, activităţi

în aer liber, siguranţa şi securitatea copiilor, ocupau tot mai mult loc în preocupările profesorilor cu

responsabilităţi şi ale cercetătorilor.

III. Şcoala secolului 20

Avantajele acestei scheme funcţionale sunt: posibilitatea unei bune adaptări la teren, mai ales

în zonele cu relief; o proiectare uşoară; o execuţie uşoară, elementele fiind repetitive, deci

standardizate. Acest sistem a fost la un moment dat abandonat, probabil dat fiind că ocupa mult teren

şi că, în ţările cu ierni adevărate, transferul copiilor dintr-un corp în altul este inconfortabil.

Din aceasta categorie fac parte următoarele variante:

▪ Tipul omogen centralizat, adică un campus cu blocuri amplasate regulat, bine organizat.

Unul dintre primele gesturi petrecute în

proiectele de şcoli a fost "explodarea" planului

compact, centralizat, până la şcolile

pavilionare.

Şcoala pavilionară adăposteşte grupuri

funcţionale în corpuri independente. (Celebră

este clădirea Bauhaus a lui Walter Gropius, din

anii 20.) De multe ori, pavilioanele sunt legate

între ele prin portice deschise. În anii '50 şi '60,

acest tip de plan a fost foarte utilizat.

5

▪ Tipul dispersat (explodat), adică ansamble cu portice deschise, dispuse liber, pe teren mare, cu

distanţe mari între pavilioane.

▪ Campusul şcolar (complexul şcolar) este un parc, cu pavilioane adăpostind şcoli de diferite grade

şi funcţii anexe ale şcolilor. Pavilioanele sunt dispuse liber pe teren, fără legături între ele. În

general, ansamblul se bazează pe o anumită autonomie funcţională.

Şcolile semipavilionare sunt cele precontemporane. Sunt pavilioane cu legături închise,

articulate în interior. Uneori, succesiunea volumelor poate elimina coridoarele lungi. Datorită unor

incontestabile avantaje, şcoala semipavilionară a dominat întreaga producţie arhitecturală între anii

1947-1949. Avantajele sale sunt: adaptabilitatea la teren şi la cerinţele funcţionale tot mai complexe,

arhitectură caldă, agreată de către copii, posibilitatea de a închide toate articulaţiile şi a le încălzi la

fel cu celelalte spaţii, posibilitatea de prefabricare. Ocupă, e drept, teren mult. Exista şi aici:

▪ Şcoala de tip dispersat, de fapt tipul pavilionar, dar cu articulaţiile spaţii interioare.

▪ Tipul cartezian, cu pavilioanele aliniate "hippodamic"

▪ Tipul explodat, cu suite de pavilioane în compoziţii libere, fără economie de teren

▪ Tipul organic, raţional reprezintă şcoli cu partiuri închegate, cu funcţiuni bine distribuite şi

organizate, cu circulaţii restrânse ca suprafaţă, cu dispoziţii dinamice, unde volumul general este

rezultatul unei creşteri interioare logice, al unui funcţionalism moderat, împletit cu forme

arhitecturale calde, expresive.

▪ Tipul supraorganic, este specific arhitecturii modelate ale a lui Hans Scharoun, precum şi

volumetriei şi dinamicii arhitecturii expresioniste.

Stânga: tipul omogen. 1. grupul claselor normale,

2.laboratoare, 3. conducerea şcolii, cabinete, bibliotecă,

3. sală de sport, cantină.

Dreapta: tipul dispersat. 1. 28 de clase, 2. ateliere, 3. sală

festivităiţi, 4. săli gimnastică

6

Ulterior, la capătul unei evoluţii interesante a acestor structuri pavilionare şi

semipavilionare, avea să se revină la structurile compacte "monobloc", dar la un cu totul alt nivel

calitativ, la o concentrare care a făcut posibilă flexibilitatea şi, conform unor concepţii ale anilor

postbelici, la o reducere drastică a suprafeţelor de circulaţie. Preocuparea prioritară era însă una de

natură cantitativă, ceea ce s-a reflectat negativ asupra esteticii şi atmosferei, în sensul că arhitectura

şcolilor a devenit una repetitivă şi monotonă, rece şi săracă în mijloace de expresie. Dispoziţia

funcţional-volumetrică ne prezintă însă o serie de realizări remarcabile, datorită preocupării asupra

acestui aspect. Şcoala monobloc pe plan compact a fost în întreaga lume cea mai frecventă soluţie

până în anii'70.

La începutul construirii lor, în secolul al XIX-lea în mod special, şcolile monobloc erau în

mod frecvent fie centralizate, fie liniare. Lucrurile se petreceau atunci simplu, atât ca destinaţii ale

spaţiilor, cât şi ca tehnică de construcţie şi sistem pedagogic. "Şcoala igienistă" a fost cea care a

determinat un salt, mai întâi în chestiunea rezolvării volumetrice şi a împins lucrurile către adoptarea

formelor şi principiilor moderne. Ideile pedagogice erau şi ele oarecum novatoare, pe linia teoriilor

psihologice şi psihanalitice. Modelările arhitecturale se orientau, în esenţă, către deschiderea claselor

spre soare şi integrarea construcţiei în zona verde.

După 1945, economia generala a investiţiilor şi a terenurilor, precum şi o oarecare

multiplicare şi întrepătrundere a funcţiunilor, a favorizat adoptarea planurilor compacte, funcţiunile

nemaiputând exista izolat, în aripi cu destinaţii "specializate". Şi în România, în perioada de boom a

construcţiilor şcolare (anii '60 şi '70), toate soluţiile erau dirijate în această direcţie, ceea ce a dus la o

saturaţie. Aceleaşi proiecte tip erau construite peste tot în tară, cu aceleaşi materiale. Principalul

motiv pentru care a fost ales acest partiu a fost cel economic - planuri simple, constructive, uşor de

industrializat. Majoritatea erau pe plan liniar, mai puţine pe plan central.

Se mai susţineau o serie de avantaje ale acestui tip de rezolvare: circulaţii reduse (păreau, la

acea vreme, un mare câştig, dovedindu-şi curând însă limite pe care proiectanţii refuzau sa le vadă);

Stânga: semipavilionar dispersat-explodat.

Circulaţia este interioară din pavilion în pavilion.

1. clase elevi mici, 2. clase elevi mai mari,

3. spaţii comune, 4. săli gimnastică, 5. piscină,

6. curte.

Dreapta: tipul organic raţional. 1. Câteva unităţi

complexe, cu o mare autonomie funcţională,

gravitează în jurul lui 2. - un spaţiu polivalent cu

loc de luat masa şi o curte adiacentă lui. Totul este

legat organic.

7

volumul era, se spunea, echilibrat, raţional (excesul de spaţii utile, în dauna celor "psihologice",

părea un lucru raţional, într-o vreme orientată pe economie); se imagina o mare flexibilitate şi

mobilitate funcţională (care n-a fost însă realizată niciodată în practica); într-adevăr, se realiza o

mare economie materială. În realitate, volumele erau de multe ori mari, greu de controlat la interior

sub aspectul atmosferei care să-i atragă pe copii la şcoală. Unele şcoli erau nevoite sa funcţioneze cu

iluminarea zenitală a claselor.

La rândul lor, şcolile monobloc au fost cuprinse în mai multe categorii:

▪ Tipul monobloc tradiţional. De aici fac parte rezolvările monobloc liniare, compuse din clase

dispuse de-a lungul unei circulaţii, de tipul "şcolii academice", cu rezolvări formale fie în

dreptunghi, fie în "L", în "U" etc. Fiind economică, aceasta a fost soluţia ţărilor sărace, cu intenţii de

dezvoltare rapidă.

▪ Tipul monobloc centrat. Planurile sunt compacte, conturul este fie regulat, fie jucat, din necesităţi

de iluminare. La mijloc se află holul central polivalent, circulaţie şi sală de festivităţi totodată.

▪ Tipul compact dublu traht, ce dispune unităţile educative pe ambele părţi ale unei circulaţii.

▪ Tipul compact stockplan se deosebeşte de tipul anterior, având specifică dispoziţia spaţiilor

educative compacte, acceptând claustrarea acestora sau iluminarea zenitală.

De fapt, ceea ce a determinat modificări în structura volumetrică şi funcţională a şcolilor a

fost evoluţia gândirii pedagogice, de la învăţământul de tip informativ, la unul în care informaţia să

fie integrată organicist, promovând orientarea individuală a elevului în lumea ideilor. Soluţiile erau

micşorarea numărului de elevi în clasă şi realizarea unor lecţii dinamice, bazate pe experiment.

Necesitatea unui proces de educare multilateral, precum şi introducerea în şcoli a unor riguroase

reguli de igienă au continuat politica mai veche igienistă. Şcolile erau înzestrate cu laboratoare,

grupuri sanitare rezonabile, spaţii pentru recreaţie, muzee şcolare, biblioteci.

Tipul monobloc tradiţional. Galeria centrală de circulaţie are, de fapt simplu traht. Secţiunea arată modul de

iluminare al claselor.

Tipul cu dublu traht şi curţi

interioare. În cele două

trahuri sunt dispuse clase

normale şi laboratoare,

legat prin grupuri de scări

la jumătate de nivel.

8

Şcoala integrată, în care spaţiul este liber şi flexibil.

Stânga: tipul Stockplan. Insule funcţionale sunt amplasate într-o distribuţie compactă, deservită de o reţea de

circulaţii interioare. Utilizarea spaţiului este intensivă.

Dreapta: tipul compact flexibil de şcoală integrată global audio vizual.

Ambele tipuri admit iluminatul artificial şi dependenţa de climatizare.

9

IV. Elemente funcţionale şi constructive.

Funcţiunile specifice ce caracterizează şcoala secolului XX, sunt următoarele :

A. Clădirea şcolii, care se împarte în :

1. Spatii specifice procesului de învăţământ (clase, laboratoare, cabinete, ateliere…). Sala de

clasă, fie ea clasic-dreptunghiulară sau de alte forme, trebuie să ofere un ambient plăcut, să permită o

mobilare variată din punct de vedere funcţional, să aibă o buna ventilaţie şi iluminare naturală şi

artificială. Clasele cu forme speciale au fost proiectate din dorinţa de a personaliza spaţiul, de a

asigura un cadru intim sau din dorinţa de a obţine un volum cât mai organic. Formele cele mai

utilizate sunt dreptunghiul şi pătratul. Forma pătrată permite o aşezare flexibilă a mobilierului şi

micşorează distanţa până la ultimul loc. Se disting ca posibilităţi de iluminare a spaţiului două trepte

de rezolvare :

- iluminare pe o singură parte

- iluminare bilaterală.

Concepţia veche despre iluminatul din stânga, presupunând ca toţi elevii scriu cu dreapta, a

fost labilizată, de asemenea aceea conform căreia elevii stau fix în bănci şi se uita la profesor şi la

tablă în exclusivitate. Formele claselor sunt absolut libere, cu ferestre pe oricare din pereţi şi cu

luminatoare. Lumina poate intra din orice direcţie de-a lungul zilei. Acest lucru este mult mai posibil

în condiţiile şcolilor construite pe parter.

În general, orientarea sud-est este considerată cea mai bună pentru ţara noastră, dar acest

lucru nu trebuie absolutizat. Clasele se pot orienta şi pe latura vest, deoarece temperaturile

supărătoare au loc de obicei în timpul vacanţelor şcolare.

Mobilarea claselor se face astăzi mult mai mobil decât în trecut. Astfel, clasele pot avea

mobilier fix în rânduri continue, bănci pentru doi elevi, sau măsuţe individuale. În general, se

urmăreşte posibilitatea de grupare în diferite moduri a elevilor. Din punct de vedere pedagogic,

această din urmă soluţie a prins în ultimele decenii mult teren. Deşi ocupa ceva mai mult spaţiu,

contribuie la dezvoltarea personalităţii elevului.

2. Funcţiuni auxiliare (biblioteca, sala de sport, bazinul de înot). Biblioteca în şcolile mici nu

ridica probleme funcţionale deosebite, datorită numărului restrâns al volumelor pe care le conţine,

depozitarea făcându-se în cadrul sălilor de lectură. Biblioteca capătă valori mai importante ca

pondere în suprafaţă şi volum în cadrul construit al şcolii abia în liceu. În cazul bibliotecilor mai

mari, depozitul este separat de sala de lectură, căreia trebuie să i se asigure o bună ventilaţie.

3. Încăperi ale conducerii şi corpului didactic (director, secretariat, cancelarii, cabinet metodic,

cabinet de profesori). Cancelaria va fi gândită ca sală de consiliu şi spaţiu de odihnă pentru profesori

şi se calculează în funcţie de numărul profesorilor. Este preferabil un mobilier de dimensiuni mici,

birouri individuale ale profesorilor, care pot fi aşezate în diferite moduri, în funcţie de situaţii. În

afara de acestea, se mai prevăd, de regulă, pentru profesori, un vestiar, un grup sanitar, o garderobă

pentru vizitatori ; se mai poate amenaja un oficiu cu dulap pentru veselă şi spălător.

4. Funcţiuni sociale şi culturale (sala de festivităţi, cantina, cabinet medical). Sala de festivităţi

constituie locul de adunare cu caracter polivalent – festivităţi, teatru şcolar, întruniri ale elevilor.

10

Uneori, un astfel de spaţiu nu a fost cuprins în programul şcolilor, ci au fost utilizate sălile de sport,

sala de mese, curtea şcolii sau spaţiile de circulaţie centrale.

1. Circulaţii orizontale şi verticale (holuri, coridoare, scări)

2. Anexe administrative

3. Vestiare, grupuri sanitare.

B. Terenul şcolii.

Terenul ideal ar trebui să aibă o forma cat mai compactă, o declivitate constantă şi unică. El

trebuie sa cuprindă terenuri sportive şi de recreaţie, spaţii plantate.

Unul dintre parametrii importanţi ce trebuie analizaţi privind terenul este suprafaţa lui. Ea

variază de la caz la caz, în funcţie de mărimea şcolii, regiune, considerente igienice şi pedagogice.

Se consideră că terenul şcolii este utilizat atunci când afară sunt între 10 şi 20 de grade, adică

atunci când nu sunt necesare haine suplimentare pentru a ieşi afară la joacă.

În multe şcoli ale tipului de plan dispersat sau pavilionar, clasele mici au fost astfel dispuse

pe parter, încât fiecare putea beneficia de o mica curte de recreaţie sau studiu în aer liber. Sunt

recunoscute avantajele unei astfel de practici. Totuşi, în şcolile de azi astfel de soluţii sunt rare.

Teoriile privind « şcoala deschisă » susţin ideea de colectivitate. Lecţiile în aer liber sunt de cele mai

multe ori ţinute în muzee şi alte locuri în oraş, cu valoare didactică.

Din terenul şcolii, o parte trebuie plantată stabil, parte cu pomi sau copaci, parte cu plantaţii

joase. Repartizarea zonei plantate poate fi făcută fie dispersat, fie comasat, în funcţie de condiţiile

naturale sau de mărimea şcolii. Aceste zone plantate au ca funcţiune principala protecţia împotriva

prafului şi zgomotelor. O altă funcţiune o constituie valoarea ca muzeu natural, prin exemplificări

făcute elevilor.

Terenul de sport se amplasează de obicei în apropierea sălii de gimnastică, pentru a putea

beneficia de instalaţiile tehnico-sanitare ale acesteia. Mărimea se calculează în funcţie de numărul

elevilor şi posibilitatea de teren existent. De regulă, amenajările pentru şcolile generale din România

se limitează la un teren de handbal, care poate fi folosit şi pentru alte jocuri sportive.

V. Tendinţe contemporane în lume

Organizarea învăţământului contemporan.

În diferite perioade evoluţie ale societăţii, un fenomen natural este găsirea de noi soluţii

pentru problemele apărute. Aceasta necesitate este urmărită de gândirea cercetătorilor în domeniu

(pedagogi, psihologi, sociologi, filozofi). Arhitectura reacţionează, mai mult sau mai puţin prompt,

la aceste revizuiri ideologice.

Revenind la triada conceptuală a lui Vitruvius – utilitas, firmitas şi venustas, reacţiile

arhitecturii pot fi catalogate astfel :

- reacţia funcţională, care este caracterizată de efortul de adaptare la cerinţele funcţionale ale

pedagogiei (diversificarea formelor de plan, flexibilitatea partiului, integrarea comunitară,

iluminarea, ventilarea, încălzirea, mobilierul) ;

11

- reacţia economico-constructivă cuprinde adecvarea la posibilităţile tehnice contemporane şi

eficientizarea procesului de construcţie

- reacţia psiho-estetică, care este determinată de funcţia educativ estetică a şcolii, realizarea

unei ambianţe cât mai la scara preocupărilor şi sensibilităţii copiilor.

În domeniul învăţământului, au apărut în ultimele două decenii câteva curente şi tendinţe

noi, care în unele ţări au fost respinse, în altele acceptate, fie parţial, fie integral.

Învăţământul comprehensiv este opusul sistemului didactic informativ. Această formă de

învăţământ permite transferul liber al elevilor dintr-o grupă de vârstă în alta, realizând două

obiective : evitarea oricărei segregări sociale la o vârstă prea mică şi acordarea unei lungi perioade

de timp elevilor şi profesorilor pentru a descoperi câmpul lor de interes. Ea este soluţia ideală pentru

democratizarea învăţământului. Acest sistem, cu ofertele sale opţionale, parţial sub formă de direcţii

stabilite de ministere, parţial cu programe individualizate, au dat în occident rezultate remarcabile.

Condiţia este ca opţiunile să nu fie făcute prea devreme de către elevul imatur, ele fiind definitorii

pentru tot restul vieţii. Anglia, Suedia, Germania, majoritatea statelor din America practică acest

sistem pedagogic, Italia şi câteva landuri germane o aplică experimental. Este posibil ca şcoala

comprehensivă să constituie o soluţie unică până la universitate.

Învăţământul individual duce mai departe politica comprehensivă, până la nivelul

individual al elevului. Fiecare elev beneficiază de o direcţie, în acord cu propriile sale aptitudini şi

dorinţe.

Metode noi de învăţământ. Laboratoarele de limbi străine sunt acceptate pretutindeni.

Maşinile de învăţat, programele de televiziune sunt pe cale de a influenţa poziţia profesorilor. Pe

lângă rolul de distribuitor de cunoştinţe, profesorul este obligat să fie ghidul care ajută elevul să-şi

găsească drumul sau prin bogata piaţă de cunoştinţe.

Rolul social al şcolii. Şcoala nu este o entitate separată de viaţa zilnică a adulţilor.

Construcţiile sunt concepute pentru a oferi cetăţenilor posibilitatea de a folosi câteva din dotările

existente în cadrul şcolii. Dotările generale, teatrul, biblioteca, sunt disponibile pentru aceştia pentru

orele de şcoală, chiar sălile de clasă şi laboratoarele, în câteva cazuri, sunt utilizate pentru

învăţământul adulţilor, în timpul serii.

Organizarea şcolilor. Rezultatele cele mai satisfăcătoare pot fi obţinute când colectivităţile

au posibilitatea să se organizeze sub forma unor grupări independente financiar, intelectual şi

logistic. Politica joaca un rol important în acest domeniu. Dar o iniţiativă locală independentă

necesită un grad mare de maturitate din partea administraţiei locale şi a conducerii.

Eventualitatea unei dispariţii totale a clădirilor şcolare pare, de asemenea, probabilă, ele fiind

înlocuite prin învăţământul la domiciliu, televiziune, computere, învăţământul integrat unui tip de

educaţie socială.

Şcoala cu plan liber. O astfel de şcoală oferă beneficiarilor posibilitatea de a modifica

organizarea interioară, fără intervenţii din afară. Ea oferă flexibilitate în timp, organizarea spaţiului

în funcţie de necesităţi de moment. Este considerată o soluţie bună din punct de vedere pedagogic şi

evita constrângeri din punct de vedere arhitectural.

Şcoala polivalentă este o şcoala care poate fi utilizată şi pentru alte activităţi, nu legate în

mod direct de învăţământ. Activităţile sunt programate din timp, putând fi folosite după programul

12

şcolar ca centru de reciclare, conferinţe etc. Un exemplu de şcoală polivalentă este cel din Yerres

(Franţa), unde şcoala este totodată şi centrul cultural al localităţii.

Şcoala mobila (pe roate) impune necesitatea de a procura echipament şcolar unor grupuri de

populaţie implicate în mişcări nedorite. Se compune din clase mobile, care pot fi amplasate după

necesităţi sau din elemente demontabile, uşor de reasamblat.

Şcoala prin televiziune. Se utilizează mijloace subtile, derivate din publicitatea comercială,

pentru a determina copilul să înveţe cu plăcere, uşor, să citească, sa socotească, chiar sa gândească.

Şcoala fără şcoală este o şcoală care nu posedă clădire proprie, dar încearcă să utilizeze

mijloace existente în colectivitate, de exemplu : muzee, săli polivalente, biblioteci, biserici. Şcoala

poate să folosească ca baza câteva amenajări permanente, cedate de colectivitate.

Şcoala integrată. Aceasta are o clădire proprie, formată din elemente de strictă necesitate

pentru o şcoală (clase, administraţie), celelalte elemente ale ei fiind aşezate dispersat în oraş şi fiind

folosite integrat de elevi şi de către comunitate.

În ţările occidentale, tendinţa este, de câţiva zeci de ani încoace, de a se construi şcoli pe

parter, în locul şcolilor cu mai multe nivele, şi pe suprafeţe mai generoase decât în anii de boom ai

perioadei post belice – 1960-1970.

Sălile de clasă depăşesc azi o fază utilitară, mergând către o eleganţă specifică, stimulatoare

pentru psihologia copilului.

VI. Studiu de caz

În final, reproduc prescripţiile urmate de o şcoală generală dintr-un mic oraş din Germania.

Şcoala din Germania a fost construită ca urmare a flexibilizării standardelor pentru şcoli, ce a avut

loc în anii ’90 în Europa.

Se recomandă ca şcolile să fie gândite pentru un număr maxim de 600 de elevi. Astfel, în

studiul de caz, apare o şcoala cu 400 de elevi, cu clase de maximum 30 de elevi. Soluţia a repartizat

2 mp/elev şi un volum de min. 6 mc/elev. Iluminatul locului de studiu este între 150-200 Lux. Şcoala

este integral pe parter, iar accesul la clasă este facil. În afara câtorva clase tipice, există o serie de

spaţii de învăţământ atipice, de diferite forme şi dimensiuni. Materialele sunt de o calitate

neobişnuită în anii trecuţi pentru acest program. Este evident că s-a urmărit un ambient agreabil, în

care recomandarea lui Pestalozzi « şcoala să vină la copil » a găsit în sfârşit ecou.

Terenul şcolii oferă o suprafaţă de 25 de metri pătraţi de elev, în care sunt incluse spatii uşor

izolate pentru lecţii în aer liber şi o gradină botanică.

Şcoala este amplasată lângă un parc, de care copiii pot beneficia în deplină siguranţă. Este

uşor accesibilă din cartier, dar ferită de trafic şi zgomot. Dacă Pestalozzi recomanda ca şcoala să

genereze o atmosferă cât mai aproape de cea domestică, şi una încazarmată, stăpânită de o

oficialitate autocratică, percepută ca duşmănoasă de către copil, au trebuit să treacă multe decenii

pana când să fie înţeles şi să-i fie urmate recomandările.

13

Bibliografie:

LEGGET, S. şi colectiv, Planning Flexible Learning Places. Editura Mc Graw Hill Book Company, 1977.

MILLS, Eduard, Planning Building for Educational, Culture and Science, London, 1979.

PESTISANU, Constantin, Criterii de baza cu privire la proiectarea unitatilor de învăţământ, Editura didactica şi

pedagogica, Bucurest, 1975.

TANASOIU, Radu, Arhitectura constructiilor şcolare,Editura tehnica, Bucureşti, 1979.

ROTH, Alfred, The neew school, Elvetia, 1961.

TESTA, Carlo, New Educational Facilities, Elvetia, 1975; AR, Education, 1993; Deutsche Bauzeitung, 9/1991 etc.

Frank O. Gehry

14

15

Grădiniţă Semenescu

16